AGRESIVITATEA SI AFIRMAREA PERSONALITATII ADOLESCENTULUI

Prof. Tinuţa Bejan - Şcoala Al . Vlahuţa Iaşi

Prof. Viorel Bejan - Colegiul Tehnic de Transporturi C.F. Iaşi

În viaţa de zi cu zi , majoritatea oamenilor se conformează normelor sociale general acceptate

şi acţionează în acord cu valorile sociale dominante . Unii se distanţează însă de principalele norme
şi valori sociale , se abat de la ele , în sens negativ . Aceştia au comportamente antisociale . Alţii ,
prin comportamentul lor , consolidează normele şi valorile sociale . Astfel de persoane dezvoltă
comportamente prosociale .
După sociologul polonez Janusz Reykowski , comportamentul prosocial se defineşte prin
aceea că este orientat spre ajutorarea , protejarea şi dezvoltarea celorlalte persoane , fără aşteptarea
unei recompense externe .
Opusul comportamentului prosocial este comportamentul agresiv .
Agresivitatea poate fi considerată a fi o caracteristică a acelor forme de comportament
orientate în sens distructiv , în vederea producerii unor daune , fie materiale, moral – psihologice sau
mixte . Actul agresiv poate viza unele obiecte , finţa umană sau ambele . Datoriăt uriaşelor
disponibilităţi privind mediatizarea suntem zilnic martorii diferitelor forme de manifestre a
agresivităţii . Delincvenţa şi infracţionalitatea constituie formele “ de vârf “ ale manifestării
agresivităţii , iar statisticile întocmite în diferite ţări arată o creştere îngrijorătoare a ratelor acestui “
flagel “ .
Referitor la încercările de definire , analiză şi interpretare a agresivităţii de către specialişti ,
nu regăsim un consens mai general şi nivelul de împrăştiere a punctelor de vedere este chiar mai
mare decât în cazul altor fenomene psihologice .
Iată câteva dintre punctele de vedere exprimate mai recent .
Autorii lucrării “ Înţelegerea psihologiei sociale “ ( cf. S.Worchel , 1991 ) pun problema
dacă trebuie să punem accent pe actul agresiv în sine sau pe intenţie ? Astfel , agresivitatea poate fi
definită ca orice act ce are ca intenţie producerea unui prejudiciu ţintei vizate ( cf. R. A. Baron , 1977
).
Privite din perspectiva scopului urmărit , unele conduite agresive sunt orientate în direcţia
producerii unui rău altei persoane , în timp ce altele sunt orientate în direcţia demonstrării “ puterii “
agresorului (cf. K. E. Boulding , 1989 ) sau a masculinităţii (cf. M. H. Segall , 1988 ) . După alţi
autori , nu este necesară această diferenţiere pentru că “ multe alte acte de agresiune pot fi orientate
spre atingerea unora sau a tuturor acestor scopuri “
( cf. M. Carlson , 1988) . Dar D.G.Myers face distincţie clară între comportamentul de tip cooperant
– suportiv şi cel agresiv . Acesta din urmă poate fi definit ca fiind comportamentul fizic sau verbal
orientat cu intenţie spre a răni pe cineva .
Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial , cu delincvenţa şi
infracţionalitatea . Aşa cum nu orice comportament antisocial poate fi caracterizat prin agresivitate .
Sunt comise infracţiuni prin inacţiune , deci agresivitatea nu este prezentă .
De cele mai multe ori , comportamentul agresiv este şi violent , dar sunt şi cazuri de conduită
agresivă dar în formă non violente .

Forme ale agresivităţii

Acestea pot fi identificate după următoarele criterii :
1. In funcţie de agresor sau de persoana care adoptă conduita agresivă (agresivitatea
tânărului şi agresivitatea adultului ; agresivitatea masculină şi agresivitatea feminină ; agresivitatea
individuală şi agresivitatea colectivă ; agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditată ).
2. În funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive (agresivitatea
fizică şi agresivitatea verbală ; agresivitatea directă şi agresivitatea indirectă ).

