Principii de preparare a cavităţilor pentru restaurări din amalgam

În leziunile carioase cu pierdere de substanţă dură dentară se recurge la un

tratament care constă în îndepărtarea ţesuturilor dentare alterate ireversibil cu refacerea
ulterioară a defectului rezultat ca urmare a instrumentării , în scopul refacerii integrităţii
morfo-funcţionale a dintelui în cauză.Această modalitate de tratament presupune o serie de
etape ,faze , care pot fi împărţite astfel :
►tratament chirurgical ;
►tratament medicamentos ;
► tratament restaurator.
Tratamentul chirurgical care reprezintă prima etapă în tratamentul leziunilor
carioase simple are drept scop :
 îndepărtarea ţesuturilor dure dentare alterate ireversibil de procesul carios,
respectând principiul economiei ţesuturilor dure dentare indemne de leziune;
 creerea unei preparaţii care prin caracteristicile sale să permită inserarea şi
menţinerea restaurării în interiorul său, respectând cele 3 principii ale
biointegrării, respectiv: biocompatibilitatea , funcţionalitatea şi estetica ,
prevenirea recidivelor.
Principiile clasice de preparare a cavităţilor au fost enunţate de Black în 1908. Sunt
principii fundamentate pe proceduri sistematizate, ştiinţifice ce au la bază principii şi
reguli mecanice şi fizice clare, care modifică morfologia coronară astfel încât să fie
realizate condiţiile optime necesare pentru restaurarea morfo-funcţională a dintelui .
Aceste principii sunt valabile şi azi în mare parte , mai ales pentru cavităţile ce vor fi
restaurate cu amalgam cu sau fără tehnici adezive , pentru restaurări directe cu aur sau
inlay-uri metalice .
Pentru punerea în practică a acestor deziderate Black a descris o procedură
sistematizată în mai mulţi paşi sau timpi de lucru cunoscuţi sub denumirea de principiile
sau regulile lui Black de preparare a cavităţilor. Acestea erau :
-creerea formei de contur a cavităţii ;
-forma de rezistenţă ;
-forma de retenţie ;
-realizarea formei convenabile, de facilitare a accesului ;
-îndepărtarea în totalitate a dentinei alterate ,
-finisarea marginilor de smalţ ;
-curăţirea finală a cavităţii.
Aceste principii au stat timp îndelungat la baza preparării cavităţilor şi parţial ele se
păstrază şi în zilele noastre, mai ales în ceea ce priveşte asigurarea extensiei preventive , a
menţinerii şi stabilităţii restaurării precum şi a rezistenţei sale mecanice la solicitările
masticatorii.
La o cavitate care urmează să primească drept material de restaurare amalgamul de
argint, prepararea cavităţii presupune următoarele etape :
● Deschiderea procesului carios şi realizarea conturului primar al cavităţii
Această etapă de pregătire a cavităţii se referă la expunerea în totalitate a procesului
carios prin deschiderea sa şi plasarea marginilor cavitătii în poziţia pe care acestea o vor
avea atunci când cavitatea va fi terminată şi finisată. Forma de contur a cavităţii se va
stabili înainte de a trece la prepararea propriu-zisă, acest lucru oferind avantajul evitării
unui sacrificiu inutil de substanţă dură dentară şi diminuarea riscului de subminare a
rezistenţei pereţilor cavităţii. Această etapă presupune imaginaţie din partea clinicianului
bazată pe experienţă clinică.

