Embriologie umană

CUPRINS

EMBRIOGENEZA 21
I. REPERE ISTORICE 21
I. 1. Antichitatea greacă ...................................................................... 22
I. 2. Antichitatea romană..................................................................... 24
I. 3. Evul Mediu .................................................................................... 25
I. 4. Epoca Renaşterii .......................................................................... 25
I. 5. Secolul al XVII-lea ....................................................................... 26
I. 6. Secolul al XVIII-lea ..................................................................... 28
I. 7. Secolul al XIX-lea ......................................................................... 28
I. 8. Secolul XX .................................................................................... 30
I. 9. Embriologie şi Genetică .............................................................. 31
I. 10. Embriologie şi Biologie moleculară .......................................... 32
Bibliografie ........................................................................................... 34
II. ETAPELE ONTOGENEZEI 35
II. 1. Etapa prenatală a ontogenezei .................................................. 35
II. 1. 1. Proontogeneza .......................................................................... 35
II. 1. 2. Premorfogeneza ....................................................................... 35
II. 1. 3. Perioada embriogenezei ........................................................... 36
II. 1. 4. Perioada fetală .......................................................................... 36
II. 2. Etapa postnatală a ontogenezei ................................................ 37
II. 2. 1. Copilăria 37
II. 2. 2. Perioada prepuberală ............................................................... 38
II. 2. 3. Pubertatea.................................................................................. 39
II. 2. 4. Adolescenţa ............................................................................. 39
II. 2. 5. Maturitate .................................................................................. 39
II. 2. 6. Bătrâneţea ................................................................................. 39
Bibliografie ........................................................................................... 39
III. GAMETOGENEZA(Gametogenesis) 40
III. 1. Spermatogeneza (Spermatogenesis) ......................................... 41
III. 1 .1. Etapele spermatogenezei ......................................................... 41
III. 1. 2. Determinismul endocrin al spermatogenezei .......................... 44
III. 1. 3. Structura şi particularităţile spermatozoidului ........................ 45
III. 2. Ovogeneza (Ovogenesis) ........................................................... 48

7
 Embriologie umană

III. 2. 1. Etapele ovogenezei ................................................................. 49

III. 2. 1. 1. Etapa de multiplicare .......................................................... 49
III. 2. 1. 2. Etapa de creştere ................................................................. 50
III. 2. 1. 5. Etapa de maturaţie ............................................................. 51
III. 2. 2. Determinismul endocrin al ovogenezei şi al
maturaţiei foliculare ............................................................................... 52
III. 2. 3. Ciclul ovarian .......................................................................... 54
III. 2. 3. 1. Cronologia foliculilor ovarieni ........................................... 55
III. 2. 3. 2. Ovulaţia ............................................................................... 57
III. 2. 3. 3. Corpul galben ...................................................................... 58
III. 2. 3. 4. Corpul alb ............................................................................ 58
III. 2. 4. Ciclul menstrual ...................................................................... 59
III. 2. 4. 1. Fazele ciclului menstrual .................................................... 59
Bibliografie ........................................................................................... 63
IV. Fecundaţia (Fertilizatio) 63
IV. 1. Însămânţarea (Inseminatio) ...................................................... 64
IV. 2. Capacitaţia (Capacitatio) ........................................................... 65
IV. 2. 1. Reacţia acrozomală .................................................................. 66
IV. 3. Fazele fecundării ........................................................................ 67
Bibliografie ........................................................................................... 72
V. EMBRIOGENEZA (Embryogenesis) 73
V. 1. Segmentaţia (Fissio) .................................................................... 73
V. 2. Blastocistul (Blastocystis) ............................................................ 75
V. 2. 1. Blastocistul unilaminar .............................................................. 75
V. 2. 2. Blastocistul bilaminar ................................................................ 77
V. 2. 2. 1. Formarea discului embrionar bilaminar .............................. 77
V. 2. 2. 2. Implantaţia ............................................................................ 79
V. 2. 3. Blastocistul trilaminar ............................................................... 83
V. 3. Gastrulaţia (Gastrulatio) - săptămâna a 3-a .............................. 84
Bibliografie ........................................................................................... 90
V. 4. Perioada embrionară - săptămânile a 4-a – a 8-a ..................... 91
V. 4. 1. Neurulaţia .................................................................................. 92
V. 4. 2. Diferenţierea şi evoluţia ectodermului embrionar ..................... 94
V. 4. 3. Diferenţierea şi evoluţia mezodermului intraembrionar ........... 96
V. 4. 4. Diferenţierea şi evoluţia endodermului embrionar .................... 103
V. 4. 5. Diferenţierea şi evoluţia celomului intraembrionar .................. 106

8
 Embriologie umană

V. 4. 6. Evoluţia morfologiei externe a embrionului în perioada

embrionară ............................................................................................. 111
V. 4. 9. Cronologia dezvoltării embrionare - Stadiile Carnegie ............ 116
Bibliografie ............... ............................................................................ 126
VI. PERIOADA FETALĂ (Periodus fetalis) 127
Bibliografie ............................................................................................ 133
VII. ANEXELE EMBRIO-FETALE (Adnexa embryo-fetalis) 134
VII. 1. Amnionul (Amnion) .................................................................. 135
VII. 2. Sacul vitelin (Saccus vitellinus) ............................................... 137
VII. 3. Alantoida (Allantois) ................................................................. 140
VII. 4. Cordonul ombilical (Funiculus ombilicalis) ............................ 141
VII. 5. Placenta (Placenta) ................................................................... 142
VII. 5. 1. Formarea placentei ................................................................. 142
VII. 5. 2. Membrana placentară ............................................................. 150
VII. 5. 2. 1. Dezvoltarea vilozităţilor coriale ........................................ 151
VII. 5. 3. Funcţiile placentei .................................................................. 158
VII. 5. 3. 1. Funcţia de respiraţie .......................................................... 158
VII. 5. 3. 2. Funcţiile de nutriţie şi excreţie .......................................... 159
VII. 5. 3. 3. Funcţia de barieră imunologică ......................................... 160
VII. 5. 3. 4. Funcţia de protecţie ........................................................... 161
VII. 5. 3. 5. Funcţia endocrină .............................................................. 163
VII. 5. 4. Anomalii placentare ............................................................... 165
VII. 5. 4. 1. Anomalii placentare de număr ........................................... 164
VII. 5. 4. 2. Anomalii placentare de formă ............................................ 164
VII. 5. 4. 3. Anomalii placentare de sediu ............................................. 165
VII. 5. 4. 4. Anomalii placentare de structură ....................................... 165
VII. 5. 4. 5. Anomalii placentare de inserţie ......................................... 167
VII. 5. 4. 6. Sarcina gemelară ............................................................... 169
Bibliografie ............................................................................................ 170
VIII. DIFERENŢIEREA CELULARĂ ŞI CREŞTEREA
EMBRIONARĂ 171
VIII. 1. Creşterea embrionară ............................................................ 171
VIII. 2. Diferenţierea celulară ............................................................. 172
Bibliografie ........................................................................................... 173
IX. NOŢIUNI DE TERATOLOGIE 173
IX. 1. Factori teratogeni ereditari ....................................................... 175

9
 Embriologie umană

IX. 1. 2. Anomalii cromozomiale .......................................................... 176

IX. 1. 2. 1. Anomalii cromozomiale numerice ....................................... 177
IX. 1. 2. 2. Anomalii cromozomiale de structură ................................... 182
IX. 2. Factori teratogeni exogeni ......................................................... 183
IX. 2. 1. Agenţii fizici ............................................................................ 183
IX. 2. 1. 1. Radiaţiile ionizante .............................................................. 184
IX. 2. 1. 2. Hipertermia .......................................................................... 186
IX. 2. 2. Agenţii chimici ........................................................................ 186
IX. 2. 2. 1. Medicamentele şi alte droguri ............................................. 186
IX. 2. 3. Agenţii biologici ...................................................................... 189
Bibliografie ............................................................................................ 191
Ȋntrebări - EMBRIOGENEZA……………………………………… 192
Anexă – EMBRIOGENEZA................................................................ 193
MORFOGENEZA SCHELETULUI 197
I. FACTORI MOLECULARI ÎN MORFOGENEZA
SCHELETULUI AXIAL ŞI APENDICULAR 201
I. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza scheletului
axial ....................................................................................................... 203
I. 2. Factori moleculari care intervin în morfogeneza scheletului
apendicular …………………………………………………………... 204
II. OSTEOGENEZA 207
II. 1. Osteogeneza desmală-membranoasă ......................................... 207
II. 2. Osteogeneza encondrală ............................................................. 210
II. 3. Reglarea osteogenezei ................................................................. 212
III. MORFOGENEZA SCHELETULUI TRUNCHIULUI 214
III. 1. Morfogeneza coloanei vertebrale ............................................. 214
III. 1. 1. Stadiul de blastem mezenchimal ............................................. 215
III. 1. 2. Stadiul cartilaginos .................................................................. 215
III. 1. 3. Stadiul de osificare vertebrală ................................................. 217
III. 1. 4. Particularităţi de dezvoltare ..................................................... 219
III. 1. 5. Anomalii de dezvoltare ale coloanei vertebrale ...................... 220
IV. MORFOGENEZA SCHELETULUI TORACELUI 220
V. MORFOGENEZA MEMBRELOR 222
V. 1. Morfogeneza scheletului membrelor ......................................... 225
V. 1. 1. Dezvoltarea oaselor centurii scapulare şi oaselor membrelor
superioare ............................................................................................... 226

10
 Embriologie umană

V. 1. 2. Dezvoltarea osului coxal şi oaselor membrelor inferioare ........ 230

V. 1. 3. Malformaţii congenitale ale oaselor .......................................... 232
V. 1. 4. Malformaţii congenitale ale membrelor .................................... 235
VI. MORFOGENEZA ARTICULAŢIILOR 240
VI. 1. Morfogeneza suturilor .............................................................. 240
VI. 2. Morfogeneza sindesmozelor ..................................................... 241
VI. 3. Morfogeneza gonfozelor ........................................................... 241
VI. 4. Morfogeneza articulaţiilor sinoviale-diartroze ...................... 241
VI. 4. 1. Morfogeneza articulaţiei coxofemurale ................................... 243
VI. 4. 1. 1. Morfogeneza embrio-fetală a şoldului ................................ 244
VI. 4. 1. 2. Dezvoltarea postnatală a şoldului....................................... 245
VI. 4. 1. 3. Evoluţia imaginii radiologice a articulaţiei şoldului .......... 246
VI. 4. 2. Malformaţii congenitale ale extremităţilor articulare ale
oaselor .................................................................................................... 248
Întrebări- MORFOGENEZA SCHELETULUI …………………… 253
Anexă- MORFOGENEZA SCHELETULUI ……………………… 254
Bibliografie ............................................................................................ 255
MORFOGENEZA EXTREMITĂŢII CEFALICE 260
I. MORFOGENEZA CRANIULUI 260
I. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza
cranio-facială......................................................................................... 261
I. 2. Etapele dezvoltării craniului........................................................ 262
I. 2. 1. Desmocraniul .............................................................................. 262
I. 2. 2. Condrocraniul ............................................................................. 264
I. 2. 3. Viscerocraniul ............................................................................. 268
I. 3. Malformaţii congenitale ale craniului ........................................ 277
II. MORFOGENEZA APARATULUI BRANHIAL 280
II. 1. Derivatele şanţurilor branhiale .................................................. 285
II. 2. Derivatele pungilor faringiene (şanţuri branhiale interne) ..... 285
II. 3. Derivatele arcurilor branhiale ………………………………... 287
II. 4. Derivatele câmpului mezobranhial …………………………… 291
II. 5. Derivatele sistemului vascular al arcurilor branhiale ……..... 294
III. MORFOGENEZA FEŢEI 296
III. 1. Derivatele mugurilor faciali ..................................................... 297
III. 2. Dezvoltarea nasului ................................................................... 300

11
 Embriologie umană

III. 3. Septarea gurii ............................................................................. 301

III. 4. Malformaţii congenitale ale feţei .............................................. 304
III. 4. 1. Malformaţii care apar în perioada embrionară precoce, în
săptămâna a 3-a de gestaţie .................................................................... 305
III. 4. 2. Malformaţiile care apar în momentul formării mugurilor
faciali, în săptămânile a 3-a şi a 4-a de gestaţie...................................... 305
III. 4. 3. Malformaţii care apar în momentul creşterii şi fuziunii
mugurilor faciali, în săptămânile a 5-a şi a 8-a de gestaţie .................... 307
III. 4. 4. Sindroame care asociază malformaţii congenitale ale feţei .... 313
Întrebări- MORFOGENEZA EXTREMITĂŢII CEFALICE........ 320
Anexă- MORFOGENEZA EXTREMITĂŢII CEFALICE............. 321
Bibliografie ........................................................................................... 323
MORFOGENEZA APARATULUI RESPIRATOR 325
I. FACTORI MOLECULARI CARE INTERVIN ÎN
MORFOGENEZA APARATULUI RESPIRATOR 326
II. DEZVOLTAREA APARATULUI RESPIRATOR 327
II. 1. Dezvoltarea laringelui ................................................................. 329
II. 2. Dezvoltarea traheei şi bronhiilor ............................................... 331
II. 3. Delimitarea cavităţilor pleurale şi dezvoltarea diafragmei ..... 333
II. 4. Dezvoltarea plămânului .............................................................. 335
II. 4. 1. Stadiul embrionar .............................................................. 336
II. 4. 2. Stadiul pseudoglandular ............................................................ 336
II. 4. 3. Stadiul canalicular...................................................................... 337
II. 4. 4. Stadiul sacular............................................................................ 337
II. 4. 5. Stadiul alveolar ......................................................................... 339
II. 5. Dezvoltarea vascularizaţiei pulmonare..................................... 339
II. 5. 1. Vascularizaţia pulmonară nutritivă ........................................... 340
II. 5. 2. Vascularizaţia pulmonară functională ....................................... 340
II. 5. 3. Vascularizaţia limfatică ............................................................ 340
II. 6. Malformaţii şi anomalii congenitale ale aparatului
respirator............................................................................................... 341
II. 6. 1. Malformaţii şi anomalii ale congenitale căilor respiratorii ....... 341
II. 6. 2. Malformaţii şi anomalii congenitale ale plămânului ................. 341
II. 6. 3. Anomalii ale vaselor pulmonare.............................................. 343
II. 6. 3. 1. Malformaţii şi anomalii congenitale ale arterelor
pulmonare............................................................................................... 343

12
 Embriologie umană

II. 6. 3. 2. Malformaţii şi anomalii congenitale arterio-venoase

pulmonare............................................................................................. 343
II. 6. 3. 3. Malformaţii şi anomalii congenitale ale venelor
pulmonare............................................................................................... 344
II. 6. 3. 4. Malformaţii şi anomalii congenitale ale vaselor limfatice
pulmonare............................................................................................... 344
II. 6. 4. Hernia diafragmatică congenitală.............................................. 344
Ȋntrebări- MORFOGENEZA APARATULUI RESPIRATOR 346
Anexă- MORFOGENEZA APARATULUI RESPIRATOR……. 347
Bibliografie ............................................................................................ 348
MORFOGENEZA APARATULUI
351
CARDIOVASCULAR
I. FACTORI MOLECULARI CARE INTERVIN ÎN 352
MORFOGENEZA APARATULUI CARDIOVASCULAR
I. 1. Angiogeneza................................................................................... 353
I. 1. 1. Proliferarea și migrarea celulelor endoteliale ............................. 354
I. 1. 2. Asamblarea celulelor endoteliale, formarea de cordoane și
apariţia lumenului................................................................................... 355
I. 1. 3. Supravieţuirea pe termen lung a endoteliului vascular................ 355
I. 1. 4. Remodelarea şi ramificarea vaselor ............................................ 356
I. 1. 5. Arteriogeneza............................................................................... 356
I. 1. 6. Dezvoltarea vaselor limfatice...................................................... 358
II. MORFOGENEZA CORDULUI 359
II. 1. Dezvoltarea timpurie a primordiului cardiac şi a tubului
cardiac.................................................................................................... 359
II. 2. Formarea ansei cardiace……………………………………..... 361
II. 2. 1. Apariţia şanţurilor pe suprafaţa tubului cardiac......................... 362
II. 2. 2. Formarea sinusului venos şi diferenţierea canalului atrio-
ventricular............................................................................................... 365
II. 2. 3. Dezvoltarea ansei bulbo-ventriculare......................................... 365
II. 3. Formarea perniţelor endocardice .............................................. 368
II. 4. Septarea inimii.............................................................................. 368
II. 4. 1. Septarea atriului primitiv........................................................... 368
II. 4. 2. Septarea ventriculului primitiv................................................... 371
II. 4. 2. 1. Etapa formării septului neted şi septului trabecular………... 373
II. 4. 2. 2. Etapa definitivării septului interventricular ......................... 373

13
 Embriologie umană

II. 4. 2. 3. Etapa formării porţiunii atrio-ventriculare a septului

membranos.............................................................................................. 373
II. 4. 2. 4. Etapa închiderii orificiului interventricular.......................... 373
II. 4. 3. Septarea bulbului arterial .......................................................... 373
II. 4. 3. 1. Septarea cono-trunchiului..................................................... 375
II. 4. 3. 2. Septarea sacului aortic.......................................................... 375
II. 4. 3. 3. Rotaţia cono-trunchiului........................................................ 376
II. 5. Coborârea tubului cardiac …………………………………..... 376
II. 6. Malformaţii cardiace congenitale ............................................. 377
II. 6. 1. Clasificarea malformaţiilor cardiace congenitale pe criteriul
morfologic şi ontogenetic ....................................................................... 379
II. 6. 1. 1. Anomalii de poziţie ................................................................ 380
II. 6. 1. 1. a. Ectopie cardiacă: cervicală; cervicotoracală; sternală;
abdominală ............................................................................................. 380
II. 6. 1. 1. b. Dextrocardie...................................................................... 380
II. 6. 1. 2. Anomalii interne..................................................................... 381
II. 6. 1. 2. a. Anomalii în septarea canalului atrio-ventricular ............. 381
II. 6. 1. 2. b. Anomalii în septarea atriului ........................................... 385
II. 6. 1. 2. c. Anomalii ale septului ventricular...................................... 387
II. 6. 1. 2. d. Anomalii în dezvoltarea bulbului arterial......................... 390
Bibliografie............................................................................................. 394
III. MORFOGENEZA SISTEMULUI VASCULAR 399
III. 1. Morfogeneza circulaţiei extraembrionare................................ 400
III. 1. 1. Circulaţia vitelină..................................................................... 400
III. 1. 2. Circulaţia utero-placentară....................................................... 401
III. 2. Morfogeneza circulaţiei intraembrionare arteriale ............... 402
III. 2. 1. Morfogeneza sistemului arterial............................................... 402
III. 2. 1. 1. Arcurile aortice.................................................................... 403
III. 2. 1. 2. Aorta dorsală şi ramurile ei................................................. 404
III. 2. 1. 2. a. Arterele intersegmentare ventrale.................................... 404
III. 2. 1. 2. b. Arterele intersegmentare dorsale..................................... 405
III. 2. 1. 2. c. Arterele intersegmentare laterale .................................... 405
III. 2. 1. 3. Morfogeneza arterelor membrelor....................................... 405
III. 2. 1. 3. a. Morfogeneza arterelor membrului superior..................... 405
III. 2. 1. 3. b. Morfogeneza arterelor membrului inferior...................... 406
III. 3. Morfogeneza circulaţiei intraembrionare venoase.................. 406

14
 Embriologie umană

III. 3. 1. Morfogeneza sistemului venos cav superior............................ 409

III. 3. 2. Morfogeneza sistemului venos cav inferior............................. 409
III. 3. 3. Morfogeneza sisemului port hepatic....................................... 411
III. 4. Modificările circulaţiei intraembrionare la naştere ............... 413
III. 4. 1. Închiderea orificiului oval Botallo............................................ 415
III. 4. 2. Obliterarea lumenului canalului arterial Botallo, formarea
ligamentului arterial................................................................................ 415
III. 4. 3. Stabilirea circulaţiei pulmonare............................................... 416
III. 4. 4. Dezvoltarea miocardului ventriculului stâng............................ 416
III. 4. 5. Închiderea circulaţiei placentare.............................................. 416
III. 4. 6. Intrarea în funcţiune a sistemului port hepatic ....................... 417
III. 5. Malformaţii vasculare arterio-venoase congenitale................ 418
III. 5. 1. Malformaţii şi anomalii congenitale ale arterelor mari............ 418
III. 5. 1. 1. Persistenţa canalului arterial Botallo (canalul arterial
patent) .................................................................................................... 418
III. 5. 1. 2. Coarctaţia de aortă.............................................................. 419
III. 5. 1. 3. Arcul aortic dublu................................................................. 420
III. 5. 1. 4. Arcul aortic la dreapta......................................................... 421
III. 5. 2. Malformaţii şi anomalii congenitale ale arterelor provenite
din arcurile aortice .................................................................................. 421
III. 5. 2. 1. Arcul aortic întrerupt............................................................ 422
III. 5. 2. 2. Originea anormală a arterei subclavii drepte...................... 422
III. 5. 3. Malformaţii şi anomalii congenitale ale venelor
cave......................................................................................................... 422
III. 5. 3. 1. Vena cavă superioară dublă ................................................ 422
III. 5. 3. 2. Persistenţa venei cave superioare stângi ............................ 423
III. 5. 3. 3. Vena cavă inferioară dublă ................................................. 423
III. 5. 3. 4. Lipsa joncţiunii hepato-subcardinale................................... 423
III. 6. Morfogeneza sistemului limfatic .............................................. 423
III. 6. 1. Fazele dezvoltării limfatice embrionare................................... 424
III. 6. 2. Morfogeneza limfonodulilor.................................................... 428
III. 6. 3. Morfogeneza timusului............................................................. 428
III. 6. 3. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza
timusului.................................................................................................. 429
III. 6. 3. 2. Morfodiferenţierea timusului................................................ 430
III. 6. 4. Morfogeneza splinei................................................................. 431

15
 Embriologie umană

III. 6. 4. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza

splinei...................................................................................................... 431
III. 6. 4. 2. Morfodiferenţierea splinei.................................................... 433
III. 6. 4. 3. Malformaţii congenitale ale splinei ..................................... 434
III. 6. 5. Malformaţii limfatice congenitale............................................ 435
III. 6. 5. 1. Teorii asupra originii malformaţiilor limfatice
congenitale.............................................................................................. 435
III. 6. 5. 2. Tipuri principale de malformaţii limfatice congenitale....... 436
Bibliografie ............................................................................................ 436
Ȋntrebări- MORFOGENEZA APARATULUI
CARDIOVASCULAR.......................................................................... 441
Anexă- MORFOGENEZA APARATULUI
CARDIOVASCULAR……………………………………………….. 442
MORFOGENEZA APARATULUI DIGESTIV 444
I. MORFOGENEZA CAVITĂŢII BUCALE 444
I. 1. Morfogeneza glandelor anexe cavităţii bucale............................ 444
I. 1. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza glandelor
salivare.................................................................................................... 445
I. 1. 2. Stadiile dezvoltării glandelor salivare......................................... 446
I. 1. 3 Glandele salivare mari.................................................................. 447
I. 1. 4 Glandele salivare mici.................................................................. 448
I. 2. Morfogeneza Dinţilor.................................................................... 449
I. 2. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza dinţilor........... 449
I. 2. 2. Morfodiferenţierea dinţilor.......................................................... 450
I. 2. 2. a. Papila dentară......................................................................... 452
I. 2. 2. b. Sacul dentar............................................................................. 453
I. 2. 2. c. Erupţia dinţilor........................................................................ 454
I. 3. Anomalii şi malformaţii congenitale ale dinţilor........................ 455
II. MORFOGENEZA TUBULUI DIGESTIV 460
II. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza tubului
digestiv ................................................................................................... 461
II. 2. Morfogeneza intestinului anterior ............................................. 465
II. 3. Morfogeneza intestinului mijlociu.............................................. 466
II. 4. Morfogeneza intestinului posterior............................................ 467
II. 5. Morfogeneza peritoneului........................................................... 468
II. 6. Malformaţii congenitale ale tubului digestiv............................. 471

16
 Embriologie umană

II. 6. 1. Malformaţii congenitale ale intestinului anterior....................... 471

II. 6. 2. Malformaţii congenitale ale intestinului mijlociu...................... 472
II. 6. 3. Malformaţii congenitale ale intestinului posterior..................... 473
III. MORFOGENEZA GLANDELOR ANEXE TUBULUI
DIGESTIV 474
III. 1. Morfogeneza ficatului şi vezicii biliare..................................... 474
III. 1. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza
ficatului................................................................................................... 474
III. 1. 2. Morfodiferenţierea ficatului şi vezicii biliare........................... 475
III. 1. 3. Malformaţii congenitale ale ficatului, vezicii biliare şi căilor
biliare....................................................................................................... 478
III. 1. 3. 1. Malformaţii congenitale ale ficatului................................... 478
III. 1. 3. 2. Variante anatomice şi malformaţii congenitale ale vezicii
biliare ..................................................................................................... 479
III. 2. Morfogeneza Pancreasului........................................................ 481
III. 2. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza
pancreasului............................................................................................. 481
III. 2. 2. Morfodiferenţierea pancreasului.............................................. 482
III. 2. 3. Malformaţii congenitale ale pancreasului ............................... 484
Ȋntrebări- MORFOGENEZA APARATULUI DIGESTIV….......... 485
Anexă- MORFOGENEZA APARATULUI DIGESTIV…………... 486
Bibliografie............................................................................................. 489
MORFOGENEZA APARATULUI URINAR 492
I. FACTORI MOLECULARI CARE INTERVIN ÎN
MORFOGENEZA RINICHIULUI 492
II. DEZVOLTAREA APARATULUI URINAR 493
II. 1. Dezvoltarea rinichiului şi căilor urinare .................................. 493
II. 1. 1. Pronefros ................................................................................... 493
II. 1. 2. Mezonefros................................................................................. 494
II. 1. 3. Metanefros................................................................................. 496
II. 2. Dezvoltarea regiunii cloacale...................................................... 498
II. 3. Malformaţii congenitale ale aparatului urinar......................... 501
II. 3. 1. Malformaţii congenitale renale.................................................. 501
II. 3. 2. Malformaţii congenitale ureterale.............................................. 503
II. 3. 3. Malformaţii congenitale prin defecte de septare ale regiunii
cloacale.................................................................................................... 503

17
 Embriologie umană

Ȋntrebări- MORFOGENEZA APARATULUI URINAR………….. 506

Anexă- MORFOGENEZA APARATULUI URINAR……………... 507
Bibliografie ............................................................................................ 509
MORFOGENEZA APARATULUI GENITAL 512
I. FACTORI MOLECULARI CARE INTERVIN ÎN
MORFOGENEZA APARATULUI GENITAL 512
II. DEZVOLTAREA APARATULUI GENITAL 514
II. 1. Dezvoltarea gonadelor................................................................. 514
II. 1. 1. Dezvoltarea gonadelor în etapa nediferenţiată........................... 514
II. 1. 2. Dezvoltarea gonadelor în etapa de diferenţiere.......................... 514
II. 1. 2. 1. Diferenţierea testiculului ...................................................... 514
II. 1. 2. 2. Diferenţierea ovarului .......................................................... 515
II. 2. Dezvoltarea căilor genitale.......................................................... 516
II. 2. 1. Dezvoltarea căilor genitale în etapa nediferenţiată.................... 516
II. 2. 2. Dezvoltarea căilor genitale în etapa de diferenţiere................... 517
II. 2. 2. 1. Diferenţierea căilor genitale masculine................................ 517
II. 2. 2. 2. Diferenţierea gonoforului feminin......................................... 518
II. 3. Dezvoltarea organelor genitale externe...................................... 519
II. 3. 1. Dezvoltarea organelor genitale externe în etapa
nediferenţiată.......................................................................................... 519
II. 3. 2. Dezvoltarea organelor genitale externe în etapa de
diferenţiere.............................................................................................. 521
II. 3. 2. 1. Diferenţierea organelor genitale externe la bărbat.............. 521
II. 3. 2. 2. Diferenţierea organelor genitale externe la femeie.............. 522
II. 4. Dezvoltarea glandelor sexuale accesorii ale aparatului
genital masculin..................................................................................... 522
II. 5. Malformaţii congenitale ale aparatului genital......................... 523
II. 5. 1. Malformaţii congenitale ale aparatului genital masculin........... 525
II. 5. 2. Malformaţii congenitale ale aparatului genital feminin............. 526
Ȋntrebări- MORFOGENEZA APARATULUI GENITAL............... 528
Anexă- MORFOGENEZA APARATULUI GENITAL.................... 529
Bibliografie............................................................................................ 531
MORFOGENEZA SISTEMULUI NERVOS 534
I. MORFOGENEZA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL 534
I. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza sistemului
nervos central........................................................................................ 534

18
 Embriologie umană

I. 2. Morfogeneza tubului neural......................................................... 536

I. 2. 1. Histogeneza ţesutului nervos....................................................... 540
I. 2. 2. Morfogeneza măduvei spinării.................................................... 541
I. 2. 3. Morfogeneza mielencefalului...................................................... 541
I. 2. 3. 1. Morfogeneza bulbului rahidian............................................... 542
I. 2. 4. Morfogeneza metencefalului....................................................... 543
I. 2. 4. 1. Morfogeneza punţii Varolio.................................................... 543
I. 2. 4. 2. Morfogeneza cerebelului........................................................ 543
I. 2. 5. Morfogeneza mezencefalului...................................................... 544
I. 2. 6. Morfogeneza diencefalului.......................................................... 545
I. 2. 6. 1. Talamus................................................................................... 546
I. 2. 6. 2. Hipotalamus............................................................................ 546
I. 2. 6. 3. Epitalamus............................................................................... 546
I. 2. 7. Morfogeneza glandei hipofize ................................................... 546
I. 2. 8. Morfogeneza glandei epifize……………………………........... 547
I. 2. 9. Morfogeneza telencefalului......................................................... 547
I. 2. 9. 1. Citoarhitectonica cortexului.................................................... 548
I. 2. 9. 2. Dezvoltarea comisurilor.......................................................... 548
I. 3. Malformaţii congenitale ale sistemului nervos central ............. 550
I. 3. 1. Malformaţii congenitale ale sistemului nervos central însoţite
de anomalii cromozomale ...................................................................... 550
I. 3. 2. Malformaţii congenitale ale tubului neural................................ 552
I. 3. 2. 1. Malformaţii congenitale ale creierului anterior .................... 553
I. 3. 3. Neurocristopatii .......................................................................... 554
I. 3. 4. Tulburări ale proliferării neuronale............................................ 555
I 3. 5. Malformaţii congenitale ale sistemului nervos induse de
droguri..................................................................................................... 556
II. MORFOGENEZA SISTEMULUI NERVOS PERIFERIC 557
II. 1. Morfodiferenţierea crestelor neurale......................................... 557
II. 1. 2. Linii celulare.............................................................................. 559
II. 1. 2. 1. Creasta neurală cranială ...................................................... 559
II. 1. 2. 2. Creasta neurală din regiunea trunchiului............................. 561
II. 1. 2. 3. Creasta neurală din regiunea cordului.................................. 561
II. 1. 2. 4. Creastele neurale vagală şi sacrată...................................... 562
II. 1. 3. Derivatele Crestelor neurale ..................................................... 562
II. 1. 4. Glandele suprarenale.................................................................. 563

19
 Embriologie umană

II. 2. Alte surse de origine a neuronilor sistemului nervos

simpatic.................................................................................................. 566
II. 3. Morfodiferenţierea nervilor spinali........................................... 566
II. 4. Morfodiferenţierea nervilor cranieni......................................... 567
II. 4. 1. Dezvoltarea nucleilor nervilor cranieni .................................... 567
II. 5. Morfodiferenţierea sistemului nervos autonom........................ 571
II. 5. 1. Sistemul nervos simpatic........................................................... 571
II. 5. 2. Sistemul nervos parasimpatic.................................................... 572
III. MORFOGENEZA ORGANELOR DE SIMŢ 572
III. 1. Morfogeneza urechii .................................................................. 572
III. 2. Malformaţii congenitale ale urechii.......................................... 577
III. 3. Morfogeneza ochiului ................................................................ 581
III. 3. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza ochiului....... 581
III. 3. 2. Morfodiferenţierea ochiului .................................................... 582
III. 3. 3. Malformaţii congenitale ale ochiului........................................ 585
III. 4. Morfogeneza sistemului tegumentar........................................ 586
III. 4. 1. Morfogeneza tegumentului....................................................... 586
III. 2. 2. Morfogeneza părului ............................................................... 587
III. 4. 3. Morfogeneza unghiilor............................................................. 588
III. 4. 4. Morfogeneza glandelor anexe pielii......................................... 588
III. 4. 4. 1. Morfogeneza glandelor sebacee.......................................... 588
III. 4. 4. 2. Morfogeneza glandelor sudoripare..................................... 589
III. 4. 4. 3. Morfogeneza glandelor apocrine ........................................ 589
III. 4. 4. 4. Morfogeneza glandei mamare ............................................ 589
III. 4. 5. Malformaţii congenitale ale glandei mamare........................... 592
Ȋntrebări- MORFOGENEZA SISTEMULUI NERVOS 593
Anexă- MORFOGENEZA SISTEMULUI NERVOS 594
Bibliografie............................................................................................ 596

20
 Embriologie umană

EMBRIOGENEZA
I. REPERE ISTORICE

Dezvoltarea morfologică a fiinţelor vii din momentul fecundării până la

dezvoltarea unei forme viabile a preocupat gânditorii din cele mai vechi timpuri.
Filozofii antici greci au fost primii care au abordat formarea şi dezvoltarea
embrionului şi fătului. Termenul care denumeşte această ştiinţă derivă din cuvântul
grecesc „embrion” care înseamnă „ceea ce se dezvoltă înăuntru”.
Şcoala romană, prin Galenus din Pergam, descrie dezvoltarea şi modul de
nutriţie al fătului, amnionul, alantoida şi placenta.
În evul mediu, odată cu interdicţia disecţiei şi gândirea scolastică impuse
de religia creştină, se observă o stagnare în dezvoltarea ştiinţelor iar tradiţiile
şcolilor greacă şi romană sunt continuate în ţările arabe. În ultima parte a evului
mediu apar primele Facultăţi de Medicină din Europa, iar epoca Renaşterii
pregăteşte punerea bazelor anatomiei moderne.
Pe parcursul dezvoltării embriologiei au existat diverse concepţii, dintre
care cele eronate au fost abandonate în favoarea celor bazate pe realităţi
demonstrate ştiinţific. La 1700 se credea că fiecare embrion se dezvoltă dintr-un
mic homunculus, o foarte mică versiune a organismului adult. În anul 1800 studiile
experimentale dovedesc dezvoltarea progresivă a embrionului. În anul 1920 se
descoperă existenţa inductorilor responsabili de variate aspecte ale dezvoltării, în
1930 se cunoaşte existenţa a diferite gene implicate în diverse aspecte ale
dezvoltării embrionare iar în 1962 - 1963 se identifică genele reglatoare pe lângă
genele structurale şi se realizează primele experimente cu inhibitori de transcripţie,
experimente care demonstrează importanţa transcripţiei diferenţieriate în
morfogeneza embrionului.
În evoluţia sa embriologia cunoaşte mai multe etape:
-embriologia descriptivă în care faptele se constată şi se descriu;
-embriologia comparată prin care aspectele acumulate sunt înregistrate şi
sistematizate;
-embriologia experimentală iniţiată de Speeman, Mangold, Morgan ş. a.
care evidenţiază existenţa organizatorului, a inducţiei în lanţ, a gradientului de
inducţie cu rol în diferenţierea şi organizarea ţesuturilor embrionare;
-embriologia moleculară care permite identificarea moleculelor cu rol
inductor precis (exemplu factorii specifici de transcripţie sau factorul de creştere
neuronală descris de Rita Levi Montalcini) care dirijează diferenţierile tisulare,
creşterea şi regresia specifice unor ţesuturi sau organe.
Embriologia este astăzi, prin tehnicile de clonare şi fecundare in vitro, una
dintre cele mai dinamice ramuri ale ştiinţelor medicale, contribuind la progresul
medicinei curative şi profilaxia patologiei prenatale.

21
 Embriologie umană

I. 1. Antichitatea greacă
Empedokles din Agrigente (490 ‒ 430 î Ch), filozof grec, este primul
care descrie învelişurile fetale şi aduce în atenţia lumii antice întrebări referitoare la
diferenţele caracterelor sexuale, formarea fătului, respiraţia animalelor, alăturarea
organelor şi funcţiilor. În concepţia sa schimbările condiţiilor de mediu impun
adaptarea fiinţelor vii, iar fiinţele neadaptate mor.
Hipocrates din Cos (460 ‒ 377 î.Ch.) considerat părintele medicinii,
abordează anatomia, embriologia, fiziologia, ginecologia, aplicând principiile
următoare: observăm totul, studiem mai degrabă pacientul decât boala, estimăm
corect conform cu realitatea (O. Sacks).

Figura nr. 1. Hippocrates din Cos (460 î.Ch. - 377 î.Ch.)

Hipocrates descrie formarea corionului şi a cordonului ombilical care

serveşte respiraţiei fetale şi prin care substanţele nutritive trec de la mamă la făt,
afirmă existenţa unei „sperme” la femeie, care se amestecă în uter cu sperma
bărbatului. În privinţa eredităţii, Hipocrates consideră că „sămânţa” provine din
toate părţile corpului, teoria aceasta a pangenezei fiind preluată şi dezvoltată
ulterior de către Charles Darwin în 1868.
Aristotel din Stagira (384 îCh – 322 îCh), discipolul lui Platon şi
preceptorul lui Alexandru cel Mare, este cel dintâi care a efectuat observaţii
sistematice asupra embrionilor. Aristotel este considerat fondatorul biologiei ca
disciplină ştiinţifică (J. Théodoridès) concepţia sa asupra speciilor fiind
recunoscută în taxonomia actuală. Aristotel clasifică cele 400 specii de animale
care erau cunoscute în acea vreme (a disecat peste 50 dintre ele) în animale cu
sânge roşu, categoria „enaima” (vertebrate) şi animale care nu au sânge, „anaima”
(nevertebrate).
Considerat fondatorul embriologiei, Aristotel a realizat prima clasificare a
animalelor (ovipare şi vivipare), a descris funcţiile placentei şi cordonului
ombilical, segmentarea holoblastică a zigotului la broască şi la mamifere,

22
 Embriologie umană

segmentarea meroblastică a oului la păsări, stadiile de dezvoltare ale embrionului

de găină. Preocupat de anatomie, anatomie comparată şi embriologie, în tratatul
intitulat „Despre apariţia animalelor” el expune observaţiile sale asupra dezvoltării
embrio-fetale, dintre care unele sunt valabile şi astăzi: lichidul spermatic se
formează în glandele sexuale masculine. Aristotel consideră că embrionul se
formează prin coagularea sângelui menstrual din uterul femeii. Imediat după
împerechere, „principiul formator” provenit de la bărbat (sperma - principiul activ)
activează substanţa din sângele menstrual, iniţiind formarea şi dezvoltarea fătului.

Figura nr. 2. Aristotel din Stagira (384 î.Ch -322 î.Ch).

În viziunea lui Aristotel dezvoltarea fiinţei vii constă într-o succesiune de

evenimente materiale legate între ele, a căror organizare depinde şi este condusă de
către sufletul non-material omniprezent. Din punctul său de vedere, viaţa este un
principiu imaterial care animă materia, iar natura este ordonată de o inteligenţă
supremă, în vederea atingerii unui scop. În concepţia lui Aristotel (comună, până la
un punct, cu a lui Hippocrate), partea maternă contribuie la formarea noului
embrion doar prin intermediul unei materii neorganizate, pe care o hrăneşte, iar
tatăl este cel care adaugă materiei forma sau sufletul care ghidează dezvoltarea.
Aristotel a descris doua modele ale dezvoltării: „preformarea” şi
„epigeneza”. Conform teoriei “preformării”, un embrion preexistă în ovulul matern
sau în sperma paternă şi începe să crească în momentul în care este stimulat
corespunzător. Conform teoriei „epigenezei” embrionul există ca masă
nediferenţiată iar pe parcursul evoluţiei, se transformăşi se formează organele.
Adept al teoriei epigenezei, Aristotel formulează pentru prima dată
întrebarea care va duce la dispute înverşunate şi care va fi rezolvată definitiv abia
la începutul secolului XX: „embrionul este preformat şi dezvoltarea sa ulterioară
constă doar în creşterea dimensiunilor sale (preformare) sau ia naştere progresiv,
de la simplu la complex (epigeneză)”? Teoria preformării nu este susţinută de
contemporanii lui Aristotel dar va fi susţinută în secolul XVII de fiziologul englez

23
 Embriologie umană

William Harvey, discipolul cunoscutului embriolog şi anatomist Girolamo Fabrizi

(Hieronymus Fabricius) urmând a fi confirmată şi fundamentată de alte descoperiri
în secolul XIX.

I. 2. Antichitatea romană
Este reprezentată în mod strălucit de ilustrul anatomist şi fiziolog Claudius
Galenus din Pergam (129 - 200), cel mai renumit medic din bazinul Mării
Mediterane al timpului său, medic al împăratului filozof Marc Aureliu.
Galenus a folosit metoda disecţiei în studiul anatomiei şi experimentul în
fiziologie, a realizat prima clasificare a oaselor (lungi, late şi scurte), a introdus
termenii de diafiză şi epifiză, a clasificat articulaţiile, a descris – incomplet –
perechile de nervi cranieni, corpul calos, coliculii cvadrigemeni, dura mater,
piamater,ventriculul III, comunicaţiile dintre ventriculii cerebrali; a demonstrat
experimental că secţiunea nervilor recurenţi produce pierderea vocii prin paralizia
laringelui iar secţiunea măduvei spinării în dreptul vertebrei a 3-a cervicale opreşte
respiraţia.

Figura nr. 3. Claudius Galenus (129 - 200) (după „Wikipedia, the free encyclopedia”).

Galenus descrie dezvoltarea şi modul de nutriţie al fătului, structura

anatomică a allantoidei, amnionului şi placentei. Opera sa cuprinde 22 de volume
în care a asimilat cvasi-totalitatea cunoştinţelor medicale ale epocii sale, inclusiv
cunoştinţe empirice, rezultate experimentale şi speculaţii teoretice şi a dominat
medicina timp de multe secole. În secolul XVI autoritatea sa se menţinea
desăvârşită. La Facultatea de Medicină din Paris, de exemplu, însuşi renumitul
profesor Sylvius (Jacques Dubois Sylvius 1478–1555), dacă un cadavru disecat
prezenta diferenţe anatomice faţă de descrierile lui Galenus, nu admitea diferenţele,
ele erau puse pe seama degenerării speţei umane.

24
 Embriologie umană

I. 3. Evul Mediu
De-a lungul Evului Mediu, de la căderea Imperiului Roman în anul 476 şi
până la sfârşitul războiului de 100 de ani în 1453, odată cu instaurarea dominaţiei
bisericii, a gândirii scolastice şi interzicerea disecţiei pe animale şi om cunoştinţele
anatomice şi de embriologie stagnează şi îşi păstrează caracterul empiric.
În Evul Mediu se înfiinţează primele institute şi universităţi (teologie,
drept, arhitectura, etc.) la Bologna în 1088, Oxford 1096, Padua 1222, Montpellier
1289 etc. Se înfiinţează Școala medicală din Salerno în secolul IX, apar primele
Facultăţi de Medicină - Montpellier 1181, Bologna 1230, Oxford 1220, Siena
1245, Praga 1348, Padua 1399. În cadrul Facultăţilor de Medicină se reiau sporadic
disecţiile, apar primele cărţi de anatomie ilustrate cu planşe.
Constantinus Africanus din Salerno (1020 – 1087) este autorul tratatului
„De Humana Natura”, redactat în limba latină (după numeroase traduceri din autori
reprezentativi Greci, Romani şi Arabi). Constantinus Africanus descrie dezvoltarea
secvenţială a embrionului în fiecare lună a gestaţiei (concept necunoscut în
antichitate) şi în interelaţie cu planetele.

I. 4. Epoca Renaşterii
În Europa secolelor al XV-lea şi al XVI-lea epoca Renaşterii este epoca
marilor descoperiri, a unei adevărate revoluţii în domeniile ştiinţific, literar,
artistic, economic şi social. Se remarcă interesul marilor pictori şi sculptori ai
vremii pentru corpul uman, disecţiile practicate de Leonardo da Vinci, Albrecht
Dürer şi Michelangelo constituind baza anatomiei artistice.
Leonardo da Vinci (1452 – 1519) creează desene şi planşe anatomice de o
mare acurateţe cu ocazia efectuării disecţiilor pe cadavre (numeroase cadavre de
animale şi peste 30 de cadavre umane). Leonardo realizează primele secţiuni
topografice la nivelul extremităţilor, efectuează măsurători asupra ratei de creştere
a embrionului, introduce metoda de studiu „cantitativă” a creşterii prenatale prin
măsurarea dimensiunilor fătului în diferite etape ale gestaţiei (aceste note nu au
fost cunoscute în epoca sa, fiind decriptate şi date publicităţii în secolul XIX).

Figura nr. 4. Leonardo da Vinci, Desen efectuat în secolul al XV-lea. Fătul situat în
interiorul unui uter secţionat. (Royal Library, Windsor).

25
 Embriologie umană

În secolul al XVI-lea savanţii interesaţi de anatomie, zoologie şi botanică

se împart în două categorii: cei care adună observaţii deja raportate şi
perfecţionează clasificarea materialului ştiinţific şi cei care preferă observaţia
directă şi experimentarea. Volcher Coiter (1514 ‒ 1576) studiază dezvoltarea
embrionară a păsărilor.
Andreas Vesalius (1514 – 1564) pune bazele anatomiei moderne, exacte
şi ştiinţifice. Prin disecţii amănunţite, ilustrul anatomist şi medic belgian
revoluţionează anatomia înlăturând concepţiile greşite ale lui Galenus. În anul 1543
publică valoroasa lucrare De Humani Corporis Fabrica în care interpretează
funcţional formele anatomice.
Aranzius (1530 ‒ 1589) descoperă canalul care îi poartă numele, dintre
vena ombilicală şi vena cavă inferioară.
Gabrielles Fallopius (1523 ‒ 1562) şi succesorul său la Universitatea din
Padova, patologul Girolamo (Hieronimus) Fabricius Aquapendente (1533 –
1619) descriu fătul uman şi anexele sale şi realizează planşe ale fătului în uter.
În anul 1600 Fabricius Aquapendente publică la Veneţia primul tratat de
embriologie comparată, intitulat „De formato foetu”, cu numeroase planşe care
înfăţişează embrioni şi fetuşi în diferite stadii de dezvoltare.

Figura nr. 5. Girolamo (Hieronimus) Fabricius Aquapendente (1533 – 1619) / coperta

tratatului „De formato foetu” (după „La storie del L’università di Padova”).

I. 5. Secolul al XVII - lea

În acest secol se fac progrese remarcabile ca urmare a unei noi stări de
spirit făţă de cercetarea ştiinţifică (raţionalismul şi empirismul, experimentul
cantitativ) şi a perfecţionării tehnicilor de cercetare (microscopul). Printre marile
descoperiri ale acestui secol se numără descrierea corectă a circulaţiei sanguine, a
celulei dar şi înlăturarea pe baze experimentale a teoriei generaţiei spontanee.

26
 Embriologie umană

William Harvey (1578 – 1657) studiază medicina la Cambridge şi Padova

(discipol al lui Fabricius Aquapendente), pune bazele fiziologiei moderne prin
descoperirea sistemului arterio-venos (1628) şi a „mişcării circulare a sângelui”
(defineşte termenul de „circulaţie sanguină”).
Se admite că revoluţionarea concepţiilor în domeniul embriologiei are loc
odată cu publicarea cărţii lui Harvey, „Generatione Animalium”. În anul 1651
William Harvey formulează teza „ex ovo omnia” („toate animalele se formează din
ou”). El consideră că sperma, după pătrunderea în interiorul uterului, se transformă
(metamorfoză) într-o substanţă asemănătoare oului, din care se formează
embrionul.

Figura nr. 6. William Harvey (1578 – 1657) (după „Wikipedia, the free encyclopedia”).

Adept al epigenezei, Harvey susţine dezvoltarea gradată a embrionului, de la o

structură relativ simplă către o structură complexă, deşi mulţi dintre contemporanii
săi resping această teorie a epigenezei în favoarea teoriei preformării. Harvey
efectuează studii sistematice asupra dezvoltării oului de găină, este primul care
arată semnificaţia discului embrionar, confirmat fiind ulterior de fondatorul
anatomiei microscopice, Marcello Malpighi (1628 – 1694).
Robert Hooke (1635 – 1703) descoperă în anul 1665 „celule” examinând
o bucată de plută la microscopul inventat de Galileo Galilei. În anul 1677 studentul
Johan Ham van Arnheim împreună cu prietenul său autodidact Anton van
Leeuwenhoek observă pentru prima dată spermatozoizii.
Anton van Leeuwenhoek (1632 – 1723) prieten al fizicianului şi
anatomistului olandez Reiner De Graaf, perfecţionează microscopul şi descrie
pentru prima dată spermatozoizii dar consideră în mod eronat că în interior conţin
fiinţa umană complet formată, în miniatură - „homuncul”- susţinând astfel teoria
preformării.

27
 Embriologie umană

Reiner De Graaf (1641 - 1673) descrie corpul galben, foliculul ovarian

matur (de Graaf). Spre deosebire de majoritatea predecesorilor şi contemporanilor
săi care considerau că doar spermia este necesară concepţiei, asemeni implantării
seminţei în sol, Reiner De Graaf arată că pentru conceperea oului uman este
necesară unirea spermiei cu ovulul.

I. 6. Secolul al XVIII-lea

Acest secol marchează începutul embriologiei experimentale. Trambley

face primele experimente de embriologie studiind regenerarea la hidră (1744).
Abatele Lazzaro Spallanzani (1729 – 1799) elimină ipoteza „vaporilor
spermatici” prin realizarea primei inseminări artificiale (la câine) demonstrând în
anul 1775 că spermatozoidul este agentul fertilizant iar pentru formarea unui
individ sunt necesari atât spermatozoidul cât şi ovulul.
În secolul al XVIII-lea continuă studiile de embriologie descriptivă.
Contele Georges Louis Leclerc de Buffon, într-unul dintre cele 44 de volume ale
operei sale „Histoire Naturelle” descrie procesul de fecundare, aduce noi date
despre durata gestaţiei şi etapele de creştere în seria animală.
Caspar Friedrich Wolff (1738 ‒ 1794), eminent embriolog, anatomist şi
biolog, absolvă Universitatea Germană din Halle cu dizertaţia „Theoria
Generationes” prin care reînvie şi sprijină teoria epigenezei propusă de Aristotel şi
William Harvey, în defavoarea teoriei preformării. Wolff fundamentează teoria
epigenezei prin lucrări de referinţă în istoria embriologiei: „Theoria Generationes”
(1759) şi „De formatione intestinorum” (1769). Argumentează apariţia organelor
corpului pe seama unor „globule” de ţesut nediferenţiat rezultate din diviziunea
zigotului, „globule” pe care le observă în regiunea embrionară a oului, la începutul
gestaţiei; ţesuturile şi organele embrionare nu există preformate, la începutul
gestaţiei, ci trec prin stadii succesive de dezvoltare, se formează treptat - de la
simplu la complex - prin folosirea materialului acestor „globule”, ca unităţi
morfologice. Wolff descoperă rinichiul primitiv (pronefros), descrie apariţia
vaselor sanguine în mezodermul veziculei viteline (1767), formarea inimii;
propune conceptul de „foiţe embrionare” pentru straturile formate din materialul
„globulelor”.

I. 7. Secolul al XIX - lea

Étienne Saint Hilaire împreună cu fiul său Isidore Saint Hilaire

efectuează primele studii semnificative asupra anomaliilor de dezvoltare în anul
1818, prin producerea experimentală a acestora.
Pander şi von Baer, consideraţi fondatorii embriologiei moderne, susţin şi
demonstrează că interacţiunile dintre părţi sunt responsabile de crearea
complexităţii embrionului.