1
3. În funcţie de obiectivele urmărite (agresivitatea ce urmăreşte obţinerea unor beneficii ;
agresivitatea ce urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei ) .
4. În funcţie de forma de manifesatre a agresivităţii (agresivitatea violentă şi agresivitatea
nonviolentă ; agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă ).
Conform lui S.Worchel se face distincţie între agresivitatea datorată supărării şi agresivitatea
instrumentală . Prima apare ca urmare a mâniei sau ostilităţii , pe când a doua este orientată în
direcţia obţinerii unui câştig material . O formă particulară de agresivitate instrumentală o constitie “
conflictul realistic de grup “ (cf. P . Iluţ , 1994 ). Specific este faptul că anumite grupuri de
dimensiuni diferite intră în raporturi competitive pentru o resursă de existenţă limitată . Menţinerea
stărilor conflictuale , cu manifestare efectivă a agresivităţii conduce mai ales la pierderi , chiar
irecuperabile .
Agresivitatea manifestată la nivel interpersonal este un fenomen psihosocial şi el ridică
problema “ coparticipării “ celor doi membri ai relaţiei conflictuale ( agresor – agresat ) .Vina se
împarte între cei doi , culminând cu situaţia în care victima poate să fie mai “ vinovată “ decât
infractorul .
După clasificarea făcută de T.Bogdan (1988) victimele se împart în victime provocatoare
(care anterior au comis ceva faţă de infractor ) şi victime care precipită declanşarea acţiunii
infractorilor ( deşi între ei nu a existat niciodată vreo legătură ).
Comportamentul agresiv este stimulat , provocat , declanşat şi întreţinut de conduita
partenerului relaţiei interpersonale ce suportă consecinţele agresiunii . De aici ideea pentru
psihologia aplicată de a acţiona asupra cuplului .

Agresivitatea este o trăsătură înnăscută sau dobândită ?

Răspunsurile date de specialişti sunt:
1. Agresivitatea este înnăscută .
În viziunea lui Freud agresivitatea este un instinct , adică oamenii se nasc cu instinctul de a agresa şi
de a fi violenţi . De aceea este necesar ca , în procesul influenţării educaţional – culturale , să se
găsească modalităţi nedistructive de canalizare a tendinţelor agresive .
Konrad Lorenz accentuează natura biologic- instinctuală a comportamentului agresiv .
Dacă agresivitatea ar fi de natură instinctuală (conform S.Worcel) ar fi de aşteptat să întâlnim foarte
multe asemănări între oameni , legate de modul de adapatre a comportamentului agresiv . Dar
realitatea a demonstrat că există mari diferenţe în manifestarea agresivităţii . Sunt comunităţi care
aproape că nu cunosc agresivitatea şi altele care se manifestă deosebit de agresiv ( Norvegia ;
Thailanda ).
Aceasta nu înseamnă că trebuie ignorate influenţele biologice asupra ei, cum
ar fi :influenţe neuronale , influenţe hormonale şi influenţe biochimice .
2. Agresivitatea este un răspuns la frustrare .
John Dollard şi colegii săi de la Yale University au emis două postulate : “ agresivitatea este
întotdeauna o consecinţă a frustrării “ şi “ frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de
agresivitate “ .
Însă agresivitatea nu este îndreptată asupra sursei stării de frustrare , ci este redirecţionată către o
ţintă care este foarte puţin probabil ca ea să se răzbune (cf. G.D.Myers , 1990 ).
Dar după L . Berkowitz , frustrarea produce o stare de pregătire emoţională pentru a agresa .
3. Agresivitatea este un comportament social învăţat .
Albert Bandura formulează teoria învăţării sociale a agresivităţii conform căreia aceasta se învaţă
direct ( prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente ) sau prin observarea şi imitarea
unor modele de conduită . Modele de conduită agresivă pot fi întâlnite : în familie , în comunitate ,
mass- media .

Surse de influenţare a agresivităţii .