1
 În realizarea formei de contur a cavităţii care va primi o restaurare din amalgam
vom respecta câteva principii de bază:
- amplasarea marginilor cavităţii se face în plin ţesut sănătos scop în care se vor
îndepărta în totalitate ţesuturile dure dentare alterate ireversibil ;
- conturul cavităţii va fi realizat până la obţinerea unei joncţiuni amelo-
dentinare indemne de carie ;
- se va îndepărta în totalitate smalţul subminat, fără suport de dentină sănătoasă
precum şi prismele de smalţ modificate ca aspect şi culoare ;
- marginile cavităţii vor fi plasate astfel încât să permită o bună închidere
marginală şi o bună finisare a restaurării ;
- se vor plasa marginile cavităţii astfel încât să se evite zonele cariosusceptibile,
obiectiv realizabil prin situarea acestora în zonele indemne de carie, înafara
şanţurilor şi fosetelor ;
- marginile cavităţii se vor plasa în zonele dentare supuse autocurăţirii şi
curăţirii artificiale , evitând vârfurile cuspizilor şi crestele marginale ;
- conturul exterior trebuie realizat din curbe line, unghiuri rotunjite şi linii
drepte ;
- conturul intern al cavităţii presupune relizarea spaţiului pentru un amalgam de
grosime suficientă, rezistent la fractură sub influienţa forţelor de masticaţie.
La nivelul feţelor ocluzale este necesară o grosime de 1,5-2 mm.şi acest lucru
se obţine atunci când peretele pulpar este plasat în dentină la 0,5 mm de JAD

Cavităţile preparate pentru carii localizate în şanţuri şi fosete

Acestea vor fi realizate în funcţie de gradul de afectare al smalţului şi de necesitatea
de a plasa marginile preparaţiei în ţesut sănătos. În acest scop:
- extinderea marginilor cavităţii trebuie să ţină seama de realizarea unei
preparaţii care să permită accesul instrumentarului necesar preparării şi
restaurării
- vor extinde marginile cavităţii până în ţesut sănătos având grijă să nu
lăsăm smalţ nesusţinut de dentină sănătoasă la marginea preparaţiei ;
- se plasează astfel marginile cavităţii încât să includă în totalitate în
conturul lor şanţul sau foseta în care este localizat procesul carios. Dacă
la nivelul pereţilor preparaţiei se găseşte o fosetă necarioasă aceasta nu va
fi inclusă prin extinderea pereţilor preparaţiei ci ea va fi sigilată după ce
s-a plasat amalgamul ;
- dacă există o leziune carioasă necavitară în smalţ dar radiografia sau alte
mijloace de diagnostic ne arată că la nivelul dentinei această leziune
carioasă este prezentă, se va recurge la intrarea în smalţul aparent sănătos
şi preparaţia va fi lărgită prin îndepărtarea în totalitate a smalţului ce are
subiacent dentină alterată astfel încât să permită îndepărtarea ei în
totalitate, până în dentina sănătoasă. ;
- atunci când există 2 sau mai multe leziuni carioase situate în şanţuri şi
fosete diferite la acelaşi dinte şi ţesutul integru care le separă are o
grosime de cel puţin 1,5-2 mm., se va proceda la realizarea a 2 sau mai
multe cavităţi distincte; când puntea de smalţ care le separă nu are
grosimea necesară sau nu are suport de dentină sănătoasă , ele se vor uni
într-o cavitate unică ;
- liniile marginale de contur ale cavităţii depind de forma anatomică a
dintelui, de morfologia suprafeţei dentare pe care se lucrează iar ţesutul
dentar sănătos nu trebuie îndepărtat doar pentru a obţine o lărgire a

2
 cavităţii. Pe faţa ocluzală marginile preparaţiei vor fi formate din linii
curbe, largi, care ocolesc cuspizii şi menţin, pe cât posibil, morfologia
normală a feţei ocluzale. Marginile externe ale cavităţii trebuie să fie
netede , să nu prezinte neregularităţi, forma extenă a cavităţii nu trebuie
să prezint unghiuri ascuţite, pentru a permite plasarea corectă a
amalgamului
La premolarii superiori care prezintă un proces carios ocluzal situat în şanţul
intercuspidian şi extins în şanţurile din fosetele meziale şi distale, preparaţia va lua un
aspect “ de pişcot” sau de “fluture “ care va avea partea cea mai îngustă în sens vestibulo-
oral, situată în şanţul intercuspidian şi care păstrează integre, pe cât posibil, pantele
cuspidiene şi crestele marginale. Acest istm vestibulo-oral nu trebuie să depăşească ⅓ din
distanţa dintre vârfurile cuspizilor.
La premolarii inferiori, atunci când şanţul intercuspidian nu se găseşte situat în
centru feţei ocluzale, cavitatea ocluzală va fi mai apropiată de cuspidul cel mai voluminos.
Peretele pulpar al cavităţilor ocluzale va fi preparat în dentină sănătoasă, la 0,5-1
mm. de joncţiunea amelo-dentinară asigurând astfel rezistenţa materialului de restaurare la
forţele masticatorii aplicate ocluzal.

