Specificul dezvoltarii psihofizice la diferite categorii de deficienti

1.Caracteristici ale evolutiei psihice si fizice la deficienta mintala, senzoriala, motorie, comportamentala si
socio-afectiva.

2.Consecinte ale manifestarii deficientei în procesul de dezvoltare, adaptare, integrare scolara si sociala a
copiilor.

Dezvoltarea la om înseamna, formarea treptata a individului ca personalitate, proces complex, bazat pe crestere,
mai ales în plan biomorfologic, pe maturizare, mai ales în plan psihofunctional, si pe socializare, în planul adaptarii
la conditiile mediului de apartenenta.

Fenomenul dezvoltarii psihice este o latura fundamentala a procesului dezvoltarii generale, care se caracterizeaza
prin achizitionarea, evolutia, modificarea si ajustarea unor atribute si instrumente ale personalitatii la conditiile
mediului.

Tulburarile de dezvoltare sunt inerente oricarei deficiente sau incapacitati cu caracter complex, generatoare a unei
inadaptari stabile, adica a unei stari de handicap, dar numai atunci când nu sunt initiate foarte de timpuriu programe
corectiv formative cu caracter personalizat. Nu este greu de observat, ca în aceasta acceptie, conceptul de "tulburari
ale dezvoltarii la deficienti" se suprapune de fapt, cu ceea ce numim afectiuni derivate secundare sau tertiale,
consecutive unui factor nociv primar, neabordat la timpul oportun într-un proces corectiv-formativ adecvat.

Raportul dintre dezvoltarea psihica si activitatile de învatare, pe care elevii le desfasoara, sub conducerea
personalului didactic educativ, adica în conditiile de mediere, de sprijin sistematic si dirijare constituie în psihologia
scolara moderna si pentru învatamântul special o tema principala de studiu, deoarece activitatile organizate de
învatare, orientate corectiv-formativ sau terapeutic, reprezinta principala pârghie de declansare si sustinere a
dezvoltarii compensatorii. De asemenea, tema ocupa un important loc mai ales sub aspectele sale aplicative si în
didactica învatamântului pentru scolarii cu handicap deoarece mecanismele dezvoltarii compensatorii la acestia pot
fi sustinute eficient, când activitatea de învatare se sprijina pe un demers metodologic, adaptat particularitatilor
dezvoltarii la elevii în cauza. Putem afirma ca întelegerea raportului specific dintre dezvoltarea psihica si învatare, la
elevii cu handicap, reprezinta un element important în pregatirea celor care doresc sa lucreze cu aceasta categorie
de elevi.

În 1998 G. Radu si D. V. Popovici aratau ca "o tulburare de dezvoltare este o deficienta cronica severa, determinata
de un handicap mintal sau fizic, care se manifesta înaintea vârstei de 22 de ani si se întinde, de regula, pe o
perioada nedefinita de timp." si care:

-limiteaza, substantial, functionarea în trei sau mai multe domenii majore de activitati esentiale: autoîngrijirea,
învatarea, receptia si emisia limbajului, capacitatea de autoconducere, abilitatea de a trai independent, autonomia
economica suficienta, mobilitatea;

-reflecta necesitatile persoanei pentru îngrijirea planificata, tratament sau alte servicii pentru perioade îndelungate
sau chiar pentru întreaga viata.

Pentru a cuprinde si cazurile mai putin grave, dar, în acelasi timp mult mai frecvente, se vorbeste, adesea, despre
întârzieri în dezvoltare, cu alte cuvinte, despre fenomene determinante de urmatorii factori cauzali: gradul de
extindere a disfunctiei la copil; calitatea mediului, concretizata în nivelul îngrijirii acordate în structura relatiilor
sociale între copil si ceilalti membrii ai comunitatii din care fac parte; modul de aplicare a unor programe de
recuperare, în special din categoria celor distincte interventiei timpurii.

În activitatea practica, tulburarile si întârzierile procesului dezvoltarii la elev, sunt însotite de numeroase si variate
tulburari sau dificultati de învatare, dintre care amintim:

-dificultati de atentie, datorita carora elevii nu se pot concentra asupra lectiei, decât pentru scurt timp;

-dificultati de motricitate generala si fina si de coordonare spatiala;

-dificultati în prelucrarea informatiilor perceptive, mai auditive si vizuale în strânsa legatura cu insuficiente ale
memoriei de scurta durata;

-insuficienta în ceea ce priveste strategiile învatare;

-dificultati de citire si de scriere;

-dificultati în însusirea simbolurilor matematice a calculului matematic si a notiunilor spatio-temporale;

-tulburari ale comportamentului social;

-dificultati în stabilirea unor relatii interpersonale.

Este evident ca în aceasta enumerare sunt incluse nu numai tulburari propriu-zise de învatare, ci si unele dintre
cauzele mai frecvente ale acestora.

Una dintre ideile importante, care pun într-o anumita lumina relatia dintre procesul dezvoltari si activitatile de
învatare la scolarii cu handicap, inclusiv la cei cu handicap mintal, -în perspectiva recuperarii acestora- se refera la
faptul - ca diverse tulburari sau afectiuni, care influenteaza dezvoltarea, inclusiv structurarea si dinamica
personalitatii lor, se plaseaza într-o anumita ierarhie, unele dintre ele având un caracter primar, ca rezultat nemijlocit
al lezarii organismului si al afectarii functiilor sale de baza, iar altele un caracter derivat, secundar sau tertial, ce se
adauga ulterior, ca rezultat al interactiunii dintre organismul lezat si conditiile unui mediu precar. Dereglarile derivate
reprezinta de fapt tulburari dobândite în conditii specifice ale dezvoltarii adica în prezenta unor factori perturbatori ai
acesteia.

Datorita caracterului lor, de regula anatomofiziologic afectiunile primare sunt mult mai rezistente la interventia
terapeutic-compensatorie si se trateaza, mai ales pe cale medicala. În schimb afectiunile derivate sunt putin stabile
în sensul ca se agraveaza treptat, daca sunt neglijate dar pot sa fie corectate, compensate sau chiar prevenite prin
masuri psihologice adecvate, îndeosebi printr-un proces de învatare compensatorie, initiat cât mai de timpuriu
posibil, adica imediat dupa aparitia ori depistarea afectiunilor respective.

Tulburarile specifice ale procesului dezvoltarii au lor în diferite paliere ale structurii personalitatii, orice deficienta-
denumita dupa palierul în care se afla defectul primar- prezentând si o anumita constelatie de tulburari derivate, mai
mult sau mai putin accentuate si afectând mai ales, functiile psihice complexe, cum sunt psihomotricitatea, limbajul,
autoreglajul constient, autocontrolul.

Tulburarile procesului dezvoltarii la persoanele cu handicap sunt diferite de la o situatie la alta, aceste diferente
rezultând, îndeosebi, din interactiunea factorilor biofunctionali si socioculturali, din constelatia acestora, proprie
fiecarui individ cu o deficienta sau alta sau cu un cumul de deficiente. Independent însa, de aceasta constelatie,
când indivizii cu deficiente nu sunt cuprinsi de timpuriu într-un proces organizat de modelare compensatorie, ei se
vor afla sub influenta negativa a unor factori comuni, a unor cauze asemanatoare în esenta lor care actioneaza
similar, independent de categoria deficientei.

O prima asemenea cauza consta în faptul ca la toti copii cu deficiente, mai ale la cei neglijati educativ în copilaria
timpurie, are loc, sub o forma sau alta o limitare, mai mult sau mai putin accentuata a procesului de informatie,
precum si a capacitatii de prelucrare si de transmitere a acesteia.

Un alt factor comun, care influenteaza dezvoltarea tuturor copiilor cu deficiente consta în activismul lor limitat,
incapacitatea redusa de automobilizare la activitate. Ei întâmpina mari dificultati în a se antrena în activitatile
specifice etapelor de vârsta.

Un alt factor comun, care influenteaza negativ dezvoltarea copiilor cu deficiente îl reprezinta limitarea, îngustarea
relatiilor interpersonale si de grup prin izolare si autoizolare.

Se întelege de la sine ca acesti factori comuni care actioneaza asupra dezvoltarii tuturor copiilor cu deficiente, sunt
strâns legati între ei si se agraveaza reciproc.

De asemenea, este clar ca actiunea unor astfel de cauze comune asupra progresului dezvoltarii va determina o
serie de manifestari asemanatoare la toate categoriile de copii cu deficiente.

Întârzierea dezvoltarii, sub diferite aspecte, reprezinta o prima asemenea manifestare, comuna, pâna la un punct,
pentru toti copiii cu deficiente si un prim dezavantaj care-i face pe acestia sa fie handicapati în raporturile lor cu
persoanele din jur.

Inegalitatile dezvoltarii la unul si acelasi individ sub diferite aspecte. De exemplu la copii cu deficiente senzoriale,
motorii, sau logopati, în timp ce palierele lezate întârzie sau chiar stagneaza în dezvoltare, situându-se, functional,
sub randamentul obisnuit, alte paliere - se maturizeaza printr-un ritm normal sau chiar accelerat si functioneaza,
uneori, cu un randament ce depaseste valorile medii.
În ca o manifestare asemanatoare prezenta la copii cu deficiente o constituie afectarea, mai mult sau mai putin
accentuata, a procesului socializarii, acesta reprezentând o reflectare, în planul adaptarii, a manifestarilor de
întârziere si inegalitate a dezvoltarii.

Analizând raportul complex si variat, care se stabileste în procesul dezvoltarii între afectiunea primara si tulburarile
secundare V.V. Lebedinski (1985) propune urmatoarele modalitati de clasificare a starilor dizontogenetice:

-Stari stabile de nedezvoltare- caracterizate prin dereglari globale sau totale ale structurii personalitatii;

-Stari de dezvoltare întârziata- caracterizate printr-un ritm încetinit de formare a diferitelor paliere ale personalitatii-
îndeosebi a celui cognitiv si a celui emotional-afectiv si de cantonare temporala a acestora la nivelul unor etape de
vârsta depasite;

-Stari de dezvoltare deteriorata- caracterizate printr-un complex de tulburari si dezechilibre emotional-afective, prin
insuficiente ale controlului voluntar si ale stapânirii pornirilor instinctuale, prin forme de regres intelectual si
comportamental etc.;

-Stari de dezvoltare deficitare- determinate de afectiuni grave ale analizatorilor, ale limbajului, ale aparatului
locomotor, precum si de maladii somatice cronice individuale;

-Stari de dezvoltare distorsionata- determinate de maladii ereditare cu caracter progresiv si caracterizate, frecvent,
prin asocierea unora dintre caracteristicile proprii starilor de nedezvoltare a personalitatii, de întârzieri, deteriorari
etc.;

-Stari de dezvoltare dizarmonica- determinate ereditar sau prin conditii educative precare, ce se manifesta, de
regula, prin asocierea fenomenelor de retardare, la nivelul palierului emotional-afectiv, cu dezvoltarea în ritm
obisnuit sau chiar accelerat a altor paliere.

Sintetizând ideile de mai sus, putem spune ca, drept urmare a interactiunii dintre diferiti factori, la toate categoriile
de copii cu deficiente, se produce o limitare a accesului la informatie, o diminuare si îngustare a activismului
operational si o tendinta de izolare si autoizolare, toate acestea generând întârzieri în dezvoltare, inegalitati în
structurarea personalitatii si dificultati în procesul de socializare.

O consecinta si mai generala o reprezinta scaderea sanselor de integrare scolara si sociala a tuturor persoanelor cu
deficiente, prin coborârea sub nivelul cerintelor minime ale adaptarii sociale, în cazul în care nu beneficiaza, la
timpul oportun, de o abordare adecvata.

rsonalitatea copilului cu deficiente

1.Structura personalitatii copilului cu deficiente. Forme de manifestare a personalitatii copilului cu

deficiente.