Aceste surse se împart în trei categorii :

2
1. Surse ce ţin de individ , de conduita şi de reactivitatea lui comportamentală . Aici sunt incluse :
frustrarea , provocarea directă , durerea fizică şi morală , căldura , aglomeraţia , alcoolul şi drogurile ,
materialul sexi şi pornografic .
Pornind de la teoria etichetării a lui Schachter , D. Zillmann (1978) a formulat teoria transferului
excitaţiei conform căreia ceea ce este important , nu este sursa provocării , ci percepţiile pe care le
are individul privitor la această provocare .
2. Surse ale agresivităţii în cadrul familiei . Cele mai grave forme de manifestare a agresivităţii sunt
bătaia şi incestul , cu urmări nefavorabile asupra procesului de dezvolatre şi maturizare psiho -
comportamentală a copilului .
Spineta , Rigler şi Gelles (1973) au evidenţiat tipurile de caracteristici ale grupurilor de părinţi care
folosesec bătaia , acestea fiind : caracteristici demografice , istoria propriei vieţi a părinţilor ,
atitudini parentale în raport cu creşterea copiilor , tulburări psihologice şi psihiatrice .
3. Surse ce ţin de mijloacele de comunicare în masă .
Se disting , în special violenţa expusă prin intermediul televiziunii şi presei . Unii specialişti
consideră că expunerea la violenţă ar avea efecte cathartice , reducându-se astfel propriile nevoi de a
acţiona agresiv . Alţi autori consideră că expunerea la violenţă conduce în mai mare măsură la
creşterea agresivităţii decât la catharsis . P. Iluţ include în lista efectelor negative următoarele :
dezinhibiţia , învăţarea de tehnici de agresiune . afectarea operaţionalităţii sistemului cognitiv ,
desensibilizarea faţă de victimă .

Reducerea agresivităţii .
Specialiştii propun următoarele căi de reducere a agresivităţii :
1. Catharsisul legat de aşa – numitul “ model hidraulic “ . Însă trebuie găsite modalităţi de
descărcare a tensiunii emoţionale şi de reducere a pornirii către conduita agresivă , cum ar fi :
vizionare de materiale cu multe scene violente (idee de la Aristotel ) , consumarea tendinţei agresive
la nivelul fanteziilor (S.Freud) , angajarea în acţiuni violente efective dar care nu au consecinţe
antisociale ( ideea lui Platon ) .Dar cercetările experimentale au condus la concluzia că aceste
modalităţi nu reduc violenţa , ba chiar o intensifică .
2. Pedeapsa care se aplică în urma manifestării agresivităţii cu intenţia de a preveni repetarea .
pedepsele pot fi instituţionalizate şi neinstituţionalizate . Recidivismul este un exemplu clar al
eşecului programului de recuperare bazat pe pedeapsă . Conform lui R.R.Sears (1953) , copiii sever
pedepsiţi se comportă mult mai agresiv
3. Reducerea efectelor învăţării sociale . După teoria lui A.Bandura trebuie evitat , pe cât
posibil contactul copilului cu modele de conduită agresivă .
În cadrul muncii educative trebuie insistat în direcţia realizării unor “ frâne agresivo-inhibitive “ care
să-l ferească de angajarea în confruntări de natură agresivă . Un obiectiv central al educaţiei îl
constitue formarea unui model de tip
“ conduită amânată “ care îl ajută să nu dea curs imediat oricărei provocări de natură agresivă .
Desfăşurată atent şi temeinic , munca aducativă conduce la formarea mai generală a unor deprinderi
şi abilităţi de raportare şi comunicare interpersonală şi socială , la formarea unor capacităţi
empatice şi a unor atitudini pentru parteneriat , toate funcţionând ca mijloace de frânare şi reducere a
tendinţelor de adoptare a comportamentului agresiv .

BIBLIOGRAFIE
 S. Iancu - Psihologia şcolarului , Iasi,Ed . Polirom , 2000.
 S. Duck – Relaţiile interpersonale , Iasi, Ed. Polirom , 2000 .
 G. D. Spinoiu şi M. Moţescu – Cunoaşterea personalităţii elevului preadolescent , Craiova ,
1981