CENTRUL NATIONAL DE FORMARE SI

PERFECTIONARE A ANTRENORILOR

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE ANTRENORI

PROF. ANTON
MURARU
ANTRENOR
EMERIT

1
CENTRUL NATIONAL DE FORMARE SI
PERFECTIONARE A ANTRENORILOR

SCOALA NATIONALA DE ANTRENORI

Prof. Anton Muraru

Antrenor Emerit

2005

2
 CUPRINS

PREFATA………………………………………….pag. 1

Pedagogia sportului: capitol introductiv………………………pag. 3

 Pedagogia sportului – ramura a stiintei sportului
 Educatia sportiva – obiectul de cercetare al pedagogiei sportive
 Caracterul permanent al educatiei in formarea sportiva
 Schimbari in programele didactice

Cap. I: Locul si rolul pedagogiei sportului………….pag. 8

 Sportul fenomen al vietii sociale
 Stiinta sportului
 Pedagogia sportului
 Educatia sportiva – obiectul de cercetare al pedagogiei sportive
 Competitia sportiva
 Antrenamentul sportiv
 Motivatia in sport
 Capacitatea de perfectionare sportiva

Cap. II: Didactica sportiva……………………….pag. 16

 Etapele insusirii cunostintelor
 Tehnologia procesului de instruire
 Didactica in antrenamentul sportiv

Cap. III: Modelarea pregatirii…………………...pag. 50

 Teoria si modelarea pregatirii
 Notiunea de modelare in domeniul sport
 Evolutia modelelor in sport
 Sistemul educational pentru antrenor
 Preocupari de reforma in educarea antrenorilor
 Programe de perfectionare si educatie a antrenorilor

Cap. IV: Motivatia si practica sportiva…………pag. 64

 Nevoia de contact social
 Competitia si autodeterminarea
 Nevoia de stimulare si contactele sociale
 Rolul antrenorului in motivarea sportivului
3
  Recompensarea activitatii sportivilor
 Organizarea si participarea la concurs
 Propuneri de sarcini noi
 Folosirea feedback-ului pozitiv
 Favorizarea vietii de grup

Cap. V: Personalitatea in practica sportiva……….pag. 71

 Persoana, personalitate
 Personalitatea si practica sportiva
 Locul si rolul personalitatilor in dezvoltarea miscarii sportive

Cap. VI: Antrenorul – conducator educator…….pag. 76

 Particularitati ale muncii antrenorilor
 Rationalizarea activitatii de conducere
 Stiluri ale activitatii de conducere
 Activitatea manageriala a antrenorului

Cap. VII: Practica in unitatile sportive baza a

experimentarii pregatirii stiintifice……………..pag. 103
 Importanta practicii in formarea antrenorilor
 Mini-ghid de practica pedagogica

Cap. VIII: Structura sistemului de invatamant sportiv

in conformitate cu legile si directivele comunitare (Uniunea
Europeana) – Conventii, rezolutii si recomandari europene
(Consiliul Europei)…………pag. 106
 Documente oficiale emise de Uniunea Europeana si
Consiliul Europei referitor la formarea personalului
care desfasoara o activitate permanenta sau periodica
in domeniul sport
 Organizarea structurilor de calificare
 Sistemul de dezvoltare si monotorizare
 Legislatia Uniunii Europene

Bibliografie

4
 PREFATA

Dezbaterile actuale asupra sistemului mondial al invatamântului sportiv

ca unul dintre cele mai semnificative procese si fenomene ale vietii sportive si
sociale moderne au reusit instituirea unui dialog in cadrul Resortului de Stiinta a
Sportului in termeni cu o mare incarcatura practica, teoretica, metodica si de
cercetare aplicativa, pentru definirea conditiei umane a personalului care
deserveste domeniul sport.
In stiinta sportului, rezultat al conexiunilor interdisciplinare intre
paradigmele promovate de subdisciplinele sale: pedegogie, psihologie,
sociologie, medicina, istorie, biomecanica, teoria antrenamentului, teoria
competitiei, informatica si politica a sportului, se contureaza tot mai pregnant
un nou câmp de cunoastere, de actiune cu modele, principii si concepte
integratoare, ale fenomenului sport, inscris intr-o structura disciplinara numita
Didactica Sportiva a Invatarii.
Conceptul ei central, invatarea, poate fi examinat ca un proces dirijat care
se afla in responsabilitatea organizatiilor specializate ale structurilor
administratiei centrale si ale structurilor sportului.
Sub-disciplina a Stiintei Sportului – Pedagogia, prin insasi denumirea
ei evidentiaza simbioza intre pedagogie si sport, si cuprinde achizitionarea si
practicarea de noi metodologii, noi principii, noi atitudini si noi valori necesare
pentru a face fata noilor cerinte ale sportului, intr-o lume in continua schimbare.
Pedagogia este stiinta educatiei; iar pedagogia sportului constituie
stiinta formarii si perfectionarii fortei de munca a sportului, antrenorul si
profesorul de sport.
In viata sociala a antrenorilor si sportivilor si cea a societatii pot aparea
unele decalaje, deoarece preceptele pedagogiei ajuta la intelegerea fenomenelor
si prin educatie.
Prin prezentul manual se doreste a veni in ajutorul oamenilor domeniului
sport, antrenori si sportivi, pentru ca acestia sa poata aplana unele decalaje care
apar in viata sociala, in societate.
Prin preceptele sale, pedagogia sportului ajuta la intelegerea fenomenelor,
iar prin educatie vor defini caile prin care se reduc efectele negative care pot
aparea.
In ultimii 25 de ani principiile sportului de performanta si cele a
pedagogiei sportului s-au dezvoltat pe diferite cai, in ideea interpretarii
urmatoarelor intrebari:
1. Antrenamentul este un proces pedagogic? Antrenorii au folosit
intotdeauna pedagogia, chiar daca unii practicieni nu pot formula cu
usurinta acest lucru in cadrul unor discutii teoretice.
5
 2. Antrenorul poate sau nu renunta usor la aplicarea in procesul de
antrenament la unele metode ale pedagogiei?
3. Unor pedagogi sportivi le-ar fi de mare ajutor mai multe cunostinte
din teoria antrenamentului sportiv sau chiar din practica
antrenamentului?

Sportul de performanta, prin rezultatele si recordurile sportivilor, da un

raspuns clar acestor semne de intrebare.
Cartea informeaza, in special, despre elementele importante ale
procesului didactic de predare si educare a sportivilor.
Lucrarea se adreseaza tuturor celor interesati de performanta sportiva,
in special antrenorilor, instructurilor si animatorilor sportivi cât si
personalului din domeniul sportului, conducatorilor, managerilor sportului
angajati in procesul perfectionarii fortei de munca a domeniului sport.

AUTORUL

6
PEDAGOGIA SPORTULUI

CAPITOL INTRODUCTIV

Prin insasi denumirea disciplinei se evidentiaza simbioza

intre pedagogie si sport.
Cercetarile moderne au conturat conexiunea dintre ele,
dând o semnificatie aparte acestei noi discipline.
Sportul, ca o activitate complexa organizata, sistematica,
orientata spre un anumit scop - competitia, nu isi poate atinge
obiectivele decât cu ajutorul fiziologiei, biomecanicii,
psihologiei, pedagogiei, etc.
Se pune intrebarea: de ce sportul are nevoie de pedagogie
?
Deoarece pedagogia este stiinta educatiei. Educatia este o
activitate constienta si sistematica, orientata spre un anumit
scop, pentru formarea si dezvoltarea omului, mai ales a tinerei
generatii.
Pedagogia – poate fi definita drept stiinta care are ca domeniu
de cercetare un fenomen specific societatii umane ,anume fenomenul
educational.
Omul pe tot parcursul vietii sale se educa, in special in
perioada copilariei si a tineretii.
Deci pedagogia este stiinta formarii si perfectionarii
omului, este stiinta care studiaza legile educatiei si inarmeaza
pe cei pe care-i educa cu principii, norme, reguli, legi ce trebuie
cunoscute si respectate in procesul educatiei.
Cadrul didactic sau antrenorul, educator care se ocupa de
pregatirea sportiva a tinerilor, trebuie sa cunoasca si sa rezolve
probleme educative, atât in procesul instructiv-educativ, cât si
in afara lui.
In acelasi timp el trebuie sa aiba o buna pregatire
profesionala si cultura generala, sa fie un pedagog desavârsit.

7
 Din diversitatea problemelor ivite in munca desfasurata cu
sportivii antrenorul poate, pe baza experientei acumulate, sa
generalizeze elementele de baza din procesul sportiv prin
prisma pedagogiei, sa le transforme in cunostinte, priceperi,
deprinderi si sa le sintetizeze in noua teorie pedagogica.
Aceasta noua teorie pedagogica, izvorâta din activitatea
sportiva si confirmata de ea si de practica in general, a devenit
o noua disciplina, aceea a pedagogiei sportului.

Pedagogia sportului - ramura a stiintei sportului

Pedagogia sportului - sau pedagogia antrenamentului

sportiv iata ce preocupa azi cercetatorii din domeniul
procesului educativ.
Este pedagogia sportului o ramura a pedagogiei generale,
sau o componenta de baza a “stiintei sportului” ?
Ca ramura a pedagogiei generale, pedagogia sportului
raspunde prezent, deoarece ea cuprinde in continutul ei
componentele educatiei: notiunea de educatie, functiile
educatiei, trasaturile caracteristice, metodele de
cercetare pedagogice, elementele constitutive ale
procesului educatiei, cât si principiile metodico-
organizatorice ale procesului educativ.
De asemeni, pedagogia sportului este si o ramura distincta
in stiinta sportului, deoarece pentru a constitui o stiinta de sine
statatoare indeplineste cerinta de baza, aceea “de-a avea un
domeniu de cercetare (un aspect al realitatii pe care nu-l mai
cerceteaza alte stiinte sau il cerceteaza din alte puncte de
vedere), sa foloseasca metode stiintifice in investigarea
obiectului sau si sa ajunga la “adevaruri cu caracter general”,
la o teorie prin care sa explice mai adânc realitatea cercetata
sau sa ajute practica. Aceste cerinte le indeplineste si
pedagogia sportului.
In cursul din primul semestru al Scolii Nationale de
Antrenori vom prezenta care este obiectul, care sunt metodele
folosite in cercetare si in ce masura rezultatele la care s-a ajuns
au definit o problematica vie asupra fenomenului sportiv
modern cercetat.

Educatia sportiva - obiectul de cercetare al pedagogiei

sportive
8
 Cuvântul “educatie” este de origine latina si are
semnificatia de “ingrijire”, “cultivare”, de indrumare si
cultivare a omului.
In lumea contemporana sportivul a trait totodata in
societate, laolalta cu ceilalti oameni, beneficiind de experienta
lor sociala, care i-a invatat cum sa munceasca si cum sa se
comporte.
Sportul, activitatea sportiva, este recunoscuta ca o
componenta a activitatii sociale - Jocuri Olimpice, Campionate
Mondiale, Campionate Europene - intr-un cuvânt competitia
sportiva este un proces viu, care angajeaza in practica sociala
sute de milioane de oameni, practicanti (antrenori, medici,
pedagogi, psihologi si nu in ultimul rând sportivi) si iubitori ai
fenomenului sportiv (spectatori, suporteri).
Educarea, indeosebi formarea viitorilor sportivi, are la
baza principiile si metodele pedagogiei sportive. De educatie
sportiva au nevoie in primul rând copiii; ei trebuie invatati cum
sa se antreneze si sa se comporte pe terenul sau in sala de
sport, cum sa-si ingrijeasca sanatatea, cum sa-si organizeze
timpul necesar formarii.
Semnificatia etimologica a cuvântului pedagogie
indruma spre o asemenea acceptie - pais = copil, agoge
= conducere-indrumare.
Viata sociala a sportului este intr-o continua dezvoltare si-i
obliga pe oameni sa invete necontenit. Introducerea noutatilor
stiintei moderne in practica sportiva impune ca educatia sa nu
se limiteze doar la vârsta copilariei si tineretii, ci sa fie
necesara in tot timpul vietii, in general, si a vietii sportive in
particular.
Numai ca in timp ce pentru educatia sportiva a copiilor
rolul este deosebit de important, in educarea marilor
performeuri apare ca o necesitate canalizarea si directionarea
eforturilor spre o autoeducare a acestora, cu respectarea
regulamentelor de concurs si in special a respectului fata de
spectator, mass-media, a eticii de concurs.
Rezulta ca multe din informatiile pe care le vom da
sportivilor astazi, vor fi uzate peste câtiva ani deci va fi
necesara o permanenta preocupare a antrenorului, o viziune
clara asupra viitorului ramurei sportive.
Intre viata sociala a sportivului, a antrenorului si cea a
societatii pot aparea unele decalaje, deoarece perceptele

9
pedagogiei ajuta la intelegerea fenomenelor si prin educatie sa
se devanseze sau sa se reduca din efectele negative pot
aparea.
In incheiere precizam: educatia nu se poate reduce la o
perioada restrânsa din viata sportivului si a antrenorului; ea
incepe din leagan si dureaza toata viata.
Ea nu este exercitata numai in sala de sport (antrenament
si concurs) ci de un numar tot mai mare de institutii si factori
din societate.
Educatia este ansamblul de actiuni si influente
intentionate, constiente exercitate de un om (antrenor) sau un
grup uman (federatie) asupra altui om sau grup uman (echipe)
spre a-l forma si a-l dezvolta.
Sportivul are nevoie de indrumare, de activitatea de
conducere din partea antrenorului, pentru a-si insusi tainele
ramurii de sport, dar si pentru a invinge dificultatile cu care se
confrunta in formarea sa in drumul spre performanta sportiva.

Caracterul permanent al educatiei in formarea sportiva

1. “Tutela permanenta” - copii,juniori

2. “Activitatea dirijata” - educatie
3. “Pregatirea pentru prezent - selectie; selectie primara;

4. Pregatire pentru viitor instruire - formare

5. “Activitatea comuna de conceptie” - tineret, seniori;
performeri
Competitia constituie pentru antrenori si sportivi
Examenul de Absolvire si Promovarea de trecere dintr-un
nivel de valoare intr-altul superior.
Corespunzator normelor de clasificare sportiva, competitia
poate fi asimilata normelor didactice ale procesului de
invatamânt si se realizeaza prin performante de nivel national:
- primar: campionatele de copii si cadeti
- secundar: campionatele juniori si tineret
- superior: campionatele de seniori
si internationale:
- de nivel primar: competitiile internationale balcanice,
europene si mondiale pentru copii, cadeti si juniori
- secundar: competitiile balcanice, europene si mondiale
pentru tineret

10
 - superior: campionatele balcanice si campionatele
europene - seniori
- de licenta: pe viata sunt campionatele mondiale si
Jocurile Olimpice

Schimbari in programele didactice

Aceste noi orientari vor schimba in deceniul urmator

programele studiului sportului, iar schimbarea va fi orientata
spre o apreciere crescuta a stadiilor naturale de crestere,
dezvoltare si disponibilitate pentru invatare.
Unele principii pentru construirea programelor educative
in scopul imbogatirii valorii biocentrice vor include:
- identificarea fazelor timpurii, medii si târzii ale dezvoltarii
si precizarea atenta a elementelor programului educativ
ce pot fi incluse in fiecare studiu;
- realizarea programului educativ sportiv pentru stadiul
copilariei timpurii;
- sprijinirea elanului sportivului pentru a-si fixa obiectivele si
pentru a-si identifica ce trebuie sa faca pentru a le realiza;
- predarea valorilor moralei si eticii prin exemple (modele),
prin instruire si consolidare;
- crearea unui mediu pozitiv, incurajator pentru fiecare
sportiv.
Schimbarile majore din structura economica internationala
nu pot decât sa modifice valorile care influenteaza sportul.
Prin unificarea economiei europene, este posibil ca
mândria prezentata de performanta sportivilor dintr-o anumita
tara sa diminueze in viata.

Deplasari ale valorilor educationale mileniul III

Individualism/Egalitate
In timp ce societatea se misca spre o economie globala,
rolul individului este mai important decât oricând. Am intrat
intr-o noua era a „ceea ce contraza”: „Eu contez. Ceea ce fac
eu conteaza”.
„Asumarea individuala a puterii este sintagma utilizata
pentru a descrie doctrina responsabilitatii. In aceasta tendinta
este inclusa valoarea egalitatii care pune in lumina problema
echitatii de gen si echitatea rasiala.
Valori educationale, gen si sport

11
 In ciuda faptului ca nivelurile de participare a femeilor in
sport s-au deplasat in directie ascendenta, totusi se constata ca
femeile sunt inca slab reprezentate in roluri de antrenoare sau
in functii administrative sportive.
Se impune crearea de programe speciale pentru femeile
care aspira la posturi de decizie.

Deci care este miza?

In preajma sfârsitului de mileniu a inceput o deplasare in

orientarea valorilor.
Puterea individului si responsabilitatea personala se afla
pe o panta ascendenta, de la politica internationala la
interesele economice. Sportul nu este imun la aceasta
deplasare in orientarea valorilor.
Miza in cursul acestui deceniu este determinata de sportul
ca sport, de sistemul sau valoric, care promoveaza
corectitudinea fair-play-ului. De aceea educatorii trebuie sa
consulte programele scolare oferite. Trebuie sa se inteleaga ca
orice persoana are responsabilitatea si puterea de a face din
soprt si a lua din sport ceea ce doreste, dar sportul se preteaza
la schimbari in calitatea sanselor pentru femei si pentru
grupurile minoritare sau participantii de diferite rase.
Sportul in efortul de a câstiga recunoasterea culturala ca
parte a educatiei stiintei trebuie apreciat pe baza conceptului
normativ, cu toate ca deseori a fost respins.
Cei care considera ca sportului si sportivilor le lipsea
cultura, au ajuns ca ei insasi sa fie judecati ca fiind lipsiti de
cultura.
Din fericire aceasta situatie s-a schimbat radical in
ultimele decenii. Sportul a devenit un fenomen cultural,
recunoscut pe plan mondial. Imaginea sa publica este data nu
numai de prestigiul Jocurilor Olimpice si a Campionatelor
Mondiale, ci si de sportul de masa, sportul pentru toti, sportul
pentru vârsta a treia, sportul pentru handicapati.
Sportul a produs si dezvoltat o cultura specifica, proprie
organizat in cluburi si asociatii. Conceptiile si metodele
comportamentale legate de sport s-au extins puternic in viata
de zi cu zi, proces denumit „sportizare”.
Ca fenomen cultural, sportul isi depaseste propriile granite
si devine expresia unei noi acceptiuni a culturii. Acest proces a
fost numit „sportizarea”, culturii si inseamna ca valorile,

12
normele si modelele comportamentale legate de sport au
patruns adânc in viata culturala.
Nu numai ca sportul a fost „primit in sfântul altar al
culturii”, dar dupa cum spun unii critici, „cultura insasi a
devenit sportiva”.
Sportul este o parte solida a peisajului cultural. Valorile
sale de: corectitudine, sanse egale, realizare, sanatate,
comunicare, internationalism, astazi li se mai adauga goana
dupa succes si profit economic. Trebuie sa-l facem sa fie mai
viu, onest, relaxant, pasnic, deschis si uman, mai ‚”olimpic”
decât se arata a fi in ziua de azi.
Sportul prin insusi natura sa incurajeaza diversitatea intr-o
lume culturala. Pe masura ce tarile si natiunile se apropie tot
mai mult unele de altele, dar tutusi isi pastraza identitatea
culturala, sportul este un domeniu in care se invata ca
diferentele culturale nu numai ca trebuiesc acceptate, dar
reprezinta o bogatie ce trebuie cultivata si pretuita.
El tinde sa creeze solidaritatea umana si sa depaseasca
valorile nationale, politice si ideologice, chiar in ciuda
diferentelor religioase, rasiale si sociale.
Evolutia viitoare va face ca noua cultura sportiva sa
acopere diferite si contradictorii concepte de semnificatie, in
care sa se poata dezvolta dimensiuni competitionale si sociale,
simultan cu furnizarea unei atitudini tolerante. Cei care practica
sportul cât si institutiile sportive au responsabilitatea de a
proteja si a dezvolta o cultura a sportului, la care trebuie sa
aiba acces toata lumea.
Sportul devine si trebuie considerat astfel ca o oglinda a
culturii si a societatii, caci el reprezinta sperantele si
perspectivele viitorului.
Il vedem in disputa cu societatea globala prin aspectele
sale „globalizante”, prin totalitatea si complexitatea structurilor
sale de manifestare.
La inceputul celui de-al treilea mileniu, societatea
globalizata va da un interes din ce in ce mai mare lumii
sportului, ajunsa la un inalt nivel de dezvoltare.
Sportul mondial si politica mondiala se vor gasi intr-un
raport de interactiune.
Conceptul sportiv poate deveni un „indicator de
schimbare” a societatii globale, de anticipare, evolutii si
schimbari, prin deschiderea simbolica a relatiilor interstatale

13
CAPITOLUL I

LOCUL SI ROLUL PEDAGOGIEI SPORTULUI

SPORTUL - FENOMEN AL VIETII SOCIALE

In ultimele decenii activitatea sportiva a cunoscut o

dezvoltare exploziva, impresionanta, cantitativ dar si calitativ,
impunandu-se ca un factor de mare interes in viata sociala a
lumii contemporane.
La o cercetare mai apropriata, constatam ca Sportul este
creator de istorie si sursa de mituri, se sprijina pe traditie si
creeaza simboluri, instiga la activitati de masa si angreneaza
un mod de viata (fair-play, disciplina, etc), naste elemente de
folclor si constituie un mod estetic de expresie.
Sportul inseamna efect de mare intensitate motrica,
psihica si intelectuala, mereu in schimbare a structurilor de
continut tehnic, proband cele mai neasteptate si imprevizibile
atitudini.
Sportul a modificat perceptia oamenilor, care astazi
apreciaza miscarea corpului sportivului, in toata plenitudinea si
maiestria lui, competitia si introducerea sportiva, au devenit o
bucurie a tuturor.
In privinta mostenirii, ca o contributie la zestrea societatii,
sportul lasa in urma dincolo de trecatoarea aminitire a marilor
ispravi (performante) mai mult sau mai putin dramatice, in
primul rand “recordul” ca expresie memorabila a perfectiunii
atinse, a posibilitatii de a masura limitele capacitatilor fizice
umane si de a facilita progresul in aceasta directie.
Activitatea sportiva si eroii ei, ca oglindiri ale realitatii si
expresiei de intrecere ca surse ale idealului de frumusete
umana, au determinat sociologi, scriitori, arhitecti si
constructori, sa realizeze inestimabile opere de arhitectura
sportiva, bucati memorabile de literatura sportiva, nepretuite

14
piese de arta plastica, cu subiect sportiv, impresionante filme
sportive.
Dinamismul sportului se alatura, dinamismului dansului si
teatrului, diferenta subtila aparând doar in modul de exploatare
a calitatilor motrice (forta, viteza, rezistenta) si a altor extreme
ale potentialului fizic uman.
Aceste, câteva enuntari, prezinta “SPORTUL” ca un
“FENOMEN” al vietii sociale moderne, practicat de catre sute
de milioane de sportivi si vizionat ca spectacol pe marile arene
sportive de miliarde de spectatori.
Ca fenomen social, sportul, si-a dezvoltat un grandios
spatiu de activitate, nu exista in lume, localitate care sa nu
puna la dispozitia sportivilor, locuri, spatii si arene pentru
pregatire si concurs.
Marea performanta, rezultatele de exceptie, numarul
mereu mai crescut al practicantilor, au condamnat sportul de
inalt nivel sa paraseasca practicarea in natura si sa se afiseze
in sofisticate complexe din beton si sticla.
De la impunatorul stadion olimpic de la Atena construit in
anul 1896, pâna la sofisticatele complexe sportive de la
Munchen 1972, Montreal 1976, Moscova 1980, Atlanta,
Barcelona, Seul si Los Angeles, Athena, vadesc un progres
extraordinar, cu ansambluri spatioase si aratoase. Cu geniul lor
specific, aceste constructii au folosit cele mai noi cuceriri ale
tehnicii, s-au bazat pe geniul unor mari arhitecti, devenind
elemente de necesitate pentru populatia marilor orase.
Fenomenul sportiv, determina o noua viziune sociala,
asupra rolului miscarii sportive in viata si activitatea omului
modern. Componenta a vietii sociale fenomenul sport apeleaza
in realizarea obiectivelor educationale la Componentele
Pedagogiei, care se refera la :
-educatia intelectuala;
- educatia morala;
- educatia sportiva ( profesionala);
- eduatia estetica;
- educatia motrica ( artistica – miscarii);
- educatia in arta conducerii ( comportarii).
Se impune, deci ca acest fenomen social sa si precizeze
scopul social, caile si mijloacele de satisfacere a necesitatilor
umane, de practicare a sportului de inalt nivel.
Numerosi oameni de stiinta, initial prin cercetari izolate
Stranzy 1962, Gabiler 1965, mai recent Erbah, Schimtz, apoi

15
Resortul European al Institutelor de Stinta a Sportului, si
Institutul Mondial al Formarii si Per4fectionarii Antrenorilor, prin
organizarea de consfatuiri si congrese internationale, au reusit
sa precizeze si sa concretizeze faptul ca Fenomenul sportiv are
la baza o stiinta proprie denumita STIINTA SPORTULUI.
Aceasta in ansamblul ei trebuie sa uneasca eforturile
tuturor specialistilor ce activeaza in domeniul “sport” pentru
definirea legilor si legalitatilor, care stau la baza schimbarilor si
a dezvoltarii fenomenului sportiv in general si pe ramuri de
sport in particular, in scopul de a le stapâni si folosi in interesul
progresului uman.

STIINTA SPORTULUI

Prin insasi denumirea sa, se evidentiaza simbioza intre

“stiinta” si “sport”.
Sportul ca o activitate complexa organizata si sistematica,
orientata spre un anumit scop competitia si performanta
sportiva, nu isi poate atinge obiectivele decât cu ajutorul
datelor furnizate de Stiinta Sportului.
Un aspect esential al Stiintei Sportului il reprezinta
carecterul sau teoretic.
Aparuta relativ recent in stiinta sportului, structura
datelor, conceptelor si teoremelor capabile sa-i asigure
consensul, sunt inca echivoce, datorate multelor discipline
sportive care concura la procurarea informatiilor si a domeniilor
de studiu.
Institutul Federal de Stiinta a Sportului din Koln, Germania
a editat in anul 1992 si a completat in 1994 cu sprijinul unei
echipe internationale, primul dictionar de terminologie prin care
se cauta definirea si continutul Stiintei Sportului.
In istoria inca tânara, a disciplinei, diferitele aspecte
specifice sau agregate nu au putut fi amalgamate decât foarte
rar, pentru a constitui un ansamblu functional in sensul unei
cercetari integrative, interdisciplinare. Se simte nevoia de
regrupare nationala si internationala, sub forma insumarii
subdisciplinare care o compun, pentru a reprezenta expresia
vizibila a acestei situatii.
Congresul Resortului European de Stiinta a Sportului
organizat la Koln in anul 1994 la care au participat specialisti
din cadrul C.I.O., Federatiilor Internationale, A.C.N.O. si oameni
de stiinta din diferite domenii ale cercetarii sportive, au cazut la

16
un consens de acceptare a prevederilor Dictionarului Stiinta a
Sportului pentru a satisface nevoile impuse de cercetarea
fenomenului sportiv.
Stiinta Sportului este interpretata ca o stiinta tranversala,
o stiinta compozita, o stiinta aplicata, interdisciplinara,
multidisciplinara.
Criteriile care o definesc sunt:
a) obiect de cercetare autonom determinat de fenomenul
“Sport” ca obiect formal;
b) sistematizarea cunostintelor noi care are loc in
interiorul subdisciplinelor stiintei sportului;
c) concepte si metode de cercetare specifice, acestea
devenind de obicei din stiintele mama;
d) terminologia stiintifica intr-o foarte mare dependenta cu
a disciplinelor mama;
Ca subdiscipline ale Stiintei Sportului sunt:
Pedagogia, Psihologia, Sociologia, Medicina, Istoria,
Filozofia, Informatica si Politica sportului, Biomecanica,
Teoria anttrenamentului, Teoria Competitiei, Jurnalism
sportiv, Instalatii si Echipament sportiv.
A creeat multe discutii daca Teoria antrenamentului sa
fie trecuta ca subdiviziune a Stiintei Sportului sau ca o
componenta inclusa in cadrul Stiintei Antrenamentului,
considerându-se antrenamentul ca un fenomen al pregatirii
sportive, complexe si indreptate spre scopul performantei
sportive.
Ca sub-diviziune a Stiintei Sportului , Pedagogia Sportului
raspunde de aspectele educationale si de instruire a sportivilor,
in procesul de antrenament.
PEDAGOGIA SPORTULUI – se incadreaza in rindul
disciplinelor stiintifice, deoarece indeplineste urmatoarele
conditii de baza pentru a fi definita ca stiinta :
• are obiect propriu de studiu ( cerintele
comportamentului sportiv) ;
• are metode proprii de studiu ( stiinta antrenamentului ) ;
• are notiuni clare si bine conturate ( coportamentul socio-
sportiv) ;
• stabileste, defineste legi,norme,principii, si regulamente
de disciplina si educatie sportiva.
Profesionalizarea masiva a activitatii sportive, aparitia
problemei de “sportiv de inalt nivel”, statutarea codului de
conduita in activitatea “profanista de performanta”,

17
 câstigurile materiale de neconceput cu ani in urma, au
determinat ca in preocuparile din ce in ce mai multor
oameni de stiinta sa se indrepte spre studiul componentelor
Stiintei Sportului, Sportul a beneficiat de transferul celei mai
recente si moderne cuceriri din inalte stiinte de sine
statatoare, acestora adaugându-li-se in coada denumirea
fenomenului studiat “sport”.
In intreaga lume, nu mai surprinde pe nimeni când se
vorbeste de “medicina sportiva”, “pedagogia sportiva”,
“sociologia sportului”.
Putem defini, fara emotia de a gresi Stiinta Sportului:
“Totalitatea conceptelor, discutiilor si metodelor care au
ca obiect in conformitate cu regulile stiintifice
fundamentale, problemele si manifestarile fenomenului
(domeniului) “Sport”
Dorinta de intrecere, se pierde in istoria umanitatii, totusi
sapaturile arheologice de la Olimpia, au scos la iveala placile de
marmura pe care se aflau numele campionilor jocurilor olimpice
antice.
Primul invingator, Korebas, bucatar si negustor din Elada,
apare consemnat ca cel mai vechi campion olimpic, anul 776
i.e.n. Din acest moment, in galeria de veacuri a sportului
olimpic organizat se paseste ferm, pe tarâmul cunoasterii
intrecerii intre sportivi, cel care a generat obiectul de studiu al
istoriei sportive, asupra olimpismului ca fenomen, in care isi
afla geneza obiectul stiintei sportului, aparitia fenomenului
sportiv.

PEDAGOGIA SPORTULUI

Subdiviziune a Stiintei Sportului prin insasi denumirea

disciplinei se evidentiaza simbioza intre pedagogie si sport.
Cercetarile moderne au conturat conexiunea dintre ele,
dând o semnificatie aparte acestei noi discipline.
Se pune intrebarea de ce sportul are nevoie de o
pedagogie proprie ?
Deoarece, pedagogia este Stiinta Educatiei. Educatia, este
o activitate constienta si sistematica, orientata spre un anumit
scop, pentru formarea si dezvoltarea omului.
Omul pe tot parcursul vietii sale se educa, in special in
perioada copilariei si a tineretii.

18
 Pedagogia este stiinta formarii si perfectionarii umane,
este stiinta care studiaza legile educatiei, si-i inarmeaza pe cei
ce constituie obiect al educatiei cu principii, norme, reguli, legi
ce trebuie cunoscute si respectate in activitatea socio-
profesionala. Antrenorul sportiv, profesorul de sport sunt si
educatori ai colectivelor de sportivi, ceea ce impune din partea
acestora sa rezolve si aspectul educativ in procesul formativ al
viitorului performer.
Antrenamentul sportiv ca “proces de actiune compex, al
carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea performantei sportive,
intr-o maniera sistematica si orientata spre scop”, constituie
totodata si un proces de educare al practicantilor.
Pedagogia sportiva, a aparut din necesitatea sociala
impusa de fenomenul sportiv pentru a da o orientare si o
indrumare asupra continutului educativ al antrenamentului si
competitiei sportive.
Aparitia si dezvoltarea ideilor pedagogiei sportive nu este
intâmplatoare. Necesitatea de a cunoaste cerintele
fenomenului sportiv, de a explica si generaliza experienta
acumulata in practicarea sportului, a determinat aparitia si
dezvoltarea gândirii pedagogice, iar apoi a teoriei pedagogice,
care are menirea sa asigure antrenorilor o pregatire
profesionala compexa, necesara pentru realizarea pregatirii
sportivilor.
Este pedagogia sportului o ramura a Pedagogiei Generale,
sau o componenta a Stiintei Sportului ?
Ce ramura a pedagogiei generale, pedagogia sportului
raspunde prezent, deoarece cuprinde in continut componentele
educatiei, notiunea de educatie; functiile educatiei, trasaturile
caracteristice, metodele de cercetare, elementele constitutive
ale procesului educatiei, cât si principiile metodico-
organizatorice ale procesului educativ.
De asemeni, Pedagogia Sportului este si o ramura
distincta in Stiinta Sportului, deoarece este construita ca o
stiinta de sine statatoare, pentru ca indeplineste cerinta de
baza, având un domeniu vast si propriu de cercetare.
Fenomenul sportiv constituie un aspect concret al realitatii
vietii sociale pe care nu-l mai cerceteaza alte stiinte, sau il
cerceteaza din alte puncte de vedere.
Pedagogia sportiva foloseste metode stiintifice in
investigarea obiectului sau de studiu “Sportul” si ajunge la
adevaruri cu caracter general, dezvolta o teorie proprie prin

19
care aprofundeaza mai adânc realitatea cercetata, emite teze
si directii prin care ajuta practica sportiva.
Aceste cerinte sunt indeplinite de catre pedagogia
sportului, global si diferentiat pe ramuri de sport.

EDUCATIA SPORTIVA - OBIECTUL DE CERCETARE AL

PEDAGOGIEI SPORTIVE

Cuvântul “educatie” este de origine latina si are

semnificatia de “ingrijire”, “cultivare”.
Deci, pedagogia sportiva emite adevaruri pentru
indrumarea si cultivarea personalului angajat in realizarea
performantelor sportive.
In lumea contemporana, subiectii implicati in fenomenul
sportiv, isi desfasoara activitatea in societate, laolalta cu ceilalti
oameni, beneficiind de experienta lor sociala, care ii invata cum
sa munceasca si se impun cerinte sociale de comportament.
Sportul, activitatea sportiva este cunoscuta ca o
componenta a vietii sociale.
Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Campionatele
Europene, intr-un cuvant competitia sportiva, este un proces
viu, care angajeaza in practica sociala sute de milioane de
oameni, impartiti in doua categorii:
- practicanti: antrenori, medici, metodisti, pedagogi,
psihologi si nu in ultimul rand sportivi.
- iubitori ai fenomenului sportiv: spectatori, suporteri,
sponsori, organizatori de competitii.
Fenomenul sportiv traseaza ca o directie de cercetare si
studiu pedagogiei sportive stabilite de cai si mijloace de
educare a acestora in ideea stabilirii unui climat civilizat de
derulare a activitatilor sportive.
In formarea viitorilor sportivi de inalt nivel, educarea are la
baza principiile si metodele pedagogiei sportive, prin care sunt
precizate caile si mijloacele de comportament in antrenament
si in competitia de catre antrenori si sportivi.
Sunt definite si prezentate spre aplicare, cai si metode
prin care se directioneaza stilul si formele de munca in
antrenament, modalitatile de prezentare si participare in
competitiile, rolul instituirii unui program de organizare a
timpului necesar formarii, un cod igienico-sanitar pentru
mentinerea unei stari de sanatate, toate in ideea obtinerii unui
randament optim al pregatirii.

20
 In concluzie, Pedagogia Sportului are fenomenul sportiv ca
“obiect de cercetare autonom” si se bazeaza pe terminologia
stiintifica a pedagogiei generale in eliberarea conceptelor si
metodelor de cercetare specifica, general si diferentiat pe
ramuri sportive.
Componentele care definesc fenomenul sportiv si care
impun o aplicare spre “studiu a specialistilor pedagogiei
sportive, sunt precizate prin cerintele Competitiei sportive,
Antrenamentului, Motivatia si nivelul performantei, Capacitatea
de performanta, coroborate cu necesitatile de pregatire ale
subiectilor impusi de practica sportiva, antrenor-sportiv.

COMPETITIA SPORTIVA

Termenul “competitie” este deseori utilizat ca sinonim cu

termenul “concurs”. Cerintele impuse prin regulamentele de
concurs definesc competitia astfel:”Confruntare aranjata in
prealabil, pe baza principiului egalitatii sanselor, intre indivizi
echipe sau notiuni, pentru o miza abstracta, simbolica sau
materiala, care ca o regula poate fi obtinuta de numai una din
partile angajate”.
Valoarea competitiei, consta in precizarea regulamentara
a naturii scopului in care se organizeaza dupa care acestea
sunt:
- natura abstracta, concursuri amicale, de verificare in
care accentul este pus pe o confruntare pentru verificarea
performantelor;
- natura simbolica in care rezultatul competitiei este
recompensat prin premii simbolice, cupe, medalii, diplome,
ierarhizari si calificari valorice.
- natura materiala in care rezultatul sportiv este
recompensat prin numeroase forme, cadouri personale, prime
in bani, bunuri materiale.
Competitia indiferent de natura premiilor, impune
antrenamentului sportiv sa-si modeleze continutul in vederea
cresterii constiintei propriilor valori a sportivilor, prin
rationalizarea actiunilor celor doi factori, antrenor-sportiv.
Deci, competitia sportiva, determina organizarea
procesului de pregatire sportiva in directia aplicarii practice a
deprinderilor tehnice si capacitatilor motrice.

ANTRENAMENTUL SPORTIV

21
 Este definit: “Proces de actiune complex, al carui obiectiv
il reprezinta dezvoltarea performantei sportive, intr-o
maniera sistematica si orientata spre scop.
- Procesul de actiune complex este constituit din toate
activitatile, efectuate de catre antrenor si sportiv in scopul
realizarii cerintelor ce determina performanta unui sportiv;
- Aspectul sistematic cuprinde: planul de antrenament,
continutul, metodele de antrenament si obiectivele
intermediale evaluate prin probe si norme de control;
- Orientarea spre scop reprezinta toate masurile definite
de catre antrenor, prin care se realizeaza nivelul de
performanta determinat.
Antrenamentul trebuie condus dupa criterii stiintific
stabilite si dirijat prin planuri si programe de scurta, medie si
lunga durata, corespunzatoare obiectivelor instructiv-educative
standardizate, conform modelului competitional stabilit.
Performanta sportiva se afla intr-o continua dezvoltare,
ceea ce-i obliga pe antrenori si sportivi sa-si perfectioneze
necontenit stilul si metodele de munca.

MOTIVATIA IN SPORT

Practicarea sportului este apanajul unor sportivi, care

cunoscand cerintele si efectele pozitive ale performantei
sportive, devin de la inceput motivati pentru practicarea unei
discipline sportive .
Motivatia reprezinta ansamblul dinamic, structurat
ierarhic, al trebuintelor, dorintelor, intereselor, inclinatiilor,
tendintelor, aspiratiilor, asteptarilor, nazuintelor, intentiilor,
care toate impreuna reprezinta moto-ul primar al conduitei,
viitorului sportiv de performanta.
Pe langa aceste componente, antrenorul mai trebuie sa ia
in calcul si convingerile si atitudinile morale ale sportivului,
deoarece acestea joaca un rol important in orientarea conduitei
sale pe timpul pregatirii.
De asemenea conduita sportivilor este influentata si de
obisnuite devenite trebuinte functionale, nevoia de a citi, de a
informa, de a fuma cat si alte trebuinte care pot crea stari
afective placute sau neplacute in procesul de antrenament.
Motivatia de reusita consta in educarea la sportivi a:
Dorintei pentru ameliorarea si mentinerea propriilor capacitati,

22
la un nivel cât mai inalt posibil tehnic, tactic, fizic, moral-volitiv,
in asa fel ca performanta sportiva sa poata fi condusa spre un
succes sau o performanta valorica superioara.
Dezvoltarea motivatiei pentru performanta, depinde de
maiestria antrenorului, de a aprecia cât mai aproape de adevar
rezultatul sportiv. Procesele de moment ale motivatiei sportive,
pentru performanta sunt, deci, asimilate procesele cognitive si
emotionale si se bazeaza pe experienta individuala a
antrenorului si a sportivilor din alte situatii in care au fost
realizate alte succese de valoare.