28
 Embriologie umană

Heinrich Christian Pander (1794 – 1865) descrie împreună cu von Baer

apariţia succesivă a celor trei foiţe (ectoblast, endoblast, mezoblast), fundamentând
teoria foiţelor germinale. Ca embriolog şi paleontolog Pander înţelege dezvoltarea
embrio-fetală şi istoria dezvoltării pământului ca două aspecte ale aceluiaşi
fenomen: o metamorfoză continuă care influenţează lumea vie în diverse grade. El
consideră embriogeneza un proces de transformare graduală, epigenetică (opusul
preformaţiei) cu un stadiu intermediar, cel al foiţelor germinale. În anul 1821
Pander arată că speciile se transformă sub influenţa unor factori de mediu.
Karl Ernst von Baer (1792 – 1876) este iniţiatorul embriologiei
comparate şi este considerat părintele embriologiei moderne. După 150 de ani de la
descoperire spermiei, von Baer descrie în anul 1827 ovocitul „ovum” din foliculul
ovarian (la câine). De asemenea von Baer observă clivajul zigotului în trompa
uterină, trecerea blastocistului prin trompa uterină şi pătrunderea în cavitatea
uterină, existenţa corpul galben în ovar. Karl Ernst von Baer descrie formarea liniei
primitive, a notocordului şi a celor două straturi ale mezodermului: somatic şi
splanhnic, contribuind la cunoaşterea procesului de formare al ţesuturilor şi
organelor pe seama foiţelor embrionare descrise de Malpighi şi Pander. Von Baer
formulează două concepte embriologice importante:
-legea generală a morfogenezei embrionare conform căreia în timpul
dezvoltării embrionare caracterele generale ale speciei apar înaintea caracterelor
specifice individuale;
-conceptul corespondenţei stadiilor embrionare, în cursul cărora embrionul
uman are caracteristici comune cu embrionii altor specii (peşti, păsări, etc) dar nu
trece prin stadii echivalente unui peşte adult sau unei păsări adulte.
Wilhelm His (1831 – 1904) anatomist şi embriolog Suedez, dezvoltă şi
îmbunătăţeşte tehnici care permit secţionarea, fixarea şi colorarea ţesuturilor cât şi
reconstrucţia embrionilor. Metodele sale de reconstrucţie grafică stau la baza
tehnicilor secolului XX de producere a imaginilor stereoscopice tridimensionale şi
a generării imaginilor tridimensionale pe computer.
Oskar Hertwig (1849–1922) şi Richard Hertwig (1850-1937) sunt
reprezentanţi de seamă ai embriologiei descriptive. Ei descriu procesul de
fecundaţie, globulul polar primar şi cel secundar, contribuind la înţelegerea
meiozei.
Martin Berry demonstrează în anul 1843 că procesul de fecundare are loc
în momentul pătrunderii spermatozoidului în „ovum” iar în 1883 van Beneden
arată că pentru formarea zigotului sunt necesare atât spermia cât şi ovulul, fiecare
participând cu un număr egal de cromozomi.
La sfârşitul secolului al XIX-lea Wilhelm Roux (1850 – 1924) pune
bazele embriologiei experimentale prin adoptarea metodei analitice. În anul 1888 el
demonstrează că prin distrugerea oricăreia dintre primele două celule existente la
începutul segmentării ia naştere doar o jumătate de embrion.

29
 Embriologie umană

I. 8. Secolul XX
La începutul secolului XX teoria preformării este definitiv îndepărtată prin
experimentele lui Hans Driesch (1867 ‒ 1941). El demonstrează că prin separarea
blastomerelor la începutul procesului de segmentare, în stadiul de 2 – 4 celule, din
fiecare blastomer se poate dezvolta un embrion complet. Între anii 1891 ‒1892
Driesch face experimente devenite clasice asupra inducţiei şi interacţiunii în
perioada embrionară prin care arată că poziţia relativă a blastomerelor în interiorul
întregului determină o anumită cale de dezvoltare iar situarea diferită a aceloraşi
blastomere dă naştere unui embrion diferit, altfel spus relaţia prospectivă a
blastomerelor depinde de locul lor.
Hans Spemann (1869 - 1941) publică în anul 1901 unul dintre cele mai
semnificative articole din istoria embriologiei. Rezultatele experimentelor sale
privind formarea cristalinului la broască demonstrează că pentru transformarea
ectodermului în cristalin este necesar şi totodată suficient contactul veziculei optice
cu ectodermul supraiacent.

Figura nr. 7. Hans Spemann (1869-1941) (după „Biografias Medicas”).

În anul 1924 Spemann şi studenta sa Hilde Prescholdt Mangold (1898 - 1924)

introduc conceptulul de inducţie şi organizator. Lor le datorăm primele procedee
experimentale riguros ştiinţifice asupra embrionilor vii, descrierea şi demonstrarea
experimentală a procesului de inducţie: interacţiunea dintre două grupuri de celule,
prin care un grup influenţează dezvoltarea celuilalt. Spemann primeşte premiul
Nobel în anul 1935 pentru descoperirea fenomenului de inducţie primară, a
modului în care un ţesut determină soarta altuia.
Sir Joseph Needham (1900 – 1995) şi Dorothy Needham (1896 – 1987)
demonstrează experimental în anul 1927 că hidraţii de carbona pot induce formarea
tubului neural punând astfel bazele embriologiei biochimice.

30
 Embriologie umană

I. 9. Embriologie şi Genetică

Biologul evoluţionist Charles Darwin (1809 – 1882) publică în anul 1859

lucrarea „On the origin of Species”, prin care susţine transmiterea ereditară a
variabilităţii printre membrii unei specii ca factor important al evoluţiei. Călugărul
Austriac Gregor Mendel (1822 – 1884) descoperă principiile eredităţii, pe care le
face cunoscute în anul 1865 dar fără a fi înţeles de biologii şi oamenii de ştiinţă
contemporani.
Anatomistul Walther Flemming (1843 – 1905) fondator al disciplinei de
citogenetică, descrie în anul 1878 cromozomii şi sugerează rolul acestora în
fertilizare iar în anul 1882 descoperă mitoza. În acelaşi an, Eduard von Beneden
(1846 – 1910) descoperă cromozomii în celulele viermilor Ascaris, concomitent cu
descoperirea cromozomilor în celulele plantelor, de către botanistul Karl Wilhelm
von Nägeli. Un an mai târziu, în 1883, Eduard von Beneden evidenţiază existenţa
unui număr constant de cromozomi în celulele organismului. El observă că spermia
şi ovulul sunt haploide şi prin fertilizare refac numărul diploid de cromozomi.
Sutton şi Boveri descoperă în anul 1902, independent unul de celălalt, că
comportamentul cromozomilor în timpul formării gameţilor şi al fertilizării
respectă legile eredităţii enunţate de către Mendel. În acelaşi an 1902, şeful
catedrei de medicină al Universităţii din Oxford, Garrod (1857 – 1936), considerat
de mulţi geneticieni părintele geneticii medicale, comunică primul exemplu de
boală cu transmitere ereditară de tip Mendelian la om, alcaptonuria. În cartea sa
„Inborn Errors of Metabolism” (1909) sugerează că conexiunea existentă între
gena alterată (mutaţie) şi blocajul unei căi metabolice determină apariţia unei boli
specifice. Acest concept, care stă la baza geneticii biochimice, a fost ignorat timp
de 30 de ani.
În anul 1912, în urma analizei spermatogoniilor aflate în metafază, Hans
von Winiwarter afirmă că celulele corpului uman conţin câte 47 cromozomi. În
anul 1923 Theophilus Shickel Painter, studiind biopsii testiculare, descoperă la
spermatogoniile aflate în metafază un număr caracteristic de 48 cromozomi, număr
care devine o dogmă pentru următorii 33 de ani. În anul 1956 citogeneticianul Joe
Hin Tijo (1916 – 2001) împreună cu botanistul şi geneticianul Albert Levan
(1905 – 1998) demonstrează indubitabil că celulele somatice ale organismului
uman conţin 46 de cromozomi, nu 48.
Embriologul şi geneticianul Thomas Hunt Morgan (1866 – 1945)
demonstrează că genele conţinute în cromozomi constituie suportul mecanic al
eredităţii şi descoperă mecanismele transmiterii caracterelor ereditare la
DrosphilaMelanogaster (premiul Nobel în anul 1933). Întemeietorul geneticii
defineşte conceptul de „genă” separând genetica (localizarea fizică a factorilor
genetici pe cromozomii individuali, transmiterea genelor situate pe cromozomii din
nucleul celulei) de embriologie (diferenţierea celulei ca expresie a genelor).
În anul 1953 James Watson şi Francis Crick descifrează structura

31
 Embriologie umană

moleculei de ADN (premiul Nobel în anul 1962) iar în anul 2000 se determină
secvenţele genomului uman, este decodată natura biochimică a genelor existente în
cei 46 cromozomi umani. În aprilie 2003 se finalizează efortul internaţional de
cercetare început în anul 1990 pentru determinarea secvenţei ADN a întregului
genom („Human Genom Project”); genomul uman fiind acum complet descifrat.

I. 10. Embriologie şi Biologie moleculară

Theodor Schwann (1810 – 1882) fiziolog, histolog şi citolog german,

împreună cu botanistul german Mattias Schleiden (1804 – 1881) formulează în
anul 1839 „teoria celulară”. Această teorie. conform căreia organismul are ca
unitate fundamentală celula, susţine conceptul dezvoltării embrionului pornind de
la o singură celulă („zigotul”) care prin diviziuni celulare repetate formează
ţesuturile şi organele.
Secolul XX aduce progrese remarcabile în toate ramurile biologiei. În anul
1952 Rita Levi Montalcini (1909- ) izolează factorul neuronal de creştere
(premiul Nobel 1986) iar în anul 1953 Sulo Toivonen (1909 – 1995) descoperă
inductorii neuronali specifici.

Figura nr. 8. Rita Levi Montalcini (1909- )

În domeniul biologiei celulare şi moleculare, în anul 1953, Francis Crick

(1916 – 2004), James Watson (1928 - ) şi Maurice Wilkins (1916 – 2004)
propun modelul ”dublu helicoidal” al ADN. Lwoff André Michel (1902 – 1994),
Jacques Lucien Monod (1910 - 1976) şi François Jacob (1920 - ) descriu sinteza
proteinelor în citoplasmă şi arată rolul ARN-ului mesager (premiul Nobel în anul
1965), modelul activităţii genelor în sinteza de proteine, elaborat de Monod şi
Jacob constituind una din cele mai mari cuceriri ale geneticii secolului XX.
În prima jumătate a secolului XX se descoperă noi tehnici necesare
înţelegerii mecanismelor implicate în embriogeneză.

32
 Embriologie umană

Nicole Le Douarin (1930-) inventează o nouă tehnică pentru obţinerea

himerelor de pui de prepeliţă, deschizând noi căi în abordarea şi înţelegerea
dezvoltării sistemului nervos şi a răspunsului imunitar.

Figura nr. 9. Nicole Le Douarin (1930-)

Biologia moleculară progresează rapid, tehnicile moderne precum

tehnologia recombinării ADN, modelele himere, şoarecii transgenici sau
manipularea celulelor stem, permit studiul reglării genetice a morfogenezei, aflarea
expresiei regionale şi temporale a unor gene specifice şi modul în care celulele
formează diferitele structuri embrionare.
Deşi se ştie încă din anii 1930 că diferite gene sunt implicate în diferite
aspecte ale dezvoltării embrionului, metodele de manipulare genetică folosite
începând cu anii 1970 – 1980 fac posibil controlul genetic asupra dezvoltării
embrionare. Acum se cunoaşte cum, când şi unde se activează şi se exprimă
anumite gene ale embrionului în timpul dezvoltării sale normale sau anormale. Se
descoperă rolul crucial al genelor homeobox-containing (HOX) şi al altor factori
moleculari în reglarea dezvoltării embrionare timpurii. În anul 1995 Edward
Lewis, Christiane Nüslein-Volhard şi Eric Wieschaus primesc premiul Nobel
pentru Fiziologie şi Medicină, pentru descoperirea genelor care controlează
dezvoltarea embrionară. Toate aceste descoperiri contribuie la înţelegerea cauzelor
malformaţiilor congenitale şi avorturilor spontane.
În anul 1934 biologul Gregory Pincus (1903 – 1967), profesor de
fiziologie la Universitatea Harvard şi coinventator al pilulei contaceptive obţine
pentru prima dată iepuri prin fertilizare „in vitro”.
Robert Geoffrey Edwards (1925 - ) fiziolog şi pionier în medicina
reproductivă, împreună cu medicul obstetrician-ginecolog Patrick Steptoe (1913 –
1988) pionier în tratamentul fertilităţii, deschid drumul fertilizării „in vitro” la om.
Studiile echipei lor fac posibilă naşterea primului copil conceput prin fertilizare „in
vitro”, în afara corpului uman, fetiţa Louise Brown născându-se la Spitalul Clinic
Bourn Hall din Cambridge, Anglia, la 25 iulie 1978.

33
 Embriologie umană

Sfârşitul secolului XX marchează o nouă etapă în dezvoltarea

embriologiei: transplantul de nucleu şi clonarea mamiferelor folosind o singură
celulă a animalului adult. În februarie 1997 sunt date publicităţii rezultatele
obţinute în anul 1996 de către cercetătorii de la Institutul Roslin din Scoţia sub
conducerea lui Ian Wilmut. Aceştia obţin primul mamifer (oaia Dolly) clonat prin
folosirea tehnicii de transfer al nucleului unei celule somatice adulte. Până la
această dată alte mamifere (şoareci, vaci, porci) au fost clonate cu succes din celule
adulte diferenţiate, cultivate in vitro.
La 25 noiembrie 2001 compania privată Advanced Cell Technology din
Massachusetts, U.S.A. anunţă obţinerea prin clonare a primului embrion uman, cu
scopul declarat de a dezvolta o sursă de celule stem care să poată fi folosite în
tratamentul bolilor degenerative. Implicaţiile sociale, etice şi legale considerabile,
determinate de folosirea embrionilor umani, sunt depăşite în anii 2005, prin
izolarea şi cultivarea celulelor stem embrionare umane pluripotente, prelevate din
placentă şi din cordonul ombilical, premiză a dezvoltării terapiei moleculare.
Embriologia moleculară descrie principiile moleculare fundamentale,
mecanismele moleculare și celulare care guvernează comportamentul celulelor și
modul în care se constituie țesuturile și organele corpului uman. Noile tehnici de
biologie moleculară continuă să revoluționeze înțelegerea dezvoltării embrionare.
Pentru înțelegerea contemporană a dezvoltării embrionare, a mecanismelor care
stau la baza dezvoltarii embrionare normale și anormale este necesară cunoaşterea
aspectelor moleculare. În ultimii douăzeci s-au identificat genele care controleaza
dezvoltarea, modul în care aceste gene sunt reglementate și funcțiile lor; s-au
descris căile principale de semnalizare şi s-au identificat moleculele semnal cheie.
cele mai importante familii de molecule care direcționează dezvoltarea embrionară.
Embriologia moleculară oferă fundamentul pentru o mare parte din
medicina modernă, cum ar fi medicina regenerativă, terapiile cu celule stem şi
strategii pentru tratamentul bolilor incurabile.
Bibliografie
1. Andronescu A. Anatomia dezvoltării omului, ed. Med. Bucureşti, 1987
2. Ben-Tabou de-Leon S, Davidson EH Gene regulation: gene control
network in development. Annu Rev Biophys Biomol Struct 36: 191. 2007
3. Brachet Jean, Alexandre Henri “Introduction to Molecular Embryology”
Heidelberg Science Library 2nd edition 2014
4. Carlson M. Bruce “Human Embryology and Developmental Biology” 5th
edition, Elsevier edit. 2013
5. Appasani K, Appasani K.R. “Stem Cells & Regenerative Medicine: From
Molecular Embryology to Tissue Engineering” Humana Press 2010
6. Cule J. An illustrated Chronology of the History of Medicine, from
Prehistory to Present Times, Cambridge University Press; 2001

34
 Embriologie umană

II. ETAPELE ONTOGENEZEI

Dezvoltarea organismului uman este structurată în două mari etape:

prenatală (intrauterină) şi postnatală (extrauterină).

II. 1. Etapa prenatală a ontogenezei

Fiinţa umană se dezvoltă începând din momentul în care ia naştere zigotul.

În cadrul vieţii intrauterine au loc cele mai importante modificări morfologice şi
funcţionale. Etapa prenatală (înainte de naştere) cuprinde mai multe perioade,
începând cu formarea gameţilor, însămânţarea şi fecundarea, şi continuând cu
segmentarea oului obţinut prin fecundare şi transformarea acestuia în embrion şi
apoi în făt.

II. 1. 1. Proontogeneza

Este o perioadă specială în care au loc:

-gametogeneza (formarea celulelor sexuale mature în organismul părinţilor);
-însămânţarea (depunerea spermei în căile genitale feminine).

II. 1. 2. Premorfogeneza
Momentul exact în care are loc conceperea unei fiinţe umane prin
fecundare naturală la omul viu (in vivo) este dificil de măsurat. În practica
medicală curentă, vârsta embrionului sau fătului se calculează începând cu prima zi
a ultimului ciclu menstrual. Aceasta este vârsta gestaţională, a cărei valoare este cu
aproximativ două săptămâni mai mare decât vârsta fertilizării, întrucât ovocitul este
fecundat la două săptămâni după sângerarea menstruală. Premorfogeneza include:
-zigotogeneza (formarea zigotului) prin fecundarea gametului feminin de către
spermatozoid;
-segmentarea zigotului în primele 5 zile de viaţă intrauterină, cu menţinerea formei
sale exterioare şi a volumului, în timp ce parcurge stadiul de morulă şi devine
blastocist.
În primele zile de viaţă intrauterină, de la fecundare şi până la formarea
celor trei foiţe germinative, dezvoltarea constă în special într-un proces de
proliferare. Celulele rezultate sunt puţin diferenţiate şi numai după această dată
încep să capete diferenţieri morfologice ce ţin de factorii histochimici. Dacă un
agent teratogen acţionează în primele 11 zile de viaţă intrauterină, poate cauza
moartea blastocistului, respectiv discului embrionar sau poate afecta un număr
redus de celule. Masa celulelor pluripotente se poate reface după injurie şi poate
continua multiplicarea, caz în care celulele indemne pot asigura în continuare o
dezvoltare normală (legea „tot sau nimic”).

35
 Embriologie umană

II. 1. 3. Perioada embriogenezei (Embryogenesis)

Perioada de embriogeneză (Embryogenesis) durează până la sfârşitul lunii

a 2-a de viaţă intra-uterină (ziua 56 din momentul fecundării). Este o perioadă de
intensă diferenţiere biochimică, histologică, anatomică şi funcţională, de
morfogeneză şi remodelare inclusiv moarte celulară dirijată (apoptoză), în care
agenţii teratogeni pot stopa (avort spontan) sau devia dezvoltarea normală
(anomalii şi malformaţii congenitale).
Perioada embrionară (săptămânile a 4-a – a 8-a) corespunde formării
embrionului, prin parcurgerea mai multor stadii de dezvoltare:
- blastocistul (blastocystis) unilaminar (zilele 3 ‒ 4, odată cu pătrunderea în
cavitatea uterină, apariţia cavităţii blastocistului, a embrioblastului şi
trofoblastului), blastocistul bilaminar (prezintă discul bilaminar, primordiul
cavităţii amniotice şi sacul vitelin primar), blastocistul trilaminar (zilele 12 – 13,
când primordiul cavităţii amniotice devine amnion primar, apare ţesutului
mezenchimal extraembrionar, pediculul de fixaţie, şi se termină procesul de
implantaţie);
-gastrulaţia (Gastrulatio), (săptămâna a 3-a), caracterizată prin ample migări
celulare care conduc la formarea foiţelor embrionare (discul embrionar trilaminar);
-neurulaţia (Neurulatio), (săptămâna a 4-a), marcată de apariţia schiţei primelor
organe cu topografie aproape definitivă şi a organelor dispuse axial (sistemul
nervos), ca urmare a unor intense procese de inducţie;
-embrionul (săptămânile a 4-a – a8-a) cu formă caracteristică, obţinută
prinîncurbarea discului embrionar. Există primordiile tuturor organelor, dezvoltate
pe seama celor trei foiţe embrionare, cu regiunile cefalică, caudală, ventrală şi
dorsală.
Dezvoltarea embrionară este definită prin stadiile de dezvoltare Carnegie,
dintre care primul corespunde fecundaţiei iar stadiul 23 corespunde sfârşitului
dezvoltării embrionare, la vârsta de 56 zile din momentul fecundaţiei.

II. 1. 4. Perioada fetală

Între săptămâna a 9-a de viaţă intrauterină (ziua 57 după fecundaţie) şi

momentul naşterii (fătul este complet în afara organismului matern), produsul de
concepţie poartă numele de făt. Această perioadă se caracterizează prin procese de
creştere şi diferenţiere a ţesuturilor şi organelor formate în timpul perioadei
embrionare, care acum devin funcţionale. În perioada fetală se definitivează
înfăţişarea umană, cresc greutatea şi talia fătului. Ritmul de creştere în lungime
este mai accentuat în lunile 3 ‒ 4 iar creşterea în greutate este mai e intensă în
ultimele două luni (a 8-a şi a 9-a).
În perioada fetală susceptibilitatea produsului de concepţie la acţiunea
agenţilor teratogeni este mai redusă, organele fiind deja formate.

36
 Embriologie umană

Un factor teratogen care acţionează în perioada fetală poate determina

întârzieri de creştere şi/sau dezvoltare, tulburări funcţionale, etc. dar nu moartea
fătului.
Durata medie a gestaţiei la om este 280 zile (vârstă gestaţională) calculată
începând cu prima zi a ultimului ciclu menstrual sau 266 zile (vârsta fertilizării)
începând cu ziua în care se estimează că a avut loc fecundaţia. Estimarea vârstei
produsului de concepţie se poate face utilizând calendarul terestru (luna de 28 – 31
zile) sau cel lunar (luna de 28 zile). Pentru o mai mare acurateţe a informaţiilor, în
această lucrare vârsta produsului de concepţie este vârsta fertilizării iar lunile sunt
conforme calendarului terestru (Tabelul nr. 1).
Tabelul nr. 1. Vârsta fătului în momentul naşterii la termen exprimată în zile, săptămâni şi
luni
Referinţa Zile Săptămâni Luni Luni
calendaristice calendaristice
terestre lunare
Fecundaţia 266 38 8 1/4 9½
Prima zi a 280 40 9¼ 10
ultimului ciclu
menstrual

II. 2. Etapa postnatală a ontogenezei

Viaţa extrauterină cuprinde copilăria, pubertatea, adolescenţa, maturitatea

şi bătrâneţea.

II. 2. 1. Copilăria

Trecerea dim mediul intrauterin în mediul extern implică numeroase

modificări la nivel fetal, care afectează întregul organism şi în mod special
aparatele cardiovascular şi respirator.
Modificările care au loc în timpul copilăriei corespund primilor 13 ani şi
corespund mai multor perioade.
a) Perioada perinatală limitată la prima săptămână de viaţă.
b) Perioada de nou-născut, care durează până la sfârşitul primei luni.
c) Perioada de sugar, care corespunde primului an de viaţă; se
caracterizează printr-o creştere ponderală şi staturală accentuată (în primul an îşi
triplează greutatea de la naştere), prin preponderenţa centrilor subcorticali şi
apariţia dentiţiei temporare.
d) Perioada de copil mic, între 1 – 3 ani, în care se completează dentiţia
temporară, continuă dezvoltarea cortexului cerebral, achiziţionează funcţii
locomotorii, are loc creşterea segmentelor corpului în ritm diferit pentru diferitele

37
 Embriologie umană

segmente, ceea ce determină noi raporturi între segmentele corpului şi modifică

aspectul general (Figura nr. 10).

Figura nr. 10. Dinamica taliei după naştere. Raportul dintre talie şi înălţimea capului.
Cifrele de pe latura superioară indică de câte ori intră înălţime capului în lungimea totală;
Lm marchează linia care trece prin planul transversal ce împarte corpul în două jumătăţi.
Această linie (Lm) migrează aparent odată cu înaintarea în vârstă, din regiunea
supraombilicală (la naştere) în regiunea inghinală (la vârsta de 25 ani).

e) Perioada de preşcolar, între 3 şi 6 - 7 ani, când apare primul molar;

creşterea se face într-un ritm lent, dar aproape constant.
f) Perioada de şcolar, de la 6 ani până la 10 – 12 ani la fete şi 12 - 14 ani la
băieţi, este marcată de maturizarea scoarţei cerebrale, apariţia dentiţiei definitive,
creştere mai lentă dar care se accentuează înainte de pubertate.
II. 2. 2. Perioada prepuberală
Se situează între 10 ‒ 12 ani la fete şi 12 – 13 ani la băieţi; creşterea taliei
are loc preponderent pe seama creşterii în lungime a membrelor inferioare, ceea ce
conferă aspectul aşa-zis de „păianjen” (trunchiul este scurt iar membrele apar mult
alungite). Sfârşitul acestei perioade se caracterizează prin apariţia diferenţelor de
creştere la cele două sexe, ritmul fiind mai accentuat la fete.

38
 Embriologie umană

II. 2. 3. Pubertatea
Este perioada în care se dezvoltă caracterele sexuale secundare, apare
menarha la fete şi prima ejaculare la băieţi. Are o durată medie de 3 ani,
corespunzătoare vârstei de 12 – 15 ani la fete şi 13 – 16 ani la băieţi. În această
perioadă creşterea fetelor are loc în ritm mai accentuat pentru greutate faţă de talie.
La băieţi sporul de creştere este mai accelerat şi mai de durată, astfel că la 15-16
ani depăşesc în greutate şi înălţime fetele cu vârste similare.
Modificările morfologice şi funcţionale începute la pubertate se continuă,
într-un ritm mai lent, la adolescenţă, unii autori considerând pubertatea o primă
perioadă a adolescenţei (Andronescu).
II. 2. 4. Adolescenţa
Continuă perioada pubertăţii până la vârsta de 19–20 ani la femeie şi 21-23
ani la bărbat. Adolescenţa marchează maturizarea fizică (închiderea cartilajelor de
creştere, modelarea proporţiilor corpului, maturitatea sexuală), neuropsihică şi
emoţională.
II. 2. 5. Maturitatea
Perioada de adult tânăr (maturitatea timpurie) se situează între 21 şi 30 ani
iar perioada de adult (maturitatea propriu-zisă) durează până la 60 - 65 ani.
II. 2. 6. Bătrâneţea

În această ultimă perioadă a vieţii au loc procese de involuţie biologică, cu

atrofia şi scleroza ţesuturilor şi organelor, scăderea treptată a forţelor fizice şi
intelectuale. Senescenţa (bătrâneţea normală) diferă de bătrâneţea patologică
(senilitatea). Bătrâneţea se instalează după 60 ani, omul fiind considerat vârstnic
între 60 – 75 ani, bătrân între 75 - 90 ani, longeviv după 90 ani. Delimitarea
perioadelor vieţii omeneşti nu este netă, variază în funcţie de zestrea genetică, rasă
şi condiţiile de mediu, încât vârsta biologică nu se suprapune exact vârstei
cronologice.
Bibliografie
1. Andronescu A. Anatomia dezvoltării omului, ed. Med. Bucureşti, 1987
2. Aldhous P. Can they rebuild us?, NATURE 410:622, 2001
3. Green R. The human embryo Research debates, Oxford Univ. Press, 2001
4. Harrison M.R., Evans M.I. The Unborn Patient, 3rd ed., 2001
5. Slack J. Essential Developmental Biology, Oxford Blackwell Sci, 2001
6. Chircor Lidia Embriologie Generală, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010

39
 Embriologie umană

III. GAMETOGENEZA (Gametogenesis)

Formarea gameţilor (gametogeneza) este un proces biologic complex prin

care se formează spermatozoidul şi ovocitul. Aceste celule specializate denumite
gameţi (gr. Gamete, soţie; Gametes, soţ) conţin un număr haploid de cromozomi
(jumătate din numărul de cromozomi existent în fiecare dintre celelalte celulele -
somatice - care alcătuiesc corpul uman). Reducerea numărului de cromozomi are
loc în cadrul meiozei, un tip special de diviziune celulară, caracteristică doar
gameţilor. La ambele sexe gametogeneza se desfăşoară în interiorul gonadei (ovar
la sexul feminin şi testicul la cel masculin). Deşi spermatogeneza diferă de
ovogeneză, secvenţele gametogenezei sunt aceleaşi la ambele sexe.
Celulele germinale primordiale (primare) apar în săptămâna a treia de
dezvoltare, în mezodermul splanhnic extraembrionar, de unde migrează pe calea
mezourilor şi în săptămâna a şasea de dezvoltare colonizează creasta genitală,
transformând-o în gonadă. Odată ajunse în gonade, celulele germinale se pot asocia
cu celule somatice specifice, cu funcţie de susţinere, hrănire şi protecţie (celulele
foliculare - la femei şi celulele Sertoli la bărbat) şi totodată se comportă ca celule-
stem germinale.
Formarea liniei germinative depinde de prezenţa plasmei germinative, o
componentă citoplasmatică care conferă proprietăţi deosebite celulelor germinale
faţă de celulele somatice. În timpul fazei proliferative, celulele germinale se divid
prin mitoză pentru a produce alte celule cu garnitură cromozomală diploidă:
spermatogoniile în testicul şi ovogoniile în ovar.
Spermatogoniile (la pubertate) şi ovogoniile (începând cu perioada fetală şi
continuând în organismul matur) se divid mitotic dând naştere spermatocitelor I
respectiv ovocitelor I care intră într-o diviziune meiotică pe parcursul căreia
numărul de cromozomi se reduce de la 2n (garnitura diploidă) la 1n (garnitura
haploidă) şi se diferenţiază gameţii funcţionali.
Reducerea numărului de cromozomi şi recombinarea genetică sunt procese
care au loc în timpul meiozei, formă de diviziune celulară care se întâlneşte doar în
timpul gametogenezei.
Cei doi gameţi conţin caracterele individului într-o formă codificată,
(cariotipul) ca un mesaj transmisibil pe cale biochimică şi care poate fi descifrat. În
timpul dezvoltării oului fecundat (zigotul), informaţia acestuia este decodificată şi
transformată într-o formă perceptibilă, prin procese de interrelaţie morfogenetică şi
fiziogenetică. Caracterele concentrat codificate în celulele sexuale (ovulul şi
spermatozoidul) servesc pentru determinarea proprietăţilor organismului adult.
Decodificarea sau citirea informaţiei conţinută în gameţi se exprimă şi este
echivalentă cu procesul de dezvoltare ontogenetică. Informaţia codificată pe care o
conţin ovulul şi spermatozoidul se pare că aparţine structurii gameţilor şi este
conţinută în compoziţia biochimică a nucleului şi citoplasmei lor (Schenker J.).

40
 Embriologie umană

III. 1. Spermatogeneza (Spermatogenesis)

Spermatogeneza (spermatogenesis) este un proces biologic complex prin

care spermatogonia se transformă în spermatozoidul matur (spermie). Acest proces
are loc în tubii seminiferi, începe la pubertate (13 – 16 ani) şi continuă până la
bătrâneţe, când secreţia de testosteron devine insuficientă pentru stimularea
multiplicării şi diferenţierii celulare necesare formării gameţilor.
Până la pubertate, tubii seminiferi au aspectul de cordoane pline rezultate
prin proliferarea zonei medulare a glandei sexuale embrionare. În pereţii lor se
deosebesc două tipuri celulare: un număr redus de celule de talie mare, celulele
suşă (germinale) ale liniei seminale masculine şi numeroase celulele mai mici,
nediferenţiate („indiferente”).
Celulele germinale primordiale apar la finele săptămânii a 3-a de
dezvoltare, în mezodermul splanhnic extraembrionar al veziculei viteline. Prin
mişcări amoeboidale ele migrează spre primordiul glandei genitale (creasta
genitală), pe care o colonizează în următoarele două săptămâni, continuând să
prolifereze până în săptămâna a 21-a de dezvoltare.
La pubertate, cordoanele seminale se transformă în tubi seminiferi iar în
interiorul tubilor seminiferi apare lumenul. Spermatogoniile situate în tubii
seminiferi se află într-o stare latentă până la pubertate, când se înmulţesc prin
mitoză şi dau naştere la numeroase spermatogonii.
Spermatogoniile (Spermatogonium) de la nivelul stratului bazal al tubului
seminifer îşi măresc dimensiunile şi suferă transformări în urma cărora devin
spermatocite primare (Spermatocitus primarius), cele mai mari celule existente în
tubii seminiferi. Fiecare spermatocit primar parcurge prima diviziune meiotică în
urma căreia se divide în câte două spermatocite secundare (spermatocitus
secundarius), cu dimensiuni reduse la jumătate faţă de spermatocitul primar.
Fiecare dintre cele două spermatocite secundare astfel obţinute începe a doua
diviziune meiotică la sfârşitul căreia se divide în câte două spermatide
(Spermatidium), cu dimensiuni reduse la jumătate faţă de spermatocitul secundar.
Spermatidele se transformă progresiv, fără alte diviziuni, în spermii mature
(Spermium). Întregul proces de spermatogeneză durează aproximativ două luni
astfel că indiferent de vârsta genitorului patern în momentul fecundării, vârsta
spermatozoidului este de 64 zile. Când spermiogeneza este completă, spermiile
pătrund în lumenul tubilor seminiferi.
III. 1. 1. Etapele spermatogenezei
Diviziunea reducţională (prima diviziune meiotică) durează 24 de zile,
profaza cu cele patru faze histologice caracteristice fiind cea mai lungă. Din prima
diviziune a meiozei (reducţională) rezultă spermatocitele secundare (haploide) care
imediat intră în cea de a doua diviziune a meiozei.

41
 Embriologie umană

Diviziunea ecuaţională (a doua diviziune a meiozei) este parcursă repede

de către fiecare spermatocit secundar, care se divide în câte două spermatide.
În decurs de 16 zile spermatidele se diferenţiază în spermatozoizi
(spermiogeneza) şi migrează în lumenul tubului seminifer.
Producţia de spermatozoizi prezintă fluctuaţii relativ mari, în funcţie de
vârstă, starea de sănătate, obiceiuri alimentare (etilism cronic), temperatură, nivelul
radiaţiilor ionizante, etc. În testicul se formează în medie 100 milioane
spermatozoizi în fiecare zi.
Formarea spermatozoizilor (spermatogeneza) este un proces continuu, care
se desfăşoară concomitent pe toată lungimea tubilor seminiferi. În peretele tubilor
seminiferi există în acelaşi timp numeroase celule aflate în diferite etape ale
spermatogenezei.

a ) Etapa de multiplicare

Cu puţin timp înainte de pubertate, celulele germinale primordiale suferă

trei mitoze succesive în urma cărora iau naştere spermatogonii de tip A (nucleul
mai palid, nucleolul situat excentric), care constituie celula suşă a liniei seminale,
dispuse pe membrana bazală a tubilor seminiferi. Spermatogoniile sunt celule mari,
cu nucleul voluminos, cu set complet de cromozomi, garnitură diploidă 44 + XY
sau 44 + XX, ca orice altă celulă a corpului. Unele dintre celulele care iau astfel
naştere rămân în repaus iar altele se divid şi formează spermatogoniile de tip B
(nucleul cu granule mari de cromatină, nucleolul situat central). Ambele tipuri de
spermatogonii conţin setul complet de 46 cromozomi - garnitură diploidă (2N).

b)Etapa de creştere

Spermatogoniile de tip B obţinute la sfârşitul etapei de multiplicare intră

într-o perioadă de creştere, la sfârşitul căreia - fără alte diviziuni - devin
spermatocite de ordinul I (spermatocite primare), cele mai mari celule ale liniei
seminale.

c)Etapa de maturare

Cuprinde o diviziune reducţională şi una ecuaţională, al căror ansamblu

constituie meioza.
Începerea diviziunii reducţionale a meiozei este marcată de dublarea
cantităţii de ADN a spermatocitului de ordinul I, cei 46 cromozomi devenind,
cantitativ, dubli (2ADN).
Spermatocitul de ordinul I intră în prima diviziune meiotică din în urma
căreia rezultă două celule mai mici, numite spermatocite II (spermatocite

42
 Embriologie umană

Figura nr.11. Diagrama spermatogenezei.

secundare) cu cantitate egală de citoplasmă, cu număr de cromozomi redus la

jumătate - 23 cromozomi - garnitură haploidă (N) şi ADN dublu (2ADN). Jumătate
dintre spermatocitele secundare conţin cromozomul sexual X iar celelalte
cromozomul sexual Y.

43
 Embriologie umană

Uneori au loc anomalii ale disjuncţiei cromozomilor: un spermatocit

secundar poate primi ambii cromozomi ai unei perechi de autozomi sau gonozomi,
iar celuilalt spermatocit secundar îi lipseşte cromozomul respectiv; nondisjuncţia
cromozomilor din timpul diviziunii reducţionale a meiozei stă la baza apariţiei
aneuploidiilor cromozomale.
Spermatocitele secundare intră în diviziunea ecuaţională (a doua diviziune
a meiozei). În urma acesteia, fiecare spermatocit secundar se divide în două
spermatide egale ca volum şi cantitate de citoplasmă, cu un număr de 23
cromozomi (garnitură haploidă - N) şi ADN simplu. Prin această diviziune 50%
dintre spermii păstrează cromozomul X iar celelalte 50% cromozomul Y. Dacă
spermia care fecundează conţine cromozomul Y, zigotul va avea sex feminin
(formula cromozomială 44 + XY) iar dacă spermia care fecundează deţine un
cromozon X, zigotul va fi de sex feminin.

d) Spermiogeneza (Spermiogenesis)
Constituie ultima etapă a formării gametului masculin. Pe parcursul
spermiogenezei au loc transformări ale spermatidei, fără alte diviziuni celulare.
Nucleul spermatidei se micşorează prin densificarea cromatinei, se dispune
excentric şi se alungeşte alcătuind capul spermiei. Complexul Golgi se transformă
parţial în acrozomul care înveleşte jumătate din suprafaţa superioară a membranei
nucleare, respectiv două treimi anterioare ale capului spermiei. Centriolul proximal
se deplasează la polul opus acrozomului, în timp ce centriolul distal formează
flagelul şi piesa intermediară. Mitocondriile se aşează sub forma unor discuri
suprapuse atât în vecinătatea nucleului, unde se orientează longitudinal şi paralel
cu filamentele flagelului cât şi în jurul filamentelor flagelului, alcătuind filamentul
spiral. Restul citoplasmei se dispune în jurul nucleului, sub forma unui strat extrem
de subţire şi în jurul manşonului mitocondrial. Astfel fiecare spermatidă se
diferenţiază şi se maturează devenind spermie.

III. 1. 2. Determinismul endocrin al spermatogenezei

Spermatogeneza este controlată neuro-hormonal, de către: hipotalamus,

adenohipofiză şi testiculul endocrin.
Celulele nervoase neurosecretorii hipotalamice secretă godatotrop
releasing hormon - Gn-RH - un hormon care provoacă eliberarea
gonadostimulinelor FSH (foliculo stimulant hormon) şi LH (luteinizant hormon)
din celulele endocrine ale adenohipofizei.
La nivel testicular, toate cele trei compartimente celulare - celulele Leydig,
celulele Sertoli şi celulele germinale - intervin în derularea spermatogenezei.
-În timpul perioadei embrionare, începând cu săptămâna 6a i.u. celulele

44
 Embriologie umană

interstițiale (Leydig), stimulate de LH, secretă hormoni androgeni (testosteron şi

dehidroepiandrosteron) necesar iniţierii şi menţinerii spermatogenezei.
Testosteronul este responsabil pentru diferențierea masculină a gonadei.
Testosteronul şi dehidroepiandrosteronul (DHEA) sunt. responsabili de virilizarea
genitală a fătului de sex masculin (fuziunea pe inia mediană, formarea uretrei
peniene și a scrotului, îngroșarea și alungirea penisului) dar rolul testosteronului în
acest proces este mult mai mic decât cel al dehidroepiandrosteronului.
Dehidroepiandrosteronul este produs preponderent de glandele suprarenale (90%),
mai puțin de gonade (10%) și creier (<1%); acționează ca intermediar metabolic în
biosinteza de androgeni si estrogeni steroizi sexuali; are ccapacitatea de a se fixa pe
o serie de receptori de suprafață nucleari și celulari.
-Celulele de susținere (Sertoli), stimulate de FSH, sintetizează proteina
transportoare pentru hormonii androgeni SHBG - Sex Hormone Binding Globulin -
care asigură transportul rapid al hormonilor androgeni din zona interstiţială a
testiculului spre epiteliul seminifer, unde sunt transferaţi în citoplasmă şi nucleul
spermatogoniilor, inducând fenomene de diviziune, maturare şi diferenţiere
caracteristice spermatogenezei. Din săptămâna a 7-a i.u. celulele Sertoli secretă
hormonul anti - Müllerian (AMH) denumit si Factor Anti-Mϋllerian. Hormonul
anti-Müllerian face parte din familia factorilor de transformare a creşterii - β /
TGF- β (transforming growth factor β) şi determină atrofia canalelor
paramezonfrotice Müller.
-Celulele germinale sintetizează şi eliberează în circulaţie o „inhibină” care
prin feed-back acţionează asupra adenohipofizei: scade secreţia în exces de FSH,
hormon care stimulează spermatogeneza.
Existenţa mai multor tipuri de feed-back implică integritatea centrilor
superiori şi a receptorilor periferici. Imaturitatea acestora explică de ce, până la
pubertate, sistemul nu este funcţional.
Feed-back-ul lung: testosteronul exercită un feed-back negativ, dar şi unul
pozitiv asupra neuronilor secretorii ai hipotalamusului şi un feed-back negativ
asupra adenohipofizei.
Feed-back-ul scurt: FSH şi LH exercită un feed-back negativ asupra
hipotalamusului.
Feed-back-ul ultrascurt: Gn-RH ar exercita un feed-back asupra propriei
sale secreţii (autoreglare).
În afara acestor sisteme neuroendocrine de reglare, mai există şi alte
mecanisme: fibre nervoase vegetative cu rol trofic asupra epiteliului seminifer,
factori de nutriţie, vitamine, etc.

III. 1. 3. Structura şi particularităţile spermatozoidului

Gametul masculin matur denumit spermatozoid (Spermatozoon) este o

45
 Embriologie umană

celulă de dimensiuni reduse (50 ‒ 72μ) mobilă (2 ‒ 3,3mm/minut), sensibilă la

mediul hiperton (pH optim 3 ‒ 13). Spermia este alcătuită din cap, gât şi coadă.
Capul spermatozoidului (Caput spermii) are o lungime de 4 ‒ 5μ
(microni), grosime 2μ; este turtit în plan sagital şi ovoidal în plan transversal, astfel
că văzut din profil, capul spermiei are aspect helicoidal cât timp este vie, după
moarte devenind sferic. Nucleul spermiei este conţinut în totalitate în capul
spermiei. La exterior capul spermiei este acoperit de acrozom, în interiorul căruia
se află enzime: acrozină, lizină, hialuronidază.
Gâtul spermatozoidului (Collum spermii) foarte scurt, măsoară 0,3μ, fiind
cuprins între centrozomul anterior şi segmentul proximal al centrozomului
posterior.
Coada spermatozoidului (Cauda spermii) este un ansamblu alcătuit din
piesele: intermediară, principală şi terminală.

Acrozomul Capul spermiei

Secţiuni
transversale Secţiuni
prin capul transversale prin
spermiei piesa intermediară
pars media

Secţiuni Secţiuni transversale

transversale prin flagel
prin flagel pars principalis
pars
terminalis

Figura nr. 12. Structura spermatozoidului (după Gray).

Corpul spermatozoidului (pars media) numită şi piesa intermediară are

aspect cilindric, 4 ‒ 5μ lungime şi 1μ. Grosime. Corpul spermiei este străbătut de
către filamentul axial, în jurul căruia se află o teacă alcătuită din mitocondrii (surse
de energie); citoplasma acestei regiuni este bogată în glicogen (sursă de energie). O
regiune importantă a piesei intermediare o constituie inelul terminal, un adevărat
centru kinetic, loc de declanşare a mişcărilor active ale spermiei.
Piesa principală (pars principalis) reprezintă 3/4 din lungimea totală
(40μ); este centrată de filamentul axial învelit în teaca sa protoplasmatică.

46
 Embriologie umană

Piesa terminală (pars terminalis) are o lungime de 10μ, este alcătuită din
filamentul axial lipsit de teaca protoplasmatică.
Spermia execută mişcări în spirală, rotatorii în jurul axului său
longitudinal, şi pendulare (Gr. T. Popa, Mârza V.). În caz de sterilitate, mişcările
spermiilor sunt dezordonate, circulatorii sau oscilatorii (Ranga V.).
În timpul ejaculării, spermiile sunt împinse spre uretra prostatică unde vin
în contact cu secreţiile glandelor seminale, bulbouretrale şi ale prostatei. La o
ejaculare normală se emit circa 3ml spermă care conţin 300 ‒ 500milioane spermii
(peste 100 milioane spermii/ml). Un singur ml lichid spermatic (ejaculat) conţine
în mod normal 60 ‒ 120 milioane spermii; în cazurile de oligospermie sunt mai
puţin de 50 milioane spermii/ml iar în caz de sterilitate mai puţin de 20 milioane
spermii/ml dintre care 20% anormale. La vârste înaintate, în boli cronice sau
intoxicaţii cronice cu alcool procentul de spermii anormale creşte până la 60%.
Volumul şi motilitatea spermiei scad odată cu creşterea vârstei. Bărbaţii în
vârstă de peste 40 ani contribuie la reducerea fertilităţii şi fecundităţii cuplului, în
special când partenera este de asemenea în vârstă.
Deoarece există relativ puţini nou-născuţi cu taţi în vârstă, există un număr
redus de statistici care se referă la asocierea bolilor ereditare cu vârsta înaintată a
genitorului patern. Studiile existente demonstrează asocierea vârstei înaintate a
tatălui cu apariţa la copii săi, a unor boli transmise ereditar, autosomal dominant şi
a unor boli cu etiologie complexă cum este schizofrenia. Frecvenţa apariţiei la
nivelul spermiei, a unei mutaţii genetice responsabile pentru acondroplazie şi
sindromul Apert creşte odată cu vârsta genitorului patern (Kühnert 2004). Deşi
odată cu înaintarea în vârstă se observă creşterea frecvenţei anomaliilor structurale
ale unor cromozomi la nivelul spermiilor, nu s-a dovedit asocierea vârstei înaintate
a tatălui cu apariţia de anomalii cromozomiale structurale de novo la nou-născut şi
nici apariţia de anomalii cromozomale numerice (exceptând trisomia 21).
Studii recente (Wyrobeck 2006) confirmă asocierea vârstei înaintate a
tatălui cu existenţa unor multiple alterări genomice la nivelul spermiilor (indexul
fragmentării ADN-lui) şi cu apariţia unor mutaţii ale genei receptorului 3 pentru
factorul de creştere fibroblastic ( FGFR3 - fibroblast growth factor receptor 3 gene)
care se asociază cu acondroplazia. Vârsta înaintată a tatălui se asociază în mod
semnificativ statistic cu apariţia avortului spontan independent de vârsta mamei şi a
altor factori de mediu (Kleinhaus 2006).
Spermatogeneza este influenţată de factori fizici, chimici,
farmacodinamici, etc. Temperatura crescută local la nivelul gonadei sau în general
la nivelul întregului corp produce oligospermie. Razele γ şi microundele reduc
numărul de spermii/ml de ejaculat şi pot modifica cromozomii spermatidelor.
Carenţa proteică, deficitul de vitamine A şi E duc la distrugerea celulelor seminale.
Alcoolul, estrogenii, progesteronul şi unele pesticide inhibă spermatogeneza.
Durata de viaţă a spermiilor depinde de pH-ul mediului; ele pot trăi 48 ore

47
 Embriologie umană

în mediul alcalin al tubei uterine, 10 ‒ 20 ore în cavitatea uterină, 48 ore în colul

uterin şi numai 50 ‒ 60 minute în vagină, datorită secreţiilor vaginale cu pH acid.
Ginospermiile (22+X) sunt mai puţin sensibile la mediul acid, în care pot
supravieţui 2 3 zile. Androspermiile (22+Y) sunt foarte sensibile la mediul acid, în
care mobilitatea lor scade semnificativ. În mediul acid androspermiile
supravieţuiesc 24 ore.
În timpul ovulaţiei secreţia mucoasei uterine se modifică pentru a favoriza
motilitatea spermiilor, vâscozitatea se reduce iar pH-ul devine uşor alcalin.
Mobilitatea spermiilor este favorizată de contracţiile musculaturii uterului şi
colului uterin, a căror frecvenţă şi intensitate sunt direct proporţionale cu
concentraţia prostaglandinelor din lichidul seminal. În mediul alcalin
androspermiile se mişcă cu viteze egale sau superioare ginospermiilor.
Spermatozoizii ejaculaţi în vaginul femeii străbat mucusul secretat de colul uterin
trec prin uter şi ajung în trompa uterină unde pot supravieţui maximum 48 de ore.
Spermiile depuse în tractul genital feminin ajung în 5 ‒ 45 minute în 1/3 externă a
tubei uterine, locul de elecţie al fecundării.
Viabilitatea spermiei este favorizată de conţinutul crescut în fructoză al
spermei secretate de glandele seminale, sub influenţa hormonilor androgeni.
Spermiile stocate în mucusul cervical îşi păstrează proprietăţile vitale în tractul
genital feminin 3 ‒ 4 zile dar puterea fecundantă în tractul genital feminin este în
medie de 24 ore, maxim 30 ore.
Spermiile sunt foarte sensibile la modificările de temperatură, substanţele
astringente, narcotice şi sulfamide.

III. 2. Ovogeneza (Ovogenesis)

Ovogeneza cuprinde procesele prin intermediul cărora ovogonia se

transformă în gametul feminin.
Spre deosebire de spermatogeneză (proces continuu, care începe la
pubertate) ovogeneza este un proces discontinuu, ciclic, care începe înainte de
naştere şi continuă până la menopauză (încetarea ciclului ovarian şi uterin).
În săptămâna a 7-a (stadiul Carnegie 20) în interiorul ovarului embrio-fetal
are loc proliferarea activă a celulelor germinale, urmată de formarea de ovogonii
(Ovogonium). Acestea se înmulţesc prin mitoză şi rămân legate prin punţi
citoplasmatice care permit sincronizarea mitozelor. Înainte de naştere ovogoniile
îşi măresc volumul, se diferenţiază, devin ovocite primare (Oocytus primarius); tot
acum ovocitele primare intră în prima diviziune a meiozei, îşi dublează cantitate de
ADN şi se opresc în profază. În acest stadiu ovocitele primare sunt conţinute în
foliculii ovarieni primordiali, constituiţi din celule epiteliale foliculare. În ovarul
fătului de sex feminin, la naştere, persistă aproximativ 2 000 000 ovocite primare
adăpostite în tot atâţia foliculi ovarieni.

48
 Embriologie umană

La pubertate, pe măsură ce ovocitele primare îşi măresc volumul, celulele

epiteliale foliculare capătă aspect cuboidal şi ulterior devin columnare alcătuind
foliculii ovarieni primari, în timp ce fiecare ovocit primar conţinut în folicul este
acoperit de o substanţă glicoproteică amorfă acelulară (zona pellucida). Odată cu
apariţia de noi straturi de celule foliculare, foliculii ovarieni primari devin foliculi
ovarieni secundari.
După pubertate, în fiecare lună, are loc maturarea unui folicul ovarian şi
ovulaţia (exceptând perioadele de tratament contraceptiv) în mod alternativ la unul
din cele două ovare. Cu aproximativ două ore înaintea ovulaţiei, ovocitul primar
termină prima diviziune a meiozei dând naştere ovocitului secundar (Oocytus
secundarius) şi primului globul polar (Polocytus primarius). Numărul de ovocite
secundare eliminate prin ovulaţie este mult redus în cazul tratamentului cu
anticoncepţionale orale, deoarece hormonii administraţi previn ovulaţia.
Faza de repaus, în timpul căreia ovocitul primar rămâne latent în înteriorul
foliculului ovarian (blocat în profaza primei diviziuni a meiozei) poate dura până la
vârsta adultă. Timpul îndelungat în care ovocitele primare pot fi blocate în profaza
primei diviziuni a meiozei creşte vulnerabilitatea la acţiunea agenţilor teratogeni
din mediul înconjurător (radiaţii ionizante, substanţe chimice, etc.) şi totodată
riscul nondisjuncţiei cromozomale în momentul reluării meiozei.
La ovulaţie, nucleul ovocitului secundar intră în a doua diviziune a meiozei
dar este blocat în metafază. În momentul pătrunderii spermiei în ovocitul secundar
meioza se reia, iar ovocitul secundar se divide dând naştere gametului feminin
denumit ovul (Ovum; Ootidium) şi celui de al doilea globul polar (Polocytus
secundarius).