2.Factorii care conduc la decompensarea personalitatii.

VI.Comunicarea si limbajului copilului cu deficiente

1.Definitia comunicarii. Forme ale comunicarii. Conditii ale unei bune comunicari

Comunicarea semnifica încercarea de a pune în comun informatii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau
de a stabili legaturi între ele.

Wilburg Schram întelege prin comunicare, procesul stabilirii unei comuniuni sau identitati de reflectii, idei,
conceptii între emitatorul mesajului si receptorul acestuia prin intermediul unui canal de comunicatie.

Este un concept de baza, utilizat în diferite acceptiuni:

-procesul prin care individualitatile observa stimulii si reactioneaza la perceperea lor;

-mecanismul prin care relatiile umane rezulta si se dezvolta;

-toate simbolurile împreuna cu mijloacele de propagare si conservare a lor.

Comunicarea umana este considerata drept mod fundamental de interactiune psihosociala a persoanelor,
realizat prin intermediul simbolurilor si al semnificatiilor social-generalizate ale realitatii, în vederea obtinerii
ori a unor modificari de comportament individual sau la nivel de grup.

Ea exprima esenta legaturilor umane, exprimata prin capacitatea de a descifra sensul contactelor sociale
realizate.

În teoria comunicarii pot fi preluate si aplicate o serie de teorii stiintifice, deja validate în cadrul altor
discipline:

-Teoria informatiei, elaborata de Claude Shannon si Norbert Wiener, preluata din cibernetica si pe baza
careia orice comunicare poate fi considerata o asociere de informatii, facuta cu un anumit scop.

-Teoria opiniei, preluata de sociologia opiniei publice si care considera orice comunicare o suma de opinii.

-Teoria sistemelor, elaborata de Ludwig von Bertallanffi, conform careia un câmp comunicational, cu toate
elementele lui, poate fi considerat un sistem.

-Teoria structural-functionalista, de la care pornind, putem considera orice comunicare o structura de semne
si semnificatii, care îndeplineste anumite functii.

Informatia este o categorie de maxima generalitate, semnificând unul dintre cele trei aspecte ale existentei
materiale (substanta, energie, informatie). În general, ea implica o interactiune (reala sau virtuala), de tip
comunicational, ce intervine între o sursa emitatoare si un destinatar receptor.

Comunicarea este un proces de schimb substantial, energetic si/sau informational, între doua sau mai multe
sisteme, pe baza caruia se asigura reflectarea sistemului emitator (reflectat) în sistemul receptor (reflectant).
Din punct de vedere cibernetic, ea reprezinta orice deplasare a unei cantitati de infor 131m1214b matie de la
un element la altul, în cadrul aceluiasi sistem, sau de la un sistem la altul.

Elementele componente ale comunicarii sunt:

-sursa care transmite mesajul (S)

-aparatul de transmisie (At)

-mesajul transmis (M)

-aparatul de receptie (Ar)

-receptorul care primeste mesajul (R)

Informatia transmisa este structurata din doua elemente: suport si semnificatie.

Suportul poate fi diferit, caci orice comportament (verbal, gestual, actional) este comunicare. Nu avem doar
un repertoriu monofonic, ci un complex de registre: verbal, tonal, postural, contextual. Totalitatea suporturilor
constituie repertoriul, iar totalitatea semnificatiilor, a sensurilor, alcatuieste referentialul. Este necesar sa
existe concordanta în repertoriu pentru comunicarea semnificatiilor. Dar sursa dezvoltarii psihice a oricarui
individ nu este concordanta permanenta, ci non-concordanta, pentru a surprinde noul: introducerea non-
concordantei în referential, transpunerea unor informatii în alt repertoriu.

Conditiile optimei comunicari sunt: consistenta de continut a mesajului, expresivitatea comunicarii,

inteligibilitatea celor communicate, competitivitatea comunicationala, rigurozitatea gândirii.

O comunicare între doua persoane este completa atunci când acestea înteleg doua semnale în acelasi fel,
deci atunci când fac apel la acelasi sistem de decodificare.

Mai multe persoane care comunica formeaza un lant sau o retea de comunicare. Comunicarea reprezinta un
câmp al interdependentelor. Toti factorii care concura la realizarea ei o pot influenta în câmpul
comunicational creat.
Comunicarea este un proces complex ai carui factori se interconditioneaza reciproc. Pot fi imaginate trei
modele ale comunicarii: liniar, bidirectional, multidirectional.

Referindu-ne la clasificarile comunicarii ne raportam la urmatoarele criterii:

a.mijlocirea comunicarii: directa sau indirecta. Dupa canalul de comunicare care mijloceste comunicarea,
poate sa existe:

-comunicare audio (prin radio, casete audio, discuri, CD-uri, telefon)

-comunicare video-TV

-comunicare scrisa (carte, presa scrisa, scrisori)

-comunicare artistica (teatru, film, muzica, arte plastice)

b.sensul comunicarii - unilaterala sau reciproca

c.numarul receptorilor - privata sau publica, individuala sau sociala (interpersonala, interumana, de grup, de
masa)

d.perenitatea comunicarii - verbala sau scrisa. Comunicarea verbala limiteaza distantele spatio-temporale,
iar comunicarea scrisa, în lipsa expresiei vizuale si acustice a partenerilor, poate spori posibilitatea de
interpretare eronata a mesajului transmis.

În functie de numarul participantilor si de tipul de relatie dintre ei, exista 5 tipuri de comunicare, si anume:

1.Comunicare intrapersonala, în care emitatorul si receptorul sunt indiscernabili.

Limbajul interior, pe care îl purtam cu noi însine reprezinta un autentic proces de comunicare. Aceasta nu
presupune codificarea si decodificarea mesajelor, întrucât el nu trebuie sa strabata spatiul fizic, ci exclusiv
unul mental, abidimensional si subiectiv. Cu sine însusi, omul poate sta de vorba si fara cuvinte, verbalizarea
gândurilor nu e un fenomen foarte frecvent. Eric Buyssens considera ca "gândirea exista înaintea limbii si
câmpul ideilor noastre este mai vast decât al cuvintelor".

2.Comunicarea interpersonala diadica, ce presupune strict doi parteneri. Aceasta are calitatea de a influenta
opiniile, atitudinile sau credintele oamenilor. Panoplia mijloacelor nonverbale si armele infailibile ale
magnetismului personal, gasesc aici terenul ideal de desfasurare. Pe lânga persuasiunea asupra
interlocutorului, ea are ca obiective autocunoasterea, descoperirea lumii interioare, stabilirea si mentinerea
de relatii semnificative cu altii, din nevoia de incluziune, de control si de afectiune, ajutorarea semenilor, jocul
si distractia; o trasatura a acestui tip de comunicare este interactiunea, data fiind promptitudinea raspunsului.

3.Comunicare de grup, ce presupune mai mult de doi participanti. Când numarul membrilor este mai mare de
zece, exista tendinta fragmentarii în subgrupuri care, desi ramân interconectate, îngreuneaza schimbul de
replici între oricare dintre participanti.

4.Comunicarea publica, ce indica prezenta unui emitator unic si a unei multitudini de receptori. Teoria
actionala, supranumita si a "tintei" absolutizeaza rolul emitatorului, nutrind ideea ca succesul comunicarii
depinde exclusiv de abilitatea acestuia. Recunoasterea rolului interlocutorului a dat nastere teoriei
interactionale, sau a "ping-pong-ului", în care alternarea replicilor presupune inversarea necontenita a
rolurilor de emitator si receptor.

5.Comunicarea de masa, se refera la un producator institutionalizat de mesaje adresate unor destinatari

necunoscuti.

Exista si câteva tipuri aparte de comunicare:

-Comunicare empatica - comunicarea afectiva prin care cineva se identifica cu altcineva, masurându-si
sentimentele, fenomen de rezonanta psihica, de comunicare afectiva cu altul.

-Comunicare impersonala si anonima - în care emitatorul nu este clar precizat, nici chiar receptorul (traditii,
obiceiuri, folclor).
-Comunicare blocata, produsa ca urmare a limitarii accesului la informatie, considerat un drept inalienabil si
fundamental al individului.

2.Individualizarea comunicarii pe tipuri de deficienta

3.Limbaje specializate: verbale, nonverbale, paraverbale etc.

Limbajul reprezinta folosirea limbii de catre fiecare individ în parte, luat ca entitate psihologica distincta,
reprezentând, dupa cum afirma Rubinstein "limba în actiune". Astfel, prin folosirea limbajului, fiecare
persoana îsi proiecteaza în exterior specificul sau, deoarece fiecare individ are propriul sau mod de a se
exprima în planul vorbirii.

Din punct de vedere semantic, limbajul este, în viziunea lui G. Enescu, "un sistem de semne mânuite dupa
anumite reguli, în vederea prelucrarii si transmiterii de informatii".

E. Verza îl considera ca fiind o conduita de tip superior, care participa la organizarea si realizarea tuturor
comportamentelor umane, iar J. Piaget arata ca dezvoltarea psihica este imposibila în absenta sa, deoarece
el reprezinta un sistem deschis, ce se constituie într-un flux continuu de schimburi cu mediul si, în primul
rând, cu mediul social.

Din punct de vedere neurofiziologic, limbajul reprezinta o localizare dinamica si diferentiata în lobul temporal
- aria Vernicke, pentru perceptie, în lobul frontal - aria Broka, pentru emisie, arii din lobii occipitali si frontal,
pentru citire si arii motrice ale lobului frontal, pentru scriere. Se poate întâmpla ca în cazul unor tulburari de
limbaj localizarea sa nu mai fie în zonele mentionate. Majoritatea zonelor lingvistice sunt localizate în
emisfera dominanta, aflata în opozitie cu tipul de lateralitate al fiecarui individ.

Formele limbajului reprezinta un aspect important al comunicarii verbale nu numai pentru a o explica mai
bine, ci si pentru a gasi mijloacele necesare menite sa sustina si sa dezvolte fiecare forma în parte strict
corelat cu specificul sarcinilor didactice si cu contextul în care se realizeaza instruirea.

Tipologia formelor limbajului pare mai simplificata, deoarece se face întâi distinctia între limbajul extern si
limbajul intern, urmând ca cel extern sa fie oral si scris, limbajul oral fiind susceptibil de înca o disociere în
limbajul monologat si în limbajul dialogat.

Fiecare forma în parte se distinge printr-o serie de caracteristici sau însusiri pe de o parte si, fiecare forma,
prezinta o serie de avantaje si dezavantaje, pe de alta parte.

Limbajul oral, de exemplu, se distinge printr-o serie de particularitati dintre care cele mai relevante sunt:

a) dinamism ridicat în emiterea mesajelor ceea ce presupune schimbari frecvente de roluri între subiectii
comunicatori, astfel încât, nimeni sa nu ramâna numai emitator sau numai receptor;

b) caracterul situational si adresativ, ceea ce denota ca se desfasoara într-un context determinat (iar
contextul inevitabil îl influenteaza) cu referire expresa la anumite fapte, realitati sau persoane;

c) beneficiaza de o expresivitate bogata realizata prin intensitatea vocii, prin accent, prin ritmul vorbirii;

d) este mai putin restrictionat din punct de vedere gramatical, ceea ce îi confera o mai mare lejeritate si o mai
mare mobilitate, facând posibile reveniri, adaugiri, nuantari si explicitari suplimentare;

e) beneficiaza de un feed-back mai eficient, lucru foarte important în ameliorarea întregului proces
comunicational.

Cele doua forme de manifestare ale limbajului oral sunt, dupa cum am amintit anterior, monologul si dialogul,
ambele prezentând, nu numai o serie de caracteristici, dar, concomitent, fiind conditionate si de anumite
contexte de utilizare.

