ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ROMÂNESC

Influenţa slavă se manifestă din secolele al VI-lea – al VII-lea asupra românei ca limbă constituită deja. Iar cele
mai vechi împrumuturi au trăsăturile limbii bulgare vechi. Influenţa slavă apare în toate dialectele limbii române, arătând
astfel că desprinderea grupului sud-dunărean s-a produs după venirea slavilor. Migraţia slavilor a lăsat urme mai ales în
vocabularul românesc agricol şi casnic, argument pentru faptul că aceştia erau un popor paşnic şi sedentar, care a cultivat
pământul în zonele unde s-a aşezat. Slavona este varianta literară târzie a vechii limbi slave şi se impune în spaţiul
românesc ca limbă de cult religios, după ce a fost acceptată ca limbă sfântă, alături de limba greacă. Poporul român, al
cărui proces de formare se încheiase deja în secolul al IX-lea, fusese creştinat de timpuriu, faţă de popoarele din jur care
trec la creştinism mai târziu: bulgarii în 864, maghiarii în 1001. Slavona ajunge să înlocuiască latina ecleziastică în Nordul
Dunării şi datorită faptului că, reorganizată, biserica românească depinde de Patriarhia bizantină. Timp de mai multe
secole, românii folosesc în paralel două limbi: slavona ca limbă de cult religios şi limbă a administraţiei de stat; limba
română, la început vorbită, mai târziu folosită şi în scris – din 1521. Limba slavă veche scrisă a pătruns pe teritoriul
românesc în secolul al X-lea, fapt dovedit de inscripia descoperită la Dobrogea, datată 943. În forma mai nouă, slavonă, ea
a căpătat o răspândire mare în cancelariile domnești, în mănăstiri și în biserici, începând cu secolul al XIV-lea. Slavona
românească a fost folosită în scris, alături de limba latină, până la începutul secolului al XVI-lea, secol în care apar
primele texte românești, originale și traduse. După această dată, slavona a continuat să fie folosită încă aproape două
secole, paralel cu limba română, pierzând treptat din însemnătate.
Procesul de formare a limbii române literare a început înainte de scrierea în limba română. Folosită ca limbă de
cultură în biserică şi în cancelariile domneşti, limba slavonă a fost puţin cunoscută de către români, în afara unui cerc
restrâns de cărturari. Încă de la sfârşitul secolului al IX-lea, pe teritoriul românesc s-a folosit alfabetul chirilic, creat de
fraţii călugări Chiril şi Metodiu şi răspândit la bulgari, sârbi şi ruşi; grafia latină va fi introdusă abia în timpul domniei lui
Cuza. În viaţa de toate zilele, oamenii de rând aveau o limbă a lor, din moşi-strămoşi, care îi deosebea de alte neamuri şi
le dădea numele. În primele creaţii populare, chiar dacă acestea nu erau scrise, se folosea aspectul cel mai îngrijit şi cel
mai corect al limbii comune. În astfel de condiţii, se presupune că limba română a fost folosită în scris, pentru uzul curent,
cu mult înaintea datei de la care ni se păstrează mărturii. Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung (Argeş) către
judele Braşovului Hans Benkner a fost datată 29-30 iunie 1521, într-o perioadă cunoscută prin procesul de trecere treptată
la română ca limbă a culturii şi literaturii.
 "Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot
Nécşu ot Dlăgopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă
sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung, n. n.). I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor,
cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia ta
că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia ta
pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu se-
au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta. I pak spui
domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat
împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pre io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia ta
că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre. I pak spui domniietale ca mai
marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la
tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I bog te veselit. Amin."(=Şi Dumnezeu să te
bucure. Amin) (Apud Hurmuzachi - Iorga. Documente, XI, 843).