III. 2. 1. Etapele ovogenezei

Ca şi spermatogeneza, ovogeneza cuprinde cele trei etape: multiplicare,

creştere şi maturaţie, dar spre deosebire de spermatogeneză, care are loc integral în

interiorul gonadei masculine, ovogeneza începe în ovar şi se termină în afara

gonadei feminine.

III.2.1. 1. Etapa de multiplicare

Celulele germinale se formează în a 3-a săptămână de dezvoltare, în aria

extraembrionară, la nivelul mezodermului splanhnic care înveleşte sacul vitelin, de
unde migrează către creasta genitală (progonada) pe care o colonizează trei
săptămâni mai târziu.
Epiteliul celomic de la nivelul progonadei proliferează, alcătuind
cordoanele sexuale, care sunt colonizate de gonocite (celule germinale

49
 Embriologie umană

primordiale). Există două tipuri de cordoane, dintre care unele scurte şi groase,
denumite cordoane corticale iar altele lungi şi subţiri, denumite cordoane medulare.
Sub influenţa substanţei numite corticină are loc persistenţa cordoanelor
corticale, diferenţierea şi transformarea crestei genitale în ovar. Cordoanele din
zona corticală a ovarului se fragmentează în multiple formaţiuni alcătuind foliculii
ovarieni primordiali. În interiorul fiecărui folicul se află una sau mai multe celule
germinale primordiale cu garnitură cromozomală completă (diploidă - 2N) care
prin mitoză dau naştere ovogoniilor primare.
În prima parte a vieţii fetale ovogoniile primare se înmulţesc prin mitoză,
dând naştere ovogoniilor secundare. Atât ovogoniile primare cât şi cele secundare
sunt celule cu garnitură completă de cromozomi (diploide - 2N).
În timpul perioadei fetale, în luna a 5-a, există aproximativ 7 milioane de
ovogonii secundare localizate în corticala fiecărui ovar. La sfârşitul lunii a 5-a
multiplicarea ovogoniilor încetează. Unele ovogonii secundare degenerează iar
altele îşi măresc volumul (ajung la 30 ‒ 40 μ) pentru ca în lunile a 7-a – a 8-a să se
transforme în ovocite primare (celule diploide, cu garnitură cromozomală
completă).
Înainte de naştere ovocitele primare intră în prima diviziune a meiozei dar
se blochează în stadiul dictioten al profazei. Studii recente arată că celulele
foliculare care înconjoară ovocitul primar secretă o substanţă (oocyte maturation
inhibitor - OMI) care menţine blocajul meiozei până la adolescenţă (11 – 19 ani).
La pubertate persistă circa 40 000 ovocite primare dintre care, în întreaga
perioadă de activitate genitală a femeii (care durează aproximativ 30 de ani, de la
menarhă la menopuază) ajung la maturaţie aproximativ 400 ovocite în fiecare ovar.
Maturaţia ovocitului este sincronă cu transformările peretelui folicular, astfel că în
perioada de activitate genitală a femeii, ajung la maturaţie 400 foliculi ovarieni.

III. 2. 1. 2. Etapa de creştere

În această etapă ovocitul primar rămâne blocat în profaza primei diviziuni

a meiozei dar acumulează material nutritiv, creşte ca dimensiuni, devine sediul
unor sinteze nucleolare şi citoplasmatice.
Etapa de creştere a fiecărui folicul ovarian se termină odată cu constituirea
foliculului secundar (cu două straturi de celule foliculare). Pe parcursul copilăriei
un mare număr de foliculi ovarieni involuează.
La pubertate, în fiecare ovar persistă circa 40 000 ovocite primare
(conţinute în tot atâţia foliculi ovarieni) dintre care circa 400 devin ovocite
secundare care sunt eliberate în timpul ovulaţiei, în perioada de activitate genitală a
femeii (între menarhă şi menopauză).
Foliculii ovarieni evoluează independent. Între transformările pe care le
suferă diverşii foliculi ovarieni pot exista intervale de timp de 20 ‒ 30 de ani.

50
 Embriologie umană

Creşterea şi transformarea structurală a foliculilor ovarieni are loc sub

influenţa hormonilor sexuali.
Doar un procent redus de foliculi primordiali ating stadiul de folicul terţiar.
Majoritatea foliculilor se atrofiază în diverse stadii, înainte de a atinge maturaţia.
Foliculii de dimensiuni mari lasă cicatrice în zona corticală iar cei de dimensiuni
reduse dispar fără să lase urme.

III. 2. 1. 5. Etapa de maturaţie

Ovocitul primar reia prima diviziune a meiozei după naştere, în orele

premergătoare ovulaţiei. La terminarea primei diviziuni a meiozei ovocitul primar
se divide în două celule, fiecare cu câte 23 cromozomi şi ADN dublu:
-ovocitul secundar, care păstrează majoritatea citoplasmei ovocitului
primar;
-primul globul polar (polocytus primus), celulă nefuncţională de
dimensiuni reduse, care degenerează rapid.
Simultan cu reluarea meiozei de către ovocitului primar are loc maturaţia
foliculului ovarian.
Cu câteva ore înaintea fiecărei ovulaţii - datorită unui puseu particular de
creştere - începe maturaţia unui număr de 1 ‒ 3 foliculi ovarieni dintre care unul
singur ajunge în stadiul de folicul terţiar matur („de Graaf ”), cu un diametru care
poate atinge 25 mm.
În interiorul foliculul de Graaf se află ovocitul, plasat la periferia cavităţii
foliculare, înconjurat de zona pellucida şi de straturi de celule foliculare periferice
dispuse radiar, care alcătuiesc „corona radiata”.
În momentul ovulaţiei, în timp ce este expulzat din ovar (prin dehiscenţa
foliculului) şi este preluat de tuba uterină, ovocitul secundar obţinut în momentele
premergătoare ovulaţiei, începe a doua etapă a meiozei, pe care o parcurge până
ajunge în metafază. Dacă nu este fecundat, ovocitul secundar rămâne blocat în
metafaza celei de a doua diviziuni a meiozei şi este eliminat ca atare.
Ovocitul secundar termină a doua diviziune a meiozei doar dacă are loc
fecundarea, meioza reluându-se odată cu pătrunderea spermiei în ovocitul
secundar. La terminarea meiozei se obţin două celule haploide care conţin fiecare
câte 23 cromozomi dintre care cel sexual este X, celule cu valoare biologică
inegală:
-ovulul (Ovum) sau gametul feminin matur, o celulă aptă pentru fecundare,
cu dimensiuni mari 140 ‒ 144 microni, care preia citoplasma ovocitului secundar şi
al cărei nucleu excentric atinge 34 ‒ 37 microni;
-al doilea globul polar (polocytus secundus), o celulă nefuncţională de
dimensiuni reduse, care se autolizează. Dispariţia celui de al doilea globul polar
marchează maturarea completă a ovocitului secundar.

51
 Embriologie umană

Figura nr. 13. Diagrama ovogenezei.

III. 2. 2. Determinismul endocrin al ovogenezei şi al maturaţiei foliculare

Activitatea endocrină a ovarului constă în secreţia mai multor hormoni:
estrogeni, progesteron şi hormoni androgeni. Se admite că hormonii estrogeni sunt
secretaţi de către glanda tecală (tecile externă şi internă) şi celulele interstiţiale.
Progesteronul este elaborat de celulele luteale. Hormonii androgeni sunt secretaţi
de celulele stromei corticale a ovarului.
Funcţia ovarelor este controlată neuroendocrin de către hipotalamus şi
adenohipofiză.

52
 Embriologie umană

Celulele neurosecretorii hipotalamice secretă gonadatotrop releasing

hormon (Gn-RH) care acţionează asupra adenohipofizei. Gonadatotrop releasing
hormonul (Gn-RH) sintetizat de celulele neurosecretorii din hipotalamus este
transportat prin sistemul port hipofizar la lobul anterior al glandei hipofize.
Sub acţiunea gonadatotrop releasing hormonului, glanda hipofiză
stimulează producerea hormonilor gonadotropi foliculostimulant şi luteinizant, care
pe cale sanguină ajung la ovar. Hormonul foliculostimulant (FSH) stimulează
dezvoltarea foliculului ovarian şi determină secreţia ciclică de estrogeni de către
celulele foliculilor ovarieni.
Estrogenii secretaţi sunt estrona şi 17-beta-estradiolul, care în plasmă se
poate găsi liber, dar mai ales sub formă legată. Proteina de legare este Sex
Hormone Binding Globulin - SHBG, cea care leagă şi testosteronul. Hormonul
luteinizant (LH) declanşează ovulaţia şi induce secreţia de progesteron de către
corpul galben ovarian şi celulele foliculare.
Hormonii sexuali feminini eliberaţi de ovar direct în sânge se cuplează cu
receptorii specifici existenţi în celulele ţesuturilor şi organelor ţintă (uter, trompe
uterine, vagină, vulvă, sâni, foliculi piloşi, ţesutul adipos şi osos) determinând la
nivelul lor o serie de modificări ciclice.
Structurile esenţiale ale regiunii hipotalamo-hipofizare în reglarea secreţiei
de hormoni gonadotropi hipofizari sunt: regiunea tuberală, fibrele nervoase tubero-
infundibulare şi sistemul port-hipofizar. Există circuite dopaminergice ale căror
fibre pleacă din hipotalamus, eliberează dopamina în plexul capilar al sistemului
port şi astfel acţionează direct asupra receptorilor dopaminergici din adenohipofiză
(MacLoed). Există de asemenea circuite dopaminergice cu originea în hipotalamus,
care ajung la eminenţa mediană, unde descarcă dopamina şi prin intermediul ei
inhibă secreţia de LH-releasing hormon (Schally, Guillemin).
Se consideră că secreţia de hormonul foliculostimulant hipofizar se
realizează tot prin LH-releasing hormon. Secreţia de neurohormoni hipotalamici şi
hormoni gonadotropi hipofizari este reglată prin mecanisme de feed-back pozitiv şi
negativ, în funcţie de concentraţia sanguină a hormonilor sexuali (estrogen şi
progesteron) produşi de ovar. Adenohipofiza este dependentă funcţional de
hipotalamus. Secţionarea experimentală a tijei hipofizare este urmată de scăderea
aproape totală a secreţiei adenohipofizei.
Maturaţia foliculului începe la pubertate, odată cu creşterea nivelului
gonadotrofinelor hipofizare. La fiecare ciclu ovarian un grup de 5 ‒ 15 foliculi
(care prezintă o sensibilitate mai mare la hormonii gonadotropi hipofizari) încep
maturaţia sub influenţa hormonului foliculostimulant. În timpul creşterii
foliculului, înainte de începerea procesului de atrezie foliculară, se formează
foliculi secundari ale căror celule tecale secretă estrogeni. În condiţii normale, doar
unul dintre aceştia ajunge la maturitate deplină şi elimină ovocitul pe care îl
adăposteşte, iar ceilalţi foliculi degenerează (atrezie foliculară).

53
 Embriologie umană

III. 2. 3. Ciclul ovarian (Cyclus ovaricus)

Modificările ciclice ale echilibrului hormonal responsabile de

periodicitatea ovulaţiei se află sub controlul sistemului hipotalamo-
hipofizar şi acţionează asupra ovarelor, uterului, trompelor uterine, vaginei şi
glandelor mamare. Începând de la pubertate şi continuând de-a lungul perioadei
fertile (până la menopauză) organismul femeii prezintă lunar cicluri reproductive
(cicluri sexuale) care pregătesc corpul pentru gestaţie. Modificările ciclice ale
echilibrului hormonal determină următoarele evenimente:
-ciclul ovarian (maturaţia foliculilor), care se termină odată cu formarea
corpului galben;
-ciclul uterin (modificările ciclice ale mucoasei uterine) prin care mucoasa
uterină este pregătită pentru implantarea ovocitului fecundat (în absenţa implantării
are loc eliminarea mucoasei uterine, obiectivată prin sângerările menstruale).
Ciclul ovarian durează circa 28 zile şi este repartizat în două faze (bifazic):
-faza foliculară, pe parcursul căreia un număr de 15 ‒ 20 foliculi primari
încep să se dezvolte, unul singur dintre ei devenind folicul ovarian matur. Această
fază durează în medie 14 zile (poate varia considerabil) şi se termină prin ovulaţie.
-faza progestativă, în timpul căreia are loc formarea corpului galben şi
sinteza de progesteron (la nivelul corpului galben).
Ciclul ovarian este controlat prin mecanisme de feed-back hormonale. În
centrul acestui control hormonal se află sistemul hipotalamo-hipofizar cu
Gonadotrop releasing hormonul şi cei doi hormoni gonadotropi (Foliculostimulant
hormonul şi Luteinizant hormonul). Sub influenţa factorilor eliberatori
hipotalamici (care ajung la adenohipofiză pe calea sistemului port-hipofizar descris
de Gr.T. Popa şi Unna Fielding) adenohipofiza eliberează hormonii gonadotropi:
(la începutul ciclului ovarian este secretat hormonul foliculostimulant, apoi
hormonul luteinizant).
Sub influenţa hormonului foliculostimulant, un grup de 15 ‒ 20 foliculi
primari se transformă în foliculi cavitari. Unul singur dintre ei e folicul terţiar
matur, iar ceilalţi involuează. în timpul maturării foliculului ovarian, sub influenţa
hormonului foliculostimulant, celulele tecii foliculare secretă estrogen care va
controla modificările mucoasei uterine (în faza proliferativă) şi va induce secreţia
de hormon luteinizant la nivelul hipofizei (prin intermediul hipotalamusului).
Odată cu creşterea concentraţiei hormonilor estrogen şi luteinizant în sângele
circulant al femeii, se inhibă secreţia hormonului foliculostimulant până la un
anumit prag, când deşi existent, nu mai este eficient şi nu mai poate induce
maturarea altor foliculi.
Hormonul luteinizant completează acţiunea hormonului foliculostimulant
asupra foliculilor, favorizând terminarea primei diviziuni de maturaţie, iar după
ovulaţie determină formarea corpului galben. Sub influenţa hormonului luteinizant,

54
 Embriologie umană

corpul galben secretă progesteron, care controlează modificările mucoasei uterine

în faza secretorie. Existenţa unui nivel crescut de hormon luteinizant inhibă
secreţia hormonului luteinizant, ceea ce atrage regresia corpului galben şi implicit a
secreţiei de progesteron. Spre finele fazei secretorii progesteronul stimulează
secreţia de hormon foliculostimulant, care nemaifiind inhibat de estrogenul aflat
sub pragul de eficacitate, induce reînceperea unui nou ciclu.

III. 2. 3. 1. Cronologia foliculilor ovarieni

Evoluţia foliculilor este foarte redusă de la naştere până la pubertate dar se

intensifică după dobândirea maturităţii sexuale, odată cu instaurarea ciclului
hormonal regulat.
Dezvoltarea foliculilor ovarieni constă în:
-creşterea şi diferenţierea ovocitului primar;
-proliferarea celulelor foliculare;
-formarea zonei pellucida;
-dezvoltarea tecii foliculare (theca folliculi).
Majoritatea foliculilor din ovar se găsesc în permanenţă în stadiul de
foliculi primari. Sub influenţa hormonilor sexuali, unii foliculi primari pot evolua
în următorii 50 de ani după naştere, în foliculi secundari şi de Graaf.
Examinat la microscopul optic, ovarul prezintă foliculi ovarieni aflaţi în
diverse stadii de evoluţie (primari secundari şi terţiari).
Foliculul ovarian primar (Foliculus ovarucus primarius). La naştere, toate
ovocitele primare sunt înconjurate de un strat subţire de celule epiteliale foliculare
aplatizate, separate de restul ovarului printr-o membrană bazală. La trecerea
foliculului primordial în folicul primar, celulele epiteliul folicular care învelesc
ovocitul îşi modifică forma, din aplatizate devin cubice, şi proliferează dând
naştere unui epiteliu stratificat denumit „granulosa”. Celulele care constituie
granulosa sunt situate pe o membrană bazală, care le separă de celulele stromei
ovariene.
La suprafaţa ovocitului, între ovocit şi epiteliul folicular, se diferenţiază o
tunică glicoproteică (cu o grosime de 15 ‒ 20 microni) cunoscută sub numele de
„zona pellucida”.
Celulele adiacente granuloasei emit prelungiri citoplasmatice care
traversează zona pellucida şi asigură hrănirea ovoctului.
Odată cu creşterea dimensiunilor ovocitului primar, ţesutul adiacent din
stroma ovarului (situat în jurul zonei granulosa) se transformă într-o adevărată
capsulă constituind teaca foliculară (Theca folliculi). Imediat după formare,
celulele din theca folliculi se divid activ, se dispun concentric, în straturi, în jurul
ovocitului şi se diferenţiază alcătuind:
-teaca internă (Theca interna), un strat intern alcătuit din celule secretorii,
care vor constitui componenta vasculară şi glandulară a foliculului terţiar;

55
 Embriologie umană

-teaca externă (Theca externa), un strat extern alcătuit din celule

asemănătoare fibroblastului, ce fac tranziţia către stroma ovarului.
Celulele tecii foliculare produc un factor angiogenetic care impulsionează
dezvoltarea vaselor de sânge în teaca internă, asigurând aportul nutritiv necesar
dezvoltării foliculului.
Foliculii primari sunt dispuşi în mai multe straturi, la periferia ovarului.
Unii dintre ei evoluează spre stadiul de folicul plin, caracterizat prin existenţa
unuia sau mai multor straturi de celule foliculare prismatice, mărite de volum,
dispuse în jurul ovocitului primar situat central.
Foliculul secundar (Folliculus ovaricus secundarius) sau foliculul
veziculos (Folliculus veziculosus). Foliculii primari care persistă se transformă în
foliculi secundari odată cu apariţia epiteliului folicular pluristratificat. Foliculul
ovarian ia aspect ovoid iar ovocitul devine situat excentric. În jurul celulelor
foliculare apar spaţii pline cu lichid, care confluează alcătuind antrul sau cavitatea
folicului (Antrum folliculare) plină cu lichid folicular (Liquor follicularis).
După formarea antrului, foliculul ovarian capătă aspect vezicular şi poartă
numele de folicul secundar. Ovocitul primar este împins într-o parte a cavităţii
foliculare, este învelit de celule foliculare care alcătuiesc discul proliger (cumulus
proliger) denumit şi Cumulus oophorus, care proemină în antrum.
Foliculii ovarieni (primari sau secundari) care nu evoluează suferă un
fenomen de atrezie foliculară devenind foliculi atretici (Folliculus atreticus).
Foliculul preovulator sau matur denumit şi folicul terţiar (de Graaf)
bombează pe suprafaţa ovarului. Înainte de ovulaţie, diametrul maxim al foliculul
terţiar matur (de Graaf) poate atinge 25 milimetri.
Ultima fază de maturaţie a foliculului terţiar este foliculul de Graaf existent
în preovulaţie (în timpul ciclurilor ovariene regulate) doar în perioada fertilă a
femeii. Foliculul de Graaf conţine un singur ovocit primar (uneori pot exista două
ovocite) cu diametrul de 150 ‒ 200 microni. Theca interna este bine vascularizată,
alcătuită din celule cu mari, bogate în lipide necesare sintezei hormonale. Theca
externa se subţiază spre regiunea unde foliculul terţiar proemină pe suprafaţa
ovarului, devine translucidă şi constituie „stigma” sau „macula pellucida”.
Dezvoltarea folicului ovarian în primele stadii este condiţionată de
hormonul foliculostimulant dar stadiul final necesită şi hormon luteinizant.
În timpul creşterii şi dezvoltării lor, foliculii produc hormon estrogen (care
reglează dezvoltarea şi funcţia organelor reproducătoare). Theca interna produce
atât lichidul folicular cât şi hormoni androgeni şi estrogen. Hormonii androgeni
trec în celulele foliculare unde se convertes în estrogen. Celulele secretorii situate
în stroma ovarului (glanda interstiţială a ovarului) secretă de asemenea estrogen. În
evoluţia foliculului matur se descrie o fază cu durată redusă, faza de folicul
dehiscent, în timpul căreia are loc ruperea foliculului la nivelul stigmei.
Prin dehiscenţa foliculului, ovocitul împreună cu celulele foliculare care

56
 Embriologie umană

alcătuiesc corona radiata sunt expulzate odată cu lichidul folicular, în momentul

ovulaţiei. După ovulaţie, foliculul suferă o serie de modificări în urma cărora
devine corp galben (Corpus luteum).
În absenţa fecundării, corpul galben involuează (luteoliză) devenind corp
alb (Corpus albicans).

III. 2. 3. 2. Ovulaţia (Ovulatio)

La orice vârstă între pubertate şi menopauză, lunar, alternativ la fiecare

dintre cele două ovare are loc ovulaţia.
Ovulaţia este un proces spontan, de eliberare a ovocitului II (delimitat de
zona pellucida şi înconjurat de corona radiata) din foliculul ovarian matur (de
Graaf). Acest proces are loc periodic (la fiecare 28 de zile în general) necondiţionat
de actul sexual.
La specia umană ovulaţia este de tip uniovular (Ovulatio uniovulatoria) - la
fiecare ovulaţie se elimină un singur ovocit secundar.
În perioada imediat premergătoare ovulaţiei (12 ‒ 24 ore) se înregistrează
un nivel maxim al secreţiei de hormon luteinizant, care se adaugă unui nivelul
sanguin mare de hormoni estrogeni, provocând creşterea bruscă a foliculului
terţiar. În interiorul foliculului ovarian are loc autoliza celulelor discului proliger,
urmată de eliberarea ovocitului care pluteşte liber în cavitatea foliculului. Theca
externa a foliculului se subţiază iar foliculul se apropie de suprafaţa ovarului, unde
proemină sub albuginee într-o zonă translucidă (stigma) foarte subţire cu centrul
avascular.
Creşterea masivă a nivelului de hormon luteinizant înaintea ovulaţiei
impulsionează finalizarea primei diviziuni a meiozei şi obţinerea ovocitului
secundar în momentul ovulaţiei.
Unul dintre principalele mecanisme care produc ovulaţia pare a fi digestia
enzimatică a peretelui folicular. Progesteronul stimulează secreţia de plasmină
care, prin acţiunea sa proteolitică distorsionează reţeaua colagenă a peretelui
folicular. Concomitent creşte secreţia de prostaglandine.
Ruptura peretelui folicular (dehiscenţa foliculului) la nivelul stigmei, cu
expulzia lichidului folicular şi a ovocitului este consecinţa mai multor factori:
-creşterea presiunii intrafoliculare,
-scăderea rezistenţei peretelui sub acţiunea plasminei;
-posibile contracţii ale elementelor a musculare netede din theca externa,
sub acţiunea prostaglandinelor.
Ovocitul secundar expulzat în momentul ovulaţiei este înconjurat de zona
pellucida şi una sau mai multe straturi de celule foliculare dispuse radiar, care
constituie corona radiata.
Spre deosebire de spermatozoizi, care sunt eliminaţi în interiorul gonadei,

57
 Embriologie umană

(de unde sunt preluaţi de canale prin care ajung să fie eliminaţi), gametul feminin
este eliminat prin ovulaţie la suprafaţa gonadei (de unde este captat de fimbriile
tubei uterine.

III. 2. 3. 3. Corpul galben (corpus luteum)

După ovulaţie, pereţii foliculului ovarian şi theca folliculi se colabează.

Are loc o plicaturare a peretelui şi tecii foliculare.
Peretele corpului galben este constituit din:
-celule detaşate din granuloasa, cu aspect poliedric;
-capilare sanguine provenite din theca interna şi theca externa;
-theca interna;
-theca externa.
Coagulul central devine o masă fibroasă, care înglobează celule detaşate
din granulosa. Sub influenţa hormonului luteinizant celulele se încarcă cu un
pigment galben, se dezvoltă şi se transformă într-o structură glandulară - „corpus
luteum” care secretă progesteron şi o cantitate redusă de estrogeni.
Teaca externă se subţiază. Celulele tecii interne se multiplică şi se
modifică. O parte dintre celulele tecale îşi modifică forma (se alungesc), se
hipertrofiază devenind celule luteale tecale. În interiorul celulelor corpului galben
se află numeroase enclave lipidice (colesterol, fosfolipide, cerebrozide), acid
ascorbic dozabil biochimic şi numeroase enzime (peste 40).
Dacă ovocitul secundar este fecundat, degenerarea corpului galben este
împiedicată de către hormonul gonadotrop corionic (hCG) secretat de către
trofoblastul embrionar. Corpul galben continuă să se dezvolte, devine corp galben
de sarcină, ajungând la dimensiuni corespunzătoare unei treimi sau chiar unei
jumătăţi de ovar. Celulele luteale continuă să secrete progesteron până la sfârşitul
lunii a 4-a de sarcină. După această vârstă corpul galben involuează pe măsură ce
secreţia de progesteron este asigurată de către placentă.
Hormonii pe care îi secretă corpul galben (în special progesteronul)
determină transformarea secretorie a mucoasei uterine şi pregătirea endometrului
pentru implantarea blastocistului.

III. 2. 3. 4. Corpul alb (corpus albicans)

Corpul galben atinge dezvoltarea maximă la 9 zile după ovulaţie (vizibil pe
suprafaţa ovarului sub forma unei proeminenţe de culoare gălbuie). Dacă nu are loc
fecundarea ovocitului, corpul galben involuează şi degenerează în 10 ‒ 12 zile
după ovulaţie, devenind o masă de ţesut fibros - corpul alb (corpus albicans) care
se resoarbe repede.
Scăderea bruscă a nivelului de progesteron - datorată transformării
corpului galben în corp alb - determină apariţia fazei menstruale a ciclului uterin.

58
 Embriologie umană

III. 2. 4. Ciclul menstrual (Cyclus menstrualis)

Ciclul menstrual este perioada în timpul căreia mucoasa uterină
(endometrul) se pregăteşte pentru implantarea zigotului.
Modificările ciclice ale endometrului sunt influenţate de hormonii produşi
de către foliculii ovarieni şi corpul galben (estrogeni şi progesteron), în timp ce are
loc maturaţia ovocitului, ovulaţia şi pătrunderea ovocitului în tuba uterină. Aceste
modificări lunare ale stratului funcţional al endometrului constituie ciclul
endometrial, denumit şi ciclu menstrual datorită existenţei perioadei menstruale
(eliminare a stratului compact al endometrului, însoţită de sângerare).
Endometrul prezintă trei straturi (bazal, spongios şi compact) dintre care
stratul spongios şi cel compact constituie straturile funcţionale, care se modifică şi
sunt eliminate periodic (în absenţa fecundării), sau iau parte la formarea placentei
(când are loc fecundarea şi zigotul se implantează).
Modificările endometrului au loc aproximativ la 28 de zile. Limitele
extreme ale unui ciclu variază între 23 ‒ 35 zile, în care prima zi a unui ciclu este
prima zi în care intervine sângerarea menstruală. În majoritatea cazurilor durata
ciclului menstrual variază proporţional cu durata fazei proliferative a ciclului.
Ciclul menstrual oglindeşte în mod constant fluctuaţiile concentraţiei
gonadotropinei corionice şi ale hormonilor ovarieni.
III. 2. 4. 1. Fazele ciclului menstrual
Modificările nivelului de hormoni estrogeni şi progesteron produc
modificări în structura şi funcţia aparatului genital al femeii, îndeosebi la nivelul
endometrului. Deşi ciclul menstrual sau uterin este un proces continuu,
modificările pe care le suferă endometrul pot fi repartizate în mai multe faze,
fiecare cu modificări caracteristice:
- Faza proliferativă numită şi faza foliculară sau estrogenică;
- Faza secretorie sau faza luteală;
- Faza ischemică numită şi faza premenstruală;
- Faza menstruală;
- Menstra (Menses) sau Catamenia.

Faza proliferativă sau faza foliculară (Phasis follicularis) sau estrogenică

Faza proliferativă durează aproximativ 9 zile, între a 6-a şi a 14-a zi a

ciclului menstrual. Ea coincide cu creşterea foliculului cavitar (în preovulaţie) şi
este controlată de estrogenul secretat de foliculii ovarieni în această perioadă de
timp. La începutul fazei proliferative stratul compact al endometrului se reface pe
toată suprafaţa uterului. Pe parcursul fazei proliferative, grosimea endometrului se
dublează sau chiar se triplează, glandele uterine cresc ca număr şi dimensiuni.

59
 Embriologie umană

Arterele spirale se alungesc dar nu ajung pâna la stratul compact al endometrului.

La sfârşitul acestei faze (în ziua a 14-a, când are loc ovulaţia) mucoasa are o
grosime de 2 ‒ 3 milimetri.

Faza secretorie (Phasis progesteronis) sau faza luteală (Phasis lutealis)

Această fază se întinde pe o perioadă de 13 zile, între a 15-a şi a 28-a zi a

ciclului. Coincide cu formarea şi creşterea corpului galben care survine în urma
ovulaţiei. Corpul galben produce o cantitate mare de progesteron şi o cantitate
relativ redusă de estrogen, care stimulează dezvoltarea endometrului şi a glandelor
uterine. Endometrul ajunge la o grosime de 5 milimetri iar glandele uterine devin
largi, lungi şi sinuoase. Progesteronul produs de corpul galben (format în urma
ovulaţiei) stimulează secreţia bogată în glicogen a glandelor uterine.
Arterele spirale cresc spre suprafaţa endometrului, devin sinuoase şi ajung
până în stratul compact, alcătuind o reţea de capilare dilatate. Reţeaua venoasă
devine complexă, apar lacune (spaţii venoase). Iau naştere anastomoze directe
arterio-venoase.
Dacă intervine sarcina, ciclul menstrual încetează, endometrul continuă să
prolifereze, se transformă decidual şi constituie componenta maternă a placentei.
Ciclul menstrual se restabileşte după terminarea sarcinii, la 6 ‒10 săptămâni după
naştere, dacă femeia nu alăptează.
În absenţa fecundării, ciclul reproductiv continuă în mod normal până la
sfârşitul perioadei de activitate genitală a femeii (menopauza). Încetarea
permanentă a ciclului menstrual are loc la majoritatea femeilor între 48 – 55 ani.

Figura nr. 14. Modificările nivelului hormonilor ovarieni în timpul ciclului reproductiv.

60
 Embriologie umană

Menopauza este însoţită de modificări endocrine şi somatice (climax).

Înainte de instalarea menopauzei dar şi în perioada de restabilire a ciclului
(după finalizarea sarcinii) şi în perioada de alăptare se observă cicluri anovulatorii
caracterizate de absenţa ovulaţiei, absenţa corpului galben, absenţa fazei secretorii
şi scurtarea duratei ciclului (menstruaţia urmează imediat după faza proliferativă).

Faza ischemică (Phasis ischemica) sau faza premenstruală

Această fază are loc dacă ovocitul nu este fecundat. În zilele premergătoare
fazei menstruale (zilele 26 ‒ 28 ale ciclului) ischemia (diminuarea aportului de
oxigen pe cale sanguină) afectează arterele spirale (din mucoasa uterină) care se
contractă spastic, intermitent (mucoasa uterină ischemică devine palidă).
Modificările vasculare apar ca urmare a scăderii concentraţiei de progesteron
(datorată degenerării corpului galben, care devine corp alb).

Alte modificările care însoţesc scăderea concentraţiei de progesteron

constau în oprirea secreţiei glandelor uterine, pierdere de lichid interstiţial subţierea
endometrului.
La sfârşitul subfazei ischemice, arterele spirale rămân contractate un timp
mai îndelungat, provocând stază venoasă şi necroză ischemică în stratul superficial
al mucoasei uterine. În venule şi spaţiile sinusoide se acumulează elemente figurate
şi are loc diapedeza extensivă a sângelui, către stroma endometrului. Se formează
mici pungi pline cu sânge care dezlipesc mucoasa ischemică (stratul compact şi cel
spongios) şi permit eliminarea mucoasei începând cu prima zi a fazei menstruale.

Faza menstruală (Phasis menstrualis)

Această fază are loc atunci când ovocitul eliminat în timpul ovulaţiei nu
poate fi fecundat. Prima zi a fazei menstruale constituie prima zi a ciclului
menstrual.

Menstra (Menses) sau Catamenia

Menstra constituie semnul vizibil, obiectiv, al ciclului reproductiv.

Mucoasa ischemică se elimină progresiv (pe sectoare, nu simultan pe întreaga
suprafaţă a uterului) în cavitatea uterină şi de aici pe cale vaginală, sub forma unei
piederi sanguinolente (menstra). Se pierde în medie o cantitate de 20 – 80 mililitri
dintre care ¾ sânge modificat, incoagulabil, şi ¼ mici fragmentede endometru, apă
şi mucus. În cele 3 – 5 zile cât durează menstruaţia, stratul compact este eliminat în
totalitate, iar stratul spongios parţial. Singurul strat al mucoasei uterine care

61
 Embriologie umană

persistă este cel bazal (are vascularizaţie proprie), care funcţionează ca strat
regenerativ, asigurând refacerea mucoasei uterine (inclusiv glandele uterine şi
vasele) în timpul fazei proliferative a unui nou ciclu uterin.
Mucoasa colului uterin nu se elimină în timpul ciclului uterin dar suferă
modificări caracteristice. În faza proliferativă (primele 12 zile ale ciclului uterin)
mucoasa colului cervical prezintă o secreţie albicioasă, cantitativ redusă, iar
canalul cervical rămâne închis. Funcţiile biologice ale mucusului cervical depind
de arhitectura macromoleculelor glicoproteice care îl alcătuiesc. Înaintea ovulaţiei
(zilele 12 – 13 ale ciclului) secreţia colului uterin se intensifică, aspectul secreţiei
devine mai palid iar Ph-ul ajunge la 7,8 . În preajma ovulaţiei (zilele 14 – 16)
vâscozitatea secreţiilor mucoasei cervicale creşte iar canalul cervical se deschide
permitând pătrunderea spermii şi a spermiilor. După ovulaţie (sub acţiunea
progesteronului secretat de către corpul galben), secreţia mucoasei cervicale scade
cantitativ, capătă aspect albicios iar canalul cervical se închide.
Mucoasa vaginei proliferează în timpul fazei proliferative a ciclului uterin
iar în faza luteală se descuamează (leucocite vizibile pe frotiul vaginal).
În faza premenstruală stratul superficial al mucoasei cervicale se
descuamează şi este eliminat. Secreţia vaginală are Ph-ul mai mic sau egal cu 5.
Scăderea Ph-lui scade mobilitatea spermiilor (Boskey 2001). Ph-ul vaginal creşte
în timpul actului sexual (coitus) de la 4,3 la 7,2 în primele 8 secunde de la sosirea
spermiilor în vagin.
Temperatura bazală (măsurată intravaginal sau intrarectal) prezintă variaţii
zilnice, caracteristice fazelor ciclului uterin. În prima parte a ciclului (zilele 1 – 12)
temperatura bazală variază între 36,8° ‒ 37° C dar nu depăşeşte 37° C. Înaintea
ovulaţiei (zilele 12 – 14 ale ciclului) are loc scăderea temperaturii bazale cu ½ ° C,
atingând 36,5° C.
Imediat după ovulaţie, sub acţiunea progesteronului, temperatura bazală
creşte brusc, la valori de 37,3° – 37,5° C.
În absenţa fecundării, temperatura bazală scade la 37° C în timpul fazei
ischemice (ziua a 28-a a ciclului uterin) şi sub 37° C (36° ‒ 36,8° C) în timpul
Fazei menstruale. Dacă are loc fecundarea, nivelul constant crescut de progesteron
determină valori constat crescute ale temperaturii bazale, care se menţine peste
37° C (37,2° – 37,5° C).
Există o serie de factori care influenţează ovogeneza prin diferite
mecanisme.
-Starea de nutriţie a femeii acţionează asupra centrului hipotalamo-
hipofizar care comandă activitatea ciclică ovariană.
-Radiaţiile ionizante antrenează degenerescenţa foliculilor primari,
transformarea lor hialină şi fragmentarea ovocitelor.
-Lumina favorizează activitatea ovariană. În timpul nopţii polare femeile
eschimose prezintă libido foarte scăzut şi amenoree. Baza moleculară a ritmului

62
 Embriologie umană

circadian este reprezentată de un număr de gene şi proteine care alcătuiesc un

sistem de feedback transcriere/translaţie. Rezultate recente (Fahrenkrug 2006)
sugerează existenţa unui ceas circadian ovarian, cu rol de semnalizator local (la
nivel ovarian) cât şi în axul hipotalamo-hipofizo-ovarian (Oehinger).

Bibliografie

1. Diurnal Rhythmicity of the Clock Genes Per1 and Per2 in the Ovary,
Endocrinology Vol. 147(8):3769-3776; 2006
2. Ford W.C.L. Glycolysis and sperm motility: does a spoonful of sugar help
the flagellum go round? , J. Hum. Reprod. 12(3):269-274; 2006
3. Collins P. Gray's Anatomy, 40thed. Churchill Livingstone, Edit. 2009
4. Jimenez-G.C., Michelangeli F., Harper C., Barratt C. Calcium signalling in
human spermatozoa, J. Hum. Reprod. 12(3):253-267; 2006
5. Juengel J.L., McNatty K.P. The role of proteins of the TGF -ß superfamily
in the follicular development, J. Hum. Reprod. 11(2):144-161; 2005
6. Karges B., Karges W., de Roux N. Clinical and molecular genetics of the
human GnRH receptor, J. Hum. Reprod. 12(4):363-372; 2006
7. Kennaway D.J. The role of circadian rhythmicity in reproduction, J. Hum.
Reprod. 11(1):91-101; 2005
8. Lavoie H.B. Apparent Circadian Rhythms of Gonadotropins and Free -
Subunit in Women, J. Biol. Rhythms, 21(1), 58-67; 2006
9. Messinis I.E. Ovarian feedback, mechanism of action and possible clinical
implications, J. Hum. Reproduction 12(5):557-571; 2006
10. Oehinger S., Hodgen G.D. Hypotalamic-pituitary-ovary-uterine axis,
Textbook of Gynecology, 2nd ed. Philadelphia, WB Saunders, 2000
11. Skinner M.K. Regulation of primordial follicle assembly and development,
J. Hum. Reprod. 11(5):461-471; 2005
12. Suarez S., Pacey A. Sperm transport in the female reproductive tract, J.
Hum. Reprod. 12(1):23-37; 2006
13. Tosti E., Boni R. Electrical events during gamete maturation and
fertilization, J. Hum. Reprod., 10(1):53-65; 2004
14. Wyrobek A. Advancing age has differential effects on DNA, chromatin
integrity, gene mutations, aneuploidies in sperm, J. Obst. Gyn;108:369;
2006

IV. Fecundaţia (Fertilizatio)

Procesul de fecundare (Fertilizatio) constă în fuziunea celor doi gameţi

(spermia şi ovulul) şi transformarea lor în zigot. Pentru a avea loc fecundarea, sunt
necesare procese premergătoare: însămânţarea, capacitaţia şi reacţia acrozomală a
spermiilor.
63
 Embriologie umană

IV.1. Însămânţarea (Inseminatio)

La specia umană însămânţarea (Inseminatio) este:

-internă, spermiile fiind introduse în interiorul căilor genitale prin actul
copulării (Copulatio);
-monospermă (Monospermia), un singur spermatozoid este necesar şi
totodată suficient pentru a fecunda ovocitul şi a da naştere zigotului.
Spermiile pătrund rapid în canalul cervical, unde sunt înconjurate de
mucusul cervical, sub influenţa estrogenilor creşte procentul de apă în secreţia
mucoasei cervicale, atingând 96% (Katz 1997). Accentuarea hidratării se asociază
cu o mai bună penetrabilitate a spermiilor (Morales 1993) şi o rată crescută a
fecundării. Mucusul cervical, prin densitatea sa, constituie o barieră împotriva
spermiilor anormal constituite, cu profil hidrodinamic modificat, avantajând
spermiile viguroase, mobile.
Însămânţarea vaginală stimulează migrarea leucicitelor (îndeosebi a
neutrofilelor şi macrofagelor în colul uterin şi în vagină (Tyler 1977, Pandya
1985). S-a demonstrat experimental (in vitro) că neutrofilele acţionează asupra
spermiilor şi le distrug dacă serul în care se află spermiile conţine atât antigenul cât
şi anticorpii anti-spermie (D’Cruz 1992). Acest fapt se poate produce in vivo, dacă
femeia a devenit imună împotriva spermiei.
Studii recente demonstrează că invazia leucocitelor care însoţeşte
însămânţarea, are funcţie de protecţie antimicrobiană, acţionând împotriva
microbilor care pot însoţi spermiile. Leucocitele nu constituie o barieră impotriva
spermiilor cu motilitate normală, imediat după coitus (D’Cruz 1992).
Spermiile normale, mobile şi proaspăt ejaculate în vagină pot evita zonele
unde sunt concentratea neutrofilele şi sunt rezistente la fagocitoza leucocitelor.
Pasajul spermiilor prin uter este favorizat în perioada periovulatorie, prin
contracţiile miometrului adiacent la endometru (Lyons 1991, Ziegler 2001).
De remarcat că în timpul fazei menstruale au loc contracţii ale întregului
miometru. Imunoglobulinele IgG şi IgA sunt decelabile în mucusul cervical.
Concentraţia lor creşte în timpul fazei foliculare şi scade după ovulaţie (Kutteh
1996). Imunoglobulinele asigură o protecţie eficientă împotriva microbilor în
timpul însămânţării, când mucusul cervical este foarte diluat (conţine 96% apă) şi
permite pătrunderea spermiilor.
Însămânţarea artificială (Inseminatio artificialis) constă în inocularea
artificială a spermiilor urmată de fecundaţie in vivo.
Însămânţarea omologă foloseşte spermii prelevate de la soţul fertil.
Însămânţarea heterologă utilizează spermii de la un donator (clinic, tânăr, cu grup
Rh compatibil). Sperma utilizată poate fi proaspăt ejaculată sau conservată prin
congelare (cu azot lichid, la -196o C)

64
 Embriologie umană

IV. 2. Capacitaţia (Capacitatio)

Capacitaţia (Capacitatio) este un proces indispensabil fecundării, prin care

spermiile proaspăt ejaculate se activează la contactul cu secreţiile din uter şi tuba
uterină şi devin capabile să înainteze prin tuba uterină.
Dintre cele 170 – 300 milioane de spermii care ajung în vagină în timpul
unei ejaculări (Ejaculatio) 2000 ‒ 3000 reuşesc să ajungă în tuba uterină. În timpul
contactului spermiei cu lichidul seminal, pe acrozomul spermiei se fixează proteine
seminale şi glicoproteina numită „factor de decapacitare”. La trecerea prin căile
genitale feminine, spermiile vin în contact cu secreţiile glandelor uterine şi tubare,
care acţionează asupra spermiilor îndepărtând proteinele seminale şi „factorul de
decapacitare”.
Capacitaţia durează aproximativ 7 ore, în timpul cărora se produc
modificări la nivelul membranei plasmatice, inclusiv pierderea de proteine şi
colesterol, care pregătesc spermia pentru efectuarea reacţiei acrozomale şi
fecundarea ovocitului (de Jonge 2005). Pierderea sau modificarea proteinelor de la
suprafaţa membranei plasmatice ar putea reduce afinitatea spermiei pentru epiteliul
tubei uterine, favorizând mobilizarea spermiei către ovocit. Mişcările flagelului
devin mai puternice şi mai ample, asigurând spermiei forţa necesară pentru a se
opune atracţiei epiteliului tubar (Suarez 2003) şi a înota prin mucusul vîscos
existent în lumenul tubei şi prin matricea extracelulară a cumulusului oophorus.
Există două mecanisme complementare care pot orienta spermiiile în
timpul trecerii prin tuba uterină: termotaxis şi chemotaxis. Primul mecanism -
termotaxis - acţionează la locul în care spermiile capacitate se eliberează din
contactul intim cu endosalpingele. Diferenţa de temperatură de 2° C existentă între
istmul tubei (temperatură mai redusă) şi ampula tubei uterine (temperatură ridicată)
determină orientarea spermiilor către regiunea ampulei uterine, unde are loc
fecundarea. Al doilea mecanism - chemotaxis - acţionează asupra spermiilor ajunse
în tuba uterină, în apropierea ovocitului (Eisenbach 1999, Babcock 2003).
Spermiile îşi pot modifica direcţia de deplasare prin mişcări simetrice şi/sau
asimetrice, de intensitate variabilă, ale flagelului. Hiperactivarea motilităţii
spermiilor este reversibilă (Suarez 1987), spermiile se pot deplasa drept înainte sau
se pot răsuci. La baza flagelului spermiei umane s-a localizat existenţa unui
chemoreceptor unic care răspunde la stimuli odoranţi (Spehr 2003) prin activarea
unei cascade de evenimente la nivel molecular, mediate de calciu şi AMP-c.
Gameţii sunt celule capabile să reacţioneze la stimuli electrici şi să îşi
modifice încărcătura electrică în timpul maturaţiei şi al fecundării.
La nivelul membranei plasmatice a spermiilor şi ovocitului există canale care
permit trecera ionilor. Modificarea încărcăturii electrice a gameţilor se datorează
curenţilor ionici care sunt modulaţi prin intermediul canalelor ionice. Modificarea
concentraţiei calciului ionic intracelular constituie un mesaj care activează
maturaţia gameţilor şi fecundarea.

65
 Embriologie umană

În timpul fecundării „in vitro” capacitaţia este indusă prin amplasarea

spermiilor într-un mediu definit, timp de mai multe ore. La terminarea capacitaţiei,
spermiile sunt apte să înceapă „reacţia acrozomală”.

IV. 2. 1. Reacţia acrozomală

Imediat înaintea fecundării, la contactul acrozomului intact al spermiei cu

celulele coronei radiata are loc reacţia acrozomală, de contact între membrana
plasmatică a capului spermiei şi lama externă a acrozomului. Studii recente arată că
în reacţia acrozomală un rol determinant îl deţin:
-membrana plasmatică a spermiei;
-ionii de calciu;
-prostaglandinele;
-progesteronul.
La contactul spermiilor (activate prin capacitaţie) cu celulele coronei
radiata (care înconjoară ovocitul secundar) au loc modificări moleculare complexe
care determină dezvoltarea acrozomului şi perforarea sa. Între membrana
plasmatică a spermiei şi membrana externă a acrozomului apar multiple puncte de
contact, la nivelul cărora are loc un proces de fuziune urmat de ruperea membranei
în aceste zone şi eliberarea enzimelor din interiorul acrozomului:
- hialuronidaza;
- acrozina;
- lizina (conţine proteinază, care produce liza zonei pellucida.
Aceste enzime favorizează procesul de fecundare.
Porţiunea internă a membranei acrozomului formează un tubul acrozomal
prin care nucleul spermiei pătrunde în ovul.
Reacţia acrozomală şi motilitatea spermiilor sunt reglate prin variaţia
concentraţiei citoplasmatice a ionilor de calciu. Ionii de calciu Ca2+ constituie un
mesager intracelular care codifică informaţia. Deşi au dimensiuni reduse, cantitate
redusă de citoplasmă şi o structură aparent simplă, spermiile deţin mecanisme
sofisticate de reglare a concentraţiei Ca2+ plasmatic şi a generării de semnale
complexe mediate de Ca2+. Date experimentale acumulate în ultimii ani arată că
fiecare spermie posedă una (sau probanil două) magazii de Ca2+, un număr de
pompe şi canale ionice de calciu la nivelul membranei plasmatice. Reglarea
selectivă a variatelor componentelor celulare ale spermiei permite acesteia să
genereze semnale localizate, mediate de Ca2+, care pot activa selectiv funcţiile
spermiei.
Canalele ionilor permit deplasarea ionilor în mod controlat, şi schimbul
rapid de informaţii cu mediul extracelulalar şi cu alte celule, comunicare esenţială
pentru derularea evenimentelor care au loc în timpul fecundării. Deplasarea
spermiilor, apropierea lor de ovul şi fecundarea depinde de permeabilitatea

66
 Embriologie umană

canalelor prin care trec ionii, permeabilitate modulată de caracteristicile mediului şi

ale componentelor externe ale ovulului (corona radiata, zona pellucida). Canalele
prin care trec ionii au localizări distincte. Ele îndeplinesc funcţii specifice de
decodificare care modelează activitatea spermiei.

IV. 3. Fazele fecundării

Fecundarea începe cu contactul dintre capul spermiei şi ovocitul secundar

(cu învelişurile sale), şi se termină prin combinarea cromozomilor de origine
maternă şi paternă, în metafaza primei diviziuni a zigotului (embrionul unicelular).
Fecundaţia (Fertilizatio) este un proces complex, alcătuit din evenimente
moleculare perfect coordonate care încep în primele 12 ore după ovulaţie, la
nivelul ampulei tubare. După ce ovocitul părăseşte tuba uterină, nu mai poate fi
fecundat, şi degenerează în următoarele 24 de ore chiar dacă întâlneşte
spermatozoizi.
În timpul fecundării, spermia activează ovulul prin inducerea unor oscilaţii
ale concentraţiei ionilor de calciu din interiorul citoplasmei ovocitului. Inducţia are
loc prin intermediul unui factor proteic specific spermiei. Pe întreaga durată de
desfăşurare a metafazei ovocitului secundar, acest factor spermatic poate stimula o
singură dată oscilaţia concentraţiei ionilor de calciu. Un alt factor spermatic este
responsabil pentru inactivarea oscilaţiilor concentraţiei ionilor de calciu.
Orice anomalie, a oricăreia dintre secvenţele care alcătuiesc procesul de
fecundare, poate determina moartea zigotului.
Studii transgenice şi studiul genelor knockout demonstrează existenţa unor
molecule de hidraţi de carbon şi existenţa unor proteine specifice pe suprafaţa
spermiei, care sunt implicate în recunoaşterea gameţilor (spermie - ovocit) şi în
unirea acestora. Procesul de fecundare durează aproximativ 24 ore, pe parcursul
cărora au loc mai multe faze:
-Trecerea spermiilor printre celulele coronei radiata,
-Penetraţia zonei pellucida de către capul spermiei,
-Fuziunea membranelor plasmatice ale ovocitului şi spermiei,
-Terminarea celei de a doua diviziuni de către ovocitul secundar şi
constituirea pronucleului feminin,
-Formarea pronucleului masculin,
-Fuziunea celor doi pronuclei şi formarea zigotului.
Spermiile care rămân în interiorul căilor genitale după fecundare, pot fi fagocitate
de celulele epiteliale ale istmului tubei uterine (Chakraborty 1975, Rasweiler 1987)
sau pot fi eliminate în cavitatea peritoneală (Templeton 1982) unde sunt fagocitate.
-Trecerea spermiilor printre celulele coronei radiata are loc prin dispersia
celulele foliculare (care alcătuiesc corona radiata) din apropierea ovocitului ajuns
în ampula uterină.

67
 Embriologie umană

După expulzia sa din ovar (în momentul ovulaţiei), ovocitul este aspirat de
tuba uterină. Captarea ovocitului de fimbriile uterine şi pătrunderea în ampula tubei
uterine sunt favorizate de:
-hiperemia fimbriilor tubare şi plasarea lor la suprafaţa ovarului,

Nucleul spermiei

Acrozomul

Membrana
plasmatică a
spermiei

Perforarea
membranei
Penetrarea acrozomale
zonei pellucida
sub acţiunea Corona radiata
enzimelor
eliberate din
acrozom Zona pellucida

Spaţiul perivitelin
Fuziunea
membranelor
Membrana
plasmatice ale
plasmatică a
spermiei şi
ovocitului ovocitului

Capul spermiei Citoplasma

pătrunde în ovocitului
citoplasma
ovocitului

Figura nr. 15. Fazele fecundării. Reacţia acrozomală şi pătrunderea spermiei în ovocit.