● Realizarea formei de retenţie şi rezistenţă a cavităţilor

Retenţia cavităţii se referă la forma preparaţiei care permite cel mai bine restaurării
să reziste deplasării prin alunecare sau desprindere. Sub influenţa forţelor care se exercită
asupra sa în procesul de masticaţie , restaurarea se poate deplasa în sens axial (vertical) ,
mezio-distal (sagital) , vestibulo—oral (transversal) sau poate suferi acţiuni combinate ale
acestor forţe de deplasare.
Rezistenţa unei cavităţii se referă la realizarea unei preparaţii care să permită ca sub
acţiunea forţelor de masticaţie ce se exercită asupra restaurării, aceasta să sufere deformări
minime (deformări elastice ) care să permită revenirea lor la forma iniţială după încetarea
acţiunii acestor forţe. Aceasta conferă garanţia că atât pereţii preparaţiei cât şi restaurarea
vor fi capabile să suporte acţiunea forţelor externe fără a se fractura.
Obţinerea formei de rezistenţă se realizează prin 2 măsuri :
- sprijinirea pe dentină sănătoasă a tuturor pereţilor de smalţ care suportă
presiuni masticatorii ;
- eliminarea parţială sau totală a tuturor zonelor de smalţ subminate prin
evoluţia procesului carios sau ca urmare a realizării preparaţiei (pereţi
verticali ai cavităţii ocluzale sau ocluzo-proximale înalţi şi subţiri
,înguşti la bază sau cuspizi subminaţi)
Pentru obţinerea retenţiei unei cavităţi de cls.I-a cele mai folosite modalităţi se referă
la o anumită orientarea pereţilor verticali ai cavităţii în raport cu peretele pulpar şi anume:
- pentru o cavitate convenţională mică pentru retenţie este suficient
paralelismul a cel puţin 2 pereţi verticali în raport cu axul dintelui şi cu o
uşoară convergenţă spre ocluzal. De asemenea este necesară prezenţa
unor unghiuri bine exprimate la locul de întâlnire a pereţilor verticali între
ei şi unghiuri drepte la întâlnirea pereţilor verticali cu cel pulpar.
- peretele pulpar trebuie să fie plan sau în trepte. Când acest lucru nu este
posibil datorită evoluţiei procesului carios se va recurge la planarea sa cu
obturaţie de bază. Acest perete trebuie să primească forţele ocluzale
perpendicular pe suprafaţa sa.
- în cavităţile profunde se recomandă unghiuri interne mai rotunjite.
- cu cât cavitatea este mai mare şi retenţia e mai dificil de obţinut iar
pentru cavităţile extinse uneori sunt necesare mijloace suplimentare de