 Expeditorul: Neacşu Lupu din Câmpulung. Autorul ei este un Neacşu Lupu din Câmpulung. Cu numele întreg
îl cunoaştem încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care îl menţionează ca având un
proces de datorii cu negustorii braşoveni. Se pare că el însuşi făcea negoţ cu mărfuri turceşti şi avea oameni (printre alţii
chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le petreceau din sudul Dunării prin Ţara Românească
şi de aici în oraşele din Transilvania. Aşa s-ar explica legatura lui cu junele Braşovului care şi-l făcuse corespondent
informator în legătură cu manevrele armatelor turceşti. Destinatarul: Hans Benkner. Despre adresant, Ioan, Johannes ori
Hans, Hanăş, Benkner, Bengner, Beagnăr - în funcţie de pronunţiile română, germană sau maghiară ale acestui nume -
ştim că era judeţul (primarul, primul magistrat, Burgermeisterul) cetăţii Braşovului. Documentele arată că ocupa această
funcţie şi în 1511, dar şi multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacşu din Câmpulung, în 1545 şi în 1559. (Putem
însă presupune foarte bine că au fost doi Burgermeisteri ai Braşovului cu acest nume, tată şi fiu, ştiut fiind că, în multe
cazuri, magistratura cetăţii se moştenea). La 1559 sprijinea pe diaconul Coresi spre a tipări Întrebarea creştinească, care
nu este altceva decât traducerea Catehismului lutheran. Împreună cu alţi doi fruntaşi ai comunităţii săseşti, Fuchs şi
Honterus (acesta din urmă fiind celebrul predicator şi cărturar, militantul cel mai activ al lutheranismului), întemeiase la
Braşov o "moară" de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul românesc. Ştia bine româneşte şi încuraja
scrisul în limba română, îndemnând pe români la îmbraţişarea lutheranismului, cum aflăm din Cronicon Fuchsis-Lupinae
Oltarium (editată de J.Trausch în 1848). În acest sens Coresi îl şi pomeneşte în predoslovia Evangheliarului de la 1560.
Spre deosebire de primele documente ale altor limbi, cum ar fi spre exemplu Cartea capuană (960) pentru limba
italiană, sau Jurămintele de la Strassburg (842) pentru cea franceză, Cidul (1140) pentru spaniolă, limba scrisorii lui
Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi. Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere
ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui scrib, la
mijloc fiind un document secret de mare importanţă. Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea
lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%,
cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi
aflate şi în alte 7 limbi neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de
multă vreme participantă la panromanismul european. Descoperirea scrisorii. Ca multe alte documente privind istoria
culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a fost descoperită de neobositul Nicolae Iorga, la începutul secolului
nostru, în Arhivele Braşovului.
 Primele texte în limba română, scrise, foarte probabil, şi înainte de 1500, au fost scrisorile şi actele, de regulă,
particulare, urmate de unele scrieri religioase. Prin urmare, în secolele XVI şi XVII limba slavonă era încă cunoscută, dar
era întrebuinţată în sfere tot mai restrânse ale înaltului cler şi ale marii boierimi. Ceilalţi aveau nevoie de un alt instrument
de comunicare, de o limbă vie, nu moartă, precum slavona. În secolul al XVI-lea apar primele tipărituri ale textelor
religioase traduse în limba română, într-un timp când numai greaca şi slavona erau recunoscute de biserica ortodoxă drept
limbi de cult. Prin aceste traduceri bisericeşti, limba română s-a impus definitiv ca limbă de cultură a românilor. Până în
secolul al XVIII-lea aceste texte, numite şi rotacizante (rotacismul = pronunţarea lui n intervocalic ca nr sau r, în
cuvintele de origine latină), au cunoscut o largă răspândire pe întreg teritoriul ţării.
Datate aproximativ înainte de 1550, scrierile rotacizante sunt printre cele mai vechi traduceri bisericeşti în limba
română, efectuate în Nordul Transilvaniei, mai probabil în Maramureş:
a. Codicele Voroneţean – descoperit în 1871, conţine Faptele apostolilor;
b. Psaltirea Scheiană – cuprinde Psalmii lui David şi fragmente din Vechiul Testament, Crezul.
c. Psaltirea Voroneţiană – descoperită în 1882, cuprinde o versiune incompletă a traducerii psalmilor;
d. Psaltirea Hurmuzachi – traducere originală a psalmilor din slavonă în română;
e. Catehismul Marţian
DIACONUL CORESI (1510-1583). Tipograf şi editor. După o scurtă perioadă de activitate la Târgovişte, se stabileşte la
Braşov, unde tipăreşte numeroase cărţi slavoneşti şi româneşti. Tipografia lui Coresi devine astfel centrul de gravitate al
unei vaste activităţi de romanizare a culturii religioase. Prima carte tipărită de Coresi: Întrebare creştinească (1559). Alte
tipărituri în limba română: Tetraevangheliarul românesc (1561), Psaltirea românească şi Liturghierul românesc (1570),
Evanghelie cu învăţătură (1581). Între 1558-1581, diaconul Coresi a tipărit la Schei (Braşov) peste 20 de volume, dintre
care 11 în limba română. Coresi a încercat prin traducerile sale să realizeze texte accesibile atât preoţilor, cât şi enoriaşilor
şi a pus bazele limbii române literare pe trăsăturile limbii vorbite în nordul Munteniei şi nord-sud-estul Transilvaniei.