Monologul, ca modalitate de realizare a limbajului oral, se concretizeaza, de cele mai multe ori sub forma
unor expuneri, pe care o sursa sau un emitator le sustine în fata unui auditoriu, a unui public tinta, anvizajând
o varietate de teme sau subiecte care reprezinta un potential interes pentru respectivul auditoriu.
Fiind o modalitate de exprimare verbala cu grad mai mare de dificultate comparativ cu dialogul, tocmai
datorita faptului ca este dupa cum mentioneaza P. Popescu-Neveanu - "mai elaborat si mai sistematizat",
monologul presupune si anumite conditii care trebuie îndeplinite pentru a se solda cu efectele vizate.

Prima dintre conditii, o reprezinta cunoasterea auditorului sau a publicului în fata caruia se va desfasura
monologul, aspect care vizeaza, pe de o parte, interesele si asteptarile sale iar, pe de alta parte, posibilitatile
de receptare ale acestuia, în ideea compatibilizarii mesajelor cu posibilitatile de decodificare si de procesare
a informatiilor la nivelul celor care urmeaza sa acorde semnificatie mesajelor primite.

A doua conditie vizeaza, efectiv, demersurile proprii ale emitatorului care, în functie de caracteristicile
publicului tinta, trebuie sa-si elaboreze un plan pe baza caruia se va desfasura întreaga activitate de
sustinere. În cadrul acestui plan, vor fi vizate, primordial, ideile cu relevanta maxima, elementele ilustratoare
de sustinere, anticiparea unor întrebari din partea auditorului etc.

Deoarece monologul ca forma de exprimare a limbajului oral, poate fi utilizat maximal în cadrul metodelor
expozitive de instruire, este dezirabil ca în realizarea lui sa se utilizeze o serie de procedee care, prin
specificul lor, pot activiza metodele amintite, conferindu-le un grad mai înalt de eficienta.

Cea de-a doua forma a limbajului oral este dialogul, care reprezinta, sub aspectul ponderii, principala
modalitate de exprimare verbala si care presupune, cu necesitate, alternarea frecventa a rolurilor între
emitatorii si receptorii care comunica într-un context bine determinat.

Sub aspectul realizarii, dialogul este în mare masura facilitat de unele aspecte din rândul carora mai
relevante sunt:

-similaritatea de statut a partenerilor, în marea majoritate a cazurilor, care înlatura unele bariere în
comunicare si care favorizeaza dimensiunea homofilica a acesteia;

-facilitati în elaborarea mesajelor care pot avea ca punct de pornire idei sau opinii exprimate anterior de catre
unii, antevorbitori;

-functionarea eficienta a feed-back-ului care permite corectii si ameliorari modului de desfasurare a

comunicarii;

-cuplarea concomitenta a comunicarii verbale, cu alte canale, cum ar fi: comunicarea prin distanta, prin
contactul privirii si chiar prin atingere ceea ce faciliteaza întreaga desfasurare a interactiunii.

În privinta formelor sub care se poate manifesta, M. Golu face disocierea între dialogul structurat si dialogul
liber-situational.

În cazul primei modalitati, dialogul abordeaza o tema, un subiect, o problema, care face obiectul dezbaterilor,
creându-se astfel posibilitatea, ca fiecare participant la dialog, sa-si aduca o contributie prin ideile, parerile
sau conceptiile exprimate.

Avantajele acestei forme de dialog sunt evidente, pentru ca, în primul rând, tema luata în dezbatere poate fi
aprofundata, ceea ce înseamna impulsionarea însasi a procesului de cunoastere si înscrierea acestuia pe o
directie ascendenta.

Apoi, daca în legatura cu anumite subiecte, probleme, controverse, existau anterior dezacorduri, este posibil
ca, prin dialogul structurat, sa se ajunga la un consens sau, daca acest deziderat nu este posibil în totalitate,
sa se aplatizeze, cel putin, unele pareri care prezentau o disimilaritate accentuata.

Nu în ultimul rând, dialogul structurat poate crea oportunitati pentru ca partenerii sa-si formeze sau sa-si
schimbe unele atitudini, ceea ce reitereaza rolul acestei modalitati de exprimare verbala în procesul mai larg
al persuasiunii.

De asemenea, în cazul în care, acest dialog structurat este focalizat pe probleme de maxima actualitate si se
desfasoara în fata unui auditoriu sub forma unei "discutii panel", exista sanse reale ca publicul respectiv sa
dobândeasca informatii care corespund expectantelor sale si evident, sa-si formeze anumite pareri, anumite
convingeri sau atitudini referitoare la chestiunile care au facut obiectul dezbaterii.
Cea de-a doua forma de manifestare, si anume dialogul liber-situational, se deosebeste de cealalta, prin
faptul ca se realizeaza în mod spontan, nefocalizându-se pe o singura problema ci, pe un evantai mai larg,
care intra în preocuparile de moment ale interactionarilor.

În privinta contextelor de manifestare, dialogul liber-situational se realizeaza într-o multitudine de împrejurari,

fie ca este vorba de conversatii realizate cu membrii familiei, fie de cele realizate cu colegii la locul de
munca, fie de cele ocazionate de petrecerea timpului liber cu persoane mai mult sau mai putin cunoscute.

În alta ordine de idei, trebuie facuta precizarea, ca si dialogul, ca forma fundamentala a limbajului oral este
utilizat maximal în activitatea instructiv-educativa, în special, prin utilizarea metodelor conversative sau
dialogate de instruire motiv pentru care, se impune luarea unor masuri menite sa determine functionarea
optima a acestuia.

Revenind asupra limbajului scris, dintre caracteristicile ce-i sunt specifice, pot fi enumerate:

-grad mai mare de elaborare si de structurare, ceea ce implica o organizare mai riguroasa, utilizarea unor
constructii sintactice mai complicate, întrebuintarea unor cuvinte cu grad mai mare de adecvare;

-subordonare mai accentuata fata de rigorile gramaticale, ceea ce presupune ca respectarea unor reguli
gramaticale devine o necesitate imperativa, Acest aspect este probat si prin faptul ca, întotdeauna, numarul
celor care scriu gresit este incomparabil mai mare decât al celor care se exprima gresit;

-expresivitate mai redusa, deoarece, mijloacele ortografice nu pot suplini decât partial lipsa unor componente
ectosemantice;

În ceea ce priveste limbajul interior si acestuia îi sunt specifice o serie de însusiri din rândul carora mai
importante sunt:

-viteza mare de operare, ceea ce înseamna ca poate vehicula multe informatii pe unitatea de timp;

-combinatorica accentuata în sensul ca permite reorganizari si restructurari rapide în plan mental sau
conceptual;

-este suport al gândirii considerate ca proces psihic central, ceea ce înseamna ca toate demersurile
acesteia, sunt riguros anticipate, analizate si evaluate prin intermediul limbajului interior.

Cunoasterea caracteristicilor fiecarei forme de limbaj este un lucru necesar dar, din perspectiva strict
pedagogica, la fel de importante sunt si mijloacele de sustinere si dezvoltare a acestora cu scopul de a
îmbunatati si perfectiona procesul de comunicare surprins în totala sa functionalitate.

În aceasta directie, dintre mijloacele posibile care contribuie la dezvoltarea modalitatilor de comunicare
verbala ar putea fi enumerate:

-dezvoltarea bazei semantice a limbajului care trebuie facuta înca din primii ani ai copilariei, deoarece
aceasta achizitie fundamentala, conditioneaza ulterior toate progresele lingvistice ale copilului;

-stimularea initiativei copilului în comunicare, menita sa sporeasca încrederea în fortele proprii si sa

diminueze starile de timiditate care pot genera blocajele în comunicare;

-îmbogatirea lexicului cu cuvinte care sa acopere întreaga problematica a curriculum-ului scolar;

-achizitionarea unor cunostinte de ordin gramatical, cu scopul de a asigura o mai buna structurare si o mai
mare coerenta mesajelor de natura verbala;

-introducerea în activitatea de evaluare a elevilor, a unor criterii care sa vizeze si modul de utilizare a
limbajului la diversele discipline ale curriculum-ului scolar.

2.Individualizarea comunicarii pe tipuri de deficienta.

3.Limbaje specializate: verbale, nonverbale, paraverbale etc.

*Comunicarea verbala este modalitatea cea mai reprezentativa care, indubitabil, individualizeaza si
singularizeaza fiinta umana comparativ cu alte specii iar, acest lucru, se datoreaza, în primul rând,
caracteristicilor pe care le poseda limbajul uman si a felului cum acesta este utilizat în cadrul interactiunii
umane.

Încercând sa-i surprinda specificitatea, R.L. Atkinson si colaboratorii sai nota ca "limbajul reprezinta
principalul mod de a comunica gândurile. Mai mult decât atât, e un mod universal: fiecare societate umana
are o limba si fiecare fiinta umana, cu o inteligenta normala, dobândeste limba materna si o foloseste fara a
depune nici un efort".

Aceasta afirmatie, a unor autori reputati, nu trebuie sa conduca însa la o simplificare a lucrurilor atunci când
se pune problema dobândirii limbajului, pentru ca, pe de o parte, aceasta achizitie se realizeaza în cadrul
unei "nise de dezvoltare" destul de extinse (între 0-5 ani limbajul este format în structurile lui fundamentale)
iar, pe de alta parte, aceasta achizitie fundamentala, se dobândeste ca urmare a interactiunilor multiple pe
care le realizeaza copilul cu alte fiinte umane care, de cele mai mute ori, sustin în mod explicit dezvoltarea
limbajului.

Comparând limbajul uman cu modalitatile de comunicare apartinând altor specii, ies în evidenta o serie de
însusiri, de particularitati, care nu se regasesc în repertoriul comunicational specific altor fiinte, motiv pentru
care, se poate aprecia ca, omul foloseste cel mai elaborat si cel mai sofisticat mijloc de comunicare.

Oprindu-se asupra caracteristicilor limbajului uman, H. Gleitman considera ca, printre cele mai importante,
pot fi enumerate: limbajul este creativ; limbajul este structurat; limbajul are diferite întelesuri (semnificatii);
limbajul este referential; limbajul este interpersonal.

1. Prima dintre caracteristici si anume cea legata de creativitatea limbajului, se explica prin faptul ca, desi
opereaza la nivelul unui numar limitat de cuvinte pe care le contine limba, limbajul face posibile combinari
nelimitate de cuvinte, astfel încât, prin intermediul acestora, sa poata fi exprimate o multitudine de idei.

Aceasta combinatorica nelimitata este foarte importanta pe de parte, pentru ca, poate contribui la
înfrumusetarea exprimarii verbale iar, pe de alta parte, ca ofera posibilitatea creatorilor din domeniul artei si
culturii sa exprime o varietate de idei, de atitudini, de sentimente, care nu ar putea fi exteriorizate si
obiectivate daca limbajul nu ar poseda aceasta însusire fundamentala.

2. Cea de-a doua caracteristica a limbajului si anume aceea de a fi structurat, trebuie înteleasa în sensul ca,
în pofida faptului ca posibilitatile de combinare a cuvintelor sunt practic nelimitate, aceasta operatie nu se
face oricum, nu se face la întâmplare, ci cu respectarea unor principii care sunt onorate de toti vorbitorii care
utilizeaza limba respectiva.

3. Referitor la cea de-a treia caracteristica obiectivata în posibilitatea limbajului de a exprima semnificatii, de
a oferi întelesuri, trebuie facuta precizarea ca, fiecare cuvânt are o semnificatie de baza sau un sens
denotativ si, de asemenea, are si o valoare conotativa, în virtutea careia, la semnificatia de baza, pot fi
asociate si altele, care sunt secundare si care depind de mai multi determinanti si în primul rând de context.

4. În virtutea celei de-a patra caracteristici, limbajul este referential, ceea ce înseamna ca utilizarea cuvintelor
trimite automat la anumite obiecte, lucruri, fenomene, ceea ce presupune ca utilizatorii unei limbi stiu nu
numai sa combine cuvintele pentru a forma propozitii corecte din punct de vedere gramatical, ci si faptul ca
exista o relatie directa între cuvântul pronuntat si obiectul la care acesta se refera.