3
 retenţie precum pivoturi parapulpare, ştifturi, cavităţi de retenţie
suplimentare , şanţuri reciproce în dentina restantă la o adâncime de 1-2-
3 mm.
- transmiterea forţelor. :
- nu se vor păstra porţiuni de smalţ fără inserţie de dentină sănătoasă
subiacentă sau porţiuni de smalţ subţiate, lipsite de rezistenţă.prismele de
smalţ în cele mai multe zone ale suprafeţei ocluzale sunt paralele cu axul
lung la dintelui şi Pentru a se realiza o cavitate rezistentă la forţele de
masticaţie se cere ca :
- orientarea pereţilor trebuie să fie făcută astfel încât să fie perpendiculari
sau paraleli cu/pe direcţia de acest aspect trebuie avut în vedere la
prepararea rezistenţei cavităţii Pentru a rezista la fracturi , pereţii de
smalţ trebuie preparaţi la 90° sau în unghi obtuz (100-110-118°) în
raport cu suprafaţa externă a dintelui .Un unghi mai mic de 90° este
predispus la fracturi. Pentru rezistenţa la fractură a amalgamului, unghiul
dintre peretele lateral al cavităţii şi suprafaţa amalgamului trebuie să fie
de 68-70° .
- lăţimea vestibulo-orală a preparaţiei este ⅓ din distanţa dintre vârful
cuspidului vestibular şi cel oral.
- extensia marginilor cavităţii va avea în vedere păstrarea unor cuspizi şi
creste marginale susţinute de dentină sănătoasă. Cuspizii trebuie
examinaţi şi evaluaţi pentru a nu exista fisuri care să determine fracturi
ale acestora . Dacă un cuspid este prea subţire pentru a rezista forţelor de
masticaţie , el va trebui întărit prin căptuşire sau redus pentru a fi ulterior
acoperit cu amalgam sau refăcut printr-o altă metodă de restaurare .
- se va asigura o grosime suficientă materialului restaurator în raport cu
forţele pe care acesta le va suporta. În acest sens, o restaurare ocluzală de
amalgam trebuie să aibă o grosime ocluzo-gingivală de cel puţin 1,5-2
mm. pentru a rezista fracturilor în timpul masticaţiei.
- atunci când, în urma preparării cavităţii şi ca urmare a evoluţiei
procesului carios pereţii verticali sunt subtiri, ei vor fi scurtaţi pentru a
mări suprafaţa de secţiune şi vor fi refăcuţi ulterior cu amalgam sau cu
materiale de obturaţie adezive sau incrustaţii.

● Realizarea formei de convenienţă (convenabile, practică)

Această etapă presupune realizarea unei forme a preparaţiei care să permită accesul
şi manipularea instrumentarului necesar restaurării dintelui, să ofere acces corect şi o
bună vizibilitate în toate etapele de condensare a amalgamului. În acest sens un rol
important îl au curburile line, unghiurile rotunjite şi liniile drepte ale formei de contur
care permit adaptarea amalgamului la pereţii şi marginile cavităţii. Această cerinţă este
valabilă pentru toate tipurile de cavităţi.

● Exereza dentinei alterate restante

Odată cu terminarea conturului extern şi intern al cavităţii se va face verificarea
joncţiunii amelo-dentinare care trebuie să fie indemnă de carie. Pentru a ne da seama de
aceasta vom verifica dentina cu ajutorul sondei dentare rigide şi prin inspecţie, culoarea
acesteia.
În leziunile carioase mici şi medii, în general ţesuturile patologice au fost îndepărtate
odată cu realizarea etapelor de lucru amintite. În cavităţile mai extinse, cu o afectare mai
importantă a tesuturilor dure dentare, pe un perete gata preparat, într-o anumită zonă a

4
acestuia, poate să rămână o mică cantitate de dentină alterată. Aceasta va fi îndepărtată
punctual fără a fi necesară modificarea formei sau poziţiei peretelui respectiv al cavităţii.
Singura situaţie în care se cere îndepărtarea de la început a dentinei alterate în
totalitate este în cavităţile profunde în care există de la început o afectare pulpară fără
semne clinice majore care să necesite o altă conduită terapeutică decât cea adecvată unei
carii simple şi unde, prin îndepărtarea dentinei alterate, se va stabili dacă există
posibilitatea unei reacţii favorabile a organului pulpar.
În situaţia clinică în care se presupune posibilitatea unei deschideri accidentale a
camerei pulpare în etapa de îndepărtare adentinei alterate, se va proceda la păstrarea
acesteia , în condiţiile în care nu există semne clinice de suferinţă pulpară , când cantitatea
acesteia nu depăşeşte 1-1,5 mm, iar starea de reactivitate locală şi generală a pacientului
este bună, cu alte cuvinte , atunci când există indicaţia unui coafaj indirect. Acest
compromis presupune un tratament adecvat al plăgii dentino-pulpare şi o monitorizare a
evoluţiei în timp a tratamentului efectuat.

● Finisarea marginilor cavităţii.