CAPACITATEA DE PERFORMANTA SPORTIVA

Printre factorii susceptibili sa determine performanta

sportiva se pot distinge: conditia fizica, tehnica sportiva, tipul
biologic si componentele psiho-sociale.
In baza modelului de performanta, cu ajutorul normelor
pentru reusita, antrenorul poate sa regularizeze procesele de
antrenament, privitoare la factorii individuali ce determina
performanta.
Acest proces, se bazeaza pe calcule statistice si pe analize
exacte ale structurii exigentelor unei discipline sportive,
constituie caile spre optimizare.
Principiul optimizarii este utilizat in stiinta antrenamentului
modern si vizeaza performanta din competitiile de inalt nivel,
deoarece au la baza dezvoltarea de teste si norme, apropriate
de cerintele concursului de obiectiv.
Deci, capacitatea de performanta a unui sportiv este
definita ca “performanta maxima posibila” dintr-o disciplina sau
proba sportiva.
Fenomenul sportiv mai cuprinde Teoria Antrenamentului,
Antrenor, Teoria miscarii, Teoria Actiuni, Diagnoza
Performantei, Norme probe si cerinte pentru reusita,
Dezvoltarea performantei, Norme si Probe pentru Selectie si
Dezvoltare etc., toate evidetiind un spectru larg de studiu
pentru definirea principiilor didactice si educative creind astfel
sfera de studiu si cercetare pentru Pedagogia Sportiva.
Introducerea noutatilor stiintei moderne in practica
sportiva, impune ca didactica si educatia sa nu se limiteze doar
la vârsta colipariei si tineretii, ci sa fie prezenta pe parcursul
vietii sportive.

23
 Numai ca in timp ce pentru educatia sportiva a copiilor,
rolul antrenorului are un caracter didactic (de invatare) de
mare importanta in educarea sportivilor consacrati de valoare,
apare doar ca o necesitate importanta in canalizarea si
directionarea factorilor de educatie spre respectarea
regulamentelor, a eticii de concurs si a respectului fata de
spectator.
S-a aratat mai sus ca pedagogia sportului a aparut din
necesitatea practica de a se da o explicatie stiintifica, o
indrumare teoretica activitatii educative, pe care o reclama
activitatea sportiva.
Deci, izvorul principal al stiintei pedagogiei sportive il
constituie practica instructiv educativa din domeniul sport.
Activitatea educativa a sportivilor, ridica in fata pedagogiei
sportive, probleme noi, care sunt solutionate, oferind in acelasi
timp material pe baza caruia se pot stabili anumite generalizari
stiintifice.
Sportivul are nevoie permanenta de indrumare pe
parcursul etapelor, formarii ceea ce impune din partea
antrenorului desfasurarea unei activitati complexe in procesul
de predare a cunostintelor tehnice si de dezvoltare motrica, de
invingere a dificultatilor cu care se confrunta in formarea
acestuia, in drumul sinuos spre performanta sportiva.
Deci, educatia este ansamblul de actiuni si influente
intentionate, constiente, exercitate de antrenor asupra unui
sportiv sau grup de sportivi in scopul de a-l (a-i) dezvolta si
forma ca performeri.

CAPITOLUL
II

DIDACTICA SPORTIVA

24
 In activitatea sportiva transformarea sportivului de la
nivelul de incepator, spre marea performanta se obtine ca
urmare a unui proces indelungat de invatare.
Parte a pedagogiei sportive care studiaza problemele
invatarii unei discipline sportive, este fundamentala in didactica
sportului.
Obiectul invatarii sportive il constituie achizitia de
“cunostinte”, “priceperi”, “deprinderi profesionale si de
comportament”, precum si cresterea performantelor fizice,
biologice, senzoriale si intelectuale.
Pentru a face fata cerintelor mai mari, atinse de
performanta sportiva, se impune antrenorilor sa
imbunatateasca permanent randamentul procesului de
transmitere, insusire a bagajului de cunostinte tehnice si
deprinderi motrice, prin modernizari metodologice didactice.
Astfel, esentializarea programelor de invatare, trebuie sa
realizeze o modelare a antrenamentelor cu cerintele intrecerii,
printr-o motivare superioara a sportivilor.
In ultimii ani s-au purtat discutii ample, la noi si in lumea
sportiva, cu privire la prioritatea ce ar trebui data, nu atât a
achizitionarii unui volum mare de cunostinte, ci formarii
deprinderilor de munca fizica si intelectuala in scopul
dezvoltarii capacitatilor la nivelul solicitat de sportul de inalt
nivel, pe toata durata vietii spotive.
Privita in ansamblu problema este pusa corect, cu
sublinierea ca sportivul trebuie, totusi sa inmagazineze un
anumit volum de cunostinte si deprinderi, pe care sa le poata
utiliza in orice competitie, in functie de orice adversar.
Din asemenea considerente, numeroasele cunostinte
acumulate pentru a fi eficiente competitional, trebuie
transformate prin exersare si antrenare, in princeperi,
deprinderi si obisnuinte.
Pornindu-se de la cerintele competitionale ale fiecarei
discipline sportive, ale modelului de concurs, volumul de
cunostiinte ce trebuie insusite ca atare, precum si cele care
trebuie transformate in priceperi si deprinderi, se stabilesc de
regula de catre antrenori.
In baza Strategiilor de dezvoltare a disciplinelor sportive,
elaborate de catre federatiile nationale, antrenorii isi
formuleaza si programeaza, obiectivele didactice generale si

25
operationale, programele de instruire, continutul concret de
lectii pe micro, mezo si macro-cicluri. Cunostintele, pe lânga
menirea lor ca obiective didactice, stabilite ca puncte de
plecare pentru formarea priceperilor si a deprinderilor, joaca un
rol foarte important in geneza si dezvoltarea calitatilor morale.
Convingerile morale, joaca un rol deosebit de important
deoarece ele se reflecta direct in conduita sportiva, in directia
de-a ajunge la nivelul maxim al posibilitatilor de performanta,
printr-o motivare superioara a sportivilor.
Pentru aceasta se solicita sportivilor sa indeplineasca
urmatoarele cerinte:
- sa accepte scopul urmarit in antrenamente si obiectivele
de performanta stabilite;
- sa arate interes, sa fie receptivi, cooperanti, sa manifeste
spirit de disciplina pe parcursul instruirii;
- sa depuna eforturi fizice si intelectuale la nivelul impus
de procesul de antrenament;
- sa manifeste tenacitate, incredere in fortele proprii, sa nu
se sperie de greutati si esecuri;
- sa urmareasca permanent, sa se autodepaseasca, sa
câstige noi capacitati fizice si intelectuale;
Cerintele puse in fata sportivilor, vor fi interiorizate,
acceptate, se va adera intim la ele si prin aceasta vor fi
respectate, in raport direct cu priceperea antrenorului de a
influenta constiinta colectivelor de sportivi.

ETAPELE INSUSIRII CUNOSTINTELOR

Sportivii selectionati pentru practicarea sportului de inalt

nivel trebuie sa urmeze un proces continuu si indelungat de
invatare a tehnicii si tacticii, aplicate conform cerintelor
regulamentare, ale fiecarei ramuri de sport.
Fiziologia si Psihologia sportului, Teoria antrenamentului
sportiv, explica transformarile de natura electrochimica ce se
produc in organism, modalitatile si metodele de educare a
calitatilor motrice si intelectuale, pedagogice sportive,
aplicându-se doar asupra didacticii.
Pentru complexitatea datelor noi ale sportului, menite sa
devina cunostinte, sa se transforme in achizitii durabile, in
procesul de invatare se solicita ca sportivii sa parcurga
urmatoarele etape:
- perceptia,

26
 - intelegerea,
- memorarea,
- generalizarea (transferul)
Fiecare dintre aceste etape prezinta un specific in ceea ce
priveste obiectivul urmarit, precizându-se directivele de actiune
ale antrenorului si sportivilor, modul de organizare, metodele si
procedeele utilizate, mijloacele si materialele ajutatoare
folosite.
Perceptia constituie in acceptie pedagogica, prima etapa a
insusirii cunostintelor, constituie procesul psihic de cunoastere
senzoriala prin care obiectele din lumea inconjuratoare, care
actioneaza nemijlocit asupra organelor de simt, sunt reflectate
in constiinta in mod unitar, ca un ansamblu de insusiri, ca
imagini cu sens, inteles.
Imaginea vizualizata a unui aparat de gimnastica, a unei
executii tehnice a unui exercitiu, a asezarii in teren a unei
echipe, creeaza prin organele de simt senzatii simple prin
prelucrarea lor de catre scoarta celebrala.
Simpla privire constituie doar o reprezentare, o amintire,
exersare, angajarea mai multor organe de simt, conduc la o
perceptie complexa a fenomenului studiat.
Cu cât percepem mai bine, mai complet, prin mai multe
simturi si se executa de mai multe ori un exercitiu se cheama
ca il invatam, il cunoastem mai bine din notele lui
caracteristice.
Devine clar de ce invatarea necesita repetarea, reluarea,
aprecierea cu materialul, cu ideile ce urmeaza sa fie insusite.
Perceptia nu trebuie realizata la intâmplare ci orientata
planificata placuta cu scop, respectiv condusa (autocondusa)
printr-o permanenta observare de catre antrenor.
Pe timpul predarii, antrenorul este cel care dirijeaza
atentia sportivilor, asupra aspectelor de retinut, cu ajutorul
cuvintelor, intonatiei vocii, schimbarii ritmului vorbirii, formând
intrebari orientative, etc.
Folosind asemenea artificii, perceperea si fixarea in
memorie a materialului, este mult mai rapida si totodata, mai
durabila.
Intelegerea reprezinta descoperirea esentialului, a firului
conducator, intr-un noian de stimuli, a legaturilor dintre partile
componente ale unui procedeu tehnic si este de obicei
rezultatul eforturilor antrenorului indreptate in acest sens.

27
 Intelegerea constituie stabilirea legaturilor ce exista intre
fazele executiei unui procedeu tehnic.
Pentru a realiza intelegerea de catre sportivi a importantei
executiei unui procedeu, antrenorul trebuie sa elimine
explicatiile stufoase care curg fara incetare, ideile nu sunt
organizate logic, nu sunt sistematizate.
Intelegerea sustine, in general la capatul unei complexe
activitati de “analiza” si de “sinteza”.
Analiza se refera la separarea practica sau mintala in
parti componente a procedeului tehnic sau a fenomenului
tactic, la explorarea succesiva a notatiilor specifice.
Sinteza inseamna reunirea mintala sau practica a partilor
intr-un tot coerent cu sesizarea raporturilor dintre aceste parti,
a modului de actiune.
In procesul de antrenament analiza este un mijloc iar
sinteza un scop.
Francezii spun foarte frumos: “o viata de analiza pentru o
ora de sinteza”.
Din cauza particularitatilor individuale, descoperirea
legaturilor dintre componentele unui procedeu tehnic nu
survine in acelasi moment pentru toti sportivii.
Sportivii mai inteligenti, ajung mai repede la momentul
intelegerii. Antrenorul trebuie sa conduca gândirea sportivilor
spre obiectul stabilit, intelegerea este favorizata de explicatiile
date de catre acesta in procesul de invatare.
Prezentam in continuare câteva criterii pe baza carora
antrenorul si sportivii isi pot da seama daca s-a realizat
intelegerea:
- posibilitatea formarii in cuvinte proprii a celor studiate
si executate;
- redarea pe scurt a continutului tehnicii;
- exemplificarea, concretizarea, argumentarea cu ajutorul
cunostiintelor acumulate prin studiu;
- imaginarea aplicarii executiei in functie de diferiti
adversari;
- capacitatea de a formula intrebari inteligente in legatura
cu variante ale executarilor.
Memorarea constituie o etapa de insemnatate deosebita a
invatarii, constând din intiparirea materialului studiat, repetat si
perceput, cu posibilitatea de a fi recunoscut (executat de alti
sportivi) sau reprodus (executare proprie).

28
 Ca proces psihic de stocare in scoarta celebrala a
informatiei motrice, memorarea se realizeaza in doua faze,
cuprinzând: fazele intiparirii si ale conservarii.
Pentru realizarea memorarii antrenorii tebuie sa
urmareasca ca aceasta sa se realizeze logic, stabilindu-i un
caracter intentionat, voluntar si orientat spre un scop final.
Memorarea voluntara detine rolul principal in procesul de
antrenament, randamentul acesteia creste daca antrenorul
realizeaza:
- procedeaza la impartirea continutului tehnic de memorat
in “parti” de marimi adecvate;
- lucreaza cu sportivii din grupe valorice apropriate;
- depune o activitate continua, sustinuta, constienta;
- sportivii sunt realmente interesati si stiu ca materialul de
memorat urmeaza a fi verificat prin norme si probe de control,
cu aplicativitatea in concusuri;
- antrenorii cunosc posibilitatile fizice si bagajul tehnic al
sportivilor;
Memorarea câstiga in volum si calitate daca sportivii sunt
motivati de performantele obtinute de alti componenti din
colectiv.
Antrenorul trebuie sa cunosca si sa dozeze cu grija factorii
favorizanti ai memoriei, sa motiveze moderat sportivii,
structurând in mod logic materialul tehnic si fizic, prezentându-l
in forme atractive, motivatii, printr-o repetare sistematica si
esalonata stiintific a cunostintelor, urmarind integrarea lor
ulterioara in sisteme tot mai complexe.
Generalizarea (transferul, aplicarea in practica).
Notiunea de generalizare in acceptie pedagogica, se refera
la dobândirea de catre sportivi a capacitatii de folosire a
procedeelor tehnice insusite in conditiile variate, complexe,
adesea noi in comparatie cu cele in care s-a produs invatarea,
impuse de activitatea competitionala.
Principiul didactic al accesibilitatii, al gradarii cerintelor il
obliga pe antrenor sa-si organizeze activitatea incât sportivii sa
avanseze de la simplu la complex, de la cunoscut la
necunoscut, de la usor la dificil.
Pentru a realiza obiectivul generalizarii in antrenamentul
sportiv se vor crea situatii de instruire cumulative, adaugându-
se sistematic dificultati noi.
Cresterea gradului de dificultate a procedeelor tehnice, se
obtine prin sporirea progresiva a distantelor de parcurs, prin

29
cresterea intensitatii si complexitatii executiei, prin cresterea
sau scaderea timpului de executie.
Adevarata aplicare in practica a generalizarii are loc in
timpul competitiilor sportive, atunci când sportivii trebuie sa-si
depaseasca adversarii care li se expun si care il solicita fizic,
tehnic si intelectual.
Pentru a deveni eficace in concurs, sportivul trebuie supus
in timpul lectiilor de antrenament gradual la eforturi maximale,
asemanatoare celei din concurs.
Transferul deprinderilor, semnifica influenta pozitiva a
vechilor actiuni automatizate asupra celor in curs de insusire.
Fenomenul intervine când deprinderile noi au unele elemente
apropriate sau comune cu cele vechi.
Desi in realitate etapa la care ne referim, incepe odata cu
participarea sportivilor in competitii, generalizarea si transferul
se realizeaza partial chiar pe timpul perceperii si intelegerii,
prin referire la situatiile când se aplica cele ce se invata, prin
comparatii, prin exemplificari, prin modificarea datelor
elementelor tehnice.

TEHNOLOGIA PROCESULUI DE INSTRUIRE

Instruirea sportiva, reprezinta o activitate umana cu un

scop precis, intrunind caracteristicile oricarui proces de
formare, cu deosebirea ca viitorul produs, sportivul de inalt
nivel, participa activ, constient la propria lui pregatire, la
dobândirea de cunostinte, priceperi, deprinderi profesionale si
de conduita intr-o ramura sportiva motiv pentru care i se
spune subiect al formarii.
In materie de instruire, obiectivul de baza consta, in
dobândirea de componente noi, in acord cu cerintele sociale ale
fenomenului sportiv, sau mai restrâns cu specificul strategiei
sportului practicat.
Teoria Antrenamentului Sportiv elaboreaza un ansamblu
de teorii bazate pe legi, principii si reguli, concretizate cu
ajutorul metodelor si procedeelor aplicate in cadrul diferitelor
forme ale antrenamentului si ale competitiei sportive.
Asadar, tehnologia didactica nu se reduce, cum gresit se
considera, uneori, la mijloacele tehnice utilizate pentru
indeplinirea obiectivelor, ci se refera la mai multi factori
implicati in acest proces.
Factorii implicati in procesul de instruire sportiva

30
 In procesul didactic sunt angajati urmatorii factori:
- SPORTIVUL numit si subiect al invatarii, daca nu s-ar fi
stabilit fara echivoc, faptul ca in ultima instanta, sportivul este
cel care se pregateste, antrenorul nefacând decât sa creeze
conditii pentru desfasurarea procesului de antrenament in mod
eficient. Ca urmare, in antrenamentul modern, sportivul este
figura centrala a procesului didactic, spre deosebire de trecutul
apropriat când totul era centrat spre antrenor.
Sportivul intereseaza mai ales sub raportul nivelului de
pregatire, al posibilitatilor fizice si al integritatii biologice si al
functiilor psihice, a capacitatii de asimilare si “aspect esential”
sub raport motivational, a dorintei de a invata si a promovarii
pe scara valorii sportive.
Aceste cerinte sunt urmarite cu mare atentie pe timpul
testarii celor ce vor urca treptele performantei sportive.
- ANTRENORUL constituie tehnicianul, organizatorul,
evaluatorul, caracterul procesului, indrumatorul sportivului. In
cazul nostru antrenorul este elementul care conduce
activitatea, care detine informatia de specialitate, precum si
competenta organizatorica si psihopedagogica necesara.
In plus si pe lânga cunostintele si aptitudinile necesare
oricarui profesor de educatie fizica, antrenorul trebuie sa
posede cunostinte speciale, tehnice, specifice domeniului sau
de specialitate (disciplina sportiva) si in special totul din
metodica “coaching”.
De obicei la baza acestor cunostinte sta suplimentar unei
educatii formele adecvate, experienta personala din
antrenamente si competitii, ca fost sportiv de inalt nivel.
Antrenorul este conducator si indrumator al sportivilor in
competitii, oferind sportivilor indicatii tactice si motivându-i.
Posibilitatile de interventie variaza in functie de
disciplinele sportive, contract verbal pe parcursul pauzelor, in
timpul derularii competitiei, in timpul intreruperilor intre
reprize, sau doar probele unei competitii.
- PROGRAMUL DE INDEPLINIT
Pornind de la cerintele modelului competitional, vom
constata ca principala rezerva de progres o constituie dirijarea
stiintifica a intregului proces de pregatire care trebuie sa se
desfasoare sub forma unui sistem unitar.
Programul de indeplinit cuprinde respectiv cerintele de
invatat, volumul de cunostiinte tehnice, priceperi, deprinderi,
obisnuinte, convingeri, sentimente si mentalitati sunt

31
planificate viguros pe ani, saptamâni, zile si chiar au in cadrul
(macro, mezo, micro) ciclurilor de pregatire si al lectiilor de
antrenament.
Antrenamentul sportiv, ca proces continu de invatare se
caracterizeaza ca:
- proces structurat pe mai multi ani, cu efect cumulativ
maxim, specializat in functie de trasaturile specifice ale
sportului respectiv;
- lectiile de antrenament lasa “urme” pe care se suprapun
lectiile viitoare, pentru consolidarea acestora;
- stabilirea unei limite intre valorile de activitate si odihna
intre partile lectiei, intre macro si mezociclului, pentru
garantarea refacerii capacitatilor functionale.
Cerinta principala a programarii antrenamentului sportiv o
constituie, asigurarea ca Forma Sportiva sa cada pe perioada
stabilita pentru realizarea obiectivelor de performanta.
- TIMPUL corespunde numarului de ore stabilit in program
pentru indeplinirea celei doua obiective de instruire si de
performanta.
Stabilirea bugetului total de ore destinate activitatilor
didactice, se prezinta ca un sistem complex a carui
perfectionare logica este conditionata in strânsa legatura cu
activitatea competitionala.
Ca urmare, este deosebit de important sa cunoastem
relatiile dintre structura pregatirii (modelul de pregatire) si cea
a competitiei (modelul de concurs). Raportul dintre cerintele
concursului si cele ale pregatirii, definesc volumul de mijloace
pe care antrenorul trebuie sa le planifice si sa le programeze in
timp, in lectii si ciclului de pregatire, existând de regula un
numar de ani intre obiectivele de performanta 4 pentru Jocurile
Olimpice, 2 pentru Campionatele Mondiale si 1 pentru
Campionatele Europene si Nationale, de lumi intre turnee si
concursuri de verificare.
Totdeauna trebuie sa se realizeze o corelare stricta intre
obiectivele de performanta si cele didactice, un raport optim,
deoarece timpul nu se poate comprima, inmagazina, cel mult
poate fi utilizat in mod eficient si intensiv.
Fixarea de obiective disproportionate, aproape totdeauna
mai mari, fata de timpul disponibil duce la suprasolicitarea
sportivilor, la sarirea peste unele etape ale invatarii.

32
 Realizarea unor volume mai mari de munca in procesul de
antrenament constituie o conditie esentiala in obtinerea
maiestriei sportive.
Numarul orelor de antrenament s-a dublat fata de anii
1980, ajungând la majoritatea ramurilor sportive la peste 1200
de ore anual si chiar la 1400 ore la sporturile care implica un
inalt nivel de maiestrie.
Economii de timp se pot realiza doar prin rationalizarea si
standardizarea principalelor mijloace ale antrenamentului.
Rationalizarea si standardizarea mijloacelor au dus catre
modelarea procesului de antrenament, prin metoda corelatiei
statistice, exercitii pregatitoare si performanta in concurs.
Standardizarea mijloacelor de antrenament presupune si
implementarea lor in toate structurile antrenamentului, ceea ce
obliga antrenorii sa utilizeze mijloace didactice mai productive
si metode de lucru mai eficiente, deoarece exista motivarea
performanta a sportivilor spre obiectivul de performanta.
- MIJLOACELE MATERIALE
Baza tehnico-materiala a sportului reprezinta o conditie
esentiala a pregatirii sportive si din acest motiv, antrenorii,
impreuna cu factorii responsabili din unitatile sportive, trebuie
sa actioneze in permanenta pentru imbunatatirea si
modernizarea acesteia, in consecinta cu cerintele mondiale.
Progresele remarcabile facute in ultimele decenii in
directia crearii si perfectionarii de aparatura si instalatii pentru
antrenamente si concurs, conceperea si realizarea unor
materiale sportive performante au creat posibilitati multiple
pentru cresterea generala a valorii performantelor sportive.
- CLIMATUL PSIHOMORAL in care se desfasoara
procesul de antrenament, influenteaza puternic rezultatele
obtinute.
Nivelul inalt al motivatiei sportivilor au darul de a face mai
suportabile greutatile si privatiunile la care sunt supusi acestia
in procesul de antrenament.
Marirea treptata a volumului de antrenamente a devenit o
cerinta a procesului de instruire care coroborata cu cresterea
intensitatii si complexitatii efortului sunt factori de progres ai
performantei sportive.
Profesionalizarea rapida a cât mai multor discipline
sportive, au creat conditii noi, prin faptul ca activitatea de
pregatire este total sau partial renumerata, motivând material

33
participarea la antrenament si premial in competitii si
concursuri.
Pentru realizarea performantelor sportive, antrenorul
trebuie sa realizeze un climat si o atmosfera de inalta tinuta
morala, prin care sa fie stimulate neâncetat initiativele pozitive
ale sportivilor.
Sportivii sa isi desfasoare procesul de invatare intr-un
climat constructiv, deschis sa gaseasca cele mai indicate solutii
teoretice si practice pentru viitor.
- METODOLOGIA DIDACTICA se refera la metodele si
procedeele metodice cele mai avansate prin care
personalitatile sportive au obtinut recorduri de exceptie in
activitatea sportiva si care sunt aplicate de catre antrenori in
procesul de antrenament.
Metodologia este elementul de progres de care depinde in
foarte mare masura eficienta fiecarei ore din programul de
antrenament, de folosul tras din utilizarea bazei materiale
existente si de randamentul activitatii sportivilor in munca de
invatare.
Metodologia didactica a antrenamentului sportiv este
fondata pe experimente din practica sportiva si pe rezultate ale
studiilor stiintifice ale domeniilor Stiintei Sportului, predominat
din rezultatele cercetarilor din medicina sportului, fiziologia
efortului, biochimie, biomecanica, teoria miscarii, psihologia si
sociologia sportului.
Viata sociala a sportului se afla intr-o continua dezvoltare
si-i obliga pe antrenori sa-si perfectioneze necontenit metodele
didactice ale antrenamentului sportiv.
Numai ca in timp ce pentru educatia sportiva a copiilor,
rolul antrenamentului este deosebit de important, in educarea
marilor performeri ce canalizeaza si directioneaza eforturile
sportivilor spre o auto-educare, solicitând respectarea normelor
si a regulamentelor de concurs, a respectului fata de spectatori,
mass-media si a eticii de concurs.
Sportivul are nevoie de indrumarea si conducerea
antrenorului, pentru a-si insusi tainele ramurii de sport, dar si
pentru a invinge dificultatile cu care se confrunta in formarea
sa in drumul spre maiestria sportiva.
In alegerea metodelor de invatare, antrenorii vor respecta
urmatoarele etape (caracterul promovat al educatiei) in
formarea sportivului de performanta.
1. Tutela permanenta in invatarea la copii

34
 2. Activitatea dirijata in activitatea cu juniorii si cadetii
3. Activitatea comuna de conceptie: seniori, tineret, marea
performanta.
Pentru a mentine o atmosfera de interes in pregatirea
sportivilor, se impune ca informatiile pe care antrenorul le
foloseste in antrenament sa le ofere o viziune clara asupra
viitorului sau in conjunctura evolutiilor performantelor sportive.

DIDACTICA IN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Toate programele sportive de invatare, trebuie să includă factorii

fundamentali ai pregătirii şi anume: fizic, tehnic, tactic, fiziologic şi teoretic.

Aceştia sunt o parte esenţială a oricărui program de pregătire, indiferent

de vârsta sportivului, de potenţialul individual, de nivelul sau faza pregătirii.
Accentul relativ pus pe fiecare factor variază totuşi în funcţie de aceste trăsături
şi de caracteristicile sportului sau probei.
Deşi factorii pregătirii sunt strâns legaţi între ei, există posibilitatea de a-i
dezvolta pe fiecare. Aşa cum arată figura 1, pregătirea fizică stă la baza
piramidei, bază pe care se construieşte performanţa.
Cu cât este mai solidă baza pregătirii fizice, cu atât mai înalte vor fi
nivelurile pregătirii tehnice, tactice şi psihologice. Sportivul sau echipa
câştigătoare este deseori cel sau cea care posedă calităţile psihologice sau
mentale cele mai bune, chiar şi atunci când sportivii sau echipele pornesc de la
condiţii similare de ordin fizic, tehnic şi tactic.
Antrenorii, în special cei din sporturile de echipă, neglijează in procesul
de predare, inter-relaţiile strânse dintre pregătirea fizică şi cea tehnică.
O bază şubredă a pregătirii fizice, deseori o consecinţă a unei faze
pregătitoare scurte, va avea ca rezultat un grad înalt de oboseală.
Oboseala afectează calităţile tehnice ale sportivilor, cum ar fi precizia
pasei sau a loviturii. De asemenea, in procesul de invatamint antrenorii trebuie
sa cunoasca faptul ca oboseala influenţează negativ raţionamentul tactic, mărind
probabilitatea ca o echipă să piardă jocul.
Putem afirma că instruirea tehnica este o urmare a pregătirii fizice şi că
tactica este o funcţie a tehnicii.
Când deprinderile tehnice sunt slabe sau afectate de oboseală, capacitatea
tactică a jucătorului are de suferit.

35
 P r e g ă t ir e m e n t a lă ş i p s ih o lo g ic ă

P r e g ă t ir e t a c t ic ă

P r e g ă t ir e t e h n ic ă

P r e g ă t ir e f i z ic ă

Figura.1 – Piramida factorilor pregătirii sportive

In procesul de invatamint sportiv, relaţiile dintre factorii pregătirii se

ordonează secvenţial de la fizic la tehnic, apoi la tactic şi, în fine, la psihologic.
Unii psihologi, prea entuziaşti în forţele proprii, neglijează aceste relaţii,
considerând că factorul psihologic este cel care aduce victoria !
Poate că e adevărat, însă doar dacă toţi ceilalţi factori sunt egal dezvoltaţi.
Pregătirea fizică este cheia de boltă pentru toţi factorii pregătirii !
Condiţia fizică perfectă conduce la cea mai bună stare psihologică! De ce ?
Pentru că individul are mai multă încredere în sine şi mai multă energie
psihologică dacă factorii psihologici se bazează pe progresul fizic. Când
normele de testare indică îmbunătăţirea potenţialului fizic, sportivii au încredere
în ei înşişi. Antrenorul sau psihologul poate motiva sportivii mai uşor când
argumentele lor se bazează pe realizările concrete din antrenamente. Atunci
este mai uşor pentru sportivi să dobândească o atitudine mentală pozitivă. Orice
altă abordare le va părea falsă şi vor fi mai puţin dispuşi să participe la orice alt
fel de antrenament mental.

Pregătirea fizică

Pregătirea fizică este unul dintre cei mai importanţi factori şi, în unele
cazuri, cel mai important ingredient al antrenamentului sportiv în atingerea
marii performanţe. Acesta a fost secretul cel mai bine păstrat de sistemul est-
european de pregătire sportivă. Principalele obiective ale pregătirii fizice sunt
de a creşte potenţialul fiziologic al sportivului şi de a dezvolta calităţile
biomotrice la cel mai înalt nivel. Într-un program de pregătire organizat,
pregătirea fizică se dezvoltă în următoarea succesiune:
 pregătire fizică generală (PFG)
 pregătire fizică specifică (PFS)
 un nivel înalt al calităţilor biomotrice.

Sportivii dezvoltă primele două faze în timpul perioadei pregătitoare,

când îşi construiesc o bază solidă. A treia fază este specifică perioadei
competiţionale, când obiectivul este menţinerea a ceea ce s-a câştigat anterior şi
perfecţionarea calităţilor necesare (figura.2).

36
 Faza
Fazele pregătirii Faza pregătitoare
competiţională
Faza de
1 2 3
dezvoltare
Perfecţionare
Pregătire fizică Pregătire fizică
Obiectiv specif. a calit.
generală specifică
biomotrice

Figura. 2 – Abordarea secvenţială a dezvoltării pregătirii fizice în planul anual

Cu cât este mai lungă prima fază, cu atât este mai bună performanţa în
faza competitionala. În prima fază, trebuie să predomine un volum mare de
antrenament, de intensitate moderată. Pe măsură ce programul avansează, creşte
intensitatea în funcţie de nevoile sportului. În unele cazuri, caracteristicile
dinamice ale sportului impun accentuarea intensităţii de la început. Durata
acestor etape depinde de nevoile sportului şi de programul competiţional.
Reţineţi, de asemenea, abordarea în trei etape (figura 2) pentru
planificarea pe termen lung, în special la tinerii sportivi. Dezvoltarea se
concentrează asupra bazelor pregătirii, adică o PFG solidă în primii ani de
practică sportivă (2–4). Această etapă poate fi urmată de o alta, mai scurtă (un
an), când pregătirea se specializează (PFS). Programul întreg se termină cu cea
de-a treia etapă (6 – 8 luni), când se perfecţionează calităţile biomotrice
specifice.

Pregătirea fizică generală (PFG)

Principalul obiectiv al PFG, este îmbunătăţirea capacităţii de efort. Cu

potenţial de lucru mare, organismul se adaptează la creşterea continuă a
cerinţelor de pregătire fizică şi psihologică. În mod similar, cu cât este mai largă
şi mai puternică O PFG, Un înalt nivel al PFG, dezvolta si calităţilor
biomotrice ale sportivului. Este important să punem în evidenţă potenţialul fizic
prin intermediul PFG. Pentru sportivii tineri, de perspectivă, PFG este cam la
fel, indiferent de sport. Pentru sportivii avansaţi, PFG se corelează cu nevoile
specifice sportului respectiv şi cu trăsăturile individuale ale sportivilor.

Pregătirea fizică specifică (PFS)

Pregătirea fizică specifică (PFS) se construieşte pe fundamentul creat de

PFG.
Principalul obiectiv al PFS este să continue dezvoltarea fizică a sportivului în
concordanţă cu particularităţile fiziologice şi metodice ale unui sport.

37
 Specializarea fiziologică predomină în competiţiile de succes. Aceste
adaptări de potenţial ale sportivului facilitează un volum mare de efort la
antrenamente şi, în final, la meciurii.
În plus, o capacitate fiziologică mare ajută o refacere rapidă.
Un organism fortificat şi întărit în prealabil va dezvolta mai rapid niveluri
fiziologice înalte. Rezistenţa specifică poate fi îmbunătăţită dacă această cerinţă
a pregătirii este precedată de dezvoltarea rezistenţei generale.
Se consideră în mod eronat că rezistenţa generală dezvoltată prin
alergarea pe teren variat (cros) îmbunătăţeşte rezistenţa specifică pentru toate
sporturile.
Lucrul este valabil pentru alergările pe distanţe medii şi lungi; în alte
sporturi, crosul este doar un antrenament de PFG. Pentru o dezvoltare
fiziologică specifică, sportivii trebuie supuşi unor solicitări care să se raporteze
direct la cerinţele tehnice, tactice şi fiziologice ale sportului respectiv.
Acest scop este simplu de realizat în sporturile ciclice, dar nu şi în cele cu
acţiuni complexe (sporturi de echipă, gimnastică, probele de aruncări şi
sărituri). În orice caz, repetarea multiplă, părţială sau integrală a exerciţiilor sau
a fazelor unui joc poate duce la realizarea aceluiaşi scop. Selectarea mijloacelor
adecvate de antrenament este extrem de importantă pentru succesul final.
Dimpotrivă, elementele nespecifice pot duce la o specializare greşită a
dezvoltării sportivului şi, în consecinţă, la performanţe necorespunzătoare.
PFS necesită un volum mare de antrenament, care este posibil doar prin
scăderea intensităţii. Dacă s-ar accentua intensitatea, fără o fortificare prealabilă
a organismului sportivului, SNC (sistemul nervos central) şi întregul organism
ar fi suprasolicitate, iar urmările ar fi epuizare, oboseală şi accidentări.
În aceste condiţii, celulele nervoase şi chiar întreg organismul ar putea
ajunge la o stare de epuizare, scăzând capacitatea de efort a sportivului.
Sportivii care aplică un program de intensitate medie au avut succes în
activităţile de lungă durată, prezentând un potenţial fiziologic înalt.
Sportivii nu-şi pot ridica potenţialul de efort dacă nu-şi măresc atât
volumul, cât şi intensitatea antrenamentelor. Pentru că mulţi sportivi au zilnic
antrenamente, este de aşteptat ca viteza lor de refacere între antrenamente să
influenţeze creşterea încărcăturii de antrenament.
Execuţia în condiţii similare celor competiţionale măreşte, de asemenea,
PFS. Sportivii pot participa la competiţii neoficiale fără o pregătire specială,
mai ales spre sfârşitul fazei pregătitoare.
Durata PFS poate fi de la 2 la 4 luni, în funcţie de caracteristicile postului
şi de programul competiţional. Planificarea pe termen lung poate fi făcută pe 6
luni sau până la 1 sau 2 ani.

Modelul tactic

38
 Deşi această fază predomină în timpul perioadei competiţionale,
dezvoltarea calităţilor biomotrice specifice poate începe la sfârşitul fazei
pregătitoare. Obiectivul este perfecţionarea calităţilor biomotrice specifice şi
reglarea potenţialului sportivilor pentru satisfacerea nevoilor specifice ale
sportului respectiv. Metodele principale de antrenament vor deriva din însuşi
sportul respectiv şi vor fi aplicate în condiţii de creştere sau descreştere a
condiţiilor de încărcare.
Crescând sarcina, se va dezvolta forţa sau puterea şi scăzând-o, se
măreşte viteza. Intensitatea unui exerciţiu ar putea fi egală cu cerinţele
competiţiei, uşor mai scăzută în condiţii de încărcare mai mică sau uşor mai
crescută în condiţii de încărcare mai mare.
Durata variază în funcţie de programul competiţional. Sporturile cu o
perioadă competiţională lungă (fotbal, hochei, baschet) au o fază mai scurtă
decât sporturile cu o perioadă competiţională mai scurtă (schi fond, patinaj
artistic).
In sporturile cu o perioadă competiţională lungă, se vor perfecţiona
calităţile biomotrice în cadrul pregătirii de bază (la sfârşitul lecţiei de
antrenament). În sporturile cu o perioadă competiţională scurtă se va folosi
sfârşitul fazei pregătitoare şi începutul fazei competiţionale.

Exerciţii de pregătire fizică

În cadrul antrenamentelor, exerciţiul este un act motor repetat sistematic.

Exerciţiul reprezintă metoda principală din antrenament pentru creşterea
performanţei. Exerciţiile variază ca efect de la cele mai limitate la cele
complexe. De exemplu, un sportiv poate efectua o simplă desprindere pe
verticală, cu ambele picioare, cu o întoarcere de 180 de grade, cu scopul de a
dezvolta puterea picioarelor, dar exerciţiul ajută şi la creşterea echilibrului şi a
orientării în spaţiu.
Din numărul mare de exerciţii existente, antrenorul trebuie să aleagă cu
grijă pe cele care se potrivesc cel mai bine scopurilor şi care maximizează rata
progresului.
Execuţia unui exerciţiu dezvoltă sportivul din punct de vedere fizic,
estetic şi psihologic. În funcţie de forme şi structuri, putem clasifica exerciţiile
în trei categorii: exerciţii de dezvoltare fizică generală, exerciţii specifice pentru
dezvoltarea calităţilor biomotrice şi exerciţii specifice sportului practicat.

Exerciţii de dezvoltare fizică generală

Aceste exerciţii au o acţiune indirectă. Ele contribuie la pregătirea fizică

şi se împart în continuare în două grupe, pe baza orientării şi efectelor lor:
exerciţii fără aparate (calistenice) sau cu alte obiecte decât cele folosite în
competiţii (bastoane, bănci, corzi, mingi medicinale)

39
exerciţii derivate din sporturile înrudite.
Toţi sportivii trebuie să efectueze exerciţii din prima categorie, mai ales
cei care nu îndeplinesc normele de dezvoltare fizică generală.
Aceste exerciţii vor fi efectuate în faza pregătitoare şi vor fi incluse şi în
faza competiţională.
Indivizii care nu au o bază de pregătire solidă, cu exerciţii de dezvoltare
fizică generală, par a fi predispuşi la accidentări. Când ajung la maturitate
sportivă, progresul lor este inconstant. Exerciţiile de dezvoltare fizică generală
îmbunătăţesc coordonarea şi capacitatea de învăţare. O instruire tehnică
multilaterală este relevantă în sporturile care necesită o coordonare motrică
complexă (gimnastică, sărituri în apă, sporturi de echipă, patinaj artistic), în care
deprinderile dobândite pot influenţa pozitiv noile deprinderi.
La sportivii tineri, multe exerciţii pot induce accidentări, pentru că oasele
şi ligamentele nu au ajuns încă la maturitate. De aceea, sunt recomandabile
exerciţiile de dezvoltare fizică generală.
Ele sunt mai puţin solicitante pentru organism şi, când sunt executate în
ordinea normală a creşterii lor treptate în dificultate, ele ajută la întărirea
muşchilor şi oaselor, iar accidentările devin mai puţin probabile când sportivul
va ajunge la maturitate. Exerciţiile pentru dezvoltarea fizică generală sunt
benefice pentru sportivii din sporturile care, datorită condiţiilor climatice, nu pot
fi practicate tot timpul anului (schi, fotbal, patinaj viteză, canotaj şi rugby).
Aceste exerciţii îi ajută pe sportivi să-şi dezvolte un nivel înalt de
pregătire fizică pentru sezonul competiţional următor.
Alegeţi exerciţii din categoria sporturilor înrudite în funcţie de
caracteristicile şi nevoile specifice fiecărui sport. Deseori, luptătorii joacă
minifotbal şi baschet pentru a-şi dezvolta rezistenţa generală şi viteza sau pentru
distracţie. Jucătorii de volei şi baschet fac antrenamente intense cu greutăţi şi
diferite exerciţii cu salturi şi sărituri.
Antrenamentul lor variază în funcţie de necesităţile probelor lor. Unii
sportivi fac schi fond şi cros. Cei mai mulţi sportivi trebuie să alerge, pentru că
toţi sportivii pot beneficia de pe urma rezistenţei.
Unele sporturi de echipă (baschet) şi anumite elemente din gimnastică
dezvoltă coordonarea, necesară oricărui sportiv. Exerciţiile efectuate cu
rezistenţă măresc forţa. Încurajaţi şi alte activităţi, cum ar fi înotul şi săriturile în
apă, sporturi şi jocuri precum baschet şi volei, pentru distracţie, relaxare şi
odihnă activă.

Exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor biomotrice

Aceste exerciţii acţionează direct în sensul îmbunătăţirii pregătirii fizice

specifice. Ele potenţează deprinderile tehnice pentru că sunt similare ca tipar
tehnic. Pe durata majorităţii fazelor de pregătire, exerciţiile specifice trebuie să

40
predomine, pentru că un exerciţiu are efect proporţional cu timpul şi frecvenţa
aplicării lui.
Exerciţiile specifice vor implica în primul rând efectorii primari, care sunt
“muşchii care acţionează direct în executarea mişcării dorite”.
Totuşi, un program de pregătire care cuprinde doar exerciţii specifice nu
reuşeşte să dezvolte corespunzător muşchii sinergici sau pe cei care cooperează
cu efectorii primari.
Anumite programe de pregătire neglijează muşchii spatelui şi
abdominalii, deşi ei au un rol important în multe mişcări. Programul de
pregătire trebuie să introducă exerciţii compensatorii pentru dezvoltarea
generală.
Folosiţi exerciţii cu un tipar tehnic şi o structură cinematică (a mişcărilor)
similare cu mişcările de bază executate în sportul ales.
Atât exerciţiile specifice, cât şi cele imitative îmbunătăţesc mult tehnica
sportivului şi, într-o măsură mai mică, aspectul lui fizic. Acest lucru
demonstrează că repetarea strictă a unei deprinderi, de exemplu lovitura de atac
în volei, nu dezvoltă calităţile fizice (de exemplu, puterea picioarelor) în măsura
în care ne-am aştepta. Numărul de repetări per lecţie de antrenament nu poate
ajunge la încărcarea necesară pentru dezvoltarea superioară a puterii. Similar,
unii dintre cei mai buni săritori în înălţime din lume nu execută mai mult de
500–800 de sărituri pe an.
Acest număr de sărituri este insuficient pentru a dezvolta corespunzător
puterea picioarelor. Pentru a învinge rata mică a progresului, săritorii în înălţime
efectuează zeci de mii de exerciţii specifice menite să dezvolte puterea
picioarelor (de exemplu, împingeri în piciore, exerciţii de alergare în salturi;
sărituri peste, pe şi de pe bănci; sărituri în adâncime).
Numărul de exerciţii specifice per serii poate să fie extrem de redus (10–
20), dar numărul de repetări per an este foarte mare (50–60 de mii de repetări
sau chiar mai multe).
Exerciţiile specifice sunt instrumente valoroase în antrenamente şi joacă
un rol important în sporturile cu cerinţe fizice mari (viteză, rezistenţă, putere).
Exerciţiile specifice trebuie incluse în faza pregătitoare, dar sunt foarte
importante şi în faza competiţională. Deseori, sportivii le includ în faza
pregătitoare, dar le exclud din faza competiţională.
Cercetările efectuate în Germania (Harre 1992) au ajuns la concluzia că
acesta este motivul pentru care unii sportivi ajung la un nivel bun de
performanţă la începutul sezonului competiţional, dar nu pot să menţină acest
nivel.
Exerciţiile specifice variază în complexitate. În privinţa coordonării şi a
calităţilor biomotrice implicate, exerciţiile mai simple sunt mai eficiente şi
efectul antrenamentului este mai localizat. De exemplu, exerciţiile de flexie a
genunchilor dezvoltă mobilitatea articulaţiilor, forţa, viteza şi timpul de mişcare.

41
 Metoda ideomotrică (de la grecescul idea şi latinescul motor) sau metoda
reprezentării mentale este un mijloc eficace de învăţare a unui act motric sau de
a îmbunătăţi o calitate biomotrică.)
Reprezentarea mentală a unei mişcări este urmată de o contracţie
musculară involuntară, dificil de observat.
Reprezentarea mentală a unui act motric sau a unor mişcări cunoscute
este însoţită în paralel de modificări fiziologice slabe, care se resimt în creşterea
excitabilităţii nervoase, dezvoltarea sistemului cardiorespirator şi intensificarea
proceselor metabolice.
In timpul învăţării, execuţia unui exerciţiu nu se face fără reprezentarea
lui mentală; dar cea mai importantă este repetarea unei deprinderi înaintea
competiţiei. În acest fel, sportivul repetă un stereotip dinamic (o mişcare bine
învăţată), cum ar fi tehnica de execuţie a unei probe, un procedeu tactic, un
exerciţiu de concurs sau o strategie de cursă, care facilitează o performanţă mai
bună.
Ozolin susţine, de asemenea, că metoda ideomotrică contribuie la
dezvoltarea unei calităţi biomotrice.
Reprezentarea mentală a unei mişcări executate cu viteză mare poate
ajuta la dezvoltarea vitezei maxime. Metoda ideomotrică poate, de asemenea,
ajuta sportivul să învingă anumite bariere mentale, să rişte o anumită acţiune şi
să aibă curaj, încredere şi voinţă. Folosirea metodei ideomotrice, care nu este
încă aplicată cât ar trebui, poate avea o influenţă benefică în pregătire.

Exerciţii din sportul ales

Această categorie include toate elementele specifice sportului ales,

executate la diverse viteze, amplitudini şi încărcături.
Sportivii pot efectua aceste exerciţii şi în condiţiile competiţiilor
neoficiale, în special în fazele pregătitoare şi precompetiţională. Aceste exerciţii
ar putea fi principalele mijloace de îmbunătăţire ale gradului de pregătire şi de
adaptare a sportivului la particularităţile unei competiţii. Un mediu similar celui
competiţional (de exemplu, jocurile cu arbitraj sau exerciţiile de concurs din
gimnastică şi patinaj artistic) ar putea lega între ele componentele
antrenamentului.
Se accelerează, de asemenea, adaptarea fizică, tehnică, tactică şi psihică
la atmosfera unei competiţii.
Aplicaţi această metodă către sfârşitul fazei pregătitoare, când ritmul de creştere
al stimulilor de antrenament are ca rezultat îmbunătăţirea performanţei.
Simularea condiţiilor competiţionale poate fi la fel de valoroasă pentru testarea
eficienţei deprinderilor tehnice şi tactice.
Pentru că asemenea competiţii sunt neoficiale, dificultatea deprinderilor
poate fi mărită sau diminuată.

42
 De exemplu, organizarea jocului pe un teren mai mic pentru a pune în
evidenţă viteza de execuţie a unei deprinderi sau timpul de reacţie; alergare pe
un teren în pantă; sărituri cu îngreunare; înot sau vâslit contra curentului.

Pegătirea tehnică

Un element care diferenţiază între ele sporturile este structura lor motrică
specifică. De fapt, tehnica cuprinde toate structurile şi elementele tehnice dintr-
o anumită mişcare precisă şi eficientă, prin care sportivul execută o sarcină
sportivă.
Consideraţi tehnica ca un mod specific de execuţie a unui exerciţiu fizic.
Ea este ansamblul de procedee care, prin forma şi conţinutul lor, asigură şi
facilitează mişcarea. Pentru a reuşi în sport, sportivii au nevoie de o tehnică
perfectă, care este execuţia cea mai eficientă şi mai raţională a unui exerciţiu.
Cu cât sportivul este mai aproape de perfecţiunea tehnică, cu atât el are nevoie
de mai puţină energie pentru a realiza un anumit rezultat. Ca atare, următoarea
ecuaţie pare să exprime această realitate a sportului:

tehnică bună = eficienţă mare

Deseori, tehnica este considerată a fi doar forma unei mişcări fizice, dar
forma este mereu legată indestructibil de conţinutul ei. Astfel, noi putem să
considerăm fiecare exerciţiu din două unghiuri – forma şi conţinutul lui.
Conţinutul unui exerciţiu este caracterizat prin scop, activitatea SNC (sistemul
nervos central), efortul voliţional, contracţia sau relaxarea muşchilor, forţă şi
inerţie.

Tehnică şi stil

FOTBALUL are un nivel acceptat de tehnică perfectă spre care trebuie să

aspire fiecare antrenor şi sportiv. Pentru fotbal este alcatuit un model corect din
punct de vedere biomecanic şi eficient din punct de vedere fiziologic pe posturi,
pentru a fi larg acceptat. Rareori luăm tehnica unui campion drept model, pentru
că acesta nu întruneşte întotdeauna aceste două condiţii. De aceea, nu este
recomandată copierea tehnicii unui campion.
Modelul nu este o structură rigidă, ci mai degrabă una flexibilă, pentru că
trebuie să incorporeze în permanenţă descoperirile recente. Indiferent cât de
perfect este un model, sportivii nu vor executa niciodată un exerciţiu în mod
identic. Aproape fiecare individ se simte îndatorat pentru unele din
caracteristicile personale (stil) tehnicii de bază. Modelul de urmat este tehnica şi
tiparul personal de execuţie al unei deprinderi reprezintă stilul. Deci, stilul
evidenţiază tiparul individual de execuţie al unui model tehnic. Principala

43
structură a modelului nu s-a schimbat, deşi sportivul şi antrenorul vin cu
personalitatea, caracterul şi trăsăturile lor anatomice şi fiziologice.
Stilul rezultă din imaginaţia individului de a rezolva o problemă tehnică
sau din modul de a efectua un act motric. De exemplu, Perry O’Brien a
revoluţionat tehnica aruncării greutăţii la începutul anilor '50 cu poziţia adoptată
de el, cu spatele la direcţia de aruncare şi acţiunea originală de traversare a
cercului. Iniţial, acesta a fost considerat stilul O’Brien, dar mai târziu, când a
fost apreciat şi urmat de toţi sportivii, stilul lui a devenit o tehnică.
În sporturile de echipă, considerăm un anumit stil de abordare şi
desfăşurare a jocului ca fiind atributele specificului unei echipe. Termenul de
stil, deci, are implicaţii tactice, dar şi aplicaţii în pregătirea tehnică şi tactică.
Termenul de tehnică, de asemenea, se referă la elementele şi procedeele
tehnice. Elementele tehnice sunt părţile fundamentale din care se constituie
toată tehnica unui sport. Procedeele tehnice sunt diferitele moduri de a executa
un element tehnic. De exemplu, aruncarea la coş în baschet este un element
tehnic. Aruncarea cu o mână, cu două mâini sau cârligul sunt procedee tehnice
ale acelui element tehnic.

Tehnica şi individualizarea

Modelul tehnicii actuale nu este totdeauna accesibil oricărui sportiv

începător. Câteodată antrenorul trebuie să simplifice tehnica. Chiar şi
simplificată, ea trebuie întotdeauna inclusă în elementele de bază ale tehnicii
celei mai logice. Astfel de tehnici simple trebuie să conducă în final la însuşirea
tehnici corecte integrale. De exemplu, la aruncarea ciocanului, un începător
execută iniţial o sin sportivi gură întoarcere; apoi treptat, pe măsură ce
îndemânarea lui creşte, antrenorul introduce încă o întoarcere, până când
sportivul învaţă întreaga tehnică.
Tehnica la tinerii fotbalisti poate diferi de cea a sportivilor de elită, cel
puţin în unele sporturi.
Variaţiile în execuţia unei tehnici depind strict de complexitatea ei. Cu cât
este mai simplă tehnica, cu atât sunt mai mici diferenţele dintre indivizi.
Sporturile ciclice oferă mai puţine diferenţe individuale decât sporturile aciclice
sau cele combinate aciclice. Întotdeauna o tehnică este adaptată în funcţie de
caracteristicile şi abilităţile fiecărui sportiv.
Tehnica într-un sport sau probă anume nu trebuie neapărat să fie adoptată
automat ca singura variantă existentă.
Când antrenorul predă un element tehnic sau o tehnică în întregime
trebuie totdeauna să ia în considerare nivelul de pregătire fizică al sportivului. O
pregătire fizică inadecvată limitează însuşirea unei deprinderi. Pe de altă parte,
variaţiile în predarea unei tehnici trebuie să se bazeze pe trăsăturile fizice şi
psihologice individuale.

44
 În ce priveşte rolul pregătirii fizice, sportivii îşi limitează posibilitatea de
a învăţa şi perfecţiona o deprindere dacă ei nu-şi îmbunătăţesc pregătirea fizică.
Acest lucru este adevărat mai ales în gimnastică. Antrenorii de gimnastică
încearcă adesea să predea elemente dificile fără să dezvolte mai întâi forţa
necesară. Faptul că pregătirea fizică este baza tuturor factorilor pregătirii este
ilustrat în figura 1.
Sportivii sunt forţaţi uneori să-şi întrerupă antrenamentele dintr-un motiv
sau altul (îmbolnăvire, accidentări). Întreruperea antrenamentelor afectează cel
mai mult nivelul pregătirii fizice.
Când sportivii îşi reiau antrenamentele, ei observa că execuţia lor tehnică
este uşor modificată sau că nu pot executa un anumit element tehnic (de
exemplu, pirueta joasă în patinajul artistic).
De obicei, deteriorarea tehnicii însoţeşte declinul în pregătirea fizică.
Cînd pregătirea fizică atinge nivelurile anterioare, sportivul îşi recuperează
tehnica; deci, tehnica este o funcţie a pregătirii fizice. Deteriorarea tehnicii mai
poate fi şi rezultatul oboselii, în special la sportivii cu un nivel de pregătire
fizică scăzut.

Învăţarea şi formarea deprinderilor

Învăţarea înseamnă schimbări de comportament realizate

prin practică sau schimbări ale nivelului abilităţii prin încercări
repetate. Abilitatea de a învăţa depinde de mulţi factori.
Experienţa motrică sau nivelul iniţial de învăţare afectează
învăţarea ,la fel şi complexitatea unei deprinderi
În învăţare, fiţi atenţi la aceste aspecte ale tehnicii:
 structura cinematică, externă sau formarea unei deprinderi; şi
 structura dinamică, internă sau baza fiziologică în execuţia unei
deprinderi.

Dobândirea unei tehnici are loc în două faze.

Prima este faza de învăţare, în care sarcina este de a prezenta tehnica sau de a
corecta structura mişcărilor şi de a executa o deprindere fără efort şi mişcări
inutile. Această fază durează aproximativ doi ani, în funcţie de capacitatea şi
talentul sportivului, ca şi de complexitatea deprinderii (adică, un sportiv îşi
poate însuşi tehnica alergării de distanţă în 2-6 luni).
A doua fază este cea de perfecţionare, în care scopul este de a îmbunătăţi şi de
a stăpâni tehnica. Durata acestei faze este nelimitată, pentru că perfecţionarea
tehnicii este un obiectiv major, care durează atâta timp cât sportivul se
antrenează.

45
 Dobândirea unei deprinderi se face în trei faze (Krestovnikov 1951). În
timpul primei faze, se fac mişcări inutile, din cauza slabei coordonări
neuromusculare. O iradiere nervoasă sau dispersie a impulsurilor nervoase
dincolo de calea normală de conducţie stimulează suplimentar muşchii. Lipsa de
coordonare neuromusculară nu trebuie considerată ca o insuficienţă a
potenţialului sportiv, ci ca o realitate fiziologică. A doua fază este cea a
mişcărilor tensionate. A treia fază stabilizează deprinderea motrică printr-o
coordonare adecvată a proceselor nervoase. Astfel, sportivul îşi formează
deprinderea sau stereotipul dinamic.
Pe lângă aceste trei faze, putem lua în considerare şi o a patra: faza
măiestriei, caracterizată de execuţia unor mişcări de fineţe, de mare eficienţă, şi
de capacitatea de a adapta execuţia deprinderii la eventualele schimbări de
mediu.
Dobândirea deprinderilor se bazează pe repetare, =legea exerciţiului.
Repetarea ajută sportivul să-şi automatizeze deprinderea şi să ajungă la un nivel
înalt de stabilitate tehnică.

Didactica instruirii tehnicii

Ca rezultat al inovaţiei introduse de antrenor şi sportiv, tehnica evoluează

permanent. Ceea ce pare avansat astăzi poate fi învechit mâine. Conţinutul şi
tehnica antrenamentului tehnic nu rămân niciodată aceleaşi. Fie datorită
imaginaţiei antrenorului, o sursă principală de noutăţi tehnice, sau cercetărilor în
biomecanica sportului, toate noutăţile tehnice trebuie să întrunească cerinţele
competiţiei sportive.
Orice tehnică trebuie să devină o tehnică competiţională; trebuie să fie
modelată permanent conform particularităţilor competiţiei. Datorită variaţiei
ritmului, caracteristicilor şi intensităţii competiţiei în funcţie de nivelul de
pregătire al adversarului şi de mediu, sportivul trebuie să-şi regleze modelul
tehnic şi tehnica competiţională.
Tehnica nu trebuie orientată doar spre condiţiile normale sau ideale.
Dezvoltaţi natura tehnicii pentru a permite sportivilor să-şi adapteze
performanţa, în scopul de a face faţă situaţiilor competiţionale complexe.
Îmbunătăţirea şi perfecţionarea tehnicii trebuie să fie legate dinamic de
trăsăturile fizice şi psihologice, pentru că îmbunătăţirea vitezei sau
perseverenţei poate conduce la uşoare modificări tehnice.

Pregătirea tactică

Tactica şi strategia sunt cuvinte importante în vocabularul antrenorului şi

sportivilor. Deşi se referă la acelaşi lucru, arta de a executa o deprindere într-o
competiţie cu adversari direcţi sau indirecţi, ele semnifică concepte uşor
diferite. Amândoi termenii sunt împrumutaţi din domeniul militar şi sunt de

46
origine greacă. Strategos în limba greacă înseamnă general sau arta generalului
şi taktika se referă la problemele de aranjare. Strategia şi tactica sunt categorii
separate în teoria militară, fiecare din cei doi termeni având propriile lui
dimensiuni. Strategia se ocupă de spaţii largi, perioade lungi şi mişcări mari de
forţe. Tactica se referă la spaţiu, timp şi forţă la o scară redusă. Strategia
precede, în general, planurile de război; tactica semnifică acţiunea pe câmpul de
luptă.
În pregătire, strategia se referă la organizarea jocului sau competiţiei, cu
echipe sau cu sportivi individuali. Este un fel de filozofie particulară sau un
mod specific de abordare a competiţiilor sportive. Strategia este folosită pentru
o perioadă de timp mai lungă, adesea mai mult decât o fază competiţională.
Tactica se referă la planurile de joc şi este o parte esenţială din cadrul strategiei.
Amândoi termenii sunt larg folosiţi în vorbire în zilele noastre, deşi există
şi preferinţe geografice. În America de Nord, strategia este preferată tacticii; în
Europa de Est, este invers. În orice caz, strategia este arta de a proiecta şi dirija
planurile unei echipe sau ale unui sportiv pentru un întreg sezon sau mai mult.
Tactica se referă la atributele de organizare ale planurilor unei echipe sau ale
unui sportiv, pentru un joc sau doar pentru o competiţie.
Antrenamentul tactic este mijlocul prin care sportivii absorb metode şi
posibile căi de pregătire şi de organizare ale acţiunilor ofensive sau defensive,
pentru a îndeplini un obiectiv (adică pentru a înscrie puncte, a atinge o anumită
performanţă sau a obţine o victorie).
Antrenamentul tactic poate urmări teoriile general acceptate, dar este
caracteristic fiecărui sport. Sportivii sau echipele întreprind acţiuni ofensive sau
defensive într-o competiţie în funcţie de planurile tactice stabilite anterior.
Aceste acţiuni tactice ar trebui să facă parte din bagajul strategic al
sportivului. Într-o competiţie, sportivul face uz de toate calităţile biomotrice şi
deprinderile sale, în funcţie de condiţiile practice, reale, în confruntarea cu un
adversar. Baza unui plan tactic reuşit pentru orice sport este un nivel înalt al
tehnicii. Suntem deci îndreptăţiţi să spunem că tehnica este un factor care
limitează acţiunile tactice sau că tactica este o funcţie a tehnicii sportivului.
Valoarea şi importanţa pregătirii tactice nu este aceeaşi în toate sporturile.
Stăpânirea tacticii este un factor determinant al succesului în sporturile de
echipă, insa si in lupte, box şi scrimă, dar nu şi în gimnastică, patinaj artistic, tir,
haltere şi sărituri cu schiurile, în care profilul psihologic al sportivului are o mai
mare importanţă decât antrenamentul tactic.

Sarcinile şi specificitatea pregătirii tactice

În anumite sporturi, sportivii de elită au ajuns la pregătiri tehnice şi fizice

aproape egale. Deseori, când toate celelalte variabile sunt egale, se folosesc
tactici mai mature şi mai raţionale. Deşi pregătirea tactică se bazează din plin pe

47
pregătirea fizică şi este o funcţie a tehnicii, există o legătură importantă între
pregătirea tactică şi cea psihologică.
Măiestria tactică se bazează pe o cunoaştere teoretică profundă şi pe
capacitatea de a aplica tactica în funcţie de particularităţile competiţiei.
Pregătirea tactică poate include aceste sarcini:

 studierea principiilor strategiei sportive;

 studierea legilor şi regulamentelor competiţiilor din sportul sau proba
respectivă;
 investigarea şi cunoaşterea calităţilor tactice ale celor mai buni sportivi
din sportul considerat;
 cercetarea strategiei viitorilor adversari şi a potenţialului lor fizic şi
psihologic;
 studierea specificului instalaţiilor şi a cadrului unde va avea loc viitoarea
competiţie;
 dezvoltarea tacticilor individuale pentru competiţia următoare, pe baza
punctelor forte şi slabe, în lumina ultimelor două aspecte;
 analiza performanţelor trecute în vederea confruntării cu viitorii
adversari;
 învăţarea şi repetarea acestui model la antrenamente, până când devine un
stereotip dinamic.
Însuşirea unei tactici urmează aceleaşi principii ca învăţarea unei
deprinderi. Ea depinde de mulţimea repetărilor bazate pe un plan teoretic.
Pentru că pregătirea tactică depinde de o bună tehnică şi de o pregătire fizică
bună, o acţiune tactică nouă va fi precedată de o pregătire fizică şi tehnică
adecvată. Există posibilitatea, totuşi, ca aceşti trei factori ai pregătirii să se
dezvolte simultan când li se adaugă pregătirea fiziologică.
În principiu, pregătirea tactică urmează concepte şi reguli considerate
uneori generale în mai multe sporturi. Sporturile pot fi clasificate în cinci grupe
pe baza asemănărilor lor tactice.
Grupa 1 constă din sporturi în care sportivii concurează separat, fără un
contact direct. Ei urmează o ordine anumită stabilită înainte de concurs, ca în
schi alpin, patinaj artistic, gimnastică, sărituri în apă, patinaj viteză şi haltere.
Grupa 2 – sportivii încep competiţia în acelaşi timp, fie toţi împreună, fie
pe grupe mici. Este posibilă o mică cooperare cu coechipierii. Sunt incluse
următoarele sporturi: probele de alergări din atletism (inclusiv ştafete), schi
fond, ciclism şi înot.
Grupa 3 se caracterizează prin competiţia directă cu adversarul.
Rezultatul concursului bilateral este mijlocul determinant pentru clasificarea
sportivilor. Sporturile din această grupă sunt: tenis, box, lupte şi scrimă.

48
 Grupa 4 constă din sporturi în care adversarii sunt grupaţi în echipe, iar
sportivii au contact direct între ei în timpul jocurilor. Baschetul, soccerul,
hocheiul, fotbalul american şi rugbiul fac parte din această grupă.
Grupa 5 este cea a sporturilor combinate. Tactica în probele combinate
include tactica fiecărui sport şi planul general de participare la competiţie.
Următoarele sporturi fac parte din această grupă: heptatlon şi decatlon din
atletism, biatlon (tir şi schi fond), triatlon şi pentatlon modern.
Clasificarea facilitează o examinare mai atentă a tacticii din fiecare sport.
Se simplifică, de asemenea, obiectul de studiu prin însumarea asemănărilor din
anumite sporturi pentru abordarea lor tactică. În multe cazuri, strategia este
menită să realizeze unul sau mai multe obiective din cele de mai jos.

Distribuţia uniformă a energiei

Stabiliţi sarcini specifice de antrenament care să ducă la o distribuţie

uniformă a potenţialului sportivului. În timpul acestor sarcini, sportivul trebuie
să învingă factorii restrictivi sau adverşi, cum este oboseala.
Capacitatea de a menţine o viteză sau ritm constant este esenţială pentru a
avea succes în unele sporturi (în special cele din grupa 2); deci, pregătirea
tactică trebuie să facă parte din pregătirea pentru competiţie.
La antrenamente, sportivul poate să-şi dezvolte simţul vitezei sau
capacitatea de a simţi viteza cu care acoperă o anumită distanţă, folosind mai
întâi un cronometru, apoi cu ajutorul antrenorului care îi anunţă timpul.
Exersaţi finişul sau partea finală a unui joc sau competiţii. În cursele,
jocurile sau competiţiile cu rezultate strânse, succesul depinde adesea de
capacitatea de a da totul, de a mobiliza toate forţele pentru momentul final.
Sportivul poate realiza acest lucru fie accentuând sfârşitului fiecărei
repetări, fie dacă antrenorul îi anunţă timpul de execuţie rămas la dispoziţie.
Anunţul / semnul antrenorului poate stimula sportivul să-şi intensifice ritmul
sau viteza pe durata execuţiei.
Proba poate fi prelungită, fie informând sportivii înainte de antrenament,
fie printr-o decizie neaşteptată în timpul antrenamentului.
Folosiţi mai mulţi parteneri de cursă odihniţi în cursul antrenamentului, care să
forţeze sportivii sau echipa să evolueze constant la un nivel ridicat.
Prima metodă este mai adecvată pentru sporturile din grupele 2 şi 4; a
doua pentru grupele 1 – 4; a treia pentru grupele 2 şi 3 şi a patra pentru grupele
2 – 5.

Soluţii tehnice pentru sarcini tactice

Deseori, sportivii trebuie să concureze în condiţii adverse sau

neobişnuite, cum ar fi un teren umed, vânt puternic, apă rece sau spectatori

49
gălăgioşi. Următoarele recomandări pot să-i ajute pe sportivi să se adapteze la
astfel de condiţii.
Executaţi corect deprinderile şi acţiunile tactice efectiv în situaţii
neobişnuite.
Organizaţi jocuri demonstrative sau concursuri cu parteneri care aplică
aceeaşi tactică ca viitorii adversari.
Creaţi situaţii unice, ale căror soluţii impun fiecărui sportiv să ia decizii
tactice în care să-şi folosească independent potenţialul creator.
Disciplina tactică este o cerinţă importantă în antrenamente. Deseori
totuşi, sportivul este expus unor probleme tactice pe care antrenorul nu le-a
prevăzut.
Sportivul trebuie să rezolve problema pe loc, pe baza pregătirii sale anterioare, a
imaginaţiei şi creativităţii sale. Expuneţi sportivii la situaţii diverse astfel încât
creativitatea să se dezvolte cu timpul la antrenamente şi în competiţii
demonstrative.
Metodele 1 - 3 sunt pentru toate cele cinci grupele, dar metoda 2 este
adecvată doar pentru grupele 3 şi 4.

Cooperare maximă între coechipieri

Limitaţi condiţiile externe (adică, reduceţi timpul disponibil şi spaţiul de

joc). Când apare oboseala, sportivii trec prin situaţii şi stări care reprezintă o
provocare şi o stimulare. Iniţiaţi diverse acţiuni tactice împotriva unui presupus
adversar, încercând să-i contracaraţi jocul.
Creaţi această situaţie folosind o echipă adversă sau jucători de rezervă la
antrenamente. Adversarii trebuie să se comporte ca şi cum nu ar cunoaşte
tacticile aplicate.
Periodic, introduceţi jucători de rezervă în jocurile tactice. Adesea,
jucătorii de primă clasă îşi coordonează tactica cu succes pentru că ei sunt
obişnuiţi să joace împreună.
Când antrenorul înlocuieşte unii sportivi, din cauza îmbolnăvirii sau a
oboselii, armonia jocului suferă; de aceea, antrenorul trebuie să implice frecvent
şi să familiarizeze jucătorii de rezervă cu conceptele tactice ale echipei.
Dezvoltaţi combinaţii tactice noi, care îmbogăţesc randamentul
competiţional al echipei.
Aceste metode sunt adecvate pentru sporturile din grupele 2 şi 4.

Perfecţionarea flexibilităţii echipei

50
 Ori schimbaţi jocul din apărare în atac, ori invers, sau schimbaţi între ele
diferitele acţiuni tactice în atac şi în apărare. Aceste variaţii tactice vor
surprinde adversarii; schimbarea trebuie să fie rapidă şi lină. Luaţi în
considerare următoarele variaţii:
 schimbarea diferitelor acţiuni tactice la semnalul antrenorului sau al unui
jucător desemnat (coordonator de joc sau căpitan);
 schimbarea jucătorilor, determinând modificări noi şi neaşteptate în
echipă;
 confruntarea, în jocuri demonstrative, cu echipe care folosesc stiluri
diferite de joc. Astfel, sportivii se vor pregăti pentru schimbări tactice
similare cu cele ale viitorilor adversari.
Prima metodă este adecvată pentru grupele 2 – 5, ultimele două metode
sunt adecvate pentru toate cele cinci grupe.

Planul de joc şi gândirea tactică

Gândirea tactică este o componentă fundamentală în pregătirea tactică,

limitată doar de cunoştinţele tactice şi de repertoriul vast al deprinderilor.
Gândirea tactică cuprinde următoarele capacităţi:
 evaluarea realistă şi corectă a adversarului, ca şi a propriului sportiv;
 rememorarea instantanee a deprinderilor şi combinaţiilor tactice ce pot fi
folosite în anumite situaţii specifice de joc;
 anticiparea şi contracararea acţiunilor tactice ale adversarilor;
 disimularea sau deghizarea intenţiilor tactice, pentru a împiedica
adversarii să descopere şi să contracareze planul de atac;
 coordonarea perfectă a acţiunilor individuale cu tactica echipei.

Bazându-se pe competiţiile ulterioare, antrenorul şi sportivii crează planul

de joc.
Sportivii pot pune în aplicare acest plan ca parte a antrenamentului tactic
general, treptat, în ultimele două sau trei microcicluri.
Un plan bun, detaliat, inspiră optimism şi o pregătire psihologică bună
pentru competiţie.
Acest plan este rezultatul anticipării şi pregătirii mentale bazate pe
informaţii anterioare şi prognoze

Planul de joc sau competiţional poate avea următoarele scopuri:

 informarea sportivilor despre locul, instalaţiile şi condiţiile specifice în
care se va organiza concursul;
 cunoaşterea şi analiza viitorilor adversari. Analiza trebuie să ia în
considerare punctele forte şi slabe al fiecărui factor de pregătire;

51
  folosirea performanţei anterioare a sportivului ca bază pentru a-i
consolida încrederea. Fără a trece cu vederea slăbiciunile sportivului,
puneţi accentul pe punctele forte pe care veţi construi cu optimism, dar şi
cu realism;
 stabilirea unor obiective realiste pentru competiţii, folosind toate aceste
date de referinţă.

Planificarea jocului şi gândirea tactică se manifestă în următoarele trei

faze:
 organizarea preliminară a planului de joc;
 aplicarea planului de joc şi a obiectivelor lui tactice în situaţii de joc şi
 analiza aplicării planului de joc.

Crearea planului preliminar de joc

Acest moment precedă jocul şi presupune o analiză critică şi rezonabilă a

dificultăţilor tactice pe care echipa, probabil, le va avea. Alegerea soluţiilor
adecvate la toate problemele imaginate depinde de cunoştinţele şi deprinderile
tactice ale echipei.
Antrenorul trebuie să sugereze planul tactic şi obiectivele tactice
adecvate, bazate pe o analiză cuprinzătoare a calităţilor adversarului sau ale
propriei echipe. Conform planului general al echipei, antrenorul repartizează
obiectivele pe fiecare jucător, în conformitate cu capacităţile lui.
Apoi, alege sistemul de joc propriu-zis şi sfătuieşte jucătorii cum să-şi
valorifice efectiv energia.
Oricât de precis ar fi planul în timpul jocului, pot apărea multe situaţii
tehnice şi tactice neprevăzute. Planul trebuie, deci, să fie flexibil pentru a
permite sportivilor să acţioneze, cu priceperea şi imaginaţia lor, aşa cum o cere
faza jocului.
Dacă este posibil, evitaţi să modificaţi obiceiurile sportivilor în ultimele
zile înainte de competiţie, pentru a preveni trăiri adverse. Consolidaţi planul de
joc cu 2-3 zile înainte de competiţie
Apreciaţi execuţia bună a unei deprinderi sau a unei acţiuni tactice, pentru
a întări încrederea sportivului în propriile forţe, a crea motivaţie şi a mări
dorinţa de a începe competiţia în condiţii optime
De asemenea, este important să folosiţi relaxarea după fiecare lecţie de
antrenament, pentru a accelera refacerea fizică şi mentală completă înaintea
începerii competiţiei. Dacă este posibil, fiecare antrenament trebuie să urmeze
modelul competiţiei.
În orele dinaintea competiţiei, amintiţi sportivilor doar punctele majore
ale planului, pentru a consolida detaliile. Prea multe indicaţii pot bloca iniţiativa
sportivilor

52
 Înainte de începerea competiţiei, sportivii sunt liniştiţi, într-o stare de
“silenţiozitate operaţională”. Nu mai veniţi cu alte sfaturi pentru că sportivii
sunt prea emoţionaţi să asculte sau să le dea atenţie. Chiar dacă ei par că ascultă,
atenţia lor este îndreptată spre competiţie şi nu mai sunt receptivi la alte
recomandări.

Aplicarea planului de joc

A doua fază se referă la implementarea planului general într-o situaţie de

joc. Începutul unei competiţii este adesea o fază scurtă, în care se testează
principalele elemente ale planului tactic.
Descoperirea planului adversarului şi disimularea propriului plan cere,
desigur, experienţă. În plus, sunt importante iniţiativa, viclenia şi capacitatea de
a anticipa gândirea tactică. În timpul jocului sau meciului, sportivii trebuie să
rezolve o verigă din lanţul de elemente tactice pe care echipa sau individul le
foloseşte.
Obiectivele tactice ale unui sportiv se referă mai ales la cunoaşterea
modului de a acţiona în fiecare moment al disputei sportive. Sportivul trebuie să
înţeleagă situaţiile concrete ale jocului şi să decidă care tactică se aplică mai
bine.
Înţelegând situaţiile specifice jocului, sportivul, bazându-se pe
cunoaşterea tacticii, anticipează intenţiile şi gândirea tactică a adversarilor, dar
şi a colegilor de joc.
Sportivul estimează poziţiile favorabile sau nefavorabile dintr-o fază de
joc, anticipează cum va evolua o situaţie şi prevede repercusiunile ei posibile
Înţelegerea corectă a jocului face ca sportivul să aleagă deprinderea
tactică cea mai favorabilă şi să evite soluţiile instinctive a situaţiilor tactice.
Gândirea tactică demonstrează analiza, sinteza, (combinarea părţilor
separate într-un întreg), comparaţia şi generalizarea. În timpul jocului, gândirea
tactică se manifestă prin gesturi simple, rapide şi semnificative sau cuvinte pline
de înţeles.
Procesul de aplicare şi decizional pentru planul de joc este rezultatul
colaborării dintre sportiv şi restul echipei.
O asemenea coordonare trebuie să ducă la o soluţie raţională, originală,
rapidă, economică şi eficientă pentru orice problemă tactică dificilă.

Analiza aplicării planului de joc

A treia fază a planului de joc este analiza aplicării lui, la care sportivii
contribuie constructiv. Momentul cel mai adecvat pentru aceasta depinde de
rezultatul jocului. Dacă rezultatul a fost favorabil, discuţia va avea loc la
începutul primei lecţii de antrenament.

53
 Analizaţi un eşec după 2 sau 3 zile, permiţând o reflecţie mai realistă şi
mai critică asupra rezultatului şi acordaţi timp de vindecare pentru rănile
psihologice.
Analiza trebuie să evidenţieze cum a fost făcut planul, cât de corect s-au
evaluat punctele forte şi slabe ale adversarilor, rolurile indivizilor din întregul
plan tactic şi cauzele nereuşitei.
Cu cât analiza este mai profundă, cu atât mai valoroase sunt concluziile.
La sfârşitul analizei, totuşi, antrenorul trebuie să se exprime clar şi
rezonabil, cu o notă de optimism, şi să propună câteva elemente tactice pe care
să se insiste la antrenamente, în pregătirea pentru viitoarele confruntări.

Perfecţionarea pregătirii tehnice şi tactice

Stăpânirea tehnicii şi strategiei în sport este un fenomen în continuă

evoluţie. Metodele descoperite prin experienţă şi cercetare contribuie substanţial
la progresul cunoştinţelor tehnice şi tactice.
Rezultatul acestor explorări duce la o evidentă creştere a eficacităţii
sportive în pregătire şi în competiţii.
În sporturile unde calităţile motrice complexe sunt importante pentru
performanţă (grupa 1 şi 4), luaţi în considerare următorii factori:
 creaţi şi stabiliţi un model adecvat, pe măsura tehnicii şi strategiei
eficiente;
 indicaţi direcţia şi căile cele mai eficace pentru stăpânirea tehnicii şi
strategiei;
 folosiţi abordarea cea mai raţională pentru perfecţionarea tehnicii şi
strategiei, pentru a produce cel mai bun model de măiestrie din domeniu.

Realizarea măiestriei tehnice şi strategice vine odată cu stabilirea şi

folosirea relaţiilor optime dintre cele trei perechi conflictuale: integrare –
diferenţiere, stabilitate – variabilitate şi standardizare – vizualizare.

Integrare – diferenţiere

Procesul de învăţare sau de perfecţionare a unei deprinderi, ca şi

antrenarea unei deprinderi, este un sistem multistructural.
Prin acest sistem, este posibilă realizarea măiestriei tehnice şi strategice.
Tot în cadrul acestui sistem se desfăşoară şi procesul de integrare şi
diferenţiere. Integrarea se referă la combinarea într-un întreg a componentelor
unei deprinderi sau acţiuni tactice, iar diferenţierea este prelucrarea analitică a
fiecărei componente.
Abordarea clasică în învăţare pune accentul pe trecerea de la elementele
tehnice sau tactice simple la cele complexe.
54
 Pentru stăpânirea unei deprinderi sau a unei acţiuni tactice, procesul este
însă invers: de la studierea componentelor complexe şi a funcţiilor lor la
depistarea componentelor care împiedică funcţionarea întregului sistem.
Cu alte cuvinte, dacă procesul multistructural (deprinderea sau acţiunea
tehnică ca întreg) nu funcţionează cum trebuie, sportivul trebuie să disece
deprinderea sau acţiunea în substructuri (părţi sau subsisteme funcţionale).
Fiecare structură trebuie examinată şi analizată separat, pentru a
descoperi greşeala.
Dacă fiecare subsistem funcţionează adecvat, greşeala se poate găsi
printre elementele de legătură dintre subsisteme (adică, legările a două elemente
sau părţi dintr-un exerciţiu de gimnastică sau altă acţiune sportivă).
Dacă după analiza legăturilor greşeala rămâne nerezolvată, s-ar putea să
fie nevoie să se dividă mai departe subsistemele, până se ajunge la elementele
constitutive sau la imperfecţiuni.
Metodele de îmbunătăţire trebuie să vizeze greşeala sau legătura cea mai
slabă.
Aplicaţi procesele de integrare – diferenţiere fie pentru perfecţionarea
unui model tehnic sau tactic, fie pentru schimbarea modelului.
Figura 3 ilustrează perfecţionarea unei deprinderi prin automatizarea
părţilor componente (procesul de diferenţiere) şi resintetizarea părţilor într-un
tot funcţional (procesul de integrare).
Rezultatul acestor două intervenţii se va materializa în modificări ale
preciziei şi fineţei componentelor, ceea ce duce la o execuţie a deprinderii la
nivel de virtuozitate sau de artă.
Când o deprindere tehnică sau o acţiune tactică este deficitară, modificaţi
modelul anterior.
Încercaţi să descoperiţi de ce a apărut greşeala (de exemplu, la volei, după
lovitura de atac, mingea cade afară din teren) şi schimbaţi elementele inutile
(figura.4).
Aşa cum s-a explicat, procesul de detectare a unei greşeli funcţionează
invers.
Antrenorul îşi imaginează că mingea a fost direcţionată în afara terenului
prin lovitura de atac; apoi el urmăreşte cum loveşte jucătorul în minge
Dacă execuţia tehnică a fost corectă, atunci antrenorul observă poziţia în aer a
corpului şi poziţia la desprindere faţă de fileu pentru a vedea dacă sportivul este
sub minge. Antrenorul decide dacă jucătorul a făcut o greşeală de poziţionare.
De obicei, jucătorul se plasează la desprindere prea aproape de fileu; de aceea,
el se află mereu sub minge. Efectul este restrângerea ariei de acoperire şi
trimiterea mingii în afara terenului.
Când se modifică modelul, antrenorul trebuie să elimine elementul tehnic
devenit nefolositor, pentru a se asigura că elementul tehnic nou introdus nu este
obstrucţionat

55
 P e r f e c ţ io n a r e a m o d e lu lu i

Î m b u n ă t ă ţ ir e a a u t o m a t i z ă r Ci i o n s t i t u i r e a p ă r ţ i lo r
p ă r ţ ilo r ( d if e r e n ţ ie r e ) f u n c ţ i o n a l ( in t e g r a

S c h im b ă r i d e p r e c i z ie ş i f in e ţ e î n
c a d r u l c o m p o n e n t e lo r

V ir t u o z it a t e

A r t ă

Figura 3 – Modelul perfecţionării

S c h im b a r e a m o d e lu lu i

I n h ib i ţ i e Î n v ă ţ a r e A d a p t a r e

Î m b u n ă t ă ţ ir e a
a u t o m a t iz ă r ii p ă r ţ ilo r

R e in t e g r a r e

S c h im b ă r i d e p r e c i z ie ş i f in e ţ e
c a d r u l c o m p o n e n t e lo r

V irt u o z it a t e

A r t ă

Figura . 4 – Schimbarea unui model ineficient

Antrenorul poate interveni în cazul unei distanţe incorecte la desprindere,

lipind pe sol o bandă adezivă, pentru a indica o poziţie mai bună de atac. În
concluzie, aşa cum se vede în figura 4, pentru a modifica un model, trebuie

56
eliminat elementul tehnic nefolositor, pentru ca sportivul să poată învăţa şi să se
poată adapta la noua condiţie creată.
Apoi, prin antrenament, elementele deprinderii se vor automatiza
(diferenţierea) şi reintegra într-un întreg. În acest fel, se va ajunge la o
deprindere precisă şi de fineţe, aproape de virtuozitate sau de artă.

Stabilitate – variabilitate

Sporturile au multe tipuri de mişcări, elemente tehnice şi scheme tactice.