5. În sfârsit, ultima caracteristica a limbajului, este aceea de a fi interpersonal ceea ce înseamna ca,
întotdeauna, schimburile informationale dintre indivizi, realizate prin intermediul limbajului, sunt marcate si
influentate de subiectivitatea si de particularitatile interactionarilor. De exemplu, daca o persoana relateaza o
întâmplare unei alte persoane, pe de o parte, face descrierea personalizând-o prin propriile-i pareri,
convingeri si, de asemeni, pe de alta parte, tine cont de eventualele interese, expectante, curiozitati, pe care
le are destinatarul în legatura cu continutul celor relatate.

*Comunicarea nonverbala, include sau, mai bine spus cuprinde la rândul sau o serie de modalitati s-au
canale, fie ca este vorba de utilizarea gesturilor, de utilizarea privirii, de atingere sau de proximitate.

Toate aceste canale sunt importante si, în totalitatea lor determina câteva particularitati fundamentale ale
comunicarii nonverbale pe care V.P. Richmond, J.C. McCroskey, S.K. Payne (1987) le deceleaza astfel:
1) continuitatea ca dimensiune temporala ceea ce denota ca, în comparatie cu comunicarea de tip verbal,
care începe si se sfârseste o data cu emiterea ultimului cuvânt, cea nonverbala este continua, acest lucru
implicând ca însasi tacerea este plina de semnificatii;

2) multitudinea canalelor utilizate comparativ cu cea verbala care foloseste numai cuvintele;

3) universalitatea unor mesaje care se decodifica la fel de toti subiectii comunicatori;

4) lipsa unui control permanent asupra modului de desfasurare;

5) determinarea socio-culturala ceea ce denota ca modul ei de functionare este dependent de aspecte ce

vizeaza traditiile si specificul cultural al subiectilor comunicatori.

Existenta mai multor canale nonverbale pune problema disocierii celor care au într-adevar relevanta. Facem
aceasta precizare deoarece, majoritatea lucrarilor de specialitate inventariaza alaturi de canalele, sa spunem
traditionale si pe unele care, dupa parerea noastra, au un impact mai putin semnificativ cum ar fi
comunicarea prin timp, prin miros, prin aparenta fizica.

Cele mai productive modalitati de comunicare nonverbala sunt: comunicarea gestuala, comunicarea prin
proximitate, comunicarea prin atingere, comunicarea vizuala.

*Comunicarea gestuala. Aceasta modalitate de comunicare nonverbala este de o importanta deosebita mai
ales daca, paleta gesturilor este bogata si diversificata astfel, încât ele sa acopere o multitudine de
necesitati.

Din multitudinea abordarilor taxonomice, cu siguranta, cea mai cunoscuta este cea elaborata de P. Ekman si
W.V. Friesen care cuprinde diversitatea acestui canal de comunicare si care include urmatoarele categorii de
gesturi:

1. Emblemele pot fi definite drept gesturi simbolice care substituie cuvintele si care transmit un mesaj
specific, cum se întâmpla în cazul gesturilor efectuate de autostopisti sau, de cei care sugereaza ca lucrurile
sunt în regula .

2.Ilustratorii reprezinta, categoria de gesturi care însotesc comunicarea verbala având rolul sa ilustreze, sa
demonstreze, sa întareasca, ceea ce se afirma prin intermediul cuvintelor. Caracteristica fundamentala a
ilustratorilor, o reprezinta faptul ca ei nu au o semnificatie aparte, luati ca entitati separate, deci detasati de
cuvintele pe care le acompaniaza. Lucrul acesta, poate fi probat foarte usor de exemplu, daca se întrerupe
sonorul televizorului, urmarindu-se comunicarea numai la nivelul miscarilor gestuale si eventual, a celorlalte
miscari pe care le efectueaza subiectii comunicatori.

3.Reglatorii sunt gesturi si miscari care au rolul de a sigura buna desfasurare a comunicarii, ceea ce
înseamna ca, ele sunt identificabile, atât la nivelul emitatorului (locutorului), cât si la cel al ascultatorului,
contribuind decisiv la schimbarea rolurilor dintre cei doi parteneri de interactiune. Gesturile de reglaj, întâlnite
la nivelul vorbitorului, pot, la rândul lor, sa se disocieze în doua categorii si anume, gesturi prin care vorbitorul
doreste o inversare de rol cu ascultatorul si gesturi prin care vorbitorul îsi manifesta dorinta de a-si continua
discursul si deci de a nu fi întrerupt.

4.Manifestarile afective reprezinta cea de-a patra categorie de miscari corporale din tipologia elaborata de P.
Ekman si W. Friesen, distingându-se de celelalte pentru ca ofera indicii în legatura cu starea emotionala în
care se gaseste individul si pe care, inevitabil, o exteriorizeaza.

Din rândul celor mai frecvente manifestari afective pot fi amintite, tremuraturi ale mâinilor, ale genunchilor
etc., care trebuie luate în considerare de cei care comunica cu persoanele aflate într-o asemenea situatie,
mai întâi, pentru a întelege cauzele care au determinat aparitia acestora iar, dupa aceea, pentru a lua
masurile necesare, ca interactiunea, care este în curs de desfasurare, sa nu fie modificata în mod
fundamental.

5.În sfârsit, ultima categorie o reprezinta adaptorii, care se pot cataloga drept miscari care raspund unor
necesitati umane si care au un profund caracter adaptativ, în legatura cu diversele situatii cu care se
confrunta individul, fie ca este vorba de situatii stresante, stari de disconfort fizic sau psihic, momente de
plictiseala etc.
Ca si în cazul altor categorii de gesturi, adaptorii se pot structura si automatiza în timp, devenind obisnuinte
integrate în paleta comportamentala a individului.

*Comunicarea vizuala. În rândul modalitatilor de comunicare nonverbala contactul privirii, sau

comportamentul vizual, ocupa un loc cu totul special pentru ca, pe de o parte, îndeplineste o serie de functii
care îi sunt specifice ca entitate separata iar, pe de alta parte, deoarece în coroborare cu alte modalitati, de
exemplu cu atingerea, cu gestualitatea, cu proxemica, devine un suport, o pârghie importanta care le
sporeste acestora randamentul si eficacitatea.

Faptul ca privirea are un rol esential în procesul de comunicare, poate fi verificat, atât la nivelul simtului
comun, cât si prin consultarea unor lucrari de specialitate, în cadrul carora, comportamentul vizual, este
analizat în mod sistematic apelându-se la taxonomii, la identificarea si analizarea functiilor, la stabilirea unor
corelatii între aceasta modalitate si altele etc.

De exemplu, la nivelul simtului comun, sunt consacrate expresii ca "privire în gol", "privire pironita", "ochii
reprezinta oglinda sufletului", "privire rece, glaciala", privire ascutita", toate acestea sugerând ca, prin
intermediul acestui canal de comunicare, se pot transmite în exterior multe informatii referitoare la "starea" si
la intentiile individului comunicator.

De asemeni, avantajele comunicarii prin privire, au fost valorificate maximal si de unii creatori care, si-au
individualizat personajele, nu numai din perspectiva unor trasaturi temperamentale sau caracteriale, ci si din
perspectiva modului de utilizare a privirii. De exemplu, multe din personajele lui M. Sadoveanu au o privire
"galesa", adica duioasa, melancolica, si multe din poeziile lui M. Eminescu, obiectiveaza comportamente ale
privirii în versuri ramase, memorabile, de genul "Un mort frumos cu ochii vii", "si ochii tai nemiscatori", "si
focul din privire", "Sub raza ochiului senin" etc.

*Comunicarea prin atingere. Un canal important al comunicarii nonverbale îl reprezinta si comunicarea prin
atingere desi, într-o oarecare masura, el nu face, de cele mai multe ori, nici obiectul unor analize mai
amanuntite în tratatele sau manualele de pedagogie, fiind de asemenea ignorat si la nivelul practicii
educative deoarece, multi educatori, îi apreciaza efectele ca fiind nesemnificative comparativ cu ale celorlalte
canale care, beneficiaza de o perceptie mult mai favorabila.

Dovezi ale importantei atingerii exista, indiferent de planul de analiza avut în vedere iar, în aceasta directie,
poate fi vizata fie perspectiva ontogenetica, avându-se în acest caz în vedere, în mod prioritar, modul în care
se realizeaza atingerea, înca din primele momente ale nou nascutului, fie perspectiva contextelor în cadrul
carora efectele atingerii sunt peremptorii, aici exemplul cel mai concludent reprezentându-l acela ce
obiectiveaza interactiunea medic - pacient sau psihoterapeut si pacient ori, în sfârsit, alta perspectiva, aceea
care vizeaza efectele atingerii în cazul unor persoane care prezinta un singur handicap sau mai multe,
elementul de prototipicalitate maxima reprezentându-l cazul persoanelor cu handicap vizual, pentru care
comunicarea prin atingere este vitala, asigurând în primul rând integritatea fizica a persoanei care poseda o
asemenea deficienta senzoriala.

Luându-se în discutie perspectiva ontogenetica, merita mentionat faptul ca, debutul functionarii atingerii,
poate fi circumscris chiar vietii intrauterine când, fatul receptioneaza vibratiile inimii mamei si bineînteles,
chiar din primele momente de când, nou - nascutul se afla într-un contact tactil permanent cu mama, mai
ales în momentele de alaptare si de întretinere a igienei corporale.

Se poate deci afirma ca unul dintre canalele fundamentale de dezvoltare a senzorialitatii infantile îl reprezinta
atingerea care, fie izolat, fie în cuplare cu altele (de exemplu cu vazul), ofera primele informatii referitoare la
materialitatea si la diversitatea lumii în care a descins copilul. De-a lungul întregii ontogeneze, ca urmare a
unor experiente traite în mod nemijlocit de copil, cât si a influentelor de natura instructiv-educativa atingerea,
ca modalitate de comunicare, se rafineaza atât în planul functional cât si în cel estetic, astfel încât o
importanta cantitate de informatii referitoare la caracteristicile unor fiinte sau lucruri provine tocmai prin
intermediul acestui canal.

Atingerea, ca modalitate de comunicare nonverbala, este importanta în primii ani ai ontogenezei nu numai
din perspectiva functiilor specifice acestui canal de comunicare, ci si din perspectiva implicatiilor pe care le
are în edificarea atasamentului, ca relatie afectiva profunda, pe de o parte, între copil si alte persoane cu
care el interactioneaza iar, pe de alta parte, între copil si obiectele sau lucrurile pe care le manipuleaza în
tentativa de a le surprinde specificitatea si utilizarile posibile care le justifica existenta.

Dintre argumentele de relevanta maxima care sustin aceasta modalitate de comunicare ar putea fi
mentionate urmatoarele:
1)Comunicarea prin atingere este implicata maximal în crearea sau structurarea atasamentului ca relatie
afectiva fundamentala între persoane sau, între persoane si lucruri, obiecte, alte fiinte decât cele umane cu
consecinte benefice în dezvoltarea ulterioara a personalitatii copilului;

2)Comunicarea prin atingere reprezinta un canal fundamental în transmiterea unor sentimente, atitudini,
convingeri, simpatii sau antipatii de la o persoana la alta, în cazul în care, acestea interactioneaza nemijlocit.

3)Comunicarea prin atingere este importanta pentru ca se constituie într-un suport, pentru persoanele care
manifesta o neputinta sau, resimt un anumit disconfort de natura fizica sau psihica.

4) Comunicarea prin atingere este importanta, pentru ca, în functie de modul în care se realizeaza, asigura
rezolvarea unor sarcini profesionale sau îndeplinirea unor activitati, care au un grad mai mic sau mai mare
de complexitate.