68
 Embriologie umană

-contracţiile peristaltice ale musculaturii tubare,

-mişcările cililor mucoasei tubare.
După pătrunderea în tuba uterină, ovocitul (înconjurat de zona pellucida,
corona radiata şi suspendat în lichidul folicular) este împins către ostiul uterin al
trompei. Viteza de deplasare scade cu cât se apropie de ostiul uterin.
Dispersia celulelor foliculare din corona radiata (care înconjoară ovocitul
şi zona pellucida) este determinată de:
-acţiunea enzimei hialuronidază, eliberată de acrozomul spermiei
în timpul reacţiei acrozomale;
-prezenţa enzimelor secretate de mucoasa tubei uterine;
-mişcările efectuate de flagelul spermiei.
Prin dispersia şi digestia enzimatică a celulelor foliculare cu care
intră în contact, spermiile creează adevărate canale în corona radiata, ajungând în
apropierea zonei pellucida.
- Penetraţia zonei pellucida de către capul spermiei este o fază importantă
a fecundării, favorizată de hialuroniodază şi enzimele spermiei (Lysinum
spermaticum) care acţionează litic asupra zonei pellucida: esteraza, acrozina
(enzimă proteolitică) şi neuroaminidaza.
Înaintarea spermiei în corona radiata şi apoi în zona pellucida se însoţeşte
de diminuarea dimensiunilor acrozomului, prin dispariţia membranei sale externe
şi eliberarea enzimelor acrozomale. Sub acţiunea enzimelor enumerate se produce
un canal tangenţial zonei pellucida, prin care capul spermiei străbate zona pellucida
ajungând în contact cu membrana plasmatică a ovocitului secundar (în spaţiul
perivitelin). Concomitent, ovocitul secundar elimină în spaţiul perivitelin granule
corticale (dense la fluxul de electroni, care eliberează enzime lizozomale). La
pătrunderea capului spermiei printre celulele zonei pellucida are loc „reacţia
zonală”, prin care zona pellucida îşi modifică proprietăţile, devenind impermeabilă
la pătrunderea altor spermatozoizi. În regiunea străbătută de spermatozoid, zona
pellucida se restructurează molecular, se modifică compoziţia învelişului
glicoproteic extracelular al ovocitului secundar.
-Fuziunea membranelor plasmatice ale ovocitului şi spermiei este
următoarea fază a procesului de fecundare. Membrana plasmatică (membrana
celulară) a ovocitului fuzionează cu membrana celulară a spermiei şi realizează o
spărtură în aria de fuziune. Capul şi coada spermiei pătrund în interiorul ovocitului
secundar dar membrana plasmatică a spermiei rămâne ataşată de membrana
plasmatică a ovocitului secundar, în spaţiul perivitelin.
-Terminarea celei de a doua diviziuni de către ovocitul secundar şi
constituirea pronucleului feminin au loc odată cu pătrunderea capului spermiei în
interiorul ovocitului secundar. Ovocitul secundar blocat în metafaza celei de a doua
diviziuni a meiozei este activat instantaneu prin pătrunderea spermiei în
ovoplasmă. La terminarea meiozei, ovocitul secundar expulzează al doilea globul

69
 Embriologie umană

polar. Prin decondensarea cromozomilor, nucleul gametului feminin devine

pronucleul femel (Pronucleus femininus).
-Formarea pronucleului masculin se desfăşoară în interiorul ovocitului
secundar, imediat după intrarea spermiei. Nucleul spermiei îşi măreşte volumul şi
devine pronucleu masculin (Pronucleus masculinus), în timp ce coada spermiei
degenerează. Cei doi pronuclei - masculin şi feminin - sunt morfologic identici, cu
excepţia fragmentelor rămase din filamentele axiale ale spermiei, vizibile la
microscopul electronic pe suprafaţa pronucleului masculin. În această fază a
fecundării cei doi pronuclei îşi măresc volumul prin replicarea ADN-ului. Cei 23
cromozomi care alcătuiesc garnitura cromozomală a pronucleului masculin cât şi
cei 23 cromozomi care alcătuiesc garnitura cromozomală a pronucleului feminin îşi
măresc numărul de cromatide de la una la două pentru fiecare cromozom (fiecare
dintre cei doi pronuclei rămâne haploid - 23 cromozomi - dar fiecare cromozom are
două cromatide). Structura nou formată conţine doi pronuclei haploizi şi poartă
numele de ovotidă (ootidium).
Fuziunea celor doi pronuclei şi formarea zigotului constituie ultima fază a
procesului de fecundaţie. Pronucleul masculin se apropie de cel feminin. Când cei
doi pronuclei ajung în contact, membranele lor nucleare fuzionează iar cei doi
pronuclei se contopesc. Prin contopirea celor doi pronuclei (amfimixia) ovotida
devine zigot (zygota). Zigotul (oul fecundat) este o celulă diploidă (2 X 23)
alcătuită din cei 46 cromozomi caracteristici speciei umane. În ovoplasma zigotului
apar doi centrioli (proveniţi din centriolul proximal al spermiei), care se îndreaptă
către cei doi poli ai celulei. Între cei doi centrioli apare fusul de diviziune pe care
cromozomii se dispun sub forma unei duble plăci ecuatoriale. În acest moment al
fecundării au loc schimburi de cromatină („crossing over”) între cromozomii
omologi. Segregarea cromozomilor şi deplasarea lor spre cei doi poli marchează
sfârşitul fecundării şi începutul procesului de segmentare.
Prin fecundare se realizează:
-activarea ovocitului secundar şi finalizarea diviziunii sale meiotice;
-refacerea garniturii cromozomale diploide a zigotului;
-transmiterea caracterelor ereditare materne şi paterne;
-menţinerea heterogenităţii speciei;
-stabilirea sexului genetic;
-activarea ovotidei şi iniţierea segmentării zigotului.
Fecundaţia reprezintă totodată începutul unui proces de multiplicare şi
diferenţiere celulară, de histo şi morfogeneză, prin care se formează un nou
organism. În prima zi de viaţă prin aranjamentul unic al materialului genetic
(ADN) este determinat sexul şi toate celelalte caracteristici ale dezvoltării somatice
(culoarea părului, a ochilor, fizionomia, etc).
Încărcătura genetică a zigotului nu reprezintă doar suma cromozomilor
materni şi paterni, ci o combinaţie nouă, absolut unică, deoarece prin relocarea

70
 Embriologie umană

unor segmente ale cromozomilor materni şi paterni omologi („crossing over”) se

produce recombinarea materialului genetic. Acest mecanism stă la baza
transmiterii ereditare a caracterelor speciei umane şi a variaţiilor genetice.
Determinarea genetică a sexului depinde de tipul cromozomului sexual al
spermiei care fecundează ovocitul secundar, deoarece gameţii femini sunt
homogameţi cu garnitura cromozomală 22 + X (înaintea meiozei cromozomii
sexuali constituiau o pereche de cromozomi omologi XX) iar gameţii masculini
sunt heterogameţi cu garnitura cromozomală 22 + X sau 22 + Y (înaintea meiozei
cromozomii sexuali constituiau o prereche de cromozomi neomologi XY). Dacă
cromozomul sexual al spermiei care fecundează ovocitul secundar este purtător al
cromozomului Y, zigotul este de sex masculin, cu garnitura cromozomală 44 +
XY, iar dacă spermia care fecundează ovocitul secundar conţine un cromozom X,
zigotul va fi de sex feminin, cu garnitura cromozomală 44 + XX.
Anomaliile de expulzie ale globulului polar pot duce la formarea unui ovul
cu doi nuclei care, fecundat de doi spermatozoizi (unul X, altul Y), realizează un
cariotip în mozaic. În general, organismul elimină prin avort, în primul trimestru de
sarcină, produsul de concepţie cu aberaţii cromozomale (monozomii, trizomii,
poliploidii, mozaicuri). Se consideră că avortul genetic repezintă 25 % din numărul
total de avorturi spontane în primul trimestru de sarcină .
Fertilizarea In Vitro este un procedeu de reproducere asistată în care
sperma şi ovulul sunt combinate în laborator, unde se produce fertilizarea. Pre-
embrionul rezultat este transferat în uterul matern. Fertilizarea in vitro a ovocitelor
şi transferul zigotului în uterul matern este o practică curentă pe plan mondial, cu
rezultate favorabile în 50% dintre cazuri. Realizarea fecundaţiei in vitro presupune
desfăşurarea mai multor etape: stimularea ovulaţiei, recoltarea ovulului,
fertilizarea, cultura embrionară şi transferul embrionar.
-Stimularea procesului de creştere şi maturaţie foliculară prin
administrarea de gonadotropine.
-Prelevarea ovocitelor prin puncţia foliculului ovarian matur, urmată de
aspirarea lichidului folicular care conţine ovocitului şi corona radiata. Ovocitele
pot fi aspirate laparoscopic sau prin puncţie transvaginală (ghidată ultrasonografic).
-Prelevarea spermiilor urmată de diluţia, spălarea, centrifugarea şi plasarea
lor în mediul de cultură hipoton care induce capacitaţia in vitro.
-Fecundarea in vitro propriu-zisă constă în introducerea ovocitului
(proaspăt prelevat) într-o cutie Petri care conţine mediul de cultură, urmată de
introducerea spermiilor în acelaşi mediu de cultură. După 6 – 8 ore de la punerea în
contact a gameţilor se iniţiază procesul de fecundaţie, care durează 33 – 36 ore.
După 10 – 12 ore de la realizarea fecundaţiei, zigotul aflat în procesul de
segmentaţie, în stadiul de 4 blastomere (Cohen, Wood) sau în stadiul de 8 – 16
blastomere este transferat într-un mediu care conţine ser matern inactivat.
Transferul zigotului în uter se efectuează prin intermediul unui cateter introdus

71
 Embriologie umană

progresiv în vagină, apoi în colul uterin, şi în cavitatea uterină. Pentru creşterea

ratei de succes a fecundării in vitro se implantează până la 4 embrioni. În urma
fecundării in vitro se observă un procent mai mare de sarcini multiple dar şi
creşterea incidenţei avorturilor spontane.
Crioconservarea embrionilor. Embrionii rezultaţi din fertilizarea in vitro
pot fi congelaţi (folosind ca agent protector glicerolul, etc.) urmând a fi transferaţi
cu succes după lungi perioade de timp.
Injectarea intracitoplasmatică a spermiilor. Spermatozoidul poate fi
injectat direct în citoplasma ovocitului matur. Această tehnică este folosită cu
succes în cazul cuplurilor în care nu s-a reuşit fecundarea in vitro sau când
cantitatea de spermii prea redusă pentru a se efectua fecundarea in vitro.
Fertilizarea (in vivo) asistată sau transfer intraFallopian al gameţilor
constituie o tehnică prin care spermatozoizii colectaţi sunt depuşi (laparoscopic)
împreună cu ovocitele (obţinute prin super-ovulaţie indusă hormonal, similar
procedeelor folosite la fertilizarea in vitro) în tuba uterină. Fertilizarea are loc în
ampula tubei uterine (locul normal de realizare a fecundaţiei).
Mame surogat constituie o alternativă pentru femeile care pot produce
ovocite mature dar nu pot deveni gravide (histerectomie, etc.). În aceste cazuri se
poate efectua fertilizarea in vitro (cu ovocite ale mamei „naturale”) iar embrionii
obţinuţi sunt transferaţi în uterul altei femei (mama „surogat”), în care embrionul
se dezvoltă, devine făt şi după naştere este redat mamei naturale.

Bibliografie

1. Ancăr Virgiliu, Ionescu Crângu Obstetrică, Ed. Naţional, 2008

2. Chabbert-Buffet N., Meduri G., Bouchard Ph. Selective progesterone
receptor modulators and progesterone antagonists: mechanisms of action
and clinical applications, Human Reproduction11(3):293-307; 2005
3. Crosignani P.G. Nutrition and reproduction in women, Oxford University
Press. Human Reproduction 12(3):193-207; 2006
4. Elder K. In Vitro Fertilisation, Cambridge University Press, 2000
5. Guraya S. Cellular and molecular biology of capacitation and acrosome
reaction in spermatozoa, Int Rev Cytol 199:1; 2000
6. Hardy K., Wright C. Future development in assisted reproductions in
humans, Reproduction 123: 171; 2002
7. Harrison M.R., Evans M.I. The Unborn Patient, 3rd ed., 2001
8. Klonoff-Cohen H. Female and male lifestyle habits and IVF: what is
known and unknown, Human Reproduction 11(2):180-204; 2005
9. Moore K. L., Mark G. Torchia, T.V.N. Persaud The Developing Human:
Clinically Oriented Embryology, 10th edition, Elsevier edit. 2014
10. Oehringer S., Hodgen G. D. The ovarian follicle.Textbook of gynecology,
2nd Ed. Philadelphia, WB Saunders, 2000

72
 Embriologie umană

11. O'Rahilly Ronan, Müller Fabiola Human Embryology and Teratology,

3rd ed. New York: Wiley-Liss, 2001
12. Sadler T. W, Langman J. Langman's Medical embryology, 12th edition
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2013
13. Sido - Gridorescu Fr. Embriogie Generală şi specială, Edit. Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006
14. Stefano L., Pasquale F., Fernando M. Inhibins in female and male
reproductive physiology: role in gametogenesis, conception, implantation
and early pregnancy, Human Reproduction 11(2):123-135; 2005
15. Slack J. Essential Developmental Biology, Oxford Blackwell Sci. 2001
16. Tosti E., Boni R. Electrical events during gamete maturation and
fertilization, Oxford J. Hum Reproduction 10(1):53-65; 2004
17. van Gelder M., van Rooij I., Miller R., Zielhuis G.A., de Jong-van den
Berg L.T., Roeleveld N. Teratogenic mechanisms of medical drugs, Hum
Reprod Update 16 (4): 378–94; 2010

V. EMBRIOGENEZA (Embryogenesis)

Embriogeneza (Embryogenesis) cuprinde primele opt săptămâni de

dezvoltare a produsului de concepţie. Această perioadă a etapei de dezvoltare
intrauterine începe cu formarea zigotului, continuă cu transformarea zigotului în
morulă, apariţia blastocistului, edificarea embrionului (în timpul perioadei
embrionare, săptămânile a 4-a – a 8-a) şi se termină odată cu obţinerea înfăţişării
umane a produsului de concepţie, când se trece la o nouă perioadă de dezvoltare,
perioada fetală.

V.1. Segmentaţia (Fissio)

Segmentaţia (Fissio) constă în diviziuni mitotice repetate ale zigotului,
care încep imediat după terminarea fecundării şi au ca rezultat creşterea rapidă a
numărului de celule. Pe măsură ce segmentaţia avansează, cu fiecare nouă
diviziune, numărul de celule nou formate (blastomere) creşte iar talia acestor celule
scade. Segmentaţia încetează când indicele nucleo-citoplasmatic devine unitar.
La om segmentaţia prezintă următoarele caracteristici:
-este totală, întregul ou fiind implicat în diviziunea mitotică;
-are loc prin planuri de clivaj perpendiculare;
-este aproape egală, blastomerele obţinute având dimensiuni aproape egale,
deşi unele sunt mai mici (micromere) iar altele mai mari (macromere);
Imediat după terminarea fecundării se iniţiază segmentarea. La om
segmentarea zigotului este totală, aproape egală şi are loc prin planuri de clivaj
perpendiculare. Segmentaţia începe cu o primă mitoză a zigotului, în urma căreia la

73
 Embriologie umană

aproximativ 30 de ore de la fecundaţie se obţin două celule noi numite blastomere

(blastomerus) de dimensiuni aproape egale: un micromer şi un macromer (stadiul
de 2 blastomere).
Urmează o nouă mitoză şi la 50 ore din momentul fecundării se obţin patru
blastomere, apoi o nouă mitoză, opt blastomere etc.; diviziunea din cadrul
segmentării progresează prin multipli de 2 (8, 16, 32, etc); la 72 ore se observă 12 ‒
16 blastomere, care alcătuiesc o morulă. Sub această formă pătrunde în cavitatea
uterină şi în următoarele 2 ‒ 3 zile segmentarea continuă cu viteze inegale pentru
micromere şi macromere.
La 96 ore prezintă 58 blastomere din care 5 macromere situate central
formând embrioblastul şi restul micromere situate periferic alcătuind
trofoblastul. În a 4-a zi de la fecundare în interiorul morulei se evidenţiază o
cavitate unică, blastocelul, embrioblastul fiind împins la unul din poli. Aceste
modificări duc la apariţia blastocistului. Celulele sale vor forma pe viitor două
grupe: învelişul periferic (trofoblastul) care va da naştere structurilor nutritive,
inclusiv placentei, şi masa internă, (butonul embrionar sau embrioblastul) care
constituie viitorul embrion.

Zigotul Stadiul de două celule Stadiul de Morulă

Zona pellucida

Figura nr. 16. Segmentaţia în primele 3 zile după fecundaţie.

Următoarea mitoză se finalizează la 40 ‒ 50 ore din momentul fecundării,

prin diviziunea celor două blastomere în patru blastomere (stadiul de 4
blastomere). Diviziunile progresează prin multipli de 2 (8, 16, 32, etc).
La 72 ore (din momentul fecundării) zigotul este divizat în 12 ‒ 16
blastomere care alcătuiesc o formaţiune sferică - morula (morus). Segmentaţia
continuă în interiorul morulei, care la exterior este învelită de zona pellucida.
Printr-o nouă diviziune se obţin 32 blastomere. Blastomerele dispuse spre interiorul

74
 Embriologie umană

morulei alcătuiesc masa celulară internă, fiind înconjurate de blastomerele situate

periferic, care alcătuiesc stratul extern de celule. La aproximativ trei zile din
momentul fecundării, morula pătrunde în cavitatea uterină.

V. 2. Blastocistul (Blastocystis)

La scurt timp după ce morula pătrunde în uter, segmentarea continuă cu

viteze inegale pentru micromere şi macromere. La 96 ore (aproximativ 4 zile de la
fecundaţie) în interiorul morulei se evidenţiază o cavitate unică, plină cu lichid,
denumită cavitatea blastocistului. Odată cu pătrunderea lichidului din cavitatea
uterină, prin zona pellucida, şi acumularea sa în cavitatea blastocistului, cele 58
blastomere existente la 96 ore după fecundaţie se separă în două porţiuni:
-trofoblastul, un strat exterior de micromere (învelişul periferic);
-embrioblastul, un grup de 5 macromere localizate central, în masa
celulară internă.
Produsul de concepţie astfel constituit ia numele de blastocist
(Blastocystis). În evoluţia sa blastocistul trece succesiv prin stadiile de blastocist
unilaminar, bilaminar şi trilaminar.

V. 2. 1. Blastocistul unilaminar (Blastocystis unilaminaris)

Blastocistul unilaminar (Blastocysti unilaminaris) este alcătuit din:

-cavitatea blastocistului;
-embrioblastul;
-trofoblastul (Gr. trophe, hrănire).

Trofoblastul
Cavitatea
blastocistului
Blastocistul
Embrioblastul

Endometrul

Figura nr. 17. Blastocistul unilaminar.

Peretele cavităţii blastocistului este constituit din celule dispuse într-un

singur strat (blastocistul unilaminar), care reprezintă trofoblastul parietal.
Macromerele, care formează masa celulară internă (butonul embrionar sau
embrioblastul), vor constitui embrionul. Celulele trofoblastului dau naştere
structurilor nutritive, inclusiv porţiunii embrio-fetale a placentei.

75
 Embriologie umană

După formarea sa în ziua a 4-a (aproximativ 4 zile de la fecundaţie)

blastocistul unilaminar pluteşte liber în cavitatea uterină timp de aproximativ două
zile, căutându-şi locul ideal de implantare.
Sub influenţa hormonală, endometrul uterin se transformă decidual.
Implantarea se face mai frecvent în mucoasa fundului uterin deoarece, la acest
nivel, tonusul muscular este mai scăzut în săptămâna care urmează ovulaţiei.
Prezenţa zonei pellucida favorizează transferul substanţelor nutritive spre blastocist
şi împiedică fixarea produsului de concepţie. Zona pellucida degenerează treptat şi
dispare în ziua a 5-a. Dispariţia zonei pellucida permite mărirea rapidă de volum a
blastocistului şi alipirea blastocistului (contactul direct) la endometrul uterin.
La începutul zilei a 6-a (ziua a 20-a a unui ciclu menstrual de 28 zile)
blastocistul unilaminar se alipeşte de endometrul uterin care începe să-l erodeze.
Trofoblastul de la nivelul polului embrionar (partea cu care s-a făcut
implantarea în mucoasa uterină) proliferează şi în ziua a 7-a după fecundaţie se
diferenţiază în două straturi:
-un strat intern, denumit citotrofoblast;
-o masă celulară multinucleată, situată extern, denumită sinciţiotrofoblast.
În partea opusă implantării trofoblastul rămâne deocamdată nediferenţiat.

Embrioblast Endoblastul
ul
Cavitatea Trofoblastul
blastocistului

Figura nr. 18. Blastocistul în ziua a 6-a după fecundaţie.

În zona adiacentă embrioblastului (zonă denumită polul embrionar)

sinciţiotrofoblastul emite prelungiri digitiforme care pătrund în endometru, pe care
încep să-l erodeze. Se formează o breşă prin care blastocitul pătrunde în interiorul
endometrului, implantându-se superficial.

76
 Embriologie umană

V. 2. 2. Blastocistul bilaminar (Blastocystis bilaminaris)

Săptămâna a 2- a dezvoltării este caracterizată prin următoarele procese majore :

- sfârşitul nidaţiei;
- transformarea embrioblastului (buton embrionar) în disc embrionar
bilaminar, aspect caracteristic stadiului de blastocist bilaminar (Blastocystis
bilaminaris);
- apariţia structurilor extraembrionare (primordiul cavităţii amniotice şi
sacul vitelin primar);
-continuarea diferenţierii trofoblastului în sinciţiotrofoblast şi
citotrofoblast, urmată de constituirea corionului.

V. 2. 2. 1. Formarea discului embrionar bilaminar

În săptămâna a doua după fecundaţie, în timp ce se finalizează implantaţia,

la nivelul blastocistului se desfăşoară intense procese de diferenţiere.
La începutul stadiului de blastocist bilaminar (la trecerea din ziua a 7-a în
ziua a 8-a după fecundaţie) embrioblastul capătă o formă turtită, circulară,
asemănătoare unui disc.

Vase sanguine materne Sinciţiotrofoblastul

Primordiul cavităţii Ectoblastul Endoblastul Citotrofoblastul

amniotice
Cavitatea blastocistului

Figura nr. 19. Blastocistul bilaminar în ziua a 8-a după fecundaţie. Polul embrionar.

La sfârşitul zilei a 7-a după fecundaţie în interiorul ectoblastului

embrionar, imediat sub trofoblastul polului de implantare apare un mic spaţiu

77
 Embriologie umană

denumit primordiul cavităţii amniotice. Podeaua primordiului cavităţii amniotice

este alcătuită din celule înalte, de dimensiuni mari, cu activitate proliferativă
intensă, dispuse sub forma unui strat ce constituie ectoblastul (Ectoblastus) sau
epiblastul embrionar (Epiblastus embryonicus) numit şi Ectodermul primar.
În ziua a 8-a după fecundaţie ectoblastul proliferează pe faţa
embrioblastului dinspre cavitatea blastocistului, alcătuind un strat de celule
cuboidale, de dimensiuni reduse, care constituie hipoblastul (Hypoblastus) numit şi
endoblast (Endoblastus) sau endodermul primar. Studii de embriologie comparată
sugerează că hipoblastul ia naştere prin delaminarea embrioblastului (Luckett WP).
Subiacent discului embrionar, peretele unilaminar al cavităţii blastocistului
se dedublează (devine bilaminar) prin apariţia unui strat de celule turtite care
formează membrana exocelomică (Membrana exocoelomica). Această membrană
subţire tapetează faţa internă a citotrofoblastului, şi se continuă cu endoblastul de
pe circumferinţa discului embrionar, delimitând împreună cavitatea exocelomică
(lecitocelul primar) numită sacul vitelin primar (Saccus vitellinus primarius).
Endoblastul devine plafonul cavităţii exocelomice.

Sinciţiotrofoblastul

Citotrofoblastul

Primordiul cavităţii amniotice

Ectoblastul

Endoblastul

Cavitatea exocelomică (Lecitocel I)

Magma reticulată

Trofoblast nediferenţiat

Figura nr. 20. Blastocistul bilaminar în ziua a 8-a după fecundaţie.

În stadiul de blastocist bilaminar, între cavitatea amniotică şi sacul vitelin

78
 Embriologie umană

primar se formează discul didermic (discul bilaminar), alcătuit din cele două foiţe
(ectoblast şi) care aderă între ele:
-ectoblastul (ectodermul primitiv) care alcătuieşte podeaua amnionului;
-endoblastul (endodermul primitiv) care constituie plafonul lecitocelului.
La sfârşitul săptămânii a doua diametrul discului bilaminar are dimensiuni
cuprinse între 0,1 ‒ 0,2 mm.
Expunerea produsului de concepţie la agenţi teratogeni în timpul primelor
două săptămâni poate distruge blastocistul şi/sau poate determina avort spontan.

V. 2. 2. 2. Implantaţia (Phasis implantationalis)

În ziua a 8-a după fecundaţie, odată cu individualizarea

sinciţiotrofoblastului şi a citotrofoblastului, blastocistul trece de la modul de
hrănire autotrof din rezervele proprii ale zigotului, la hrănirea heterotrofă, pe seama
substanţelor hrănitoare rezultate din eroziunea endometrului uterin transformat
decidual.
Implantaţia (Phasis implantationalis) sau nidaţia (Fr. Nid, cuib) începe la
sfârşitul primei săptămâni de viaţă i.u. şi se definitivează la sfârşitul celei de a
doua. Pe tot parcursul implantaţiei oul se afundă progresiv în endometru, până când
va fi acoperit total de acesta. Celulele sinciţiotrofoblastului dislocă celulele
endometriale din centrul zonei de implantare, care suferă un proces de apoptoză
(moarte celulară dirijată) ce favorizează invazia endometrului.
Pe măsură ce implantaţia blastocistului avansează, contactul trofoblastului
cu endometrul se extinde favorizând diferenţierea trofoblastului în citotrofoblast şi
sinciţiotrofoblast. Citotrofoblastul este constituit dintr-un strat de celule
mononucleate, cu mitoze frecvente, prin care se obţin noi celule, care migrează în
sinciţiotrofoblast, unde fuzionează şi îşi pierd membrana celulară.
Sinciţiotrofoblastul constă într-o masă celulară multinucleată, care se extinde rapid
şi produce hormonul gonadotrop corionic (hCG).
În timpul procesului de implantare, sinciţiotrofoblastul suferă modificări
importante. În ziua a 9-a după fecundaţie, sinciţiotrofoblastul pătrunde în stroma
endometrială şi în masa sa apar cavităţi denumite lacune care în zilele a 10-a şi a
11-a confluează începând din dreptul polului embrionar al blastocistului. Se
formează o reţea lacunară ce conferă sinciţiotrofoblastului aspect buretos.
În ziua a 9-a şi a 10-a blastocistul depăşeşte epiteliul uterin şi pătrunde în
stroma endometrială. Celulele stromei din zona de contact cu trofoblastul se
transformă decidual, devin poliedrice şi acumulează glicogen şi material lipidic.
Unele celule deciduale degenerează iar substanţele pe care le conţin pătrund in
lacune, de unde (prin difuziune) străbat sinciţiotrofoblastul, constituind sursa
nutritivă a blastocistului (nutriţie heterotrofă). Sub aceasta zonă şi în jurul ei se
produce congestie vasculară şi edem. Capilarele endometrului se dilată prin

79
 Embriologie umană

acţiunea unei substanţe vasodilatatoare secretate de trofoblast, şi capătă aspect

sinusoid. Prin distrugerea capilarelor (de către enzimele emise de sinciţiotrofoblast)
sângele conţinut în capilare extravazează în endometru. În această perioadă are loc
contactul propriu-zis între organismul matern şi embrion. Se stabileşte toleranţa
imunitară a mamei la „alogrefa” reprezentată de blastocistul bilaminar.
Modificările celulare şi vasculare, împreună cu cele ale glandelor uterine,
constituie reacţia deciduală.

Figura nr. 21. Primele 2 săptămâni după fecundaţie. Ovulaţia, fecundaţia, transportul
zigotului prin tuba uterină, morula la intrarea în cavitatea uterină, implantaţia blastocistului
în endometru. (după Gray ).

80
 Embriologie umană

Transformarea deciduală intereseaza iniţial numai zona de implantare, dar

ulterior cuprinde tot endometrul, cu un gradient de omogenitate care scade de la
zona de implantare spre coarnele uterine.
Decidualizarea se află sub control hormonal. Ea presupune pregătirea
prealabilă a endometrului de către secreiţa hormonală estro-progestativă ciclică,
fiind desăvârşită prin prezenţa blastocistului.
Stabilirea circulaţiei utero-placentare are loc în zilele a 11-a şi a 12-a, prin
ruperea capilarelor sinusoide sub acţiunea sinciţiotrofoblastului, şi
pătrunderea sângelui matern în reţeaua lacunară prin care va circula lent. În zilele
11 ‒ 12 de la fecundaţie, blastocistul este complet implantat fiind situat în
întregime sub epiteliul
endometrial (implantaţie interstiţială). Breşa de pătrundere este parţial
astupată de un dop fibrinos ce determină o mică proeminenţă la suprafaţa
endometrului. În zilele a 12-a şi a 13-a epiteliul endometrial din zona prin care a
pătruns blastocistul se reface complet, moment în care implantaţia se consideră
încheiată.
Ca rezultat al transformării lacunare a sinciţiotrofoblastului, acesta va fi
compus din trabecule neregulate. Partea periferică a sinciţiului absoarbe sângele
extravazat şi continuă invazia în stroma adiacentă. În a 12-a zi după fecundaţie
trabeculele sinciţiale şi spaţiile lacunare sunt bine stabilite dar nu sunt uniform
dezvoltate în jurul produsului de concepţie. Către cavitatea uterină, trofoblastul
formează un strat subţire, în timp ce spre peretele uterin formează o placă groasă şi
continuă să se diferenţieze într-un strat intern (citotrofoblastul) şi unul extern
(sinciţiotrofoblastul), transformat lacunar. Această diferenţiere pare a se datora
suportului nutritiv mult mai redus al porţiunii dinspre cavitatea uterină.
În zilele 12 – 13 după fecundaţie, trofoblastul de pe întreaga circumferinţă
a blastocistului este diferenţiat în citotrofoblast şi sinciţiotrofoblast iar lacunele
trofoblastice pline cu sânge sunt despărţite prin trabecule de sinciţiotrofoblast.
În zilele 13 şi 14 reacţia deciduală cuprinde o zonă întinsă. La sfârşitul
săptămânii a doua, citotrofoblastul emite prelungiri cu aspect de cordoane, care
invadează treptat interiorul trabeculelor sinciţiotrofoblastice alcătuind vilozităţi
primare (Villus primarius). În săptămâna a treia mezenchimul extraembrionar care
căptuşeşte trofoblastul pătrunde în axul vilozităţilor primare transformându-le în
vilozităţi secundare (villi secundari). Prin apariţia vaselor de sânge în axul
mezenchimal, vilozităţile secundare devin vilozităţi terţiare (Villi tertiarii).
Anomaliile de implantaţie apar ca răspuns la acţiunea a numeroase
categorii de factori patogeni (inflamatori, genetici, imunologici, hormonali etc.),
care pot determin, fie eşecul total al procesului de implantaţie, fie producerea sa
defectuoasă (anomalii de sediu sau dezvoltarea unei placente patologice).
Eşecul total al implantaţiei determină avorturi spontane.
Eşecul parţial al implantaţiei şi consecutiv al placentaţiei poate determina

81
 Embriologie umană

dezvoltarea sarcinilor ectopice intra- sau extrauterine. Dezvoltarea unei placente

patologice afectează grav produsul de concepţie, ajungându-se uneori la moartea in
utero a produsului de concepţie.
Sediul normal implantaţiei este situat superior şi posterior între ostiumul
tubelor uterine, pe faţa anterioară sau posterioară a corpului uterin; implantările în
oricare alt loc constituie sarcini ectopice.
Sarcina ectopică intrauterină (Pregnantia intrauterina) poate fi:
-istmică, lângă orificiul intern al uterului, cu placenta de dimensiuni reduse
(placenta praevia);
-într-un corn rudimentar al unui uter malformat;
-cervicală, în interiorul colului uterin, extrem de rară (0,15%), are
prognostic grav prin hemoragiile masive care însoţesc avortul spontan care se
produce în aceste cazuri.
Sarcinile ectopice extrauterine includ cazurile la care implantaţia se face în
afara uterului. Cele mai frecvente (98% din cazuri) sunt sarcinile tubare, dar s-au
observat şi sarcini abdominale, ovariene sau forme mixte, tubo-ovariene sau tubo-
abdominale. Sarciniile ampulare şi/sau pavilionare se finalizează prin: avortul
tubar, ruptura tubară, extrem de rar continuarea sarcinii pînă în trimestrul al II -lea.
Sarcina ectopică extrauterină (Pregnantia extrauterina) poate fi:
-tubară (Pregnantia extrauterina tubalis), cea mai frecventă (92 ‒ 98%)
localizată în ampula tubei uterine (ampulară) sau în pavilion (pavilionară);
-abdominală (Pregnantia extrauterina abdominalis):
- primară (Pregnantia extrauterina abdominalis Primaria);
- secundară (Pregnantia extrauterina abdominalis Secundaria).
-ovariană (Pregnantia extrauterina ovariana), foarte rar întâlnită (1 – 2%);
- mixtă: - tubo-ovariană;
- tubo-abdominală.
Sarcina cervicală este determinată de implantarea primitivă a blastocistului
în canalul cervical, sub orificiul cervical intern. Poate fi considerată ca o varietate
de placenta praevia primară.
Implantaţia joasă, care determină formarea unei placente scurte (placenta
praevia primară) poate fi determinată de neconcordanţa ritmului de diviziune şi
progresie tubo-uterină a blastocistului, cu stadiul de pregătire pentru nidaţie al
endometrului (prin insuficienţa secretorie a corpului progestativ ovarian). În aceste
cazuri blastocistul ajunge pînă în regiunea istmică şi se implantează la acest nivel.
Această ipoteză ar putea explica apariţia placentei praevia la primiparele tinere,
fără antecedente inflamatorii genitale, la femeile care au urmat un tratament pentru
combaterea infertilităţii sau cu mai multe avorturi spontane în antecedente.
O altă cauză de apariţie a implantaţiei joase o constituie perturbarea
transformării predeciduale a endometrului din regiunea corpului uterin, în perioada
preimplantaţională, ca urmare a diminuării receptivităţii hormonale primare

82
 Embriologie umană

(malformaţii uterine), sau secundar unor procese inflamatorii. Această ipoteză

explică incidenţa crescută a placentei praevia în malformaţiile uterine, la femeile
cu chiuretaje în antecedente, la marile multipare, după intervenţii chirurgicale pe
uter (miomectomii joase sau operaţii cezariene), precum şi asocierea frecventă a
placentei praevia cu creşterea aderenţei placentei.
Secundar tulburărilor placentaţiei, cazurile de placenta praevia prezintă
frecvent anomalii de inserţie ale cordonului ombilical (inserţie paracentrală,
marginală sau velamentoasă) sau anomalii ale vaselor ombilicale (arteră ombilicală
unică) care afectează grav circulaţia feto-placentară.

V. 2. 3. Blastocistul trilaminar (Blastocystis trilaminaris)

Ultimul stadiu în evoluţia blastocistului corespunde blastocistului trilaminar

(Blastocystis trilaminaris), existent în zilele a 12-a – a 14-a după fecundaţie.
În acest stadiu de dezvoltare se diferenţiază mezodermul extraembrionar,
cavitatea corială şi sacul corial.
Discul bilaminar continuă procesul de diferenţiere. Celulele neregulate
care alcătuiesc ectoblastul devin columnare, înalte şi se dispun într-un singur strat,
constituind podeaua cavităţii amniotice (Cavitas amniotica). Ectoblastul se
continuă la periferia discului bilaminar, cu celule mari şi turtite denumite celule
amniogene (cellulae amniogenicae) care alcătuiesc tavanul cavităţii amniotice.
Primordiul cavităţii amniotice devine amnion primar (Amnion primarium).
Celulele endoblastului devin cubice şi se dispun într-un singur strat,
constituind tavanul sacului vitelin. Endoblastul ia numele de endoderm embrionar
primar (Endoderma embryonicum). La periferia discului bilaminar, celulele cubice
ale endoblastului se continuă cu celulele turtite situate pe suprafaţa sacului vitelin,
care alcătuiesc membrana exocelomică.
Un eveniment major al stadiului de blastocist trilaminar este diferenţierea
ţesutului mezenchimal şi migrarea celuleor mezenchimale extraembrionare între
peretele sacului vitelin primitiv şi trofoblast (situat la exterior).
Încă din ziua 10-a (vârsta fertilizării) trofoblastul se detaşează de primordiul
cavităţii amniotice şi de lecitocelul primar, care rămân la polul de implantare.
Spaţiul dintre trofoblast şi cele două vezicule se umple cu o masă de celule
mezenchimatoase dispuse în reţea - magma reticulată (Magma reticulare).
Transformărilor rapide de la nivelul trofoblastului sunt urmate de
transformări mai lente la nivelul discului bilaminar. Celule endoblastului alunecă
pe faţa internă a membranei exocelomice delimitând sacul vitelin secundar
(lecitocelul secundar), de dimensiuni mai reduse faţă de lecitocelul primar. O parte
din lecitocelul primar se elimină sub formă de chisturi exocelomice.
În ziua a 12-a (vârsta fertilizării) în interiorul magmei reticulate apar spaţii
mari (lacune) care fuzionează alcătuind o cavitate unică numită cavitatea corială

83
 Embriologie umană

(Cavitas chorionica) sau celomul extraembrionar (Coeloma extraembryonicum)

care persistă până în săptămâna a 9-a.

Discul embrionar bilaminar Sacul vitelin

Corionul Endometrul embrionar

Amnionul primar Cavitatea corială

Figura nr. 22. Blastocistul trilaminar.

Prin apariţia cavităţii coriale pline cu lichid, mezodermul extraembrionar

este împins excentric împărţindu-se în două foiţe continue care acoperă cele două
vezicule (amnionul şi lecitocelul secundar) şi faţa internă a citotrofoblastului:
- mezodermul extraembrionar somatic sau somatopleural care căptuşeşte
citotrofoblastul şi se continuă pe suprafaţa amnionului acoperindu-l;
-mezodermul extraembrionar splanhnic sau splanhnopleural care înveleşte
sacul vitelin.
La extremitatea caudală a discului embrionar persistă o punte de ţesut
mezenchimal extraembrionar care se condensează alcătuind pediculul de fixaţie
(Pedunculus connexens). Prin intermediul pediculului de fixaţie, embrionul se
menţine în contact cu trofoblastul. Pediculul de fixaţie conectează mezoblastul
extraembrionar somatic şi trofoblastul cu mezoblastul extraembrionar splanhnic şi
discul embrionar.
Mezodermul extraembrionar somatic, împreună cu cele două straturi ale
trofoblastului (citotrofoblastul şi sinciţiotrofoblastul) pe care îl căptuşeşte
alcătuiesc corionul (Chorion). Corionul formează peretele sacului corial, în
interiorul căruia se află discul embrionar (situat între amnion şi sacul vitelin, şi
suspendat de pediculul de fixaţie).

V. 3. Gastrulaţia (Gastrulatio) - săptămâna a 3-a

În săptămâna a 3-a după fecundaţie (la cinci săptămâni de la prima zi a

ultimului ciclu menstrual) produsul de concepţie ajuns în stadiul de disc embrionar
(Periodus discus embryonici) intră în etapa de gastrulaţie (Gastrulatio)
caracterizată prin următoarele procese:
-inducţie şi remaniere tisulară;
-migrare celulară;
-organizare morfogenetică.

84
 Embriologie umană

Vilozitate primară
Vase sanguine
sinusoide materne
Cavitatea amniotică

Pedicul de fixaţie

Lecitocelul secundar

Mezodermul extra-
embrionar Splanhnic

Mezodermul extra-
embrionar Somatic

Epiteliul endometrial refăcut Chist exocelomic

Figura nr. 23. Blastocistul trilaminar în ziua a 14-a după fecundaţie.

După ce embrionul se nidează cu succes, suferă o restructurare şi

diferenţiere a celulelor componente. Are loc o rearanjare a celulelor care se dispun
în trei straturi: ectoderm, mezoderm, endoderm intraembrionar. Din mezodermul
axial se conturează notocordul (coarda dorsală) care induce dezvoltarea iniţială a
sistemului nervos şi a coloanei vertebrale. Se formează tubul cardiac primitiv care
este animat de contracţii începând cu ziua a 20-a de viaţă intrauterină. Se dezvoltă
o reţea vasculară care permite schimburi de substanţe cu sângele matern şi astfel
are loc trecerea la modul de nutriţie hemotrof (Lat. hemos / sânge).

85
 Embriologie umană

Procesul prin care discul embrionar didermic devine trilaminar se numeşte

„gastrulaţie”.
În timpul gastrulaţiei au loc următoarele evenimente:
-apariţia liniei primitive (Linea primitiva);
-formarea notocordului (Notochorda);
-diferenţierea mezodermului intraembrionar (Mesoderma
intraembryonicum);
-transformarea discului bilaminar în disc trilaminar;
-diferenţierea primordiile de organe din cele trei foiţe embrionare.
Gastrulaţia începe în ziua a 15-a (vârsta fertilizării), odată cu apariţia liniei
primitive pe suprafaţa discului embrionar, ca urmare a proliferării şi migrării
celulelor epiblastice în plan medio-sagital Linia primitivă (Linea primitiva)
proemină în cavitatea amniotică sub forma unei benzi înguste de epiblast, dispusă
în regiunea caudală a feţei dorsale a discului embrionar.
Prin acumularea de noi celule epiblastice pluripotente, care se divid rapid,
extremitatea cranială a liniei primitive se îngroaşă alcătuind nodul primitiv Hensen
(Nodus primitivus). Concomitent, prin invaginarea celulelor epiblastice, în
interiorul liniei primitive ia naştere un şanţ primitiv (Sulcus primitivus) care se
continuă în centrul nodului primitiv cu o mică depresiune numită foseta primitivă
(Fovea primitiva). Odată cu apariţia liniei primitive se pot identifica:
-axa cranio-caudală;
-polul cranial; şi polul caudal;
-faţa ventrală şi faţa dorsală a embrionului;
-marginile dreaptă şi stângă.
Imediat după apariţia liniei primitive, celulele sale se divid prin mitoze
succesive. Iau naştere celule rotunde, care părăsesc suprafaţa liniei primitive pentru
a pătrunde în interiorul şanţului primitiv (invaginare) şi a migra între ectoblast şi
endoblast. Stratul continuu de celule dispuse între ectoblast şi endoblast,
suspendate într-o matrice gelatinoasă, constituie mezenchimul. Celulele
mezenchimale prezintă mişcări ameboide şi o activitate fagocitară intensă.
Linia primitivă continuă să formeze celule mezenchimale până în prima
jumătate a săptămânii a patra, după care producerea de noi celule scade progresiv,
ca şi dimensiunile liniei primitive. În a doua parte a săptămânii a patra (vârsta
fertilizării) persistă un rest al liniei primitive situat în regiunea sacro-coccigiană iar
la sfârşitul săptămânii a patra linia primitivă degenerează complet şi dispare.
Persistenţa unor resturi ale liniei primitive după naştere dezvoltă teratoame
sacrococcigiene la 1 din 35000 nou-născuţi. Diagnosticul antenatal al acestor
tumori dezvoltate din celulele pluripotente ale liniei primitive (tumora conţine
tipuri variate de ţesuturi, dezvoltate din toate cele trei foiţe embrionare) permite
excizia chirurgicală promptă şi asigură un prognostic bun.
Celulele mezenchimale de la nivelul liniei primitive migrează astfel:

86
 Embriologie umană

-între ectoderm şi endoderm, din centru către periferia discului embrionar

trilaminar, alcătuind cea de a treia foiţă a discului trilaminar, numită mezodermul
intraembrionar (Mesoderma intraembryonicum);
-înspre polul cranial al embrionului, de o parte şi de cealaltă a procesului
notocordal şi în jurul plăcii precordale, alcătuind cranial faţă de ea mezodermul
cardiogen (Mesoderma cardiogenicum) dispus în formă de potcoavă;
-spre părţile laterale ale discului embrionar trilaminar, la a cărui periferie
se continuă cu mezodermul extraembrionar;
-în regiunea caudală, pătrunzând în pediculul de fixaţie ca mezoderm
secundar.
Celulele mezenchimale aflate în foseta primitivă a nodul primitiv descris
de Hensen migrează cranial şi median, alcătuind un cordon celular numit procesul
notocordal sau lama notocordală (Lamina notochordalis).
Iniţial procesul notocordal este situat median şi longitudinal, între ectoblast şi
endoblast, apoi procesul notocordal creşte în direcţie cranială până ajunge în
contact cu lama precordală, pe care nu o poate străbate deoarece este ferm ataşată
ectodermului supraiacent.
Lama precordală (Lamina prechordalis) constituie primordiul structurii
didermice denumită membrana oro-faringiană primitivă (Membrana
oropharyngealis primitiva) alcătuită din cele două foiţe - ectoderm şi endoderm -
fără celule mezodermale. Membrana oro-faringiană este o membrană didermică,
de aspect circular, cu dimensiuni reduse.

Amnionul secţionat
pentru a permite Faţa dorsală a
observarea feţei dorsale discului trilaminar
a discului trilaminar

Nodul primitiv

Linia primitivă

Figura nr. 24. Gastrulaţia. Faţa dorsală a discului trilaminar după îndepărtarea amnionului.
Ziua a 16-a după fecundaţie.

87
 Embriologie umană

Lama precordală

Faţa dorsală a
discului trilaminar

Nodul primitiv

Linia primitivă

Membrana cloacală

Figura nr. 25. Gastrulaţia. Formarea notocordului.

Ziua a 18-a după fecundaţie.

Amnionul Ectodermul Foseta primitivă

Alantoida

Canalul neuroenteric
Placa
precordală Notocordul
Mezodermul intraembrionar
Endodermul

Figura nr. 26. Gastrulaţia. Secţiune transversală. Zile 16 – 17 după fecundaţie.

În zilele 16 – 17 (vârsta fertilizării) foseta primitivă se adânceşte în

interiorul procesului notocordal dând naştere unui canalul notocordal (Canaliculus

88
 Embriologie umană

Amnionul Placa neurală Notocordul

Nodul primitiv

Pedicul de fixaţie

Mezodermul
cardiogen

Tavanul
sacului
Alantoida
vitelin

Figura nr. 27. Gastrulaţia. Formarea notocordului.

Secţiune medio-sagitală. Ziua a 18-a după fecundaţie.

notochordalis) care străbate întregul proces notocordal. În acest stadiu de

dezvoltare, procesul notocordal are aspectul unui tub celular care se extinde cranial
de nodul primitiv, spre lama precordală.
Podeaua procesului notocordal fuzionează cu endodermul embrionar
subiacent. În următoarele 24 ore cele două foiţe fuzionate (podeaua canalului
notocordal şi endodermul embrionar subiacent) degenerează progresiv. Se
realizează pentru scurt timp o comunicare între canalul notocordal şi sacul vitelin.
Porţiunea proximală a canalului notocordal persistă temporar sub numele de canal
neuroenteric (Canaliculus neuroentericus), stabilind o comunicare tranzitorie între
cavitatea amniotică şi sacul vitelin.
Breşa din tavanul sacului vitelin se reface rapid. Porţiunea rămasă din
procesul notocordal ia forma unei plăci aplatizate denumită placa notocordală sau
lama notocordală (Lamina notochordalis) care se desprinde din endoderm.
După desprinderea notocordului, endodermul plafonului sacului vitelin se reface
devenind endoderm definitiv.

89
 Embriologie umană

Celulele plăcii notocordale situate la extremitatea cranială a embrionului

proliferează, apoi se înrulează alcătuind coarda dorsală sau notocordul
(Notochorda) dispus median, de la membrana oro-faringiană la nodul primitiv.
Notocordul constituie o structură alcătuită din mezodermul axial care a parcurs
etapele de canal notocordal, placă cordală, coardă dorsală.
În perioada embrionară notocordul îndeplineşte multiple roluri:
-conferă planul simetriei bilaterale;
-defineşte axul primordial al corpului (axul longitudinal) şi îi conferă
rigiditate;
-constituie un schelet axial provizoriu al embrionului uman;
-indică locul de amplasare al viitoarelor corpuri vertebrale;
-funcţionează ca inductor primar.
Notocordul induce transformarea ectodermului supraiacent în placă neurală
şi apariţia şanţului neural.

Bibliografie

1. Ancăr Virgiliu Obstetrică şi Ginecologie, Ed. Medicală, Bucureşti, 2008

2. Andronescu A. Anatomia dezvoltării omului, Ed. Medicală, Bucureşti,
1987
3. Bajekal N.R., Michel MZ, Li T. C. Audit standards in ectopic pregnancy, J
Obstet Gynecol 20: 119; 2000
4. Collins P. Gray's Anatomy, 40thed. Churchill Livingstone, Edit. 2009
5. Galan A., O’Connor J.E. The human blastocyst regulates endometrial
epithelial apoptosis in embryonic adhesion, Biol Reprod 63: 430; 2000
6. Gilbert S.F. Developmental biology, 6th ed. Saunders, Sinauer; 2000
7. Lessey B.A. The role of the endometrium during embryo implantation,
Human Reprod 15 (Supl 6): 39; 2000
8. Levine D. Ectopic pregnancies în Ultrasonography in Obstetrics and
Gynecology, 4th ed. Philadelphia, W.B. Saunders; 2000
9. Lyons R.A., Saridogan E. The reproductive significance of human
Fallopian tube cilia, Human Reproduction Update 12(4):363-372; 2006
10. Matijevic R., Kurjak A. Early pregnancy loss în The embryo as a patient,
Kurjak A., Chervenak F.A., Carrera J. M. (eds); 2001
11. Smith S.K. Angiogenesis and implantation, Hum Reprod 15: 59; 2000
12. Strowitzki T., Germeyer A., Popovici R. and von Wolff M. The human
endometrium as a fertility-determining factor, Oxford University Press,
Human Reproduction 12(5):617-630; 2006

90
 Embriologie umană

V. 4. Perioada embrionară - săptămânile a 4-a – a 8-a

Perioada embrionară cuprinde primele 60 zile (8 săptămâni ) de dezvoltare

intrauterină constituind perioada cu cel mai mare risc teratogen de pe parcursul
întregii vieţi a produsului de concepţie, deoarece în această perioadă iau naştere
primordiile tuturor organelor.
În primele 4 săptămâni, pornind de la zigot (oul fecundat) se formează
embrionul; această perioadă reprezintă embriogeneza (Embriogenesis). Producerea
unei agresiuni în primele 4 săptămâni de dezvoltare intrauterină poate determina
avortarea embrionului.
În săptămânile 4 ‒ 8 de viaţă intrauterină are loc formarea organelor -
organogeneza (Organogenesis) şi modelarea lor - morfogeneza (Morphogenesis).
Producerea unei agresiuni în săptămânile 3 – 8 poate determina apariţia de
malformaţii congenitale grave.
Caracterele generale care marchează perioada embrionară sunt:
-stabilirea formei generale a corpului,
-apariţia primordiilor de organe.
Gastrulaţia este urmată începând din zilele 22 – 24 de o nouă perioadă
evolutivă neurulaţia (Neurulatio); săptămâna a 4-a corespunde stadiului de
dezvoltare „neurulă”.
În cursul neurulaţiei continuă creşterea discului embrionar mai întâi în sens
cranio-caudal, în lungime, apoi şi în lăţime, mai ales în jumătatea cefalică, încât
discul embrionar îşi modifică forma luând aspect piriform iar dimensiunile sale
cresc de la 2,6 mm. la vârsta de 21 zile, la 5,5 mm în zilele 24 – 26 de dezvoltare
intrauterină. La începutul săptămânii a 4-a neurula prezintă toate regiunile
topografice ale viitorului embrion dispuse în plan orizontal.
Aria discului embrionar apare împărţită în trei zone:
-zona mediană cu nodul Hensen în centru, prelungirea cefalică şi linia
primitivă extinse către cei doi poli;
-zonele laterale, în care a apărut al treilea strat celular - mezoblastul
(mezenchimul) intraembrionar - care se continuă la marginile discului embrionar
cu mezoblastul extraembrionar.
În ziua 19 – 20 dispare linia primitivă, în locul ei situându-se notocordul.
Celulele ectoblastului supraiacente notocordului proliferează alcătuind placa
neurală, dispusă median, longitudinal, deasupra notocordului. Sub efectul inductor
al notocordului placa neurală se înfundă alcătuind şanţul neural, delimitat de două
creste. Prin alipirea buzelor şanţului neural ia naştere tubul neural; cele două creste
neurale se dezvoltă de o parte şi de cealaltă a tubului neural.
Mezoblastul situat de o parte şi de alta a notocordului se diferenţiază în
două mase paraaxiale, două mase intermediare şi două mase laterale.Masele
celulare diferenţiate din cele trei straturi de celule ale discului embrionar
(ectoderm, endoderm, mezoderm) continuă să evolueze, fiecare participă la

91
 Embriologie umană

formarea structurilor embrionare şi ulterior fetale.