Folosiţi aceste mişcări şi deprinderi la antrenamente pentru a mări varietatea, a
elimina oboseala şi a păstra interesul sportivului.
O varietate de exerciţii, alese în funcţie de necesităţile sportului respectiv,
asigură o bază solidă pentru crearea elementelor sau acţiunilor tactice noi.
Pentru adaptarea sportivului la un exerciţiu / deprindere sau pentru compensarea
nevoilor sportivului, variabilitatea stabilizează deprinderea şi nivelul de
performanţă.
Mai mult, variabilitatea joacă rolul de mijloc de blocare a factorilor care
tulbură această stabilitate.

Standardizare – individualizare

La antrenamente, antrenorul trebuie să rezolve opoziţia dintre

standardizarea unei deprinderi şi trăsăturile şi caracteristicile individuale ale
sportivului.
Astfel, antrenorul trebuie să coreleze corect structura unei deprinderi tehnice cu
particularităţile psihologice şi biologice ale fiecărui individ.

Fazele perfecţionării pregătirii tehnice şi tactice

Perfecţionarea tehnicii şi tacticii se sprijină nu numai pe cunoştinţele şi

calităţile pedagogice ale antrenorului, ci şi pe capacităţile sportivului de a-şi
însuşi noi elemente. Potenţialul de învăţare depinde de capacitatea de a prelucra
informaţii noi, pe baza modelelor anterioare şi a calităţilor biomotrice
individuale.
Explicaţiile antrenorului şi folosirea exerciţiilor pregătitoare şi
progresive, precum şi a mijloacelor audiovizuale sunt toate utile în
perfecţionarea deprinderilor sportivului. Sportivii îşi îmbunătăţesc deprinderile
tehnice şi tactice în trei faze.( figura.5).
În prima fază, principalul obiectiv este perfecţionarea componentelor şi
elementelor tehnice ale unei deprinderi (diferenţierea). Pe măsură ce fiecare
componentă se rafinează, ea va fi integrată treptat într-un sistem integral. În
paralel cu procesul de perfecţionare, sportivul trebuie să se ocupe şi de

57
îmbunătăţirea calităţilor biomotrice dominante sau de susţinere, pentru că
tehnica este o funcţie a pregătirii fizice. Cum principalul obiectiv al primei faze
este perfecţionarea deprinderilor, participarea la competiţii nu este
recomandabilă

Această fază corespunde fazei pregătitoare din planul anual.

Principalul obiectiv al celei de-a doua faze este perfecţionarea sistemului

integral în condiţii standardizate, similare unei competiţii. La sfârşitul acestei
faze pot fi folosite competiţiile demonstrative. Sportivul trebuie, cel puţin, să-şi
menţină calităţile biomotrice dominante.
Faza a doua a perfecţionării deprinderilor poate fi planificată la sfârşitul
fazei pregătitoare.
În ultima fază, scopul este stabilizarea sistemului şi adaptarea lui la
specificul competiţiei. În consecinţă, printre alte metode, antrenorul poate să-şi
expună sportivii la factori perturbatori, cum ar fi zgomotul şi oboseala, pentru a-
i obişnui cu diversele situaţii de concurs.

Corectarea greşelilor tehnice şi tactice

Deseori îmbunătăţirea tehnicii sau stăpânirea unei deprinderi este

întârziată din cauza învăţării necorespunzătoare sau incorecte. Orice antrenor îşi
propune să elimine greşelile tehnice sau tactice.
Cu cât sportivul poate să-şi corecteze o greşeală mai repede, cu atât
ameliorarea este mai rapidă. O greşeală care interferează cu îmbunătăţirea ar
putea avea mai multe cauze.
Cauzele greşelilor tehnice sau tactice vin din trei zone.
Sportivul execută greşit o deprindere. Sunt mai mulţi factori care pot
limita învăţarea de către sportiv.
Limitarea psihologică se manifestă dacă sportivul îşi propune scopuri
mici de realizat şi este satisfăcut cu nivelul atins.
O pregătire fizică insuficientă sau o necorelare între calităţile
biomotrice, complexitatea deprinderii şi nivelul de dificultate acţionează tot ca
limite pentru sportiv.
Pentru că tehnica este o funcţie a pregătirii fizice, dobândirea unei
deprinderi poate fi încetinită, întârziată sau limitată de dezvoltarea insuficientă a
unei calităţi.
Coordonarea este un alt factor limitativ în dobândirea unei deprinderi, la
fel ca şi forţa în unele sporturi
De exemplu, un sportiv nu poate să înveţe un element tehnic în
gimnastică fără să aibă un nivel de forţă corespunzător; de
Aceea, tehnica poate fi remediată ca rezultat al dezvoltării fizice.Acelaşi
lucru este adevărat pentru probele de aruncări din atletism.

58
 F a z e le p e r f e c ţ io n ă r i
d e p r in d e r i lo r

F a z a I F a z a I I F a z a I I I

O b ie c t iv e : O b ie c t iv e : O b ie c t iv e :

P e r f e c ţ i o n a r e S a t a c bo i ml i z p a o r ne ea n s - i s t Se mt a ub l i ul i zi ai n r te e a g rs a i sl t e m
t e l o r u n e i d e î p n r i cn o d n e d r i ţ i i d e s t a n d ia n r t d e i gz ra a r le

I n t e g r a r e a
c o Mm e p n o ţ ni n e e n r te e a l o d r e z A v do al t pă tr ai i r ce a a l i lt aă ţ ci - o n d
lo r b io m o t r ic e d o m c i on na cn u t er s
D e z v o lt a r e a c a lit ă ţ il o r b io -
m o t r ic e d o m in a n t e R e g l a r e a c a p a c it
m o t r ic e p t .
p e r f o r m a n ţ a m a x i

C e r in ţ e : C e r in ţ e C e r in ţ e

S ă p r e d o m i n e C co om n p d e i ţ t i i i ţl ie i d e m o S n es t ri na t t r i vo ed u l ac f a c t o
s im p le î n e x e c u ţ si a f â u r şn i et u i l f a z e i p e r t u r b a t o r i
d e p r in d e r i
S e p a r t ic ip ă la c o m
N u s u n t r e c o m a n d a t e
c o m p e t i ţ i ile

Figura 5 – Trei faze în perfecţionarea deprinderilor

O înţelegere greşită sau o reprezentare greşită a modelului tehnic al

unei deprinderi şi legătura acestora cu mişcarea, forma şi senzaţia musculară
poate constitui o limitare.
O deprindere nouă ar putea interfera cu cele deja dobândite. Oboseala,
cauzată de o pregătire fizică insuficientă sau de odihnă necorespunzătoare,
poate limita, de asemenea, capacităţile de învăţare. Sportivul poate să
mânuiască sau să apuce incorect un aparat sau un obiect. În sfârşit, pot fi şi
cauze morale sau mentale, cum ar fi lipsa de încredere în sine, de dorinţă şi frica
de accidente sau răniri.
Abordarea metodică a antrenorului poate cauza greşeli tehnice.
Antrenorul poate folosi metode de instruire inadecvate sau poate demonstra sau
explica un element în mod necorespunzător, incomplet sau incorect.
Ar putea fi o lipsă de individualizare adecvată în predarea unui element,
de înţelegere corectă a nivelului calităţilor biomotrice ale sportivului şi a
capacităţilor individuale de învăţare sau datorată aplicării necorespunzătoare a
unor metode de instruire. Abordarea la întâmplare a dezvoltării strategiei unei

59
echipe sau includerea elementelor tehnice într-o acţiune tactică ar putea limita
învăţarea de către sportiv.
Personalitatea, comportamentul, stilul şi caracterul antrenorului ar putea
fi factori limitativi, de exemplu, dacă antrenorul nu are răbdare cu sportivii sau
face presiuni ca o deprindere să fie însuşită rapid.
Ar putea fi şi cauze organizatorice, datorate echipamentului sau
mediului. Folosirea unui echipament şi a unor aparate de proastă calitate, a unui
teren sau a unei suprafeţe improprii afectează calitatea şi rata progresului.
Organizarea şi planificarea neadecvată nu oferă un mediu propice pentru
învăţare. Lipsa pregătirii individuale va dăuna sportivilor care învaţă mai încet
sau cu deprinderi tehnice şi tactice incorecte. Mediul sau clima nefavorabilă
poate îngreuna dobândirea unei deprinderi.
Am discutat despre diferite mijloace de perfecţionare a tehnicii şi
strategiei. Antrenorul trebuie să fie mereu preocupat să prevină greşelile şi să
limiteze nevoia de a le corecta. În cadrul instruirii, antrenorul poate să facă
recomandări metodice speciale pentru corectarea unei greşeli.
Dacă nu se observă nici o schimbare în bine, atunci trebuie să acţioneze
direct pentru corectarea greşelii cât mai curând posibil. În planificare, momentul
ideal pentru corectarea unei tehnici sau tactici este în cursul fazei pregătitoare
din planul anual. Pentru că lipseşte stresul competiţional, atât antrenorul cât şi
sportivul dispun de un anumit timp pentru a corecta unele greşeli.
Printre primele măsuri de remediere a tehnicii se află izolarea greşelii de
celelalte elemente tehnice ale deprinderii. Imediat ce sportivului îi dispare
elementul inhibitor, cum ar fi o greşeală tehnică, antrenorul trebuie să înceapă
să-i predea elementul înlocuitor.
Când sportivul îşi însuşeşte noua parte a deprinderii, aceasta va fi
integrată în sistem sau în deprinderea integrală. În acelaşi timp, va fi dezvoltată
calitatea biomotrică de care are nevoie sportivul ca suport fizic pentru elementul
nou.
Corectaţi mereu o greşeală imediat după încălzire, când sportivul este
încă proaspăt şi poate să se concentreze pe acumularea tehnică. Pentru că
oboseala poate afecta învăţarea, evitaţi corectările spre sfârşitul lecţiei. Dacă
învăţarea are loc în timpul lecţiei, acordaţi un timp mai lung pentru odihnă şi
revenire, între repetările deprinderilor.
Un aspect extrem de important în corectarea greşelilor de tehnică este în
ce condiţii de intensitate sau viteză să se facă acest lucru. În majoritatea
cazurilor, antrenorii se concentrează pe corectarea tehnicii la intensitate şi viteză
mică.
În înot, alergări, canotaj şi caiac-canoe, sportivii lucrează tehnica la viteze
reduse. Ceea ce nu reuşesc să înţeleagă antrenorii este că cei mai mulţi sportivi
pot să execute corect o deprindere la viteză mică pentru că oboseala generată
este mică. Căderea tehnică are loc la viteză mare sau în condiţii similare
competiţiilor, iar nu la intensitate mică. Mecanica unei deprinderi, forma

60
execuţiei unei deprinderi "se strică" când sportivul este obosit. Aşa se întâmplă
când greşelile vechi interferează cu abilitatea sportivului de a-şi menţine o
formă bună.
Aceeaşi abordare greşită este folosită pentru corectarea deprinderilor din
probele atletice de sărituri şi aruncări, arte marţiale şi majoritatea sporturilor de
echipă. În baschet, de exemplu, jucătorii lucrează pentru precizia aruncării când
sunt odihniţi, când oboseala şi frecvenţa cardiacă este mică. Deteriorarea
deprinderii în cazul preciziei pasei şi a aruncării la coş se manifestă când
jucătorii sunt obosiţi şi concentrarea lor este mică.
Concluzie: oboseala afectează mecanismele unei deprinderi.
Recomandare: corecţiile tehnice se fac în condiţii de oboseală similare celor pe
care sportivii le suportă în competiţii.
Exersarea mentală sau repetarea unui element nou poate ajuta sportivul
să-şi corecteze o greşeală. De asemenea, mijloacele audiovizuale sunt benefice
pentru corectarea tehnicii. În fine, repetarea unui element nou de către un
sportiv foarte îndemânatic (în sporturile de echipă) este o altă metodă de progres
tehnic.

Pregătirea teoretică

Conceptul conform căruia un sportiv trebuie să se pregătească atât practic

cât şi teoretic nu este încă larg acceptat şi, cu atât mai puţin, aplicat. Deşi mai
rar în ziua de azi, unii antrenori continuă să creadă că ei sunt cei care trebuie să
gândească pentru sportivii lor
Sportivii trebuie să se antreneze şi să concureze; antrenorul face restul.
Evident, această concepţie învechită poate afecta execuţia şi rata de
îmbunătăţire a unei deprinderi.
Dobândirea şi aplicarea cunoştinţelor teoretice curente sunt aspecte
importante pentru accelerarea dezvoltării deprinderilor şi calităţilor sportivilor,
ca şi pentru motivaţia pregătirii lor.
Odată cu dezvoltarea deprinderilor şi calităţilor tinerilor sportivi,
antrenorii trebuie să-i familiarizeze treptat cu teoria pregătirii sportive. Este
necesar ca ei să experimenteze ceea ce antrenorul cunoaşte despre sportul
respectiv. Desigur, antrenorul trebuie să fie priceput şi să se preocupe de propria
sa pregătire în ştiinţa sportului, ca să fie mereu cu un pas înaintea sportivilor săi.
Cunoştinţele ştiinţifice asimilate de antrenor nu trebuie să rămână tabu
pentru sportivi. Dimpotrivă, ei trebuie să aibă acces la ceea ce ştie antrenorul.
Responsabilitatea antrenorului nu se limitează la antrenamente, ci se extinde la
educaţia generală şi la cea specifică sportului respectiv.
O recomandare valabilă pentru antrenori este să împărtăşească sportivilor
din cunoştinţele lor în următoarele domenii:
 regulamentelele şi normele care guvernează sportul ales;

61
  baza ştiinţifică pentru înţelegerea şi analiza tehnicii sportului respectiv.
Biomecanica este cel mai mult implicată în înţelegerea şi analiza tehnică
a unei deprinderi. Gimnastica, probele de aruncări şi sărituri din atletism,
săriturile în apă şi schiul au cel mai mult de câştigat. Înţelegerea corectă a
bazei biomecanice a performanţei poate ajuta la eliminarea accidentărilor;
 baza ştiinţifică şi metodică a dezvoltării calităţilor biomotrice;
 conceptul de planificare a pregătirii. Antrenorii trebuie să se refere la
periodizarea pregătirii, la pregătirea pentru competiţie şi la vârful de
formă;
 adaptarea anatomică şi fiziologică în urma antrenamentului;
 cauzele, prevenirea şi tratarea accidentărilor;
 sociologia sportului (conflicte intergrupuri);
 psihologia sportului, cu accent pe deprinderile de comunicare,
modificarea comportamentului, factori de stres şi controlul stresului,
precum şi tehnici de relaxare;
 nutriţie şi sport, incluzând modul cum sunt afectate performanţele;
regimul alimentar de urmat în funcţie de faza şi tipul de pregătire;
regimul alimentar înainte, în timpul şi după competiţie.
Luaţi în considerare următorii factori în pregătirea teoretică a sportivilor:
discuţia dintre antrenor şi sportivi; analiza filmelor; discuţii cu alţi sportivi şi
antrenori; cursurile de pregătire; reviste periodice importante şi alte publicaţii
pertinente.
Explicaţiile şi împărtăşirea de către antrenor a cunoştinţelor sale cu
sportivii la lecţiile de antrenament, discuţiile înainte şi după antrenamente şi
conversaţiile în timpul deplasărilor sau în cantonamente sunt importante pentru
pregătirea teoretică a sportivilor.
În activităţile sale, antrenorul trebuie să dezvolte la sportivii săi un
comportament moral corect; să le cultive respectul pentru alţi sportivi, arbitri şi
suporteri şi, de asemenea, să le insufle un puternic sentiment patriotic.

Rezumatul principalelor concepte

62
 Indiferent de sport, pregătirea sportivă cuprinde componentele
fizică, tehnică, tactică, psihologică şi teoretică. Între aceşti cinci factori se
stabilesc relaţii importante, în special între pregătirea fizică, tehnică şi
tactică.
Cele mai multe programe de pregătire, în special pentru sporturile de
echipă, acordă atenţie antrenamentului tehnic şi tactic, neglijând
pregătirea fizică. Totuşi, pregătirea fizică trebuie să fie baza oricărui
program de antrenament, pentru că oboseala se raportează direct la
condiţia fizică. Cu cât pregătirea fizică a unui sportiv este mai redusă, cu
atât el oboseşte mai repede.
Când sportivul oboseşte, deprinderile tehnice şi tactice se
deteriorează. Un nivel ridicat al oboselii afectează şi raţionamentul tactic în
timpul jocului, ceea ce înseamnă mai multe greşeli şi, în consecinţă, o
performanţă mai slabă. De aceea, pregătirea fizică trebuie să fie baza
oricărui program de pregătire.
Tehnica trebuie antrenată până la perfecţiune. Cu cât nivelul tehnicii
sportivului este mai ridicat, cu atât energia consumată în execuţie este mai
mică. Pentru toate sporturile, în special pentru cele în care anduranţa este
o componentă importantă, performanţa tehnică face să crească eficienţa
fizică a sportivului. La performanţe egale, sportivul cu o tehnică mai bună
atinge un nivel mai scăzut de oboseală.
Antrenamentul tactic şi planul jocului trebuie concepute cu mult
înaintea competiţiilor şi meciurilor, pentru ca sportivii să aibă timp să
exerseze. Dacă doriţi să aveţi succes, planificaţi-vă succesul !

63
CAPITOLUL
III

MODELAREA PREGATIRII

Teoria si metodele predarii

A vorbi despre structura instruirii (sau a predarii in

sens mai reatrâns) presupune, mai intâi, sa precizam din
ce punct de vedere abordam problema.
Raspunsul la aceasta intrebare il situam atât in zona
tentativelor de a desprinde aspectele structurale cât si a
surprinderii caracterului “secventional-continuu” al
instruirii sportive astfel incât legile dezvoltarii “biologice si
morfofunctionale” si ale invatarii “motrico-tehnico-tactice”
sa poata sprijini legile instruirii, toate valorificate spre a da
valabilitate ideii de optimizare a procesului instructiv-
educativ.
Antrenamentul sportiv constituie garantia
complementaritatii logice, psihologice si pedagogice,
asupra structurii predarii tehnice si a dezvoltarii motrice,
care iau in consideratie atât specificitatea proceselor
psihice implicate cât si continutul lectiilor de pregatire
care trebuie invatat.
Invatarea, se realizeaza in procesul de antrenament
si se regaseste intre scopurile, metodele si mijloacele
predarii, cu cerinta respectarii implicatiilor logice ale
fiecarei discipline sportive.
Din analiza sumara a acestor enunturi desprindem,
pentru inceput, trei constatari:
Prima: exista mai multe sensuri ale verbului a
preda; daca in primele trei enunturi, cel care invata este
obiectul direct al actiunii, in celelalte trei obiectul direct al
actiunii il constituie elementele de continut cum sunt
cunostintele, conceptele, operatiile, interpretarile, etc..
A doua: se contureaza cel putin doua implicatii
logice, anume ca primele solicitari vizeaza producerea

64
unor rezultate (deci invatare-produs) prin actul de
instruire, sau, in sens larg, predare-invatare a unor
comportamente deschise/observabile si masurabile.
A treia: activitatea de predare depaseste cadrul
restrictiv al interactiunii directe a antrenorului cu sportivii
incluzând si seria de actiuni sau operatii destinate
pregatirii si organizarii lectiei de antrenament.
Desigur ca din toate aceste constatari exista relatii
de interdependenta, iar dialectica celor trei concepte -
predare, invatare si evaluare -, este una naturala si
necesara.
Predarea ne apare in desfasurarea procesului de
antrenament, ca un lant de interactiuni intre antrenor si
sportiv, ca un proces de transmitere de la primul, a unui
bogat continut de cunostinte tehnice, motrice, psihice si
intelectuale, din care sportivul iese cu un câstig in
performanta, cu o experienta personala si sociala certa.
Din acest punct de vedere predarea capata statutul
unei “activitati de initiere” a sportivului in universul
mondial al fiecarei discipline sportive, iar prin lectiile de
antrenament sportiv, antrenorul fundamenteaza teoretic si
optimizeaza practic performanta, modelând viitorul
campion.
Modelul avansat ca punct de plecare pentru o
teorie sintetic-generatoare a predarii ia in discutie
sintagma predare-invatare-evaluare ca sistem a carui
operativitate specifica este dependenta, intre altele, de
interactiunea elementelor, pasilor si efectelor posibile la
nivelul urmatoarelor structuri complexe: cerintele
procesului de instruire, obiectivele educationale, conditiile
restrictive ale profesionalizarii, alternativele
organizatorice, selectia si implementarea continuturilor,
evaluarea rezultatelor si ciclul de modificare sau reiterare
a efectelor acestor elemente asupra personalitatii
sportivilor.
Studiul variabilelor implicate in activitatea de
predare, ca sistem operational profesionalizat al
antrenorului , precum si al conditiilor optime in care
acestea pot capata eficienta, trebuie sa se intemeieze atât
pe elemente descriptiv-explicative (cum sa se comporte
antrenorul in interactiunea lui cu sportivul) , cât si pe

65
elemente prescriptiv-normative (cum poate fi invatarea
mai bine indusa si realizata).
Acesta este si unul dintre motivele pentru care
orice teorie a predarii are, intre anumite limite, si un
caracter ipotetic, poate fi descrisa partial in termeni
comportamentali, dar nu poate fi impusa ca standard. Arta
predarii in antrenamentul sportiv nu se opune stiintei
sistematicii predarii, ci o completeaza, ii da deschidere si
semnificatie axiologica. In acest sens, se poate spune ca o
teorie a predarii va fi asimilata de antrenori ca practicieni,
in masura in care :
 i se va contura un corp de elemente cu
stabilitate structurala si functionala;
 i se va asigura o fundamentare interdisciplinara
(logica, epistemologica, praxiologica,
psihologica, pedagogica);
 va oferi antrenorilor date relevante cu privire la
efectele ei posibile;
 va contribui prin strategii alternative la o
dezvoltare armonioasa a personalitatii;
 va permite o crestere a capacitatii de
autocontrol si autoreglare practica a
antrenorului asupra mecanismelor de dirijare a
invatarii;
 va permite o dimensionare adecvata, reala si
consistenta a activitatilor didactice cu
particularitatiile individuale si de vârsta ale
subiectiilor implicati;
 va oferi antrenorilor o mai mare putere de
stapânire si prelucrare a continutului, de
pozitivare a influentelor si consecintelor asupra
predarii, invatarii, evaluarii si aplicarii
cunostintelor.
In afara preocuparilor de modelare a procesului
de invatare si perfectionare tehnicii sportive si de
dezvoltare a capacitatiilor motrice si biologice, antrenorii
vor planifica si vor realiza:
a) Definirea sarcinilor de invatare – ca activitate,
actiune, operatie sau asteptare prin care sportivul
trece de la o stare de necunoastere la o stare de
cunoastere, de la o stare potentiala la una reala de
performanta;
66
 b) Timpul de invatare – este definit prin cantitatea
reala de timp, prin care sportivul invata si se
perfectioneaza intr-o ramura de sport, trecând
gradual de la studiul de incepator la cel de mare
performer; timpul procesului de invatare necesar
unui sportiv pentru a parcurge etapele formarii : -
alegerea sau depistarea;
- formarea sportivului de
performanta;
- tranzitia spre inalta performanta;
- inalta performanta; (ultimele trei
corespund celor trei stadii ale
antrenamentului sportiv).
Desigur acest sistem piramidal de construire a
procesului de anternament situeaza intr-o pozitie centrala
personalitatea antrenorilor care prin competenta si
cunostinte folosesc judicios timpul corespunzator
modelelor de pregatire prin respectarea urmatorilor trei
factori :
- Aptitudinea de invatare conditioneaza durata
timpului de realizare a sarcinilor, in dependenta cu
cantitatea de invatare anterioara, de talentul si
personalitatea sportivilor;
- Capacitatea de a intelege programul de instruire
reprezinta o combinatie intre inteligenta generala,
talentul si dezvoltarea motrica si biologica;
- Calitatea instruirii reprezinta un alt factor care influenteaza
timpul de invatare si este asigurata prin personalitatea si
cunostiintele antrenorului, conditiile organizatorico-materiale,
programarea si planificarea instruirii, aplicarea de metodologii
si tehnologii moderne corespunzatoare principiilor instruirii prin
respectarea particularitatilor de vârsta si individuale.
Acest mod de a vedea problema, simplu, dupa unii chiar
simplificator, presupune o analiza mult mai complexa si
centrata pe interactiunile si implicatiile celor trei variabile
fundamentale: predare, invatare si evaluare prin modele:

Modele bazate pe programare si simulare

In sfera preocuparilor de invatare a comportamentelor de

predare nu se poate vorbi de evolutii liniare si uniforme.

67
 Dintre strategiile utilizate in constructia modelelor de
predare, incepând de la cele de instruire programata simpla
pâna la complexele modele cibernetice, cele bazate pe
abordarea de tip sistemic, altgoritmic, informational sau pe
procese simulative, ocupa un loc aparte.
Pentru a intelegte mai bine esenta acestor modele,
mentionam ca in proiectarea si realizarea lor se iau in
considerare definirea clara a obiectivelor (subordonate
scopurilor generale); elaborarea instrumentelor de masura a
nivelului de atingere a obiectivelor; analiza caracteristicilor
sportivilor pentru care se proiecteaza modelul de instruire;
stabilirea strategiilor si a continutului ce va fi predat;
elaborarea materialelor si echipamentelor necesare instruirii;
determinarea valorilor si parametrilor de evaluare – tehnic si
motric – evidentiati prin “norme si probe de control” si
coroborarea lor cu modelele internationale.

Modele ale predarii bazate pe programare

Din categoria modelelor de acest gen retinem pe cele

cunoscute sub numele de programare lineara (B.F. Skinner),
programarea ramificata (N.A. Crowder) si programarea
criteriala.
Dispunând de o intemeiere psihologica si informationala,
riguroasa, modelele programate de predare-invatare pleaca de
la ideea conform careia predarea, mai precis modul in care
antrenorul organizeaza si prezinta programul este conditionat
de legile specifice ale procesului de invatare, a caror respectare
poate conduce la atingerea parametrilor de eficienta si
pregatire proiectati.
Specificitatea structurala a acestor modele rezida intr-un
set de elemente sau principii specifice, a caror aplicatie este
insa particulara dupa autor si, mai ales, dupa domeniul vizat.
Intre acestea se mentioneaza: obiectivele instruirii sunt
descrise explicit; comportamentul final se analizaza si se
defineste operational; divizarea materialului se face in raport
de posibilitatile reale ale sportivului; programele sunt verificate
experimental; sportivului i se ofera posibilitatea cunoasterii
gradului de corectitudine a rezultatelor obtinute; fiecare sportiv
lucreaza in ritmul sau, putând reveni si asupra unitatilor de
instruire; programele pot si trbuie sa fie revazute la anumite
intervale de timp.

68
Modele ale predarii bazate pe altgoritmi si
semialtgoritmi

Unul din intemeietorii acestor tipuri de modele poate fi

socotit psihopedagogul rus L.N. Landa, ale carui lucrari sunt de
referinta pentru cei ce au adoptat sau dezvoltat modele de tip
altgoritmic.
Care sunt elementele principale in constructia modelului?
Din perspectiva abordarii altgoritmice, predarea reprezinta
un proces de rezolvare/solutionare a unor probleme didactice,
de transformare a datelor initiale ale problemei intr-o structura
finala definita de scopurile instruirii scolare.
Cum se configureaza metodic, in etape generale, modelul
altgoritmului programului de predare?
Raspunsul il gasim intr-o varianta oferita de L.N. Landa,
dupa cum urmeaza:
a) stabilirea continutului si a scopului instruirii (sub forma
starilor si a elementelor calitative);
b) elaborarea mijloacelor de recunoastere (diagnoza) a
proceselor psihice (prin analiza comportamentului ca
structura de stari observabile);
c) determinarea valorilor obiective (numerice) de iesire ale
starii finale;
d) determinarea valorilor obiective (numerice) ale
variabilelor starii initiale;
e) stabilirea succesiunii etapelor de trecere din starea
initiala in cea finala;
f) determinarea tipurilor de activitate a sportivului pentru
trecerea dintr-o stare in alta (aici apar probleme de
organizare activitatii sportivului pentru prelucrarea si
insusirea acestei informatii);
g) determinarea tipurilor de teme care asigura indeplinirea
de catre sportivi a formelor de activitati necesare;
h) determinarea mijloacelor de raspuns (reactie) la
actiunile sportivilor si la rezultatele acestora.
Retinem ca elemente pozitive, incercarea de a proiecta
riguros valorile de intrare si iesire, de a stabili relatii si
conexiuni intre variabile si de a mari controlul antrenorului
asupra activitatii sportivului. Este evident ca initiativa,
independenta, spontaneitatea, si creativitatea sportivilor si

69
antrenorului ramân tot atâtea deziderate ce vor fi realizate prin
alte modele si strategii de predare-invatare.
Mai evident, retinem ca intr-un model bazat pe
semialtgoritm este posibila o conducere eficienta si o dirijare
buna a procesului predarii, o inducere planificata a invatarii
aproape simultan cu predarea, un control marit al
mecanismelor care produc transformarile in planul
continuturilor si o relationare mai buna a intrarilor cu iesirile.
Aplicarea modelului ridica si probleme, unele de
nedepasit, in special pe linia structurarii si etapizarii riguroase,
mai ales a elementelor ce contin informatii abstracte sau
puternic generalizate.

Model de predare bazat pe simulare

Modelele din acest tip au fost concepute in ideea de a

simplifica predarea in situatii in care sportivul are unele
particularitati ce nu-l fac abordabil in mod direct si autentic.
Se bazeaza pe principiul analogiei. In conformitate cu
acest principiu antrenorul selectioneaza pentru antrenamentul
sportiv un model de pregatire al unui campion sau al unei
echipe valoroase, prin care se realizeaza corespondente
biunivoce intre elementele de structura cele tehnice si
asemanari biomotrice.
Aceste similitudini vor desemna metodologia programarii
lectiilor de antrenament, prin orientarea procesului de invatare
cât mai aproape de modelul orientativ definit.
Urmarirea atenta a structurii si functionalitatii modelului,
ne conduce la formularea câtorva judecati de valoare care
definesc lectia de antrenament ca unitate didactica constituita
dintr-un lant de situatii si activitati prin care se realizeaza
formarea si perfectionarea viitorilor performeri.
Toate modelele si teoriile prezentate sunt numai câteva
care evidentiaza multitudinea eforturilor specialistilor de a
sintetiza teoretic si de a modela predarea. Putem socoti,
asadar, ca nici un efort in acesta directie nu epuizeaza
sensurile si semnificatiile pe care viata sportiva le confera
acestei realitati.
Procesul instruirii, in sensul lui restrictiv de predare, este
proiectat, se desfasoara si se evalueaza intr-un câmp
pedagogic extrem de complex.

70
 Progresul in cunoasterea matricilor predarii trebuie sa
constituie unul dintre obiectivele studiilor noastre explicative.
Raporturile intre variabile pot deveni contingente in spatiul
decizional al antrenorului. Ne putem astfel mai usor implica in
promovarea unei actiuni de optimizare a tehnologiei predarii, in
definirea unor modele coerente si echilibrate in optiunea pentru
o predare integrata, dinamica si eficienta. Avem astfel deschise
porti spre un program ce contureaza o posibila gramatica a
predarii.

Notiunea de model in domeniul sport

In antrenamentul modern, - modelarea aparuta la

inceputul deceniului 8, a fost imbratisata relativ repede, ceea
ce a facut ca termenul de model si cei derivati sa fie utilizati
atât in teorie cât si in practica , de un numar cât mai mare de
specialisti ai domeniului.
Pentru a putea opera eficient cu notiunea de model in
domeniul sportiv si mai ales pentru a putea realiza schimbul de
informatii pe acest subiect, vom preciza elementele de
legatura cu:
 Modelul operational - constituit din intreaga gama de
modele formulate in scopul aprofundarii cunoasterii
fenomenului, cum ar fi modelul mecanic al tehnicii
vâslitului; modelul matematic al sariturii in lungime;
modelul multilamelar al aruncarilor in atletism; modelul
biomotric al lucrului mecanic al membrelor superioare si
inferioare in judo, box, lupte, etc.
 Modele de antrenament (normative) – cuprind
intreaga gama de modele utilizate curent in miscarea
sportiva : model de pregatire, de selectie, psihologica,
biologic, de reactivitate, biochimic, fiziologic, etc.

Evolutia modelelor in sport

In intregul sau, fenomenul sportiv mondial cuprinde un

numar foarte mare de modele cu denumiri specifice
corespunzatoare domeniilor, conceptelor si a disciplinelor pe
care le defineste medical, de antrenament sau competitional.
Gradul de elaborare al unui model al performerului de un
anumit nivel (national, international, recordmen mondial) din
orice disciplina sportiva solicita celor implicati un mare grad de

71
obiectivitate in cuantificarea elementelor care opereaza in
procesul de pregatire al performantei.
De asemeni, se impune atragerea unui corp de specialisti
din domeniile stiintei sportului care sa defineasca o viziune
metodico-stiitifica asupra etapizarii, modelarii in conformitate
cu structura generala a modelului.
Modelul structural - in sport a aparut pornind de la criteriul
de performanta prin precizarea:
- parametrilor capacitatii psihice, motrice si ale tipului
somatic;
- ai datelor calitatilor motrice, tehnici si tactici;
Modelele multidisciplinare – aparute recent pe masura
cresterii nivelului performantelor sportive, prin implicarea
tuturor substiintelor ce compun stiinta sportului. Astfel au fost
materializate eforturile din domeniile de cercetare implicate
prin elaborarea unor modele unidisciplinare.
Modelele unidisciplinare – create si initiate de catre marii
antrenori, inca din deceniul 7, prin eforturi considerabile in
directia optimizarii procesului de pregatire, aceste modele
constituie motorul, in antrenamentele sportive pentru marea
performanta.
Aceste modele se folosesc la nivelul sectiilor de copii si
juniori, la nivelul de initiere deoarece sunt simple si folosesc
pentru a masura efortul, instrumente simple, ruleta,
cronometrul si cântarul.
Chiar daca in unele cazuri, tinându-se cont de conditiile
materiale ale momentului actual de dezvoltare a sportului
românesc, la nivelul de initiere, se impune totusi folosirea de
modele structurale in care parametrii pot fi masurati direct. In
felul acesta, conceptul de model va continua sa se dezvolte iar
antrenorii se vor apleca asupra studierii noutatilor aparute in
stiinta sportului, ca rezultat al dezvoltarii fenomenului sportiv in
lume

SISTEMUL EDUCATIONAL PENTRU ANTRENOR

Importanta impactului mediilor educative asupra

subiectilor educatiei se cere inca cercetata, realitatea activitatii
sportive se afla in continua schimbare si determina o dinamica
socioculturala cu efecte imprevizibile.

72
 Ca tip integrator, educatia permanenta valorifica succesiv
si simultan atât pentru formarea initiala cât si pentru educatia
adultilor toate formele educatiei:
• formala;
• nonformala;
• informala (incidentala);
Educatia formala - reprezinta ansamblul actiunilor
pedagogice proiectate institutional prin structuri organizate
sistematic, pe niveluri si trepte de studii – gradinite, scoli,
universitati, centre de perfectionare.Procesul de instruire este
realizat cu rigurozitate in timp si spatiu prin planuri, programe,
manuale, cursuri, materiale de invatare si se desfasoara sub
indrumarea – de regula - a cadrelor didactice. Educatia formala
se finalizeaza in certificate sau diplome.
Educatia nonformala - cuprinde ansamblul actiunilor
pedagogice proiectate si realizate intr-un cadru institutionalizat
extradidactic sau / si extrascolar, extracurricular – cercuri pe
discipline, interdisciplinare tematice/transtematice, ansambluri
– sportive, artistice; intreceri, competitii, concursuri, vizionarea
de muzee, expozitii, vizionari de spectacole. Ea ofera o sursa de
complementaritatein raport cu resursele pedagogice formale.
Educatia informala - reprezinta ansamblul influentelor
pedagogice exercitate spontan, difuz si ocazional de cate
institutii, medii, activitati care nu au un continut educativ
propriu-zis: localitatea, strada, cartierul, grupuri sociale,
comunitati, mass-media. In conditiile societatii contemporane,
postindustriale aria de influente informale a crescut
spectaculos o data cu un volum intens de informatie, dar
eterogen ca structura si inegal de la individ la individ. Educatia
informala poate completa si valorifica educatia formala si
nonformala, dar poate exercita si influente nedorite, care sa
scape controlului pedagogic.
Centrul National pentru Formarea si Perfectionarea
Antrenorilor, Federatiile Sportive si Directiile Judetene pentru
Sport sunt institutii care ofera diverse cursuri si programe de
educatie si pregatire a antrenorilor, acestea putând fi inscrise
in ceea ce se numeste ”educatie continua”.
Pregatirea profesionala continua a antrenorilor este
organizata in mod deosebit de catre Federatiile Sprtive direct
sau prin Asociatiile Judetene pentru antrenorii care doresc sa isi
perfectioneze pregatirea sau sa dobândeasca o alta clasificare
profesionala.

73
 Centrul National pentru Formarea si Perfectionarea
Antrenorilor, Federatiile Sportive si Directiile Judetene pentru
Sport sunt institutii care ofera diverse cursuri si programe de
educatie si pregatire a antrenorilor, acestea putând fi inscrise
in ceea ce se numeste ”educatie continua”.
Pregatirea profesionala continua a antrenorilor este
organizata in mod deosebit de catre Federatiile Sprtive direct
sau prin Asociatiile Judetene pentru antrenorii care doresc sa isi
perfectioneze pregatirea sau sa dobândeasca o alta clasificare
profesionala.
Organizatiile profesionale, patronatele, Camerele de
comert si industrie organizeaza, de asemeanea, diferite cursuri
de pregatire/perfectionare profesionala a personalului adult.
Societatile pe actiuni sau societatile cu raspundere
limitata constituite in mod special pentru activitatea de formare
profesionala continua a adultilor sau in completarea altor
activitati, organizeaza activitatea specifica urmarind obtinerea
unor venituri.
Federatiile si asociatiile sportive, ca organizatiile
nonguvernamentale respecta programele PHARE sau ale Bancii
Mondiale fiind unitati non-profit care acorda, de asemenea,
certificate de clasificare profesionala.
Educatia antrenorilor fiind o necesitate in spatiul
academic, stiintific, cultural, social si economic implica ca
antrenorii sa studieze tot ceea ce este nou in stiinta SPORTULUI
care sa conduca in final, la constituirea teoriei si practicii
personale in domeniu.

Preocupari de reforma in educarea antrenorilor.

In conjunctura politicilor educationale solicitate de

integrarea euroatlantica se resimte necesitatea unei reforme a
sistemului educational solicitat de o societate bazata pe
libertati individuale, economie de piata, competitie a valorilor,
stat de drept. Orice reforma educationala este insotita de o
deversitate a abordarilor emise din unghiul de vedere al
protagonistilor si/sau beneficiarilor: sportivii. studenti, profesori,
lideri scolari si universitati, sindicate, administratii locale si
centrale, experti si colaboratori internationali.
Responsabilitatile si atributiile raspund solicitarilor Uniunii
Europene care vizeaza urmatoarele capitole:
 educatie, formare profesionala si tineret;

74
  libera circulatie a persoanelor;
 libera circulatie a serviciilor;
 cercetare stiintifica.
In competenta statelor membre, a Federatiile Sportive
Europene educatia, formarea profesionala si integrarea
antrenorilor sunt aspecte prioritare.
Actualul acquis comunitar pentru acest domeniu solicita
sa se emita si sa se adopte sau sa armonizeze actiunile,
politicile si strategiile in domeniul educatiei sportive , pentru a
pregati dezvoltarea participarea la viitoarele programe ale
organisme europene”
Avem nevoie de un invatamânt sportiv recuplat cu nevoile
de calificare resimtite in economia, administratia, viata sociala
si cultura societatii noastre. Nici o unitate de invatamint sportiv
din lume nu mai califica un tânar pentru totdeauna in meseria
de antrenor.
Formarea continua trebuie scoasa din formulele invechite si
caduce care au facut-o prizoniera si trebuie transformata intr-o
componenta institutionala pentru fiecare federatie , club si
asociatie sportiva.
Este rational si constituie o cheie a succesului in sport sa
devenim, la rândul nostru, oameni care invata continuu
acumuleaza cunostintele utile din Stiintele Sportului, de care
avem nevoie, cu care sa facem ceva util pentru fiecare sportiv,
ca persoana privata si pentru mediile vietii noastre sociale.
Educatia trebuie realizata si/sau prin invatamânt.
Formarea capacitatilor de abstractizare, de abordare
diferita si completa a unor probleme, capacitatea de a formula
idei si de a testa solutii, capacitatea de a lucra cooperativ in
sectiile pe ramura de sport, capacitatea de a comunica
argumentativ – devin parti ale misiunii educatiei.
Acesta autonomie se cuprinde in finantarea globala si este
sprijinita pe contracte institutionale.
Accesul la resurse trebuie sa fie fructul initiativelor si
proiectelor prezentate in programe/ competitii de catre unitatile
sportive insele. Conducerile Federatiilor sportive capata un
caracter managerial clar conturat. Abordarea economica a
structurilor si performantelor devine parte a abordarii unitatilor
sportive de catre conducerea lor.
La aceste tendinte contradictorii ale sistemului educativ
trebuie adaugate frecventele schimbari din sistemul socio-

75
economic, carora oferta de educatie, atât formala cât si
nonformala, nu le ofera raspunsuri adecvate.
Din acest motiv, in perspectiva dezvoltarii prioritare a
resurselor umane, institutiile de educatie initiala sunt nevoite
sa preia unele din activitatile care, de obicei, sunt realizate prin
structuri de educatie permanenta. Principalele atuuri ale
institutiilor de invatamânt in asumarea acestei nevoi urgente
de formare continua si educatie a adultilor sunt
urmatoarele:”personal competent, un curriculum deja
structurat, posibilitatea de a eliber Din acest motiv, in
perspectiva dezvoltarii prioritare a resurselor umane, institutiile
de educatie initiala sunt nevoite sa preia unele din activitatile
care, de obicei, sunt realizate prin structuri de educatie
permanenta. Principalele atuuri ale institutiilor de invatamânt in
asumarea acestei nevoi urgente de formare continua si
educatie a adultilor sunt urmatoarele:”personal competent, un
curriculum deja structurat, posibilitatea de a elibera diplome si
certifica a diplome si certificate de competenta recunoscute la
nivel national si international etc.”
Principalele obiective care urmeaza sa fie realizate prin
sistemul de educatie permanenta profesionalizata a
antrenorilor sunt urmatoarele:
 asigurarea unui caracter sistematic si eficient actiunilor
desfasurate prin unitatile sportive;
 afirmarea scolii ca sistem de servicii catre comunitate;
 realizarea unui parteneriat intre scoala, comunitatea
locala si societatea civila;
 orientarea ofertei educationale nu numai spre cererile
pietei muncii, ci si spre dezvoltarea socio-economica
locala, integrata si durabila; promovarea unor noi
domenii ale educatiei permanente:educatie pentru
sanatate, educatia civica, educatia ecologica, educatia
pentru participare, educatia pentru cetatenie, educatia
pentru viata privata, educatia pentru munca de
calitate,etc;
 participarea la noua generatie de programe europene si
crearea progresiva a spatiului educativ european.