Această etapă urmăreşte realizarea unei închideri marginale bune la nivelul interfeţei
preparaţie/restaurare şi o trecere cât mai puţin denivelată între acestea. Prin finisarea
marginală se urmăreşte şi asigurarea unei rezistenţe mecanice optime atât a smalţului cât şi
a marginilor restaurării. Pentru realizarea acesteia se va ţine sema de :
- direcţia prismelor de smalţ ;
- prismele de smalţ secţionate să fie sprijinite pe suport de dentină sănătoasă
atât la nivelul JAD cât şi la nivelul marginilor externe ;
- localizarea marginilor preparaţiei ;
- materialul restaurator şi zona de suprafaţă coronară pe care se aplică forţele
masticatorii .
Pentru materialele de restaurare neadezive precum amalgamul dentar, finisarea
marginilor de smalţ ale cavităţii se realizează astfel încât prismele de smalţ să aibă capătul
lor interior sprijinit pe dentină, ceea ce va împiedica o posibilă desprindere a acestora şi
creerea unei zone marginale retentive la limita preparaţie/restaurare.
Ideal pentru amalgam ar fi ca unghiul format la toate marginile de smalţ ale cavităţii
să fie de 90° însă cum planul ideal de finisare este greu de găsit clinic, este necesar ca
unghiul dintre peretele lateral şi suprafaţa pantei cuspidiene să fie mai mare pe măsură ce
cavitatea devine mai extinsă. Cu cât cavitatea este mai extinsă cu atât pereţii trebuie
realizaţi mai convergenţi spre ocluzal.
Pereţii cavităţii spre exterior trebuie realizaţi astfel încât să aibă conturul format din
linii curbe, unghiul de întâlnire a două margini externe de smalţ să fie rotunjit. Marginile
de smalţ după finisare trebuie să fie cât mai netede, cât mai puţin anfractuoase.

● Toaleta finală a cavităţii.

Aceasta se efectuează după ce cavitatea a fost finalizată şi are drept scop să
îndepărteze toate rezidurile de ţesuturi dure dentare rezultate ca urmare a instrumentării,
urmele de salivă, de sânge, ceea ce se obţine prin spălarea cavităţii cu jet de apă călduţă de
la unitul dentar , uscare, după care se procedează la un ultim control al cavităţii pentru a
detecta eventualele imperfecţiuni de preparare sau finisare. Ca ultimă etapă înaintea
restaurării se va efectua tratamentul plăgii dentino-pulopare în raport de situaţia clinică
existentă.

Cariile situate în gropiţele de pe feţele vestibulare sau orale ale molarilor

5
 Forma acestor cavităţi va fi dependentă de gradul de afectare a substanţei dure
dentare. În faza iniţială a evoluţiei acestui proces carios, afectarea ţesuturilor dure dentare
este minimă şi tratamentul său presupune înlăturarea ţesuturilor dure alterate ireversibil
până în ţesut sănătos , în dentină sănătoasă, dincolo de JAD, cu peretele pulpar plasat în
dentină Dimensiunea cavităţii va fi în funcţie de gradul de afectare al smalţului şi dentinei
şi de posibilitatea de a realiza o retenţie eficientă pentru amalgam.

Procesele carioase cu localizare pe suprafeţele netede ale dinţilor laterali.

● Forma exterioară a cavităţii.
În procesele carioase cu localizare pe suprafeţele netede ale dinţilor laterali,
respectiv faţa mezială sau distală, preparaţiile efectuate vor include sau nu, în localizarea
conturului, o suprafaţă proximală şi una ocluzală, rezultatul fiind o cavitate ocluzo-
proximală tipică de cls. a II-a. La aceste cavităţi se va ţine seama de faptul că ele sunt
compuse dintr-o cavitate verticală şi una orizontală.
Dacă există o carie minimă în dentină, cu smalţul demineralizat, aceasta poate fi
restaurată cu CIS după realizarea unei cavităţi tip “tunel”dar longevitatea acesteia este
mult mai mică decât o restaurare cu amalgam după realizarea unei cavităţi tip “slot”
O preparaţie de cls. a II-a trebuie să evite extinderea ocluzală mai mult decât este
necesar pentru a realiza accesul în scopul îndepărtării smalţului şi a dentinei
demineralizate şi pentru a îndepărta smalţul nesusţinut de dentină sănătoasă. Dacă există
însă şi o carie ocluzală , aceste 2 leziuni trebuie tratate separat şi doar atunci când zona de
smalţ care le separă nu este suficient de rezistentă sau nu este sprijinită de dentină
sănătoasă, cele 2 leziuni se unesc. Ca şi la cavităţile de cls. I-a, şanţurile necarioase dar
susceptibile se vor sigila.
Accesul la caria proximală se realizează prin creasta marginală. Preparaţia va începe
prin creerea unui orificiu în centrul crestei marginale cu o freză sferică care va pătrunde
înspre procesul carios până când se simte o senzatie de cădere în gol. Preparaţia se extinde
vestibular şi oral până la eliminarea ţesuturilor alterate la JAD şi până este eliminat
smalţul nesustinut de dentină sănătoasă.
O preparaţie mai puţin extinsă este preparaţia tip slot, la care cavitatea ocluzală este
limitată la creasta marginală. În această situaţie vom lăsa în timpul preparării cavităţii
proximale şi a exerezei dentinei alterate o zonă subţire de smalţ proximal spre dintele
vecin în scopul de a evita lezarea accidentală a acestuia. Aceasta va fi îndepărtată după
realizarea în mare a preparaţiei cu ajutorul unui instrument de mână.

