Prezentare licență

STRUCTURI NARATIVE ÎN ROMANELE LUI LIVIU

REBREANU

„În două zile, un om, singur cu sufletul lui, între patru ziduri, înțelege mai mult
decât altfel în douăzeci de ani”. Am ales să încep această prezentare cu un citat de-al lui
Rebreanu din romanul Ciuleandra, care îndeamnă către cunoașterea de sine a fiecăruia
dintre noi.
Rebreanu este scriitorul care a adus inovația în literatura română, el fiind cel
care a bus bazele romanului realist, prin intermediul capodoperei sale, Ion.
Pentru teza mea de licență mi-am propus să abordez marele subiect Rebreanu, mai
exact, am realizat un studiu ce vizează structurile narative din romanele rebreniene.
Pentru aceasta mi-am ales trei texte suport: Ion, Pădurea spânzuraților și Ciuleandra, trei
dintre romanele lui Rebreanu, toate la fel de intense și pline de acțiune.
Primul roman analizat a fost romanul Ion. În analiza ciclicității compoziționale a
romanului, esențiale sunt prima și ultima scenă, cu toată simbolistica lor, acestea
formând cadrul interior în care se desfășoară conflictul romanului. Acest cadru
cuprinde elemente premonitorii, care anunță ceea urmează să se întâmple personajelor și
care declanșează chiar obsesia acestora: drumul, crucea, hora, căldura; În ultima scenă,
aceste elemente premonitorii se transformă în elemente moralizatoare, ele fiind și cele
care oferă soluțiile personajelor, soluții care nu sunt însă lipsite de tragism. Un alt
element care asigură ciclicitatea romanului este prezenta personajului Titu Herdelea în
rolul de sfătuitor al lui Ion. El este cel care alimentează obsesiile protagonistului,
conducându-l spre un destin tragic: inițial îl sfătuiește să o seducă pe Ana, fiica lui
Vasile Baciu, apoi, în finalul romanului, îl îndeamnă să își urmeze inima, adică să o
recucerească pe Florica. În scena de final regăsim aceleași elemente însă ușor diferite:
drumul iese acum din satul pripas, lăsând în urma lui chiote de veselie și voie bună,
crucea de la intrarea în sat este descrisă acum mult mai coloristic, căldura nu mai este
aceea moleșitoare, care trimite cu ideea către disconfort, iar hora nu mai este privită ca
un contract social, ea devine din nou un prilej de sărbătoare.
 Critica literară a observat de-a lungul timpului că Liviu Rebreanu optează
pentru timpul ciclic în operele sale, dând astfel romanelor un grad de complexitate mult
mai mare.
Între secvenţele temporale de început şi de final există o diferenţă de ordin
calitativ, căci dacă la început Ion este descris ca fiind în incertitudine, încât el nu ştie
cum să acţioneze pentru a intra în posesia pământului după care râvneşte atât, cu
trecerea timpului soluţia apare, formulată de Titu Herdelea, autorul moral al
conflictului. El este cel care îi dă ideea căsătoriei cu Ana pentru a-l obliga pe Vasile
Baciu să-i dea pământurile cuvenite fetei. La sfârşit Ion nu mai e acelaşi om aflat în
incertitudine, ci acum ştie ce are de făcut pentru a obţine pe Florica, dragostea lui dintâi,
trecând de la nehotărâre la violenţă.
Însă această violenţă îi aduce şi moartea, care contribuie deci la schimbarea
calitativă dintre cele două secvenţe temporale. Între cele două secvenţe se interpune
moartea, ca unică justificare a ciclului, restul petrecându-se „în afara lui”. Prin această
moarte Rebreanu insinuează posibilitatea repetării la infinit a acţiunii, căci accidentul lui
Ion a fost un accident necesar, dar un accident, iar universul a rămas acelaşi, ceea ce
permite o repetare la infinit.
Cel de-al doilea roman pe care l-am utilizat in studiul meu este „Pădurea spânzuraților”,
care prezintă drama românului transilvănean, obligat să se înroleze în armata imperiului
austro-ungar, asemănătoare cu drama altor naționalități subjugate în acea îngrozitoare
închisoare a popoarelor.
În ceea ce privește formula compozițională a romanului Pădurea spânzuraților,
ea urmează o structură deja verificată în romanul Ion, și anume circularitatea. Aici
există însă o diferenţă, aceea că simetriei i se atribuie o funcţie simbolică şi colaborează
