ROLUL FAMILIEI ÎN REUȘITA EDUCAȚIEI INCLUZIVE

Profesor învățământ primar Vancea Florina Teodora

Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” Săliștea de Sus

Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un proiect de emancipare a

condiţiei umane - scria: "Părinţii care au primit ei înşişi, o educaţie sunt deja modele după
care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din
pedagogie un studiu; altfel, nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată
unor oameni cu pregătire rea".

Accelerarea transformărilor sociale, democratice, modificarea statutului copilului,

dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până
la introducerea învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi
alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă
se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune
suplimentară. "Deoarece axa directoare a civilizaţiei occidentale este înaintarea persoanei spre
mai multă libertate şi fericire, înaintarea societăţilor spre mai multă înţelegere şi justiţie... şi
dată fiind demisia unui număr de părinţi, un număr crescând de copii vin din familii
destrămate, iar o comunicare între părinţi şi copii nu se face întotdeauna foarte bine (părinţi
născuţi într-o lume aproape imobilă încă au copii care sunt născuţi într-o lume bulversată),
pentru toate aceste motive şcoala are în sarcină o misiune suplimentară" (Domenach).

Un raport asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene (Al.
Macbeth, 1984), bazat pe cercetări comparative, documentate şi empirice (prin ancheta de
opinie cu chestionare aplicate pe un lot de 1744 conducători de instituţii şcolare) enumeră
motivele pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:

- părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor (legislaţia reflectă astfel
libertatea părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum doresc);

- există diferenţe între ţări privind: măsura în care părinţii pot alege între diferitele
şcoli şi cursuri pe care să le urmeze copiii lor;

- măsura în care părinţii trebuie consultaţi de responsabilii şcolari);

- învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului;

- bună parte a educaţiei se petrece în afara şcolii;

1
 - cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare
ale elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente
ale părinţilor pot fi favorizate datorită dialogului cu şcoala;

- grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au

dreptul să influenţeze gestiunea şcolară.

Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt:

- apatia (nu vin la reuniunile anunţate);

- lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor);

- timiditatea (lipsa de încredere în sine);

- participarea cu ingerinţe (critică cu impertinenţă şcoala);

- preocupările excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar (notele copilului);

- rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia copilului);

- contactele limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criză, în comportarea

copilului);

- conservatorismul (reacţii negative la idei noi).

Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt

similare (nu identice!), inclusiv privind dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează
părinţii ca pe copii şi nu ca parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu
părinţii). Definirea imprecisă a rolului de profesor, lipsa pregătirii privind relaţia şcoală
familie (oscilează între autonomia tradiţională şi perspectivele noi ale parteneriatului).

Pentru o cooperare eficace se consideră necesară adoptarea unor comportamente

corespunzătoare de către membrii consiliului profesoral: comunicarea liberă de informaţii,
toleranţa când limbajul profesional nu este înţeles de nespecialişti (dintre părinţi), încurajarea
dezbaterilor pe probleme educaţionale majore (şi nu doar discuţii pe probleme administrativ
gospodăreşti), considerarea reciprocă a părinţilor şi profesorilor ca parteneri.

Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie:

- teoria profesionalismului, care consideră ca un element esenţial serviciul făcut

altora, fără a gândi la avantaje personale (criteriile acestei teorii sunt: competenţa,
servirea clienţilor, un cod de etică profesională);
- -teoria schimbului, care consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal
(se consideră privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un
salariu asigurat, o competiţie restrânsă).

Din această perspectivă se pune întrebarea: ce câştigă profesorul într-o cooperare cu

familia? Se apreciază că acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societăţii,

2
cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din
datoria profesională a profesorului deoarece părinţii sunt clienţi ai şcolii. Eficacitatea
învăţământului (evaluată la şcoli şi profesori) poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală
şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor şi pot avea exigenţa de a
evalua rezultatele activităţii şcolare.

Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului individual nu se poate substitui

participării părinţilor la gestiunea şcolii, din mai multe motive: părinţii sunt responsabili legali
ai educaţiei copiilor lor, deci trebuie să aibă posibilitatea de a influenţa natura acestei educaţii;
modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea adaptării
şcolii la schimbările din societate; este necesară o influenţare pe plan local asupra rezolvării
problemelor locale şi luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos cu putinţă; este necesară
contrabalansarea "îndepărtării" indiferenţei guvernamentale; cei care sunt afectaţi de o decizie
trebuie să poată avea o influenţă asupra ei; dezechilibrele balanţei grupurilor de interes trebuie
să fie corijate autorizând persoanele interesate să fie reprezentate după importanţa implicării
lor în instituţia şcolară; participarea trebuie să facă apel la competenţele locale; participarea
poate stimula iniţiativele şi inovațiile.