● Realizarea retenţiei şi rezistenţei cavităţii de cls.a II-a

Cavităţile de cls.a II-a sunt supuse unor forţe ce tind să disloce restaurarea în direcţie
sagitală şi/sau verticală. Pentru anihilarea forţelor de dislocare sagitală (mezio-distală) se
procedează la realizarea unei cavităţi ocluzale de retenţie la care se va urmări relizarea
aceloraşi elemente de retenţie ca pentru o cavitate de cls.I-a.
Pentru rezistenţă, această cavitate de retenţie de pe suprafaţa ocluzală trebuie să aibă
dimensiuni vestibulo-orale de cel puţin ¼ din distanţa între cuspidul vestibular şi oral şi
pereţii vestibulari şi orali ai cavităţii ocluzale să fie aproximativ paraleli între ei. Nu este
totdeauna necesară extinderea cavităţii în fosetele ocluzale dar această extindere când
există, împiedică deplasarea restauraţiei spre proximal.
Când cavitatea de cls. a II-a are şi o cavitate ocluzală se vor respecta următoarele
reguli :
- cavitatea ocluzală va respecta principiile de preparare enunţate la o cavitate
ocluzală, având însă un perete mezial sau distal lipsă. În această zonă de
unire a celor 2 cavităţi va apare istmul .

6
 - istmul de întâlnire dintre cele 2 cavităţi va fi rotunjit ,
- marginile cavităţii se extind în ţesut sănătos, cu smalţ nesubminat , dar se
are în vedere ca atunci când pe suprafaţa ocluzală a dintelui există leziuni
carioase, să se ocolească vârfurile cuspizilor şi creasta marginală opusă
leziunii carioase, creasta oblică a molarilor superiori. Se va avea în vedere
ca prin conturul realizat să avem acces suficient pentru preparare şi
restaurare , inclusiv a cavităţii proximale. Pereţii cavităţii ocluzale se fac
paraleli cu axul lung al dintelui.
- În scopul relizării retenţiei la cavitatea proximală peretele vestibular şi oral ,
vor fi scoşi din contact cu dintele vecin şi vor fi uşor convergenţi spre
ocluzal, lucru valabil atât pentru cavităţile tip slot ca dealtfel şi pentru
cavităţile tipice de cls. a II-a ocluzo-proximale. Convergenţa pereţilor
vestibular şi oral împiedică deplasarea materialului de restaurare spre
ocluzal. Preparaţia trebuie să aibă o dimensiune mezio-distală de la 1,5 mm
şi mai mult. La cavitatea tip “slot” pentru a mări retenţia cavităţii se pot
realiza 2 şanţuri adiacente, situate la contactul peretelui vestibular şi oral cu
cel axial, în dentină, la distanţă de zona de joncţiune amelo-dentinară,
pentru a evita riscul de a deschide camera pulpară. Acestea se realizează cu
o freză sferică de 0,5 mm astfel încât ele să fie distincte, să aibă cel puţin
0,5 mm în adâncime şi 0,5 mm în lăţime şi ele trebuie să fie plasate astfel
încât să rămână 0,25-0,50 mm de dentină între sanţuri şi JAD.
- Dacă cavitatea proximală este atât de largă încât retenţiile nu sunt pe feţe
opuse se va putea recurge la o altă metodă de retenţie cu adeziv pentru
amalgam sau ştifturi orizontale sau verticale parapulpare.
- Peretele gingival al cavităţii verticale va trebui coborât sub punctul de
contact la 1-1,5 mm, el va fi drept, aproximativ perpendicular pe axul lung
al dintelui(unghi de 90° ) şi chiar cu o uşoară înclinare spre peretele axial ,
în funcţie de extinderea leziunii carioase. Aceasta previne existenţa
smalţului nesusţinut de dentină la periferia preparaţiei gingivale. În scopul
măririi retenţiei se poate efectua un şanţ la locul de întâlnire a celor 2
pereţi. În sens mezio-distal peretele gingival trebuie să fie de 1-1,5
mm.dacă procesul carios se extinde până la JAD sau mai mult.
- Peretele parapulpar (axial) trebuie situat în dentină sănătoasă.