5)Comunicarea prin atingere îsi justifica importanta si prin transmiterea unor mesaje specifice care, dintr-un
motiv sau altul, nu pot face obiectul altor canale de comunicare.

6) Comunicarea prin atingere, este importanta, pentru ca îsi aduce o contributie decisiva în procesul
persuasiunii contribuind astfel, la formarea sau eventual, la schimbarea unor atitudini, la partenerii care se
afla în interactiune.

7)Comunicarea prin atingere este implicata maximal în realizarea acordului, a consensului, între partenerii
aflati în interactiune prin compatibilizarea unor pareri a unor puncte de vedere, a unor convingeri care, se
aflau, eventual, în raporturi de disonanta înainte de producerea comportamentului tactil.

8)Comunicarea prin atingere îndeplineste si un important rol reglator gratie caruia, se asigura interactiunii
fluenta si productivitate, evitându-se, astfel, ezitarile, blocajele, starile de expectanta prelungita, toate cu
consecinte negative în desfasurarea normala a întregului proces comunicational.

9)Comunicarea prin atingere îsi demonstreaza importanta si în crearea unor momente de destindere, de
relaxare în cadrul activitatii, oferind interactionarilor posibilitatea sa-si regleze comportamentele si sa se
adapteze mai bine sarcinile pe care urmeaza sa le îndeplineasca.

*Comunicarea prin spatiu si distanta. Alaturi de celelalte modalitati de comunicare nonverbala, proximitatea
joaca un rol de loc neglijabil, care poate influenta favorabil atât activitatea de instruire-învatare, cât si evolutia
ulterioara a personalitatii copilului. Exista, asadar, argumente suficiente pe de o parte, pentru valorificarea
mai judicioasa a acestui canal de comunicare iar, pe de alta parte, pentru continuarea investigatiilor
(cercetarilor) care i-ar putea atribui noi semnificatii si ar putea oferi sugestii practicienilor referitor la
contextele cele mai potrivite si cele mai indicate pentru utilizarea rationala a ei.

În cazul acestui canal, nu abunda tipologiile iar, cea propusa de E.T. Hall în legatura cu zonarea spatiului,
este citata de toate lucrarile care abordeaza comunicarea nonverbala.

Plecând de la ideea ca spatiul este divizibil, E.T. Hall ajunge sa delimiteze patru zone si anume: zona intima
(0-45cm); zona personala (45-125cm); zona sociala (1,25-3,60m) si zona publica (peste 4m).

1. Zona intima, este spatiul cel mai protejabil al individului, deoarece, accesul în acest perimetru nu este
posibil decât în cazuri cu totul speciale. Pe de o parte, în acest spatiu nu acced decât persoanele care se
afla într-o relatie afectiva foarte apropiata cu interactionarul (parinti, frati, surori, sotii, prieteni foarte
apropiati), sau persoanele straine care interactioneaza într-un scop profesional, (medicul care îsi consulta
pacientul, antrenorul care-l initiaza pe sportiv în formarea unei deprinderi, învatatorul care-l învata pe copil sa
scrie etc.).

Exceptând aceste situatii, când persoane straine violeaza acest spatiu, întâmplator, sau datorita unor
contexte speciale (aglomeratiile din autobuz, metrou, participarea la un spectacol etc.), individul îl apara cu
mijloacele pe care le are la îndemâna si în primul rând prin evitarea contactului vizual.

Caracteristica fundamentala a zonei intime o reprezinta faptul ca ea favorizeaza functionarea concomitenta a

mai multor canale de comunicare nonverbala cum ar fi comunicarea prin contactul vizual, comunicarea prin
atingere, comunicarea prin miros pe de o parte iar, pe de alta parte, faciliteaza realizarea unui feed-back
prompt si eficient atât prin mijloace verbale cât si prin mijloace nonverbale.
2. Zona personala, este perimetrul interactiunilor profesionale pe de o parte si al conversatiilor obisnuite pe
de alta parte, având un rol decisiv în realizarea optima a anumitor sarcini sau activitati si de asemeni, un rol
important în a oferi indicii referitoare la relatia afectiva dintre partenerii aflati în interactiune.

Chiar daca zona personala nu mai favorizeaza maximal multicanalitatea comunicarii nonverbale, asa cum se
întâmpla în cazul celei intime, ea se constituie într-un suport pentru functionarea optima a comunicarii
gestuale, a comunicarii prin contactul privirii si, nu în ultimul rând, a comunicarii paraverbale.

3. Zona sociala este spatiul care nu mai este marcat de o semnificatie afectiva, un motiv în plus, pentru a se
afirma ca aceasta zona este destinata interactiunii cu persoanele straine. La modul general, acest spatiu
este destinat interactiunilor de tip profesional si, chiar daca nu mai favorizeaza în asa mare masura
comunicarea, comparativ cu cele doua spatii analizate anterior, ofera indivizilor sanse de a comunica atunci
când sarcinile pe care le rezolva sau activitatile pe care le îndeplinesc impun aceasta necesitate.

Nu ar trebui sa se înteleaga din analiza zonei sociale ca acest tip de spatiu ar fi oarecum neproductiv pentru
ca, pe de o parte, marcheaza diferenta de statut dintre interactionari iar, pe de alta parte, pentru ca nu
favorizeaza si dimensiunea afectiva a procesului de comunicare, aspect valabil pentru zona intima si cea
personala; în anumite contexte, în desfasurarea anumitor tipuri de activitati (de exemplu în cazul activitatii
redactionale, în activitatea organizata la banda si chiar în unele activitati cu caracter didactic), aceasta zona
poate deveni productiva pentru ca ofera inrectionarilor posibilitatea sa se concentreze pe rezolvarea
anumitor sarcini fara a fi deranjati de alte persoane si, de asemeni, posibilitatea sa comunice între ei în cazul
în care se impune cooperarea si realizarea unui anumit consens.

4.Zona publica este spatiul care mareste ecartul dintre interactionari, lucru datorat, cel mai adesea,
contextului si scopului în care se realizeaza procesul de comunicare.

Este spatiul frecvent, când, un emitator sau o sursa, îsi prezinta ideile în fata unui auditoriu cu scopul de a-l
informa pe o anumita tema sau subiect si bineînteles, cu scopul de a le forma participantilor anumite atitudini
referitor la natura celor prezentate.

Zona publica este tipul de spatiu care-l constrânge pe emitator sa utilizeze maximal elementele comunicarii
paraverbale (intensitate, fluenta accent) si, de asemeni, sa-si amplifice gesturile, pentru a ilustra si sustine în
mai mare masura ideile continute în mesajele verbale.

Alt element de distinctie al zonei publice, fata de zonele prezentate anterior, îl reprezinta faptul ca, numai
limita inferioara ramâne imuabila, în timp ce limita superioara, devine variabila, depinzând de context si de
marimea auditorului care urmeaza sa primeasca mesajele sursei. Utilizarea acestei zone, la ora actuala, este
facilitata si de mijloacele moderne de amplificare, în cazul în care, auditoriul cuprinde sute sau mii de
participanti care beneficiaza astfel de posibilitati optime de receptare.

Nefavorizând functionarea optima a feed-back-ului, zona publica este spatiul care lateralizeaza comunicarea,
neoferind sursei posibilitatea sa obtina indicii evidente referitoare la ecoul mesajelor sale în rândul
auditoriului. În parte, lacuna poate fi diminuata, în cazul în care, discursul emitatorului este urmat de luari de
cuvânt (interventii ale participantilor) prin care acestia pot sa ofere informatii referitoare la impactul
discursului asupra publicului pe care îl reprezinta.

*Comunicarea paraverbala este un canal important, deoarece se comunica nu numai prin cuvinte, ci si prin
felul în care sunt spuse aceste cuvinte, cu ajutorul unor mijloace ectosemantice.

Cunoasterea si utilizarea acestor mijloace ectosemantice care, la modul general, configureaza

comportamentul vocal al individului, este importanta, pe de parte, pentru a conferi vorbirii mai multa
expresivitate, iar pe de alta parte, pentru a atribui mijloacelor ectosemantice semnificatia necesara atunci
când sunt utilizate în diferite contexte comunicationale.

De asemenea, comportamentul vocal sau paralimbajul este important în reglarea interactiunii dintre parteneri
sau, mai concret, în schimbarea rolurilor de emitator si receptor, atunci când mai multe persoane se afla în
situatia de a comunica.

Principalele mijloace prin care se realizeaza comunicarea paraverbala sunt: intensitatea vocii, intonatia
utilizata, ritmul vorbirii, si utilizarea pauzelor care pot aparea pe perioada emiterii mesajelor.

a) Intensitatea vocii este un mijloc al paralimbajului care poate avea un rol ambivalent în functie de modul în
care este utilizata, putându-se constitui atât într-un factor facilitator al comunicarii, dar si într-un element
frenator, cu consecinte negative asupra modului general de desfasurare a procesului amintit si, indubitabil,
asupra eficacitatii acestuia.

De exemplu, o intensitate prea mare a vocii emitatorului, poate crea o stare de oboseala si de disconfort la
nivelul receptorului, dupa cum, si o intensitate redusa, poate crea probleme, mai întâi la nivelul receptarii
mesajelor si apoi la nivelul decodificarii acestora.

De asemeni, efectele negative ale unei intensitati prea mari a vocii se pot regasi si la nivelul procesului de
schimbare a exprimarii, când, vocile solicitantilor sunt acoperite si când, acestia nu-l pot informa pe emitator
în legatura cu ecoul mesajelor receptionate.

Pentru evitarea acestor urmari nefavorabile este recomandabil ca intensitatea vocii sa fie reglata în functie
de contextul în care se realizeaza comunicarea si în functie de caracteristicile si specificul spatiului utilizat.

b)Intonatia utilizata este, de asemeni, un mijloc extrem de important în comunicarea verbala pentru ca, pe de
o parte, prin intermediul ei se realizeaza maximal expresivitatea vorbirii iar, pe alta parte, pentru ca, se pot
accentua anumite cuvinte sau parti ale enuntului care sunt considerate mai relevante si care trebuie sa-l
preocupe în mai mare masura pe destinatarul mesajelor.

Dimpotriva, neutilizarea intonatiei, poate contribui la inexpresivitatea vorbirii emitatorului si la imposibilitatea

de a transmite receptorului o multitudine de stari, de sentimente pe care, emitatorul le poseda, dar nu le
poate transmite într-un mod convenabil.

Intonatia utilizata în vorbire este atât de importanta încât, în unele profesii, cum ar fi cea de actor, profesor,
(institutor), poate fi considerata drept un indicator al competentei profesionale ce trebuie vizat în mod special
în cadrul formarii acestor categorii de specialisti.

Daca se are în vedere cultivarea acestui mijloc de comunicare paraverbala în cadrul procesului instructiv-
educativ este evident ca, unele activitati, cum ar fi dramatizarile sau unele metode de învatamânt (de
exemplu jocurile cu rol), se constituie în pârghii foarte importante pentru ameliorarea intonatiei elevilor în
procesul general de comunicare.

c) Ritmul vorbirii este un element de comunicare paraverbala care poate, de asemeni, sa influenteze modul
de desfasurare a procesului si, ca o consecinta fireasca, nivelul calitativ la care acesta se situeaza.

Altfel spus, în privinta tempoului, vorbirea poate sa se realizeze la trei nivele si anume un ritm normal, un ritm
lent si un ritm alert, fiecare având consecinte vizibile asupra felului în care se realizeaza comunicarea.

Deoarece ritmul normal nu creeaza probleme si constituie o garantie ca procesul de comunicare se

realizeaza corespunzator, o atentie deosebita trebuie acordata cazurilor când tempoul este, ori foarte rapid
ori, dimpotriva, foarte lent.