 Palia de la Orăştie, 1582 – tălmăcirea primelor două cărţi din Vechiul Testament (Facerea şi Exodul), a fost tipărită
de către fiul lui Coresi, Şerban, împreună cu diacul (= scriitor într-o cancelarie publică) Marian, la Orăştie.
 O însemnătate excepţională are şi apariţia în 1643 a operei de căpetenie a mitropolitului Varlaam: Cazania sau
Carte românească de învăţătură. Traducerea făcută se remarcă prin cursivitate, claritate, prin lipsa regionalismelor.
 Contemporan cu Varlaam, mitropolitul Simion Ştefan va face prima traducere integrală a Noului Testament, tipărit
în 1648, la Alba Iulia, cunoscut şi sub numele de Noul Testament de la Bălgrad.
 Eforturile de introducere a limbii române în cultul religios au fost continuate de mitropolitul Dosoftei, care este
autorul primei traduceri în versuri a unui text religios: Psaltirea pre versuri tocmită, 1673.
 În secolul al XVIII-lea Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, adaugă literaturii religioase în limba română
un nou tip de scriere, al predicilor – 28 de predici ţinute de mitropolit la marile sărbători au fost reunite sub titlul Didahii.
 Secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea creează condiţii prielnice pentru formarea limbii române
literare. Formarea şi fixarea limbii literare se realizează pe mai multe căi: cărţile circulă în copii manuscrise şi în tipărituri
între cele 3 ţări româneşti; se lărgeşte accesul cultural pentru preoţii de la ţară, târgoveţi, ştiutorii de carte de la sate;
comenzile de tipărire a cărţilor româneşti vin şi de la boieri şi negustori; traducerile ies din sfera strict religioasă şi se
diversifică prin cărţi juridico-administrative sau cărţi populare: Alexandria (1620) şi Floarea darurilor (1620).
 Apariţia în 1688 a primei ediţii integrale a Bibliei, traduse de fraţii Şerban şi Radu Greceanu şi tipărite prin grija
domnitorului Şerban Cantacuzino, reprezintă momentul impunerisi limbii române ca limbă a cultului ortodox.
 Prima gramatică a limbii române este Elementa linguae daco-romanae sive valachicae de Samuil Micu şi Gheorghe
Şincai – Viena, 1780.
EXERCIŢII
1. Transcrieţi textul Scrisorii lui Neacşu în limba română literară de astăzi.
2. Distribuiţi arhaismele din textul Scrisorii în arhaisme fonetice, lexicale, gramaticale.
3. Menţionaţi cel puţin 2 trăsături proprii stilului epistolar prezente în Scrisoarea lui Neacşu.
4. Analizaţi trăsăturile limbii într-un psalm al lui Dosoftei din Psaltirea în versuri. Observaţi şi valenţele poetice:
PSALMUL 3. Doamne, ce să înmulţâră Ceia ce mă trag cu pâră! Asupră-mi mulţ să sculară, Cuvânt mare cuvântară,
Dându-ş inemii credinţă Cum să fiu în oceinţă, Să n-aib agiutori de tine, Dumnezău, ce-m eşti cu bine, La nevoaie
sprejineală, Şi la voaie îm eşti fală. Că mi-ai împletit cunună, Cu podoabă depreună,
De m-ai pus cap preste alţâi, Să bat pre toţ necuraţâi. Am strigat cu glasul mare Cătră Dumnezău cel tare, Că mi-aude
de mi-i vântă Dintr-a sa măgură svântă. Am dormit somn cu odihnă Pănă-n zuă de la cină. Şi m-am sculat demineaţă, Că
mi-i Dumnezău povaţă. De-ntunerece de gloate Teamă n-am, nice mă poate Veste rea să mă mâhnească, Dimpregiur ce-a
să-m gârbască. Scoală, Doamne, de mă scoate De la scârbe de la toate, Şi le dă bătaia-n gârbă A pizmaş ce-m cearcă
scârbă. Şi scârşcând să-ş frângă dinţii În durerea sa greşiţii. Că Dumnezău cu izbândă Va da celor buni dobândă.