FISĂ SEMINAR REALE.

VII

GRILE.

1. Pârâtul din acțiunea în revendicare va fi obligat către reclamant la plata de

despăgubiri:
a) atunci când a înstrăinat bunul;
b) actunci când bunul a pierit din cauză de forță majoră sau caz fortuit;
c) atunci când bunul a pierit din culpa sa.

2. Urmare a admiterii acțiunii în revendicare, posesorul de rea-credință va fi

obligat către proprietar:
a) să restituie fructele civile ori industriale produse de bun;
b) să restituie doar fructele naturale pe care le-a cules de la bun;
c) să restituie atât fructele culese, cât și pe cele pe care, din neglijența sa, a omis să le
culeagă, produse de bun până la momentul înapoierii efective a bunului.

3. Proprietarul bunului este obligat să restituie pârâtului posesor:

a) cheltuielile necesare făcute asupra bunului de către pârât, fără a fi necesară
solicitarea pârâtului;
b) cheluielile utile fără a interesa măsura în care au sporit valoarea bunului și fără a fi
necesară solicitarea pârâtului;
c) cheltuielile voluptuare.

4. Posesorul are dreptul să ridice bunurile în care s-au concretizat cheltuielile sale
voluptuare cu condiția:
a) să fie provocată deteriorarea bunului supus restituirii;
b) să nu fie provocată deteriorarea bunului supus restituirii;
c) să nu fie provocată dispariția bunului supus restituirii.

5. În situația în care proprietarul reclamant furnizează pârâtului posesor o garanție

îndestulătoare:
a) pârâtul posesor nu are un drept de retenție asupra produselor bunului revendicat
până la restituirea cheltuielilor făcute de acesta;
b) are u drept de retenție asupra produselor bunului revendicat, până la restituirea
cheltuielilor făcute de acesta;
c) are un drept de proprietate asupra produselor bunului revendicat până la restituirea
cheltuielilor făcute de acesta.

6. Posesorul pârât poate să exercite un drept de retenție asupra bunului în cazurile:

a) bunul în legătură cu care au fost efectuate cheltuielile necesare ori utile este un bun
frugifer;
b) produsele asupra cărora s-ar exercita o retenție sunt bunuri perisabile;
c) când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violență sau fraudă.
7. De la caracterul imprescriptibil extinctiv al acțiunii în revendicare a dreptului de
proprietate publică, există următoarele excepții:
a) situația ce vizează bunul imobil dobândit prin adjudecare în cadrul unei proceduri
de executare silită imobiliară când termenul de prescripție este de 3 ani;
b) situația terenului desprins prin avulsiune când termenul de prescripție este de un
an;
c) situațiile prevăzute de lege.

8. Titularii drepturilor reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică au

posibilitatea de a-și apăra aceste drepturi:
a) fără a fi necesar să-l informeze pe proprietar despre tulburările aduse dreptului de
proprietate publică;
b) fără a fi necesar să introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică;
c) fiind necesar să îl informeze pe titular despre orice tulburare produsă și să îl
introducă pe acesta în proces conform dispozițiilor Codului de procedură civilă.

9. Actul juridic în temeiul căruia poate fi dobândit dreptul de superficie poate fi:
a) convenția încheiată în formă autentică;
b) testamentul, atunci când testatorul instituie un legat în favoarea unui moștenitor ce
va avea ca obiect dreptul de superficie;
c) convenția, fără a fi necesară forma autentică.

10. Înscrierea în Cartea funciară a dreptului de superficie, în situația realizării unei

construcții pe terenul altuia se face:
a) în favoarea constructorului, fără a avea nevoie de acordul proprietarului terenului;
b) în favoarea constructorului, numai cu condiția renunțării proprietarului terenului la
dreptul de a invoca accesiunea;
c) în favoarea unui terț, pe baza cedării dreptului proprietarului terenului de a invoca
accesiunea.
SPEȚĂ

În anul 1972 N.P. a cumpărat de la o persoană un apartament cu trei camere, situat într-un
imobil cu mai multe apartamente.
După dobândirea lui N.P. a realizat formele de publicitate față de terți.
Datorită situației din țară la acea vreme, N.P. a decis să plece în străinătate și să se
întoarcă atunci când sistemul politic se va schimba și când va considera că poate trăi în țară
așa cum și-a dorit.
N.P. a părăsit țara pe data de 20 februarie 1975, trecând în mod fraudulos frontiera de stat,
astfel că nimeni nu a știut de fapt unde se află. Cheile de la apartament au fost lăsate surorii
lui, numită N.A., împreună cu actele apartamentului.
În momentul în care N.P. a reușit să ajungă în Franța, i-a transmis surorii sale că este bine
și că poate să închirieze apartamentul, dar să nu-l vândă.
N.A., la data de 17 octombrie 1980, a vândut apartamentul unui terț, falsificând actele de
proprietate în acest sens, pentru a-și putea justifica dreptul de a înstrăina bunul.
În anul 2014, N.P. s-a întors în țară și,atunci când a cerut cheile și actele apartamentului,
N.A. i-a spus că a vândut apartamentul.
N.P. a introdus o acțiune în justiție prin care a solicitat readucerea apartamentului în
patrimoniul său.
Instanța a cerut mai întâi pârâtului să își dovedească dreptul de proprietate, întrucât
reclamantul prin însăși pretenția pe care o are împotriva lui, l-a obligat pe acesta să iasă din
pasivitate.
Astfel, terțul a susținut că a posedat bunul mai mult de 30 de ani și, prin urmare, dreptul
de proprietate al reclamantului nu mai există, întrucât s-a prescris prin trecerea timpului în
favoarea pârâtului.
Instanța nu a admis motivarea pârâtului, pentru că dreptul de proprietate al reclamantului
este imprescriptibil extinctiv, cerând părților să aducă probe în vederea comparării titlurilor
celor două părți.
În urma comparării, instanța a constatat că titlul reclamantului este mai caracterizat,
preferabil și a admis acțiunea.
În apel, terțul a demonstrat că titlul de proprietate al reclamantului este nul, întrucât a
dobândit bunul de la un neproprietar și, prin urmare, nu poate fi invocat în apărarea sa.
În apărare reclamantul demonstrează că titlul terțului este de asemenea nul, pe motiv că
bunul a fost dobândit de la un non dominus, pe baza unor falsuri.
Sora reclamentului a recunoscut în fața instanței că a vândut acest imobil prin falsificarea
actelor de proprietate.
Instanța de apel, constatând că nici un titlu nu poate fi reținut pentru a servi la dovedirea
dreptului de proprietate, le-a înlăturat din ansamblul probator și a procedat la compararea
posesiilor pârâtului și a reclamantului.
În urma deliberării, instanța de apel a admis acțiunea pârâtului, respingând acțiunea
reclamantului introdusă la prima instanță.
CERINȚE:

1. Ce acțiune identificați în speță?

2. Cui incumbă sarcina probei în cazul unei astfel de acțiuni? Regăsiți această regulă
respectată în speță?
3. Care este diferența dintre proba absolută a dreptului de proprietate și cea relativă?
Identificați asemenea probe în speță!
4. Ce înțelegem prin probatio diabolica?
5. În ce ipoteză ne aflăm atunci când N.P. a chemat în judecată, în fața instanței de fond pe
terț?
6. A procedat corect instanța prin respingerea apărării terțului, motivând că dreptul de
proprietate al reclamantului este imprescriptibil?
7. Dar în apel, în ce ipoteză ne aflăm?
8. Considerați că în mod corect instanța a trecut la compararea posesiilor părților?