În cazul în care tempoul este foarte rapid, deci fluenta vorbirii este prea mare, exista posibilitatea ca
destinatarul sa întâmpine dificultati serioase, mai întâi, la nivelul receptarii mesajelor (cercetari mai recente
din domeniul psihologiei arata ca limita maxima de receptare este de 250 cuvinte/minut) iar, dupa aceea, la
nivelul procesului de decodificare a mesajelor, lucru usor explicabil, prin faptul ca primirea acestora s-a facut
într-un mod extrem de selectiv.

Consecintele negative determinate de ritmul foarte alert se concretizeaza, mai întâi, într-o întelegere
defectuoasa a mesajelor primite, cu urmari negative atât pe termen scurt, cât si pe termen lung în ceea ce
priveste evolutia cunoasterii si, de asemeni, într-o stare de disconfort si de oboseala la nivelul receptorului
care, totusi, depune eforturi serioase în receptarea si în decodificarea mesajelor.

Dimpotriva, în cazul în care tempoul este prea lent, apare un ecart prea mare, între timpul afectat emiterii
mesajelor si cel afectat decodificarii acestora, lucru care poate sa-i distraga atentia receptorului care are
tendinta de a utiliza intervalul de timp disponibil în directii colaterale scopului urmarit de comunicare.

Indubitabil, tempoul vorbirii, trebuie adecvat nu numai contextului în care se realizeaza procesul de
comunicare ci, în primul rând, naturii continutului (continuturilor) care se transmit prin intermediul mesajelor
transmise. De exemplu, daca prin mesaje se transmit informatii ce concretizeaza actiuni, desfasurari de
evenimente etc., atunci este recomandabil ca tempoul vorbirii sa fie alert, dupa cum, este mai indicat tempoul
lent, atunci când mesajele concretizeaza explicatii de un anumit fel, descrieri, întâmplari, sfaturi sau
 recomandari oferite ascultatorului, tocmai în ideea de a-i oferi acestuia posibilitatea de a reflecta mai mult la
natura continuturilor transmise.

Deoarece tempoul vorbirii se afla într-o corelatie directa cu trasaturile temperamentale individuale, în
activitatea de instruire-învatare, nu trebuie trasa concluzia ca tempoul alert al vorbirii reprezinta un indiciu
cert al bunei pregatiri a elevilor, în timp ce, un tempou lent, este un indiciu al unei pregatiri mai putin
satisfacatoare sau mai putin riguroase.

Acest lucru poate fi demonstrat când unii elevi prezinta într-un ritm foarte alert continuturi care cuprind multe
inadvertente, si multe lacune în timp ce altii, chiar daca utilizeaza un ritm mai lent al vorbirii, expun continuturi
mult mai riguroase si mult mai bine structurate si argumentate.

d) Utilizarea corecta a pauzelor în vorbire reprezinta, la fel, un mijloc important de realizare a comunicarii
paraverbale deoarece, numai aparent, prin tacere nu s-ar comunica, ceea ce ar însemna ca, tacerea este
sinonima cu necomunicarea.

Faptul ca se poate comunica si prin tacere se concretizeaza în existenta multor butade care se utilizeaza
deseori, de genul "tacerea e de aur", "daca taceai, filozof ramâneai", s.a., care exprima multe semnificatii
atribuite acestui comportament vocal.

Autorii care au abordat mai în detaliu problemele comunicarii paraverbale, fac o distinctie clara între pauzele
neumplute si pauzele umplute care apar în timpul vorbirii. Pauzele neumplute, apar ca întreruperi ale
activitatii vocale pe perioada emiterii mesajelor iar pauzele umplute, sunt întreruperi ale vorbirii, completate
cu unele sunete de genul "uf", "ah", "of", bâlbâieli si chiar unele repetitii

ologia specifica diferitelor tipuri de deficiente

1.Rolul factorilor endogeni si exogeni în modificarile morfofunctionale ale sistemului nervos central, ale
analizatorilor si ale aparatului fonoarticulator.

Din interactiunea obisnuita, normala, a factorilor cauzali, rezulta dezvoltarea obisnuita, normala a marii majoritati a
indivizilor, în conditii aparte însa, adica în conditii defavorabile, între factorii genetici si influentele de mediu (inclusiv
influentele educative) are loc o interactiune neobisnuita, anormala, care poate da nastere unei deficiente,
deteminând:

-tabloul etiologic sau constelatia cauzala a deficientei respective si o anume simptomatologie, proprie fiecarui tip de
deficienta;

-evolutia fiecarui individ cu deficiente, adica perspectivele si limitele dezvoltarii sale, directia, ritmul si intensitatea
acestei dezvoltari.

*Prin actiunea - de regula, complexa si înlantuita - a unor factori etiologici nocivi asupra organismului, în totalitatea
sa, dar, mai ales, asupra sistemului nervos central, în diferite etape ale procesului de crestere si maturizare, se
produce o accentuata scadere a eficientei mintale, precum si o semnificativa diminuare a capacitatii de adaptare si
integrare sociala, adica o stare de handicap consecutiv deficientei mintale.

Etiologia starilor de handicap consecutiv deficientei mintale este deosebit de complexa si variata. Factorii cauzalise
gasesc în trei domenii fundamentale:

-zestrea genetica - ereditatea, adica ceea ce este mostenit; în aceasta categorie intra:

a) factorii genetici nespecifici (care dau nastere deficientei mintale endogene);

b) factorii genetici specifici (aberatii cromozomiale, deficiente specifice ale genelor: - disfunctii metabolice, disfunctii
endocrine etc.);

-mediul si educatia, adica ceea ce este dobândit, în aceasta categorie intrând factorii etiologici prenatali, perinatali,
postnatali, si psihoafectivi. Când factorii respectivi provoaca leziuni ale sistemului nervos central si determina o stare
de deficienta mintala, aceasta deficienta este considerata exogena.

*O clasificare a factorilor etiologici în cazul deficientelor senzoriale consta în:

-factori predispozanti a caror actiune începe în primi 727w223h i ani de viata si determina vulnerabilitatea persoanei
fata de agenti etiologici care mai târziu vor însoti aparitia bolii;

-factori precipitanti care se produc cu putin timp înainte de debutul unei tulburari pe care o induc;

-factori de întretinere care prelungesc cursul unei tulburari, dupa ce a fost provocata;

-factori de stres.

In general , factorii cauzali actioneaza în sisteme dinamice, în lanturi cauzale si sunt favorizati în actiunea lor de
anumite conditii.

Unii autori identifica 3 nivele ale sistemului etiologic:

-primul nivel e reprezentat de relatia cauzala dintre deficienta si diferitele lezari sau disfunctii ale analizatorilor;

-al doilea nivel e reprezentat de factorii cauzali care determina afectiunile analizatorilor;

-al treilea nivel este reprezentat de factorii de natura sociala, economica, psihologica, educationala care
conditioneaza aparitia si manifestarea cauzelor relevate la primele doua nivele.

*handicapurile de limbaj apar prin actiunea unor procese complexe in perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in
timpul nasterii sau dupa nastere. La aceste cauze generale, de pot fi incriminate in toate tulburarile de limbaj, se
adauga altele specifice unei categorii date.

Aceste cauze se impart in functie de forma si perioada cand apar:

1.Dintre cauzele care pot actiona in timpul sarcinii, citam:diferite intoxicatii si infectii, bolile infectioase ale gravidei,
incompatibilitatea factorului Rh, carentele nutritive, traumele mecanice care lezeaza fizic organismul fatului, traumele
psihice suferite de gravida, incepand cu neacceptarea psihica a sarcinii si terminand cu trairea unor stressuri,
framantari interioare, spaime, care isi pun pecetea asupra dezvoltarii functionale a fatului.

2.Din categoria cauzelor care actioneaza in perioada nasterii, le mentionam pe urmatoarele: nasterile grele si
prelungite, care pot provoca leziuni ale sistemului nervos central, asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul
scoartei cerebrale, diferite traume fizice, cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidente mecanice s.a.

3.A treia categorie o constituie cauzele care actioneaza dupa nastere; ele alcatuiesc grupa cea mai mare.Acestea pot
fi impartite in trei categorii:

a) Cauze organice Acestea pot fi de natura centrala sau periferica.

Exemplu: lezarea timpanului impiedica receptia corecta a limbajului si emiterea normala a sunetelor; disartie; dislalie
periferica; anomaliile dento-maxilo-faciale nu permit o participare sincronizata a tuturor elementelor necesare realizarii
procesului vorbirii. O asemenea situatie are loc si in prognatism si progenie ca si in macroglosie sau microglosie. O
anumita frecventa o au infectiile si intoxicatiile cu substante chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta,
organic sau functional, mscanismele neurofiziologice ale limbajului. Si unele boli ale primei copilarii, ca meningita,
encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul s.a. pot determina tulburari de limbaj, atat pe cale centrala, cat si periferica.

b) Cauze functionale Aceste cauze pot produce tulburari ale limbajului care privesc atat sfera senzoriala, cat si cea
motorie. Cauzele functionale pot afecta oricare din componentele pronuntarii: expiratie, fonatie, articulatie. Astfel, apar
dereglari ale proceselor de excitatie si inhibitie, de nutritie la nivelul cortexului, insuficiente functionale la nivelul
sistemului nervos central, insuficiente ale auzului fonematic, putand incetini dezvoltarea sa sau pot crea dificultati in
parcurgerea traseului normal al limbajului.

c) Cauze psihoneurologice Influenteaza mai cu seama pe acei subiecti care congenital au o constructie anatomo-
fiziologica fragila sau cu tendinte patologice. Asemenea cauze se intalnesc la subiectii cu handicap mintal, la alienatii
mintal, la cei cu tulburari de memorie si de atentie, la cei cu tulburari ale reprezentarilor optice si acustice. Din aceasta
categorie fac parte si subiectii care se supraapreciaza-infatuatii, aceste manifestari influentand negativ structurarea
personalitatii si a limbajului.

4.Desi in literatura de specialitate se insista mai putin asupra lor, cauzele psiho-sociale nu sunt lipsite de importanta.
La o analiza mai atenta vom constata ca acestea au o frecventa relativ mare, iar efactele lor negative impieteaza nu
numai asupra dezvoltarii limbajului, ci si asupra intregii dezvoltari psihice a omului. Din aceasta categorie fac parte
unele metode gresite in educatie, slaba stimulare a vorbirii copilului in ontogeneza timpurie, incurajarea copilului mic
in folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul parintilor, ce duc la formarea unor obisnuinte deficitare,
imitarea unor modele cu o vorbire incorecta in perioada constituirii limbajului, trairea unor stari conflictuale, stressante,
suprasolicitarile, care favorizeaza oboseala excesiva, bilingvismuls.a.

2.Consideratii privind frecventa anumitor tipuri de deficiente.

*Frecventa surzilor în societate difera în timp si de la o zona socio-geografica la alta în raport cu aparitia si
amploarea unor factori perturbatori: eredo-familiali, encefalopatii, tratament medical inadecvat, epidemii, conflagratii
sociale, traumatisme determinate de accidente, alcoolism, iradieri, malnutritie etc.

Astfel, în acelasi timp, în spatii geografice diferite, atât cauzalitatea cât si frecventa surditatii pot prezenta modificari
esentiale. Aceeasi constatare se remarca si pentru acelasi spatiu, dar în etape de timp diferite.

In conformitate cu datele statistice autohtone si mondiale, surditatea la vârsta copilariei e reprezentata de procentul
de 1%o de locuitori. Odata cu maturitatea, procentul de dereglari ale aparatului auditiv se afla în continua crestere, la
peste 10%, iar la adultii de vârsta a treia disfunctia auditiva se manifesta în proportie de peste 50%.

*Dupa Daniel Marcelli (2003) copiii cu ambliopie ocupa cam 4,6% din totalul copiilor cu handicap, iar cei cu cecitate
2,4%.

In scolile speciale din România sunt înscrisi in acest an scolar 1740 de elevi.