PROGRAME DE PERFECTIONARE SI EDUCATIE A

ANTRENORILOR

1. Adresabilitatea si atitudinea.

76
 In intocmirea si organizarea programelor, de perfectionare
si educare va urmari realizarea cu precadere a acestora in
coparteneriat sau consultanta, pe baza de contract si cu alte
institutii abilitate.
Programele de educatie a adultilor au ca adresabilitate:
 pregatirea profesionala a antrenorilor in sistemul
formarii profesionale initiale si continue cât si a
conversiei si reconversiei profesionale;
 pregatirea antrenorilor in sistemul educatiei
permanente in domenii de interes, precum tehnologia
informatiei, limbile straine, educatia economica si
antreprenoriala, educatia pentru o cetatenie
democratica, educatia pentru sanatate, management,
educatia parintilor si altele;
 completarea educatiei de baza a antrenorilor care,
din diferite motive, nu au finalizat invatamântul
obligatoriu.
In acest context, programele de educatie a antrenorilor
sunt deschise pentru toate categoriile de clasificare
profesionala .
Succesul profesional – componenta esentiala a realizarii in
viata antrenorului – este asigurat de un ciclu de activitati
sportive bine articulat care debuteaza chiar din primii ani de
practica sportiva si continua pâna la sfârsitul acesteia.
El presupune un complex de activitate care incepe cu
identificarea si dezvoltarea aptitudinilor copiilor, urmat de
orientarea lor profesionala, de selectia, pregatirea initiala si
integrarea lor profesionala si sociala in activitatea sportiva, prin
munca, continuata cu reciclarea si perfectionarea permanenta
a cunostintelor profesionale.
Cariera profesionala presupune si recalificarea,
policalificarea, specializarea activitatii, realizate prin
sistemul de pregatire continua.
Formarea profesionala continua presupune, pe lânga
instruirea asigurata in cadru organizat, si efortul propriu de
autoperfectionare si autoeducare permanenta a individului. In
aceasta viziune, perfectionarea/diversificarea pregatirii
profesionale poate fi privita ca un proces continuu, permanent
care insoteste antrenorul de-a lungul existentei sale.
Formarea profesionala continua presupune, pe lânga
instruirea asigurata in cadru organizat, si efortul propriu de
autoperfectionare si autoeducare permanenta a individului.

77
 In aceasta viziune, perfectionarea/diversificarea pregatirii
profesionale poate fi privita ca un proces continuu, permanent
care insoteste antrenorul de-a lungul existentei sale.

2. Tipuri principale de activitati.

Formarea profesionala (initiala si continua) in cadrul
educatiei permanente, nu poate fi, prin sine un panaceu al
ocuparii depline si eficiente a resurselor de munca pentru
fiecare antrenor.
Este nevoie, totodata, ca acest proces sa se deruleze pe
finalul cresterii economice creatoare de locuri de munca.
Dintre programele care sunt parte componenta a politicii
de educatie permanenta prin sistemul educational, se pot
sustine cinci tipuri principale de activitati:
• programe referitoare la educatia de baza prin
educatie recurenta sau compensatorie;
• programe de formare vocational profesionala, prin
perfectionarea pregatirii profesionale si dobândirea unor
noi calificari profesionale;
• programe de socializare politica, educatie civica
pentru dobândirea competentelor si a atitudinilor
necesare exercitarii drepturilor si asumarilor
responsabilitatilor social-politice ;
• programe referitoare la educarea, cultivarea
aptitudinilor si a intereselor individuale ale
cetateanului pentru indeplinirea unui rol social activ;
• programe pentru pregatirea specialistilor in
domeniul invatamintului sportiv.
Programele referitoare la educatia de baza a
antrenorilor prin educatie, recurenta sau
compensatorie vizeaza diferitele tipuri de perfectionari
functionale, solicitate indeosebi de evolutia fenomenului
sportiv, ca o „a doua sansa”, pentru recalificarea
antrenorilor.
Programele de formare vocational-profesionala se
deruleaza intr-o multitudine de forme si pentru o varietate
de ocupatii si urmaresc reactualizarea culturii profesionale
sau dobândirea unor noi competente, impuse de schimbarile
din domeniul de activitate respectiv sau dobândirea unor noi
calificari.

78
 Dintre tipurile de activitati de formare, unitatile de
invatamânt sportiv au posibilitatea sa utilizeze urmatoarele
forme:
 stagii de mentinere si de perfectionare a cunostintelor
care asigura actualizarea sau ameliorarea
competentelor antrenorilor;
 stagii de adaptare – care faciliteaza accesul la
promovabilitate spre noi locuri de munca ;
 stagii de promovare profesionala care permit
antrenorilor sa obtina o calificare mai inalta;
 stagii de reconversie si stagii de prevenire care
pregatesc antrenorii al caror contract de munca a fost
desfacut pentru a obtine locuri de munca ce reclama o
alta calificare sau ii ajuta pe cei amenintati cu
disponibilizarea pentru un transfer fie in cadrul, fie in
afara intreprinderii in cauza;
 cabinete metodice judetene si la nivelul cluburilor si
asoiciatiilor sportive ca servicii de consultanta si de
asistenta de specialitate, care asigura suporturi de curs,
materialelor audio-video, C.D.-urilor precum si initierea
de consultatii si proiecte.
 Centrul National pentru Formarea si Perfectionarea
Antrenorilor ca unitate nationala pentru coordonarea
profesionala continua, care functioneaza in baza unui
statut propriu;
Programele de socializare politica, educatie civica si
pe durata timpului liber asigura satisfacerea nevoilor si
intereselor unor grupuri, organizatii sau miscari sociale si ofera
servicii pentru proiecte care privesc timpul liber, hobby-urile
sau loisirul
Aceste activitati vor fi realizate prin cursuri intensive, de
duminica, la sfârsit de saptamâna, servicii educative voluntare
etc
Programele referitoare la educarea, cultivarea
aptitudinilor si a intereselor individuale ale antrenorului
pentru indeplinirea rolului social al activitatii sportive
sunt programe care au ca obiective explorarea si dezvoltarea
definitiilor cetateniei care trebuie sa ia in considerare
diversitatea situatiilor din România si Europa, cât si
identificarea cunostintelor necesare pentru exersarea acesteia.
Activitatile pot fi realizate prin intâlniri de lucru, stagii de
formare, studii de caz, seminarii, elaborarea de programe si

79
manuale, toate având drept scop implementarea acestor
proiecte la nivelul unitatilor de invatamânt.
Programele pentru pregatirea specialistilor in
domeniul educatiei antrenorilor sunt de factura speciala si
urmaresc formarea acetora ca formatori pentru sportul de
performanta , de asemenea, ele initiaza si dezvolta cercetari
puse in serviciul educatiei permanente.
Având in vedere faptul ca educatia antrenorilor are un
specific, care o diferentiaza de cea de tip scolar, antrenorii
trebuie sa parcurga cursuri de andragogie si sa participe la
stagii de formare in domeniul Stintei Sportului.
Curriculum-ul in cazul cursurilor si programelor pentru
adulti inca nu este reglementat la nivel european, central sau
national. Acesta este stabilit de catre institutiile care
organizeaza aceste cursuri pentru anumite perioade de timp:
anual, pe semestre, lunar, uneori numai pentru perioada unui
seminar, de cele mai multe ori prin decizia instantelor sau
organismelor de conducere ale institutiei organizatoare sau in
functie de cererea adultilor, in functie de nevoile acestora.
Metodele specifice educatiei antrenorilor sunt la latitudinea
formatorului C.N.F.P.A, Federatiile Sportive,Directiile Judetene
care formeaza sau organizeaza programele.
Evaluarea in domeniul educatiei antrenorilor presupune cel
putin trei tipuri de activitati:
 evaluarea eficacitatii produselor curriculare (module,
pachete de invatare, suporturi de curs);
 evaluarea eficientei activitatii practice desfasurate in
sectii si la nivelul loturilor nationale, pe baza analizei
raportului conduceri unitatilor sportive,
 evaluarea si atestarea pregatirii antrenorilor prin examene
de calificare profesionala.
Absolventii cursurilor de calificare, perfectionare si avansare
profesionala primesc „certificate de competenta”, recunoscute
pe piata muncii.
Sistemul de evaluare institutionala a antrenorilor si
specialistilor din sport va fi corelat si cu problematica educatiei
adultilor prin includerea unor criterii privind contributiile
personalului la realizarea obiectivelor educatiei permanente, iar
in salarizarea, acordarea distinctiilor si a recompenselor se vor
tine cont si de rezultatele obtinute in acest domeniu.

80
 Participantii la programele si cursurile de pregatire si
perfectionare, sunt evaluati potrivit strategiei proprii a
organizatorilor.
Putem recunoaste, insa, in ansamblu, tehnici si metode de
evaluare in domeniul psihomotor (evaluarea capacitatilor,
aptitudinilor, deprinderilor, priceperilor) evaluare in domeniul
socio-afectiv (evaluarea atitudinilor) sau evaluare in domeniul
cognitiv (evaluarea cunostintelor).
De foarte multe ori evaluarea se face informal, desi in unele
cazuri exista forme standardizate de instrumente de evaluare,
aceasta este si formala (cazul cursurilor oferite de la distanta
sau prin corespondenta de unele institutii care au primit
suportul si instrumentele utilizate de parteneri din strainatate).
Resursele materiale se refera la infrastructura logistica
(spatii de instruire, laboratoare, echipamente) si la capacitatea
acesteia de a fi compatibila cu obiectivele cursurilor si numarul
beneficiarilor.
Programele/cursurile de educatie a antrenorilor pot
imbraca diferite forme, ca module, cursuri sau programe de
formare prin invatamântul de zi, seral, cu frecventa redusa,
prin forme de educatie deschisa si la distanta. Forma de
organizare, durata programelor/cursurilor, criteriile de acces la
acestea, continutul lor sestabilesc de catre conducerile
unitatilor sportive.
 Cabinetele metodice judete si cele din unitatile sportive
urmaresc asigurarea conditiilor materiale pentru
formarea profesionala continua a antrenorilor, care sunt
infiintate ca centre de invatamint sportiv.
Resursele financiare necesare activitatilor de educatie
permanenta se constituie din alocatii de la bugetele de stat si
locale, contributii ale participantilor, ale organizatiilor patronale
si sindicale, din fonduri speciale pentru formarea profesionala,
din fonduri externe cu aceasta destinatie si din alte surse.

3. Fondurile obtinute din activitatea de educatie a

antrenorilor se constituie si se folosesc ca venituri proprii.
Structuri manageriale.
Infrastructura sistemului de educatie a adultilor se
realizeaza prin unitati de invatamânt si presupune existenta
unor structuri manageriale la nivel international si national.
Pentru educatia permanenta a antrenorilor in Romania
conform Documentivelor U.E. ( Directivele 89/48/CCE si

81
95/51/CCE si Decizia 85/386/CCE) trebuie sa prevada
urmatoarele atributii:
 poiectarea unui sistem unitar de formare continua, flexibil
si diversificat, care sa raspunda adecvat cerintelor actuale
si de perspectiva;
 racordarea programelor de educatie a antrenorilor si a
standardelor europene la cerintele internationale ale
domeniului;
 desfasurarea formarii continue pe principii economice si
utilizarea integrala a resurselor de catre organizatori;
 promovarea actelor legislative si normative specifice
activitatilor de formare continua si educatie a
antrenorilor ;
 elaborarea politicilor de educatie a antrenorilor si
monitorizarea aplicarii lor;
 organizarea si coordonarea infrastructurii aferente formarii
continue si educatiei antrenorilor ;
 expertizarea activitatii de proiectare, realizare si evaluare
a educatieiantrenorilor;
 elaborarea programelor de formare continua la nivel
national prin stimularea interactiunii dintre unitatile
sportive si mediul administrativ, economic si cultural;
 infiintarea unor centre multifunctionale de formare
profesionala ;
 proiectarea unui sistem unitar de certificare a pregatirii
antrenorilor ;
 organizarea unor servicii de consultanta si de asistenta de
specialitate;
Pe plan national se vor elabora:
- documente si sinteze privind starea sistemului din
domeniul formarii continue antrenorilor;
- nomenclatoarele de pregatire;
- planurile, programele cadru, normele,
regulamentele si metodologiile de aplicare;
- criteriile de evaluare si indicatorii nivelurilor
minime de validare pentru certificarea pregatirii;
- avizarea de catre federatiile sportive a fundatiilor
si asociatiilor, care au prevazute in statut activitati
de educatie a antrenorilor.

82
 Motivarea este foarte importanta pentru educatia
ANTRENORILOR , pentru ca fara motivare nu exista impuls si
puterea de a rezista la invatare. In schimb, activarea nu este
la ANTRENORI un mijloc de la sine inteles al succesului, când
nu exista experienta pozitiva, reiesita din utilizarea acestei
metode, adica a activarii.
Constiinta de succes, care poate fi nelimitata, este
conditionata totusi de structura factica. Toate cele trei
elemente apar ca plauzibile din punct de vedere psihologic si
valorificabile din punct de vedere andragogic.
Constructia de invatare graduala si transparenta, pe baza
de pasi, vine in intâmpinarea nevoilor de siguranta si iIn
epoca actuala, cea a unei reconsiderari absolut necesare
privind educatia sistematica, realizata prin formarea formala
sau nonformala, unitatea sportiva dispune de un imens
potential, rolul cabinetelor metodice este cel mai adesea
neexploatat.
In epoca actuala, cea a unei reconsiderari absolut
necesare privind educatia sistematica, realizata prin
formarea formala sau nonformala, unitatea sportiva dispune
de un imens potential, rolul cabinetelor metodice este cel
mai adesea neexploatat.
Repunerea in drepturi a triadei educatie –
competitivitate profesionala - cetatenie democratica,
redimensioneaza rolul scolii in contextul socio-economic,
cultural si politic al lumii moderne a mileniului trei.

CAPITOLUL IV

MOTIVATIA SI PRACTICA SPORTIVA

In sportul de inalt nivel, motivatia constituie un factor de

mare importanta, deoarece ajuta antrenorul in definirea
strategiei de pregatire a viitorului sportiv de performanta.
Numeroase studii, elaborate de cei mai de seama
specialisti, au demonstrat ca mari valori ale sportului mondial,
sub influenta antrenorilor si au schimbat motivele initiale,

83
indeosebi determinati de aura celebritatii sau a unor câstiguri
materiale pe care nu le anticipasera la debutul in activitatea
sportiva.
Pentru a aprecia corect motivatia sportivilor in timpul
pregatirii, antrenorii trebuie sa analizeze comportamentul
acestora sub doua aspecte:
a) aspectul selectiv care cuprinde modul de invatare a
tehnicii, de dezvoltare motrica si a interesului vis a vis de
ceilalti sportivi, rezultatul in concurs.
b) aspectul cantitativ prin care se determina interesul in
rezolvarea sarcinilor antrenamentului, prezenta la lectii,
rezistenta de durata in efort, intensitatea cu care lucreaza etc.
In activitatea de mare performanta esential este primul
aspect, deoarece el evidentiaza comportarea selectiva,
intensitatea, rezultatul si motivatia.
Analiza statistica, analiza factoriala a motivelor ce stau la
baza practicarii sportului au evidentiat mai multe motive:
pentru dezvoltarea fizica, pentru distractie, pentru a cunoaste
ceva nou, pentru a cheltui energie, pentru dorinta parintilor sau
a prietenilor, pentru recuperarea unor handicapuri fizice sau
psihice si pentru a deveni celebru.
Ierarhizarea motivarilor sufera modificari in functie de
vârsta, sexul, durata si sportul practicat, deoarece este dificil
de prezentat o esalonare graduala a acestora.
O statistica alcatuita de catre C.I.O. pe baza raspunsurilor
a 35 % din participantii la Jocurile Olimpice de la Barcelona, au
evidentiat urmatoarele opt laturi.
Comisia de statistica a C.I.O. la care au raspuns 35 %
dintre participanti la Jcurile Olimpice de la Bacelona, au
evidentiat opt factori care au stat la baza motivarii de a
practica sportul, acestia sunt:
1. dorinta de succes pentru a câstiga; pentru a deveni
celebru; pentru a primi recompense.
2. dezvoltare a personalitatii, pentru a-mi ameliora
capacitatile fizice si morale, pentru a ajunge la un bun nivel
tehnico-tactic;
3. cautarea unei activitati asociative pentru a muncii in
echipe, pentru a-mi satisface spiritul de echipa.
4. dezvoltarea unui corp armonios si atingerea unei forme
fizice perfecta, pentru a fi in forma, pentru a practica o forma
de miscare.

84
 5. placerea de intrecere pentru a-mi verifica potentialul
fizic, pentru a utiliza echipament sportiv.
6. necesitatea cheltuielii excesului de energie pentru a-mi
regla tensiunile interioare , pentru a-mi cheltui util energia.
7. ajutor “familial” pentru a-mi sprijini material familia,
pentru a satisface dorinta familiei.
8. pentru a avea prieteni, pentru a face noi cunostinte.
Aceste motive, nu sunt exact simetrice, dar ele justifica,
explicând momentul de debut intr-o activitate practica.
Practicarea sportului, interventia antrenamentului
rezultatul sportiv modifica motivatia de debut apropriind-o de
cerintele performantei sportive.

NEVOIA DE CONTACT SOCIAL

Sportul de inalt nivel cunoaste o dezvoltare impetuoasa,

devenind astazi o forma sociala de manifestare a talentului
motric al unei natiuni, ceea ce a deteminat o schimbare
radicala a preocuparilor factorilor de decizie, guvernamentali si
neguvernamentali pentru satisfacerea cerintelor mereu
crescânde pentru actul sportiv.
Personalitati ale sportului, persoane prin a caror
performante de exceptie, au devenit eroi nationali, celebritati in
lumea internationala, numele si figura acestora au fost
imortalizate prin statut, denumiri de localitati, astazi si arene
sportive.
Si totusi, ce i-a determinat pe acestia sa si dedice viata
fenomenului sportiv, care impune un regim auster de viata, plin
de privatiuni si care supun organismul unor solicitari intense si
continue, la limita posibilitatilor umane?
Care este locul si rolul antrenamentului in dirijarea
efortului pentru materializarea talentului si a potentialului
biologic al sportivilor?
Motivele care-i determina pe antrenori si pe sportivi,
pentru a se angaja in acest travaliu de lunga durata, se gasesc
in trei aspecte corespunzatoare motivatiei umane:
- necesitatea de a se simti competent si a se
autodetermina.
- necesitatea de stimulare.
- necesitatea contractului social.

COMPETENTA SI AUTODETERMINAREA

85
 Dupa diferite si multiple cautari si studii asupra conduitei
umane a sportivilor si antrenorilor, competenta si autoeducarea
acestora este motivata de : “stima de sine”, “aprofundarea
teoriei si practicii”, “studiul si activitatea promotionala”,
notiuni care se manifesta cu intensitate si sentimente pozitive
de incredere in propria persoana.
Pentru realizarea acestei motivari, antrenorii vor urmari
continu realizarea urmatorilor factori:
- cautarea dezvoltarii multilateralitatii profesionale si
personale;
- cautarea succesului;
- cercetarii in domeniul de specialitate si in stiintele
ajutatoare, pentru modelarea biologica a organismului uman, la
cerintele ramurii de sport.
Din aceasta perspectiva, antrenorul si sportivul cauta cai
si mijloace pentru a deveni competitiv si a se mentine la un
nivel superior in elita performantelor sportive.

NEVOIA DE STIMULARE SI CONTACTELE SOCIALE

Antrenorul si sportivul de inalt nivel isi desfasoara

pregatirea intr-o sfera de activitate proprie, in locuri special
amenajate, pe baza unor norme si cerinte precis programate,
de multe ori fiind lipsiti de elementarele preocupari ale vietii
socio-economice.
Informatii din activitatea socio-economica patrund pe
diferite canale si in viata sportivului de performanta,
stimulându-l pentru a deveni activ si in planul activitatii civice.
Prin forme diferite se impune ca sportivul sa fie atras
permanent in viata de zi cu zi, sa fie integrat in preocuparile
sociale, sa fie integrat cu unele facilitati impuse de programul
pregatirii in sistemul de invatamânt, pentru a nu deveni un
“neintegrat social”, in momentul retragerii din activitatea de
performanta.
Pentru stimularea pregatirii, se impune recunoasterea
permanenta a eforturilor depuse in procesul de antrenament si
nu in ultimul rând, acordarea unor recompense materiale prin
care sa fie recompensate pentru pierderile si sacrificiile la care
sunt supusi antrenorii si sportivii.
In rezumat, pentru desfasurarea unei activitati motivate,
trebuie urmarit permanent satisfacerea nevoilor fundamentale:

86
nevoile de recunoastere a eforturilor valorii si competentei;
nevoile de stimulare a activitatii si a rezultatului sportiv si
nevoile de integrare in relatiile sociale.

ROLUL ANTRENORULUI IN MOTIVAREA SPORTIVILOR

Antrenorul trebuie sa priveasca cu atentie elementele

motivationale ale sportivilor, sa stie sa le moduleze si sa le
orienteze spre scopul performantei printr-o organizare
adecvata a intregului program de antrenament.
Antrenorul are câteva posibilitati la indemâna pentru a
influenta (intari sau diminua) motivatia initiala a sportivilor.
Cunoscând motivul initial, cu grija si atentie antrenorul
poate interveni si schimba, prin argumente, in functie de
obiectivele pregatirii, sau prin transmiterea de sarcini noi pe
parcursul lectiilor de antrenament, motivatia (intrinseca sau
extrinseca) de inceput, prin convingerea acceptarii noilor
orientari, ce vor conduce in final la acceptul unei noi motivatii
prin care se realizeaza cresterea randamentului si a eficacitatii
procesului de invatare.
Cu siguranta ca textul pedagogic cu care actioneaza in
acest sens antrenorul este esential, depinde de maiestria sa in
folosirea unor mijloace care si-au demonstrat o eficienta
crescuta in atingerea scopurilor selectiei si a motivarii
sportivilor pentru atingerea marii performante.
Se evidentiaza câteva procedee de actiune in dezvoltarea
motivatiei debutantilor si inscrierea lor in circuitul practicii
sportive durabile, care si-au demonstrat viabilitate si eficienta.

RECOMPENSAREA ACTIVITATII SPORTIVILOR

In mod frecvent organizatorii activitatilor de performanta,

indiferent de valoarea concursului, trebuie sa remita
participantilor medalii, cupe, trofee, diplome, prin care sa se
evidentieze valoarea concurentilor.
De asemeni, antrenorii trebuie sa alcatuiasca un sistem
propriu de recompensare a pregatirii, prin acordarea graduala a
unor categorii de clasificare corespunzator valorii sportive.
Sportivii manifesta interes si sunt motivati prin
recompensarea (recunoasterea) publica de catre antrenor a
salturilor valorice acumulate in procesul de antrenament.

87
 Organizarea periodica a unor lectii publice de verificare a
nivelului pregatirii prin trecerea unor probe si norme de control
si recompensarea celor cu rezultate pozitive.

ORGANIZAREA SI PARTICIPAREA LA CONCURS

In general competitia, creeaza o puternica motivare a

sportivilor, dar un efect negativ il poate constitui lipsa
recompenselor. Inainte de a decide inscrierea la concursuri,
antrenorul trebuie sa colaboreze si sa coopereze cu
organizatorii pentru a definitiva cerintele, valoarea si modul de
desfasurare a intrecerilor.
Competitia daca este bine organizata, iar rezultatele
pozitive sunt recompensate, localizeaza interesul si
participarea pentru pregatirea sportivilor.
Antrenorii trebuie sa militeze pentru instituirea unor
sisteme asociative, locale, regionale, divizionare si nationale pe
grupe de vârsta si sex, care sa asigure si un sistem de
recompensa valorica prin acordarea unor categorii de
clasificare sportiva (copii, cadeti, juniori, tineret, seniori) cât si
valorica (cat.a-III-a, cat.a-II-a, cat. I, maestru al sportului,
maestru emerit).

MODULAREA PREGATIRII (SARCINILOR)

Procesul de antrenament trebuie sa conduca sportivul

printr-o etapizare a instruirii de la initiere la performanta, cu
sarcini in timp pentru invatare, perfectionare si automatizare.
Antrenorul va fixa sarcini individuale si colective pe nivele
si dificultati adecvate, facile si accesibile, prin care sa se
stimuleze interesul sportivilor.
Sarcini foarte usoare sau din contra grele si dificile de
realizat, conduc la dezinteresul fata de executie, corespunzator
cu refuzul de realizare a programului propus.
Mijloacele pregatirii, trebuie sa fie accesibile, stimulative si
motivante pentru a trezi interesul realizarii acestora de catre
sportivi.

PROPUNERI DE SARCINI NOI

In practica sportiva, astazi se aprecieaza ca interesul

pentru realizarea obiectivelor de performanta, selectia incepe

88
de timpuriu, marile performante devin accesibile sportivilor de
la vârsta junioratului.
Cum la aceasta vârsta, interesul pentru nou se manifesta
plenar, se impune ca in fiecare lectie de antrenament, in
programul de invatare, alaturi de temele deja cunoscute sa
apara si elemente noi, recunoscute.
Antrenorii trebuie sa incerce si sa includa in mijloacele
pregatirii, elemente noi, deoarece acestea creeaza senzatii
inedite, reactualizeaza interesul si conduc la o noua motivare.
Elementele noi trebuie sa nu fie foarte dificile, dar sa
solicite imaginatia si sa rupa monotonia din cadrul instruirii.
Fie ca este procedeu tehnic, exercitiu fizic, combinatie de
elemente tactice, trebuie sa fie recunoscut sportivilor, pentru a
contribui astfel la trezirea interesului.

FOLOSIREA FEEDBACK-ULUI POZITIV

Fiecare antrenor trebuie sa reactioneze vis a vis de

prestatiile sportivilor intr-o maniera pozitiva.
Folosirea “feedback-ul pozitiv”, pentru o nereusita
motiveaza activitatea viitoare a sportivului, (iti lipsesc cativa
centrimetrii, secunde pentru a castiga) devenind un motiv de
mobilizare in pregatire, intarind increderea in posibilitatile
sportivului.
Deasemeni, dupa realizarea unei performante, antrenorul
cu tact, trebuie sa precizeze unele din lacunele constatate in
timpul concursului.
Cu moderatie se va stimula activitatea viitoare, prin
evidentierea valorii rezultatului (astazi am castigat, dar echipa
intalnita avea o valoare modesta si a comportarii pozitive a
sportivilor, fara a uita de-a-i motiva pentru pregatirea viitoare.

DEZVOLTAREA ANATOMIEI SPORTIVILOR

Tot pentru motivarea activitatii sportivilor, se foloseste de

catre antrenori, transferarea unor sarcini din cadrul lectiilor de
antrenament in responsabilitatea acestora.
Prin transferul initiativei individuale direct sportivilor,
antrenorii realizeaza o crestere a responsabilitatii acestora in
pregatire, a auto-evaluare a executiilor si un autocontrol in
vederea participarii in concursuri si competitii.

89
 Totusi, antrenorul trebuie sa se implice in mentinerea unei
intensitati si a unei dozari corecte a efortului impus de sarcinile
lectiilor, fara a interveni brutal, mentinand o atitudine de
participant (nu de conducator).

MODIFICAREA CAUZALA A ATRIBUTIILOR

Dupa o intalnire, sau un meci pierdut, antrenorul pentru a

salva coeziunea echipei si motivatia sa, va analiza comportarea
sportivilor cu realism, fermitate, precis si real cauzele care au
determinat esecul. Aceasta interventie trebuie sa demonstreze
competenta antrenorului, in a evidentia valoarea individuala a
sportivilor, vis a vis de greselile comise de jucatori, in ideea
folosirii insuccesului ca o noua posibilitate de motivatie pentru
intalnirile urmatoare.
Pentru a realiza o motivatie pozitiva, se vor prezenta noi
atributii tehnico-tactice, noi scheme de joc, in functie de
calitatile pozitive ale jucatorilor solicitandu-le totodata
angajarea in pregatire, in vederea realizarii acestora.
In sporturile individuale, se vor prezenta calitatile si
componentele tehnico-tactice, care sunt deficitare, caile,
mijloacele si metodele prin care acestea se pot remedia. De
obicei, se vor prezenta “extra-sarcini” individuale, pe care
sportivii trebuie sa le recunoasca si sa le rezolve individual.
Continuu, in timpul procesului de pregatire, antrenorul
trebuie sa mentina interesul sportivilor, sa constientizeze
importanta activitatii depuse, prin prezentarea de noi sarcini, in
scopul dezvoltarii fizice si perfectionarii tehnico-tactice.

FAVORIZAREA VIETII DE GRUP

Antrenamentul sportiv este caracterizat printr-o activitate

in grup, pe niveluri de varsta, sex, sau valoare, ceea ce impune
antrenorilor sa realizeze o ambianta de camaradenie, din
partea sportivilor, relatii amiabile, de colaborare si ajutor.
Importanta acestui aspect, nu trebuie sa fie neglijata de
catre antrenor.
Intr-un colectiv organizat si disciplinat, sportivul se
obisnuieste sa respecte ordinea, sa se supuna cerintelor si
regulamentelor impuse de practicarea unei discipline sportive.

90
 O atentie deosebita trebuie sa acorde antrenorul activitatii
de educare a sportivilor in primii ani de instruire, ani in care se
fundamenteaza motivatia practicarii sportului de performanta.
Lectiile de antrenament capata valoare educativa in
momentul in care antrenorul va reusi sa dezvolte interesul
sportivilor, prin cunoasterea tehnicii si a regulamentului de
organizare si concurs, intr-un cuvant cu castigurile impuse de
fiecare ramura sportiva.
Practicarea sportului, impune antrenorilor si sportivilor
restrictii permanente, atat in procesul de invatare a tehnicii, cat
si pentru evitarea cauzelor ce pot conduce la producerea de
accidente.
Cum instruirea se realizeaza in cadrul sectiilor pe ramura
de sport, o sarcina a antrenorului o constituie si o buna
organizare a grupelor de sportivi.
Inca de la inceputul practicarii sportului, elevilor trebuie sa
li se repartizeze sarcini si responsabilitati precise, sa-si
subordoneze interesele individuale celor colective.
Antrenorul trebuie sa creeze legaturi de independenta
(cat. de greutate, posturi in echipa, s.a.m.d).
Intre sportivii, se formeaza grupe unite si realizeaza o
dezvoltare morala a membrilor sectiei.
Organizarea ajutorului reciproc sub principiul “succes
pentru mine dar si pentru (adversar) coechipier” in timpul
antrenamentului, dar mai ales in timpul intrecerilor, contribuie
la formarea unor relatii de intrajutorare si amicitie intre sportivi.
Actiuni repetate ale sportivilor pe baza convingerilor
sentimentale si deprinderilor de munca, au ca rezultat
dezvoltarea acestora si transformarea lor in trasaturi de
caracter, necesare viitorului sportiv de performanta.
In ultimii ani, societatea umana s-a confruntat cu mari
schimbari in motivatia privitoare la practicarea sportului.
Evolutia spectaculoasa a performantelor, a reliefat
motivatia profesionalizarii practicarii sportului de inalt nivel in
scopul realizarii unor beneficii materiale atat de catre
practicantii (sportivi si antrenori) cat si de catre organizatorii
competitiilor interne si internationale.
De asemeni sportul pentru toti a devenit o cerinta
obligatorie, ca motivatie pentru instituirea sanatatii si a unei
conditii fizice indispensabile eliminarii stresului intelectual si
asigurarii capacitatilor fizice, ca raspuns la solicitarile
activitatilor umane.

91
CAPITOLUL V

PERSONALITATEA IN PRACTICA
SPORTIVA

PERSOANA, PERSONALITATE

La nastere, fiinta umana, copilul este doar un candidat la

umanitate. Singura inzestrare initiala este aptitudinea de a
invata. El devine realmente om in masura in care isi insuseste
prin instruire si prin educatie cunostintele, priceperile,
deprinderile, obisnuintele, opiniile, convingerile, sentimentele,
aptitudinile, mentalitatile pe care societatea le promoveaza in
etapa respectiva.
Persoana evalueaza in sensul dorit si cu randamentul
cerut numai daca asupra ei se exercita, de la cea mai frageda
varsta un “sistem concentrat, unitarde influente” de catre
familie, scoala, unitati sportive, mediu social in general, pentru
atingerea unor obiective definite cat mai clar cu putinta.
Persoana constituie omul, cu nume si stare civila, cu
drepturi si indatoriri, indiferent de calitatile fizice si intelectuale,
cu care este inzestrat.
In prezent, exista peste 150 de definitii psihologice ale
personalitatii, fiecare dintre ele surprinzand anumite laturi ale
acestuia. Toate aceste definitii prezinta personalitatea doar prin
atributiile psihice amintind corpul “capacitatile fizice”,
limitandu-se la insusiri si trasaturi, de temperament, de
motivatie si de caracter. Numerosi autori, nu includ aptitudinile
in structura personalitatii, desi acestea sunt foarte diferite de la
om la om, ele reprezintând un element de individualizare.

92
 Pentru persoanele angajate in procesul de instruire si
educare fenomenul “Sport” din viata sociala moderna, apare ca
necesitate indiferent de treapta pe care se afla in procesul de
organizare a sportului conducator, antrenor, sportiv, obligatia
sa se preocupe de dezvoltarea capacitatilor fizice si
perfectionarea tehnico-tactica a persoanelor incluse in sistem.
Aceasta componenta nu mai poate fi neglijata, mai ales ca
fiind vorba de sportivi, zestrea fizica, starea de antrenament a
corpului, reflecta profund insusirile si trasaturile lor, in calitatile
psihomorale specifice fiecarui practicant al sportului.
In sens “filozofic”, personalitatea, exprima persoana
inzestrata cu o serie de insusiri si trasaturi de nivel calitativ
superior, in virtutea carora contribuie decisiv (in timpul
activitatii ca sportiv) prin creatii si rezultate deosebite, la
dezvoltarea sportului, a unor discipline sportive.
De exemplu, cu referire la trecut, sunt privite ca mari
personalitati ai sportului: Clesius Clay, Mark Spetz, Pele, Frantz
Bekembauer, Nadia Comaneci, Carl Lewis, Bob Beuman, Teofilo
Stiwenson, Yamashita Y, Iolanda Balas, Gheorghe Hagi si multe
alte valori.
Din punct de vedere “moral” sunt socotiti personalitati,
deoarece au jucat roluri benefice in viata colectivitatilor pe
ramura de sport.
Personalitatile se afirma prin influenta pe care o exercita
asupra celor din jur.
Forta autoritatii lor depinde de rezultatele sportive,
obtinute, ca urmare a cunostintelor acumulate de inteligenta si
talentul dovedit pe terenul de intrecere, de iscusinta in
rezolvarea problemelor complexe pe care le solicita
antrenamentul si competitia sportiva.
In sens “psihologic”, personalitatea reprezinta sistemul
hipercomplex, organizat, structurat, dinamic format din
totalitatea insusirilor si trasaturilor relativ constante,
caracteristice fiecarei ramuri sportive din punct de vedere
psihic, in baza carora sportivul se adapteaza la cerintele
specifice ale antrenamentului si competitiei sportive.
In concluzie, evitand polemicile diferitilor autori in legatura
definirea si cu componentele personalitatii in sport, (mai nou se
vorbeste si de personalitate locala scoli nationale de sport)
credem ca pentru succesul activitatii de instruire si de educare
a sportivilor, este util sa se accepte existenta urmatoarelor

93
componente, concomitent distincte si intrepatrunse intim, ale
fiintei umane:
- sano (corpul), intelectual (aptitudinile), temperamentul
(afectivitatea, motivatia, caracterul).
Toate se reflecta nemijlocit in activitatea sportiva si
intrucat aceasta trebuie sa devina tot mai performanta, cele de
mai sus urmeaza sa constituie pentru antrenor, obiectul
preocuparilor sale constante, in scopul dezvoltarii armonioase a
tuturor structurilor de personalitate ale sportivilor, prin
intermediul antrenamentului si al competitiei sportive.

PERSONALITATEA SI PRACTICA SPORTIVA

Pentru a forma si educa personalitatea unui sportiv,

antrenorul trebuie sa-si demonstreze propriile calitati de
competenta tehnica, sa fie un nume, o personalitate, in ramura
de sport practicata.
De regula antrenorii cu rezultate de exceptie provin din
randurile fostilor sportivi de inalt nivel caliti in practica
sportului, cu o cultura pedagogica si o pregatire profesionala
adecvata, cu deprinderi si principii pentru instruirea tehnica si
dezvoltarea motrica, cu calitati de vointa si sentimente morale
superioare.
In concluzie, un antrenor trebuie sa stapaneasca temeinic
numeroase si variate cunostinte de specialitate, de pedagogie
si psihologie, intr-un cuvant sa aiba o solida cultura pedagogica
si o inalta competenta profesionala.
Maiestria pedagogica fiind un rezultat al unei indelungate
activitati de pregatire teoretica si practica se concretizeaza si
se exprima in faptul ca dupa ce au devenit stapani pe variate
metode si procedee, antrenorul le explica adecvat diferitelor
situatii pedagogice care se creeaza in procesul de
antrenament.
Antrenorul trebuie sa se ridice pana la capacitatea de a
analiza si generaliza propria sa experienta de a adopta creator
experientele pozitive din munca si rezultatele altor colegi din
domeniul activitatii sportive.
O parte componenta foarte importanta a maiestriei
pedagogice care dezvaluie mai ales “atitudinea si relatiile”
antrenorului cu sportivii, o constituie “tactul pedagogic”.
Numarul elementelor care concura la formarea unei
competente profesionale ale antrenamentului este mult mai

94
mare. Fara cunosterea lor, a modului in care ele ii influenteaza
comportamentul, este putin probabil ca antrenorul sa se miste
in chip firesc in domeniul sau deosebit de stufos al structurilor
psihomorale pe care este chemat sa le modeleze, in anumite
limite, din ce in ce mai complexe pe care le solicita specificul
performantei sportive.
Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Continentele si
Turneele dotate cu premii materiale importante, creeaza o
puternica motivatie pentru pregatire, atât factorilor de decizie
in sport, antrenorilor dar in mod deosebit sportivilor.
Pentru a raspunde acestor solicitari, sportivul si antrenorul
isi pun in valoare toate structurile personalitatilor si anume:
a) sano, corpul cu aptitudinile sau resursele lui fizice si
senzoriale: forta, viteza, indemânare, agilitate, rezistenta,
randamentul organelor de simt.
b) aptitudinile intelectuale caracterizate prin calitatea
proceselor mentale, tot ce s-a acumulat in memorie, inclusiv
capacitatea de a folosi creator, gândit materialul teoretico-
tactic respectiv.
c) afectivitatea si temperamentul: totalitatea emotiilor,
factor care tine in mare masura de temperamentul mostenit
(ereditar) de catre sportiv, corelat, potentat sau amplificat de
experienta competitionala.
d) motivatia: totalitatea intereselor, necesitatilor mai mult
sau mai putin constientizate;
e) caracterul: componenta morala a personalitatii.
In linii mari, structurile personalitatii sportive cunosc
diferentieri generale de experienta anterioara si se resimt in
raport cu particularitatile fiziologice si cu structurile intelectuale
si morale.
Personalitatea sportivului este conditionata de asigurarea
unei vieti firesti, decente, ferita de lipsuri, ceea ce impune sa
fie indeplinite doua conditii:
- sa existe o reprezentare corecta asupra importantei
necesitatilor;
- sportivului sa i se dezvolte capacitatea de a nu da curs
trebuintelor secundare, cu posibile urmari negative.
Nevoile sportivilor, justificate sau nu, trebuie cunoscute de
catre antrenori. Inainte de toate, sportivul este un ghem de
trebuinte de toate felurile. Relatiile sociale vin numai dupa
aceea.