Dezvoltarea rapidă şi inegală a tubului neural (mai accentuată în regiunea
rostrală) determină curbarea activă a neurulei în axul longitudinal. Concomitent are
loc o încurbare în sens transversal, în mod pasiv ca urmare a involuţiei sacului
vitelin. În acest timp, datorită creşterii discului embrionar în sens cranio-caudal,
medio-ventral şi dorso-ventral marginile discului embrionar se apropie una de
cealaltă pe faţa ventrală, discul se alungeşte devenind un tub cilindric curbat, cu
extremităţile orientate una spre cealaltă, pe faţa ventrală.
În cursul săptămânii a 4-a de viaţă intrauterină pe suprafaţa spatelui
embrionar se observă proeminenţele somitelor. Tubul neural este închis numai în
dreptul lor, prezentând neuroporul anterior şi posterior care se închid la 24
respectiv 28 zile de viaţă intrauterină.
În ziua a 24-a îşi fac apariţia primele două din cele şase perechi de arcuri
branhiale iar cordul proemină ventral. La vârsta de 26 zile devin vizibile
primordiile membrelor superioare şi placodele otice.
În ziua a 28-a apar primordiile membrelor inferioare şi placodele
cristaliniene. Se observă intestinul cu cele trei segmente: anterior, mijlociu şi
posterior; din intestinul anterior se dezvoltă primordiul aparatului respirator.
Transformarea discului embrionar pe parcursul săptămânii a 4-a a
dezvoltării într-o formaţiune tubulară prin procesele de curbare duce la apariţia
embrionului. La sfârşitul acestei săptămâni embrionul măsoară cca. 4,5 mm, are o
formă puternic arcuită, este de 10.000 de ori mai mare decât oul fecundat originar
şi se dezvoltă rapid.
V. 4. 1. Neurulaţia (Neurulatio)
În timpul neurulaţiei, în săptămâna a 4-a, continuă diferenţierea celor trei
foiţe embrionare:
-ectodermul embrionar (Ectoderma embryonicum),
-endodermul embrionar (Endoderma embryonicum),
-mezodermul embrionar (Mesoderma intraembryonicum).
Neurulaţia este un proces indus de notocord, sub influenţa căruia din
ectodermul embrionar se formează:
-placa neurală,
-şanţul neural,
-crestele neurale,
-tubul neural.
În ziua a 18-a a dezvoltării intrauterine ectodermul din regiunea cranială a
discului embrionar, situat dorsal de notocord, proliferează alcătuind placa neurală
(Lamina neuralis). Placa neurală se continuă lateral cu ectodermul din care s-a
format, printr-o zonă denumită joncţiune neuroectodermală (Junctio
neuroectodermalis).

92
 Embriologie umană

Ectodermul Ganglionul spinal

superficial
Tubul neural

Sclerotom

Somita
½ caudală
½ rostrală
Dermo-
Notocordul
miotom

Aorta dorsală

Figura nr. 28. Reprezentarea schematică a căilor de migrare urmate de celulele crestelor
neurale. După emergenţa celulelor din tubul neural (1), celulele crestelor neurale migrează
dorso-ventral printre tubul neural şi sclerotom (2), sau înăuntrul limitelor părţii rostrale a
somitei, ce contribuie la formarea ganglionul spinal situat pe traiectul rădăcinii dorsale) (3)
a nervului spinal. Alte celule migrează printre sclerotom şi dermamiotom (4) sau printre
două somite consecutive (5) şi ajung la aorta dorsal,ă unde se comasează lanţul primar al
ganglionilor simpatici. Celulele crestelor neurale pot urma şi calea longitudinală, înapoia
ectodermului siperficial (6), sau de-a lungul aortei dorsale (7). Celulele crestelor neurale ce
migrează printre ectoderm şi dermamiotom se vor diferenţia în celule pigmentare. (după Le
Douarin).

Iniţial, placa neurală este situată cranial de nodul primitiv. Concomitent cu

alungirea notocordului, placa neurală se alungeşte până la membrana oro-
faringiană. În aceeaşi zi, placa neurală invaginează de-a lungul axului median
longitudinal (dorsal de notocord) formând:
-şanţul neural (Sulcus neuralis) - supraiacent notocordului,
-două plici neurale (Plica neuralis) dispuse de o parte şi de cealaltă a
şanţului neural, pe toată lungimea sa.
Plicile neurale se dezvoltă mai intens la extremitatea cranială a
embrionului, unde proeminenă constituind prima schiţă a creierului.

93
 Embriologie umană

În ziua a 21-a a dezvoltării plicile neurale se apropie şi fuzionează

progresiv începând din regiunea perechii a 4-a de somite cervicale către
extremităţi. Prin fuziunea plicilor neurale se obţine tubul neural (Tubus neuralis).
Neuroporul anterior al tubului neural se închide la vârsta de 25 zile (vârsta
dezvoltării) iar neuroporul posterior, la vârsta de 28 zile.
Pe măsură ce se constituie, tubul neural se separă de ectodermul din care a
luat naştere. Odată cu închiderea şanţului neural, celulele situate în zona joncţiunii
neuroectodermale invadează mezoblastul de pe laturile tubului neural şi formează o
masă celulară comună, creasta neurală (Crista neuralis). Această masă unică se
separă într-o porţiune dreaptă şi una stângă care migrează dorso-lateral, de-a lungul
tubului neural formând crestele neurale.
La vârsta de 21 zile (vârsta dezvoltării) crestele neurale sunt situate între
tubul neural şi ectodermul superficial.
Topografic se disting crestele neurale prozencefalice (situate de-a lungul
prozencefalului), mezencefalice (pe laturile mezencefalului) şi rombencefalice (de
o parte şi de cealaltă a rombencefalului). Studiile experimentale (Horstadius 1950,
Weston, 1970; Le Douarin, 1982, Maderson, 1997) au demonstrat rolul crestelor
neurale în dezvoltarea extremităţii cefalice. Celulele crestelor neurale circulă prin
embrion pe căi bine definite, în perioade bine definite şi se opresc în locuri precis
delimitate unde determină realizarea unor structuri complexe. Căile de migrare a
celulelor crestelor neurale au fost studiate experimental (Le Douarin, Smith 1988;
Baroffio, Dulac, Le Douarin 1993).
Neurulaţia se încheie la sfârşitul săptămânii a 4-a a dezvoltării, odată cu
închiderea neuroporului posterior al tubului neural.

V. 4. 2. Diferenţierea şi evoluţia ectodermului embrionar

Tubul neural constituie primordiul sistemului nervos central.

Formarea tubului neural este un proces celular complex, multifactorial,

care implică o cascadă de mecanisme moleculare şi factori extrinseci. Celulele
ectodermale situate în peretele tubului neural proliferează şi se diferenţiază
alcătuind:
-stratul ependimar (Stratum ependymale),
-stratul paleal (Stratum palliale),
-stratul marginal (Stratum marginale).
La extremitatea cefalică a tubului neural se schiţează trei vezicule cerebrale
(Vesiculae cerebrales):
-creierul anterior - prozencefalul (Prosencephalon),
-creierul mijlociu - mezencefalul (Mesencephalon),
-creierul posterior rombencefalul (Rombencephalon).

94
 Embriologie umană

Din prima veziculă cerebrală - prozencefalul (Prosencephalon) - se

formează:
-telencefalul (Telencephalon), din care iau naştere emisferele cerebrale şi
lamina terminalis;
-diencefalul (Diencephalon), din materialul căruia se diferenţiază vezicula
optică (care va forma retina), nervul optic şi neurohipofiza.
A doua veziculă cerebrală, denumită şi creierul mijlociu sau mezencefal
(Mesencephalon) va constitui mezencefalul definitiv.
Cea de a treia veziculă cerebrală, rombencefalul (Rombencephalon)
formează:
-metencefalul (Metencephalon) din care se dezvoltă cerebelul şi puntea
Varolio;
-mielencefalul (Mielencephalon) din care ia naştere bulbul rahidian.
Tubul neural situat în continuarea veziculelor cerebrale dă naştere ţesutului
ependimar, neuronilor şi celulelor gliale ale măduvei spinării.
Cavitatea din interiorul tubului neural - canalul neural (Canalis neuralis) -
dă naştere sistemului ventriculilor cerebrali (în interiorul veziculelor cerebrale) şi
canalului ependimar (în interiorul măduvei spinării).
Din crestele neurale iau naştere:
-ganglionii senzitivi ai nervilor cranieni (cu excepţia perechii a VIII-a);
-ganglionii vegetativi;
-ganglionii spinali;
-muşchiul neted al irisului,
-leptomeningele (pia mater şi arahnoida);
-celula glială Schwann;
-glanda medulosuprarenală
-melanoblastele,
-celulele sistemului APUD (Amino Precursor Uptake and Decarboxilaze).
Formaţiunile cromafine se diferenţiază în luna a 2-a sub forma unor
populaţii celulare situate în vecinătatea ganglionilor şi plexurilor nervoase
autonome. Corpii carotidieni se dezvoltă în peretele fiecărei artere carotide interne
în săptămîna a 7-a; ei sunt invadaţi de celule necromafine din ganglionii nervilor
cranieni, în special ai nervului glosofaringian.
Glanda medulosuprarenală se formează din materialul crestelor neurale, originea sa
fiind printre primele demonstrate experimental (Hicks).
Ectomezenchimul (Ectomesenchyma) se dezvoltă din mezenchimul
extremităţii cefalice şi din material migrat din crestele neurale. Din ectomezenchim
se formează ţesutul osos, cartilaginos şi dermic al extremităţii cefalice; arcurile
branhiale, dentina şi odontoblastele de la nivelul dinţilor; formaţiunile glomice,
ţesutul conjunctiv al glandelor paratiroide, tiroidă şi timus.
După desprinderea tubului neural, ectodermul superficial se reface,
acoperă tubul neural şi regiunea dorsală a embrionului.

95
 Embriologie umană

Epiblast

Tubul neural
Ganglion simpatic

Ganglion spinal
Glanda
medulosuprarenală
Notocordul

Aorta dorsală Glanda

corticosuprarenală

Creasta genitală Lumenul

intestinal
Celomul
intraembrionar
Celulele sistemului
APUD
Ganglion visceral

Figura nr. 29. Derivatele ectodermului

Secţiune frontală prin neurulă. Ziua a 28-a (vârsta fertilizării).

Din ectodermul superficial se formează:

-epiderma cu glandele sebacee şi sudoripare, glanda mamară, fanerele
(unghiile şi foliculul pilos);
-placodele olfactive, placodele otice şi cristalinul;
-epiteliul cavităţii nazale;
-adenohipofiza;
-epiteliul cavităţii bucale, glandele salivare;
-ameloblastele şi emailul dentar;
-epiteliul canalului audtiv, membrana externă a timpanului;
-epiteliul şi glandele canalului anal;

V. 4. 3. Diferenţierea şi evoluţia mezodermului intraembrionar (Mesoderma

intraembryonicum)
În zile a 14-a şi a 15-a (vârsta dezvoltării), în stadiul presomitic,
mezodermul intraembrionar situat cranial şi lateral de placa precordală proliferează
alcătuind mezodermul cardiogen (Mesoderma cardiogenicum) în care se va forma
cordul şi primordiul cavităţii pericardice (Primordium pericardiale).

96
 Embriologie umană

Odată cu formarea notocordului (mezodermul axial) şi a tubului neural, în

ziua a 17-a (vârsta dezvoltării) mezodermul intraembrionar proliferează alcătuind
mezodermul paraaxial (Mesoderma paraxiale), dispus sub forma a două coloane
longitudinale, situate de o parte şi de cealaltă a notocordului.
Fiecare coloană de mezoderm intraembrionar paraaxial se continuă ventral
cu mezodermul intermediar (Mesoderma intermedium).
La periferia discului embrionar, mezodermul intermediar se subţiază
alcătuind mezodermul intraembrionar lateral (Mesoderma intraembryonicum
laterale).
Mezodermul intraembrionar lateral se scindează în două foiţe:
-mezodermul intraembrionar splanchnic (Mesoderma intraembryonicum
splanchnicum) - splanchnopleura - care se continuă cu mezodermul splanchnic
extraembrionar de pe suprafaţa sacului vitelin;
-mezodermul intraembrionar somatic (Mesoderma intraembryonicum
somaticum) - somatopleura - care se continuă cu mezodermul somatic
extraembrionar de pe suprafaţa amnionului.
Spaţiul dintre cele două foiţe constituie celomul intraembrionar (Coeloma
intraembryonicum) care iniţial comunică larg cu celomul extraembrionar
(Coeloma extraembyonicum). Această comunicare se reduce pe măsură ce se
formează pereţii trunchiului. Celomul extraembrionar se reduce progresiv şi
dispare odată cu mărirea dimensiunilor sacului amniotic.

Dezvoltarea mezenchimului angiogen

Apariţia şi dezvoltarea sistemului vascular embrionar necesită două

procese:
-vasculogeneza (Vasculogenesis),
-angiogeneza (Angiogenesis).
Formarea vaselor de sânge - vasculogeneza (Vasculogenesis) - începe în regiunea
splanchnopleurei, unde ia naştere reţeaua capilarelor primitive. Aceste capilare dau
naştere mezenchimului cardiogen, din care se formează primordiile tubului cardiac.
Mezenchimul angiogen endotelial dă naştere endoteliului vascular şi
endocardului.
Vasculogeneza extraembrionară constă în dezvoltarea vaselor sanguine
extra-embrionare încă din primele zile ale săptămânii a 3-a (vârsta dezvoltării), în
mezenchimul splanchnic extraembrionar al sacului vitelin.
Capilarele sanguine, arterele şi venele se formează din mezenchimul
angiogen, înainte de începerea circulaţiei sanguine intraembrionare.
Vasculogeneza intra- şi extraembrionară se desfăşoară în mai multe etape:
-Celulele mezenchimului cardiogen se diferenţiază în precursori ai
celulelor endoteliale denumite angioblaste, care prin agregare formează insule
vasculo-sanguine (descrise de către Wolff şi Pander);
97
 Embriologie umană

Tubul neural Notocordul

Amnionul Amnionul

Mezodermul Intestinul
intermediar

Hiatusul
esofagian Celomul intraembrionar Sacul vitelin
Hiatusul
esofagian
Figura nr. 30. Diferenţierea şi evoluţia foiţelor embrionare
Secţiune frontală prin neurulă. Ziua a 24-a (vârsta fertilizării).

Ectodermul superficial
Tubul neural

Crestele neurale
Amnionul

Somitele

Notocordul Aorta

Mezodermul intermediar

Mezodermul splanchnic

Lumenul intestinal
Celomul intraembrionar
Mucoasa intestinală
Mezodermul somatic

Figura nr. 31. Diferenţierea şi evoluţia mezodermului intraembrionar

Secţiune frontală prin neurulă. Ziua a 28-a (vârsta fertilizării).

98
 Embriologie umană

-Spaţiile intercelulare din interiorul insulelor vasculo-sanguine confluează

alcătuind mici cavităţi;
-Angioblastele se aplatizează, formează celule endoteliale dispuse în jurul
cavităţilor din interiorul insulelor vasculo-sanguine, alcătuind endoteliul;
-Cavităţile căptuşite de endoteliu fuzionează alcătuind o reţea de tuburi
endoteliale (vasculogeneză);
-Vasele sanguine pătrund în zonele învecinate prin formarea de noi muguri
endoteliali şi fuzionează cu alte vase de sânge din zonă (angiogeneză);
Celulele mezenchimale situate în jurul vaselor endoteliale primare se
diferenţiază în elemente musculare şi conjunctive ale acestor vase de sânge.

Dezvoltarea mezenchimul hematopoietic

Primele elemente figurate ale sângelui (hemangioblastele) se formează în
săptămâna a 3-a, din celulele endoteliale ale vaselor sanguine, pe măsură ce apar
noi vase de sânge în mezodermul splanchnic extraembrionar al sacului vitelin şi
alantoidei.
Formarea sângelui (hematogenesis) începe în săptămâna a 5-a. Iniţial are
loc în mezenchimul hepatic, apoi în splină, măduva osoasă şi noduluii limfatici.
Mezenchimul hematopoietic se diferenţiază în:
-măduvă hematogenă,
-splină,
-organe limfoide.
Eritrocitele fătului şi ale adultului se formează din celulele hematopoietice
precursoare diferite.

Dezvoltarea mezodermului cardiogen (Mesoderma cardiogenicum)

Procesul de dezvoltare a cordului - cardiogeneza (Cardiogenesis) - începe

în ziua a 14-a, odată cu diferenţierea mezodermului cardiogen.
În timpul săptămânii a treia celulele mezodermului cardiogen schiţează o
pereche de tuburi endoteliale dispuse longitudinal. La sfârşitul săptămânii a treia
(zilele 20 ‒ 21) cele două tuburi telescopează. Tubul cardiac unic se conectează la:
-reţeaua vasculară de pe suprafaţa sacului vitelin,
-vasele sanguine de la nivelul pediculului de fixaţie,
-vasele sanguine ale corionului,
-reţeaua vasculară intraembrionară.
Aparatul cardiovascular este primul aparat care devine funcţional. La
vârsta de 21 ‒ 22 zile „inima bate şi sângele circulă”.

Dezvoltarea mezodermului somitic

99
 Embriologie umană

La sfârşitul săptămânii a treia - ziua a 20-a (vârsta dezvoltării) -

mezodermul intraembrionar intră în stadiul somitic. În acest stadiu, care se întinde
până în ziua a 30-a a dezvoltării, mezodermul paraaxial se diferenţiază dinspre
centrul embrionului către extremităţile cranială şi dorsală, alcătuind proeminenţe
denumite somite (Somiti) dispuse metameric, sub formă de perechi. Vârsta
embrionului în această perioadă se poate exprima prin numărul de perechi de
somite existente.
Tabelul nr. 2. Corelaţia dintre vârsta dezvoltării şi numărul de somite
VÂRSTA DEZVOLTĂRII NUMĂR DE SOMITE NUMĂR DE SOMITE
(DUPĂ STREETER (DUPĂ SADLER T.W.)
G.L.)
Ziua a 20-a 1– 4 1– 4
Ziua a 21-a 4–7 1– 4
Ziua a 22-a 7 – 10 5 – 12
Ziua a 23-a 10 – 13 5 – 12
Ziua a 24-a 13 – 17 13 – 20
Ziua a 25-a 17 – 20 13 – 20
Ziua a 26-a 20 – 23 21 – 29
Ziua a 27-a 23 - 26 21 –29
Ziua a 28-a 26 – 29 30 – 35
Ziua a 30-a 32 – 35 30 –35

La sfârşitul săptămânii a 5-a se atinge numărul definitiv de 42 – 44 perechi

de somite dispuse metameric:
-4 perechi somite occipitale,
-8 perechi somite cervicale,
-12 perechi somite toracale,
-5 perechi somite lombare,
-5 perechi somite sacrate,
-8 – 10 perechi somite coccigiene.
Pe secţiune transversală somitele au aspect triunghiular, cu o cavitate
centrală denumită miocel (rest al celomului intraembrionar), care dispare ulterior
odată cu proliferarea celulelor somitice.
Studii experimentale arată că formarea somitelor din mezodermul
paraaxial necesită exprimarea genelor Notch ale căilor de semnalizare (semnalele
Notch), genele Hox şi alţi factori de semnalizare.
Celulele somitice au o mare capacitate de diferenţiere. Cele care alcătuiesc
pereţii medial şi ventral ai somitelor se diferenţiază în celule mezenchimale care
migrează către notocord şi tubul neural, alcătuind sclerotoamele (Sclerotomi).

100
 Embriologie umană

Celulele mezenchimale ale sclerotamelor se diferenţiază alcătuind

fibroblastele, condroblastele şi osteoblastele ţesutului conjunctiv.
Din sclerotom se formează:
- dura mater (pahimeningele),
- sclerotica,
- coloana vertebrală,
- miosepturile situate între miotoame, care vor forma coastele şi sternul.
Sclerotoamele păstrează dispoziţia metamerică a somitelor care se regăseşte în
metameria coloanei vertebrale.
Porţiunea dorso-laterală a fiecărei somite va forma dermomiotoamele
(Dermomyotomi), alcătuite din două zone:
-una externă (laterală) din care se formează dermatoamele (Dermatomi),
-una internă (medială) din care iau naştere miotoamele (Miotomi).
Din dermatoame ia naştere dermul şi hipodermul pielii de la nivelul
trunchiului. Ca şi sclerotoamele, dermatoamele îşi menţin metameria.
Miotoamele sunt dispuse iniţial metameric având rol de inductor al
metameriei coloanei vertebrale şi inervaţiei regionale (neuromeria). Din miotoame
iau naştere muşchii scheletului axial, muşchi care nu mai păstrează metameria:
-muşchii peretelui antero-lateral ai trunchiului,
-muşchii peretelui dorsal al trunchiului
-muşchii diafragmei pelvine.

Dezvoltarea mezodermului intermediar (Mesoderma intermedium)

Mezodermul intermediar contribuie la formarea aparatului excretor (urinar)

şi reproducător (genital).
În săptămâna a 3-a, la vârsta de 19 zile (vârsta dezvoltării), mezodermul
intermediar este dispus sub forma a două coloane situate de-a lungul peretelui
dorsal al corpului. Ulterior, prin curbarea transversală a embrionului, mezodermul
intermediar se situează ventral de mezodermul intraembrionar paraaxial
(mezodermul somitic) şi se separă de acesta.
În săptămâna a 4-a mezodermul intermediar se diferenţiază în sens cranio-
caudal, constituind trei schiţe renale care se succed cranio-caudal:
-pronefros (Pronephros),
-mezonefros (Mesonephros),
-metanefros (Metanephros).
-Pronefrosul (Pronephros- rinichiul cefalic - se dezvoltă în regiunea
somitelor cervicale şi a primei perechi de somite toracale. Este o structură
tranzitorie, nefuncţională.
-Mezonefrosul (Mesonephros) se diferenţiază în regiunea somitelor
toracale şi a primei perechi de somite lombare. Mezonefrosul participă la

101
 Embriologie umană

dezvoltarea aparatului genital şi a căilor urinare (trigonul vezical, ureterul, pelvisul

renal, calicele mari, calicele mici, tubii colectori). Din mezonefros se dezvoltă
canalul mezonefrotic, tubii mezonefrotici şi canalul paramezonefrotic.
La sexul masculin canalul mezonefrotic situat paragenital dă naştere
canalului epididimar, în timp ce canalul mezonefrotic situat infragenital devine
canal deferent iar din canalul mezonefrotic infragenital se diferenţiază canalul
deferent. Canalul mezonefrotic amplasat epigenital devine apendice epididimar.
Tubii mezonefrotici situaţi paragenital formează canalele aferente, care în
luna a 3-a (vârsta dezvoltării) realizează joncţiunea cu rete testis. Tubii
mezonefrotici din regiunea capului epididimului formează canalele aberante
rostrale. Tubii mezonefrotici situaţi în dreptul cozii epididimului dau naştere
canalelor aberante caudale. Tubii mezonefrotici situaţi lângă polul inferior al
testiculului, în regiunea paragenitală inferioară devin paradidim.
Canalul paramezonefrotic (Müller) involuează la bărbat, persistând doar în
regiunea cranială, unde formează hidatida sesilă (Morgagni) şi în extremitatea
caudală, unde formează utricula prostatică (echivalentul vaginei de la sexul
feminin).
La sexul feminin, canalul mezonefrotic (Wolff) epigenital devine canalul
epooforului, care se termină în fund de sac, ca apendice veziculos. Restul canalului
mezonefrotic degenerează şi dispare. Uneori poate persista şi se poate transforma
chistic sau poate persista între epoofor şi vestibulul vaginal, sub aspectul unui
cordon plin cuprins în grosimea ligamentului lat, în pereţii uterului şi ai vaginei,
constituind canalul Gartner. Tubii mezonefrotici paragenitali involuează alcătuind
epooforul. Tubii mezonefrotici craniali devin canale aberante rostrale. Tubii
mezonefrotici situaţi caudal, în porţiunea infragenitală alcătuiesc parooforul.
Canalul paramezonefrotic (Müller) contribuie la formarea căilor genitale
feminine. Porţiunea cranială a canalelor paramezonefrotice constituie cele două
tube uterine. Porţiunea inferioară a celor două canale paramezonefrotice fuzionează
constituind canalul utero-vaginal din care ia naştere uterul şi vagina.
-Metanefrosul (Metanephros) apare în regiunea somitelor lombare şi a
primei perechi de somite sacrate. Din metanefros se dezvoltă nefronii rinichiului
definitiv. Rinichii devin funcţionali în luna a 3-a (vârsta dezvoltării), după
realizarea joncţiunii dintre tubul colector (dezvoltat din mezonefros) şi tubul
contort distal al nefronului (dezvoltat din metanefros).
În săptămâna a 5-a (vârsta dezvoltării) epiteliul celomic de pe faţa medială
a mezonefrosului şi mezenchimul subiacent proliferează alcătuind creasta genitală,
din care se vor forma gonadele.

Dezvoltarea mezodermului lateral (Mesoderma intraembryonicum laterale)

Concomitent cu formarea pereţilor trunchiului au loc mai multe

evenimente:

102
 Embriologie umană

-închiderea comunicării dintre celomul intraembrionar şi celomul

extraembrionar;
-dispariţia celomului extraembrionar;
-mărirea de volum a amnionului;
-involuţia sacului vitelin.
În săptămâna a 4-a (vârsta dezvoltării), odată cu delimitarea embrionului,
în mezenchimul somatopleural apar mugurii membrelor.
Din mezenchimul somatopleural se formează:
-dermul şi hipodermul pielii din regiunea scheletului apendicular;
-scheletul apendicular, articulaţiile şi muşchii membrelor;
-membrana sinovială a articulaţiilor membrelor;
-pereţii corpului;
-muşchiul sfincter cloacal (din care se formează muşchii sfincter anal şi
sfincter uro-genital);
-foiţa parietală a seroaselor (pleură, pericard, peritoneu);
-zona corticală a gonadei;
-porţiunea corticală a glandei suprarenale;
-canalul paramezonefrotic (din care se formează tuba uterină, uterul şi
parţial vagina);
-tuberculul genital.
Din mezenchimul splanchnopleural se dezvoltă:
-foiţa viscerală a seroaselor (pleură, pericard, peritoneu),
-elementele conjunctive şi musculare din structura tubului cardiac, tubului
digestiv şi respirator:
-ţesutul muscular neted (muşchii viscerali cu excepţia muşchiului neted al
irisului, care este de origine ectodermală),
-tunica submucoasă a tubului digestiv,
-musculatura netedă a tubului digestiv şi respirator,
-tunica medie a vaselor de sânge,
-miocardul,
-muşchii aparatului branhial,
-celulele mioepiteliale,
-splina
-musculatura vezico-ureterală.

V. 4. 4. Diferenţierea şi evoluţia endodermului embrionar (Endoderma

embryonicum)

Endodermul embrionar definitiv ia naştere în timpul gastrulaţiei, după

desprinderea notocordului, prin refacerea plafonului sacului vitelin. Endodermul
intraembrionar situat în tavanul sacului vitelin se continuă cu endodermul extra-
embrionar (Endoderma extra embryonicum) care constituie restul sacului vitelin.

103
 Embriologie umană

Factorii de creştere fibroblastici (Fibroblast Growth Factors - FGFs) sunt

factori necesari dezvoltării embrionare precoce în axul antero-posterior. Alţi factori
care contribuie la formarea endodermului sunt activinele, din familia TGF-β.
Endodermul definitiv deţine informaţii specifice temporo-spaţiale care sunt
esenţiale pentru dezvoltarea normală a tubului intestinal. Studii moleculare recente
sugerează că genele Hox şi ParaHox, împreună cu semnalele „hedgehog” reglează
diferenţierea regională a intestinului primitiv.
La sfârşitul săptămânii a 4-a şi începutul săptămânii a 5-a de dezvoltare
embrionul suferă o curbare transversală pasivă, ca urmare a involuţiei sacului
vitelin şi dezvoltării rapide a somitelor. Endodermul embrionar definitiv al
tavanului sacului vitelin este încorporat în interiorul embrionului, se adânceşte şi
devine şanţ intestinal. Concomitent, plicile laterale ale corpului (Plica lateralis
corporis) cresc ventral şi medial, contribuind la transformarea şanţului intestinal în
tub intestinal, curbarea transversală a embrionului şi constituirea pereţilor corpului.
Iniţial tubul intestinal este dispus longitudinal, între membranele didermice
(ecto-endodermală) oro-faringiană şi cloacală.
Dezvoltarea rapidă a veziculelor cerebrale (situate în jumătatea cranială a
tubului neural) în săptămâna a 4-a determină curbarea activă a embrionului în sens
cranio-caudal, care antrenează încurbarea tubului digestiv şi încorporarea sa în
interiorul embrionului. În această etapă tubul intestinal este alcătuit din trei
segmente:
- intestinul anterior (Prosenteron),
- intestinul mijlociu (Mesenteron),
- intestinul posterior (Mesenteron).
În momentul formării tubului intestinal, porţiunea sa mijlocie comunică
larg cu sacul vitelin. Involuţia progresivă a sacului vitelin este urmată de
transformarea sacului vitelin în canal vitelin şi reducerea progresivă a comunicării
cu tubul intestinal. Canalul vitelin împreună cu diverticulul alantoidian este
încorporat în cordonul ombilical.
Ca urmare a dezvoltării amnionului şi a formării peretelui antero-lateral al
trunchiului, se reduce atât comunicarea dintre canalul vitelin şi intestinul mijlociu
cât şi comunicarea dintre celomul intraembrionar şi celomul extraembrionar. În
regiunea ombilicului persistă o comunicare îngustă între celomul extraembrionar
(din cordonul ombilical) şi celomul intraembrionar (cavitatea internă a corpului).
Lumenul tubului intestinal este căptuşit de endodermul definitiv, care
formează mucoasa tubului intestinal (învelişul epitelial al tubului intestinal).
Endodermul intestinului anterior formează:
-mucoasa porţiunii posterioare a cavităţii bucale,
-mucoasa linguală,
-învelişul epitelial al amigdalelor,
-învelişul epitelial al urechii medii, antrumului mastoidian şi tubei auditive,

104
 Embriologie umană

Mugurele respirator
Membrana buco-
faringiană
Intestinul anterior

Cordul
Ficatul
Canalul vitelin
Intestinul mijlociu

Alantoida
Intestinul posterior
Membrana cloacală

Figura nr. 32. Diferenţierea şi evoluţia endodermului

Secţiune Sagitală prin embrion. Săptămâna a 4-a (vârsta fertilizării).

Pungile faringiene

Diverticul respirator
Stomodeum
Esofagul

Ficatul
Intestinul mijlociu

Pancreasul
Alantoida
Septul uro-rectal
Cloaca
Intestinul posterior

Figura nr. 33. Diferenţierea şi evoluţia endodermului

Secţiune sagitală prin embrion. Săptămâna a 6-a (vârsta fertilizării).

105
 Embriologie umană

-glandele tiroidă, paratiroide şi timus,

-mucoasa esofagului, stomacului, primei părţi a duodenului, mugurele
hepato-cistic şi mugurii pancreatici,
-mucoasa faringelui, laringelui, arborelui traheo-bronşic şi epiteliul
alveolar.
Endodermul intestinul mijlociu formează: epiteliul restului duodenului,
jejunului, ileonului, cecumului, apendicelui vermiform, colonului ascendent, 2/3
drepte ale colonului transvers.
Endodermul intestinului posterior formează:
-epiteliul 1/3 stângi a colonului transvers,
-epiteliul colonului descendent, colonului sigmoid, rectului,
-epiteliul vezicii urinare (cu excepţia trigonului vezical),
-epiteliul porţiunii inferioare a vaginei (la femeie),
-epiteliul uretrei prostatice, diafragmatice şi parţial al uretrei spongioase (la
bărbat).
-epiteliul prostatei (la bărbat).

V. 4. 5. Diferenţierea şi evoluţia celomului intraembrionar (Coeloma

intraembryonicum)

Iniţial celomul intraembrionar comunică larg cu celomul extraembrionar,

mezodermul splanhnic extraembrionar de pe suprafaţa sacului vitelin se continuă
cu mezodermul spanhnic intraembrionar iar mezodermul somatic extraembrionar
de pe suprafaţa amnionului se continuă cu mezodermul somatic extraembrionar.
Pe măsură ce sacul vitelin involuează, tavanul său pătrunde în interiorul
embrionului constituind tubul intestinal iar restul sacului vitelin aflat în involuţie
devine canal vitelin. Comunicarea canalului vitelin cu tubul intestinal este iniţial
larg deschisă dar se îngustează pe măsură ce sacul vitelin involuează. În săptămâna
a 5-a de viaţă intrauterină, între zilele 35 – 40, canalul vitelin se închide.
Involuţia sacului vitelin determină:
-încurbarea pasivă a embrionului în sens transversal;
-constituirea cavităţii interne a corpului pe seama celomul intraembrionar,
între mezodermul splanchnic (splanchnopleural) şi cel somatic (somatopleural);
-formarea peretelui antero-lateral al trunchiului.
Între splanhnopleură şi somatopleură se delimitează celomul intraembrionar Pe
măsură ce are loc involuţia sacului vitelin, se accentuează încurbarea în sens
transversal şi celomul intern comunică din ce în ce mai puţin cu celomul extern
ajungându-se la o comunicare redusă între celomul intraembrionar şi celomul
extraembrionar, la nivelul ombilicului. Celomul intraembrionar se separă astfel de
cel extraembrionar cu excepţia zonei situate la nivelul ombilicului primitiv.
Foiţa viscerală - mezodermul splanchnic (Mesodema splanchnicum) –

106
 Embriologie umană

splanhnopleura - înveleşte viscerele, se mulează pe viscerele care se dezvoltă în

cavitatea internă constituind foiţa viscerală a seroaselor (pleură, pericard,
peritoneu) şi ţesutul muscular neted al tubului digestiv şi respirator. Foiţa viscerală
se reflectă pe pereţii cavităţii interne, unde se continuă cu foiţa parietală.
Foiţa parietală - mezodermul somatic (Mesoderma somaticum)-
somatopleura - căptuşeşte pereţii corpului, constituind foiţa parietală a seroaselor
(pleură, pericard, peritoneu) şi participând la formarea pereţilor corpului.
În dezvoltarea sa, concomitent cu formarea cordului, a plămânilor şi tubului
digestiv subdiafragmatic, şi ulterior prin coborârea testicului, celomul
intraembrionar se segmentează succesiv alcătuind:
-cavitatea pericardică (Cavitas pericardialis);
-cavitatea pleurală (Cavitas pleuralis);
-cavitatea peritoneală (Cavitas peritonealis);
-cavitatea vaginală a testiculului (Saccus vaginalis).
Toate cavităţile care iau naştere prin segmentarea celomului
intraembrionar sunt căptuşite de mezodermul somatic (somatopleural) care se
continuă pe suprafaţa viscerelor (organe interne conţinute în cavitatea celomului
intraembrionar) cu mezodermul splanchnic (splanhnopleura).
Iniţial cavitatea pericardică comunică cu cavitatea peritoneală prin cele
două canale pericardo-peritoneale (canalele pleurale).
Separarea cavităţii pericardice de canalele pleuro-peritoneale are loc prin
fuziunea membranelor pleuro-pericardice, iar separarea cavităţilor pleurale de
cavitatea peritoneală are loc prin fuziunea membranelor peritoneale cu
mezoesofagul şi formarea diafragmului.
În masa mezodermală care separă cele două canale pleuro-peritoneale se
dezvoltă mugurii pulmonari, care proemină în lumenul canalelor pleuro-
peritoneale, transformându-le în cavităţi pleurale.
Membranele pleuro-pericardice se dezvoltă din peretele lateral al toracelui
embrionar, între mugurii pulmonarii şi tubul cardiac primitiv, sub forma a două
creste (plici) care proemină în lumenul canalelor pleuro-peritoneale.
La formarea membranelor pleuro-pericardice participă şi venele cardinale
comune care în drumul lor spre cord determină apariţia plicilor pleuro-pericardice
situate între pleură şi pericard; vena cardinală dreaptă este mai voluminoasă şi plica
pleuro-pericardică dreaptă vas fi mai întinsă.
Pe măsură ce plămânii şi cavităţile pleurale se dezvoltă, se întind pe
laturile cordului şi pătrund în peretele toracal, plicile pleuro-pericardice cresc
devenind membrane pleuro-pericardice care vin în contact între ele dar şi cu masa
mezodermală mediană, separând cavitatea pericardică de cavităţile pulmonare şi
cavitatea pulmonară dreaptă de cea stângă.
Membranele pleuro-pericardice iau parte la formarea pericardului fibros.
Separarea cavităţilor pulmonare de cavitatea peritoneală are loc în
săptămânile 7 – 11 pe seama membranelor pleuro-peritoneale.

107
 Embriologie umană

Epiteliul amniotic
Amnionul
Ectodermul
Endodermul sacului vitelin
Tubul neural

Artera aortă
Celomul intraembrionar
Mezodermul somatic
Celomul extraembrionar
Sacul vitelin Mezodermul lateral

Mezodermul splanchnic Mezodermul splanchnic

extraembrionar intraembrionar

Figura nr. 34. Secţiune tranversală prin embrion ziua a 14-a. Mezodermul lateral se
clivează în mezoderm splanchnic şi somatic. Celomul intraembrionar comunică larg cu
celomul extraembrionar (cavitatea corială).

Porţiunea inferioară a canalelor pleuro-peritoneale este presată în sens

caudal prin expansiunea mugurilor pulmonari şi în sens cranial de către ficat şi
stomac, constituind pliurile pleuro-peritoneale în săptămâna a 5-a de viaţă
intrauterină. În săptămâna a 6-a de viaţă intrauterină pliurile pleuro-peritoneale se
măresc devenind membrane pleuro-peritoneale şi se aplică pe marginile septului
transvers şi mezoesofagului cu care fuzionează în săptămâna a 7-a de viaţă
intrauterină. Astfel se completează diafragmul prin care cavitatea pericardică şi
cavităţile pulmonare se separă de cavitatea peritoneală.
Canalele pericardo-peritoneale denumite şi canale pleurale adăpostesc în
interiorul lor mugurii pulmonari care se alungesc în sens cranio-caudal.
Porţiunea inferioară a canalelor pleuro-peritoneale este presată în sens
caudal prin expansiunea mugurilor pulmonari şi în sens cranial de către ficat şi
stomac, constituindu-se astfel membranele pleuro-peritoneale, care se sudează în
săptămâna a 7-a de viaţă intrauterină cu septul transvers şi mezoesofagul alcătuind
diafragma.
Diafragma se formează prin fuziunea septului transvers cu membranele
pleuro-peritoneale, mezoesofagul dorsal şi material migrat din ultimele miotoame
toracale.
Septul transvers apare în săptămâna a 3-a de viaţă de viaţă intrauterină,
cranial de cavitatea pericardică. Are formă de semilună, cu pântecul situat anterior
şi extremităţile ascuţie situate dorsal.

108
 Embriologie umană

Ectodermul Epiteliul amniotic

Tubul neural
Amnionul
Artera aortă
Endodermul tubului
intestinal
Mezodermul lateral
Mezodermul splanchnic
Mezodermul somatic intraembrionar
intraembrionar

Mezodermul somatic
Intestinul intraembrionar

Canalul vitelin
Comunicarea dintre celomul
intra- şi extraembrionar
Sacul vitelin

Mezodermul splanchnic extraembrionar Celomul extraembrionar

Figura nr. 35. Secţiune tranversală prin embrion ziua 21. Comunicarea dintre intestinul
mijlociu şi sacul vitelin se îngustează devenind canal vitelin.

Situat iniţial în regiunea cervicală, în dreptul somitelor C3, C4, C5, septul
transvers formează centrul tendinos al diafragmei, inervaţia sa fiind asigurată din
săptămâna a 5-a de viaţă intrauterină de nervii spinali C3, C4, C5 care alcătuiesc
nervul frenic.
Peretele dorsal al corpului creşte rapid determinând coborârea diafragmei
la nivelul somitei toracale 3 în săptămâna a 6-a de viaţă intrauterină, ajungând în
dreptul somitei 1 lombare la finele lunii a 2-a.
În drumul său către septul transvers, nervul frenic - de fiecare parte -
străbate membranele pleuro-pericardice fiind inclus ulterior în pericardul fibros
(odată cu fuziunea celor două membrane pleuro-pericardice şi transformarea lor în
pericard fibros).
Membrana pleuro-peritoneală dreaptă fuzionează cu septul transvers mai
timpuriu decât cea stângă.
În luna a 4-a de viaţă intrauterină mioblaştii regiunii toracale inferioare
situaţi în jurul membranelor pleuro-peritoneale vor da naştere porţiunii periferice,
musculare, a diafragmei. Ca urmare a originii sale din ultimele miotoame toracale,
partea periferică a diafragmei este inervată de ultimii 6 – 7 nervi intercostali.

109
 Embriologie umană

Ectodermul Epiteliul amniotic

Crestele neurale Amnionul

Tubul neural Mezoderm somatic

Artera aortă

Endodermul Celomul
tubului intestinal intraembrionar

Mezoderm somatic
Amnionul

Epiteliul amniotic

Mezodermul splanchnic

Figura nr. 36. Secţiune tranversală prin embrion săptămâna a 5-a. Foiţa viscerală a seroasei
peritoneale (mezodermul splanchnic - splanchnopleura) se reflectă pe pereţii cavităţii
interne, unde se continuă cu foiţa parietală (mezodermul somatic - somatopleura -
căptuşeşte cavitatea internă).

Esofagul

Traheea

Pleura parietală Mugure pulmonar

Canalul pericardo-peritoneal

Peritoneul visceral

Figura nr. 37. Secţiune frontală prin embrio săptămâna a 5-a. Mugurii pulmonari se
dezvoltă în canalele pleuro-peritoneale care comunică larg cu cavitatea peritoneală şi
cavitatea pericardică.

110
 Embriologie umană

Centrul tendinos Hiatusul esofagian

Vena cavă
inferioară

Absenţa membranei
pleuro-peritoneale
stângi
Hiatusul aortic

Figura nr. 38. Anomalie de dezvoltare a diafragmei. Hernie congenitală diafragmatică prin
absenţa membranei pleuroperitoneale stângi.

Cea mai frecventă anomalie de dezvoltare a diafragmei este hernia

congenitală diafragmatică. Această malformaţie constă într-o comunicare largă
între abdomen şi torace (apărută ca urmare a lipsei de coalescenţă a membranelor
pleuro-peritoneale, în special cea stângă), spaţiu prin care ansele intestinale şi
parţial stomacul pot hernia în torace, comprimând plămânii, mediastinul, cordul.

V. 4. 6. Evoluţia morfologiei externe a embrionului în perioada embrionară

În timpul primelor săptămâni de dezvoltare intrauterină vârsta produsului

de concepţie se poate calcula după lungimea vertex-coccis şi numărul de somite.

Tabelul nr. 3. Tabel comparativ al evoluţiei taliei şi vârstei gestaţionale

LUNGIMEA EMBRIONULUI VÂRSTA EMBRIONULUI
4 – 6 mm 28 – 30 zile
7 – 10 mm 31 – 33 zile
9 – 14 mm 38 – 42 zile
13 – 22 mm 43 – 49 zile
21 – 31 mm 50 – 56 zile

La sfârşitul săptămânii a 4-a de viaţă intrauterină embrionul are cca 28

somite proeminente, vizibile pe suprafaţa spatelui embrionar. Tubul neural este
închis numai în dreptul lor, prezentând neuroporul anterior şi neuroporul posterior
care se închid la 24 respectiv 28 zile de viaţă intrauterină.
În ziua a 24-a îşi fac apariţia primele două din cele şase perechi de arcuri
branhiale iar cordul proemină ventral.
La vârsta de 26 zile devin vizibile placodele otice. În ziua 27 ‒ 28 apar

111
 Embriologie umană

primordiile membrelor superioare sub forma unor palete situate pe feţele laterale
ale corpului. Ectodermul care înveleşte extremitatea distală a mugurilor membrelor
alcătuieşte creasta apicală ectodermală. Între mezenchim şi creasta ectodermală
apicală există strânse relaţii de inducţie reciprocă, inductorul primar pentru
membre aparţinând mezenchimului. Dezvoltarea membrelor are loc dispre partea
proximală spre cea distală.
Iniţial mugurii membrelor sunt alcătuiţi inţial dintr-un singur segment
situat perpendicular pe trunchi, care ulterior se orientează caudal şi ventral.
În această săptămână se observă intestinul cu cele trei segmente: anterior,
mijlociu şi posterior.
Din intestinul anterior se dezvoltă primordiul aparatului respirator.

Săptămâna a 5-a

Această săptămână este caracterizată prin ritmul accelerat de creştere al

capului. Încep să se formeze emisferele cerebrale şi celulele olfactive.
Apar placodele olfactive care, înfundându-se în ţesutul subiacent determină
formarea foselor nazale. În ziua a 29-a de viaţă intrauterină apar placodele
cristaliniene. Ochii se închid la culoare pe măsură ce se produce pigmentarea.
În primele zile ale acestei săptămâni apar mugurii membrelor inferioare,
alcătuiţi inţial dintr-un singur segment.

Continuă formarea intestinului în partea terminală a intestinului anterior

apare mugurele hepato-cistic care va da naştere ficatului, colecistului şi căilor
biliare. Tot în podeaua primei porţiuni a duodenului apar cei doi muguri pancreatici
(ventral şi dorsal) care vor fuziona alcătuind pancreasul. În această săptămână
intestinul mijlociu comunică cu restul sacului vitelin prin canalul vitelin. Din
intestinul mijlociu se va forma cea mai mare parte a intestinului subţire, cecul,
colonul ascendent şi 2/3 drepte din colonul transvers în timp ce intestinul posterior
va forma restul colonului, rectul şi parţiunea superioară a canalului anal.

Săptămâna a 6-a

În săptămâna a 6-a apar pavilionul urechii externe şi meatul acustic extern.

În această săptămână are loc o primă segmentare a membrelor prin apariţia unui
şanţ circular care delimitează segmentul distal, asemănător unei palete lărgite, de
restul membrului care este cilindric. Pe parcursul acestei săptămâni la nivelul
membrelor apar vasele sanguine, pătrund ramurile anterioare ale nervilor spinali,
apare şanţului circular distal prin care se individualizează cele 3 segmente ale
fiecărui membru.

112
 Embriologie umană

Fotografia nr. 1. Vilozităţi coriale de aspect normal.

Embrion de 12 mm. Vârsta fertilizării 62 zile. Vârsta dezvoltării 41 ‒ 42 zile.

Membrele sunt lungi, se diferenţiază cotul şi genunchiul, în segmentul

distal al membrelor apar şanţurile digitale. Începând cu ziua a 40-a a se pot deosebi
şi înregistra undele cerebrale pe electroencefalogramă (EEG); de acum creierul
începe să coordoneze mişcarea muşchilor.

Săptămâna a 7-a

În săptămâna a 7-a se formează maxilarele, iar rădăcinile celor 20 de dinţi

de lapte apar în gingii.
Intestinul mijlociu herniază în celomul extraembrionar al cordonului
ombilical.
În segmentul distal al membrelor apar îngroşări digitale unite prin
membrane interdigitale.
În această săptămână membrele superioare efectuează o rotaţie de 90° în
jurul axului longitudinal; astfel genunchiul se orientează cranial în poziţie ventrală,
cotul ajunge caudal, în poziţie dorsală; se formează şanţul nervului radial
de la nivelul humerusului, se stabileşte traiectul nervului peronier comun la
membrul inferior. Prin rotaţia cotului în sens lateral şi a genunchiului în sens
medial, membrele ajung în poziţie defînitivă în săptămâna a 7-a ; muşchii flexori ai

113
 Embriologie umană

membrelor superioare câştigă poziţia definitivă, ventrală, iar cei extensori se

situează dorsal. La membrele inferioare, datorită rotaţiei inverse, flexorii sunt pe
faţa dorsală, iar extensorii ventral. Embrionul începe să se mişte spontan iar aceste
mişcări sunt vizibile la examenul ecografic. Iniţial mişcările sunt reduse dar pe
măsura dezvoltării sistemului muscular şi osos se amplifică.
Mama simte primele mişcări fetale în luna a patra (cele care sunt la prima
sarcină) sau cel mai devreme la sfârşitul lunii a treia (mamele multipare). Această
sensibilitate tardivă este datorată faptului că în săptămânile a 7-a – a 14-a
embrionul nu este destul de puternic pentru a efectua mişcări ample; mişcările sale
sunt amortizate de lichidul amniotic în care se scaldă; dimensiunilor sale sunt
reduse şi nu presează încă asupra peretelui uterin.

Fotografia nr. 2. Embrion uman.

Vârsta dezvoltării 7 ½ săptămâni.

Săptămâna a 8-a

Pe parcursul acestei săptămâni capul embrionului devine rotund, deflectat,

reprezentând ½ din lungimea sa.

114
 Embriologie umană

Se conturează regiunea nucală, se schiţează pleoapele, ochii sunt încă

descoperiţi dar spre finele săptămânii pleoapele fuzionează şi îi acoperă.
Pavilionul urechii are formă definitivă, dar este situat în poziţie joasă.
În săptămâna a 8-a are loc separarea degetelor prin procesul de apoptoză
(moartea celulară dirijată) care are loc la nivelul membranelor digitale. Degetele
membrelor superioare sunt scurte dar încep să se diferenţieze şi degetele
membrelor inferioare.
Membrele au căpătat toate cele trei segmente (braţ, antebraţ, mână, coapsă,
gambă, laba piciorului), articulaţiile sunt bine individualizate.
Embrionul măsoară cca 2 cm şi cântăreşte aproape un gram, toate organele
interne există, faţa are aspect uman, regiunea codală dispare.
Inima bate de la vârsta de 20 – 21 zile, stomacul produce sucuri gastrice şi
rinichii sunt funcţionali.
Intestinul s-a diferenţiat în părţile sale succesive: esofag, stomac şi intestin
propriu-zis. Abdomenul are deja o formă rotunjită.
Aparatul respirator se dezvoltă intens şi capătă o structură arborescentă.
Inima a ajuns la forma sa externă definitivă şi la compartimentarea în patru
cavităţi. Totuşi circulaţia sanguină va rămâne într-o formă primitivă până la naştere
pentru că nu cuprinde decât circulaţia sistemică; circulaţia pulmonară devine
funcţională la naştere.

Fotografia nr. 3. Embrion uman în interiorul amnionului.

Vârsta gestaţională 8 săptămâni½ .