In evidentele Asociatiei Nevazatorilor din România sunt 81000 de persoane cu "invaliditate oftalmologica" de gradul I
- handicap grav (cecitate totala sau de vedere foarte slaba, nefunctionala) si cu invaliditate de gradul II - handicap
accentuat (ambliopie, vedere partiala).

* Referitor la proportia copiilor cu deficienta mintala din tara noastra, nu dispunem de cifre oficiale, ci doar de
aprecieri ale câtorva autori. Astfel, Petru Arcan si Dumitru Ciumageanu (1980) si mai târziu Ioan Drutu (1995) invoca
cifra de 4 %, iar Ion Strachinaru (1994) pe cea de 5 %. Acesta din urma face si o interesanta apreciere comparativa:
«... numarul important prin care deficientii mintal îsi anunta prezenta crescuta arata ca ei sunt primii handicapati de
care pedagogia speciala trebuie sa se ocupe neîntârziat pentru a-i ridica la forme de viata social-utila si pentru a face
ca rândul lor sa nu fie îngrosat cu noi cazuri dintre copiii normali.

De altfel, ei nu atrag atentia numai pentru ca sunt circa 50% din totalul copiilor deficienti, ci si pentru faptul ca, în
ordinea acestora, ei sunt, spre exemplu, de 15 ori mai numerosi decât surdo-mutii si de 35 de ori mai numerosi decât
nevazatorii» Referindu-se la frecventa în populatia infantila a copiilor cu deficienta mintala, literatura de specialitate
evidentiaza si faptul ca aceasta frecventa este inegal raspândita de-a lungul anilor de scolarizare, existând o anume
dinamica ascendenta dinspre clasele mici spre clasele mari. Initial, la nivelul vârstei prescolare proportia este redusa,
fiind evidente doar cazurile de deficienta profunda sau severa, pentru ca, la debutul scolar, sa-si faca simtita
prezenta si cazurile de deficienta moderata. Deficienta mintala usoara este decelata, de regula, la nivelul claselor
primare, în timp ce cazurile de limita se reliefeaza mai adesea abia în momentul trecerii din ciclul primar spre prima
clasa gimnaziala. Pentru nuantarea afirmatiei cu privire la inegalitatea frecventei copiilor cu deficienta mintala de-a
lungul anilor de scoala, reamintim datele procentuale prezentate de Mariana Rosea (1967), dupa P. Baton (1962).
Conform acestor date, proportia deficientilor mintal, împreuna cu «cazurile îndoielnice», variau între 4,2% din
populatia investigata la nivelul vârstei de 8 ani, cu alte cuvinte, în primul an dupa debutul scolar, si 15,9% la nivelul
vârstei de 11 ani, adica la trecerea din învatamântul primar spre treapta urmatoare de scolarizare.

Reproducem si comentariul autoarei citate, pe marginea acestor date procentuale: «Este clar ca aceasta variatie a
frecventei este ecoul variatiei dificultatilor întâmpinate de copii în procesul scolarizarii, pe masura maririi volumului de
cunostinte ce trebuie însusite si a cresterii nivelului lor de abstractizare. Ulterior, mergând spre scoli profesionale sau
spre productie, o parte din acesti indivizi realizeaza o adaptare suficienta pentru a nu se mai diferentia în mod vizibil
de populatia cu intelect normal»

3.Individualizarea tipurilor de deficiente în functie de factorii etiologici, sociali si culturali.

*Etiologia si clasificarea tulburarilor de limbaj

Asupra individului uman actioneaza o multime de factori, dintre care unii sunt nocivi. Acestia pot influenta
negativ dezvoltarea sa, dar organismul are o anumita rezistenta ce ii permite o evolutie normala si numai in
anumite conditii de fragilitate generala sau partiala, acesti factori determina dereglari psihice. Pentru aceasta,
se impune o analiza globala a principalelor categorii de factori care pot influenta negativ dezvoltarea
limbajului si care pot determina oricare disfunctie de limbaj. De aici rezulta necesitatea cunoasterii unor
asemenea cauze, nu numai pentru a le preveni, dar si pentru doptarea unei metodologii stiintifice in stabilirea
diagnosticului diferential si a modalitatilor de corectare a limbajului tulburat. In acelasi timp, nu totdeauna se
pot stabili cu exactitate, cauzele care au provocat o tulburare sau alta de limbaj, si ca de cele mai multe ori, la
baza unei dereglari sau nedezvoltari normale, se afla un complex de cauze. Prin urmare, handicapurile de
limbaj apar prin actiunea unor procese ucomplexe in perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in timpul
nasterii sau dupa nastere. La aceste cauze generale, de pot fi incriminate in toate tulburarile de limbaj, se
adauga altele specifice unei categorii date.

Aceste cauze se impart in functie de forma si perioada cand apar:

1.Dintre cauzele care pot actiona in timpul sarcinii, citam:diferite intoxicatii si infectii, bolile infectioase ale gravidei,
incompatibilitatea factorului Rh, carentele nutritive, traumele mecanice care lezeaza fizic organismul fatului, traumele
psihice suferite de gravida, incepand cu neacceptarea psihica a sarcinii si terminand cu trairea unor stressuri,
framantari interioare, spaime, care isi pun pecetea asupra dezvoltarii functionale a fatului.

2.Din categoria cauzelor care actioneaza in perioada nasterii, le mentionam pe urmatoarele: nasterile grele si
prelungite, care pot provoca leziuni ale sistemului nervos central, asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul
scoartei cerebrale, diferite traume fizice, cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidente mecanice s.a.

3.A treia categorie o constituie cauzele care actioneaza dupa nastere; ele alcatuiesc grupa cea mai mare.Acestea pot
fi impartite in trei categorii:

a) Cauze organice

Acestea pot fi de natura centrala sau periferica. Avem in vedere diferite traumatisme mecanice care influenteaza
negativ dezvoltarea sistemului nervos central sau afecteaza nemijlcit, auzul si organele fonoarticulatorii. In cazul unor
leziuni la nivelul sistemului nrevos central se pot produce, printre alte tulburari, disfunctii ale limbajului, ce au o mare
varietate cu cat zona lezate este mai intinsa sau mai profunda, cu cat tulburarile sunt mai ample si cu un inalt grad de
complexitate, pentru ca, de cele mai multe ori sunt atinsi mai multi centri corticali implicati in realizarea diferitelor
functii psihice.

Exemplu: lezarea timpanului impiedica receptia corecta a limbajului si emiterea normala a sunetelor; disartie; dislalie
periferica; anomaliile dento-maxilo-faciale nu permit o participare sincronizata a tuturor elementelor necesare realizarii
procesului vorbirii. O asemenea situatie are loc si in prognatism si progenie ca si in macroglosie sau microglosie.

O anumita frecventa o au infectiile si intoxicatiile cu substante chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta,
organic sau functional, mscanismele neurofiziologice ale limbajului. Si unele boli ale primei copilarii, ca meningita,
encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul s.a. pot determina tulburari de limbaj, atat pe cale centrala, cat si periferica.

b) Cauze functionale

Aceste cauze pot produce tulburari ale limbajului care privesc atat sfera senzoriala, cat si cea motorie. Cauzele
functionale pot afecta oricare din componentele pronuntarii: expiratie, fonatie, articulatie. Astfel, apar dereglari ale
proceselor de excitatie si inhibitie, de nutritie la nivelul cortexului, insuficiente functionale la nivelul sistemului nervos
central, insuficiente ale auzului fonematic, putand incetini dezvoltarea sa sau pot crea dificultati in parcurgerea
traseului normal al limbajului.

c) Cauze psihoneurologice

Influenteaza mai cu seama pe acei subiecti care congenital au o constructie anatomo-fiziologica fragila sau cu
tendinte patologice. Asemenea cauze se intalnesc la subiectii cu handicap mintal, la alienatii mintal, la cei cu tulburari
de memorie si de atentie, la cei cu tulburari ale reprezentarilor optice si acustice. Din aceasta categorie fac parte si
subiectii care se supraapreciaza-infatuatii, aceste manifestari influentand negativ structurarea personalitatii si a
limbajului.

4. Desi in literatura de specialitate se insista mai putin asupra lor, cauzele psiho-sociale nu sunt lipsite de importanta.
La o analiza mai atenta vom constata ca acestea au o frecventa relativ mare, iar efactele lor negative impieteaza nu
numai asupra dezvoltarii limbajului, ci si asupra intregii dezvoltari psihice a omului. Din aceasta categorie fac parte
unele metode gresite in educatie (iatrogeniilr si didactogeniile), slaba stimulare a vorbirii copilului in ontogeneza
timpurie, incurajarea copilului mic in folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul parintilor , ce duc la formarea
unor obisnuinte deficitare, imitarea unor modele cu o vorbire incorecta in perioada constituirii limbajului, trairea unor
stari conflictuale, stressante, suprasolicitarile, care favorizeaza oboseala excesiva, bilingvismul, (obligarea copilului sa
invete o limba straina inainte de a-si forma deprinderile necesare comunicarii in limba materna) s.a.

*Etiologia complexa a deficeientei de intelect si a starii consecutive de handicap

Factorii cauzali fundamentali se situeaza, însa, în acele sectoare de baza, care determina, în general, evolutia socio-
umana a oricarui individ :zestrea genetica a individului (ereditatea), adica ceea ce el a mostenit de la
predecesori;mediul si influentele educative, adica ceea ce el dobândeste în interactiunea multipla dintre organismul
propriu (posesor al zestrei genetice) si conditiile sale de existenta biologica si sociala.

Într-o clasificare pe care o realizeaza chiar M. Chiva si Y. Ruttschmann, prezentând-o mai întâi într-un cadru general
de referinta - cadru pe care îl reproducem în continuarea acestui paragraf -prima subcategorie delimitata este cea a
factorilor genetici sau ereditari nespecifici (poligenici), numita în literatura de specialitate - asa cum am vazut, de
altfel - în mod diferit: fie «esentiala sau nediferentiata», fie «aclinica sau subculturala, sau primara», fie endogena si
care «se datoreaza unor cauze ce actioneaza înaintea conceptiei...».Autorii «cadrului» mai numesc aceasta
debilitate, de origine endogena, si «debilitate normala», adica determinata prin mecanisme genetice normale,
nespecifice.

I. FACTORI GENETICI SAU EREDITARI Al DEFICIENŢEI MINTALE

l A Factori genetici nespecifici (poligenici):

Debilitatea endogena, sau subculturala, sau familiala. l B Factori genetici specifici:

I B -1. Sindroame datorate unei aberatii cromozomiale

l B -1 a) Aberatia unui cromozom sexual:

-sindromul lui Turner sau aplasia gonadica;

- sindromul lui Bonneville Ulrich;

- sindromul lui Klinefelter;

- hermafroditismul.

I B -1 b) Aberatia unui cromozom autosom:

- mongolismul sau sindromul lui Down.

I B - 2. Sindroame datorate unei deficiente specifice a genelor

l B - 2 a) Ectodermoze congenitale:

- scleroza tuberoasa a lui Bourneville;

- neurofibromatoza sau boala lui Reckhlinghausen;

- angiomatoza cerebrala sau boala lui Sturge-Weber-Dimitri.

I B - 2 b) Disfunctii metabolice sau dismetabolii:

1. Dislipoidoze:

- idiotia amaurotica (diverse varietati: boala lui Tay Sachs, boala lui Spielmayer, Voget etc.);

- boala lui Niemann Pick;

- boala lui Gaucher;

- boala lui Hurler sau gargoilismul.

2. Disproteidoze:

- fenilcetonuria sau oligofrenia fenilpiruvica;

- sindromul lui Hartnup;

-boala lui Wilson sau degenerescenta hepatolenticulara;

- boala lui Low sau boala cerebro-oculo-renala;

- boala siropului de artar.