95
 Cu timpul, rezultatele obtinute in activitatea sportiva prin
care se asigura satisfacerea acestor necesitati, devine ea insasi
o trebuinta.
Pentru acest motiv, antrenorul este obligat sa-i ajute pe
sportivii sa-si ierarhizeze corect interesele, sa-i invete sa
acorde prioritate celor cu adevarat importante din punct de
vedere al importantei performantei, sa le trieze cu grija, sa le
cenzureze pe cele secundare, blocându-le, amânându-le.
Totodata, nu se poate trece peste datoria antrenorului de-a
crea conditii pentru satisfacerea trebuintelor normale ale
sportivilor in procesul de antrenament.

LOCUL SI ROLUL PERSONALITATILOR IN DEZVOLTAREA

MISCARII SPORTIVE

Ar fi o iluzie sa se creada ca toti sportivii ce parcurg pasii

enumerati mai sus, au o evolutie pozitiva, care ii propulseaza in
elita de performanta in ramura de sport practicata.
In realitate, cerintele performantei, triaza si cern printr-o
sita foarte deasa, sportivii si antrenorii, asezându-i intr-un
clasament real al valorii atinse in procesul de antrenament.
Filtrul competitional, fiind foarte dur si devine din ce in ce
mai sever, il trec doar acei sportivi carora mecanismele intime
ale personalitatii le confera postura de lider.
De initiat sunt aceia care in antrenament trec totul prin
filtrul necrutator al ratiunii si al cerintelor de ordin moral
(caracterizat) care stiu sa-si ierarhizeze interesele, sa-si trieze,
sa-si controleze reactiile emotionale, sa-si eficientizeze corect
posibilitatile fizice, psihice, tehnico-tactice, morale si de vointa,
precum si mijloacele materiale in situatiile concrete cu care
sunt confruntati in activitatea de performanta.
Studiul autobiografic al personalitatilor celebre din
miscarea sportiva demonstreaza ca pentru a cuceri laurii
celebritatii, antrenorii si-au dedicat viata cu pasiune si talent,
performantei sportive.
Acestia au dublat talentul, supunându-se constient
rigorilor uneori supranaturale, pe care le reclama pregatirea in
sportul de inalt nivel.

96
 Reflectând asupra componentei de “personalitate
sportiva”, aceasta precizeaza: “persoana cu o serie de insusiri
si trasaturi de nivel calitativ superior, in virtutea carora
contribuie decisiv in timpul practicarii sportului, prin rezultate si
creatii deosebite, la dezvoltarea unor ramuri sportive,
exercitând influente semnificative asupra dezvoltarii sportului.
De exemplu, cu referire la trecut si prezent, sunt privite ce
mari posibilitati, ale vietii sportive din tara noastra, oameni
care au creat adevarate scoli pe ramuri de sport: Ion Cornianu,
Radu Hutan, Nicolae Navaret, Ioan-Kunst-Ghermanescu, Nicolae
Nedef, Stefan Covaci, Constantin Nour, Ion Popa, Ilie Oana,
Stefan Petrescu, Lascar Pana, Ioan Puica, Nicolae Marasescu,
Maria Simionescu, Bella Karoli si multi altii, ce au constituit
exemple de daruire si devotament pentru sportul românesc si
international.
Forta autoritatii lor a avut la baza nivelul inalt al
cunostiintelor acumulate, inteligenta si talentul dovedit, in
folosirea acestora, in iscusinta cu care au rezolvat problemele
ridicate de dezvoltarea sportului national si mondial, confirmate
prin rezultatele de exceptie obtinute de catre sportivii
selectionati si pregatiti pentru noua performanta.
Forta lor a fost dublata de capacitatea prin care au pus
totul in slujba ideii de performanta, au mobilizat toti factorii de
decizie din ramura de sport antrenori, sportivi, federatii pentru
finalizarea obiectivelor, au demonstrat pricepere in sesizarea
directiilor de dezvoltare a sportului, dar au si oferit solutii in
concordanta cu exigentele marilor confruntari internationale
Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Campionatele
Europene.
Recordurile si perfectiunea tehnica au atins in ultimele
decenii culmi nebanuite. De aceea nu orice sportiv isi poate
permite sa se prezinte la Jocurile Olimpice fara un anumit nivel
de pregatire.
Bineinteles, orice tânar sportiv viseaza sa participe la
marile competitii mondiale cu punct final Jocurile Olimpice,
considerând ca acesta este cel mai important moment din viata
sportiva si chiar din existenta lui.
In momentul selectionarii sau a cuceririi dreptului de
participare, sportivul este motivat si viseaza cucerirea locurilor
olimpice, sa se claseze cât mai sus in ierarhia olimpica, in
ultima instanta sa se depaseasca pe sine, sa obtina cea mai
buna performanta personala.

97
 Intors acasa cu o medalie olimpica, sportivul respectiv se
afla in centrul atentiei generale a opiniei publice, iar numele
sau ramâne inscris in istoria sportului national si mondial.
Avem atâtea personalitati care au revolutionat sportul,
care si-au adus contributia la devenirea miscarii sportive intr-un
fenomen social cu reverberatii in viata sociala a natiunilor lumii,
care au devenit eroi nationali si figuri ce si-au imortalizat
numele in marea carte a lumii moderne, devenind legende
umane: Paule Nurmi, Jeny Owens, Emil Zetopek, Bikila Abebe,
John Weismulei, Mark Spitz, Anton Gesing, spre cinstea natiei
române: Iosif Sirbu, Nicolae Sinea, Iolanda Balas, Lia Manoliu,
Nadia Comaneci, Ilie Nastase, Nicu Vlad, Ecaterina Szabo, Ivan
Pazachin, Aurel Vunescu, Leon Rotman, Gheorghe Berceanu,
Dumitru Pirvulescu, Ion Draica si multe alte personalitati, care
si-au inscris numele in cartea de aur a Jocurilor Olimpice.
Personalitatea acestor antrenori si a sportivilor a constituit
motorul, inima miscarii sportive, exemplul lor a insufletit
disciplinele sportive in care au activat prin atragerea a zeci,
sute si mii de noi performeri, dornici de a cuceri gloria sportiva.

CAPITOLUL VI

ANTRENORUL - CONDUCATOR EDUCATOR

98
 1. PARTICULARITATI ALE MUNCII ANTRENORILOR
2. RATIONALIZAREA ACTIVITATII DE CONDUCERE
3. STILURI ALE ACTIVITATII DE CONDUCERE

1. PARTICULARITATI ALE MUNCII ANTRENORILOR

Conditiile social-economice ale fiecarei tari, determina

interventia statului pentru dezvoltarea sportului, ca fenomen
social cu implicatii directe in dezvoltarea fizica a unei natiuni.
Sportul, indeosebi cel de performanta, a devenit o
componenta reprezentativa a societatii contemporane, de la
“sportivul din tribuna” pâna la cel din stadion, demonstreaza cu
claritate personalitatea si vitalitatea fiintei umane angajate in
practica si dezvoltarea diferitelor discipline sportive.
Dictionarul Stiintei Sportului editat in Germania in anul
1992 defineste si precizeaza rolul social al antrenorului astfel:
“Persoana competenta (expert) care dirijeaza (trains) sportivii
in antrenament si ii calauzeste in competitie”. Spre deosebire
de cunostintele profesorului de educatie fizica, antrenorul
trebuie sa posede cunostinte tehnice acumulate prin
practicarea sportului de inalt nivel in domeniul sau de activitate
si in special sa cunoasca totul din metodica antrenamentului
sportiv.
Sociologii domeniului sport au definit aceasta noua
orientare aparuta in multe tari ale lumii, la inceputul deceniului
sapte al secolului nostru, clasa “intelectualului tehnician”, cea
care a determinat progresul rapid al performantelor sportive.
In sportul mondial performanta sportiva apartine acestei
noi clase “antrenorul -sportiv”, selectionat din rândul marilor
performeri, inarmati cu cunostintele Stiintei Sportului printr-un
sistem de pregatire “teoretico - practic” si redati arenelor
sportive.
Din rândul acestora s-a impus noua generatie de elita, la
nivelul practicii in tumultoasa viata a arenelor sportive, dar au
patruns si in organele de decizie ale federatiilor, ministerelor si
departamentelor de conducere a fenomenului sportiv.
Performanta sportiva impune antrenorilor sa si desfasoare
activitatea intr-un inalt grad de incertitudine, analizând
trecutul, muncind in prezent pentru rezultatul sportiv si
anticipând evolutia viitoare a rezultatelor.
Activitatea in domeniu, lasa o falsa impresie de
nesiguranta, ca se dibuie drumul, datorita numeroaselor

99
schimbari de directie si de decizie in procesul de instruire
sportiva, datorate modului diferit in care este prognozata
strategia de viitor a fiecarei discipline sportive.
In conditiile impuse de dezvoltarea sportului, functia de
conducere a antrenorilor devine tot mai complexa, iar
activitatea de conducere capata caracterul unei profesii reale,
de vreme ce se intâlnesc caracteristici comune, tehnici,
metode, mijloace si cunostiinte teoretico-practice
asemanatoare, la aceste persoane, indiferent de disciplina
sportiva pe care o practica.
Aceasta face preocuparile de selectie, promovare si
pregatire specifica, sa fie tot mai importante, inclusiv acelea de
precizare a calitatiilor psihologice absolut necesare antrenorului
pentru a deveni un cadru de conducere eficient.
Din momentul in care este angajat intr-o unitate sportiva,
indiferent de nivelul ierarhic la care activeaza, acesta capata si
a doua profesiune, aceea de conducator.
Explozia performantelor sportive in general si cu atât mai
mult in conditiile social-economice din tara noastra, sportul
cunoaste ritmuri diferite si orientari specifice de la o disciplina
sportiva la alta, ceea ce face ca functia de conducator a
antrenorilor sa devina tot mai diferentiata si mai complexa.
Antrenorul conducator, trebuie sa foloseasca in practica,
teoriile, principiile, normele, metodele si tehnicile ramurii de
sport, intr-un cuvânt exact cunostiintele care formeaza stiinta
antrenamentului.
Aplicarea acestora in procesul de selectie si pregatire a
sportivilor, deci in practica, impun ca in functie de experienta
anterior acumulata ca sportiv, antrenorul sa le alature talent si
pasiune, dragoste fata de sportivi, pe scurt aceasta constitie
“arta de a conduce”.
Avand un profil psiho-socio-profesional de conducator,
antrenorul demonstreaza cu prisosinta calitati si veleitati de
competenta in orientarea procesului de formare a noii generatii
de sportivi.
a) Influentarea mediata a antrenamentului.
Antrenamentul sportiv constituie un proces de actiune
complex, al carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea
performantei sportive, intr-o maniera sistematica si orientata
spre un scop propus. In acest context, numit “complex”, un
conglomerat de actiuni, efectuate in scopul de a obtine efecte

100
precise in raport cu toate caracteristicile, ce determina
performanta unui sportiv sau a unei echipe.
Aspectul sistematic al procedurilor de antrenament este
evidentiat intr-un plan de pregatire, ce consta nu numai din
continuturile antrenamentului si metodele de antrenament ci si
din obiectivele intermediare ale pregatirii, a caror rezultate pot
fi evaluate prin metode de verificare si control.
Aspectul de orientare spre scop al antrenamentului,
necesita ca toate masurile sa contribuie direct, la realizarea
obiectivului vizat (de pregatire sau performanta) determinat
intr-o unitate de timp.
Pentru medicina sportiva, antrenamentul este definit,
deseori, ca “suma tuturor masurilor stabilite de antrenor si care
conduc la ameliorarea capacitatii performantelor biologice ale
sportivului.
Antrenamentul difera de educatia fizica si scolara
structurata similar, prin accentele puse pe obiectivele diferite
(pregatire si performanta), obiectivele de invatare (tehnica)
prin alta structura institutionala (unitati, sectii sportive), care
conduce la diferite abordari, mai ales in ceea ce priveste
incarcaturile si volumul de lucru.
In procesul de antrenament colectivul se imparte in doua
categorii distincte: executantii si cadrele de conducere care
actioneaza asupra obiectivului muncii in mod diferit. Astfel,
prima categorie, sportivii, actioneaza constient in conformitate
cu obiectivele de pregatire si performanta care le-au fost
stabilite, in functie cu nivelul valorii sportive, iar cea de a doua
antrenorul actioneaza asupra acelorasi obiective pe care le
realizeaza prin intermediul executantilor, pe care-i indruma si
mai ales ii influenteaza direct.
In antrenament, teoriile, principiile, metodele si normele
tehnice intr-un cuvânt cunostiintele exacte formeaza Stiinta
Sportului, in vreme ce aplicarea lor in practica se realizeaza in
functie de experienta si mai ales de talent, ceea ce constituie
arta de a conduce.
Acest punct de vedere pe care-l impartasim fara rezerve
are implicatii deosebite asupra preocuparilor de selectie si
formare a antrenorilor.
Cunoasterea profilului psiho-socio-profesional al
conducatorilor este o cale sigura care orienteaza activitatea de
selectie al unor viitori buni antrenori.
b) Dubla profesionalizare a antrenorilor

101
 Din momentul in care un antrenor este numit la
conducerea unei sectii pe ramura de sport, indiferent de nivelul
ierarhic la care se situeaza acesta ca urmare a calificarii
dobândite absolvind o institutie de invatamânt, facultate,
scoala de antrenori, curs de formare, etc, capata si o a doua
profesiune, aceea de conducator.
In aceste conditii, sunt doua probleme ce se ridica in
legatura cu dubla profesionalizare a antrenorului si anume:
1. care trebuie sa fie raportul intre cele doua profesii de
specialist si de conducator?
2. care este specialitatea de baza recomandata pentru
aceasta profesie?
In legatura cu prima problema, punctele de vedere ale
unor specialisti converg spre aprecierea ca in pregatirea
antrenorilor, raportul dintre cele doua laturi ale profesiei, este
determinat de treapta ierarhica pe care se afla in procesul de
antrenament. Cu cât coborâm mai mult pe scara ierarhica cu
atât cunostiintele de specialitate trebuie sa fie mai bogate,
raportul se schimba in favoarea cunostiintelor de conducere
odata cu promovarea valorica in cadrul organizatiilor sportive.
In ceea ce priveste raspunsul la cea de a doua intrebare,
antrenorul trebuie sa fie in primul rând un bun cunoscator al
tehnicii si metodicii ramurei de sport, selectionat de regula din
rândul sportivilor de inalt nivel, inzestrat cu personalitate,
capacitatea de actiune, initiativa si decizie, intr-un cuvânt sa
posede “talentul” de conducator.
In selectia unor antrenori pentru loturile nationale,
federatiile sportive apeleaza la buni specialisti in conducerea si
dirijarea procesului de antrenament, dublat de solide
cunostiinte de specialitate, din sportul respectiv.
c) Raspunderea juridica si morala
In ceea ce priveste raspunderea juridica, ea poate parea
nespecifica, totusi activitatea sportiva este guvernata de
prevederile Regulamentelor, Statutelor si a Normelor de
organizare si desfasurare a campionatelor si competitiilor
interne si internationale.
Antrenorul raspunde direct de respectarea acestor
prevederi, cu care trebuie sa-i instruiasca permanent si pe
sportivi, pentru ca el raspunde de faptele acestora pe toata
perioada pregatirii si participarii in concursuri.
Exista o deosebire esentiala intre responsabilitatea unui
sportiv si cea a unui antrenor, in timp ce primul raspunde

102
numai pentru faptele si actiunile sale, antrenorul are
responsabilitatea juridica (obisnuita) pentru actiunile sportivilor
din subordinea sa, indiferent daca a fost sau nu implicat direct.
Raspunderea morala o fundamenteaza pe cea juridica si
trebuie plasata, din punct de vedere a importantei sale, cel
putin la acelasi nivel. Cu toate ca nu este strict reglementala,
ea este totusi asumata de antrenor fata de conducerea
unitatilor sportive si nu in ultimul rând fata de sportivi.
Antrenorul prin mijloace specifice, teoretico-educationale
trebuie sa previna, sa fereasca sportivii din subordinea sa de
actiuni care vin in contradictie cu regulamentele ce guverneaza
fenomenul sportiv.
Raspunderea se constituie intr-un factor psihologic
stresant, manifestat sub forma unei griji continue in procesul de
antrenament care oboseste si uzeaza.
Din acest punct de vedere, antrenorul se afla “in priza”,
indeosebi pe durata participarii sportivilor in concursuri, când
trebuie sa-i conduca si sa-i educe pentru respectarea
prevederilor regulamentelor si normelor impuse de catre
organizatori.
Spre deosebire de antrenori, sportivii traiesc doar cu grija
respectarii regulamentelor coroborat cu comportamentul in
concurs.
d) Autoritatea
Autoritatea constituie o alta particularitate a muncii de
conducere si se defineste ca o “notiune complexa de
ascendenta a antrenorului asupra sportivilor” si se manifesta
prin demnitate, competenta, influenta si autoritate in fata
organizatorilor si responsabililor din ramura de sport.
Valoarea psihologica a autoritatii antrenorului este
perceputa de catre sportivii, ca urmare a justetei deciziilor pe
care acesta le stabileste in procesul de antrenament si concurs.
Autoritatea isi are izvorul intr-o serie de factori obiectivi si
subiectivi. Latura obiectiva a autoritatii antrenorului o
constituie pregatirea generala si de specialitate, buna
cunoastere a tehnicii si a principiilor metodice ale pregatirii in
ramura de sport. Nu pe ultimul loc se situeaza valoarea
performantelor si numele câstigat in activitatea anterioara ca
fost sportiv de inalt nivel.
Buna cunostere a procesului de pregatire, independenta in
gândire, initiava, curajul, tactul, principialitatea, umanismul,
exigenta fata de sine si fata de altii, stapânirea de sine,

103
farmecul personal si nu i-am epuizat pe toti sunt doar o parte
din factorii subiectivi care confera autoritatea reala a
antrenorului.
Comportamentul antrenorului, exemplul lui personal, are
un rol important in pastrarea autoritatii.

2. RATIONALIZAREA ACTIVITATII DE CONDUCERE

Antrenamentul sportiv ca proces de actiune complex, al

carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea performantei sportive
are la baza “Teoria Antrenamentului” prin care se descrie si se
sistematizeaza toate obiectivele, principiile, tipurile,
continuturile, metodele de antrenament precum si cerintele
competitiei, in vederea aplicarii lor in practica.
Analiza temeinica a perceptelor teoriei antrenamentului
sportiv, pe cele ale teoriei competitiei, a directionat activitatea
antrenorilor in conducerea procesului de pregatire a sportivilor.
Rationalizarea muncii antrenorilor, vizeaza rezolvarea cu
bune rezultate a tuturor sarcinilor pregatirii sportive,
urmarindu-se in acest sens, desfasurarea unei munci
planificate, sistematice si continue. “Aceasta impune
cunoasterea de catre antrenor, a necesarului de timp pentru
invatarea, repetarea, perfectionarea si automatizarea
procedeelor tehnice, precum si pentru dezvoltarea
morfofunctionala a organismului si a calitatii motrice impuse de
modelul competitional.
Sistematizarea materialului de predat pentru invatarea
tehnica si de dezvoltare a calitatilor fizice impun antrenorilor, in
concordanta cu nivelul de performanta al sectiei, selectionarea
mijloacelor pregatirii si planificarea lor in micro, mezo si
macrociclului de instruire.
Continuitatea, cerinta greu de realizat in practica,
presupune desfasurarea lectiilor de antrenament conform
planificarii fara intreruperi, stiindu-se ca in munca antrenorilor,
procesul de pregatire sportiva cunoaste dese intreruperi,
datorate unor probleme familiale, scolare, accidentari ale
sportivilor, ceea ce conduce la scaderea randamentului.
Depinde de maiestria antrenorului recuperarea pierderilor
datorate lipsei de continuitate, prin organizarea unui sistem
special de reprogramare a mijloacelor pregatirii nerealizate
datorate absentelor.

104
 Antrenorul actioneaza asupra sportivilor prin activitatea de
predare, conform macrociclurilor anuale, a mezociclurilor
semestriale, trimestriale, a microciclurilor saptamânale si a
planurilor zilnice de antrenament.
Din perspectiva psihopedagogiei, complexul “predare-
invatare”, reprezinta latura esentiala de antrenament (instruire-
educare).
Sub acest aspect putem defini antrenamentul sportiv, ca
pe o activitate comuna a antrenamentului sportivilor, activitate
ce cuprinde doua componente: predarea de catre antrenor si
insusirea cunostiintelor si formarea deprinderilor motrice de
catre sportiv.
Antrenorul actioneaza asupra sportivilor prin activitatea de
predare.
Sportivii participa activ la acest proces de insusire de
cunostiinte si deprinderi, punând in actiune toate sistemele
psihice: perceptii, gândire, memorie, atentie, interese,
afectivitate, vointa, precum si calitati fizice native sau
dobândite.

2.1. Indrumarea invataturii

Este considerata principala veriga a instruirii practice. A
indruma invatarea inseamna a ajuta sportivul a-l incuraja sa
lucreze si independent, a-l conduce astfel incât sa evite
greselile si sa-si indrepte atentia spre acele elemente care-i
asigura succesul.
Din acest punct de vedere, in conducerea procesului de
antrenament, antrenorul trebuie sa-si dovedeasca competenta
sa pedagogica (tact-pedagogic) in formarea stilului de munca,
pentru formarea personalitatii sportivilor, tinând seama de
particularitatile lor.
Pentru stimularea participarii constiente si active, in
stabilirea scopurilor si obiectivelor, antrenorul poate colabora
cu sportivii, in sensul comunicarii progreselor realizate in
creerea si dezvoltarea capacitatilor fizice si tehnice a intregirii
personalitatii de performer. Privitor la instruirea (invatarea)
propriu-zisa este necesar ca antrenorul sa realizeze in mintea
sportivului, o imagine exacta a sarcinii de invatat, utilizând
pentru aceasta metode si tehnici, ca: descrierea, explicarea,
demonstrarea, prezentarea, filmul, convingerea, video-casete,
etc.

105
 Formarea deprinderilor “perceptiv-motrice” are la baza
intelectualizarea invatarii motrice, care include in practica un
volum mare de activitate cognitiva. Formarea oricarei
deprinderi complexe trece prin trei faze succesive: cognitiva,
de consolidare si de automatizare.
In aplicarea practica a invatarii cognitive se stabilesc
câteva principii: motivatia, cunoasterea si aprecierea
rezultatelor si prognoza “setului anticipativ”, ca cerinte in
activitatea antrenorului de intelectualizare a invataturii
motrice.
Conditiile temporare ale invatarii definesc doua modalitati
de exersare: “invatarea masata” (grupata) si invatarea
distribuita, ambele tipuri exprima numai cerintele de organizare
a exersarii.
Jost care a facut primele experiente in aceasta directie a
formulat legea care ii poarta numele: Daca din doua asocieri de
intensitate egala, doar una este mai veche, o noua repetitie va
favoriza in mod deosebit asociatia mai veche, nu pe cea noua.
Activitatea practica, in sportul de inalt nivel a confirmat
eficienta invatarii distribuite, performantele, de organizare
temporare a exersarilor si de continutul exercitiului. Cu cât
sarcina este mai dificila, invatarea distributiva sporeste
eficacitatea insusirii continutului lectiilor de antenament.
Eficacitatea invatarii distributive este data de faptul ca in
cursul pauzelor (la originea metodei pe intervale) in intervalele
dintre repetari se produce un proces de reactivare si
consolidare a raspunsurilor, printr-o revizuire mentala a
sarcinilor de invatat, coroborate cu eliminarea oboselii
acumulate in efort.
Privitor la rationalizarea conducerii de catre antrenor a
procesului de invatare, in cautarea performantei el trebuie sa
apeleze la mijloacele pedagogice de stimulare a interesului si a
efectului voluntar; la intarirea increderii in propriile capacitati,
la dezvoltarea initiativei si a imaginatiei creatoare a sportivilor.

CONTROLUL GESTULUI SPORTIV

1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

2. ENERGIE SI COMANDA MOTRICA
3. ETAPELE MATURIZARII
4. DEPRINDERILE SPORTIVE

106
 Ceea ce caracterizeaza sportivul de mare performanta
este calitatea controlului gestual din disciplina / proba pe care o
practica. Succesiunile de invatare propuse de federatii il
scutesc adesea pe instructorul sportiv sa incerce sa inteleaga
ceea ce implica aparitia deprinderii sportive. Este de ajuns ca
acesta sa aplice exercitiile standard pentru a avea sentimentul
ca munca sa este eficienta. Este regretabil ca el nu poseda in
acest caz suficienta autonomie pentru a cauta sa analizeze
ceea ce se intâmpla in controlul gestului sportivului.
Desigur, nu e cazul sa pretindem ca este posibil, in
prezent, sa se explice clar toate elementele care participa la
perfectionarea treptata a gestului sportiv, dar o serie de
observatii provenite din experienta de pe teren sau oferite de
stiintele care se ocupa de motricitate pot permite o “trasare” a
“caii instructorului”.
Aceasta “calatorie a educatorului sportiv” in domeniul
deprinderii motrice nu trebuie sa se opreasca brusc sub pretext
ca sportivul ar poseda niste ipotetice “haruri” ereditare. Pe de
alta parte, aceasta nu inseamna ca factorii genetici nu joaca un
rol important, ci ei participa la o alchimie “natura - cultura”,
“ereditar - dobândit”, care scapa inca, aproape in totalitate,
investigatii stiintifice. Educatorul trebuie sa se straduiasca sa
joace un rol activ in dobândirea deprinderii motrice si nu sa se
multumeasca “sa trieze” pasiv pe cei care ar fi dotati generos
de natura la nivelul calitatilor fizice.
Prin ce mijloace educatorul isi poate ameliora calitativ si
cantitativ actiunea in planul motricitatii ? Aceasta este, de fapt,
principala chestiune.

1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

In toate gesturile sportive din marea performanta se
regasesc trei caracteristici. Acestea sunt independente si
exprima un nivel excelent de control.
Eficacitate
Sportivul urmareste un obiectiv care este, in general,
succesul de vârf intr-o disciplina sportiva la alegerea sa: a
marca un cos in baschet tine de eficacitate.
Rentabilitatea
Reluând exemplul din baschet, rentablitatea ar fi sa se
utilizeze energia corecta necesara pentru ca aruncarea sa fie
eficienta. Eficacitatea trebuie obtinuta cu minimum de consum
energetic. Aceasta rentabilitate a gestului, tinând cont de

107
obiectivul urmarit, este o conditie pentru ca efiacitatea
performantei sa se prelungeasca in timp.
Permanenta
Un gest sportiv de mare performanta trebuie sa fie
suficient de consolidat pentru ca in situatia de competitie,
sportivul sa-l poata realiza de câte ori este necesar. Aceata a
treia caracteristica este o consecinta a primelor doua.
Baschetul necesita, de exemplu, sa ramâi ager in ciuda oboselii
datorate timpului de joc scurs.
Inzestrat cu aceste trei caracteristici, educatorului ii
ramâne sa ajunga la o cunoastere aprofundata a disciplinei sale
(sarcina), singura care ii va permite sa gaseasca situatiile
pedagogice corespunzatoare care duc la ameliorarea conditiei
sportivului având drept obiectiv un nivel inalt al practicii.
O prima cerinta: analizarea sarcinii. Realizarea unui gest
sportiv este un fenomen complex in care interactioneaza factori
anatomo-fiziologici, sociologici, psihologici. Controlul gestului
sportiv necesita interogatii la aceste diferite niveluri.

2. ENERGIE SI COMANDA MOTRICA

Din punct de vedere fiziologic nu poate fi reluat aici
ansamblul datelor, trebuind insa sa se retina faptul ca sarcina
sportiva necesita din partea fibrelor musculare care
mobilizeaza pârghiile osoase doua functii: aceste fibre trebuie
sa gaseasca energie si sa fie comandate de sistemul nervos, in
conditii de eficacitate si rentabilitate maxima. Daca, in plan
energetic, cele trei mari procese metabolice furnizoare de
energie sunt bine cunoscute in prezent, ceea ce permite o
clasificare autentica a sarcinilor in intensitate si durata (sarcina
de tip anaerob alactacid, sarcina de tip anaero lactacid, sarcina
de tip aerob), in ceea ce priveste functionarea sistemului
nervos, suntem departe de a cunoaste ceea ce permite, in plan
tehnic, finetea, precizia, fluiditatea.
Din acest punct de vedere, orientarea actuala este
orientata spre recunoasterea unei foarte mari specificitati a
sarcinilor motrice. In sport, ele sunt definite de regulament,
punând, in consecinta, organismului sportivului probleme
precise si specifice. Baschetul nu se invata decât jucând
baschet in asa masura cerinta de a nu face pasi, de a arunca la
cos este de o complexitate care nu poate fi tradusa decât in
termeni de baschet. In acest caz, este firesc sa se examineze

108
ce favorizeaza, in plan pedagogic, aparitia progresiva a acestei
deprinderi si experientele necesare diferitelor vârste ale vietii
pentru a-i garanta permanenta.
Organismul nu gaseste mijloacele de a satisface cerintele
energetice importante la nivel muscular, dupa trecerea
perioadei pubertare. Copilul mic poate realiza indeosebi
exercitii intense si scurte sau exercitii mai lungi in ritm
moderat, forta utilizata fiind mereu mai mica decât cea pe care
o va putea dezvolta mai târziu. Lucrul sistematic al functiilor
care livreaza muschiului energie ramâne, prin urmare, un
obiectiv secundar intre trei si unsprezece ani, desi se poate
incepe dezvoltarea capacitatii aerobe spre vârsta de 9-10 ani.
UN ACT REUSIT NU ESTE UN PRODUS FINIT
Daca utilizarea eficienta a energiei de catre muschi se
instaleaza destul de târziu la om, nu acelasi lucru se intâmpla
cu comanda aparatului muscular de catre sistemul nervos, care
capata foarte devreme o importanta capitala, astfel incât
trebuie sa se inteleaga ca in planul actiunilor prezente si
viitoare ale unui individ, intre 0-12 ani, exista o adevarata
“miza” a carei consecinte se vor prelungi pe toata durata
carierei sportivului.
Datele neurofiziologice actuale sunt prezente in domeniul
activitatilor fizice si sportive, dar trebuie sa credem ca in ceea
ce priveste reteaua nervoasa, detaliile sunt inca departe de a
putea explica normalul, educatorului. Pot fi retinute insa o serie
de puncte importante suficiente pentru a structura oarecum
aceasta aventura care ramâne pregatirea sportivului.
Actul reusit nu este un produs finit, realizat cu usurinta de
un “creier dotat”.
Sistemul nervos nu reuseste sa comande “just” aparatul
muscular, deoarece a facut incercari si si-a modificat treptat
functionarea in urmarirea unui obiectiv. Prezenta acestui
obiectiv, care implica interventie si motivatie, este
indispensabila. Sistemul nervos al individului percepe,
analizeaza, comanda exersându-se; erorile survenite in
urmarirea obiectivului alimenteaza, in acest caz, niste bucle
senzori-motrice care permit adaptarea progresiva.Fara scop,
fara eroare, adica fara inchidere a buclelor de reglare, actiunea
subiectului nu poate capata forma, iar urmarirea obiectivului
ramâne in acest caz, costisitoare si imprecisa. Aceasta prima
observatie asupra functionarii nervoase implica faptul ca

109
subiectul sa fie responsabil de actiunea sa, sa fie activ si sa
aiba timp la dispozitie.
Cucerirea gestului corect necesita sa se capete totusi
incredere (fara sa incercam sa intelegem prea mult) in
capacitatile extraordinare de a produce invarianta pe care le
poseda sistemul nervos al unui subiect care realizeaza o
sarcina la modul motivat.

3. ETAPELE MATURIZARII
Sistemul nervos al copilului prezinta la nastere o mare
imaturitate, ceea ce face copilul foarte dependent de mediul
fizic si social in care traieste. In acelasi timp, aceasta
imaturitate constituie o sansa considerabila pentru el, deoarece
experientele acumulate pe masura dezvoltarii sale sunt
memorizate, triate, servind drept fundal pentru tot ceea ce este
si va fi copilul; ele corespund acelei cuceriri despre care am
pomenit mai inainte. Creierul unul copil atinge la vârsta de 6
ani 90 % din greutatea pe care o va avea adult si, fara sa ne
extindem la modul naiv de la greutate la functie, exista totusi
aici o indicatie asupra a ceea ce se dezvolta in primii ani de
viata.
O serie de experiente de privare senzoriala la animale,
prezentate in numeroase lucrari, indeosebi in aceea a lui M.
Jeannerod “Creierul-masina”, au aratat ca exercitiul,
functionarea, au un rol structurat in cadrul sistemului nervos.
Elaborarea si stabilizarea circuitelor neuronice de catre
experienta nu pot decât sa ne incite sa respectam, ca parinti si
educatori, primii ani de viata in cursul carora se constata
dezvoltarea timpurie a sistemului nervos in raport cu cresterea
morfologica si organica. J.P.Changeux adauga: “invelisul
genetic ofera la nivelul sistemului nervos o retea
schitata vag, activitatea ii defineste unghiurile,
variabilitatea dintre indivizi provenind mai putin din
capacitatile de invatare decât din invatarile specifice
realizate”.
Ar fi zadarnic si oarecum ridicol sa se precizeze la ce
vârsta se poate invata mersul pe bicicleta sau orice alta
tehnica. In planul deprinderilor motrice, copilul poate sa invete
la diferite vârste ceea ce ii permite maturizarea sa nervoasa.
Aceasta se dezvolta progresiv in copilarie si adolescenta,
permitând aparitia unor deprinderi cu conditia ca aceste
deprinderi sa fie exersate de catre copil.

110
 Nerespectarea acestei lungi perioade de maturizare,
privând copilul de experientele necesare, inseamna sa i se
refuze dezvoltarea. Este regretabil ca limitarea experientelor
motrice necesare este mai putin vizibila decât o suprimare de
hrana pentru organism, caci deseori s-ar putea masura mai
bine importanta si gravitatea pagubelor.
Copilaria este o imensa “perioada critica” in care este
interesant sa faca un raport intre ceea ce face copilul si ceea ce
potential poate sa faca. Notiunea de exercitiu, in sensul strict
de a exersa, de a se pregati, capata aici intreaga sa
importanta. Culcat, pâna la vârsta de 4-5 luni, copilul isi pune in
legatura ochii si mâinile, ceea ce o va face cu atât mai bine cu
cât se va afla intr-un mediu stimulant (obiect colorat pe care
sa-l apuce). Având posibilitatea neuromusculara sa stea asezat
(6 luni), privirea orizontala si pozitia corpului vor dezvolta
considerabil captarile de informatii si experientele sale in cadrul
mediului inconjurator. Mersul va contribui ulterior la largirea
câmpului “posibilelor”, cu conditia ca aceste “posibile” sa fie
actualizate prin exercitiul copilului. Daca la nastere spatiul
vizual si cel tactil apar ca relativ diferentiate, actiunea le va
coordona implicându-le si perfectionând interrelatiile lor in
proportie de experientele acumulate. Problema vârstei la care
se propune copilului o activitate, devine in acest caz, relativa.
Toate activitatile fizice ale adultului iau nastere din
primele activitati ale copilului. Nu se poate spune ca un copil de
4 ani care, cu ajutorul picioarelor, trimite o minge tatalui sau
aflat la câtiva metri de el, practica fotbalul. Este insa clar ca
daca acest copil vrea mai târziu sa devina fotbalist,
coordonarile necesare pentru o buna stapânire a balonului
rotund, pregatite când maturizarea a permis, vor constitui un
factor determinant de reusita. Desigur, nu se pune problema ca
aventura motrica sa se limiteze numai la aceasta practica. Un
copil trebuie sa alerge, sa inoate, sa sara, sa se catere, sa se
agate, sa se joace cu instrumente intinzând mâna (racheta), sa
se dea pe gheata, sa transporte, sa prinda, sa se joace cu
mingea, cu cercul, cu arsicele, daca o face având un scop.
De la nastere pâna la 11 ani, pot fi deosebite patru mari
faze in cursul carora actiunea este determinanta.
De la nastere la 2-3 ani
O data cu invatarea mersului, cele solicitate vor fi, in
special, coordonarile ochi-mâna. Ele stau la baza aparitiei
manipularilor mai complexe, netrebuind in nici un caz neglijate;

111
jocurile care le stimuleaza nu lipsesc, iar materialele marunte
pot fi utilizate in voie.
Intre 3 si 6 ani
Dupa ce a invatat bine sa mearga, activitatea copilului se
va putea diversifica extraordinar. Receptivitatea fata de
proiectele/intentiile copiilor, respectarea limitei lor de atentie
permit educatorului sa aleaga activitati fizice diverse, in
principal de ordin individual: dat pe gheata, rostogolit, catarat,
târât, echilibrat, repetare si inceperea adaptarii la noi medii (de
exemplu, apa). In toate aceste practici trebuie prezervat
aspectul ludic. Copilul de 6 ani ajunge la o stare de echilibru
atât morfologica, cât si psihologica. Daca este greu sa se
precizeze mai mult continutul respectiv al deprinderilor
motrice, paleta experientelor sale motrice trebuie sa fie insa
considerabila. La aceasta vârsta, copilul trebuie sa aiba un
plan/scop, sa incerce “sa-si masoare puterile” fata de acest
scop care, indiferent ce se intâmpla, trebuie sa ramâna pe
termen scurt, acestea reprezinta punctele de reper esentiale. In
felul acesta se vizeaza achizitionarea unei baze foarte largi a
deprinderii motrice.
Intre 6 si 8-9 ani
Deprinderile continua sa fie foarte importante atât in plan
cantitativ, cât si calitativ. Controlul gestual se afirma cu
conditia ca respectivul copil sa exerseze suficient: sa jongleze,
sa prinda din miscare, sa dribleze, sa tinteasca, sa mearga pe
bicicleta sunt tot atâtea ocazii de prelungire a aventurii
motrice. La aceasta vârsta, trebuie privilegiate activitatile
multi-sporturi, pur si simplu pentru ca solicita toate fatetele
motricitatii. Fara indoiala, in acest moment multe lucruri se fac
cu usurinta. Nu s-ar intelege ca acest lucru sa fie adevarat
pentru invatarea pianului, de exemplu si fals pentru alte tehnici
care implica si ele motricitatea; pur si simplu, copilul nu trebuie
constrâns sa exerseze numai una singura si aceasta la modul
permanent.
Practicile abordate, desi isi pastreza caracterul individual,
sunt mai complexe decât la vârsta precedenta, implicând
coordonari mai elaborate.
Intre 9 si 11 ani
Contrar parerilor generale, la aceasta vârsta pot fi
abordate deprinderile motrice cele mai complexe, cu conditia
sa se limiteze costul energic al acestora. Desigur, aceasta
implica faptul ca nimic sa nu se fi neglijat inainte. Daca

112
ameliorarile si confirmarile s-au realizat mai târziu, se pare ca
dupa trecerea acestei perioade, miza neuro-motoare nu mai
este total aceeasi. In aceasta situatie, binenteles, este posibila
dobândirea de noi deprinderi motrice, cu coeficienti de
rentabilitate si eficacitate mai redusi. Dupa 11 ani este mai
mult o faza de alegere a unei discipline sportive decât vremea
explorarilor motrice, atât de importante, de altfel, pentru
dobândirea deprinderilor sportive viitoare.