la viziunea generală, a pătrunderii spre obsesiile conştiiţei personajului principal,
Apostol Bologa. Structura circulară de suprafaţă este realizată prin simetriei scenelor de
început şi de sfârşit, scene ce prezintă ambele spânzurători, ce reprezintă cheia desluşirii
semnificaţiei de profunzime a romanului. În scena iniţială este vorba de spânzurătoarea
soldatului ceh, Svoboda, acuzat de dezertare la inamic, la care asistă şi personajul
principal al eroului, asupra căruia va avea un impact decisiv în evoluţia ulterioară. În
scena finală, asistăm la spânzurătoarea chiar a personajului principal, care apare acum
total schimbat şi primind pedeapsa cu voluptate, ca pe un act salvator, de regăsire şi de
izbăvire.
În ceea ce privește structura temporală a romanului Pădurea spânzuraților, se
recomandă împărțirea timpului în două axe: axa orizontalității și axa verticalității.
Axei orizontalităţii îi corespunde timpul diacronic, al realităţii care curge spre un
final, iar axa verticalităţii este axa timpului mitic, al ficţiunii romaneşti, care stă sub
semnul acronicului.
Deşi această axă a orizontalităţii este dimensiunea fundamentală a sistemului
temporar, se pare că romanul se angajează în descrierea unor fapte şi evenimente ce se
înscriu cu precădere pe axa verticalităţii, pătrunzând într-o sferă a frământărilor şi
suferinţelor interioare, o sferă a dramei umane. Acest timp acronic nu incorporează în
curgerea lui durata dramelor umane, ci mai degrabă face abstracţie de ea, văzându-şi de
ritmurile ei ascunse.
Cel de-al treilea roman rebrenian pe care l-am ales este romanul Ciuleandra, care
se deschide prin scena terifiantă în care Puiu Faranga, îşi sugrumă, într-un moment de
rătăcire mintală, soţia, Madeleine, întinsă pe pat. Acest lucru declanșează acțiunea
întregului roman, către căutarea soluțiilor.
Romanul Ciuleandra nu respectă structura compozițională circulară după
exemplul celorlalte două romane rebreniene, Ion și Pădurea spânzuraților, care încep și
se termină la fel, însă și acest roman prezintă în structura lui de profunzime un element
care îi asigură circularitatea. Elementul este motivul dansului Ciuleandra, hora
argeșeană care l-a fascinat pe personajul principal încă de la început prin acea
dezlănțuire dionisiacă pe care o presupune.
Ciuleandra este cea care îl ajută pe Puiu să găsească răspuns la toate întrebările
care îl chinuie, iar rememorarea prin intermediul dansului îl ajută să îi construiască fetei
imaginea, și să conștientizeze cât de mult el a iubit-o, dar mai ales, cât de puternică este
dragostea lui după moartea fetei.
Tot Ciuleandra este cea care îl ajută să își dea seama de unde îi este cunoscută
figura doctorului Ursu. Își amintește că el era prezent la horă, unde a cunoscut-o pe
Mădălina. Puiu conștientizează că doctorul este cel căruia îi era ursită Mădălina, iar
melancolia fetei era din cauza faptului că era departe de bărbatul iubit. Absența
Mădălinei și ideea că deși era a lui, fata îî va rămâne întotdeauna străină, îl conduc pe
Puiu spre crimă.
Odată rezolvat misterul motivului unei crime inexplicabile, Ciuleandra aduce la
sfârşit acea finalitate recuperatoare, în acelaşi timp smulgându-l pe Puiu Faranga din
lanţul chinurilor exterioare, care deveneau prea grele pentru un suflet zdruncinat ca al
lui, şi redându-i împăcarea de sine
Centrul catalizator al întregului roman este motivul dansului, el fiind cel care
declanșează obsesia personajului principal, nebun încă de la început, și îl conduce spre
regăsirea de sine, cu scopul recuperării.
Romanul Ciuleandra este mic ca întindere, însă mare din punct de vedere al
intensității, scriitorul marcând aici un întreg studiu al unei minti debile în drumul său
spre revărsarea ei în demență.
În urma acestui studiu am demonstrat faptul că , deși nu urmează același
exemplu, toate cele trei romane utilizate ca texte suport prezintă o structură narativă
circulară, susținută la nivel textual prin diferite elemente: relație incipit-final, motivul
dansului, regăsirea de sine, procedeul anamnezei.