115
 Embriologie umană

Capul este rotund, cu aspect uman şi reprezintă ½ din lungimea

embrionului.
Înfăţişarea generală capătă aspect uman încât începând cu vârsta de 60 zile
(săptămâna a 9-a) embrionul devine fetus; măsoară cca 2 cm şi cântăreşte aproape
un gram.

V. 4. 9. Cronologia dezvoltării embrionare - Stadiile Carnegie

În încercarea de a descrie mai corect aparenta maturitate a embrionului

uman la diverse vârste, embriologii din întreaga lume folosesc în ultimii ani
Stadiile Carnegie.
Wilhelm His Senior, Supranumit „Vesalius al embriologie umane” a
stabilit baza de reconstrucţie a morfologiei embrionilor umani prin asamblare
tridimensională din secţiunile microscopice. În capodopera sa în trei volume
„Anatomie menschlicher Embryonen” publicată în 1880 ‒ 1885 [His, Vogel,
Leipzig] embrionul uman a fost studiat pentru prima dată ca un întreg.
Franklin P. Mall, care a studiat sub îndrumarea lui Hiss, a înfiinţat Colecţia
embriologică Carnegie / Carnegie Embryological Collection în Baltimore şi în anul
1914 a fost primul care instituit stadializarea dezvoltării embrionilor umani în
etape. Colecţia Mall a devenit cel mai important depozit de embrioni umani din
lume şi de atunci a servit ca un etalon, un „Birou de Standarde”.
Succesorul lui Mall, George L. Streeter, a pus bazele sistemului actual de
stadializare a dezvoltării embrionului uman (1942 ‒ 1948). Separarea în stadii a
fost propusă pentru prima dată de către Mall şi descrisă de Streeter în anul 1942,
care a denumit în mod original diversele stadii de organizare embrionară
„Orizonturi”. Modelul a fost ulterior completat în anul 1973 de către O’Rahilly,
membru al Comitetului Nomina Embryologica, unul dintre creatorii stadiilor
Carnegie - în principal pentru stadiile timpurii ale dezvoltării. În anul 1987
O'Rahilly şi Muller revizuiesc şi descriu diversele stadii de dezvoltare embrionară
sub numele curent de „stadii embrionare” sau „stadii Carnegie”.
Prin folosirea reperelor morfologice externe şi interne, Ronan O'Rahilly şi
Fabiola Müller împart perioada embrioanară - perioada primelor 8 săptămâni de
viaţă (56 zile) - în 23 stadii Carnegie. Aceste stadii permit o clasificare mai
precisă, nu doar pe seama relaţiei existente între mărimea embrionului şi etapa
dezvoltării embrionare.
Stadiile Carnegie propuse de O’Rahilly şi Muller fac posibilă aprecierea
etapei de dezvoltare a unui embrion pe seama caracterelor morfologice, într-un
mod mai complet şi mai complex decât prin stabilirea vârstei gestaţionale a
embrionului. Deoarece în stabilirea vârstei gestaţionale calculul se face pornind de
la momentul ovulaţiei, care se apreciază pe baza datei ultimei menstruaţii,
stabilirea datei exacte a ovulaţiei este imprecisă, cu variaţii de + / - 2 zile.

116
 Embriologie umană

Tabelul nr. 4. Evenimentele ale dezvoltării produsului de concepţie în perioada embrionară

conform sistemului de stadii Carnegie (după O'Rahilly R., Müller F.)
Stadiul Lungime Vârsta Vârsta
Carnegie (mm) (ziua)1 (ziua)2 Evenimente
1 1 Fecundare
2 1,5 ‒ 3 2‒3 2 ‒ 16 celule
3 4 4‒5 Blasocistul liber, neimplantat
4 5‒6 5‒6 Blastocistul începe implantarea
5 0,1 ‒ 0,2 7 ‒ 12 7 ‒ 12 Blastocistul implantat, previlos
5a 0,1 7‒8 Trofoblastul Solid
5b 0,1 9 Lacune trofoblastice
5c 0,15 ‒ 0,2 11 ‒ 12 Reţea vasculară lacunară
6 0,2 13 13 ‒ 15 Vilozităţi coriale; linia primitivă
6a Vilozităţi coriale
6b Linia primitivă
7 0,4 16 15 ‒ 17 Procesul notocordal
8 1,0 ‒ 1,5 18 17 ‒ 19 Foseta rimitivă , canalul notocordal,
canalul neuroenteric
9 1,2 ‒ 2,5 20 19 ‒ 21 Apar primele somite
10 2 ‒ 3,5 22 22 ‒ 23 Plicile neurale fuzionează, primele 2
arcuri branhiale, şanţul optic
11 2,5 ‒ 4,5 24 23 ‒ 26 Închiderea neuroporului rostral, vezicula
optică
12 3‒5 26 26 ‒ 30 Închiderea neuroporului caudal, al 3 – lea
arc branhial, apar mugurii membrelor
superioare
13 4‒6 28 28 ‒ 32 Mugurii celor 4 membre, placoda
cristalinului, vezicula otică
14 5‒7 32 31 ‒ 35 Foseta cristalinului, cupa optică,
apendice endolimfatic
distinct
15 7‒9 33 35 ‒ 38 Vezicula cristalinului, foseta nazală,
antitragus, segmentul distal al membrului
superior are formă de paletă, trunchi
relativ mai larg, vezicule cerebrale

117
 Embriologie umană

Tabelul nr. 4. Evenimentele ale dezvoltării produsului de concepţie în perioada embrionară

conform sistemului de stadii Carnegie (după O’Rahilly R., Müller F.) continuare
Stadiul Lungime Vârsta Vârsta Evenimente
Carnegie (mm) (ziua)1 (ziua)2
16 8 ‒ 11 37 37 ‒ 42 Foseta nazală priveşte ventral, pigment
vizibil la nivelul retinei, formarea
mugurilor auriculari,
segmentul distal al membrului superior
17 11 ‒ 14 41 42 ‒ 44 Capul relativ mai mare, trunchiul
straighter,
şanţ nazo-frontal distinct, muguri
auriculari distincţi, raze digitale
18 13 ‒ 17 44 44 ‒ 48 Corp mai cuboidal, regiunea cotului şi
degetele piciorului
raze digitale, nas de tip distinct, apare
mamelonul, începe osificarea
19 16 ‒ 18 47,5 48 ‒ 51 Trunchiul se alungeşte şi se îndreaptă
20 18 ‒ 22 50,5 51 ‒ 53 Membrele superioare mai lungi, coatele
sunt flectate
21 22 ‒ 24 52 53 ‒ 54 Degete mai lungi, mâinile se apropie una
de cealaltă
22 23 ‒ 28 54 54 ‒ 56 Pleoapele şi urechea externă sunt mai
dezvoltate
23 27 ‒ 31 56,5 56 ‒ 60 Capul mai rotund, membrele mai lungi
şi mai dezvoltate

Sistemul de stadializare Carnegie este foarte răspândit dar nu este unanim

acceptat deoarece există variaţii evidente în apariţia diferitelor caractere
morfologice propuse pentru stabilirea precisă a perioadei de dezvoltare embrionare.
Un exemplu îl constituie apariţia contracţiilor cardiace, descrisă mult timp
în cadrul stadiului 10 Carnegie sau stadiului 9 tardiv, dar raportată în ziua 22 de
viată post-fecundare conform convenţiei stabilite de O’Rahilly R., Müller F. în
1987, fost în timp ce Tezuka şi laboratorii raportează existenţa contracţiilor
cardiace la embrionul de 23 zile postfertilizare iar Wisser şi Dirschedl raportează în
două cazuri de fecundare in vitro apariţia contracţiilor cardiace exact în ziua 23
post-fecundare, la embrioni cu lungime începând de la 2 mm.
Aceste argumente sugerează că nu numai în viaţa extrauterină ci şi în cea
intrauterină există o variaţie considerabilă în dezvoltarea normală a produsului de
concepţie, atât ca mărime şi rată a creşterii organismului cât şi ca apariţie a
structurilor anatomice şi funcţiilor acestora.

118
 Embriologie umană

Tabelul nr. 5. Tabel comparativ al stabilirii vârstei gestaţionale (după O'Rahilly R., Müller
F.)
STADIUL NUMĂR LUNGIMEA ZILE POSTFERTILIZARE
CARNEGIE DE MAXIMĂ
SOMITE CONVENŢIA CONVENŢIA CONVENŢIA
1987 1999) 2001
1 0,1 ‒ 0,15 1 - 1
2 0,1 – 0,2 1½ ‒ 3 2‒3 2‒3
3 0,1 – 0,2 4 4‒5 4‒5
4 0,1 – 0,2 5‒6 6 6
5 0,1 – 0,2 7 ‒ 12 7 ‒12 -
5a 0,1 7‒8 - 7‒8
5b 0,1 9 - 9
5c 0,15 – 0,2 11 ‒ 12 - 11 ‒ 12
6 0,2 13 17 17
6a - - - -
6b - - - -
7 0,4 16 19 19
8 1,0 ‒ 1,5 18 23 -
8a - - - 23
8b - - - 23
9 1‒3 1,5 ‒ 2,5 20 26 25
10 4 ‒ 12 2 ‒ 3,5 22 29 28
11 13 ‒ 20 2,5 ‒ 4,5 24 30 29
12 21 ‒ 29 3‒5 26 31 30
13 30+ 4‒6 28 32 32
14 5‒7 32 33 33
15 7‒9 33 35 36
16 8 ‒11 37 37 38
17 11 ‒ 14 41 40 41
18 13 ‒ 17 44 42 44
19 16 ‒ 18 47½ 44 46
20 18 ‒ 22 50½ 47 49
21 22 ‒24 52 50 51
22 23 ‒ 28 54 52 53
23 27 ‒ 31 56½ 56 56

Mai jos sunt expuse caracteristicile embrionare corepunzătoare Stadiilor

Carnegie.

Stadiul 1
Vârsta -1 zi
Dimensiune - 0,1 ‒ 0,15 mm

119
 Embriologie umană

Evenimente - ovocitul a fost fecundat în 1/3 laterală a trompei uterine şi prin

mişcări peristaltice ale trompei uterine este împins către uter. Imediat după
fecundare se iniţiază segmentarea totală, aproape egală a oului, în două blastomere.
Semne specifice:
-ovocit fecundat,
-globuli polari,
-pronucleu masculin şi feminin,
-formarea zigotului.

Pronucleul femel
Pronucleul
mascul
Zona pellucida

Corona radiata

Figura nr. 39. Fecundarea ovocitului secundar.

Stadiul 2
Vârsta - 2 ‒ 3 zile
Dimensiunea - 0,1 ‒ 0,2 mm
Evenimente - apare masa celulelor interne (embrioblast, buton embrionar) şi masa
celulelor externe (trofoblast), în stadiul de 12 ‒ 16 celule constituie morula, care
pătrunde prin ostiul uterin în cavitatea uterină. Segmentarea continuă până când
indicele nucleo-citoplasmatic devine unitar.
Semne specifice:
-clivajul blastomerelor,
-formarea de blastomere pluripotente,
-stadiul de morulă,
-compactaţia (8 – 16 celule),
-debutul procesului de polarizare a blastomerelor.

Stadiul 3
Vârsta - 4 ‒ 5 zile
Dimensiunea - 0,1 ‒ 0,2 mm
Evenimente - se formează cavitatea unică, blastocel, care împreună cu butonul

120
 Embriologie umană

embrionar şi trofoblastul alcătuiesc blastocistul, care colindă liber în cavitatea

uterină.
Semne specifice:
-formarea blastocistului încapsulat (16-32 celule) cu blastocel,
-segmentaţia (masa celulară internă şi externă),
-blastocist liber,
-ieşirea blastocistului prin dezintegrarea zonei pellucida,
-se formează zonele epiblast şi hipoblast (endoderm primar) şi astfel apare
discul embrionar didermic.

Stadiul 4
Vârsta - 5 ‒ 6 zile
Dimensiunea - 0,1 ‒ 0,2 mm
Evenimente - începe încuibărirea, blastocistul devine ataşat mucoasei uterine.
Semne specifice:
-sinciţiotrofoblastul,
-citotrofoblastul,
-ancorarea blastocistului în endometru şi interacţiunea blastocistului cu
ţesutul matern,
-implantarea blastocistului în mucoasa uterină.

Stadiul 5a
Vârsta - aproximativ ziua a 6-a
Dimensiunea - 0,1 ‒ 0,2 mm
Evenimente - continuă implantarea blastocistului
Semne specifice:
-dezvoltarea discului bilaminar,
-apariţia cavităţii amniotice,
-invazia trofoblastului în mucoasa uterină,
-trofoblast compact.

Stadiul 5b
Vârsta - aproximativ ziua a 9-a
Semne specifice:
-formarea trofoblastului şi pătrunderea blastocistului în endometru,
-trofoblast lacunar,
-cavitate amniotică definitivă,
-apariţia lecitocelului primar.

Stadiul 5c
Vârsta - aproximativ zilele 11 ‒ 13

121
 Embriologie umană

Dimensiunea - 0,15 ‒ 0,2 mm

Semne specifice:
-erodarea vaselor de sânge materne sub acţiune trofoblastului: sângele
matern umple lacunele trofoblastului,
-apariţia mezoblastului extraembrionar,
-transformarea lecitocelului primar în lecitocel secundar (vezicula vitelină
secundară.

Stadiul 6
Vârsta -14 ‒ 17 zile
Dimensiunea - 0,2 mm ‒ 0,4 mm
Evenimente - apar linia primitivă şi notocordul, are loc gastrulaţia.
Semne caracteristice:
-linia primitivă,
-nodul primitiv Hensen,
-vezicula vitelină secundară,
-apare vezicula alantoidă,
-membrana cloacală,
-vase primordiale.

Stadiul 7
Vârsta - aproximativ 19 zile
Dimensiunea - 0,5mm
Evenimente: -se formează nodul primitiv şi canalul notocordal,
-migrarea mezoblastului,
-procese cordale,
-placa neurală,
-formarea insulelor vasculo-sanguine, sângelui şi vaselor sanguine.

Stadiul 8
Vârsta - 19 ‒ 23 zile
Dimensiunea - 0,5 ‒ 1,5mm
Număr somite - 1 ‒ 3
Evenimente - apar plicile neurale, plicile cefalice şi proeminenţa cardiacă
Semne caracteristice:
-produs de concepţie în formă de pară,
-canalul neuroenteric,
-formarea şanţului neural.

Stadiul 9
Vârsta - aproximativ 24 zile

122
 Embriologie umană

Dimensiunea - 1,5 ‒ 2,5mm

Număr somite - 3 ‒ 5
Semne caracteristice:
-embrion cu 3 somite,
-membrană faringiană,
-şanţ neural,
-eminenţă caudală,
-celom intraembrionar,
-primordiul septului transver.

Stadiul 10
Vârsta - 24 zile ‒ 26 zile
Dimensiunea - 3,5 mm
Număr somite – 4 ‒ 12
Evenimente - fuzionează plicile şanţului neural, alcătuind tubul neural.
Semne caracteristice:
-apar primele două arcuri branhiale,
-închiderea neuroporului anterior,
-vezicula oftalmică,
-resorbţia membranei faringiene.

Stadiul 11
Vȃrsta - 28 ‒ 29 zile
Dimensiunea - 2,5 ‒ 4,5 mm
Număr somite - 13 ‒ 20
Evenimente:
-se închide neuroporul posterior,
-foseta auditivă,
-apar mugurii membrelor superioare.

Stadiul 12
Vȃrsta - aproximativ 30 zile
Dimensiunea - 5 ‒ 6 mm
Număr somite - 21 – 30
Semne caracteristice:
-al treilea arc faringian,
-sinus cervical.

Stadiul 13
Vârsta - 30 ‒ 32 zile
Dimensiunea - 4 ‒ 6 mm

123
 Embriologie umană

Număr somite - 30 ‒ 35
Evenimente - apare placoda cristalinului, foseta auditivă, al 4-lea arc faringian.
Semne caracteristice:
-al 4-lea arc faringian,
-mugurii extremităţii inferioare,
-placoda cristalinului,
-mai mult de 30 somite.

Stadiul 14
Vârsta – 31 ‒ 33 zile
Dimensiunea - 5 ‒ 7 mm
Evenimente - apar foseta cristalinului şi cupa optică
Semne caracteristice:
-al 6-lea arc faringian,
-formarea canalului endolimfatic,
-flexura cranio-cervicală,
-primordiul cerebelului,
-primordiul globului ocular devine vizibil.

Stadiul 15
Vârsta - 35 ‒ 38 zile
Dimensiunea – 7 ‒ 9 mm
Evenimente - apar vezicula cristalinului, foseta olfactivă, segmentul distal al mâinii
Semne caracteristice:
-vezicula cristalinului este acoperită de ectoderm,
-primordiul auditiv,
-formarea regiunii palmare.

Stadiul 16
Vârsta - 39 zile
Dimensiunea - 8 ‒ 11 mm
Evenimente - fosele nazale se deplasează ventral, apar proeminenţele auriculare şi
paleta piciorului.
Semne caracteristice:
-aşezarea profundă ventrală a fosei nazale,
-aparţia pigmentului la nivelul globului ocular,
-formarea labei piciorului,
-hernierea fiziologică a anselor intestinale,
-constituirea şanţului nazo-lacrimal.

Stadiul 17
Vârsta - 41 ‒ 44 zile

124
 Embriologie umană

Dimensiunea - 11 ‒ 14 mm
Evenimente - apar razele degetelor
Semne caracteristice:
-meatul acustic extern,
-creşterea circumferinţei craniene,
-creşterea trunchiului,
-se iniţiază atrofia cozii embrionului,
-formarea zonelor interdigitale.

Stadiul 18
Vârsta - 44 – 48 zile
Dimensiunea-13 –17 mm
Evenimente-începe osificarea
Semne caracteristice:
-primordium nazal,
-se formează articulaţia cotului,
-se stabileşte sexul gonadal la embrionii de sex mascuin.

Stadiul 19
Vârsta - 46 ‒ 48 zile
Dimensiunea - 16 ‒ 18 mm
Evenimente - îndreptarea trunchiului
Semne caracteristice:
-creşterea dimensiunilor trunchiului,
-apariţia meatului acustic extern,
-formarea şoldului şi a articulaţiei genunchiului,
-atrofia cozii,
-dispariţia membranei cloacale prin procesul de moarte celulară dirijată -
apoptoză,
-se formează maxilarul şi mandibula.

Stadiul 20
Vârsta - 49 ‒ 51 zile
Dimensiunea - 22 ‒ 24 mm
Evenimente - membrele superioare se alungesc şi apare articulaţia cotului
Semne caracteristice:
-braţele aflate în pronaţie,
-degetele sunt separate, membrana interdigitală este complet resorbită prin
procesul de moarte celulară dirijată - apoptoză,
-stabilirea sexului gonadal la embrionii de sex feminin.

125
 Embriologie umană

Stadiul 21
Vârsta - 51 ‒ 53 zile
Dimensiunea - 22 ‒ 24 mm
Evenimente - mâinile şi picioarele se rotesc spre interior.
Semne caracteristice:
-reţeaua vasculară epicraniană,
-mâinile şi picioarele se apropie şi se ating.

Stadiul 22
Vârsta - 53 zile

Dimensiunea- 23 ‒ 28 mm
Evenimente- dezvoltarea pleoapelor, canalului auditiv extern, şi urechii externe
Semne caracteristice:
-pavilionul urechii externe prezintă proeminenţele tragus şi antitragus,
-septul nazal,
-palatul secundar.

Stadiul 23
Vârsta - 56 ‒ 60 zile
Dimensiunea - 27‒ 31 mm
Evenimente - capul are aspect rotund, se individualizează corpul şi membrele
Semne caracteristice:
-unghiul dintre cap si trunchi atinge aproximativ 30 de grade,
-capul reprezintă 50% din lungimea embrionului,
-capul este rotund, extremităţile sunt alungite şi se îndepărtează de corp,
-se formează bărbia.

Bibliografie

1. Carlson B.M. Human Embryology and Developmental Biology (St. Louis,

MO: Mosby, 1994); also, Carlson, ibid., (2nd ed., 1999).
2. Hertig A.T., Rock J., Adams E.C., Mulligan W.J. On the preimplantation
stages of the human ovum: a description of four normal and four
abnormal specimens ranging from the second to the fifth day of
development, Carnegie Institution of Washington Publication 603,
Contributions to Embryology 35, 199-220. 1954
3. Larsen W.J. Anatomy: Development, Function, Clinical Correlations, Edit.
Saunders, 2002
4. Le Douarin N.M. The avian embryo as a model to study the development of
the neural crest: a long and still ongoing story. Mech Dev. 121:1089-102.
2004

126
 Embriologie umană

5. Moore K. L., Mark G. Torchia, T.V.N. Persaud The Developing Human:

Clinically Oriented Embryology, 10th edition, Elsevier edit. 2014
6. O’Rahilly R., Müller F. Developmental Stages in Human Embryos.
Carnegie Institute, Washington, Publication no. 637. 1987
7. O'Rahilly R., Müller F. Human Embryology and Teratology, 3rd ed. New
York: Wiley-Liss. 2001
8. Tezuka N., Sato S., Kanasugi H., Hiroi M. Embryonic heart rates:
development in early first trimester and clinical evaluation. Gynecol
Obstet Invest. 32(4):210-212. 1991
9. Yoon H., Chung I.S., Seol E.Y., Park B.Y., Park H.W. Development of the
lip and palate in staged human embryos and early fetuses. Yonsei Med J.
Aug;41(4):477-84. 2000
10. Wisser J., Dirschedl P. Embryonic heart rate in dated human embryos.
Early Hum Dev. 37:107-115.1994
11. http://nmhm.washingtondc.museum

VI. PERIOADA FETALĂ (Periodus fetalis)

Perioada fetală se desfăşoară începând cu săptămâna a 9-a de viaţă

intrauterină, până la naştere. Caracterele principale ale acestei perioade sunt:
-maturarea ţesuturilor şi organelor,
-definitivarea înfăţişării umane,
-creşterea în lungime
-creşterea în greutate în ultimele săptămâni de gestaţie.

Săptămâna a 9-a

La începutul săptămânii a 9-a embrionul are o lungime de 2 ‒ 3 cm şi

greutatea de 2 grame; capul încă reprezintă ½ din lungimea totală a corpului, dar
până în săptămâna a 12-a ritmul său de creştere scade, în timp ce lungimea
întregului corp devine mai mult decât dublă celei din săptămâna a 9-a. Faţa este
largă, ochii lateralizaţi cu pleoapele fuzionate, urechile în poziţie joasă. Membrele
sunt scurte cu degetele mici, amprentele sunt deja evidente în piele. Fizionomia
este umană: ochi încă foarte laterali şi fără pleoape, nas scurt, urechi jos inserate,
gură separată de fosele nazale prin vălul palatin.

Săptămâna a 10-a

În săptămâna a 10-a ansele intestinale reintră în cavitatea peritoneală şi

celomul cordonului ombilical dispare. Ficatul este principala sursă de elemente

127
 Embriologie umană

figurate sanguine. La sfârşitul săptămânii 10 de sarcină, fătul măsoară aproximativ

4,5 cm şi cântăreşte aproximativ 5 grame. Fătul se poate uita cu ochii întredeschişi,
îşi poate mişca limba şi poate înghiţi, îşi poate încrunta fruntea.

Săptămâna a 11-a

Acum fătul măsoară 4,5 ‒ 5,5 cm şi cântăreşte aproximativ 10 de grame.

Fătul creşte într-un ritm foarte rapid. În această săptămână i se dublează greutatea
şi creşte cu aproape un centimetru în lungime. Acest ritm de creştere se va păstra
până în săptămâna a 16-a. Mişcările muşchilor devin mai coordonate. Mugurii
gustativi sunt funcţionali.

Săptămâna a 12-a

Fătul are deja 6,5 cm lungime şi cântăreşte aproximatix 20 grame; doarme

iar când se trezeşte îşi exersează puternic musculatura: îşi întoarce capul, există
reflexul palpebral şi de succiune la atingerea buzelor. Dacă e mângâiată, palma se
va strânge într-un pumn închis tare. Încep să crească unghiile. Curând se vor
închide pleoapele, pentru a proteja ochii sensibili la lumină şi se vor redeschide în
săptămânia a 27-a. Splina devine principalul organ hematopoetic, organele genitale
externe sunt vizibile. La finele săptămânii a 12-a fătul are 30 de grame, activitatea
hematopoetică a ficatului se reduce, splina devenind principalul organ
hematopoetic.

Săptămâna a 13-a

În săptămâna a 13-a procesul de creştere se accelerează până în săptămâna

a 16-a. La sfârşitul săptămânii a 13-a de sarcină, fătul măsoară aproximativ 7,5 cm
cântăreşte aproximativ 30 de grame. Capul este mai mic raportat la dimensiunile
corpului. Pe scalp apar firele de păr; membrele s-au alungit şi osificarea scheletului
este avansată. Ochii care apăruseră în partea laterală a capului s-au apropiat unul de
celălalt. Picioarele sunt mai lungi decât braţele, iar pielea este roşie transparentă,
neavând nici un strat de grăsime. Fătul doarme iar când se trezeşte îşi exersează
puternic musculatura: întoarce capul, îndoaie degetele de la picioare, deschide şi
închide gura, înghite lichid amniotic, face sărituri.
Organele genitale externe sunt vizibile ecografic, iau forma matură fetală;
uterul se dublează ca mărime. Rinichiul începe să secrete urina.

Săptămâna a 14-a

În această săptămână fătul măsoară 8,5 cm lungime, cântăreşte 60 de

128
 Embriologie umană

grame. Percepe stimuli precum zgomotul sau lumina. Amprenta unică a degetelor
s-a format deja. Dacă fătul este de sex feminin în ovarele sale se formează
aproximatix 2 milioane de ovule din care 1 milion peristă până la naştere. Odată cu
înaintarea în vârstă - numărul ovulelor scade - iar în jurul vârstei de 17 ani va avea
în jur de 200000.

Săptămâna a 15-a

Fătul măsoară 11cm lungime, cântăreşte aproape 90 de grame.

Între săptămânile 16 ‒ 20 creşterea în lungime are ritm încetinit dar
ajunge la aproximativ 50 mm. membrele inferioare şi-au căpătat proporţiile iar
mişcările fetale sunt resimţite de către mamă. De la această dată naşterea urmează
la 147±15 zile.

Săptămâna a 16-a

Fătul are acum o lungime de aproape 15 centimetri şi o greutate de

aproximativ 120 de grame. Poate clipi şi poate înghiţi! La nivelul pleoapelor se
dezvoltă genele. Picioarele devin mai lungi decât mâinile, unghiile sunt complet
formate şi toate încheieturile şi articulaţiile sunt funcţionale. Spre finele săptămânii
a 16-a ovarele diferenţiate conţin ovogonii şi foliculii primordiali. La sfârşitul
acestei săptămâni metoda ecografiei permite stabilirea sexului.

Săptămâna a 17-a

Fătul are aproximativ 18 centimetri şi 150 g şi creşte aproximativ 2

centimetri pe săptămână. În următoarele 3 săptămâni va începe să crească foarte
rapid, dublându-şi greutatea. Sistemul circulator şi tractul urinar funcţionează „la
capacitate maximă” şi este capabil să respire.

Săptămâna a 18-a

Fătul are circa 200 grame greutate, lungime 20 centimetri. Ochii îi sunt
încă închişi dar poate distinge lumini şi umbre. În săptămânile 18 ‒ 20 uterul este
complet format şi începe să apară lumenul vaginal. Organele genitale externe pot fi
vizualizate cu un aparat ecografic. La nivelul măduvei spinării începe să se
formeze mielina.

Săptămâna a 19-a

Fătul măsoară aproape 22 cm lungime şi cântăreşte aproape 250 de grame.

129
 Embriologie umană

Este acoperit cu un strat albicios numit „vernix caseosa”.

Săptămâna a 20-a

Talia fătului este 21 ‒ 25 centimetri iar greutatea aproximativ 320 grame.

Fătul înghite lichid amniotic iar rinichii continuă să producă urina. Celulele
nervoase senzoriale ce deservesc simţurile - gust, miros, auz, văz, pipăit - se
dezvoltă acum în ariile specializate ale creierului. În săptămâna a 20-a începe
coborârea testiculului.

Luna a VI-a

Săptămânile 21 ‒ 25 sunt caracterizate prin creşterea mare în greutate.

Corpul a devenit relativ proporţional dar pielea este încreţită, transparentă şi de

culoare roşietică din cauza numeroaselor capilare sanguine. În săptămâna a 24-a

celulele alveolare pulmonare elaborează surfactantul. Fătul „răspunde” la diferite
zgomote, se trezeşte şi doarme odată cu mama.

Săptămâna a 21-a

Fătul măsoară 27 cm lungime şi cântăreşte aproximativ 380 grame; în

aceste zile creşte cu aproape 60 de grame pe zi. Tubul digestiv este imatur şi va
rămâne astfel primele luni după naştere. Lichidul amniotic trece liber prin intestin,
excretat sub formă de meconiu după naştere. Picioarele sunt acum proporţionale cu
restul corpului.

Săptămâna a 22-a

Fătul măsoară 28 cm lungime şi cântăreşte aproximativ 450 grame.

Săptămâna a 23-a

Fătul măsoară 30 cm lungime şi cântăreşte aproximativ 450 – 500 grame.

Pielea este ridată, pentru că îi lipseşte grăsimea subcutanată; ochii sunt formaţi cu
toate că irisul încă nu are pigmenţi. Pancreasul este complet dezvoltat. În gingie
apar primii muguri ai dentiţiei deciduale.
Săptămâna a 24-a
Fătul măsoară 32 cm lungime şi cântăreşte aproximativ 550 grame. Auzul

130
 Embriologie umană

este bine dezvoltat, vasele de sânge din plămâni se dezvoltă, pregătind plămânii
pentru respiraţie. Ochii se deschid şi se închid frecvent, fătul clipeşte; genele şi
sprâncenele sunt prezente. Dacă s-ar naşte acum, cu o îngrijire corespunzătoare ar
avea aproximativ 85% şanse de supravieţuire. Fătul de 24 săptămâni poate
supravieţui în afara uterului dar cca. 50% dintre aceste cazuri vor avea malformaţii
congenitale severe.
Săptămâna a 25-a
Fătul măsoară 33 cm lungime şi cântăreşte aproximativ 650 grame. Are
perioade de somn şi veghe. Organele de echilibru şi orientare s-au dezvoltat.

Luna a VII-a

Între săptămânile 26 ‒ 29 fetusul este viabil chiar dacă se naşte prematur,

datorită dezvoltării suficiente a sistemului cardiovascular şi plămânilor. Sistemul
nervos central este suficient de matur pentru a controla mişcările respiratorii,
ritmice şi temperatura corpului. La finele săptămânii a 28-a eritropoieza scade la
nivelul splinei, fiind preluată de măduva osoasă. Ochii se redeschid. Stratul de
grăsime albă subcutanat este bine dezvoltat, în special în jurul articulaţiei
radiocarpiene. Începând cu luna a VII-a naşterea„prematură” a fătului permite o
dezvoltare ulterioară normală.

Săptămâna 26

Fătul măsoară 33 cm lungime şi cântăreşte 720 de grame. Începe să

simuleze respiraţia. La 26 de săptămâni se poate observa reacţia plămânilor
fetusului la atingere. Nervul optic devine funcţional.

Săptămâna 27

Fătul măsoară 34 cm lungime şi cântăreşte 800 de grame. Cordul are 120 ‒

160 contracţii pe minut. Pleoapele se deschid. Spre sfârşitul lunii a şaptea fătul
răspunde mult mai puternic la sunete, reţeaua nervilor care deservesc oragnului
auditiv fiind complet dezvoltată.

Săptămâna 28

Fătul măsoară 35 cm lungime şi cântăreşte 900 de grame. Creierul este

deosebit de activ, creşte în dimensiuni şi devine mai complex, apar
circumvoluţiunile caracteristice.

131
 Embriologie umană

Săptămâna 29

Fătul măsoară 36,5 cm lungime şi cântăreşte 1100 de grame. Continuă să

crească dar într-un ritm mai lent; până la naştere va mai câştiga în greutate în jur de
1900 grame. Fătul poate să deschidă ochii şi să-şi întoarcă capul în uter dacă
sesizează o sursă de lumină. Stratul de grăsime este format şi apar unghiile.

Lunile a VIII-a – a IX-a

În săptămânile 30 – 40 pielea devine netedă, cantitatea de grăsime albă

ajunge la 7-8% din greutatea corpului. Reflexul pupilar la lumină este prezent din
săptămâna a 30-a.

Săptămâna 30

Fătul măsoară 38 cm lungime şi cântăreşte 1300 de grame. La această

vȃrstă fătul reacţionează la sunete. Scheletul, creierul, musculatura şi plămânii
continuă să se maturizeze. La băieţi testiculele se deplasează spre scrot. La fete
clitorisul este proeminent nefiind încă acoperit de labii.

Săptămâna 31
Fătul măsoară 39 cm lungime şi cântăreşte 1500 de grame.
Săptămâna 32
Fătul măsoară 40,5cm lungime şi cântăreşte 1800 de grame. În luna a 8-a
opta are perioade în care visează în timpul somnului.
Săptămâna 33

Fătul măsoară 41 cm lungime şi cântăreşte 2000 de grame. Testiculele au

coborât din abdomen în scrot. Pielea îşi schimbă culoarea de la roşu la roz.
Săptămâna 34
Fătul măsoară 42 cm lungime şi cântăreşte 2200 de grame. Ochii fătului
sunt deschişi când este treaz şi se închid când doarme. Cea mai mare parte din
laguno a dispărut fiind înlocuit cu un strat subţire de vernix caseosa.
Săptămâna 35
Fătul măsoară aproximativ 48 cm lungime şi cântăreşte 2500 de grame. La

132
 Embriologie umană

35 de săptămȃni, auzul este complet dezvoltat. În săptămâna a 35-a de gestaţie fătul

are 99% şanse de a supravieţui în afara uterului.

Săptămâna 36

Fătul măsoară aproximativ 48 cm lungime şi cântăreşte 2700 de grame.

Acum circumferinţa capului este egală cu cea a abdomenului, după care ultima
poate deveni mai mare. Cu cât se apropie termenul de naştere, ritmul de creştere se
reduce. Cantitatea de lichid amniotic scade, spaţiul din uter fiind ocupat în mare
parte de făt.

Săptămâna 37

Fătul continuă să crească în greutate aproximativ 30 grame pe zi;

cântăreşte cca. 3000g şi are aproximativ 49 cm lungime.

Săptămâna 38

Fătul măsoară acum 52 cm şi are aproximativ 3200 grame. Plămânii pot

respira singuri; fătul are reflexe care îl vor ajuta să apuce strâns lucrurile, să ridice
sau să întoarcă capul, să clipească, să găsească sânul şi, mai tȃrziu, să păşească.

Săptămâna 39

La vârsta de 39 de săptămâni greutatea fătului este de 3100 ‒ 3500 grame;

fătul continuă să-şi mărească depozitul de grăsime care va ajuta la reglarea
temperaturii corpului după naştere.

Săptămâna 40

La termen, greutatea medie a fătului variază între 3200 – 3550 grame iar
lungimea vertex-călcâi este de 50 – 51 cm la feţii de sex masculin şi circa 49 ‒ 50
cm la cei de sex feminin. Circumferinţa craniului este aproximativ 36 centimetri.

Bibliografie

1. Farley D., Dudley D.J. Fetal assessment during pregnancy, Pediatr Clin
North Am. Jun;56(3):489-504, 2009
2. Green R. The human embryo Research debates, Oxford Univ. Press, 2001
3. Grivell R.M., Wong L., Bhatia V. Cochrane Regimens of fetal surveillance
for impaired fetal growth, Database Syst Rev., 2009
4. Harrison M.R., Evans M.I. The Unborn Patient, 3rd ed., 2001

133
 Embriologie umană

5. Largo R.H., Walli R., Duc G., Fanconi A., Prader A. Helv Evaluation of
perinatal growth. Presentation of combined intra- and extrauterine growth
standards for weight,length and head circumference, Paediatr Acta 1980
Oct;35(5):419-36. 1980
6. Moore and Persaud Before We Are Born, 5th ed., 2003
7. Moore K. L., Mark G. Torchia, T.V.N. Persaud The Developing Human:
Clinically Oriented Embryology, 10th edition, Elsevier edit. 2014
8. O’Rahilly R., Müller F. Human Embryology and Teratology, 3rd ed. New
York: Wiley-Liss, 2001
9. Poirier J., Catala M., Poirier I., Baudet J. Leçons d'embryologie humaine,
4ème éd. Paris, Vigot, 2006
10. Sadler T.W, Langman J. Langman's Medical embryology, 12th edition
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2013
11. Schoenwolf G.C., Bleyl S.B., Brauer P.R. Larsen’s human Embryology, 5th
edition. Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
12. Sido-Gridorescu Fr. Embriogie Generală şi specială Edit. Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006

VII. ANEXELE EMBRIO-FETALE (Adnexa embryo-fetalis)

Anexele embrio-fetale sunt structuri complexe situate în afara produsului

de concepţie, a căror funcţie este de a stabili legătura materno-fetală şi a crea
condiţiile de stenobioză necesare dezvoltării.
Anexele embrionare existente în primele 8 săptămâni de dezvoltare a
produsului de concepţie sunt: amnionul; sacul vitelin (lecitocelul; vezicula
ombilicală); alantoida; pediculul de fixaţie; trofoblastul.
Amnionul (Amnion) este cea dintâi anexă embrionară care se formează;
precede dezvoltarea embrionului şi continuă să se dezvolte în perioada fetală până
la naştere, când are loc ruperea membranei amniotice, eliminarea lichidului
amniotic şi expulzia fătului.
Sacul vitelin (Saccus vitellinus) apare în prima zi a săptămânii celei de a
2-a săptămâni de dezvoltare a produsului de concepţie. Sacul vitelin are rol nutritiv
temporar, contribuie la formarea intestinul primitiv, la vasculogeneza şi
hematopoieza extraembrionară şi la formarea celulelor germinale primordiale.
Alantoida (Allantois) se dezvoltă din peretele sacului vitelin, se alungeşte
odată cu pediculul de fixaţie, capătă aspect unui cordon tubular care traversează
pediculul de fixaţie şi realizează legătura cu corionul extremităţii caudale a
embrionului. La sfârşitul perioadei embrionare alantoida se împarte în două
segmente, unul intraembrionar şi unul extraembrionar.
Pediculul de fixaţie (Pedunculus connexens) existent în perioada
embrionară se alungeşte datorită creşterii amnionului, creşte odată cu produsul de
concepţie devenind cordonul ombilical.
134
 Embriologie umană

Trofoblastul împreună cu mezemchimul subiacent constituie învelişul cel

mai extern al oului, numit corion (Chorion). După dispariţia zonei pellucida oul
vine în contact cu mucoasa uterină prin intermediul trofoblastului care în zona de
contact dezvoltă vilozităţi. În primele săptămâni ale dezvoltării produsului de
concepţie vilozităţile apar pe toată suprafaţa corionului constituind corionul vilos
(chorion frondosum) apoi se dezvoltă numai la polul embrionar; restul corionului
pierde vilozităţile devenind corion neted (chorion levae)
Decidua (Decidua) reprezintă endometrul matern modificat. Porţiunea din
deciduă care corespunde corionului vilos se numeşte decidua bazală (Decidua
basalis). În luna a 4-a de gestaţie corionul vilos împreună cu decidua bazală
formează placenta (Placenta).
Ca urmare a modificărilor suferite de embrion şi anexele sale, după luna a
3-a de gestaţie există următoarele anexe fetale: amnionul; alantoida; cordonul
ombilical; placenta.

VII. 1. Amnionul (Amnion)

Amnionul apare în ziua a 7-a a dezvoltării produsului de concepţie, la

nivelul butonului embrionar. Tavanul amnionului este alcătuit din celule aplatizate
numite amnioblaste, învelite la exterior de mezenchimul extraembrionar somatic.
Amnionul se continuă cu ectodermul embrionar la nivelul unei linii de
reflexie de formă ovală - inelul ombilical primitiv. În săptămâna a 4-a a dezvoltării
produsului de concepţie prin acest inel trec următoarele structuri:
-pedicolul de fixaţie(Pedunculus connexens), situat la extremitatea caudală
a discului embrionar;
-ductul alantoiduan (Ductus Allantoideus) inclus în mezenchirmul
pedicolul de fixaţie;
-alantoida (Allantois);
-vasele ombilicale (Vasa ombilicalis) - două artere ombilicale şi o venă
ombilicală;
-pedicolul vitelin (Pedunculus vitellinum) în al cărui mezoderm
extraembrionar sunt cuprinse vasele viteline (Vasa vitellina) şi ductul vitelin
(Ductus vitellinus);
-canalul de unire dintre celomul extra şi intraembrionar.
Amnionul se măreşte rapid, înconjoară corpul embrionar, acoperă
progresiv pedicolul de fixaţie şi pedicolul vitelin.
În interiorul amnionului se află cavitatea amniotică (Cavitas amniotica), în
care se acumulează lichidul amniotic în care se dezvoltă produsul de concepţie
până la naştere. Cavitatea amniotică este delimitată la exterior de către epiteliul
amniotic, corionul neted şi decidua capsulară.
Lichidul amniotic (Liquor amnioticus) are aspect clar, transparent; rezultă

135
 Embriologie umană

din filtrarea sângelui matern şi este secretat de celulele amnioblaste care constituie
epiteliul amniotic. Lichidul amniotic conţine în principal apă şi electroliţi
(reprezintă 99%) alături de glucoză, lipide din plămânii fetali, proteine cu
proprietăţi bactericide şi celule epiteliale descuamate.
După vârsta de patru săptămâni embrionul este complet încojurat de
lichidul amniotic care îi asigură libertatea de mişcare şi spaţiul necesar dezvoltării,
îl protejează de agresiunile mecanice, previne alipirea amnionului de embrion.
Cantitatea de lichid amniotic creşte în timpul sarcinii de la 20ml în săptămâna a 7-a
la 600 ml în săptămâna 25, 1000 ml în săptămâna 30 şi 800 ml la naştere.
Din luna a 5-a fătul înghite zilnic aproximativ jumătate din cantitatea totală
de lichid amniotic (400 ml lichid amniotic/zi). În tubul digestiv lichidul amniotic se
resoarbe împreună cu lichidul din secreţiile digestive, ajungând în circulaţia fetală,
de unde apoi traversează placenta ajungând în circulaţia maternă.
Lichidul amniotic înghiţit pătrunde şi în căile respiratorii; prin capilarele
alveolare şi cele ale arborelui bronşic se resorb 600 – 800 ml. lichid amniotic/24
ore.
Prin circulaţia fetală, lichidul amniotic resorbit din tubul digestiv şi căile
respiratorii ajunge la rinichi, unde participă la formarea urinei fetale.
Înainte de naştere în lichidul amniotic se elimină urina fetală, iar lichidul
amniotic este înlocuit complet la fiecare trei ore, fapt care dovedeşte importanţa
schimbului de substanţe dintre lichidul amniotic şi compartimentele fetal şi matern.
Variaţiile patologice ale cantităţii de lichid amniotic peste 2000 ml.
constituie hidramnionul iar sub 400ml oligoamnionul.
Hidramnionul (Hydramnion) poate avea atât cauze materne, dintre care cel
mai frecvent este diabetul matern insulino-dependent; cât şi cauze fetale prin care
se împiedică înghiţirea şi/sau pătrunderea lichidului amniotic în tubul digestiv.
acestora li se adaugă alte malformaţii fetale precum:
-anencefalia, cea mai frecventă şi mai gravă cauză de hidramnion;
-formaţiuni tumorale digestive sau respiratorii;
-fistule esofago-traheale;
-hernia difragmatică;
-rinichiul polichistic;
-hipospadiasul;
-malformaţiile cardiace congenitale şi coarctaţia de aortă;
-insuficienţa cardiacă fetală;
-afecţiunile caracterizate prin creşterea presiunii venoase fetale;
-sindromul Down;
-sarcinile gemelare;
-eritroblastoza.
Oligoamnionul (Oligohydramnion) poate apare ca o consecinţă a
disfuncţiei placentare, care determină atât reducerea cantităţii de lichid amniotic cât

136
 Embriologie umană

şi întârzierea dezvoltării intrauterine a fătului; alte cauze sunt afecţiunile căilor

urinare inferioare şi agenezia renală.
Explorarea amnionului se poate face prin mai multe metode: amnioscopie,
amniocenteză, fetoscopie.
-Amnioscopia este o metodă endoscopică de examinarea a lichidului
amniotic prin membranele fetale; se efectuează după săptămâna a 36-a degestaţie,
pentru depistarea suferinţei fetale, a sindroamelor renale, prelevare de sânge fetal.
-Amniocenteza constă în puncţia amnionului şi extragerea de lichid
amniotic. Amniocenteza precoce se efectuează la începutul gestaţiei, după
săptămâna a 16-a, pentru prelevare de lichid amniotic şi celule fetale.
Amniocenteza tardivă se efectuează în ultimele săptămâni de sarcină, după
săptămâna a 34-a, pentru aprecierea maturităţii fetale, a suferinţei fetale cronice sau
diagnosticarea unor malformaţii congenitale.
-Fetoscopia este o metodă endoscopică. Vârsta optimă de efectuare a
fetoscopiei este săptămâna a 18-a de gestaţie, când amnionul a devenit destul de
voluminos pentru a permite manevrarea fătului şi a instrumentelor necesare pentru
examinarea fătului, prelevare de sânge fetal, material bioptic din tegumentul fetal.

VII. 2. Sacul vitelin (Saccus vitellinus)

Sacul vitelin primar denumit şi cavitate exocelomică sau lecitocel se

constituie în ziua a 8-a – a 9-a de dezvoltare a produsului de concepţie, prin
dedublarea celulelor endodermului primar din podeaua butonului embrionar. Este
delimitat pe de o parte de endoblast care constituie tavanul sacului vitelin pe de altă
parte de celulele plate ale membranei exocelomice (membrana Heuser), acoperite
de mezenchimul extraembrionar splanchnic.
Sacul vitelin secundar ia naşter prin transformarea sacului vitelin primar,
ca urmare a modificării ce are loc în zona de conexiune a epibstului cu membrana
Heuser. Cele două porţiuni se detaşează şi cea inferioară, de dimensiuni mai
reduse, formează un chist care va fi eliminat.
Sacul vitelin definitiv denumit şi veziculă ombilicală, există în
săptămâna a 3-a de dezvoltare a produsului de concepţie. Porţiunea sacului vitelin
corespunzătoare endodermului embrionar (situat în tavanul sacului vitelin) dă
naştere tubului intestinal.
Pe suprafaţa sacului vitelin sunt vizibile vasele viteline (Vasa vitellina) în
săptămâna a 3-a de dezvoltare a produsului de concepţie. Vasele viteline
regresează odată cu sacul vitelin, circulaţia extraembrionară vitelină fiind înlocuită
cu circulaţia extraembrionară ombilicală iar segmentul intraembrionar al arterelor
şi venelor viteline este preluat în circulaţia intraembrionară.
Diametrul sacului vitelin se măreşte constant în săptămânile 6 – 10 de
dezvoltare a produsului de concepţie. Încă din timpul săptămânii a 9-a de

137
 Embriologie umană

dezvoltare a produsului de concepţie sacul vitelin prezintă modificări degenerative

care vor conduce progresiv la dispariţia sacului vitelin.
Cavitatea sacului vitelin conţine vitelus cu rol nutritiv, care poate fi utilizat
de embrion în primele stadii de evoluţie.
Sacul vitelin deţine un rol esenţial în organogeneză prin:
1) formarea tubului intestinal,
2) vasculogeneza şi hematopoieza extraembrionară,
3) formarea celulelor germinale primordiale.

1) Formarea tubului intestinal

Porţiunea proximală a sacului vitelin care se continuă cu endoblastul

(hipoblastul sau endodermul primitiv) discului embrionar ce alcătuieşte tavanul
sacului vitelin (Tectum sacci vitellini) este încorporată în embrion dând naştere
intestinului anterior (Prosenteron), posterior (Metenteron) şi mijlociu (Mesenteron)
care comunică cu sacul vitelin. Iniţial comunicarea este largă dar pe măsură ce are
loc formarea peretelui antero-lateral al abdomenului, a cordonului ombilical şi
expansiunea amnionului, comunicarea dintre intestinul mijlociu şi sacul vitelin pe
cale de involuţie se îngustează devenind Canalul vitelin (Ductus vitellinus)
cunoscut şi sub numele de omfalo-enteric (Ductus omphalo-entericus).
După săptămâna a 5-a, între a 35-a şi a 40-a zi de gestaţie canalul vitelin se închide
treptat transformându-se într-un cordon conjunctiv iar în săptămâna a 7-a de
dezvoltare a produsului de concepţie se obliterează complet; în aproximativ 3%
dintre cazuri porţiunea proximală a canalului vitelin poate persista sub forma unui
diverticul al intestinului subţire denumit diverticulul Meckel (Vestigia canalis
vitellini).

2) Vasculogeneza şi hematopoieza extraembrionară

În săptămâna a 3-a, în timpul gastrulaţiei, în mezenchimul splanhnic al

sacului vitelin apar insulele vasculo-sanguine descrise de Wolff şi Pander, din care
se dezvoltă primele vase sanguine şi primele elemente sanguine.
Insulele vasculo-sanguine se apropie, apoi vin în contact alcătuind pe
suprafaţa sacului vitelin o reţea capilară care se continuă vasele viteline (Vasa
vitellina) denumite şi vase omfalo-mezenterice (Vasa omphalomesenterica)
constând în 2 artere şi 2 vene viteline denumite şi omfalo-mezenterice, care s-au
format în porţiunea proximală a sacului vitelin.
Venele viteline drenează sângele din pereţii sacului vitelin în tubul cardiac
primitiv, în drumul lor străbătând septul transvers şi mugurele hepatic. La nivelul
ficatului venele viteline participă la formarea sistemului port hepatic. Arterele
viteline contribuie la formarea trunchiului arterial celiac şi arterei mezenterice
superioare.

138
 Embriologie umană

Din reţeaua vasculară situată în pediculul de fixaţie, în care a pătruns

canalul alantoidian, iau naştere două vene ombilicale care ulterior fuzionează într-o
singură venă ombilicală şi două artere ombilicale. Vasele ombilicale situate în jurul
canalului alantoidian, în mezodermul extraembrionar care alcătuieşte pedicolul de
fixaţie (viitorul cordon ombilical) constituie echivalentul vaselor alantoidiene
descrise la alte vertebrate.
Din porţiunea centrală a insulelor vasculo-sanguine iau naştere elementele
figurate ale sângelui.
Primele care se formează sunt eritroblastele primitive, hematii tinere, cu
nucleu pe care îl pierd în luna a 3-a de gestaţie. Prin pierderea nucleului hematiile
îşi scurtează durata deviaţă la aproximativ 100 de zile dar se specializează în
transportul oxigenului. La sfârşitul perioadei embrionare există 1000000 de
hematii/ml sânge.
Leucocitele se formează în ziua a 46-a de viaţă intrauterină, în
mezenchimul hepatic, iar limfocitele în ziua 50 de viaţă intra-uterină.
Hematopoieza extraembrionară încetează la sfârşitul lunii a 2-a de viaţă
intrauterină, odată cu involuţia sacului vitelin. Între luna a 3-a şi lunile 7 – 8 de
viaţă intrauterină ficatul constituie principalul organ hematopoietic iar din luna a 5-
a de viaţă intrauterină până la naştere splina devine organ hematopoietic.
Tot în a doua parte a sarcinii măduva roşie de la nivelul oaselor produce
celule sanguine şi păstrează funcţia hematopoietică întreaga viaţă.