4. DEPRINDERILE SPORTIVE
Ulterior, pubertatea va perturba, mai intâi, echilibrul
dobândit in perioada precedenta. Cresterea in greutate si in
inaltime distruge oarecum coordonarile dobândite anterior. Un
lucru sistematic al deprinderilor, permite totusi dezvoltarea
acestora, dar mai ales la terminarea perioadei pubertare,
eficacitatea deprinderilor motrice devine din nou optima,
permitând manifestarea individuala deplina intr-o anumita
tehnica sportiva. Aceste diferite faze ar trebui regasite in planul
carierei sportivului, stiind ca trebuie sa se ajunga la un lucru
sistematic al disciplinei sportive alese.
Prima faza in invatarea deprinderii se va caracteriza printr-
o activitate polivalenta cât mai larg posibila. “Faza de
explorare” dupa Le Boulch, “Faza de remodelare a logicii
cablate” pentru Paillard, “etapa dezvoltarii polivalente” pentru
Weineck, reprezinta intotdeauna “o largire a capacitatilor
coordonatoare, a repertoriului gestual, a experientei traite si a
dobândirii unor deprinderi tehnice de baza”. Alegerea definitiva
a unei tehnici sportive nu se va efectua decât dupa o faza de
concentrare progresiva printre disciplinele care ar putea fi
practicate de catre subiect. O alegere fara graba este permisa
in acest caz, gratie vastei educatii fizice din copilarie.
S-a insistat asupra rolului determinant al experientelor
motrice anterioare in aparitia deprinderii. Tehnica anumitor
sportivi atinge uneori un platou maximal care nu poate fi
depasit tocmai datorita lipsei experientei motrice. Un sportiv
incepator, indiferent de vârsta, trebuie mai intâi sa se
informeze asupra sarcinii motrice, daca are de gând sa o
realizeze. “Lectura” pe care o face legat de aceasta sarcina
depinde de numerosi factori, printre care cei mai importanti
sunt: nivelul de maturizare, intentiile, experientele sale
anterioare si sprijinul acordat de educator. Acesta din urma va

113
trebui, in prealabil, sa analizeze sarcina, adica sa stie cum se
realizeaza corect si eficient.
Curiozitatea practicantului, daca este totusi importanta in
dobândirea deprinderii, in aceasta prima faza ea este cu totul
decisiva. Este elaborat un plan de actiune, permitând prima
incercare. Aceasta prima incercare este un adevarat “pariu” al
subiectului legat de cea mai buna modalitate de executie a
sarcinii. “Pariul” acesta corespunde unei veritabile modelari a
sarcinii. Ceea ce caracterizeaza aceasta etapa a controlului
gestual, este decalajul existent intre posibilitatile subiectului si
existenta specifica a sarcinii de realizat. Subiectul va reduce
acest decalaj pe masura ce inainteaza cu invatarea, pentru a se
contopi in cele din urma cu sarcina, exprimând-o in stilul sau.
Atunci când realizeaza sarcina, subiectul va primi
numeroase sarcini luând nastere la nivelul tuturor modalitatilor
senzitivo-senzoriale pe care le poseda organismul. Aceste
reaferente vor permite controlul gestului. Se pot prezenta trei
cazuri:
Primul caz
Sarcina de realizat necesita o actiune prea rapida pentru
ca subiectul sa poata fi in stare sa-si modifice comportamentul
in cursul realizarii. In acest caz, la sfârsitul incercarii, profitând
de mecanismele memoriei pe termen scurt, neelucidate
deocamdata, subiectul incearca o a doua incercare pentru a se
adapta si a cauta sa realizeze scopul urmarit. In aceste conditii,
subiectul lucreaza in bucla deschisa.
Al doilea caz
Sarcina de realizat permite un control al gestului in curs
de realizare. Subiectul profita, prin urmare, de informatiile in
“feedback” pentru atingerea scopului. El lucreaza in bucla
inchisa. Daca in general, scopul este in acest caz atins, gestul
nu prezinta putin mai mari insuficiente in plan energetic si
senzorimotric. Sunt solicitati numerosi muschi, desi pentru
realizarea sarcinii nu ar fi necesari decât câtiva; consecinta
este cresterea insemnata a costului energetic al gestului si a
timpului afectat realizarii sale.
Orientarea vizuala, este in acest stadiu, foarte
preponderenta. Daca acesta orientare este necesara la
inceputul invatarii, ea va putea fi repede inlocuita cu alte
modalitati senzoriale (proprioceptive si kinestezice). Gestul
care se automatizeaza va elibera treptat functia vizuala a
rolului sau exclusiv de control, aceasta putând fi utilizata in alte

114
scopuri. Este interesant aici notiunea de canal unic introdusa de
Welford si reluata de Paillard. Acest canal caracterizeaza
“operatiile de prelucrare a nivelului controlului constient”. El
are o capacitate limitata si “restrânge posibilitatile de
prelucrare simultan a informatiilor supuse operatiilor de control
constient”. Sarcina acestui canal este susceptibila de o
definire operationala. Actul nou invatat incarca mult mai mult
canalul decât actul automatizat. Automatismul tinde deci sa
elibereze canalul de prelucrarea constienta si sa-l faca
disponibil pentru niste controale mai fine care contribuie la
ameliorarea performantei. De-a lungul evolutiei performantei,
automatizarea progresiva a gestului va permite sportivului sa-si
observe diferit prestatia si, mai ales, sa tina seama de
succesiunile si de detaliile gestului pe care nu le percepea in
primele faze ale invatarii.
Automatizarea gestului este un proces care necesita
incercari repartizate in mod optim. In unele discipline sportive,
se poate observa ca deseori lucrul tehnic este reprezentat de
doua sau trei repetari ale unei deprinderi alese spre a fi lucrate.
In cazul lectiei acest lucru este insuficient pentru “ a hrani “
sistemul nervos si a-i permite sa pastreze urma eficienta a ceea
ce s-a realizat. Lectura “ Lectiilor de golf “ a lui Jack Niclaus
poate oferi informatii asupra a ceea ce reprezinta maiestria
gestuala ca investitie si ca munca.
Multe lucruri ramân de observat pe teren din lipsa
elementelor mai precise pentru a realiza aceasta distribuire. Se
impune ca o regula sa se lucreze pe o anumita prospetime
neuromotrica de cel putin trei ori pe saptamâna.
Al treilea caz
Sarcina este prea dificila pentru subiect. Educatorul
trebuie sa o simplifice si sa organizeze niste exercitii care sa nu
o afecteze. Aceste subsarcini permit reducerea decalajului
existent intre posibilitatile subiectului si sarcina definita de
regulament. Exercitiile trebuie sa simplifice fara sa limiteze.
In felul acesta, chiar si la inceput, nu se poate invata tenisul
fara racheta si minge, dar daca “actorul” intâmpina dificultati,
va fi posibil sa se joace pe anumiti factori, ca de exemplu,
viteza mingiei, punând un partener sa o arunce cu mâna.
Controlul gestului poate deveni treptat mai putin
important, daca se efectueaza in conditii standardizate. De la
un lucru in bucla inchisa, subiectul care si-a alcatuit adevarate
programe motrice, lucreaza tot mai mult in bucla deschisa.

115
Toate acestea sunt permise datorita unor fenomene de
memorizare pe termen lung.
Nu se dobândeste nimic definitiv, iar sportivul trebuie sa
continue sa lucreze mult pentru a intretine si dezvolta calitatile
pe care le exprima in disciplina sa. El va trebui sa tina cont
indeosebi de factorii energetici (forta) care trebuie intotdeauna
sa se dezvolte, in cele din urma, in acelasi timp cu
componentele neuromotrice ale gestului. Tinând seama de
importanta controlului nervos in dobândirea maiestriei
gestuale, educatorul, indiferent de competentele sale, nu se va
putea substitui actiunii subiectului care doreste sa invete un
gest.
Niciodata nu se va repeta destul ca la vârsta gradinitei si a
scolii primare activitatea fizica este esentiala pentru
dezvoltarea neuromotrica a copilului. Controlul gestului sportiv
inceteaza, in acest caz, sa se mai puna doar din punctul de
vedere al specialistului marii performante. Trebuie sa ne dam
seama ca a conduce o masina, a merge pe munte, a realiza o
performanta depind in parte, la adult, de coordonari si calcule
opticomotrice a caror organizare eficienta isi are radacinile in
experienta motrica a copilului mic. Din pacate, in prezent,
pentru multe persoane aceasta constituie o grija minora,
capacitatilor sistemului nervos neacordându-li-se atentia
cuvenita in primii ani de viata, fie ca este vorba de invatarea
limbilor straine sau de controlul gestului.

CONDITIILE INVATARII

A invata inseamna ceva, a stabili conditiile acestei invatari

inseamna altceva. Articolele anterioare se raporteaza la prima
afirmatie, expunând diferitele procese si modalitati de
functionare a subiectului, care survin in cazul invatarii. A doua
este o sarcina care revine educatorilor, profesorilor si
antrenorilor, deoarece rolul acestora consta in a ajuta sportivul
in invatare. Prin intermediul acestui articol, urmarim sa
inventariem parametrii cei mai importanti de care antrenorul
trebuie sa tina seama daca vrea sa ii inlesneasca subiectului
invatarea.
Una din primele probleme puse formatorului, este
structurarea continutului pe care il are de pus la dispozitie. De
aceea, vom examina avantajele si dezavantajele respective ale
invatarii globale si ale celei fractionate. Pentru a ajunge la o

116
anumita eficacitate, invatarea trebuie sa fie, de asemenea,
planificata in timp: vom studia deci efectele invatarii “masate”
si “distribuite”.
In enuntarea problemelor puse antrenorului, trebuie
retinute, de asemenea, si cele puse de forma de invatare
aleasa: vom propune, asadar, o serie de elemente de gândire
privind invatarea ghidata, locul si importanta eventualei utilizari
a unor modele, a unor demonstratii etc. Vom mai aborda
succint interesul pentru invatarea constientizarii rezultatelor de
catre sportivi. Va fi necesar sa determinam care este avantajul
variabilitatii (sau invariabilitatii) conditiilor de invatare propuse.

PLANIFICAREA INVATARII IN TIMP

Pentru a spera sa ajunga la o anumita eficacitate,

invatarea trebuie sa fie planificata in timp. Invatarea masata
este metoda care consta in invatarea de catre sportivi a unei
deprinderi sportive oarecare, prin practica, fara pauze
intermediare. Spre deosebire de aceasta, invatarea distribuita
este metoda care consta invatarea unei deprinderi pe perioade
mai scurte, spatiate de niste intervale, in cursul carora sunt
invatate alte deprinderi diferite de primul. De fapt, nici o
demarcare in sensul strict nu desparte exercitiul masat de cel
distribuit: conditia “distribuit” cu pauze foarte scurte intr-o
situatie, putând corespunde conditiei “masat” din alta situatie.
Totul depinde de lungimea sarcinii. Astfel relativitatea
conceptelor trebuie sa fie compensata printr-o definire
sistematica a tipului de conditii urmarita, in cazul oricarei
situatii de antrenament.
Toata problema este de a stii care din aceste doua metode
se dovedeste cea mai eficienta si in ce ? Invatarea masata
permite oare o mai buna retinere (pastrare) a deprinderii ?
Invatarea distribuita, prin prezenta pauzelor, este mai benefica
pentru performanta si, daca este cazul care este intervalul
favorabil de stabilit intre doua secvente de invatare ?
Numeroase experiente, efectuate in anii 1950, au condus
invariabil la acelasi rezultat: limitarea pauzelor intre incercari in
conditii de invatare masata tinde sa minimalizeze
performantele subiectilor, comparativ cu conditiile de invatare
distribuita. Se pare totusi ca aceste rezultate pot fi sensibil
nuantate in lumina cercetarilor mai recente si in functie de
sarcinile care trebuie realizate.

117
INVATAREA DISTRIBUITA S-A DOVEDIT MAI FAVORABILA
PENTRU PERFORMANTA

La nivelul sarcinilor motrice elementare

In sarcinile motrice elementare Pubols (1960) arata ca
intr-o sarcina de scris inversat, performanta creste o data cu
distribuirea exercitiului. Intr-o sarcina in care trebuie invârtita o
manivela, Bilodeau (1954) constata ca existenta unor perioade
scurte de repaus permite ameliorarea performantei.

La nivelul sarcinilor de adaptare

In cazul realizarii unor “sarcini de continuare” (constând in
mentinerea in contact a unui obiect - stilet pe o tinta mobila),
Adams si Raynolds (1954) observa ca performanta se
amelioreaza daca perioada de repaus atinge o durata optimala
de 30 secunde, dar ca peste aceasta durata nu se mai obtine
nici un beneficiu.
Dupa invatarea masata
In cazul in care subiectii, lucrând in conditii de invatare
masata, trec, dupa o perioada de repaus, la o practica
distribuita, se evidentiaza o neta ameliorare a performantei lor
(sarcini de continuare), dar numai in toate primele incercari
urmatoare.

INVATAREA MASATA S-A DOVEDIT MAI FAVORABILA

In cazul sarcinilor motrice complexe

Când trebuie testata o pluralitate de strategii, când, in fata
unei situatii problema, sunt posibile mai multe alternative de
raspunsuri, este necesar ca subiectul sa se antreneze pe o
perioada de timp continua pentru a rezolva problema pusa.

CELE DOUA CONDITII PAR A FI ECHIVALENTE

Fata de retinerea deprinderii invatate

Aplicând niste teste de retinere/memorare la doua grupe
de subiecti având fiecare o deprindere de dobândit (foot
tracking) urmând una din cele doua conditii de invatare, Withlei
(1970) arata ca rezultatele obtinute sunt sensibil identice si nu
permit in nici un fel sa se traga concluzia superioritatii uneia
dintre conditii fata de cealalta. Fenomenul unei mai bune

118
“reminiscente”, invocat adesea pentru a justifica eficacitatea
mai mare a invatarii distribuite, nu este deci nimerit (figura 1).

PROBLEMA PAUZELOR IN CADRUL INVATARII

Tocmai am constatat ca nu ne putem pronunta clar in

favoarea invatarii masate sau a celei distribuite. Fara indoiala,
trebuie luati in consideratie si alti parametrii: in functie de tipul
sarcinii de efectuat, de tipul deprinderii de dobândit sau de
natura lucrului de efectuat, se pune problema timpului afectat
pauzei: de exemplu, niste sarcini motrice, foarte solicitante in
plan energetic sau informational, vor necesita privilegierea unei
invatari distribuite, spatiata cu pauze mai lungi pentru a
favoriza refacerea musculara si / sau a atentiei.
Pe de alta parte, este evident ca utilizarea celor doua
conditii de invatare amintite si problema lungimii pauzelor
stabilite trebuie raportate la nivelurile periodice de motivare a
sportivilor respectivi.

Performante (in secunde)

18

16

14
distribuita
12
masata
10

Incercari
5 10 15 20 25 30 35

Figura 1

INVATAREA TREBUIE SA FIE GLOBALA SAU ANALITICA ?

119
 Aceasta problema a structurarii continutului constituie, la
rândul ei, obiectul a numeroase controverse istorice. Sa ne
amintim ca metoda de invatare analitica a gesturilor sportive a
fost foarte multa vreme singura cale preconizata: decuparea
deprinderii de dobândit in diferite parti si invatarea “in afara de
situatie” (cum ar fi invatarea miscarilor de bras pe un taburet in
afara din apa etc.). Din pacate, se cunosc bine dezavantajele
acesteia: deprinderea in ansamblu nu este egala cu suma
partilor care o alcatuiesc, iar executia unei deprinderi sportive
necesita coordonarea spatiala si temporala a diferitelor sale
componente, ceea ce nu permite metoda analitica.
In schimb, metoda, daca prezinta avantajul ca plaseaza
subiectul in fata constrângerilor spatio-temporale reale ale
deprinderii, prezinta, de asemenea, o serie de inconveniente, in
cazul in care sarcina de realizat este complexa si alcatuita din
mai multe sarcini secundare.
Decât sa se transeze arbitrar intre o metoda sau alta, este
mai bine sa se examineze problema in raport cu complexitatea
sarcinii, pe de o parte si nivelul de organizare cerut in sarcina,
pe de alta parte.
Complexitatea sarcinii poate fi definita ca ansamblul
constrângerilor obiective pe care il prezinta sarcina, insemnând
caracteristicile sale morfologice (lucrarile lui J.P.Famose).
Nivelul de organizare in sarcina poate fi considerat ca fiind
ansamblul resurselor de organizare pe care subiectul trebuie sa
le mobilizeze fata de constrângerile obiective ale sarcinii pentru
a le depasi pe fiecare dintre ele, si ansamblul interactiunilor pe
care este obligat sa le stabileasca intre diferitele parti ale
sarcinii.

Singer (1975) avanseaza ideea ca este preferabil sa se

utilizeze metoda globala de invatare daca nivelul de
complexitate a sarcinii nu este foarte ridicat, in timp ce nivelul
de organizare este invers, o sarcina mai complexa va putea fi
decupata in diferite secvente cu conditia ca nivelul de
organizare cerut intre diferitele sale componente sa nu fie prea
ridicat (figura 2).
Pe lânga aceste consideratii, utilizarea uneia sau alteia
dintre metode este determinata de posibilitatea sau nu de a
“decupa” sarcina: daca aceasta are o durata foarte scurta
(sarcina discreta), de ordinul unei secunde (o aruncare in

120
baschet, de exemplu), prin forta lucrurilor este imposibil sa se
utilizeze metoda analitica. Daca insa sarcina este mai lunga
(sarcina continua) sau daca este alcatuita dintr-o suita
secventiala de sarcini secundare (sarcina seriala), devine
posibil sa se ia in consideratie o invatare fractionata, având in
acelasi timp grija sa nu “extragem” gesturile de invatat din
contextul lor spatio-temporar. In fine, este necesar sa amintim
natura deprinderii de dobândit, dupa cum e vorba despre o
deprindere inchisa sau deschisa.

NIVEL DE ORGANIZARE

RIDICAT SCAZUT
IN VEDEREA
SARCINII
METODA METODA
GLOBALA GLOBALA

NIVEL DE ORGANIZARE
SCAZUT RIDICAT
A SARCINII
Figura 2

Caracterizate de un mediu stabil si de niste constrangeri

unic spatiale, deprinderile inchise necesita niste tipare de
raspunsuri rigide (serviciul in tenis) a caror obtinere poate,
daca este nevoit, sa se faca prin intermediul unei abordari
analitice: de fapt, mediul fiind previzibil, necesitatea de control
este virtual nula, in sensul ca inceteaza imediat ce jucatorul a
analizat caracteristicile spatiale si poate determina in libertate
deplina viteza, ritmul, pe scurt desfasurarea temporara a
miscarii.
In schimb, caracteristicile instabile ale mediului in cazul
deprinderilor deschise (constrangeri spatiale si temporare) (o
lovitura dreapta de retur in tenis) necesita pregatirea a
numeroase tipare de raspunsuri astfel incat sa permita o
adaptare permanenta la perturbatiile survenind de la o
incercare la alta. In acest caz, invatarea unei lovituri de drepta
de retur decupata in diferite faze, echivaleaza cu achizitionarea
unui tipar de raspuns rigid care nu va ajuta probabil niciodata,
deoarece, in situatia respectiva, lovitura de dreapta de efectuat
va trebui modulata in functie de caracteristicile spatio-

121
temporale ale mediului. In acest caz, metoda globala, in
situatie reala, se dovedeste cea mai adecvata.

INDRUMAREA INVATARII

In general, autorii opun doua tendinte:

- Prima, dupa care subiectul, pentru a intelege mai bine si
a invata mai bine o deprindere sportiva, trebuie in prealabil sa
comita greseli.
Acest demers de “descoperire” prin incercari si greseli
recunoaste valoarea pedagogica a greselii, considerand ca
invatarea consta in activitatea condusa si desfasurata de
subiect pentru rezolvarea sarcinii.
O serie de cercetari in neurofiziologie confirma acest punct
de vedere, evidetiind importanta, pentru invatare, a
fenomenelor de auto-adaptare si auto-organizare a subiectului
in mediul inconjurator.
- Alternativ, a doua tendinta preconizeaza utilizarea, prin
educatie, a procedeelor de “ghidare” pentru a evita ca sportivul
sa comita greseli in dobandirea si realizarea deprinderilor
sportive. Ne vom ocupa acum de acestea din urma.
AJUTORUL
Cel mai clasic consta, la nivelul educatorului, din a ajuta
fizic subiectul in realizarea deprinderii, astfel incat subiectul sa
reuseasca sa perceapa desfasurarea spatiala si temporala a
gestului. Se poate deosebi raspunsul provocat al restrictiei
(impins manual bazinul/soldurile si picioarele pentru a ajuta
gimnastul sa realizeze o indreptare la bara fixa joasa) sau
eliminarea unor deprinderi care consta, de exemplu, in
blocarea anumitor segmente in momentul realizarii unei sarcini
(in felul acesta se evita ca bratele sa se indoaie din cot la
indreptare).
DEMONSTRATIA
Invatarea poate fi facilitata, de asemenea, prin observare
(ghidare vizuala). Demonstratiile, prezentarea de modele, fac
parte din aceasta procedura de ghidare; se stie ca invatarea
unui gest nou necesita, pe de o parte, intelegerea sarcinii si a
obiectivului ei, pe de alta parte, identificarea miscarilor
necesare realizarii acesteia. Se stie, de asemenea, ca stabilirea
acestui plan de executie permite un raspuns motric cu atat mai
adaptat cu cat se bazeaza mai mult pe niste modele vizuale
interiorizate de catre subiect. Acesta teorie de modeling ne

122
trimite la ideea ca, in faza cognitiva pentru dobandirea unei
deprinderi motrice, prezentarea de modele va facilita aceasta
dobandire, procurand subiectului imaginea strategiei de
desfasurat si a miscarii de realizat. Acestea nu inseamna insa
sa tragem concluzia ca demonstratia este “atotputernica”: o
serie de cercetari arata ca “modelingul” nu afecteaza cu nimic
performanta sportivului (realizarea sa), ci, dimpotriva, modifica
in acelasi timp (mai ales in timpul fazelor initiale de invatare)
calitatea si eficacitatea strategiilor utilizate si amelioreaza
viteza de executie a sarcinii de catre sportiv.
Ca procedura, demonstratia este mai mult un model de
imitat strict decat un element de ghidare contribuind la
constituirea unor referentiale cognitive, necesare oricarei
realizari motrice.
De asemenea, trebuie sa se insiste:
- pe oportunitatea temporara pe care trebuie sa o prezinte
demonstratia, adica sa se produca atunci cand sportivul are
nevoie de ea;
- pe faptul ca o demonstratie trebuie sa aiba o valoare de
sursa maximala de informatii pentru subiect;
- pe cea mai mare eficacitate a demonstratiilor repetate
comparativ cu o demonstratie unica;
- pe echivalenta pentru invatare a demonstratiilor
concrete sau video.
Printre celelalte proceduri destinate sa favorizeze
invatarea vom mai mentiona:
- antrenamentul verbal prealabil executiei (descriere
verbala de catre subiect a diferitelor parti ale sarcinii);
- consolidarea motivatiei;
- clarificarea obiectivelor sarcinii;
- aportul consemnelor verbale si al criteriilor
comportamentale urmarite.

CUNOASTEREA REZULTATELOR

Este vorba de o variabila considerata atat de esentiala in

invatare incât ea justifica principiul amintit de Leplat (1970):
“Nu practica este cea care ne invata, ci practica ale carei
rezultate sunt cunoscute”. Diversitatea formelor pe care le
poate capata cunoasterea rezultatelor este reprezentata in
figura 3.

123
 Data fiind amploarea lucrarilor legate de acest subiect, ne
vom limita la studierea feedback-ului ca ghidare in invatare.
In prealabil, e necesar sa distingem doua notiuni:
- cunoasterea performantei (CP) (1): adica informatiile pe
care sportivul le obtine din realizarea motrica respectiva;
- cunoasterea rezultatelor (CR): adica gradul de
concordanta intre ceea ce s-a urmarit si ceea ce s-a efectuat
(obiectiv atins sau nu).
Daca informatiile privind rezultatul atins sunt destul de
usor accesibile sportivului, cunoasterea performantei este, in
schimb, mai dificila. Desigur, educatorul poate descrie sportivul
ceea ce acesta a facut in termeni de spatiu, timp etc, dar nimic
nu se poate substitui “senzatiei” data de miscare, adica
retroactiunilor chinestezice proprioceptive. Se considera ca
dobandirea si controlul miscarii vor fi cu atat mai eficiente cu
cat vor fi sprijinite mai mult de infomatii de acest ordin, de
preferat informatiilor vizuale.
Ele sunt capitale in masura in care ele sunt cele care vor
determina sportivul sa modifice, in caz de esec, sau sa
reproduca, in caz de reusita, pentru incercarea urmatoare,
planul de actiune prevazut initial.

C P
C R

INTRINSECA EXTRINSECA

SIMULTANA FINALA

IMEDIATA DECALATA

124
 NON VERBALA VERBALA NON
VERBALA

TOTALA PARTIALA TOTALA

PARTIALA

Figura 3

Doua cazuri de figura se prezinta:

- sportivul apreciaza dupa aceste informatii ca miscarea
nu a fost executata conform prevederilor sale, desi i-au permis
atingerea obiectivului prevazut. Educatorul poate, in aceasta
situatie, sa analizeze caracteristicile raspunsului neprevazut,
dar eficient, astfel incat acestea sa poata fi reprodus ulterior.
- el apreciaza ca nici miscarea produsa, nici obiectivul
atins nu sunt satisfacatoare: in acest caz, educatorul trebuie sa
ajute sportivul sa reconsidere intreaga problema si in special
constrangerile ambientale impuse, pentru a ajunge la un plan
de actiune eficient.
Este necesar sa fie luati in consideratie ca factori
importanti:
- timpul scurs intre incheierea sarcinii si aflarea
rezultatelor, pe de o parte, intervalul inter-incercari, pe de alta
parte, (figura 4).
- efectul unor activitati intermediare diferite realizate in
timpul intervalului inter-incercari.
Se pare ca timpul nu afecteaza dobandirea deprinderilor
motrice. Cu toate acestea, niste intervale intre incercari foarte
scurte (1-2 secunde) se dovedesc ineficiente.
C.R.

INTERVAL DE TIMP INTERVAL POST C.R.

RASPUNS NOU
MOTRIC RASPUNS
INITIAL Figura4
MOTRIC

125
 Pe de alta parte, introducerea de activitati interpolate in
timpul intervalului dupa aflarea rezultatelor se dovedeste
daunator pentru realizarea motrica, neafectand insa invatarea
propriu-zisa. Pentru a incheia, vom mentiona in fine importanta
CR-CP asupra motivatiei sportivului (feedback de consolidare).

VARIABILITATEA IN PRACTICA

Este o chestiune care se pune deseori educatorului:

sarcinile trebuie variate sistematic pentru a optimiza
performanta sau, dimpotriva, trebuie sa se continue constant si
pana la dobandirea invatarii unei deprinderi motrice?
Daca sarcina inchisa (mediul stabil), invatarea pare putin
sensibila la o variatie de la o incercare la alta. Nu se observa
decat usoare efecte datorate unei practici constante la adulti,
ceva mai accentuate la copii in situatie de invatare.
Variatia sarcinilor de la o incercare la alta, apare insa mult
mai eficienta cand este vorba pentru sportiv sa dobandeasca o
sarcina deschisa. Intr-adevar, asa cum am amintit mai inainte,
caracteristicile spatio-temporale ale unei deprinderi deschise
sunt atat de schimbatoare incat este necesar ca subiectul sa fie
plasat succesiv in fata diversitatii conditiilor concrete in care se
desfasoara deprinderea; aceasta variatie a conditiilor in care se
va efectua sarcina permite subiectului sa se adapteze la toate
conditiile de mediu posibile si sa dezvolte o intrega gama de
tipare motrice de raspunsuri.
Cu toate acestea insa, indeosebi pentru subiectul
incepator, mediul va putea fi sensibil simplificat astfel incat sa
nu se supraincarce sistemul de prelucrare a informatiei
subiectului, astfel:
-in tenis invatarea loviturii de dreapta pe minge inalta, pe
minge joasa, pe retur incrucisat, pe retur in ax, dar pe teren
redus.
-in sporturi colective: recurgerea la “mini-jocuri”, apropiate de
specialitatea concreta, pentru a regasi intacte conditiile
ambientale, dar pe spatii si cu reguli adaptate.

ACTIVITATEA MANAGERIALA A ANTRENORULUI

Din punct de vedere etimologic, denumirea de

“management” deriva din verbul englezesc “to manage” = a
reusi (a conduce, a dirija, a administra).

126
 Ca teorie si practica sistemul de management este de
sorginte economica si a cunoscut mai multe etape de
dezvoltare.
a) La inceput proprietarul, detinatorul de capital avea un
dublu rol si statut; el era proprietarul capitalului si
exercita in aceasta calitate si functie de conducere a
intreprinderii (organizarea productiei, aprovizionarea
tehnico-materiala, desfacerea), rezolvand practic toate
problemele. Managementul acestei etape se baza in
principal pe intentie, bun simt, fler, traditie si
experienta, avand un predominant caracter empiric.
b) Pe masura cresterii complexitatii productiei, in perioada
de avant a capitalismului monopolist s-a produs un
proces de dedublare: conducerea laturii tehnico-
organizatorice a productiei este lasata tot mai mult pe
seama unor “functionari ai capitalului” care nu detin de
regula sub nici un titlu capitalul, in timp ce proprietarul
de capital ramane antrenat in conducerea directa a
laturii social-economice a productiei. In aceasta etapa
apar primele incercari in domeniul managementului pe
baze stiintifice.
c) In etapa actuala de centralizare si concentrare intr-un
grad extrem de inalt a capitalului, de dezvoltare
accelerata a tehnologiilor si a informaticii, a aparut in
mod treptat institutia organizatorilor si conducatorilor
profesionisti ai productiei, a managerilor care conduc
toate procesele si activitatile.
“Managerismul” s-a dezvoltat ca teorie si practica in
primul rand in SUA si s-a extins apoi in toate tarile dezvoltate,
devenind un factor important de crestere a eficientei , o “stiinta
si o arta a actiunii practice”.
Intr-o exprimare plastica, economistul american Richard
Farmer considera ca “managementul este unul din factorii
esentiali care explica de ce o tara este bogata sau saraca”.
Teoria manageriala porneste de la ipoteza organizatiei
(economice) conceputa ca un sistem deschis, in care mediul
intern si cel extern, actioneaza in sensul dezorganizarii
sistemului, potrivit principiului entropiei.
De aici necesitatea interventiei sistemului managerial si a
managerului care asigura existenta si eficacitatea organizatiei.
Treptat, datorita eficientei din sfera economica, sistemul
managerial a inceput sa fie adoptat si in alte segmente ale

127
activitatilor sociale intre care si sportul si activitatile recreative.
A aparut conceptul de "piata a sportului”, atata timp cat exista
“consumatori” si “produse” ale sportului.
Produsele sportului sunt o parte a productiei pietei
globale, formata din produse corporale si incorporale, fiind
deopotriva un important factor de cultura.
In multe tari dezvoltate, impactul economic al sportului
este deosebit. Spre exemplu, in Marea Britanie, in anul 1992,
peste 470.000 de persoane au fost angajate in reteaua sportiva
si aproximativ 12 miliarde de lire sterline sunt angrenate in
circuitul economic global prin intermediul produselor si
serviciilor sportive.
Managementul sportului consta in coordonarea tehnicilor,
proceselor, a resurselor financiare, materiale, umane,
informationale si de timp precum si a situatiilor, problemelor si
aspectelor contingente, in scopul cresterii eficientei productiei
si schimbului de produse si servicii sportive, precum si
maximizarii rezultatelor – performantelor in sport.
Domeniul de cuprindere a managementului sportului este
foarte larg:
- sport de placere – activitati recreative
- sport de intretinere si conditie fizica
- sport in scoala
- sport in cluburi
- sport de elita, sport la nivelul federatiilor si
confederatiilor
- sport pentru categorii sociale defavorizate (tineri,
varstnici, someri, femei, handicapati)
- promovarea sportului
- marketingul sportului
La toate aceste niveluri, procesele de management
specifice, sunt conduse de persoane care poseda competente,
cunostinte si calitati in organizarea si dirijarea activitatilor –
managerii. Metodele, tehnicile si procedeele utilizate in
procesul managerial insumeaza cunostinte foarte variate din
domenii ca: domeniul de specialitate, sociologia, psihologia,
economia, pedagogica, marketingul, ergonomia, informatica.
Gama managerilor din sport este larga, ea
cuprinzand conducatorii diferitelor organizatii
sportive (secretari federali, presedinti si
secretari de cluburi sportive, directori de

128
 complexe si baze sportive) conducatorii
proceselor de pregatire – antrenorii de la diferite
nivele – antrenori federali, antrenori ai loturilor
nationale, ai selectionatelor regionale sau locale,
antrenori din cluburi si asociatii, profesori
specializati in instruirea sportiva a copiilor si
juniorilor din scoli etc.
Functiile managementului sunt: previziunea, organizarea,
coordonarea, antrenarea si control-evaluarea.
a) Previziunea consta din totalitatea proceselor si
actiunilor prin care managerul stabileste obiectivele esentiale
ale organizatiei (grupului) precum si resursele si mijloacele
necesare realizarii acestora.
Previziunea implica o analiza atenta si profunda a
resurselor disponibile, a rezultatelor activitatii trecute, situatii
actuale si a scopurilor activitatii.
Scopurile stabilite trebuie sa fie precise, pozitive,
masurabile, realiste, sa cuprinda termene de realizare si
responsabilitati.
In functie de durata pe care o vizeaza previziunea se
materializeaza in prognoze (planuri de perspectiva), planuri si
programe.
In fundamentarea planurilor si programelor un rol
important il joaca analiza – diagnostic a mediului intern si
extern al grupului (organizatiei) si indeosebi a mediului
concurential.
b) Organizarea reprezinta combinarea resurselor umane,
materiale si financiare in cadrul organizatiei, ceea ce conduce
la structura organizatiei. Se stabilesc activitati necesare pentru
indeplinirea scopurilor, standardele de randament, exigentele
de calificare, sarcinile si continutul compartimentelor si
posturilor.
c) Coordonarea este organizarea “in dinamica”, ca
urmarind sa armonizeze deciziile si actiunile individuale si de
grup, pe baza previziunilor si sistemului organizatoric stabilite
anterior.
Necesitatea acestei functii manageriale deriva din
dinamismul grup – mediu extern si din complexitatea reactiilor
individuale (diverse, inedite), din acest punct de vedere
managerul fiind confruntat in circa 80 % din cazuri cu situatii
noi.

129
 Practica manageriala recomanda urmatoarele modalitati
de realizare a functiei la coordonare:
- stabilirea unui sistem eficient de comunicare in cadrul
grupului (organizatiei) care sa incurajeze feed-back-ul.
In acest fel managerul se face inteles de catre membrii
grupului si in acelasi timp poate intelege mai bine pe fiecare.
- utilizarea motivatiei in general si in special in
sistemul decizional cu efecte asupra calitatii deciziei
si preocuparilor privind realizarea practica a acesteia;
- utilizarea delegarii de autoritate (competenta)
sub forma unui raport personal intre manager si
membrii grupului;
- definirea clara a opiniilor, atitudinilor si
programelor in scopul asigurarii eficacitatii
coordonarii si creearii bazelor practice pentru
managementul prin consultare.
d) Antrenarea cuprinde totalitatea activitatilor
manageriale prin care indivizii sunt atrasi si determinati sa
participe la stabilirea si realizarea obiectivelor planificate.
Baza psihosociologica a antrenarii o reprezinta motivarea,
care consta din satisfacerea necesitatilor si intereselor
individuale ale membrilor grupului in procesul realizarii
obiectivelor.
Exista 3 tipuri principale de motivatii:
- motivatiile economice, de ordin material, mijloace de
trai, confort, consum;
- motivatiile psihologico-afective care includ climatul
favorabil de activitate, lipsa tensiunilor si incordarilor,
aprecierea data de conducator;
- motivatiile sociale – necesitati de manifestare,
exprimare si recunostere sociala
- apartenenta la grup, statut social.
Pentru ca functia de antrenare sa actioneze eficient este
necesar ca motivarea pe care o fundamenteaza sa fie
complexa, diferentiata si graduala.
e) Controlul si evaluarea consta in masurarea
performantelor si compararea cu obiectivele stabilite,
determinand cauzele abaterilor si corectarea lor.
Compararea rezultatelor si activitatii desfasurate trebuie
sa se faca in functie de un etalon sau criteriu de evaluare.
Pentru a fi eficient, controlul trebuie sa fie continu, preventiv si
corectiv.
130
 Cerintele unui control eficient sunt:
- existenta unui sistem informational cu conexiuni
inverse (feed-back);
- practicarea de catre manager a inspectiei personale si
autocontrolului;
- efectuarea controlului direct la locul actiunii;
- analiza cauzelor abaterilor si tratarea diferentiata a
acestora;
- existenta unui sistem de control care sa stabileasca in
detaliu modul de desfasurare a controlului, obiectul,
competenta, procedurile, punctele de control,
elementele de evaluare, caile de corectie.

Instrumente si mijloace manageriale

Conceperea si realizarea unui management eficient,
implica folosirea unui ansamblu de sisteme, metode si tehnici
manageriale.
Metoda manageriala reprezinta modalitatea in care
managerul realizeaza procesul managerial, transformand
informatiile in actiune cu ajutorul deciziilor, prin armonizarea
resurselor cu cerintele si urmarind rezultatele maximale.
Prezentam in continuare, pe scurt, cele mai raspandite
metode, aplicabile in activitatea sportiva.
Managementul pe baza de plan - se stabilesc obiectivele
generale si specifice in concordanta cu prognoza evolutiei
mediului (intern si extern) si resursele disponibile.
Managementul prin rezultate – se stabilesc obiectivele de catre
manager si apoi tot el le compara rezultatele obtinute,
alertandu-se cand se produc abateri si intervenind cu masurile
corective necesare.
Managementul prin exceptii – abordeaza procesul managerial
ca pe un proces distinct ca sistem cu intrari si iesiri avand ca
element de forta tehnologia informationala. Managerul
primeste numai acele informatii care au caracter de exceptie,
reprezentand abateri (pozitive sau negative) de la planuri,
programe, norme sau obiective prestabilite.
Managementul prin obiective – este cel mai frecvent utilizat. Se
bazeaza pe determinarea riguroasa a obiectivelor pana la
nivelul executantilor care participa nemijlocit la stabilirea lor.
Metoda mai are in vedere corelarea stransa a
recompenselor si a sanctiunilor cu nivelul realizarii obiectivelor
stabilite.

131
Managementul participativ – consta in organizarea metodica a
activitatii fiecarui component al grupului, pe baza unei
puternice motivari realizate in special prin stimularea initiativei,
creativitatii si aptitudinilor indivizilor si mai putin prin mijloace
corective.
Managerul repartizeaza colaboratorilor obiective de atins
si nu sarcini de executat, oferindu-le posibilitatea de a-si
manifesta initiativa si creativitatea.
Mangementul prin delegare – “Modelul Harzburg” consta in
promovarea relatiilor de colaborare folosind delegarea
raspunderii si a competentei, fara desfiintarea ordinii ierarhice.
Metoda considera ca cea mai buna cale de a transforma un
executant in colaborator independent si interesat in buna
desfasurare a activitatii este prin delegare de raspundere.
Prin delegare se urmareste atribuirea temporara de catre
manager a uneia din sarcinile sale unui colaborator, insotita si
de autoritatea si responsabilitatea corespunzatoare, precum si
de conditiile necesare pentru a putea actiona cu un anume
grad de libertate.
Conditii de aplicare:
- sa existe incredere in colaboratori;
- sarcinile, autoritatea si responsabilitatea delegate sa fie
formulate clar si complet;
- sa se foloseasca criterii clare si comensurabile in
definirea rezultatelor;
- sa nu se delege sarcini de importanta deosebita;
- controlul sa fie axat pe verificarea rezultatelor si nu pe
modul cum sunt realizate sarcinile delegate.
Comunicarea in activitatea manageriala
Managementul inseamna mai presus de orice, relatii inter-
personale, pentru ca a conduce inseamna a comunica, a
transmite idei, sentimente, decizii, executantelor si deopotriva
a le recepta reactiile, simtamintele, interesele si aspiratiile.
Trasatura fundamentala a comunicarii este reciprocitatea
bazata pe reactiune – feed-back.
Cerintele unei comunicari eficiente sunt:
- managerul trebuie sa-si precizeze ceea ce vrea sa
comunice, sa fie stapan pe sine, sa nu o faca sub
imperiul unei emotii puternice;
- sa foloseasca o exprimare clara, sistematica prin
cuvinte simple, usor de inteles, sa evite vorbaria;

132
 - sa cunoasca bine auditoriul si sa-si adapteze
exprimarea nivelului acestuia;
- sa creeze o atmosfera favorabila comunicarii,
caracterizata prin interes, atentie;
- sa verifice daca cei care asculta au inteles ceea ce li s-a
expus, incurajandu-i sa discute, sa puna intrebari intr-o
atmosfera degajata;
- comunicarea sa reflecte activ practicile managerului
pentru ca indivizii sunt influentati nu de ce spune
managerul ci in special de ceea ce face el;
- comunicarea sa fie tratata ca proces, sa aiba caracter
continuu, fiind o indatorire principala a managerului.
Deficiente ale comunicarii:
- distorsiunea cauzata de interferente ca pot insoti
informatia sau de minusuri ale limbajului utilizat;
- filtrajul inteles ca o triere a comunicarilor prin prisma
intereselor celui care primeste mesajul;
- redundanta, ca efect a supraincarcarii comunicarilor
rezultata ca urmare a punerii in circulatie a unui volum
foarte mare de informatii.
Managerul si echipa manageriala.
Echipa manageriala reprezinta un grup de lucru ce se
constituie de regula cu caracter permanent, conexat activitatii
managerului.
In practica sportiva, asemenea echipe manageriale sunt
colectivele tehnice ale loturilor, birourilor executive ale
federatiilor sau cluburilor sportive, colegiile si comisiile
federale.
Aparuta ca raspuns la nevoia pe care o resimte managerul
de a folosi competenta deosebita a anumitor colaboratori,
echipa manageriala indeplineste sarcini de analiza, planificare,
organizare sau urmarire a realizarii unor obiective
fundamentale ale organizatiei.
Avanatajele managementului in echipa:
- cresterea competentei in tratarea unor probleme
deosebite si adoptarea deciziilor;
- perfectionarea sistemului de comunicare manageriala;
- motivarea eficienta a colaboratorilor prin incurajarea
participarii la decizii;
- economisirea timpului managerului.

133
 In activitatea practica impreuna cu echipa, managerul nu
are obligatia sa adopte toate punctele de vedere ale echipei, ci,
pe baza unei analize profunde si critice, el este chemat sa le
contureze utilitatea si eficacitatea. El trebuie sa abordeze cu
luciditate propunerile si opiniile exprimate si sa le adopte sau
sa le respinga numai dupa ce le-a analizat in profunzime.