Majoritatea cavităţilor de cls. a II-a au acces ocluzal.

În cazul în care lipseşte dintele vecin sau, datorită unei treme sau unei distrucţii
coronare a dintelui vecin sau atunci cînd există o cavitate proximală pe dintele vecin ,
procesul carios va putea fi tratat prin realizarea unei cavităţi atipice tip casetă însă şi aici
marginile cavităţii vor trebui să facă un unghi de 90° cu suprafaţa externă a dintelui.
Realizarea formei de convenienţă, exereza dentinei alterate restante nu comportă
deosebiri esenţiale faţă de celel de la cavitaţile de cls.I-a.
Finisarea marginilor cavităţii se va efectua la o cavitate de cls. a II-a atât la cavitatea
ocluzală, când ea există, cât şi la cavitatea proximală. Marginile de smalţ ale cavităţii
verticale vor trebui să fie cât mai puţin anfractuaoase, netede, pentru a permite o adaptare
corectă a amalgamului iar locul de întâlnire dintre cavitatea verticală cu cea orizontală ,
respectiv istmul, va trebui teşit, uşor rotunjit.

7
 Prepararea cavităţilor situate pe suprafeţele vestibulare şi orale ale dinţilor
laterali în scopul restaurării lor cu amalgam
Cavităţile de cls. a V-a nu pun probleme din punct de vedere al abordării procesului
carios care este expus direct vederii şi accesului şi nici din punct de vedere al rezistenţei,
ele nefiind situate pe zone expuse direct presiunilor masticatorii.
Forma de contur a cavităţii trebuie realizată astfel încât să asigure îndepărtarea în
totalitate a ţesuturilor dure alterate ireversibil, smalţul modificat de aspect şi culoare de la
marginile cavităţii. Forma exterioară a cavităţii va fi reniformă (bob de fasole).
Retenţia cavităţii se obţine prin înclinarea divergentă a pereţilor laterali ai cavităţii
spre peretele parapulpar. Pereţii laterali ai cavităţii sunt perpendiculari pe suprafaţa
externă a smalţului.
Peretele parapulpar al cavităţii, datorită adâncimii uniforme a cavităţii, urmăreşte în
sens mezio-distal, conturul extern al dintelui, acesta perete rezultând convex.
Pentru suplimentarea retenţiei se pot realiza şanturi de retenţie:
- 2 şanţuri realizate cu freza sferică în unghiurile de întâlnire dintre peretele
incizal cu cel parapulpar respectiv peretele gingival cu cel parapulpar
- 4 puţuri de retenţie în cele 4 puncte axiale ale preparaţiei
- un şanţ de retenţie realizat cu o freză roată în unghiul de întâlnire între
pereţii laterali ai cavităţii şi cel parapulpar
Finisarea marginilor cavităţii constă în realizarea unor margini netede,cu linii curbe,
fără unghiuri exterioare .

8
Cavităţi clasa I

9
Cavităţi clasa a II-a

Cavitate tip slot

10
Cavitate tip casetă

11
Cavitatea clasa a V-a

12