3) Formarea celulelor germinale primordiale

În săptămâna a 3-a de dezvoltare a embrionului, în peretele sacului vitelin

din regiunea învecinată originii ductului alantoidian iau naştere celule germinale
primordiale care migrează pe calea rădăcinii mezourilor tubului intestinal ajungând
în săptămâna a 6-a în crestele gonadale pe care le colonizează. Celulele germinale
care au colonizat gonadele devin spermatogonii sau ovogonii, în funcţie de
încărcătura cromozomală a celulelor germinale.
Aspectul sacului vitelin variază în funcţie de vârsta dezvoltării produsului
de concepţie.
La sfârşitul săptămânii a 4-a de dezvoltare a produsului de concepţie sacul
vitelin are aspectul unei mici vezicule piriforme (vezicula ombilicală) care se
deschide în segmentul mijlociu al tubului digestiv pin intermediul unui canal lung
şi îngust denumit canalul vitelin.
La sfârşitul lunii a doua de gestaţie sacul vitelin involuează astfel încât în
luna a 3-a, la începutul perioadei fetale, aproape dispare.
După naştere vezicula ombilicală poate fi observată sub forma unui corp
ovalar cu diametrul între 1 – 5 mm., situat între amnion şi corion, la nivelul
placentei sau la oarecare distanţă de aceasta.

139
 Embriologie umană

VII. 3. Alantoida (Allantois)

Se formează în zilele a 16-a – a 17-a de dezvoltare, ca evaginaţie a

endodermului sacului vitelin, la extremitatea caudală a embrionului. Prin creşterea
în lungime şi curbarea longitudinală a embrionului, odată cu îngustarea canalului
vitelin alantoida capătă forma unui diverticular tubular denumit duct alantoidian
(Ductus allantoideus) care la o extremitate se deschide în porţiunea terminală a
intestinului primitiv (porţiune denumită cloacă) iar prin cealaltă extremitate este
încorporat în mezodermul pedicolului de fixaţie.
Datorită extinderii sacului embrionic şi îndepărtării progresive a
embrionului de trofoblast, are loc alungirea pediculului de fixaţie şi odată cu el
alungirea ductului alantoidian care traversează pedicolul de fixaţie şi ajunge în
contact cu corionul situat la extremitatea caudală a embrionului. Alantoida poate fi
comparată cu un ax de-a lungul căruia mezenchimul aflat în plin proces de
vasculogeneză avansează spre corion, în zona de formare a viitoarei placente.
După formarea cordonului ombilical alantoida prezintă două segmente:
-segmentul extraembrionar reprezentat de canalul alantoidian amplasat în
cordonul abdominal; acest segment involuează, persistă doar vasele ombilicale.
-segmentul intraembrionar situat abdominal; din acest segment se dezvoltă
vezica urinară şi uraca amplasată între vezica urinară şi ombilic.
În săptămâna a 7-a de dezvoltare se dezvoltă septul uro-rectal Tourneaux
(Septum urorectale) care desparte cloaca în două compartimente:
-compartimentul anterior, denumit sinus uro-genital (Sinus urogenitalis) în
care se deschide canalul anatoidian;
-compartimentul posterior, denumit rect (Rectum).
Segmentul proximal al porţiunii abdominale a alantoidei participă la
formarea porţiunii craniale a vezicii urinare (Vesica urinaria).
Prin obliterarea porţiunii de alantoidă situată între vârful vezicii urinare şi
ombilic se formează un cordon conjunctiv numit uraca (Urachus), care fiind
acoperit de peritoneu formează o plică numită ligamentul ombilical median. Prin
obliterarea incompletă a alantoidei apar chisturi de uracă iar lipsa totală de
obliterarea a ductului alantoidian determină apariţia fistulei viteline congenitale,
prin care urina din vezica urinară se scurge la nivelul ombilicului.
Vascularizaţia alantoidei se dezvoltă în săptămâna a 3-a de dezvoltare a
produsului de concepţie, în mezenchimul pedicolului de fixaţie situat în jurul
ductului alantoidian, în care iau naştere cele două artere şi două vene ombilicale.
Vasele ombilicale pătrund în vilozităţile coriale contribuind la formarea
placentei fetale şi stabilesc legătura dintre sistemul circulator intraembrionar şi
vasele vilozităţilor coriale.
După regresia alantoidei vasele omologe persistă ca artere ombilicale şi
vene ombilicale prin care se realizează legătura embrionului cu placenta.

140
 Embriologie umană

VII. 4. Cordonul ombilical (Funiculus ombilicalis)

Cordonul ombilical este organul prin care se stabileşte legătura dintre

embrion/făt şi placentă. Se dezvoltă în săptămâna a 5-a de viaţă intrauterină, când
înlocuieşte sacul vitelin ca sursă de substanţe nutritive pentru făt. Cordonul
ombilical nu este în legătură directă cu circulaţia maternă, dar este conectat la
placentă, prin care are loc schimbul de substanţe spre şi de la sângele matern.
Pedicolul de fixaţie (Pedunculus connexens) se formează odată cu
dezvoltarea celomului extraembrionar ca o punte de legătură între mezoblastul
extraembrionar spanchnic situat pe suprafaţa sacului vitelin şi mezoblastul
extraembrionar somatic care înveleşte amnionul, apoi se răsfrânge la nivelul
pedicolului de fixaţie alcătuind substanţa sa mezenchimală şi se continuă la nivelul
corionului.
În săptămânile a 4-a – a 8-a de dezvoltare intrauterină pedicolul de fixaţie,
canalul vitelin şi celomul ombilical sunt învelite de amnionul aflat în expansiune.
Sacul vitelin este localizat în celomul extraembrionar (în cavitatea corială),
prezintă un pedicul vitelin (Pedunculus vitellinus) prin care se leagă de corpul
embrionului. În mezenchimul somatic ce alcătuieşte pedicolul de fixaţie sunt
cuprinse vasele omfalo-mezenterice numite şi viteline, şi canalul omfalo-enteric.
Ca urmare a creşterii rapide în lungime a corpului embrionul se curbează
cranio-caudal, iar pediculul de fixaţie ajunge în poziţie ventrală. Ca o consecinţă a
expansiunii amnionului, membrana amniotică se reflectă de pe amnion pe cordonul
ombilical alcătuind pereţii cordonului ombilical.
La vârsta gestaţională de 8 săptămâni cordonul ombilical se află situat la
extremitatea caudală a embrionului, este scurt şi subţire, conţine următoarele
structuri:
-pedicolul vitelin constituit din canalul omfalo-enteric numit şi ductul
vitelin (prin care sacul vitelin se deschide în intestinul primitiv) şi vasele omfalo-
mezenterice numite şi viteline constând în 2 artere şi 2 vene;
-pedicolul de fixaţie cu ductul alantoidian, vasele ombilicale (2 artere şi 2
vene care ulterior fuzionează într-o singură venă ombilicală);
-celomul ombilical (Coeloma umbilicalis), prin care se stabileşte conxiunea
celomului extraembrionar cu cel intraembrionar.
Cordonul ombilical definitiv (Funiculus umbilicalis) ia naştere prin
fuziunea şi înmănuncherea pedicolului de fixaţie cu pedicolul vitelin.
În săptamânile 7 – 11 de dezvoltare intrauterină ansele intestinale herniază
în mod fiziologic în celomul ombilical. După reintegrarea anselor intestinale în
cavitatea internă (celomul intraembrionar) celomul ombilical se închide şi
progresiv dispare.
În timpul lunii a 3-a de dezvoltare intrauterină unele elemente ale
cordonului ombilical degenerează:

141
 Embriologie umană

-canalul omfalo-enteric (poate persista sub forma fistulei viteline);

-ductul alantoidian;
-circulaţia vitelină din sectorul extraembrionar;
-celomul ombilical care se închide şi dispare.
Extremitatea fetală a cordonului ombilical corespunde regiunii ombilicale
a peretelui ombilical.
Mezenchimul somatic care alcătuieşte pedicolul de fixaţie se transformă în
ţesut gelatinos (Testus mucoideus connexens) numit şi gelatina Wharton, elastic şi
rezistent, cu rol de protecţie mecanică.
La naştere cordonul ombilical este alcătuit din următorele structuri:
-învelişul amniotic;
-gelatina Wharton;
-vasele ombilicale reprezentate de arterele ombilicale (Arteria umbilicalia)
dreaptă şi stângă, cu traiect spiralat în jurul venei ombilicale (Vena umbilicalis);
-un cordon epitelial discontinuu vizibil microscopic în axul cordonului
ombilical, ca relicvă a porţiunii obliterate, ombilicale a ductului alantoidian.
Inserţia placentară normală a cordonului ombilical poate fi de trei tipuri:
-centrală (Fixationes centralis) sau paracentrală (Fixationes
paracentralis) care se întâlneşte la 70% din cazuri;
-marginală (Fixationes marginalis);
-vilamentoasă (Fixationes velamentosa) în care cordonul ombilical se
inseră pe membranele fetale, la distanţe variabile, se întâlneşte la 10% din cazuri;
În dezvoltarea sa cordonul ombilical se spiralează şi se alungeşte odată cu
creşterea corpului embrionului/fătului pentru a permite mişcarea liberă a fătului. La
termenul celor nouă luni de gestaţie cordonul ombilical măsoară în medie 1,5 ‒ 2
cm diametru şi 50 ‒ 60 cm lungime, cu valori extreme de 20 cm – 150 cm.

VII. 5. Placenta (Placenta)

Placenta este un organ tranzitoriu al aparatului genital feminin, prezent

numai în stare de graviditate. Are formă discoidală, consistenţă moale, grosimea de
maxim 2 ‒ 4 cm şi cu diametrul variabil de la câţiva milimetri (în primele stadii de
evoluţie a sarcinii) până la circa 20 ‒ 25 cm (la sfârşitul perioadei de graviditate).

VII. 5. 1. Formarea placentei

La formarea placentei contribuie atât structurile embrionare (trofoblastul)

cât şi cele materne (endometrul). Trofoblastul apare foarte devreme. Astfel, după
realizarea fecundării ovocitului (care are loc în 1/3 externă a trompei uterine,
moment în care este finalizată a doua diviziune de maturaţie prin apariţia celulei ou
şi eliminarea celui de al II-lea globul polar), celula ou, învelită în membrana

142
 Embriologie umană

pellucida (zona pellucida), începe să se dividă şi prin mişcările trompei uterine se

deplasează pasiv spre cavitatea uterină. Celulele rezultate din diviziunea celulei ou,
numite blastomere, continuă să se dividă încât după 3 ‒ 4 zile de la fecundare
rezultă o formaţiune celulară compactă, alcătuită din 16 blastomere, numită
morulă, învelită la periferie de membrana pellucida (zona pellucida). Ritmul de
diviziune al blastomerelor este neuniform. Unele se vor divide mai rapid şi vor
forma discul embrionar, în timp ce altele se vor divide mai lent şi vor forma
anexele embrionare. Prin acumularea de lichid în centrul morulei şi dispunerea la
periferie a blastomerelor rezultă o cavitate centrală numită blastocel, iar stadiul de
dezvoltare poartă numele de blastocist. Blastomerele periferice aşezate într-un
singur rând se aplatizează şi vor genera trofoblastul.
Blastocistul rămâne în cavitatea uterină (în secreţia de la suprafaţa
mucoasei) următoarele 2 ‒ 3 zile, timp în care membrana pellucida se subţiază şi
dispare. După această dată, celulele trofoblastului invadează mucoasa uterină şi se
produce astfel nidaţia sau implantarea embrionului. Implantarea are loc datorită
proteazelor eliberate de către celulele trofoblastului, proteaze care permit
distrugerea epiteliului de suprafaţă al endometrului şi pătrunderea trofoblastului în
profunzimea mucoasei uterine. În timpul nidaţiei trofoblastul se diferenţiază în
două straturi:
-sinciţiotrofoblastul - stratul extern multinucleat, fără limite celulare
distincte (sinciţiu) format dintr-o masă citoplasmatică în care se găsesc numeroase
mitocondrii, reticul endoplasmic rugos, aparat Golgi, vacuole cu lipide şi colesterol
şi numeroşi nuclei voluminoşi;
-citotrofoblastul (stratul Langhans) dispus intern, format din celule
mononucleare cu citoplasmă mai clară, în care se găsesc mitocondrii, ribozomi
liberi, poliribozomi, puţin reticul endoplasmic rugos şi granule de glicogen.
Celulele Langhans realizează joncţiunea între ele, dar şi cu sinciţiotrofoblastul prin
desmozomi şi zonule ocludens.
Placenta umană este constituită din 15 – 39 lobi placentari. Un lob
placentar este alcătuit dintr-o vilozitate principală (stem) numită şi vilozitate
pedunculară (Villus peduncularis) împreună cu toate ramificaţiile sale.
Baza vilozităţii principale pleaxă din lama corială iar vârful (extremitatea
distală) se fixează în deciduă sau placa bazală, la nivelul lamei de citotrofoblast.
Din vilozitatea principală iau naştere atât vilozităţi libere (Villus liber) cât şi
vilozităţi de ancorare (Villus ancoralis) numite şi vilozităţi crampon. Vilozităţile
libere se ramifică în spaţiul intervilos, ultima generaţie de ramificaţii constituind
vilozităţile terminale (Villus terminalis). O vilozitate liberă împreună cu
ramificaţiile sale constituie un lobul placentar.
La începutul lunii a doua trofoblastul prezintă un număr mare de vilozităţi
secundare şi terţiare, care îi conferă un aspect radial.
Vilozităţile de ancorare se extind de la nivelul mezodermului plăcii coriale

143
 Embriologie umană

până la stratul citotrofoblastic. Suprafaţa vilozităţilor este reprezentată de sinciţiu,

dispus pe un strat de celule trofoblastice care la rândul lor acoperă o regiune
centrală de mezoderm vascular. Sistemul capilar care se dezvoltă în centrul
vilozităţilor vine în scurt timp în contact cu capilarele plăcii corionice şi ale
pediculului de conexiune, dând astfel naştere sistemului vascular extraembrionar.
Sângele matern este transportat la nivelul placentei prin arterele spiralate
ale uterului. Eroziunea acestor vase materne, care permite accesul sângelui în
spaţiile interviloase, se realizează prin invazia endovasculară a celulelor
citotrofoblastice. Aceste celule, cu originea la nivelul terminaţiilor vilozităţilor de
ancorare, invadează terminaţiile arterelor spiralate şi înlocuiesc celulele endoteliale
materne din pereţii vasculari, dând astfel naştere unor vase sanguine hibride care
conţin atât celule fetale cât şi celule materne. Acest proces se realizează prin
transformarea celulelor citotrofoblastice din celule epiteliale în celule endoteliale.
Invazia arterelor spiralate de către celulele citotrofoblastice conduce la
transformarea acestor vase sanguine cu diametru redus şi rezistenţă crescută la
curgerea sângelui în vase cu diametrul mare şi cu rezistenţă scăzută la curgerea
sângelui, care pot asigura transportul unor cantităţi crescute de sânge matern la
nivelul spaţiilor interviloase.
În lunile următoare, din vilozităţile stem existente se dezvoltă numeroase
extensii care pătrund sub forma unor vilozităţi libere în spaţiile lacunare sau
interviloase înconjurătoare. Aceste vilozităţi libere nou-formate sunt iniţial
primitive, însă la începutul lunii a patra celulele citotrofoblastice şi o parte din
ţesutul conjunctiv dispar. Ca urmare, singurele straturi care separă circulaţia
maternă de cea fetală sunt reprezentate de sinciţiu şi de celulele endoteliale ale
vaselor sanguine. Frecvent grosimea sinciţiului se reduce foarte mult, iar fragmente
tisulare mari care conţin mai mulţi nuclei se desprind şi ajung în lacurile sanguine
interviloase. Aceste fragmente, cunoscute sub denumirea de noduri sinciţiale
(Nody sincitiales), pătrund în circulaţia maternă şi de obicei degenerează fără a
cauza simptome. Dispariţia celulelor citotrofoblastice se realizează dinspre
vilozităţile mici către cele mari, şi în pofida faptului ca în vilozităţile mari pot
rămâne câteva celule citotrofoblastice restante, acestea nu influenţează schimburile
realizate între cele două circulaţii.
În primele săptămâni de dezvoltare, suprafaţa corionului este acoperită în
întregime de vilozităţi. Pe măsură ce sarcina avansează, vilozităţile situate la
nivelul polului embrionar continuă să crească şi să îşi mărească volumul, dând
naştere unei formaţiuni denumite corionul vilos (chorion frondosum). Vilozităţile
de la polul abembrionar degenerează, iar în luna a treia această zonă a corionului
devine netedă şi este denumită corion neted (chorion laeve).
Diferenţa dintre polii embrionar şi abembrionar ai corionului se reflectă şi
în structura deciduei, stratul funcţional al endometrului, care este eliminată în
momentul naşterii. Decidua care acoperă corionul vilos (decidua bazală) este

144
 Embriologie umană

alcătuită dintr-un strat compact de celule mari, celule deciduale, care conţin
cantităţi importante de lipide şi glicogen. Acest strat, denumit placa deciduală, este
strâns aderent la corion. Stratul decidual care acoperă polul abembrionar este
denumit decidua capsulară. Odată cu creşterea plăcii coriale, acest strat se extinde
şi degenerează. Ulterior, corionul neted vine în contact direct cu peretele uterin
(decidua parietală) din partea opusă a uterului, iar cele două straturi fuzionează,
astfel încât lumenul uterin este obstruat. Aşadar, singura porţiune a corionului care
participă la schimburile dintre circulaţia maternă şi cea fetală este corionul vilos,
care împreună cu decidua formează placenta. În mod similar, prin fuziunea
membranei cavităţii amniotice cu corionul şi formarea membranei corio-amniotice,
cavitatea corială se obliterează.
Ţesuturile materne şi fetale se organizează în două entităţi în întregime
intricate la nivelul plecentei:
1)partea fetală,
2) placa bazală.

Amnion Placă corială Spaţiul intervilos Cordonul

ombilical

Cotiledon

Placa bazală Vilozităţi coriale

Figura nr. 40. Placenta în luna a patra de gestaţie.

1)Partea fetală a placentei este constituită din placa corială cu vilozităţile

placentare, citotrofoblastul si spaţiile interviloase. Placa corială, partea profundă a

145
 Embriologie umană

placentei, este în contact cu amnionul, fiind alcătuită din mezenchimul

extraembrionar, cititrofoblast şi sinciţiotrofoblast.
2)Placa bazală reprezintă porţiunea externă a placentei, în contact cu
peretele uterin; este de natură compozită fiind alcătuită atât din ţesut embrionar
(citotrofoblast şi sinciţiotrofoblast) cât şi din ţesut matern (caduca bazilară).
Partea maternă a placentei este constituită din caduca bazilară, vasele şi
glandele uterine.
Din luna a 4-a de dezvoltare a produsului de concepţie, insulele de
citotrofoblast confluează în periferia cotiledoanelor şi participă împreună cu ţesutul
decidual la formarea septului intercotiledonar placentar. Acest sept limitează
grosier cotiledoanele. Mucoasa uterină maternă se modifică la locul de implantare
suferind o reacţie deciduală şi ia numele de caducă sau decidua. Reacţia deciduală
constă în transformarea epiteliului stromei endometriale printr-o acumulare de
lipide şi glicogen).
La începutul lunii a patra de dezvoltare a produsului de concepţie placenta
are două componente:
1) partea fetală (Pars fetalis);
2) partea maternă (Pars materna).
Porţiunea fetală a placentei include placa sau lama corială (Lama chorialis).
Porţiunea maternă a placentei reprezentată de decidua bazală (Decidua basalis)
conţine placa deciduală, intim încorporată în structura placentei.
După vârsta de 4 luni (vârsta produsului de concepţie) citotrofoblastul
dispare de la nivelul peretelui vilozităţilor terţiare astfel încât distanţa dintre vasele
materne şi cele fetale se reduce.
În egală măsură dispare şi citotrofobalstul de la nivelul plăcii coriale. În
placa bazală citotrofoblastul persistă sub forma unei mase citotrofoblastice,
participând împreună cu ţesutul decidual la formarea septurilor intercotiledonare.
Aceste septuri limitează grosier cotiledoanele, dar nu fuzionează cu placa corială,
iar sângele matern nu circulă liber dintr-un cotiledon în altul.
La nivelul zonei de joncţiune celulele trofoblastului se întrepătrund cu
celulele deciduale. Această zonă, caracterizată prin celule deciduale şi sinciţiale
gigante, este bogată în material extracelular amorf. În această perioadă a dezvoltării
cea mai mare parte a celulelor citotrofoblastice au degenerat.
Între placa corioală şi placa deciduală există spaţii interviloase pline cu
sânge matern. Aceste spaţii sunt derivate din lacunele sinciţiotrofoblastului şi sunt
acoperite cu sinciţiu de origine fetală. Ramificaţiile vilozităţilor se dezvoltă în
interiorul lacurilor sanguine interviloase.
Pe parcursul lunilor a patra şi a cincea decidua formează numeroase septuri
deciduale care se proiectează în spaţiile interviloase fără a ajunge la nivelul plăcii
coriale. Aceste septuri prezintă o regiune centrală alcătuită din ţesut matern, însă
suprafaţa lor este acoperită de un strat de celule sinciţiale, astfel încât sângele

146
 Embriologie umană

Ţesut decidual

Insule de citotrofoblast Sinciţiotrofoblast Sept

Figura nr. 41. Dezvoltarea placentei.

matern din lacurile interviloase este întotdeauna separat de ţesutul fetal prin
sinciţiul de la nivelul vilozităţilor.
Ca urmare a formării acestor septuri, placenta este împărţită în mai multe
compartimente numite cotiledoane. Deoarece septurile deciduale nu ajung la
nivelul plăcii coriale, contactul între spaţiile interviloase ale diferitelor cotiledoane
este păstrat.
În placenta la termen trunchiurile vilozitare se alungesc considerabil, iar
depozitele de fibrină se acumulează la nivelul structurilor placentare. Sub placa
corială se formează astfel depozite de fibrină ce constituie stratul subcorionic
Langhans, iar la nivelul plăcii bazale, la vilozităţile crampon cât şi în masa
citotrofoblastică depozitele de fibrină constituie stratul Rohr. Mai profund, în
caduca bazilară, depozitele de fibrină constituie stratul Nitabuch.
În cadrul circulaţiei placentare fiecare cotiledon primeşte 80 – 100 artere
spirale care străbat placa deciduală şi pătrund în spaţiile interviloase. Lumenul lor
îngustat determină creşterea presiunii sanguine la intrarea în spaţiul intervilos,

147
 Embriologie umană

astfel sângele pătrunde în spaţiul intervilos şi scaldă întregul arbore vilozitar care
pluteşte în spaţiul intervilos respectiv.
În concluzie, în placenta la termen se produc o serie de modificări care îi
reduc proprietăţile funcţionale:
-sporirea cantităţii de ţesut conjunctiv în axul vilozităţilor;
-obliterarea unor capilare vilozitare;
-apariţia depozitelor de fibrină la suprafaţa vilozităţilor din zona
funcţională şi în placa corială;
-apariţia infarctelor placentare.
Ca urmare a creşterii continue a fătului şi distensiei uterului, volumul
placentei se măreşte.

strat subcorionic
Langhans

strat fibrinoid Rohr

depozit fibrinoid
strat fibrinoid Nitabuch

Figura nr. 42. Structura definitivă a placentei - depozite fibrinoide.

Creşterea suprafeţei placentare este aproape paralelă cu cea a uterului,

astfel încât pe tot parcursul sarcinii placenta acoperă între 15 ‒ 30% din suprafaţa
internă a uterului.

148
 Embriologie umană

Creşterea în grosime a placentei este rezultatul ramificării vilozităţilor

existente şi nu al continuării pătrunderii vilozităţilor în ţesuturile materne.
Placenta la termen are formă de disc cu diametrul de 20 – 25 cm, grosime
medie 2,5 cm fiind mai groasă în centru (2 ‒ 3 cm) şi mai subţire la periferie (5 ‒ 6
mm), greutate 500 – 600 grame (1/6 din greutatea fătului).
Placenta se desprinde în mod normal de peretele uterin la aproximativ 30
minute după naşterea fătului.
După desprinderea placentei (delivrenţa), la examinarea feţei materne a
placentei sunt identificate 15 ‒ 20 cotiledoane cu aspect de arii proeminente
acoperite cu un strat subţire de deciduă bazală. Şanţurile care separă cotiledoanele
între ele corespund septurilor deciduale.
Faţa fetală a placentei este acoperită în întregime de corion (placa corială)
şi acesta la rândul său este acoperit de membrana amniotică.
Prin transparenţa amnionului se observă numeroase artere şi vene de
calibru mare - vasele coriale - convergente către cordonul ombilical.

Artere ombilicale
Vene ombilicale

Capilare fetale

Figura nr. 43. Circulaţia placentară.

Locul de inserţie a cordonului ombilical este situat de obicei excentric şi

uneori are chiar poziţie marginală. Rareori poate fi inserat în afara placentei, la
nivelul membranelor corionice (inserţie velamentoasă).

149
 Embriologie umană

Decidua

Amnion

Cordonul
ombilical

Figura nr. 44. Placentă - faţa fetală.

Decidua
Cotiledoane

Amnion

Cordonul
ombilical

Figura nr. 45. Placentă - faţa maternă.

VII. 5. 2. Membrana placentară

Placenta umană este o placentă de tip hemocorial, în care vilozităţile
coriale se află în contact direct cu sângele matern. Schimbul de substanţe între
sângele matern din camerele vilozitare şi sângele fetal situat în capilarele din
interiorul vilozităţilor coriale are loc prin intemediul unui sistem de membrane care
constituie bariera placentară (membrana placentară).

150
 Embriologie umană

Structura şi permeabilitatea membranei placentare se modifică odată cu

stadiile de dezvoltare embrio-fetale.

VII. 5. 2. 1. Dezvoltarea vilozităţilor coriale

Dezvoltarea circulaţiei materno-fetale (circulaţia utero-placentară) se
realizează în - stadiul lacunar (ziua a 9-a a dezvoltării produsului de concepţie) prin
apariţia de lacune ale citotrofoblastului care se deschid în sinciţiotrofoblast.
Între zilele 11 – 13 de dezvoltare a produsului de concepţie celulele
citotrofoblastului proliferează şi se insinuează printre traveele sinciţiotrofoblastului
formând vilozităţile coriale primare.
În ziua a 15-a ‒ a 16-a de dezvoltare a produsului de concepţie,
mezoblastul extraembrionar asociat cu citotrofoblastul pătrunde în trunchiul
vilozităţilor coriale primare ramificate alcătuind un ax mezenchimatos şi astfel
vilozităţile primare devin vilozităţi secundare. Concomitent în elementele
citotrofoblastice începe procesul de hematopoieză şi angiogeneză locală.
La sfârşitul celei de a 3-a săptămâni de dezvoltare a produsului de
concepţie mezoblastul extraembrionar din centrul vilozităţii coriale denumit şi
mezoblast vilozitar se diferenţiază în ţesut conjunctiv şi capilare sanguine,
furnizând şi vase sanguine conectate cu cele ale embrionului.
Prin apariţia vaselor de sânge în axul vilozităţilor coriale secundare,
acestea se transformă în vilozităţi coriale terţiare. În ziua a 21-a de dezvoltare a
produsului de concepţie placenta este un organ vilos şi vascularizat iar circulaţia
vasculară este funcţională.
Pe parcursul săptămânii a 3-a de dezvoltare a produsului de concepţie se
modelează reţeaua vasculară vilozitară şi se definitivează circulaţia materno-fetală.
Embrionul îşi realizează schimburile biologice pe seama sângelui matern care
circulă în spaţiile intervilozitare cu un diametru de cca 3μ (Ludwig). Schimburile
dintre sângele fetal şi cel matern se fac prin intermediul pereţilor vilozităţilor
coriale şi al endoteliului capilarelor vilozitare. Pe măsura dezvoltării sistemului
vilozitar, suprafaţa de schimb creşte ajungând către termen la peste 10 m².
Vilozităţile coriale terţiare deplin constituite în săptămâna a 3-a sunt
formate dintr-un ax mezenchimo-vascular (în centrul axului mezenchimal se
formează un vas capilar cu perete endotelial) acoperit de citotrofoblast (denumit şi
stratul celulelor Langhans) acoperit la rȃndul său de către sinciţiotrofoblast.
În prima lună de dezvoltare a produsului de concepţie vilozităţile sunt
scurte şi groase pentru ca apoi să se efileze şi să emită numeroase arborescenţe ce
dau naştere vilozităţilor de ordinul II şi III. Spre finele lunii a II-a vilozităţile ating
un diametru de 140 ‒ 200 μ (Hörmann); în următoarele două luni ele capătă
deplină maturitate structurală, dar volumul lor continuă să se mărească până la
sfârşitul lunii a IV-a când ajung la un diametru de cca 400 μ, devenind astfel mai
mari decât trunchiurile de origine.

151
 Embriologie umană

După vârsta de 4 luni (vârsta de dezvoltare a produsului de concepţie)

citotrofoblastul dispare de la nivelul peretelui vilozităţilor terţiare, reducându-se
distanţa dintre vasele materne şi cele fetale; în măsură egală citotrofoblastul dispare
şi de la nivelul plăcii coriale. La nivelul plăcii bazale citotrofoblastul persistă sub
forma matricei citotrofoblastice.
Citotrofoblastul împreună cu ţesutul decidual participă la formarea
septurilor intercotiledonare care pătrund în spaţiul intervilos şi delimitează unităţi
funcţionale vasculare numite cotiledoane.
Mecanismul formării septurilor intercotiledonare este speculativ - prin
plisarea plăcii bazale, rezultat al proliferării vilozităţilor crampon care se interpun
între extensiile placentei în cavitatea uterină.
Din luna a 4-a de dezvoltare a produsului de concepţie insulele de
citotrofoblast confluează la periferia cotiledoanelor unde participă împreună cu
ţesutul decidual la formarea septului intercotiledonar placentar. Acest sept
limitează grosier cotiledoanele. Mucoasa uterină maternă este modificată la locul
de implantare printr-o reacţie deciduală (transformarea stromei endometriale printr-
o acumulare de lipide şi de glicogen) .
Din luna a 5-a de dezvoltare a produsului de concepţie şi până la naştere
vilozităţile se înmulţesc, volumul lor se reduce treptat, ajungând în placenta adultă
la un diametru de numai 50 μ, în timp ce reţeaua capilară stromală se îmbogăţeşte.
În concluzie, în procesul de formare al placentei se descriu două etape:
1) perioada previloasă: între zilele 6 ‒ 13,
2) perioada viloasă: din ziua a 13-a până la naştere.

1) Perioada previloasă are două faze :

A) Faza prelacunară
B) Faza lacunară.

A) Faza prelacunară apare imediat după orientarea blastocitului şi după

penetrarea butonului embrionar şi se termină în ziua a 9-a a dezvoltării produsului
de concepţie. În această etapă se formează două staturi - citotrofoblastul primitiv şi
sinciţiotrofoblastul.
B) Faza lacunară începe din ziua 9 ‒ 10 odată cu apariţia sistemului
lacunar, format prin confluenţa unor spaţii mici ce apar în citoplasma
sinciţiotrofoblastului. În acest spaţiu lacunar va pătrunde sângele matern din
capilarele sinusoidale erodate sub acţiunea sinciţiotrofoblastului.
Din alipirea citotrofoblastului cu mezodermul extraembrionar somatic
rezultă corionul (Chorion); celomul extraembrionar devine cavitatea corială (sacul
corial), peretele extern al cavităţii fiind chiar corionul.

2) Perioada viloasă începe din ziua a 13-a, cuprinde două faze:

152
 Embriologie umană

-faza de constituire a placentei, între ziua a 13-a şi săptămâna a 20-a a

dezvoltării produsului de concepţie, când au loc cele mai importante transformări:
-evoluţia caducei şi a corionului,
-dezvoltarea vilozităţilor,
-remanierea citotrofoblastului.
-faza placentei definitiv constituite, între săptămâna a 20-a a dezvoltării
produsului de concepţie şi momentul naşterii (aproximativ săptămânile 36 ‒ 40 de
gestaţie).

VII. 5. 2. 1. a. Cele trei tipuri de vilozităţi coriale

În cursul primei săptămăni de dezvoltare produsul de concepţie se hrăneşte

prin simpla difuziune, pe seama propriilor rezerve nutritive, modul de hrănire fiind
autotrof.
În ziua a 8-a de dezvoltare, odată cu diferenţierea trofoblastului în
citotrofoblast şi sinciţiotrofoblast, produsul de concepţie trece la un mod de
hrănire heterotrof, prin utilizarea substanţelor nutritive materne, disponibile prin
activitatea de liză a sinciţiotrofoblastului.
În ziua a 9-a de dezvoltare a produsului de concepţie în interiorul
citotrofoblastului apar vacuole sau lacune ale citotrofoblastului care se deschid în
sinciţiotrofoblast - stadiul lacunar - astfel încât substanţele nutritive din endometrul
uterin în care a început implantarea zigotului pot pătrunde în lacunele trofoblastice
pentru a fi utilizate de către produsul de concepţie.
La vârsta de 20 – 20 ½ zile de dezvoltare produsul de concepţie trece la
modul de hrănire hemotrof odată cu apariţie primelor contracţii ale tubului cardiac,
a apariţiei sângelui embrio-fetal şi instituirea circulaţiei sanguine.
Acesta este un sistem prin care sȃngele matern şi fetal sunt în raport de
contiguitate, ce permite schimburi prin difuziune de gaze si metaboliţi. De reţinut
că sângele matern nu vine în contact direct, nu se amestecă cu cel fetal, nu sunt în
raport de continuitate.
Capilarele materne situate în endometrul uterin în zona în care a început
implantarea zigotului devin sinusoide, se deschid în lacunele trofoblastice. Aceste
lacune trofoblastice comunică între ele alcătuind camere interviloase.
În zilele 11 – 13 de dezvoltare a produsului de concepţie celulele
citotrofoblastului proliferează, se insinuează printre traveele sinciţiotrofoblastului
alcătuind vilozităţile trofoblastice primare.
În ziua a 16-a mezoblastul extraembrionar asociat cu citotrofoblastul
pătrunde în trunchiul acestor vilozităţi primare transformându-le în vilozităţi
secundare care se extind până la lacune antrenând cu ele şi sinciţiotrofoblastul.
Vilozităţile secundare conţin în centrul lor mezoblast extraembrionar care
este mărginit de citotrofoblast iar la periferie se află sinciţiotrofoblast.

153
 Embriologie umană

La finele săptămânii a 3-a de dezvoltare a produsului de concepţie

mezoblastul vilozitar se diferenţiază în ţesut conjunctiv şi vase sanguine, dând
naştere şi unor vase sanguine conectate cu vasele embrionului. Vilozităţile ce
conţin vase sangune diferenţiate constituie vilozităţile terţiare.
Invazia peretelui vaselor materne de către citotrofoblast conduce la
distrugerea celulelor musculare, determinând modificarea calităţilor de elasticitae a
arterelor spirale, ceea ce permite adaptarea vascularizaţiei noi-formate a unităţii
materno-fetale la dezvoltarea rapidă a fătului. Citotrofoblastul antrenează astfel
remanieri profunde ale arterelor spirale derivate din arterele uterine.
Odată cu creşterea vârstei sarcinii are loc alterarea vaselor vilozităţilor
coriale, caracterizată prin edem însoţit de liza endoteliului capilar, distrugerea
tunicii musculare şi a lamelor elastice interne ce sunt înlocuite cu ţesut fibros.
Aceste remanieri structurale se realizează sub control neuro-vascular şi al
mediatorilor tonusului vascular (prostaglandine, endoteline, etc).
Modificările ultrastructurale permit o creştere importantă a debitului
sanguin la nivelul placentei.
Migrarea celulelor trofoblastului se află sub control strict spaţio-temporal
astfel încât alterarea sa poate fi responsabilă de placente cu morfologie anormală,
de preeclampsie sau coriocarcinom.

VII. 5. 2. 1. b. Sinciţiotrofoblastul vilozitar

Sinciţiotrofoblastul vilozitar este o structură citologică complexă cu o mare

variabilitate morfologică în raport cu etapa metabolic-funcţională în care este
surprins. El creşte atât prin diviziunea nucleilor proprii cât şi prin diferenţierea
sinciţială a citotrofoblastului Langhans, stabilind un contact direct, intim cu
membrana bazală trofoblastică, de aspect omogen, hialin (Panigel M, Anh J.N.).
Suprafaţa externă a păturii sinciţiale prezintă aspecte foarte diferite, de la
cel de margine în perie, pus în legătură cu activitatea de rezorbţie a acestui epiteliu,
până la imagini delicate în frunză de ferigă sau serpentină. Unii autori au descris
aspectul ciliat al bordurii sinciţiale, cu cili aglutinaţi în mănunchiuri sau dispuşi în
evantai spre camera interviloasă, aspect care dispare după lunile V – VI de gestaţie.
Neregularitatea suprafeţei sinciţiului sugerează un transfer activ de substanţe din
spaţiile interviloase, substanţe care ar fi captate prin pseudopode, înglobate în
veziculele citoplasmei şi absorbite în celulă prin pinocitoză. Nu este exclusă nici
posibilitatea unei deversări în direcţie opusă, spre sângele matern, a produşilor de
metabolism fetal şi a celor de secreţie trofoblastică.
Aspectul vacuolar spumos al citoplasmei sinciţiale persistă până la
formarea vilozităţilor definitive; vacuolele, care par să fie martorul fenomenului de
rezorbţie a lichidelor din spaţiul intervilos, dispar odată cu stabilirea circulaţiei
fetale. În lunile IV ‒ V sinciţiul apare ca un strat uniform, regulat, de 6 ‒ 8 μ

154
 Embriologie umană

grosime. Din luna a VI-a grosimea păturii sinciţiale devine inegală, cu zone subţiri,
membranoase, lamelare, anucleate, alternând cu altele mai groase, proeminente, cu
aglomerări nucleare. În placenta matură la termen se remarcă la examinare cu
microscopul optic o adevărată „specializare” morfologică a sinciţiului, cu zone
îngroşate cu capacitate de sinteză şi zone subţiri cu rol principal în schimburile
materno-fetale. Grosimea medie a membranei trofoblastice vilozitare este de 4,99 μ
în zonele parabazale şi 6,62 μ subcorial; valoarea minimă, 2 μ, corespunde plăcilor
epiteliale ale vilozităţilor parabazale iar valoarea maximă, 10,6 μ, îngroşărilor
trofoblastice ale vilozităţilor paracoriale (Benedetti W., Alvarez H.). plăcile
epiteliale sunt mai extinse şi mai bine conturate în fazele tardive ale gestaţiei şi se
găsesc în număr mai mare la nivelul vilozităţilor parabazale caracterizate printr-un
metabolism activ (Fox H.). Împreună cu membrana bazală trofoblastică şi peretele
capilarului subiacent, aceste plăci alcătuiesc membranele sinciţiale prin care se fac
schimburile de substanţe nutritive şi gaze la nivelul vilozităţilor coriale.
Zonele îngroşate ale sinciţiului îmbracă microscopic aspecte foarte variate
descrise sub denumirea de muguri sinciţiali, ghemuri de proliferare (noduli
proliferativi), punţi sinciţiale. Ele sunt focare de hiperplazie a sinciţiului, rezultate
prin reactivarea citotrofoblastului subiacent şi privite în general ca o modalitate
reacţională la hipoxia cronică şi anoxia relativă placentară. Mugurii sau
aglomerările sinciţiale apar ca mase de sinciţiu incluzând grămezi de nuclei care nu
depăşesc în afară limita sinciţiului. Nodulii sinciţiali lipsesc în placentele tinere,
numărul lor crescând odată cu vârsta sarcinii. Nodulii sinciţiali există ocazional la
placentele naşterilor premature, sunt invariabil prezenţi în placentele mature, se
întâlnesc frecvent la sfârşitul gestaţiei şi în sarcinile postmature, sunt prezenţi în
exces în placentele postmaturilor şi în placentele cazurilor cu preeclampsie.
Nodulii sinciţiali sunt rezultatul proeminenţei în spaţiul intervilozitar al
unor grupuri de nuclei împreună cu sinciţioplasma din jur. Aceste formaţiuni se pot
detaşa apărând libere în spaţiul intervilos. Sinciţiul posedă capacitate de migrare
spre sursa de oxigen, ceea ce explică invazia trofoblastică a mucoasei uterine în
perioada implantării şi invazia vaselor utero-placentare. Multiplicarea nodulilor
sinciţiali este stimulată de hipoxia cronică placentară. Prin contopirea mai multor
noduli proliferativi iau naştere punţile sinciţiale intervilozitare.
O altă expresie morfologică a sinciţiului o constituie proiecţiile
sinciţioplasmei în spaţiile interviloase. Înmuguririle sinciţioplasmei caracterizează
mai ales trofoblastul vilozităţilor tinere (Anderson J., Benirschke K.) ca o etapă în
formarea de noi vilozităţi terminale şi diminuă odată cu înaintarea în vârstă a
gestaţiei. Potenţialul de înmugurire a sinciţiului sub formă de noduli sinciţiali poate
reapare în placentele mature sub acţiunea unor stimuli patologici ca hipoxia,
hipertensiunea arterială maternă, reducerea debitului circulator placentar ş.a.
Sinciţiotrofoblastul prezintă o mare varietate structurală atât dinamică pe
parcursul evoluţiei gestaţiei cât şi topografică, în cadrul fiecărei etape de dezvoltare
şi maturizare a placentei.

155
 Embriologie umană

VII. 5. 2. 1. c. Citotrofoblastul vilozitar

Citotrofoblastul vilozitar realizează în prima jumătate a sarcinii un strat

celular continuu, stratul celulelor Langhans, interpus între sinciţiu şi membrana
trofoblastică a vilozităţilor. Celulele Langhans ating dezvoltarea maximă în luna a
II-a. atât în dezvoltarea placentei normale cât şi a celei patologice celulele
Langhans evoluează pe de o parte către forma matură de sinciţiu, iar pe de altă
parte se transformă în celule mezoblastice axiale şi eritroblaşti primari, încât
numărul lor scade treptat începând cu săptămâna a III-a ‒ a IV-a de gestaţie. În
jumătatea a doua a sarcinii elementele citotrofoblastice dispar treptat (în placenta
matură se reduc la 1/5) astfel încât stratul celulelor Langhans apare întrerupt, cu
zone la nivelul cărora sinciţiotrofoblastul vine în contact direct cu membrana
trofoblastică. Vilozităţile al căror sinciţiu rămâne aplicat pe axul conjunctiv sunt
recunoscute ca vilozităţi mature.
În vilozităţile mature schimburile au loc numai la nivelul sinciţiu-capilar;
întregul ţesut corial extraembrionar care se hrănea direct din sângele matern prin
difuziune şi osmoză, devine acum dependent de circulaţia fetală, proces numit
fetalizarea corionului. În diferite stări patologice în funcţie de gradul hipoxiei
asistăm la o adevărată hiperplazie a cititrofoblastului, cu apriţia unui număr mare
de celule Langhans înalt diferenţiate, cu nucleu mic tahicromatic.
În hipoxiile peristente alături de celule Langhans înalt diferenţiate se
observă celule Langhans pe cale de degenerare. În tulburările acute de nutriţie
placentară se pot observa frecvente celule Langhans situate în stadii extreme de
dezvoltare: unele degenerate şi altele înalt diferenţiate, asociate cu manifestări
degenerative sinciţiale. Proliferarea celulelor Langhans şi apariţia elementelor
citotrofoblastice foarte diferenţiate de tipul celulelor X, pot fi considerate criterii
morfologice de apreciere a gradului de ischemie placentară.

VII. 5. 2. 1. d. Stroma conjunctivă vilozitară

Stroma conjunctivă vilozitară apare din ziua a 15-a de gestaţie când

mugurii proliferaţi din mezemchimul extraembrionar pătrund sub formă de axe
mezodermice în vilozităţile trofoblastice. Totodată la periferia vilozităţilor începe
geneza autohtonă de capilarepe seama celulelor mezenchimale. La sfârşitul lunii I-
a de sarcină axul vilozitar are o structură conjunctivă laxă cu celule mezenchimale
şi rare fibroblaste. În luna următoare, în axul mezodermic se observă focare de
hematopoieză iar printre elementele celulare apar numeroase celule Hofbauer, cu
diametrul de 20 ‒ 25μ, mari, rotunde, cu nucleu excentric, citoplasmă abundentă cu
frecvente picături de lipidice. În această perioadă vasele sanguine de origine fetală
devin mai numeroase şi mai net structurate, cu endoteliu bine conturat şi conţin
încă hematii nucleate.

156
 Embriologie umană

În placenta de 2 ‒ 4 luni celulele Hofbauer sunt încă destul de frecvente iar

în lumenul vaselor se menţin până în luna a III-a focare de eritroblastoză. În lunile
a IV-a şi a VI-a de gestaţie se observă înmulţirea capilarelor şi reducerea
elementelor citotrofoblastice cu micşorarea distanţei dintre sângele matern şi cel
fetal, ceea ce facilitează schimburile metabolice. După luna a VI-a volumul
vilozităţilor diminuă, capilarele sunt mult mai numeroase şi pline de sânge îşi
schimbă topografia. Capilarele devin tot mai marginale, ajung sub învelişul
sinciţial şi se formează membrane de schimb sinciţio-capilare.
Către sfârşitul sarcinii, prin creşterea numărului vilozităţilor şi reducerea
diametrului lor se măreşte suprafaţa activă de schimb.
Maturarea sistemului vascular fetal vilozitar evoluează pănă la sfârşitul
gestaţiei. Aria vasculară a vilozităţilor terminale de care depind schimburile
materno-fetale, reprezintă în sarcina normală la termen 74,8% din aria vilozitară
totală; acesastă proporţie scade la 40,1% în toxemia preeclamptică, 20 ‒ 60% în
prematuritate, 10% în eclampsie (Teodorescu M.).
În sarcina normală diferenţele structurale regionale ale trofoblastului
vilozitar sunt puse pe seama scăderii treptate a gradientului presiunii oxigenului în
spaţiile interviloase, dinspre placa bazală spre cea corială.
Se observă diferenţe morfologice în cadrul unităţii circulatorii materno-
fetale: vilozităţile aflate la periferia unităţii, cu un gradient scăzut al presiunii
oxigenului în sângele matern intervilos, arată un grad de maturitate mai înalt
comparativ cu vilozităţile aflat central, de-a lungul căii arteriale. Conţinutul scăzut
în oxigen apare astfel ca un excitant pentru diferenţierea şi maturarea
compensatorie a trofoblastului vilozitar.
În perioada primelor 12 săptămâni de dezvoltare a produsului de concepţie
se observă celulele citotrofoblastice din cadrul învelişului trofoblastic care au
străpuns stratul periferic al sinciţiotrofoblastului şi infiltrează atât decidua
subiacentă cât şi miometrul subiacent unde adesea fuzionează între ele dând naştere
unor celule caracteristice, multinucleate, gigante, dispuse la nivelul patului
placentar. Grupuri de celule citotrofoblastice se observă de asemenea în lumenul
arterelor spiralate până la nivelul joncţiunii deciduo-miometriale
Examenul histologic al vilozităţilor coriale arată modificări histologice
care sugerează maturizarea arborelui vilozitar şi anume o trecere progresivă de la
vilozităţi mari cu vase fetale mici plasate central, corespunzătoare perioadei
timpurii de gestaţie, la vilozităţi mici cu capilare fetale dilatate sinusoidal, plasate
într-o poziţie subtrofoblastică în cazul placentelor cu gestaţie avansată.
Examenul microscopic al vilozităţilor coriale efectuat în cazurile cu vârste
cuprinse între 12 – 20 săptămâni de gestaţie relevă invazia intravasculară a
trofoblastului cu transformarea arterelor spiralate, cu perete muscular gros, în vase
utero-placentare cu perete vascular subţire. Aceste aspecte se limitează la arterele
patului placentar şi reprezintă un pas vital în placentaţie.

157
 Embriologie umană

VII. 5. 3. Funcţiile placentei

Placenta este un organ temporar care permite nutriţia embrionului şi fătului
(schimburile nutritive), respiraţia (schimb de oxigen şi bioxid de carbon), excreţia
(eliminarea cataboliţilor fetali), protecţia faţă de substanţe chimice şi microbi (prin
permeabilitate selectivă) şi deţine un important rol endocrin în timpul dezvoltării
fetale.
La nivelul placentei întâlnim mecanismele clasice de transport
transmembranar:
1. transportul pasiv;
2. transportul activ;
3. transportul vezicular (endocitoza/exocitoza).

1. Transportul pasiv (fără consum energetic) include:

a) difuziunea simplă;
b) osmoza;
c) transportul simplu.

a)Difuziunea simplă: moleculele nepolarizate şi substanţele liposolubile

urmează gradientele de concentraţie; ele difuzează dinspre zona cu concentraţie
mai mare către zona cu concentraţie mai redusă, până când se stabileşte un
echilibru. Acest proces nu consumă energie; se întâlneşte în difuziunea oxigenului,
oxidului de carbon, grăsimilor şi alcoolului.
b) Osmoza: difuziunea substanţelor solubile printr-o membrană cu
permeabilitate selectivă (exemplu: membrana celulară). Apa, a cărei moleculă este
puternic polarizată, nu poate trece prin cele două straturi lipidice ale membranei
celulare, dar traversează placenta prin pori specializaţi cunoscuţi ca şi „canale de
apă”, care constau în proteine localizate în interiorul membranei plasmatice.
c) Transportul simplu: trecerea substanţelor (exemplu: glucoza) dintr-o
zonă cu concentraţie mai mare într-o zonă cu concentraţie mai redusă, cu ajutorul
moleculelor de transport.
2. Transportul activ (cu consum energetic) include transportul transmembranar
împotriva gradientului de concentraţie precum transportul Na+ / K+ sau Ca++.
3. Transportul vezicular (endocitoza/exocitoza): Macromoleculele (exemplu:
imunoglobulinele) sunt preluate de macrovili şi absorbite în interiorul celulelor.
Suprafaţa de schimb a placentei se măreşte de la 5 m2 la vârsta de 28 săptămâni, la
aproximativ 12 m2 înainte de naştere.

VII. 5. 3. 1. Funcţia de respiraţie

Oxigenarea sângelui fetal este susţinută de trei factori:

158
 Embriologie umană

-diferenţa concentraţiei de oxigen şi a presiunii parţiale a oxigenului în

interiorul sistemului circulator materno-fetal;
-afinitatea crescută a hemoglobinei fetale pentru oxigen;
-efectul Bohr.
Schimburile gazoase au loc între sângele matern bogat în oxigen şi sângele
cu concentraţie redusă de oxigen al arterelor ombilicale (sânge arterial amestecat
cu sânge venos). Oxigenul trece astfel prin difuziune din sângele matern în
sistemul circulator fetal (presiunea oxigenului matern > presiunea oxigenului fetal).
Bioxidul de carbon, a cărui presiune parţială este mai ridicată în sângele fetal,
urmează gradientul concentraţiei în sens invers oxigenului, trecând prin difuziune
din sângele fetal în sângele matern. Sângele fetal saturat cu oxigen se întoarce în
organismul fătului prin venele ombilicale, în timp ce sângele matern sărac în
oxigen se întoarce în venele uterine.