Profilul general al managerului

Profesiunea de manager (conducator) reclama un
ansamblu de trasaturi de personalitate, aptitudini, competenta
profesionala, temperament, caracter si calitati intelectuale,
cuprinse intr-un sumum de cerinte de gandire, actiune si
comportament care trebuie sa-l conduca la succesul in
activitate. Deosebit de important in exercitarea rolului
managerului este stilul de lucru al acestuia. Stilul de lucru
exprima modul specific, personal de a gandi, a actiona si a se
comporta al managerului in procesul de conducere.
Pentru a putea actiona eficace, managerul trebuie sa
dispuna de o gama intreaga de mijloace economice, juridice si
morale precum si de un sistem de metode de convingere sau
de constrangere.
Este esential insa, ca activitatea sa, managerul sa
manifeste spirit de angajare personala si de colaborare.
Pornind de la aceste 2 trasaturi fundamentale, in teoria si
practica manageriala sunt recunoscute 5 titluri de conducere
eficace:
Organizatorul stabileste relatii ierarhice corecte bazate pe
definirea clara a atributiilor. Insista ca totul sa fie bine organizat
si asigura un grad ridicat de interventie a colaboratorilor,
influentandu-i pe acestia numai in limite discrete.
Evita sa-si manifeste dezacordul si nu se implica in
conflicte.
Participativul concepe conducerea sub forma unei echipe in
care toti se simt solidari cu rezultatele obtinute, colaboratorii
avand in permanenta canale deschise pentru a-si exprima liber
opiniile.
Accepta sa fie influentat si recomanda interinfluentarea,
stie sa dea sfaturi utile si in situatii conflictuale se implica si
analizeaza cauzele.
Intreprinzatorul considera ca rolul sau consta in principal in a
conduce pe fiecare colaborator in scopul ca acesta sa obtina
cele mai bune rezultate; are o mare influenta asupra

134
colaboratorilor. Accepta competitia si abordeaza cu curaj starile
conflictuale. Stabileste relatii ierarhice clare, bazate pe
competenta.
Realistul stabileste relatii ierarhice bazate pe incredere si
respect mutual, adoptand decizii importante numai dupa ce a
consultat colaboratorii. Da ordine precise preocupandu-se si de
conditiile de aplicare a lor. Nu este agresiv si considera ca
influentele reciproce pot asigura autoreglarea sistemului;
intervine rar, deoarece aceasta nu i se pare util.
Maximalistul considera ca ierarhia trebuie sa faca dovada
utilitatii sale.
Este convins ca divergentele, influentele reciproce pot
genera idei si solutii eficiente, accepta influentele nonformale.
Isi gandeste cariera incercand sa obtina rezultate durabile.
In opozitie cu aceste stiluri de conducere, exista
urmatoarele stiluri de conducere neeficienta – birocratul,
demagogul, autocratul, oportunistul si utopistul modernist.
Toate aceste informatii si date au un caracter general, ele
putand fi preluate si adaptate la procesul managerial al
sportului, in scopul optimizarii si cresterii eficientei activitatii
federatiilor de specialitate, cluburilor si asociatiilor sportive,
loturilor nationale si olimpice, precum si a altor organisme
sportive din tara noastra.

CAPITOLUL VII

PRACTICA IN UNITATILE SPORTIVE BAZA

EXPERIMENTARII PREGATIRII STIINTIFICE

Cunoasterea organizarii si functionarii unei unitati sportive , sectie de

copii, juniori;

• Asistarea si Exersarea didactica sub conducerea mentorului, a unor

activitati de observare nemijlocita, simulare si analiza a unor activitati
instructiv-educative la nivelul sectiei ;
• Formarea abilitatilor practice prin activitati didactice de "proba", parti din
lectia de antrenament.

135
 • Sustinerea unor activitati didactice model, condus sportivi in procesul de
antrenament si in competiii care vor fi considerate finale, si notate de
catre coordonatorul stabilit de catre federatie.

Pentru a atinge aceste obiective specialistii in didactica ramurei de sport

au elaborat un portofoliul de practica pedagogica.

Lucrarea raspunde necesitatilor cursntului, de a avea un instrument de

lucru, util în observarea si evaluarea, într-o prima etapa, a activitatii didactice si
în proiectarea, în final, a unor activitati didactice tip lectie, de antrenament în
principal.

Structura portofoliului de practica pedagogica este astfel conceputa

pentru a raspunde unor nevoi de initiere în profesiunea didactica a antrenorului.
Este necesar sa studiati acest portofoliu cu atentie înainte de începerea practicii
pedagogice pentru a fi deja familiarizati cu notiunile vehiculate si cu logistica
actului didactic impus de ORIENTAREA METODICA A FICAREI
FEDERATII SPORTIVE si, de asemenea pentru a exploata în mod optim
materialele si informatiile pe care le contine. Gradul de elaborare a acestor
materiale este de complexitate medie si tine cont de stadiul initiatic al pregatirii
sportive a Dv. ca fosti sportivi de performanta ,beneficiari ai stagiului de
practica si utilizatori ai cunostiintelor teoretice primite la cursuri .

În ceea ce priveste structura, lucrarea cuprinde precizari privind cadrul

legal al desfasurarii practicii pedagogice, modele de fisa de asistenta (care pot fi
adaptate de catre cursanti tipurilor de lectii de antrenament asistate prin
omiterea anumitor termenii si/sau adaugarea altora, respectiv prin focaliazarea
treptata pe anumite componente ale actului didactic, cum ar fi "aparatelor
ajutatoare, a lucrului cu greutati, al elemetelor acrobatice si de lupta, etc."

"Ce tipuri de exercitii au fost utilizate în lectie?", "ce resurse materiale si

echipament au fost utilizate?",pentru ca mai tîrziu sa se treaca la analiza
planurilor de lectii si la folosirea integrala a fiselor de asistente. Modele de
structuri-cadru de proiecte ale lectiei de antrenament (care cuprind, deci, doar
jaloanele structurale necesare, de asemenea adaptabile creator situatiilor
didactice, modele care dau posibilitatea modelarii lor constructive),.

Modele individuale pe sportivi vor insoti fisa de autoevaluare, necesare

atît în discutiile intercolegiale cu antrenorul dupa asistentele la ore, dar si în
autoaprecierea propriilor lectii (de proba, finale).

Sunt alocate spatii pentru modele de planificare calendaristica (anuala si

semestriala) si atit pentru un proiectul semestrial, anual cit pentru elaborarea
lucrari finale a Diplomei de absolvire.
136
 Multe din aceste documente scolare cuprind si scurte note de subsol
explicative. De asemenea exista un model de fisa de caracterizare
psihopedagogica, pe care cursantul trebuie sa-l completeze, intervievînd
sportivii în timpul antrenamentului si al copmpetitiei.

Dorim sa subliniem în mod expres faptul ca aceste materiale , sunt

produsul unor work-shop-uri pe probleme de didactica disciplinelor, de formare
a antrenorilor, de elaborare a unor materiale pentru aplicarea mai asidua a
metodelor activ participative elaborate de catre federatiile sportive, sau sunt
produsul unor antrenori, de diferite specialitati români,si straini care au
elaborat materiale de specialitate care circula în mediile sportive în mod
frecvent si care le-au propus pentru discutii colegilor cu ocazia unor work-shop-
uri. Ele s-au diseminat în rîndul antrenorilor si circula liber.

Mentionam ca datorita calitatii si utilitatii lor ca instrumente de lucru

pentru o mai buna gestionare a procesului de învatare si datorita caracterului de
noutate nu am putut sa omitem de la discutie unele materiale ca :Teoria si
metodica Antrenametului sprtiv a execelentului autor Tudor O Bompa
,Pedagogia Sportului , Periodizarea Antrenamentului cit si a celorlalte manuale
ale scolii.

Pe de alta parte nu am dorit ca practica pedagogica sa fie destinata numai

formarii initiale a cursantiilor, urmarind ca în didactica disciplinei sa vehiculeze
doar informatia clasica, nucleul dur al disciplinei, am urmarit ,sa se ralieze o
instruire moderna pe baza noutatilor aparute in fenomenul sport, cit si in
procesul de învatamânt sportiv, care în mare parte utilizeaza cunostintele Stintei
Sportului,deja aplicate in procesul modern de formare a noii categori de
antrenori.

Mini-ghid de practica pedagogica

Veti lucra în grupe si trebuie sa frecventati orele de Asistentele la orele predate de antrenorii vostri
practica tot timpul împreuna, ca o echipa. O alta fac parte din programul vostru de formare si
abordare va face ca practica sa nu fie eficienta trebuie sa fie urmate de discutii intercolegiale
si de feed-back constructiv. Nu ezitati sa va
sprijiniti unii pe ceilalti.
Veti fi îndrumati de catre un antrenor care are aceasta Trebuie sa tineti o evidenta completa a
calitate atestata printr-o delegare primita din partea practicii pedagogice. Acest lucru va este
federatiei. facilitat de portofoliul de fata. El cuprinde si

137
 un raport final asupra progresului pe care l-ati
facut. Acest raport este un document
important si se ataseaza la examenele finale
ale anului I si II.
Antrenorul - mentor, lucreaza în parteneriat pentru Spre sfîrsitul practicii pedagogice va trebui sa
formarea Dv. si tin permanent legatura pentru atingi o serie de obiective de predare. Acestea
satisfacerea nevoilor Dv. de formare didactica , cu sunt consemnate în carnetul de practica. Ele
conducerea federatiei si a scolii.. sunt standardizabile dupa gradul de îndeplinire
a acestor obiective si cuantificabile prin note.
Orele de asistenta vor fi stabilite de comun acord cu Carnetul de Practica va fi folosit în evaluarea
antrenorul - mentorul în functie de orarul acestuia si al lectiilor tale asa cum este folosit pentru toti
Dv. O data acest lucru stabilit dati dovada de antrenorii. El se prezinta sub forma unei grile
corectitudine si profesionism si respectati întelegerile. de evaluare.
Cînd veti fi antrenorii nu veti putea lipsi de la ore.
Dorim sa manifestati flexibilitate pentru a putea
beneficia din plin de aceasta experienta.
Exista o planificare legata de experienta voastra de Notarea dupa grila de evaluare
formare initiala. Este proiectata în asa fel încît sa va NOTA-DESCRIERE
asigure preluarea responsabilitatii treptate a predarii 10- foarte bine, 9 – destul de bine, 8 – bine,
pîna la asumarea ei completa. Veti preda la nivele si
grupe diferite si va trebui sa asigurati împreuna cu 7 – satisfacator, 6 - nesatisfacator
mentorul abordarea unei game variate de lectii (de
exemplu lectii de formare de deprinderi, de Amintiti-va ca sunteti un musafir în sectia
perfectioare tehnica, de condos si stability tactica de unde faceti practica pedagogica. Sunteti
concurs etc.). În total sunt prevazute 2.200 de ore de privilegiati de directorul unitatii sportive , de
practica, în care veti exersa proiectarea didactica, catre antrenorii sectiilor sportive.care au
observarea, participarea la feedback, familiarizarea cu aceptat ca voi sa participati la viata sportiva.
programa disciplinei sportive si cu activitatea de la
nivelul sectiilor pina la nivelul loturilor de sportivi
,etc.
Se va pune accentul pe aspectul FORMATIV al Va recomandam :
practicii pedagogice, veti fi îndrumati, nu judecati. - Sa va purtati politicos în orice împrejurare ;
Veti fi încurajati sa va autoevaluati în scopul de a - Sa adoptati o atitudine profesionala ;
prelua responsabilitatea formarii voastre. - Sa încercati sa întelegeti viata sectiei si sa
contribuiti la aceasta într-un mod pozitiv ;
- Nu uitati sa va prezentati ori de cîte ori este
nevoie (inclusiv cînd conduceti
antrenamentele sectiei).
- Adoptati o tinuta decenta, corespunzatoare
statutului profesional al antrenorului.

CAPITOLUL VIII

STRUCTURA SISTEMULUI DE INVATAMÂNT

SPORTIV IN CONFORMITATE CU LEGILE SI

138
 DIRECTIVELE COMUNITARE (UNIUNEA
EUROPEANA)
CONVENTII, REZOLUTII SI RECOMANDARI
EUROPENE (CONSILIUL EUROPEI)

Explozia gigantica a performantelor sportive

din ultimii 15 ani, a constituit un punct de
cotitura in definirea unor strategii nationale si
internationale privitoare la obiectul si continutul
fenomenului social pe care il reprezinta
“SPORTUL” in societatea moderna
contemporana.
Eforturile si interesul unor cercetatori izolati in prima faza,
au fost sustinute de forurile internationale de specialitate C.I.O.,
federatii internationale, centre si institutii de resort nationale,
urmarindu-se clarificarea problematicii pentru dezvoltarea
teoriilor si integrarea stiintelor care au ca obiect “activitatea
sportiva” intr-o stiinta unitara cu obiect de sine statator “stiinta
sportului”.
Stiinta sportului are in prezent “obiect de cercetare
autonoma”, (fenomenul sport – obiect formal) ; “ concepte si
metode de cercetare specifice, (derivate din criteriile stiintifice
ale altor stiinte) si o terminologie stiintifica proprie.
Teoria antrenamentului, medicina sportiva, pedagogia,
psihologia, sociologia, biomecanica, informatica, jurnalism
sportiv, instalatii si echipament sportiv – au constituit centrul
de greutate al cercetarilor, continutul acestora cazând sub
incidenta restructurarii si modernizarii, in concordanta cu
evolutia performantelor sportive.
Stiinta antrenamentului, teoria antrenamentului,
antrenamentul sportiv, antrenoriatul, antrenorul, competitia,
sportul de performanta, sportul de inalta performanta,
performanta, motivatia de reusita, medicina sportului sunt doar
unele din componentele care fac obiectul de studiu al celor
care se apleaca cu pasiune pentru reglementarea nationala si
internationala a “ Fenomenului Sport”.
Aceste preocupari si idei noi din viata sportiva
internationala au patruns greu in tara noastra unde se
manifesta inca un conservatorism greu de inteles, care are
139
rezultate nefaste in perfectionarea sistemului national privitor
la formarea noilor generatii de specialisti, cu precadere
antrenorilor pe ramuri de sport.
Pornindu-se de la locul central de decizie si conceptie pe
care il are antrenorul in cadrul Stiintei sportului ca “ Persoana
competenta (expert) care dirijeaza (trains) sportivii in
antrenament si ii conduce (coaches) in competitie “ formarea
acestora impune: in plus, pe lânga cunostintele si aptitudinile
necesare oricarui profesor de educatie fizica, antrenorul trebuie
sa posede cunostinte tehnice specifice domeniului sau de
specialitate pe baza unei educatii adecvate, (sportivi de inalt
nivel) experienta personala in antrenamente si competitii.
Pornindu-se de la aceste precizari, coroborate cu cerintele
“Antrenamentului Sportiv”, la baza formarii si atestarii
acestora, se afla prevederile federatiilor sportive in
concordanta cu strategia generala a fiecarei discipline sportive,
definitivata de catre M.T.S.
Formarea se realizeaza prin selectia celor mai valorosi
sportivi care urmeaza un proces de pregatire universitar si
nonuniversitar.
In formarea universitara federatiile se implica si impun
cerintele teoriei, metodicii si practicii antrenamentului sportiv,
iar in formarea “nonuniversitara” dirijeaza si conduc, prin cei
mai valorosi anternori, procesul de invatamânt.
Sistemul de invatamânt sportiv este configurat in
conformitate cu Legile si Directivele Comunitare (Uniunea
Europeana) cu Conventiile, Rezolutiile si Recomandarile
Europene (Consiliul Europei) si cu intentia de conservare a
caracteristicilor nationale ale sistemului ce functioneaza in
prezent in România.
El reprezinta o structura noua pentru pregatirea
specialistilor domeniului sport asa cum este el utilizat in
sistemele sociale ce se bazeaza pe economia de piata.
Proiectul de Sistem National al Stiintei Sportului se doreste
a constitui un cadru general deschis de formare a “activistilor”
(termenul considerat in sensul de “a fi activ/ participativ/
implicat/ responsabil”) domeniului sport, prin care sa poata fi
asigurata alternativa profesionala (oferta) care sa corespuna cu
tot mai larga varietate a solicitarii, (comanda sociala) venita din
partea individului sau a grupurilor de indivizi interesati de a
face investitii financiare si de timp intr-un domeniu al sportului
ce asigura o perspectiva socio-culturala-economica vasta.

140
 Sunt incluse in acest sistem progresiv atât pregatirea non-
universitara cât si formarea universitara, cu obiectivul declarat
al accesibilitatii la nivelul cel mai inalt de calificare
profesionala, dar si a colaborarii voluntare neretribuite.
Pentru a fi credibil, acest proiect a luat in considerare cele
mai noi evolutii si studii, ce ar trebui sa stea la baza actiunilor
organismelor, organizatiilor si institutiilor de la nivel local,
regional si central al domeniului sport.
La nivel European se constata o preocupare crescânda
pentru obtinerea consensului privitor la luarea deciziei privind
aparitia unei Directive dedicate exclusiv ocupatiilor (meseriilor)
in relatie cu sportul.
La nivel National se constata o sporire a interesului pentru
formarea si perfectionarea persoanelor care muncesc in
interiorul domeniului sport, chiar daca acesta este denumit sub
mai multe moduri. In ultimii ani s-au manifestat tot mai multe
tipuri de astfel de actiuni, in principal din partea sectorului non-
guvernamental NGO (public si particular), fapt care a condus la
o reactie pozitiva a organismelor guvernamentale (GO), ce
trebuie sustinuta sub toate formele.
Consideram ca este necesara adaptarea grilei nationale, in
prezent in vigoare, in sensul respectarii continutului si
denumirilor utilizate in Documentele Europene, pentru a facilita
demersurile facute, sau care se vor face, pentru recunoasterea
inter-state a diplomelor atestând calificarea profesionala.
Consideram ca este necesara asumarea responsabilitatii
organismelor de la nivel central pentru sustinerea initiativelor
(inca izolate) venite din partea unor persoane publice sau
private privind stabilirea unei viziuni general comune asupra
domeniului sport si pentru completarea “spatiilor goale” din
formele de manifestare ale activitatilor sportive, lasate
mostenire de conceptia pedagogista - unilaterala - a “formarii
omului nou” -supus si docil. Mesajul lansat fiind “unitate prin
diversitate conceptuala” si “subsidiaritate” in relatiile dintre
structurile guvernamentale si cele non-guvernamentale.
La baza elaborarii structurii invatamântului sportiv stau :

Documentele oficiale emise de Uniunea Europeana si

Consiliul Europei referitoare la formarea personalului
care desfasoara o activitate permanenta sau periodica
in domeniul sport.

141
 Documente au fost elaborate si difuzate prin Reteaua
Institutiilor Europene de Stiinta Sportului (ENSSHE / REISS) a
Uniunii Europene (Londra, Marea Britanie).
a) European Structure for the 5 levels of Coaches’
Training.
1. (Proposition presented by the European Network
of Sport Sciences Institutes, Reiss)
b) European Net
1. University Institutes in Sport Sciences in Europe
2. Non - University in Sport Sciences in Europe
c) European Doc
1. Doctoral Students in Sport Sciences in Europe

Documente difuzate prin Reteaua Ofiterilor cu Informatia

Sportiva (SIONET) a Comitetului Director pentru Dezvoltarea
Sportului, Divizia Sport a Consiliului Europei si de Centru pentru
Informatia Sportiva al Consiliului Europei, “Clearing House”,
(Bruxelles, Belgia).
a) The Council of Europe’s Work on Sport 1967-1991
(vol 1& 2)
b) The Council of Europe’s Work of Sport 1992-1996
c) Commitet for the Development of Sport (CDDS)
(Annual report of the CDDS for 1997. Strasbourg,
March 1998)

1. Natura sistemului de pregatire:

Sistemul de pregatire al antrenorilor este diferit in
fiecare stat al U.E.
In unele dintre ele predarea se transforma intr-o
abordare teoretica si / sau academica, dar in oricare predarea
se bazeaza pe experienta profesionala.
2. Structura Europeana sugerata pentru pregatirea
antrenorilor.

Se bazeaza pe:
- defineste diferite nivele de pregatire, in raport cu starea
de fapt curenta a cursurilor de pregatire relevante din
Europa si cu textele legislative ale Comunitatii
Europene (Directivele 89/48/CEE, 95/51/CEE si Decizia
85/368/CEE).

142
- stabileste standardele europene pentru conditionarea
admiterii la pregatire, durata minima si recunoasterea,
- defineste profilul profesional al unui antrenor in
diferitele nivele ale pregatirii, prin descrierea
“sarcinilor” si a principalelor “câmpuri de activitate”
pentru fiecare nivel.
- defineste competentele si câmpurile de cunostinte
potrivit sarcinilor si activitatilor antrenorului;
- subliniaza liniile delimitative ale modulelor europene ce
corespund profilului profesional, asa cum acesta a fost
definit pentru fiecare nivel de pregatire.
 Progresia si abordarea pentru pregatirea
antrenorilor:
Câmpul de actiune al pregatirii antrenorilor, care sunt
insarcinati in primul rând cu performanta de inalt nivel,
trebuie sa ia in consideratie faptul ca exista abordari
diferite, dar complementare, ce tin cont de varietatea
câmpurilor antrenamentului, cum ar fi:
- antrenor instruit pentru conducerea antrenamentului
tehnic
- antrenor instruit in stiintele si teoriile antrenamentului
sportiv
- antrenor care va fi responsabil cu managementul
sistemelor de antrenament si al structurilor
 Recunoasterea si certificarea calificarii si atestarii in
meseria de antrenor este de competenta organizatiilor
guvernamentale definite cu responsabilitatea si
conducerea domeniului sport:
- Recunoasterea reciproca a rolurilor importante jucate
de sectoatrele universitare si non-universitare in
formarea antrenorilor, revin in responsabilitatea
federatiilor sportive nationale;
- Unitatile de specialitate aflate in componenta
organismelor guvernamental mandatate, au
responsabilitatea reprezentarii si implementarii
deciziilor emise Resortului European de Stiinte a
Sportului pentru tarile comunitare si extracomunitare.
 Câmpul de activitate a fost formulat pentru a:
- stabili mijloacele pentru analizarea variatelor sisteme
de instruire a antrenorilor din fiecare stat al U.E.
- usura convergenta diferitelor sisteme de pregatire.

143
 - usura mobilitatea antrenorilor in interiorul diferitelor
state ale U.E.

ORGANIZAREA STRUCTURILOR DE CALIFICARE

 In statele U.E., sistemul de calificare construieste

gradat competenta si responsabilitatea profesionala,
datorita unui sistem cu nivele evoluând de la 1 la 5.
 Calificarea corespunzatoare fiecaruia dintre cele 5
nivele de pregatire este acordata in cooperare cu
autoritatile sportive competente, in fiecare stat.
 Persoanele calificate au permisiunea de a trece de la
un nivel la altul
 Diferitele institutii implicate in pregatirea (instruirea)
antrenorilor trebuie sa coopereze.
 Admiterea la nivelele 3,4 si 5 este deschisa oricarui
antrenor, pe baza urmatoarelor proceduri:
a) confirmarea experintei si/sau profesionala in antrenorat.
b) recunoasterea cursurilor de pregatire parcurse anterior
(calificare, durata continut)
c) test de admitere bazat pe cerinte standard specifice
pentru fiecare nivel.
 Instruirea este continua de la nivelul 1 pâna la 4. Nivelul 5
incepe o data cu inmatricularea in universitate, fara a avea
obligatia de a completa nivelele inferioare. Totusi, anumite
state pot lua in considerare in scopul determinarii criteriilor
de admitere si nivelele 3 sau 4.
 Trebuie planificate legaturi de la nivelele 4 la 5, si de 5 la
nivelele 4 si 3 (pentru candidatii care nu urmeaza un curs
specializat in sport, pe durata studiilor universitare).
Universitatile si Academiile de Sport ce acorda diploma de
nivel 5 pot oferi credite si exceptari candidatilor ce trec de la
nivelul 4 la nivelul 5.
 Cerintele de durata minima, pentru diferitele nivele de
pregatire, nu sunt reprezentate doar prin ore in contact
direct (cursuri de clasa ci si prin invatamântul practic
efectuat de regula pentru sportivii de inalt nivel la locul de
pregatire, lot-club).
- invatamânt modular (Open Univesity, Scoli, Academii)
Nationale de Antrenori.

144
 - invatamântul la distanta, pentru structura federala
- validarea si recunoasterea experientei
practice/profesionale in antrenorat pot fi luate, de
asemenea, in considerare, pentru scurtarea timpului
practic.
 Câmpul de activitate al structurii:
In ideea de a asigura anumite orientari,
câmpul de lucru a fost determinat pentru nivelele 3,4 si 5, prin
specificarea urmatoarelor puncte:
- Rolul antrenorului: este nivelul sau de autonomie si
responsabilitate (contract).
- Sarcini: este definirea rolului principal al antrenorului.
- Sfera de activitate: actiunile realizate de catre antrenor.
- Câmpul de competenta: principalele câmpuri de
investigare necesare functiei de antrenor.
- Competente specifice: reductia unui câmp larg de
competente.
- Conditii de admitere: conditiile cerute unui candidat
pentru a se inregistra la un anumit nivel.
- Durata pregatirii: trebuie sa includa:
• instruire teoretica si practica
• cursuri de instruire urmate “pe teren”
• experienta profesionala:
a) antecedente sportive
b)experienta anterioara
- Evaluare si certificare:
In acest moment nu exista nici un punct de referinta in
structura câmpurilor de cunostinte cerute fiecarui nivel,
totusi definirea competentelor specifice ofera un ghid cam
cum ar trebui sa fie aceste câmpuri. Pe durata medie,
activitatea REISS poate fi considerata ca ajuta la
convergenta cursurilor de pregatire europene. In prezent,
se accepta ca fiecare stat isi va determina modul in care
se vor stabili disciplinele care sa sprijine câmpul de
activitate.

SISTEM DE DEZVOLTARE SI MONITORIZARE

Se propune sa fie pus la punct un sistem de dezvoltare si

monitorizare pentru a urmari implementarea câmpului de
activitate sugerat de U.E. Un asemenea sistem va fi coordonat

145
de Institutele de Stiinta Sportului ale Comitetului European
pentru Antrenorat, si va avea urmatoarele functii:
1. Sa urmareasca eficienta câmpului de activitate
sugerat in contextul implementarii acestuia in U.E. si sa asigure
amendamente ori de câte ori este nevoie;
2. Sa urmareasca nivelul si progresele tuturor cursurilor
si initiativelor declansate de catre Institutele de Stiinta
Sportului ale Retelei Europene.
3. Sa asigure organelor competente mijloace pentru a
face mai usoara recunoasterea diplomelor, având in minte in
permanenta ideea mobilitatii fortei de munca.

LEGISLATIA UNIUNII EUROPENE

A. Ordinele privind sistemul general de recunoastere a

pregatirii profesionale.

Prima Directiva (89/48/CEE) acopera diplomele de

studii inalte, acordate dupa completarea unei perioade minime
de trei ani de pregatire profesionala.

A doua Directiva (92/51/CEE) se ocupa de nivelele de

pregatire care nu au fost acoperite prin sistemul initial general.
Acesta este sistemul care corespunde invatamântului superior
de scurta durata, invatamântul post-liceal (forma scurta sau
forma lunga) fiind posibil de a se completa prin pregatire
profesionala sau experienta practica.

Cele doua Directive divid perioada de pregatire pentru

“ocupatii” (profesii, meserii) permanente, in trei nivele :

Nivelul 3: Diploma - incepând dupa 1 (primul) sistem

general; este acordata ca o completare a pregatirii post-liceale
si are o durata de cel putin 2 ani.
Nivelul 2: Diploma - incepând dupa 2 (al doilea)
sistem general; este acordata ca o completare a pregatirii post-
liceale si are o durata de cel putin 2 ani.
Nivelul 1: Certificat - incepând dupa 2 (al doilea)
sistem general; este acordata ca o completare a pregatirii
liceale (curs de minimum 1 an).
- categoria a 5 a (1 in sistem
european).

146
 B. Structura europeana pe 5 nivele a pregatirii
profesionale (85/368 CEE)

In scopul de a oferi o structura de pregatire pentru

ocupatiile in relatie cu sportul, a fost luata o decizie a
Consiliului Ministrilor Europeni pentru Educatie (16 iulie 1985),
in legatura cu recunoasterea calificarii prin pregatire
profesionala in interiorul statelor membre ale Comunitatii
Europene.
Dorind recunoasterea varietatii de sisteme de pregatire
din statele membre, aceasta decizie a Consiliului stabileste
nevoia de convergenta a politicilor privind pregatirea
profesionala.
A fost stabilita, ca punct de referinta, o structura a
nivelelor pregatirii profesionale, care constituie primul pas spre
acordarea intre diferitele state membre a calificarii
profesionale, inaintea oricarei schimbari a statutului
muncitorilor (vezi anexa 1).

SISTEMUL GENERAL DE RECUNOASTERE A DIPLOMELOR

SI CERINTELE DE ADMITERE LA PREGATIRE, DURATA
MINIMA SI CONFIRMAREA CURSURILOR DE INSTRUIRE A
ANTRENORILOR PE
5 NIVELE

Directiva 89/48/EEC si nivelul V (I si II in România) al instruirii

antrenorilor:

Pregatirea pentru antrenorat Directiva 89/48/EEC

Nivelul V (I-III in România)
Evaluarea si titlul acordat:
-examinarea cunostintelor teoretice si
capacitatilor practice in antrenorat;
- diploma (acordata de autoritatile
competente).
Cerinte pentru admitere:
- diploma a invatamântului secundar
sau certificat ce permite accesul la
studii superioare;
- experienta practica in sportul ales.
“ In contextul acestei Directive trebuie
aplicata urmatoarea definitie:
Diploma, orice diploma, certificat sau
alta evidenta a unei calificari formale
sau orice seturi
de astfel de diplome, certificate sau
evidente:
- care este acordata de catre o
autoritate competenta a unui stat
membru, desemnat in concordanta cu
propriile legi, reglementari sau hotarâri

147

Durata minima:
a) 8 semestre, 2400 de ore (4 ani de
studii universitare; postliceale; 7 ani -
activitate ca antrenor)
** 1200 ore de pregatire de baza in
stiintele sportului;
** 1200 ore de pregatire specifica in
sportul ales.
b) 2 ani de experienta practica in
antrenorat (validata de autoritatile
competente)
administrative;
- care dovedeste ca detinatorul a
finalizat cu succes un curs postliceal cu
o durata de cel putin 3 ani, sau
echivalentul unei parti din aceasta
durata, la o universitate sau institutie
de invatamânt superior sau alta
institutie de nivel similar si, unde este
cazul, ca a finalizat cu succes
pregatirea profesionala ceruta
suplimentar de catre cursul postliceal,
si care dovedeste ca detinatorul are
calificarea profesionala ceruta pentru
inceperea sau continuarea unei
profesiuni regulate in acel stat
membru.

NOTA:
Cerintele Directivei au fost amplificate pentru a asigura
natura specifica a antrenoratului ca ocupatie:
* conditiile de admitere:
- experienta practica in sportul ales, este esentiala
pentru a putea profesa cu succes.
* durata minima:
- ca regula generala, pregatirea de nivel universitar in
stiinta sportului implica 4 ani; este logic ca durata minima de
referinta sa fie de 4 ani.
- experienta profesionala, este un aspect important al
antrenamentului; textul stipuleaza , in acord cu acesta,
necesitatea unei experiente practice in antrenament la toate
nivelele de pregatire.
Directiva 92/51/EEC si nivelul IV al instruirii antrenorilor:

Pregatirea pentru antrenament Directiva 92/51/EEC

Nivelul 4
Evaluarea si titlul acordat:
-examinarea cunostintelor teoretice si
capacitatilor practice in antrenament;
-diploma (acordata de autoritatile
competente).
Cerinte pentru admitere:
-certificat pentru nivelul III;
“ In contextul acestei Directive trebuie
aplicata urmatoarea definitie:
Diploma, orice diploma, certificat sau
alta evidenta a unei calificari formale
sau orice seturi
de astfel de diplome, certificate sau
evidente:
- care este acordata de catre o
autoritate competenta a unui stat
membru, desemnat in concordanta cu
propriile legi, reglementari sau hotarâri

148
 administrative;
- care dovedeste ca detinatorul a
finalizat cu
succes un curs postliceal cu o durata
Durata minima: de cel putin 1 an, sau echivalentul unei
a) 600 de ore (800 de ore in România); parti din aceasta durata;
b) 2 ani de experienta practica in Printre conditiile de admitere, ca
antrenament (validata de autoritatile regula generala, este si finalizarea cu
competente); succes a invatamântului liceal-conditie
c) 800 de ore pe an in România; de admitere la universitate sau
d) 3 ani experienta in România. invatamântul superior si pregatirea
profesionala care poate fi o conditie
suplimentara la acel curs postliceal.

NOTA:
Cerintele Directivei au fost amplificate pentru a asigura
natura specifica a antrenoratului, ca ocupatie:
* conditiile de admitere:
- certificatul de nivel III este propus sa
completeze/inlocuiasca diploma/certificatul invatamântului
liceal;
* durata minima:
- durata minima de referinta este considerata: 1(un)
an pregatire teoretica si practica a fost suplimentat cu 2 (doi)
ani de pregatire practica vocationala (ocupationala), ce
urmeaza a fi completati inainte sau, partial, pe timpul
desfasurarii cursului.

Directiva 92/51/EEC si nivelele 1-3 ale instruirii antrenorilor

Pregatirea pentru antrenorat Directiva 92/51/EEC

Nivelele 1-3 (3-5 in România)
Evaluarea si titlul acordat: “ In contextul acestei Directive trebuie
-examinarea cunostintelor teoretice siaplicata urmatoarea definitie:
capacitatilor practice in antrenorat; Diploma sau certificat: evidenta de
-certificat nivelele 3-5 (in România) invatamânt si pregatire sau orice
(acordata de autoritatile competente).seturi de astfel de evidente:
-sunt acordate de catre o autoritate
competenta a
Cerinte pentru admitere: unui stat membru, desemnat in
-experienta practica in sportul ales; concordanta cu propriile legi,
-certificate de nivelul 1 si 2 (acolo reglementari sau hotarâri

149
unde sunt incluse in sistemul national administrative.
de formare a cadrelor). -care dovedeste ca detinatorul, dupa
ce a urmat invatamântul liceal, a
finalizat cu succes un curs de formare
sau pregatire urmat la o institutie
Durata minima: educationala sau practica sau la locul
de munca, sau combinat, institutie de
a) 300 de ore; invatamânt si locul de munca si,
complementar unde este cazul, pe
b) 2 ani de experienta practica in baza probelor (testari) sau a practicii
antrenorat (validata de autoritatile profesionale cerute suplimentar la
competente). acest curs sau probelor (testelor) si
practicii profesionale cerute
suplimentar la acest curs secundar.

In loc de concluzii:
Trebuie notat faptul ca Directiva nu ofera detalii pentru
conditiile de admitere la pregatire si nici durata minima pentru
nivelul 3.
In concordanta, referirile la nivelul 3, a Scalei Europene
propuse, au fost formulate in lumina situatiei “europene” in
ceea ce priveste cursurile de formare a antrenorilor din
diferitele state membre.

SCHEMA EUROPEANA PENTRU ACREDITAREA FORMARII

CONTINUE A ANTRENORILOR

“Europenizarea” programelor de formare poate fi obtinuta

in mai multe moduri:

a) Standardele europene trebuie luate ca punct comun de

referinta.
b) Trebuie sa fie asigurata mobilitatea personalului de
formare si a antrenorilor ce sunt parte a programelor nationale
de formare existente.
c) Este necesara introducerea “Cursurilor Europene de
Formare”.

1. Primul aspect, a carei importanta este unanim

recunoscuta, trebuie sa favorizeze atât procesul cât si
pregatirea “Manualelor pentru Antrenorat”.

150
 2. Al doilea aspect, (mobilitatea) este realizata prin
intelegeri bi-(multi)-laterale intre organizatiile responsabile cu
formarea, cu sprijinul organelor responsabile pentru
recunoasterea calificariilor in domeniul interesat. Aceasta
mobilitate este esentiala, deoarece nu exista nici un substitut
pentru contractul direct.
3. In ceea ce priveste cel de al treilea punct, trebuie facute
eforturi pentru organizarea de cursuri de formare integrate la
diferite nivele.
Sistemul formarii continue a antrenorilor

- Diploma europeana nivel B = categoriile 5 si 4 in

România (categoriile 1 si a 2 a in sistem european); Directivele
CCE 89/48 pentru nivelul 5, Directivele CCE 92/51.
- Diploma europeana nivel A = categoria 3 in România
(categoria a 3a in sistem european); Directivele CCE 92/51
- Diploma europeana Pro = categoriile 1 si 2 in România
(categoriile a 4a si a 5a in sistem european); Directivele CCE
92/51.

Directivele CCE si sistemul general de recunoastere a

diplomelor (l.fr. anexa 2 si anexa 2a adresa lb. engleza U.E.F.A.)

FORMAREA SI PREGATIREA CONTINUA

A ANTRENORILOR

Formarea si perfectionarea corespunzatoare a

antrenorilor, alaturi de informarea lor continua, reprezinta
conditii de baza pentru ca ei sa-si poata indeplini cu
profesionalism (competenta si competitivitate) misiunea
incredintata de societate.
Componenta formativa se impune ca un element hotarâtor
in “trinomul de aur” (vocatie, motivatie, educatie) al reusitei
profesionale.
Problemele formarii si perfectionarii permanente
profesionale, recunoscute ca o suita formata din trei trepte -
pregatirea de initiere, pregatirea de formare si pregatirea de
exercitare - sunt larg dezbatute pe plan mondial, de unde

151
preocupari sustinute pentru a gasi cele mai potrivite cai si
mijloace de solutionare a lor.
Infiintarea unor societati stiintifice internationale cu
preocupari si responsabilitati in domeniul stiintei sportului
precum Comisia de Sport (Directia X a C.E.) si Resortul
European a Institutelor Stiintei Sportului - Uniunea Europeana
alaturi de institutionalizarea unor societati nationale de stiinta a
sportului - cu permis in cadrul unor congrese, simpozioane,
reuniuni, etc - formularea unor idei ce s-au materializat intr-o
serie de documente elaborate prin Directive Comunitare ale
Uniunii Europene si Conventii si Rezolutii ale C.E.
Recomandarile forurilor europene, urmaresc elaborarea
unor structuri unitare cu intentia de conservare a
caracteristicilor nationale ale sistemelor de formare continua a
antrenorilor ce functionau in tarile europei.
In conformitate cu Recomandarile C.E. si Directivele
Uniunii Europene emise in baza ideilor formulate si
materializate printr-o serie de actiuni organizate de catre
comitete de experti, intruniri si conventii interguvernamentale
si intre organizatiile profesional constituite in domeniul
sportului, au condus la elaborarea unor planuri
corespunzatoare de formare, perfectionare si pregatire
continua a antrenorilor si a specialistilor domeniului sport.
Aceste documente cuprind o serie de linii directoare
pentru recunoasterea internationala a calificarii si promovarii
antrenorilor dintre care mentionam:
- calificarea in meseria de antrenor are ca punct de
plecare componenta vocationala impusa de selectia viitorilor
specialisti din rândul practicantilor sportului;
- perfectionarea are sarcini concrete si se organizeaza prin
programe anuale de catre unitatile sportive;
- guvernele prin organizatiile mandatate cu
responsabilitatea domeniului sport vor creea infrastructura
necesara pentru perfectionare, inclusiv finantarea ei;
- organizatiile centrale, minister, departamente, federatii
nationale, cât si cele locale D.T.S.J. si a municipiului Bucuresti si
conducerile cluburilor si asociatiilor sportive definesc
continutul, durata, responsabilitatile si controlul perfectionarii.
In finalul directivelor Uniunii Europene se fac urmatoarele
recomandari:
- in interesul dezvoltarii domeniului sport, statele membre
sunt invitate sa recunoasca sportul ca o multitudine de

152
discipline in care antrenorii trebuie formati si instruiti pentru a
se familiariza cu cele mai importante obiecte ale stiintei
sportului, pentru a li se oferi posibilitatea de a se orienta in
viitoarea lor activitate;
- tarile membre sunt invitate sa raspunda de formarea
specifica a antrenorilor;
- tarile membre sunt invitate sa recunoasca ocupatia de
antrenor ca o componenta specifica domeniului sport;
- tarile membre sunt invitate sa informeze la cerere
Directia Generala X a Comisiei Europene si Resortul
European al Institutelor de Stiinta a Sportului, despre
programele si progresele realizate in perfectionarea
antrenorilor.
Aceste preocupari si idei noi care conduc viata sportiva
internationala, au patruns greu si in tara noastra , unde s-a
manifestat un conservatorism de neinteles in special sistemul
invatamântului de educatie fizica si sport universitar.
Totusi, perfectionarea sistemului national, privitor la
formarea noilor generatii de antrenori, care a stat in centrul
preocuparilor unor specialisti din Ministerul Tineretului si
Sportului si din federatiile pe ramuri de sport, a fost realizat si
aprobat in congresul Resortului European al Stiintei Sportului
din anul 1993, la Koln Germania si aplicat dupa reuniunea de
atestare tinuta la Paris in anul 1994.
In conceptia actuala cuprinsa in prevederile legii 69/2000
– Legea educatiei fizice si sportului – structura prin care se va
realiza formarea, avansarea si perfectionarea fortei de munca a
miscarii sportive, este cuprinsa in noul sistem care a adoptat
denumirea internationala de: “Formarea Continua a
Antrenorilor”.

153
154
 BIBLIOGRAFIE

 Victor Târcovnicu - Pedagogia generală, 1975

 Moreno I.P.- Fondements de la sociometrie, 1981

 Ioan Neacșu - Instruire și învățare, 1999

 Titone R.- Il modetta a la dinamica come ipotesi integrata

dell’appredimento educativo, 1974

 Allen D., Ryan K. - Le micro-enseignement. Une methode rationelle de

formation des enseignant, 1972

 Ministerul Tineretului și Sportului- I.N.S.E.P.-Mementodel’educateur

-e
sportiv; 2 Degre, Formation commune 1999

 Marian Niculescu - Elemente de psihologia sportului de performanță și

mare performanță, 1999

 Academia Nationale Italiana - Corso di lezioni-per il conseguimento

delle qualifica di insegnante tecnico, 1977

155
156