3. Dismetaboliile hidratilor de carbon:

- galactosemia;

- hipoglicemia idiopatica.

l B - 2 c) Disendocrinii:

- hipotiroidism;

- hipoparatiroidism;

- cretinism familial cu gusa;

- diabet insipid nefrogen.

I B - 2 d) Anomalii craniene familiale:

- microcefalii;sindromul lui Apert;hidrocefalie;

I C Sindroame la care este posibila prezenta unui proces genetic

- epilepsia.

II. FACTORI PROGENETICI

Studiul fondului genic al patrimoniului ereditar al unei populatii, precum si studiul cauzelor evolutiei sale si al
influentelor mutagene la care este supus acest fond (la nivelul cuplului, al familiei, al individului).

III. FACTORI EXTRINSECI

III A Factori prenatali.

III B Factori perinatali.

III C Factori postnatali.

III D Factori psihoafectivi.

*Factori etiologici ai deficientei de auz.

Literatura de specialitate prezinta numeroase clasificari ale surditatii, mai ales pe baza unor criterii etiologice si
temporale:
-surditate congenitale si dobândite

-surditate clasificate dupa momentul aparitiei:prenatale; perinatale; postnatale

-surditate în raport cu locul instalarii traumei

-surditate pre si postligvistica

Surditatea genetica poate fi transmisa de la unul sau de la ambii parinti.

Surditatea ereditara poate fi de mai multe tipuri:

-tipul Sibenmann; tipul Sheibe ;tipul Mandini

Surditatile dobândite pot fi de 3 tipuri:

a)congenitale sau prenatale, mai ales embrionare,dar uneori si fetale.

Pot fi cauzate de :-rubeola, hepatita, pojar, boli ale mamei

-infectii bacteriene, tuberculoza si sifilis

-medicamente

-cauze chimice si hormonale

-iradierea mamei cu raze X in timpul sarcinii

-alcoolismul

-diabetul

-factori endocrini

-toxemia gravidica

-tulburari ale circulatiei sangvine in placenta

-hipotiroidismul familial

-traumatisme

-incompatibilitate sangvina

b) neonatale (perinatale)-anoxia sau asfixia albastra

-traumatisme obstreticale; icterul nuclear

c)postnatale-traumatisme cranio-cerebrale

-boli infectioase; otita si mastoidita; factori toxici; boli vasculare; subalimentatia cronica; traumatism sonor; cauze
medicamentoase-tratamente neadecvate

Exista si cauze ale disfunctiei auditive localizate la nivelul urechii externe, medii sau interne :

-cauze la nivelul urechii externe: malformatii ale pavilionului urechii; absenta pavilionului; obstructionarea canalului
conductor.

-cauze la nivelul urechii medii: infectii, otite, mastoidite, corpi straini; perforarea membranei timpanului; leziuni sau
malformatii ale oscioarelor.
-cauze la nivelul urechii interne-leziuni sau deformari ale labirintului membranos sau osos, ale canalelor
semicirculare, ale utricului sau saculei.

Cunoasterea cat mai exacta a locului si gradului leziunii contribuie la protezarea adecvata-individualizata si la
folosirea optima a resturilor auditive.

*Factori etiologici ai deficientei de vaz

handicapul de vedere. Acestea trebuie raportate la gravitatea handicapului si la factorii care favorizeaza aparitia unor
disfunctionalitati intr-o anumita perioada de dezvoltare a fiintei umane.

La un prim nivel se constata relatia cauzala dintre deficienta vizuala si diferite le lezari si disfunctii ale analizatorului
vizual. In fiecare caz de cecitate sau ambliopie apare drept cauza un deficit organic si functional intr-una sau mai
multe formatiuni ale analizatorului. Se vor urmari mai intai afectiunile analizatorului vizual care produc deficienta
vizuala.

La al doilea nivel se vor urmari factorii cauzali care, la rândul lor, determina afectiunile analizatorului vizual. Aici este
vorba de factori genetici, de boli transmise de mama fatului in timpul sarcinii, de boli contactate in timpul copilariei
precum si de diferite traumatisme.

Un al treilea nivel este cel al factorilor de natura sociala si economica, psihologica si educationala, care
conditioneaza aparitia si manifestarea cauzelor întâlnite la primele doua niveluri.

a)Afectiuni ale analizatorului vizual care produc deficienta vizuala:

Un criteriu uzual îl constituie localizarea organica, anatomica a afectiunii. Afectiunile pot fi clasificate si in raport cu
efectele lor asupra capacitatii vizuale, asupra diferitilor parametri ai actului vizual .

-tulburari ale subfunctiei de formare a imaginii optice

-tulburari de refractie(ametropiile): miopia; hipermetropia; astigmatismul; anzinometropia.

De regula ametropiile se datoreaza fie unor modificari ale refrigentei mediilor optice, fie unor modificari ale axului
anteroposterior al globului ocular.

-opacifierea mediilor refringente . A doua categorie de cauze care pot impiedica subfunctia de formare a imaginii
optice o reprezinta opacitatile aparute pe parcursul razelor de lumina in drumul lor spre retina . Lipsa totala sau
partiala de transparenta a corneei poate fi provocata de diferite tipuri de afectiuni congenitale sau dobandite .Dintre
bolile dobandite , foarte frecvente sunt leziunile inflamatorii ale corneei-keratitele . Cauzele lor sunt exogene ,
datorate unor factori extra-oculari si endogene , incluzand procese corneene degenerative si distrofice . In
numeroase cazuri , deficienta vizuala este provocata de existenta unor cicatrice si pigmentii ale corneei , ale caror
efecte asupra functiei vizuale depind de intinderea , asezarea si profunzimea lor .In unele cazuri deficienta vizuala se
datoreaza deplasarilor cristalinului . Si acaste afectiuni pot fi dobandite sau dobandite . Subfunctia de formare a
imaginii optice poate fi impiedicata si de opacifierile corpului vitros , datorate mai ales unor anomalii congenitale .
Unele infectii si unele hemoragii in corpul vitros pot duce si ele la opacifierea partiala sau totala a acestuia .

-tulburari ale subfunctiei de receptie retiniana a imaginii

-afectiunile vasculare ale retinei . Deficienta vizuala este provocata de periflebite retiniene . La originea lor se afla
adesea bioli cardio-vasculare sau unii factori infectiosi care privesc intregul organism .

-afectiunile degenerative ale retinei , afectiuni aproape totdeauna de natura ereditara .Unele dintre aceste afectiuni
se asociaza cu epilepsia , paralizia , idiotia . Una din cele mai periculoase manifestari patologice la nivel retinian ,
cauzatoare de deficiente vizuale grave este dezlipirea de retina , care se datoreaza multor procese patologice
oculare .

-tulburari ale subfunctiei de transmitere a excitatiei nervoase-nevrite optice; staza papilara; atrofii optice;
hemianopsiile.

Acestea apar doatorita lezarii nervului optic . Adesea sunt asociate cu afectiuni ale retinei sau ale altor componente
ale receptorului ocular . Unele afectiuni sunt localizate chiar la nivelul papilei . Printre cauze se afla si unele
malformatii de natura ereditara ale nervului optic.
-tulburari ale subfunctiei de fuziune binoculara . Disfunctiile vederii binoculare sunt de naturi diferite : senzoriale ,
motorii si la nivelul centrilor vizuali din scoarta cerebrala . Cauzele de natura enzoriala sunt cele care impiedica
fuziunea prin faptul ca produc o inegalitate optica a imaginilor vizuale formate si receptate in cei doi ochi . Cauzele
motorii ale disfunctiilor vederii binoculare sunt legate de diferite tipuri de dereglari ale mobilitatii oculare , de afectiuni
ale muschilor care asigura mobilitatea globilor oculari . Pot fi implicati si nervii oculomotori , care inerveaza acesti
muschi .Tulburarile mobilitatii oculare se datoreaza astfel unor anomalii in lungimea muschilor si tendoanelor , in
pozitia lor , in capacitatea lor functionala de a efectua miscarile oculare .

-disfunctii ale mecanismelor corticale ale vederii. Exista o mare varietate de afectiuni cerebrale care pot deveni
cauze ale unor deficiente vizuale : maladii , traumatisme , encefalopatii , tumori cerebrale . Psihastenia , isteria ,
psihozele schizofrenice pot duce la asanumita " cecitate psihica " . Consecinte grave asupra functiei vizuale au foarte
adesea afectiunile vasculare si hemoragiile cerebrale , atrofiile cerebrale , traumatismele cranio-cerebrale .

-afectarea altor aspecte functionale ale analizatorului vizual . Tulburarea functiei de reglare a tensiunii intraoculare
poate cauza :hipersecretia umorii apoase; tulburarea excretiei acesteia; tulburarea reglarii corticale a tensiunii
intraoculare

Sunt vintalnite si disfunctii ale mecanismului de dozare a luminii care patrunde in ochi , prinmarirea sau micsorarea
pupilei .Exista si tulburari de dinamica pupilara , cauzate de rupturi ale unor fibre ale nervului optic . Oserie de
tulburari afecteaza musculatura pleoapelor . Cele mai raspandite afectiuni oculare sunt bolile conjunctivitei .

b) Afectiuni organice generale care determina deficienta vizuala

Aceste afectiuni se datoreaza unor:

-factori de natura ereditara . Tipuri de anomalii : anoftalmia , microftalmia , lipsa cristalinului sau a irisului , distrofia
corneei , albinismul , glaucomul , mai toate degerenescentele , unele tumori maligne , diferite defecte de conformatie.

-afectiuni contactate in perioada intrauterina-afectiunile transmise de mama fatului in timpul sarcinii , mai ales in
etapele ei timpurii: bolile infectioase-rubeola , rujeola , febra gripala , tuberculoza , hepatita epidemica , bolile sexuale
, alcoolismul parintilor , factorii stressanti si oboseala excesiva a mamei .

-factori perinatali-aici se pune problema traumatismelor obstreticale care pot cauza leziuni sau anomalii de
dezvoltare anatomo-fiziologica a analizatorului vizual .

-factori patologici postnatali-numeroase boli generale contactate in copilarie , in special in primii ani de viata pot avea
urmari dramatice asupra functiei vizuale . Cu cat varsta la care se instaleaza boala este mai mica , cu atat
vulnerabilitatea copilului este mai mare .

-boli infectioase

-cazurile de difterie

-stari de anemie care pot duce la atrofii ale nervilor optici

-bolile reumatice

-tulburari in functia glandei tiroide

-afectiuni endocrine

-tumori ale glandei suprarenale

-boli cardiovasculare

-boli digestive

-diabet

-boli renale

c)Traumatismele oculare
Sunt cauze din cele mai frecvente ale orbirii dar si cele care ar putea fi de cele mai multe ori evitate .Accidentele care
se produc in timpul jocului , in activitatea scolara , in viata de familie . Traumatismele oculare se impart in : contuzii ,
plagi perforante si arsuri oculare . Actiuni grave se produc si prin actiunea unor medicamente oculare aplicate la o
concentratie mai mare decat cea prevazuta .

d)Cauze sociale si educationale

Studiile care urmaresc conditionarea sociala a deficientelor vizuale scot in evidenta ca procentul acestora este de 3
ori mai mare in tarile in curs de dezvoltare decat in cele puternic industrializate .Chiar si in tarile bogate exista
diferente intre procentul nevazatorilor din paturi defavorizate si din paturile instarite . In tarile industrializate cauzele
sunt legate de procesul de imbatranire si de bolile profesionale , in timp ce in tarile in curs de dezvoltare aceste
cauze tin de bolile transmisibile si de malnutritie . Un alt aspect social se refera la segregarea sociala a deficientilor
in institutiile specializate si la atitudinea celor din jurul lor . Handicapul deficientului vizual poate fi accentuat de
mentalitatea retrograda a vazatorilor , de ignoranta , indiferenta ,teama , agresivitatea , lacomia , superstitiile , lipsa
de intelegere sau mila jignitoare intalnite de nevazator .