În numeroase ţări reprezentanţii părinţilor în consiliile de administraţie (gestiune)

şcolară sunt delegaţi de asociaţiile de părinţi, ceea ce le dă un statut legal suplimentar de
autoritate. Un minimum esenţial al participării democratice la gestiunea şcolii constă în
instituirea prin lege a consiliului de administraţie şcolară, în care părinţii sunt reprezentaţi
corespunzător, şi au nu numai rol informaţional şi consultativ, dar şi rol decizional şi de
control.

E nevoie ca şcolile să răspundă necesităţilor părinţilor şi să le acorde tot sprijinul

pentru ca ei să se poată implica în procesul de învăţare al copiilor. În acelaşi timp şi părinţii
trebuie să acorde mai multă importanţă educaţiei copiilor, să fie un model pentru copiii lor. S-
a constatat că atunci când părinţii devin parteneri în educaţia copiilor, indiferent de mediul
cultural sau economic al familiei, se simt rezultate în performanţa elevilor, se asigură o mai
bună frecventare a şcolii, o reducere a abandonului şcolar şi o scădere a fenomenului
delincvenţei.

Copilul trăieşte un sentiment de mândrie atunci când părinţii săi se implică în

activităţile şcolii sau îi sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare. În mod sigur aceste fapte
au ecouri pozitive în formarea personalităţii copilului, în conştiinţa lui. Ca urmare îşi va
respecta mai mult părinţii, va învăţa să aprecieze munca celorlalţi, îi va fi asigurat succesul
şcolar. Dăruirea, tinereţea, experienţa, profesionalismul, puterea, curajul, interesul, dedicarea,
perseverenţa,implicarea, sensibilitatea sunt câteva din calităţile şi în acelaşi timp valorile unui
mare pedagog care, prin implicarea eficientă a părinţilor în dezvoltarea intelectuală a copiilor,
asigură o educaţie de calitate. Colaborarea eficientă şcoală - familie reprezintă o reuşită a
procesului educaţional.

Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre
cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament,
elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în

3
dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor
educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante,
animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte
spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure
copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie
însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu
timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci,
atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să
ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.

Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,

politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă
de unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a
avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme
chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii
nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de
ore ale unei zile, elevul este la şcoală 4 – 5 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia
elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi
alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor
acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se
întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o
anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar
conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor
care sunt depăşiţi de situaţie.

Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot,de cele mai multe ori: ajuta profesorii în
munca lor; perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu şi
climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; dezvolta abilităţile de lideri
ale părinţilor; conecta familiile cu membrii şcolii. Școala este puntea de legătură a elevilor cu
lumea. Adultul,de cele mai multe ori în calitate de profesor sau/și părinte, îndeplineşte un rol
esenţial în formarea stimei de sine a copilului în general și a copilului deficient, în special. Un
copil vrea să fie pe plac. El are nevoie de certitudine, de protecţie, apartenenţă şi recunoaştere;
el se orientează după reacţiile celor din jur şi se adaptează; el vrea să fie “bun” şi să fie
recunoscut ca atare. Sentimentul stimei de sine este foarte important pentru dezvoltarea
abilităților sociale și emoționale.

Acesta depinde în mare parte de reacţiile celor din jur și poate fi cultivat în cadrul unor
activități specifice, care se pliază pe experiența reușitei. Familia are nevoie de sprijin și
susținere pentru a rezolva problemele provocate de creșterea generațiilor de azi,oferite și prin
activitatea de consiliere,derulată la nivelul școlii. Pe acest fond, stabilirea unei relații de
încredere si cooperare între familie și școală reprezintă în momentul de față o necesitate reală
și trebuie identificate modalități atractive prin care să i se dea curs pentru reușita elevului în a
depăși obstacole.

4
BIBLIOGRAFIE:

1. Cosmovici, A., Iacob, L., (coord), 2005, Psihologie şcolară, Polirom, Iaşi.

2. Orţan Florica, 2004, Managementul educaţional, Editura Universităţii Oradea.

3. Păscaru, Băran, Adina, 2004, Parteneriat în educaţie / familie –școală - societate, Editura
Aramis, Bucureşti.

4. Popescu, M., 2000, ”Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia

2000+, Corint, Bucureşti.

5. Stoian, M., 1972, Abecedarul părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

6. Şerbănescu, D., 1967, Exemplul în educaţia copiilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti.

7. Şincan, E., 1993 Alexandru, Gh., 1993, Şcoala şi familia, Editura „Gheorghe - Cârţu
Alexandru”, Craiova, 1993