VII. 5. 3. 2. Funcţiile de nutriţie şi excreţie

Schimburile de apă şi electroliţii (Na, K, Ca, P, Mg) au loc uşor în ambele

sensuri (de la mamă la făt sau de la făt la mamă) în funcţie de suprafaţa şi grosimea
membranelor, concentraţia fiind reglată în serul matern şi în cel fetal.
Apa trece în placentă urmând un gradient osmolar (prin osmoză). Schimbul
de apă se intensifică constant în timpul sarcinii atingând maximul de 3,5 litri/zi în
săptămâna a 35-a.
Electroliţii urmează traseul apei, trec bariera placentară sub formă de ioni
de serici. Fierul şi calciul trec doar de la mamă la făt şi se concentrează selectiv în
trofoblast, concentraţia fierului în serul fetal fiind de 2 ‒ 3 ori mai mare decât în
serul matern, prin concentrarea selectivă a fierului în trofoblast.
Glucidele, principala sursă de energie a fătului, trec transplacentar sub
formă de glicogen, printr-un mecanism de transport simplu. Concentraţia glucozei
în sângele fetal este 2/3 din cea maternă şi depinde de aceasta.
La nivelul trofoblastului placenta poate sintetiza şi stoca glicogenul
necesar satisfacerii nevoilor de glucoză prin glicogenoliză. Metabolismul glucidic
matern suferă modificări importante în timpul gestaţiei odată cu apropierea
finalizării sarcinii şi pregătirea organismului matern pentru lactaţie.
În timpul sarcinii sensibilitatea ţesuturilor organismului matern la insulină
se poate reduce cu până la 80%. Acest efect se explică parţial prin creşterea
antagoniştilor specifici anti-insulină, dintre care cel mai important este hormonul
placentar lactogen (HPL) cunoscut şi sub numele de hormon corionic somatotrop
uman (HCS).
Proteinele din sângele matern sunt prea mari pentru a trece prin bariera
placentară, de aceea sunt transformate la nivelul placentei în peptide şi aminoacizi
care trec transplacentar prin transport activ pentru a fi utilizaţi la sinteza proteinelor

159
 Embriologie umană

fetale. Concentraţia aminoacizilor precursori ai proteinelor fetale este de 2 – 3 ori

mai mare în sângele fetal comparativ cu sângele matern. Transportul placentar al
aminoacizilor precursori ai proteinelor fetale împotriva gradientului de concentraţie
este facilitat de hormoni precum hormonul de creştere şi hormonul stimulator
tiroidian (TSH).
Lipidele şi trigliceridele sunt degradate de enzime placentare, trec
transplacentar şi servesc la sintetizarea de noi molecule lipidice, lipidele fetale.
Colesterolul trece uşor prin membrana placentară, ca şi derivatele sale
(exemplu: hormonii steroizi).
Vitaminele traversează bariera placentară cu viteze diferite în funcţie de
solubilitate, cele hidrosolubile mai uşor iar vitaminele liposolubile mai lent, deşi
concentraţia de vitamine liposolubile (A, D, E şi K) în circulaţia fetală este destul
de redusă.
Antibioticele şi hormonii corticoizi pot trece prin membrana placentară.
Unii hormoni steroizi (în funcţie de mărimea lor) şi insulina traversează uşor
placenta în ambele sensuri. Hormonii proteici traversează bariera placentară mai
greu, cu excepţia hormonilor tiroidieni.
Placenta constituie o barieră semipermeabilă împotriva unor medicamente
cu efect teratogenic recunoscut precum: thalidomida, acidul retinoic, barbituricele,
alcoolul, drogurile.
-Thalidomida (prescrisă în anii „60” împotriva greţurilor din primul
trimestru de sarcină) induce malformaţii congenitale majore ale membrelor.
-Acidul retinoic, inclusiv produsul Roaccutane administrat pentru
tratamentul acneei, în timpul sarcinii are efect teratogen.
-Barbituricele, alcoolul şi drogurile administrate în timpul sarcinii au efect
teratogen confirmat asupra produsului de concepţie.
Substanţele reziduale rezultate din metabolismul fetal (uree, acid uric,
creatinină) trec bariera placentară, ajung în sângele matern de unde sunt excretate
de către organismul matern.

VII. 5. 3. 3. Funcţia de barieră imunologică

În timpul sarcinii produsul de concepţie nu este expulzat din uterul matern

chiar dacă zestrea sa genetică, cariotipul său, este pe jumătate diferit de cel matern.
Fătul reprezintă un transplant alogenic în organismul matern (mama şi
fătul constituind doi indivizi de acelaşi fel dar doar pe jumătate identici din punct
de vedere genetic) care nu este expulzat, acest fenomen fiind încă neelucidat.
După naştere organismul matern refuză orice ţesut al nou-născutului,
inclusiv acelaşi ţesut care s-a dezvoltat în timpul sarcinii (transplant alogenic
natural), a fost protejat şi hrănit pe parcursul gestaţiei, până la naştere. În timpul
naşterii mama dezvoltă o toleranţă imunologică pentru propriul copil, fenomen

160
 Embriologie umană

bazat atât pe proprietăţile antigenice specifice ale embrionului şi placentei cât şi pe

modificările temporare, tranzitorii ale sistemului imunitar matern din timpul
sarcinii.
Pe suprafaţa celulelor embrionare se evidenţiază proteine HLA care diferă
de cele materne, întrucât produsul de concepţie a primit jumătate dintre genele sale
din pronucleul patern. Ca urmare a acestui fapt embrionul constituie un material
„străin” pentru sistemul imunitar matern, care ar trebui eliminat dacă nu ar exista
mecanisme de protecţie. Ţesutul fetal şi în special sinciţiotrofoblastul şi
citotrofoblastul vilozităţilor placentei, care se află în contact direct cu organismul
matern produc complexe de antigeni HLA-A, HLA-B, HLA-C, cele mai
importante complexe ale histocompatibilităţii.
Placenta blochează efectul celular citotoxic matern prin secreţia a numeroşi
factori. Insuficienţa acestui mecanism poate determina avorturile imuno-
dependente.
În afara acestor factori, unii hormoni steroizi au efect imunosupresiv
asupra limfocitelor la femeii gravide; pogesteronul, a cărui concentraţie creşte
semnificativ în timpul sarcinii, deţine un important rol imunosupresiv.
Proteinele materne nu traversează bariera placentară ca atare, cu excepţia
imunoglobulinelor (IgG), care traversează placenta de la mamă la făt. Prin
pinocitoză la nivelul celulelor sinciţiotrofoblastului, mama îi transferă fătului o
varietate de IgG pe care le-a sintetizat de-a lungul vieţii. Acest transfer se
intensifică la sfârşitul gestaţiei asigură fătului o imunitate pasivă care îl va proteja
în primele şase luni de viaţă împotriva unei varietăţi de boli infecţioase. Alte
imunoglobuline, inclusiv IgM nu trec bariera placentară.

VII. 5. 3. 4. Funcţia de protecţie

Placenta constituie o barieră cu rol deprotecţie împotriva agenţilor

infecţioşi. Anticorpii materni traversează placenta prin pinocitoză; se regăsesc în
sângele fetal primele în primele 2 ‒ 3 luni după naştere, asigură imunitatea fătului
până în momentul declanşării sintezei proprii de anticorpi.
Odată cu creşterea vârstei placentei creşte şi permeabilitatea sa.
Microorganismele trec bariera placentară mai uşor în a 2-a jumătate a sarcinii odată
cu diminuarea grosimii membranei placentare, diminuarea activităţii fagocitare a
citotrofoblastului şi diminuarea stratului citotrofoblastic care devine discontinuu.
Virusurile de mici dimensiuni (citomegalic, rubeolic, Coxsackie,
poliomilelitic, variolic) trec mai uşor începând cu a 2-a jumătate a sarcinii.
Mycobacterium tuberculosis, agentul patogen al tuberculozei, nu trece bariera
placentară.
Fătul poate fi infectat atât transplacentar cât şi în timpul naşterii (prin
contact cu mucusul cervical) de diverşi agenţi patogeni ai unor boli infecţioase care
se transmit sexual sau nu.

161
 Embriologie umană

VII. 5. 3. 4. a). Boli infecţioase care se pot transmite fătului

Infectarea fătului cu virusul rubeolei poate determina avort spontan dacă
infecţia survine în prima lună de sarcină, embriopatii dacă infecţia survine între
prima şi a 3-a lună de sarcină, fetopatii dacă infecţia survine după luna a 3-a de
sarcină.
Toxoplasmoza congenitală este consecinţa infectării produsului de
concepţie cu un protozoar parazit numit toxoplasma gondi, care nu afectează atât
mama cât fătul, căruia îi produce malformaţii congenitale severe.
Listerioza congenitală provocată de infecţia transplacentară a fătului cu
gram-pozitiv Listeria monocytogenes poate determina avortul spontan, moartea
intrauterină a fătului, septicemia nou-născutului; contaminarea nou-născutului cu
Listeria monocytogenes în timpul naşterii poate provoca apariţia meningitei.
Infectarea fătului cu virusul citomegalic este în general subclinică, poate
avea loc transplacentar sau prin contaminare în timpul naşterii. Ca urmare a
infectării fătului cu virusul citomegalic se pot produce avortul spontan al
produsului de concepţie şi/sau multiple malformaţii congenitale (microcefalie,
întârziere în dezvoltarea intrauterină.

VII. 5. 3. 4. b. Boli cu transmitere sexuală care se pot transmite fătului

Cele mai frecvente boli cu transmitere sexuală care se pot transmite fătului
sunt: sifilisul, gonoreea, HIV.
După luna a 5-a a sarcinii bacteria treponema pallidum, agentul etiologic al
sifilisului, poate trece prin bariera placentară. Infecţia fetală cu treponema pallidum
poate determina avort spontan sau multiple malformaţii congenitale în cadrul
sifilisului congenital.
Gonoreea este o boală cu transmitere sexuală care se poate transmite la făt
prin infecţie transplacentară cu gonococul Neisseria gonorrhoeae sau prin
infectarea fătului în timpul naşterii, prin contactul cu secreţiile din căile genitale
materne.
În ţările industrializate transmiterea HIV de la mamă la făt se întâlneşte în
15 – 25% dintre cazurile de HIV diagnosticate. Transmiterea prin infecţie
transplacentară cu virusul imunodeficienţei umane (HIV) depinde de starea de
viremie a mamei şi are loc cu puţin timp înainte de naştere sau în timpul naşterii,
prin contactul fătului cu mucusul cervical. Riscul de infecţie fetală transplacentară
cu HIV scade la 1% dacă mamele infectate iau măsuri de prevenţie:
-tratament anti-HIV în timpul sarcinii, în timpul naşterii şi în primele
săptămâni după naştere;
-naştere prin intervenţie chirurgicală cezariană;
-evitarea alimentaţiei naturale (alăptare la sân).

162
 Embriologie umană

VII. 5. 3. 5. Funcţia endocrină

Placenta şi în special sinciţiotrofoblastul, pot fi asimilate unei glande

endocrine.
Înaintea implantării producerea hormonilor este asigurată pe seama
hormonilor ovarieni şi hipofizari.
La începutul gestaţiei sinteza estrogenului şi progesteronului este asigurată
de corpul galben de sarcină (corpus luteum graviditatis) care este menţinut
funcţional de către hormonul coriogonadotropină umană (HCG - human chorionic
gonadotropin) produs de trofoblast. Activitatea corpului galben scade progresiv
începând cu săptămâna a 8-a de sarcină, pentru a fi complet preluată de placentă la
sfârşitul primului trimestru de sarcină.
La începutul sarcinii sinciţiotrofoblastul produce hormonul gonadotrop
corionic (HCG) care acţionează atât la nivelul glandei suprarenale fetale unde
determină sinteza de dehidroepiandrosteron (DHEA) cât şi la nivelul corpului
galben, unde determină sinteza de Estradiol şi Progesteron.
În timpul sarcinii concentraţia hormonilor în sângele matern este reglată de
către placentă, împreună cu hormonii hipofizari şi hormonii suprarenali fetali,
alături de hormonii secretaţi de gonade.
Hormonii proteici produşi de placentă sunt:
- coriogonadotropină umană (HCG - human chorionic gonadotropin);
- somatotropina corionică umană (SCH - human chorionic somatotropin);
- tirotropina corionică umană (HCT - human chorionic tirotropin);
- corticotropina corionică umană (CCH - human chorionic somatotropin);
Hormonii steroizi produşi de placentă sunt hormonii estrogeni şi
progesteronul.
Estrogenii secretaţi de placentă sunt: estradiolul, estrona şi estriolul.
Coriogonadotropina umană (HCG - human chorionic gonadotropin) este
produsă de sinciţiotrofoblast şi citotrofoblast imediat după formarea acestora. Are
acţiune luteinizantă fiind necesară pentru menţinerea corpului galben. Concentraţia
hormonului coriogonadotropina umană atinge nivelul maxim în săptămânile 6 – 10
de sarcină când influenţează direct activitatea secretorie a corpului galben, apoi se
menţine la valori scăzute până la sfârşitul sarcinii.
Somatotropina corionică (SCH - human chorionic somatotropin) este
sintetizată de către sinciţiotrofoblast începând cu săptămâna a 5-a de sarcină. Acest
hormon atinge concentraţia maximă în trimestrul al 3-lea de sarcină şi scade rapid
după naştere. Are efect anabolizant asupra mamei şi fătului, stimulează lipoliza,
inhibă gluconeogeneza, are efect lactogen acţionând sinergic cu hidrocortizonul şi
insulina asupra glandei mamare.
Tirotropina corionică umană (HCT - human chorionic tirotropin)
stimulează activitatea glandei tiroide în fazele timpurii ale sarcinii.

163
 Embriologie umană

Corticotropina corionică umană (CCH - human chorionic somatotropin)

este recunoscută ca hormon placentar doar de unii autori.
Progesteronul este sintetizat şi secretat de către corpul galben în primul
trimestru de sarcină şi de către sinciţiotrofoblast din primele zile de sarcină; în
ultimele două trimestre ale sarcinii progesteronul este sintetizat şi excretat numai la
nivelul placentei. Concentraţia sangvină a progesteronului creşte în a doua jumătate
a sarcinii, atinge valori maxime în săptămânile ce preced naşterea şi scade brusc
înainte de naştere.
Estrogenii sunt secretaţi în primele săptămâni de sarcină de către corpul
galben şi concomitent de sinciţiotrofoblast, ulterior fiind secretat doar de către
sinciţiotrofoblast. Începând cu săptămâna a 12-a de sarcină estriolul este produs pe
baza unui precursor sintetizat de glanda suprarenală a fătului. Concentraţia
sangvină a hormonilor estrogeni este direct proporţională cu crşterea în greutate a
placentei şi continuă până la naştere. La termen secreţia de estrogeni încetează, fapt
care sensibilizează musculatura uterului la acţiunea ocitocinei declanşând travaliul
şi expulzia fătului.

VII. 5. 4. Anomalii placentare

Sub acţiunea factorilor teratogeni placenta poate prezenta diverse variante

anantomice, anomalii sau malformaţii congenitale (minore sau majore) de număr,
formă, sediu, structură, inserţie.

VII. 5. 4. 1. Anomalii placentare de număr

Placenta se poate prezenta sub forma mai multor mase placentare distincte:
-placenta dublă (placenta duplex),
-placenta triplă (placenta triplex),
-placenta multiplă (placenta multiplex),
-placenta bipartită sau multipartită (placenta succenturiata),
-placenta falsă (placenta spuria)
În cazurile de placentă dublă (două mase placentare distincte), triplă (trei
mase placentare distincte) sau multiplă (mai mult de trei mase placentare distincte)
fiecare dintre masele placentare prezintă vascularizaţie proprie.
Placenta succenturiata prezintă lobi accesorii mai mici, separaţi de masa
placentară principală de care sunt ataşaţi printr-un ţesut placentar slab dezvoltat sau
doar prin vase alanto-coriale care străbat membranele fetale. Aceşti lobi pot fi
dispuşi pe o zonă circulară faţă de masa placentară principală constituind placenta
unicenturiata sau pe două rânduri concentrice, costituind placenta bicenturiata.
Placenta în care lobii accesori sunt lipsiţi de vascularizaţie proprie poartă
numele de placenta spuria.

164
 Embriologie umană

VII. 5. 4. 2. Anomalii placentare de formă

Placenta poate prezenta zone mai puţin dezvoltate sau atrofiate,

determinate mai frecvent de factori locali.
Anomaliile de formă ale placentei pot fi de tipul:
-placentă triunghiulară (placenta triangularis),
-placentă ovalară (placenta ovalaris),
-placentă reniformă,
-placentă difuză (placenta membranaceea).
Placenta difuză (placenta membranaceea) constă într-o masă placentară
turtită, subţire, neregulată, cu cotiledoane inegale, întinsă pe o suprafaţă mare.
După forma pe care o îmbracă placentele difuze pot fi:
-placenta în calotă,
-placenta etalată,
-placenta fenestrată,
-placenta cu bandă densă.
VII. 5. 4. 3. Anomalii placentare de sediu

Placentele extracoriale au dimensiuni ale plăcii coriale mai reduse decât

dimensiunile plăcii bazale, încât corionul nu se ataşează la periferia placentei ci
este situat în interiorul circumferinţei placentare.
Din această categorie fac parte:
-placenta circumvalată (placenta circumvalata),
-placenta circummarginată (placenta circummarginata).
Placenta circumvalată prezintă o zonă centrală şi o zonă periferică
avasculară, despărţite printr-un inel cu pliuri membranoase mari. Vasele alanto-
coriale se găsesc numai în zona centrală.
Placenta circummarginată prezintă pe faţa fetală o zonă albicioasă,
circulară, de aproximativ 1 cm, ca un inel care înconjoară circumferinţa placentei;
la examenul microscopic la acest nivel se observă stază sanguină şi modificări
caracteristice unui proces inflamator.
Placentele extracoriale nu au semnificaţie patologică dovedită dar se pot
asocia cu naşteri premature, avorturi sau hemoragii placentare.

VII. 5. 4. 4. Anomalii placentare de structură

Se pot întâlni modificări de structură ale placentei atât la nivel macroscopic

cât şi microscopic.

VII. 5. 4. 4. a) Modificările structurale macroscopice

165
 Embriologie umană

Modificările structurale macroscopice ale placentei includ:

-depuneri fibrinoide,
-infarcte albe sau roşii,
-tromboze interviloase,
-hematoame deciduale bazale,
-hematomul decidual marginal,
-depozite placentare calcare.
În mod normal, în apropierea termenului de naştere placenta prezintă
depuneri microscopice de fibrină localizate preponderent pe suprafaţa trunchiurilor
vilozitaree şi a vilozităţilor din apropierea plăcii coriale; uneori aceste depuneri
devin masive, se pot observa macroscopic sub forma unor plăci alb-gălbui dispuse
mai frecvent în zona periferică; în substanţa fibrinoidă omogenă a acestor depozite
se aglutinează vilozităţi care pot oblitera spaţiul intervilos.
În aceste cazuri, deşi o parte din patul vilozitar este exclus funcţional,
sarcina evoluează normal placenta având posibilităţi compensatorii
morfofuncţionale.
Infarctizarea în diferite grade se întâlneşte la 0% ‒ 25% din placentele
sarcinilor normale dar nu depăşeşte 5% din masa placentară, reacţia compensatorie
existentă la nivelul placentei fiind eficientă în aceste cazuri. Zonele infarctizate au
o extensie limitată, pot fi roşii-brune sȃngerȃnde cănd sunt recente sau ale,
sclerozate când sunt vechi.
Infarctizarea poate cuprinde 10% ‒ 20% din placentă în caz de toxemie
gravidică, nefropatii, etc sau placenta în totalitate, în caz de hematom
retroplacentar, apoplexie utero-placentară, ceea ce duce la ischemie placentară,
efectele patologice evoluează gradat, pănă la moartea fătului in utero.
Trombozele interviloase sunt interpretate ca un mecanism de apărare
pentru limitarea transferului sanguin materno-fetal excesiv. Aceşti trombi se
formează prin coagularea unei mixturi de sânge fetal şi matern. Trombozele
interviloase pot fi, după sediul lor:
-tromboze subcoriale vizibile prin transparenţa amnionului,
-tromboze interviloase propriu-zise, situate frecvent în centrul unui
cotiledon,
-tromboze marginale.
Aceste tromboze se pot întâlni la 40% dintre placentele normale.
Hematoamele deciduale bazale sunt situate în decidua bazală, evoluează
retroplacentar antrenând procese patologice.
Hematomul decidual marginal este situat la marginea placentei, pe faţa
maternă, spre deosebire de hematomul decidual bazal este aderent la membrane şi
ţesutul placentar. Este frecvent întâlnit la placenta marginală placenta circumvalata
şi placenta jos inserată.

166
 Embriologie umană

Depozitele calcare se pot observa pe faţa maternă a placentei, sub forma

unor numeroase granulaţii albicioase dezvoltate în grosimea caducei. Nu au
semnificaţie patologică.

VII. 5. 4. 4. b) Modificările structurale microscopice

Modificările structurale microscopice ale placentei pot interesa învelişul

vilozitar, stroma sau sistemul vascular fetal.
Anomaliile din structura învelişului vilozitar pot fi:
-exces de formare a nodurilor sinciţiale,
-proliferarea celulelor Langhans,
-îngroşarea membranei bazale.
Anomaliile stromale includ:
-fibroza vilozitară, frecventă constant în sarcinile prelungite;
-excesul celulelor Hofbauer în placenta matură, deşi aceste celule sunt
caraceristice placentelor tinere; nu au semnificaţie patologică;
-necroza fibrinoidă vilozitară, întâlnită în formă extinsă în preeclampsie,
diabet, incompatibilitate Rh sau ABO.
Anomaliile sistemului vascular fetal mai frecvent întâlnite:
-scleroza fibromusculară manifestată prin hiperplazia şi fibrozarea
ţesutului muscular al peretelui vascular, cu aspect net după moartea fătului;
-endarterita obliterantă se evidenţiază frecventă în cazurile de
preeclampsie, mai rar în caz de diabet.
Aceste modificări microscopice confirmă complexitatea structurală a
placentei şi a modificărilor survenite în evoluţia sa de la placenta tânără la cea
senescentă.
Lipsa semnificaţiei patologice şi evoluţia normală a sarcinii în cazurile cu
modificări structurale ale placentei demonstrează posibilităţile compensatorii
morfofuncţionale ale placentei.

VII. 5. 4. 5. Anomalii placentare de inserţie

În mod normal placenta se inseră fundic şi posterior la nivelul cavităţii

uterine. Există câteva teorii care susţin această afirmaţie: la nivel fundic şi posterior
grosimea uterului este mai mare, la acest nivel există o vascularizaţie importantă ce
permite dezvoltarea normală a placentei.
La începutul gestaţiei placenta este jos inserată dar spre finalul sarcinii
doar 10% din cazuri pot fi diagnosticate ca placentă praevia.
În categoria anomaliilor de inserţie placentară pot fi incluse:
-placenta praevia,
-placenta accreta,

167
 Embriologie umană

-placenta increta,
-placenta percreta,
-dezlipirea prematură de placentă normal inserată,
- vase praevia.
Placenta praevia este placenta jos inserată, chiar în apropierea canalului de
naştere. Incidenţa este 1:200 ‒ 250 de naşteri.
În trimestrul III de sarcină sângerările anormale pot duce la alegerea unei
conduite chirurgicale: operaţie cezariană. Screening-ul ecografic în primul sau al
II-lea trimestru de sarcină include şi localizarea placentei. Diagnosticul poate fi
stabilit şi prin ecografie transvaginală.
Placenta Accreta constituie o anomalie de aderenţă, cu absenţa deciduei
bazale. Incidenţa acestei anomalii de inserţie creşte semnificativ la femeile cu
operaţie cezariană în antecedente comparativ cu naşterile pe cale vaginală.

Decidua la
placenta normală
Placenta Increta
17%
Endometrul
Stratul bazal

Miometrul

Placenta percreta
Placenta accreta 5%
75% ‒ 78%

Figura nr. 46. Anomalii de inserţie placentară.

Placenta Increta apare atunci când placenta este fixată adânc în peretele
uterin şi pătrunde în stratul muscular, dar nu şi în seroasă. Incidenţa este de 15 ‒
17% din cazuri.

168
 Embriologie umană

Placenta Percreta se caracterizează prin vilozităţile placentare care

penetrează miometrul şi chiar şi seroasa.
Vasele praevia reprezintă o anomalie placentară în care vasele fetale sunt
situate prea aproape sau chiar traversează inelul cervical. Incidenţa este de 1:2500
‒ 1:5000 de sarcini şi conduce la complicaţii similare cu placenta praevia.
Tipul II de vase praevia este definit ca situarea acestor vase încrucişând
orificiul cervical intern. Actualmente se poate realiza cu succes ablaţia laser in
utero a vaselor de tip II la 22 ½ săptămâni de gestaţie.

VII. 5. 4. 6. Sarcina gemelară (Gestatio diembrionica)

Gemenii dizigoţi se implantează separat şi dezvoltă anexe embrio-fetale

proprii. Fiecare dintre gemenii dizigoţi are propria sa placentă, propriul corion şi
propria cavitate amniotică. Uneori se poate întâmpla ca cele două placente să se
apropie atât de mult încât să fuzioneze; acelaş proces de fuziune se poate întâlni şi
la nivelul corionului.
Gemenii dizigoţi pot avea acelaşi sex sau sexe diferite, caractere fenotipice
asemănătoare sau diferite; pot fi imunologic compatibili sau nu, etc. În cazurile de
fuziune a celor două placente se pot observa reacţii de incompatibilitate deoarece
pot avea loc schimburi de sânge (inclusiv complexe imune) între sistemele
circulatorii ale celor doi gemeni.
Gemenii monozigoţi denumiţi şi gemeni adevăraţi sau identici se dezvoltă
dintr-un singur ou fecundat. Frecvenţa este de 3 ‒ 4 / 1000 naşteri. Spre deosebire
de gemenii dizigoţi, cei monozigoţi au aceeaşi încărcătură genetică, fapt care le
determină acelaşi sex, caractere fenotipice identice (inclusiv dermatoglifele), acelaş
grup sanguin ABO şi Rh, aceleaşi antigene de histocompatibilitate.
Gemenii monozigoţi rezultă în urma diviziunii blastomerelor în diferite
stadii; în funcţie de stadiul dezvoltării - mai precoce sau mai avansat - în care are
loc individualizarea blastomerelor, gemenii monozigoţi pot fi:
a) complet separaţi, cu anexe embrio-fetale proprii;
b) complet separaţi, cu amnion propriu, dar placentă comună;
c) complet separaţi, cu anexe embrio-fetale comune;
d) incomplet separaţi, cu anexe embrio-fetale comune.
a) Dacă separarea are loc în stadiul de 2 blastomere, gemenii monozigoţi
vor trece fiecare în mod individual prin stadiul de morulă, apoi blastocist; se vor
implanta separat, ca şi gemenii dizigoţi; se vor dezvolta ca embrioni şi apoi ca feţi
separaţi, fiecare cu amnionul său, cu sac vitelin, alantoidă, cordon ombilical
proprii, cu corionul şi apoi placenta proprie.
b) În majoritatea cazurilor separarea are loc în perioada de început a
stadiului de blastocist. În acest caz corionul există deja, astfel încât gemenii
monozigoţi au corionul comun şi ulterior placenta comună. Amnionul şi restul

169
 Embriologie umană

anexelor embrio-fetale se dezvoltă din butonul embrionar după încheierea

procesului de separare, astfel încât vor fi individuale, pentru fiecare dintre cei doi
gemeni monozigoţi.
c) În rare cazuri separarea are loc în stadiul de blastocist bilaminar, înainte
de apariţia liniei primitive. În aceste cazuri corionul şi amnionul deja există şi vor
fi comune, placenta (se dezvoltă din corion) de asemenea va fi comună celor doi
gemeni. Restul anexelor embrio-fetale se formează după încheierea procesului de
separare şi vor fi individuale, pentru fiecare geamăn monozigot.
d) Când separarea are loc într-un stadiu avansat de dezvoltare embrionii se
separă incomplet, se numesc gemeni conjuncţi (Gemini conjuncti). În aceste cazuri
toate structurile care există deja în momentul separării vor fi comune; există
fuziunea unor porţiuni variabile ca mărime şi localizare, de la punţi tisulare până la
fuziuni viscerale. Când gemenii sunt bine individualizaţi iar punţile de fuziune sunt
simple, gemenii poartă numele de siamezi. Gemenii conjuncţi cu punţi tegumentare
sau punţi viscerale de mărime redusă pot fi separaţi chirurgical.
Separarea incompletă a discului embrionar are ca rezultat apariţia
monştrilor dubli. În funcţie de localizarea şi gradul diformităţilor există numeroase
varietăţi de monştrii dubli şi multipli, care pot fi clasificaţi în simetrici şi
asimetrici. Cel mai frecvent se întâlnesc următoarele tipuri:
-toracopagi (Thoracopagus) cu fuziune toracică;
-craniopagi (craniopagus) cu fuziune craniană;
-pigopagi (Pygopagus) cu joncţiune la nivelul sacrului şi coccisului.

Bibliografie

1. Ancăr Virgiliu Obstetrică, Ed. Naţional, 2008

2. Andronescu A. Anatomia dezvoltării omului, Ed. Medicală, Bucureşti,
1987
3. Bárcena A., Kapidzic M., Muench M.O., Gormley M., Scott M.A., Weier
J.F., Ferlatte C., Fisher S.J. The human placenta as a hematopoietic organ
during the embryonic and fetal periods of development, Dev Biol.
1;327(1):24-33. 2009
4. Behrman R.E., Kliegman R.M., Jenson H.B. (eds): Nelson Textbook of
Pediatrics, 17th ed. Philadelphia, \VB Saunders. 2004
5. Sido-Gridorescu Fr. Embriogie Generală şi specială, Edit. Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006
6. Moore K. L., Mark G. Torchia, T.V.N. Persaud The Developing Human:
Clinically Oriented Embryology, 10th edition, Elsevier edit. 2014
7. Mori M., Ishikawa G., Luo S.S., Mishima T., Goto T., Robinson J.M.,
Matsubara S., Takeshita T., Kataoka H., Takizawa T. The cytotrophoblast

170
 Embriologie umană

layer of human chorionic villi becomes thinner but maintains its structural
integrity during gestation. Biol Reprod. Jan;76(1):164-72. 2007
8. Nilsson L. Naitre, Edit Hachette, 1990
9. O’Rahilly R., Müller F. Human Embryology and Teratology, 3rd ed. New
York: Wiley-Liss. 2001
10. Poirier J., Catala M., Poirier I., Baudet J. Leçons d'embryologie humaine”,
4ème éd. Paris, Vigot, 2006
11. Ranga V. Tratat de anatomia omului, Ed Med Bucureşti, 1990
12. Sadler T.W, Langman J. Langman's Medical embryology, 12th edition
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2013
13. Schmidt Ana-Nadia Embriologie specială, Editura Intelcredo Cluj, 2002
14. Schoenwolf G.C., Bleyl S.B., Brauer P.R. Larsen’s human Embryology, 5th
edition. Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
15. Tica Vlad, Tomescu Aneta, Cristurean Viorel, Curs de Obstetrică şi
Ginecologie, Ed. Ovidius University Press, 2002
16. Vogel P. The current molecular phylogeny of Eutherian mammals
challenges previous interpretations of placental evolution. Placenta. Sep-
Oct;26 (8-9):591-6. 2005

VIII. DIFERENŢIEREA CELULARĂ ŞI CREŞTEREA EMBRIONARĂ

Cunoaşterea mecanismelor normale de diferenţiere celulară şi creştere

embrionară este necesară pentru înţelegerea procesului complex de dezvoltare
embrionară cât şi a apariţiei malformaţiilor congenitale.

VIII. 1. Creşterea embrionară

Creşterea în embriogeneză cât şi postnatal este programată şi controlată

genetic şi are la bază sinteza de proteine.
Informaţia înscrisă în molecula de AND este transcrisă în sinteza de
ARNm, care este precis reglată şi stadializată în timp şi spaţiu.
Substratul creşterii în dezvoltarea embrionară îl constituie:
-proliferarea celulară;
-creşterea volumului şi masei celulelor, ţesuturilor şi organelor;
-depunerea de substanţe intercelulare.
Proliferarea celulelor germinale se face prin meioză iar a celulelor
somatice se realizează prin mitoză, prin formare de celule noi, constituind creşterea
apoziţională, care se însoţeşte de creşterea mărimii celulelor.
În embriogeneză există o excepţie, în cursul segmentării, din etapa de zigot
până în etapa de blastocist, când prin mitoză creşte numărul de celule obţinute dar
dimensiunile acestora scad. În această etapă celulele sunt nedeterminate şi
pluripotente.

171
 Embriologie umană

Proliferarea anormală a celulelor este o cartacteristică a tumorilor benigne

şi maligne.
Reglarea creşterii în embriogeneză diferă de cea postnatală, deoarece
ţesuturile şi organele embrionare sunt imature structural şi funcţional
O contribuţie importantă la cunoaşterea mecanismelor de creştere şi
diferenţiere celulară a constituit-o descoperirea factorului de creştere de către Rita
Levi-Montalcini şi Stanley Cohen. Acest factor de creştere este o proteină cu
greutate moleculară de 44 000, termolabil, instabil la Ph acid şi rezistent la Ph
alcalin. Este distrus de enzimele proteolitice şi are proprietăţi antigenice; injectat la
embrionii de şoarece, accelerează cu circa 7 zile creşterea şi diferenţierea celulelor
nervoase senzitive (receptoare), celulelor simpatice, dinţilor, ochilor, etc. Prin
acţiunea sa intervine în sinteza ARNm, asemănător cu inductorii specifici. În
prezent este mult folosit în cercetarea experimentală asupra proliferării celulelor şi
aplicat în tratamentul de supresie tumorală.
Procesul de creştere este influenţat atât de factorii endogeni cât şi de
factori exogeni cum sunt:
-hormonii: STH, estrogeni, insulina;
-factorii de nutriţie: vitaminele, solicitările funcţionale;
-factorii fizici: mecanici, termici etc.

VIII. 2. Diferenţierea celulară

În accepţiunea actuală se consideră că determinismul diferenţierii celulare

rezidă în acţiunea sistemelor de control genetic al sintezei diferenţiate de proteine.
O descoperire importantă este implicarea proteinelor Wnt în semnalizarea şi
diferenţierea embrionară.
Proteinele Wnt formează o familie de molecule semnalizatoare cu înaltă
specializare care reglează interacţiunile intercelulare în timpul embriogenezei.
Genele care codează proteinele Wnt sunt deasemenea implicate în cancer. Genele
Wnt cele mai cunoscute au fost găsite la Drosophila dar ele s-au descoperit şi la
variate animale pornind de la nematodul Caenorhabditis elegans la vertebrate
precum amfibianul Xenopus laevis şi chiar la om.După cum se înţelege fenomenul
la ora actuală, proteinele Wnt se leagă de receptori specifici de pe suprafaţa
celulelor care aparţin familiei de proteine Frizzled.
Mai departe, prin câteva componente de releu citoplasmatic, semnalul este
transdus beta-cateninei care intră în nucleu şi formează un complex cu TCF (factori
de transcripţie) pentru a activa transcripţia genelor Wnt ţintă.
În diferenţierea celulară un rol important îl deţin inductorii, prin procesele
de inducţie şi interacţiune celulară. În embriogeneză, inducţia şi interacţiunile
tisulare au început să fie descifrate la blastulă şi gastrulă, prin metode
experimentale.
În embriogeneză, ţesuturile răspund la stimuli de organizare regională

172
 Embriologie umană

Consideraţi inductori morfogenetici. Un astfel de inductor este notocordul, care în

condiţii normale determină diferenţierea ectodermului supraiacent în placă neurală
şi şanţ neural. Exemplu este determinarea. Efectul inductiv al unor inductori nu
constă doar în determinarea producerii unui singur tip de ţesut specific (ex. ţesutul
nervos) ci şi în determinarea caracterelor regionale în exemplul dat, a formării
ulterioare a creierului şi măduvei spinării
Embriogeneza se caracterizează nu numai prin formarea şi specializarea
progresivă de noi tipuri celulare şi prin fenomene de creştere ci şi prin distrugere
tisulară prin apoptoză - moarte celulară dirijată - exemple în acest sens fiind
resorbţia membranele interdigitale, retunelizarea laringelui şi a tubului intestinal.

Bibliografie

1. Dejmek J., Säfholm A., Kamp Nielsen C., Andersson T., Leandersson K.
Wnt-5a/Ca2+-induced NFAT activity is counteracted by Wnt-5a/Yes-
Cdc42-casein kinase 1alpha signaling in human mammary epithelial cells.
Mol Cell Biol. Aug;26(16):6024-36. 2006
2. Menon S.D., Osman Z., Chenchill K., Chia W. A positive feedback loop
between Dumbfounded and Rolling pebbles leads to myotube enlargement
in Drosophila.The Journal of Cell Biology and Chemical 169 (6): 909–20.
2005
3. Sadler T.W, Langman J. Langman's Medical embryology, 11th edition
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2010
4. Schambony A., Wedlich D. Wnt-5A/Ror2 regulate expression of XPAPC
through an alternative noncanonical signaling pathway. Dev Cell.
12(5):779-92. 2007
5. Schoenwolf G.C., Bleyl S.B., Brauer P.R. Larsen’s human Embryology, 5th
edition., Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
6. Sulić S., Panić L., Dikić I., Volarević S. Deregulation of cell growth and
malignant transformation. Croatian Medical Journal 46 (4): 622–38. 2009
7. Pandur P., Läsche M., Eisenberg L.M., Kühl M. Wnt-11 activation of a
non-canonical Wnt signalling pathway is required for cardiogenesis.
Nature. 8;418(6898):636-41. 2002
8. Vlijasek Stanley J., et al., eds. The Cambridge Encyclopedia of Human
Growth and Development. New York: Cambridge University Press. 1998

IX. NOŢIUNI DE TERATOLOGIE

Agentul teratogen este definit ca orice substanţă chimică/medicament,

infecţie, stare patologică sau insuficienţă, care acţionând asupra fătului induce
modificări morfologice sau fiziologice ale acestuia (N. Roberts).

173
 Embriologie umană

În ţările dezvoltate, 1 ‒ 2% din totalul sarcinilor prezintă anomalii fetale,

iar asocierile întâmplătoare dintre aceste anomalii şi tratamentul medicamentos
sunt întotdeauna dificil de exclus (Orme M.L.).
Teratogenitatea unui agent se caracterizează pe baza următoarelor criterii:
-prezenţa factorului în timpul perioadei critice de dezvoltare când
malformaţia poate fi uşor indusă,
-reproducerea malformaţiei la animalele de laborator,
-capacitatea factorului de a acţiona asupra embrionului/fătului fie direct,
fie indirect prin intermediul placentei,
Aceste faze critice (perioade teratogenetice) sunt proprii fiecărui ţesut şi
organ, aparţinând etapelor precoce ale embriogenezei, dominate de migrări celulare
active şi activităţi metabolice distincte, când se individualizează primordiile
organelor. Există perioade pronunţat receptive în care se pot produce malformaţii
congenitale majore şi perioade mai puţin receptive când se produc deficienţe
funcţionale şi malformaţii minore (Moore K.L.).
Rolul perioadelor critice în tipul de malformaţie indus este mai important
decât specificitatea factorului teratogen. Susceptibilitatea produsului de concepţie
fiind dependentă de stadiul dezvoltării, se pot descrie trei perioade.
-Perioada de rezistenţă - în primele 0 ‒ 11 zile gestaţionale se aplică legea
„tot sau nimic”. Aceasta este perioada prediferenţierii, când masa celulelor
pluripotenţiale se poate reface după orice injurie şi poate continua multiplicarea.
În primele două săptămâni de viaţă intrauterină, de la fecundare şi până la
formarea celor trei foiţe germinative, dezvoltarea constă în special în procesul de
proliferare. Celulele rezultate sunt puţin diferenţiate şi numai după această dată
încep să capete diferenţieri morfologice ce ţin de factorii histochimici. Dacă
agentul teratogen acţionează în primele două săptămâni poate cauza moartea
blastocistului, respectiv discului embrionar sau poate afecta un număr redus de
celule, caz în care celulele indemne pot asigura în continuare o dezvoltare normală.
-Perioada embrionară - între zilele 11 – 57, are risc teratogen maxim.
-Perioada fetală, după săptămâna a 8-a, are susceptibilitate redusă,
organele fiind deja formate, un factor teratogen care acţionează în această fază
poate determina întârzieri de creştere, tulburări funcţionale, etc.
Perioadele de maxim risc teratogen ale diferitelor aparate şi sisteme sunt
redate în tabelul nr. 6.
Efectul agenţilor teratogeni variază de la o specie la alta şi de la un individ
la altul în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de:
-perioada de dezvoltare intrauterină pe parcursul căreia acţionează,
-organul asupra căruia acţionează,
-doza, durata, ritmul de administrare şi distribuţia agentului teratogen,
-genotipul matern, genotipul fetal,
-sensibilitatea celulelor şi ţesuturilor la acţiunea agentului teratogen,
-existenţa, cantitatea şi calitatea receptorilor pentru agentul teratogen,

174
 Embriologie umană

-absorbţia, metabolismul, metaboliţii activi ai agentului teratogen în

organismul fetal

Tabelul nr. 6. Perioadele de maxim risc teratogen

Organ sau sistem Perioadă de maximă Perioadă cu receptivitate
receptivitate redusă
Sistemul Nervos Central S3 – S6 S7 – S40
Cordul S3 – S6 S7 – S8
Membrul superior S4 – S7 S8
Ochi S4 – S8 S9 – S40
Membrul inferior S4 – S7 S8
Dinţii S6 – S8 S9 – S40
Palatul S6 – S8 S9
Organele genitale S7 – S9 S10 – S40
externe
Urechea S4 – S9 S10 – S16

În funcţie de rolul jucat de placentă, factorii etiologici ce intervin în

producerea malformaţiilor se pot împărţi în factori teratogeni cu acţiune
diaplacentară (exemplu virusurile) şi factori teratogeni cu acţiune mai directă sau
care sunt situaţi în placentă (exemplu deficitul de albumine, intoxicaţia cu alcool
sau chinină, etc.).
Printre mecanismele prin care factorii teratogeni pot afecta celulele
embrionare se pot enumera: blocarea reacţiilor enzimatice; reacţii ce interferă cu
căile metabolice normale, împiedicarea mitozelor; întârzierea sau accelerarea
creşterii şi dezvoltării; dezorganizarea sau moartea celulară.
În aproximativ 3% din naşteri se observă defecte congenitale, de la
variante anatomice şi anomalii la malformaţii congenitale minore sau majore,
izolate sau în cadrul unor sindroame, dar în mai puţin de 50% din cazuri se poate
identifica agentul teratogen.
Factorii teratogeni pot fi clasificaţi didactic în factori ereditari (endogeni)
şi de mediu (exogeni); în producerea malformaţiilor esenţială este interacţiunea
între cele 2 tipuri de factori. Cauzele care produc defecte de dezvoltare nu sunt
perfect determinate, dar se admite că 10% sunt determinate de cauze exogene, 10%
sunt de cauze ereditare iar 80% sunt rezultatul intricării factorilor de mediu cu
factorii endogeni.

IX. 1. Factori teratogeni ereditari

Factorii ereditari se regăsesc în 20 – 25% din cazuri; determină numeroase
boli moleculare congenitale sau erori metabolice, însoţite sau nu de malformaţii,
precum şi o serie de malformaţii congenitale. Dintre factorii teratogeni, cei genetici

175
 Embriologie umană

duc la apariţia de malformaţii ereditare ca rezultat al unor mecanisme biochimice la

nivel subcelular sau la nivelul ţesuturilor. Unele malformaţii pot fi asemănătoare cu
cele cauzate de factorii externi, acestea din urmă nefiind însă transmisibile.

Tabelul nr. 7. Evaluarea riscului reproductiv (după Polifka şi Friedman)

RISCUL REPRODUCTIV FRECVENŢA
Avorturi spontane diagnosticate clinic şi imunologic 350 000
/1 000 000 concepţii
Avorturi spontane diagnosticate clinic 150 000
/1 000 000 sarcini recunoscute clinic
Boli genetice Boli genetice multifactoriale sau poligenice prin 90 000
/1 000 000 interacţiunea factorilor de mediu:
naşteri -defecte ale tubului neural,
-despicături ale buzei,
-hipospadias,
-diabet.
Boli genetice transmise ereditar dominant: 10 000
acondroplazia.
Boli genetice transmise ereditar autosomal sau prin 1 200
cromozomul X:
-hemofilia,
-thalassemia.
Anomalii cromozomale numerice: 5 000
-trisomia 21 (sindromul Down),
-trisomia 13,
-trisomia 18,
-monosomia 45,X0
Mutaţii nou apărute 3 000
Boli genetice (total) /1 000 000 naşteri 109 200
Malformaţii congenitale severe (determinate de factori genetici, de 30 000
mediu sau necunoscuţi )
/1 000 000 naşteri
Nou-născuţi prematur 40 000
/1 000 000 naşteri
Nou-născuţi dismaturi (întârzierea creşterii intrauterine) 30 000
/1 000 000 naşteri
Naşteri spontane sub vârsta gestaţională de 20 săptămâni 11 000
/1 000 000 naşteri
Infertilitate 7% dintre cupluri

IX. 1. 2. Anomalii cromozomiale

Anomaliile cromozomiale pot fi numerice sau structurale. Anomaliile

cromozomiale de tip numeric pot fi aneuploidii, care constau în devieri în plus sau

176
 Embriologie umană

în minus de la numărul de 46 cromozomi sau poliploidii ce prezintă mai multe

garnituri haploide.

Tabelul nr. 8. Evaluarea riscului reproductiv (după Polifka şi Friedman)

CAUZA PROCENT
MALFORMAŢIILOR CONGENITALE (DIN TOTALUL
DIAGNOSTICATE ÎN PRIMII ANI DE VIAŢĂ MALFORMAŢIILOR
CONGENITALE
/PRIMII ANI DE
VIAŢĂ)
Poligenică
Multifactorială (interacţiune gene-factori de
mediu) Neprecizată 65 – 75 %
Erori spontane în dezvoltarea intrauterină
Interacţine sinergică a diverşi factori
teratogeni
Boli transmise autozomal şi X-linked
Anomalii cromosomale Genetică 11 ‒ 25%
Noi mutaţii
Factori materni: 4%
Mediul -alcoolism,
înconjurător -diabet, alte boli endocrine,
-carenţe alimentare,
-tabagism.
Boli infecţioase: 3%
-rubeolă,
-sifilis,
-toxoplasmoză,
-herpes simplex,
-varicelă.
Factori mecanici: 2%
-constricţie prin benzi amniotice,
-circulare de cordon ombilical,
-uter septat,
-uter de dimensiuni reduse,
-radiaţii ionizante,
-hipertermie.
Factori chimici: droguri, 1%

IX. 1. 2. 1. Anomalii cromozomiale numerice

Modificările cromozomiale numerice au la bază, în cele mai multe cazuri,
fenomenul de nondisjuncţie cromozomală care poate avea loc atât în timpul
gametogenezei cȃt şi în primele stadii ale clivării zigotului. Nondisjuncţia poate

177
 Embriologie umană

avea loc în timpul primei diviziuni, al celei de a doua sau în ambele diviziuni ale
meiozei şi are ca rezultat gameţi neechilibraţi genetic; unii prezintă doi sau mai
mulţi cromozomi omologi iar din alţii lipsesc cromozomii unor perechi. Când
fenomenul vizează cromozomii sexuali, gameţii anormali rezultaţi determină
aneuploidiile gonozomale.
Dacă nondisjuncţia se produce în timpul primei diviziuni a meiozei,
perechea de cromozomi omologi poate trece la una din celulele fiice. Prin
fecundare rezultă gameţi care pot contine 47 cromozomi (trisomia) respectiv 45
cromozomi (monosomia). Dacă nondisjuncţia are loc în timpul celei de a doua
diviziuni a meiozei, ea poate genera tipuri de gameţi XX, YY, Y, X, O (pentru
sexul masculin) şi XX, X, O (pentru sexul feminin), care pot produce mai multe
combinaţii genotipice. Uneori nondisjuncţia poate avea loc în timpul ambelor
diviziuni ale meiozei; gameţii neechilibraţi rezultaţi pot prezenta numeroase
combinaţii (Chita).
Aneuploidiile pot fi de tip:
-hiperdiploid (trisomii);
-hipodiploid (monosomii).

IX. 1. 2. 1. a. Anomalii cromozomiale numerice - Aneuploidii

Trisomia constituie cea mai frecventă anomalie cromozomală numerică de
tip hiperdiploid întâlnită la om şi reprezintă existenţa în cariotip a unui cromozom
suplimentar. Este un efect al nondisjuncţiei, survenită în cursul meiozei.
Cele mai frecvente trisomii autosomale sunt omogene; mai rar se
evidenţiază trisomiile duble sau în mozaic.
Cele mai frecvente trisomii autozomale de tip hiperdiploid sunt: trisomia
21 (sindromul Down), trisomia 18 (Sindromul Edwards, „Sindromul E”), trisomia
13 ( Sindromul Patau, Sindromul „D” ), trisomia 22 (Sindromul „cat-eye”).
La nivelul cromozomilor sexuali cele mai frecvente anomalii
cromozomiale de număr de tip hiperdiploid sunt reprezentate de sindromul
Klinefelter (Trisomia X; Cariotip 47,XXX ) şi Sindromul XYY.
Monosomia poate fi determinată prin pierderea unui cromozom în perioada
de migrare din anafază. Dacă monosomia se referă la un autosom, determină
moartea in utero, produsul de concepţie fiind eliminat ca avort spontan. Monosomii
autosomale viabile nu se cunosc. Singura monosomie viabilă este aceea care se
referă la cromozomul X la femei şi determină sindromul Turner (45, X0).

Sindromul Down (trisomia 21) Este cel mai frecvent sindrom

malformativ determinat de o anomalie cromozomială. Incidenţa este în medie
1:650 dar variază direct proporţional cu vârsta maternă.
Sindromul Down se caracterizează prin triada:

178
 Embriologie umană

-aspect clinic caracteristic (un mongolian seamănă mai mult cu un alt

mongolian decât propriul său frate),
-retard psihomotor ,
-trisomie 21.
Faţa este aplatizată caracteristic, cu fante palpebrale orientate oblic în sus
şi în afară (mongoliene), plici epicantice, nas de dimensiuni reduse, urechi
displazice, jos situate; craniu brahicefal, cu occiput plat, ceafă aparent scurtă şi
groasă, frecvent palmată. Ochii prezintă pete Brusfield la nivelul irisului (un inel
de spoturi rotunde, cenuşii), uneori exoftalmie uşoară, strabism, nistagmus şi

Fotografia nr. 4. Sindromul Down - trisomia 21.

ocazional cataractă. Limba are aspect „geografic”, proemină ca urmare a

hipoplaziei maxilarului şi palatului. Mâinile şi picioarele sunt scurte, groase, cu
degete scurte; degetul mic curbat radial (clinodactilie radială). Creşterea este
nesatisfăcătoare cu nanism relativ.
Sindromul Down însumează mai mult de 5% dintre copii cu retard mental
(de la debilitate mintală la imbecilitate), constituind una dintre problemele clinice
majore ale sindromului Down. Majoritatea bolnavilor au QI între 25 şi 50 dar
ocazional pot fi educaţi şi învăţaţi să citească şi să scrie. În sindromul Down

179
 Embriologie umană

creierul are aproximativ 3/4 din greutatea normalã, lobii frontali sunt mici, lobii
occipitali aplatizaţi (Norman). Atrofia dendritică a fost observată la copiii între 1 şi
2 ani.

Sindromul Edwards (Trisomia 18) este caracterizat de:

-trisomie 18,
-nanism primar,
-dismorfie facială particulară,
-retard psihomotor sever,
-multiple anomalii congenitale.

Fotografia nr. 5. Sindromul Edwards - trisomia 18.

Sindromul Edwards se caracterizează prin greutatea mică la naştere pentru

vârsta gestaţională, dificultatea creşterii şi moartea precoce. Moartea precoce se
asociază cu anomalii ale creierului: girusuri anormale, displazii hipocampale sau
olivare, heterotopii cerebeloase, agenezia corpului calos, forme variate de defecte
de tub neural şi holoprozencefalie. Incidenţa este între 1/3 500 şi 1/5 000 nou-
născuţi vii.
Faciesul are aspect caracteristic, craniul este este îngust, microcefal, cu
occiput proeminent şi frunte bombată. Mâinile prezintă contractură în flexie a
degetelor, cu degetul 3 şi 4 strânse („adunate”) în palmă şi degetele 2 şi 5
suprapuse peste ele (clinodactilia degetelor 2 şi 5). Acest sindrom asociază
importante tulburări neuropsihice: retard psihomotor sever, hipertonie musculară,

180
 Embriologie umană

convulsii; uneori hidrocefalie sau mielomeningocel. Anomaliile cardiace

congenitale au fost semnalate în 99% din cazuri, mai frecvent întâlnit fiind defectul
septal interatrial. În 90% dintre cazuri decesul intervine în cursul primului an de
viaţă.
Este posibil sfatul genetic, diagnosticul prenatal prin amniocenteză,
tratamentul simptomatic.

Sindromul Pätau (trisomia 13) este o aneuploidie autozomală

caracterizată prin existenţa unui al treilea cromozom 13. Incidenţa este în medie
1/4 000 – 1/5 000 nou-născuţi vii.
Sindromul malformativ asociază facies caracteristic, retard psihomotor
sever, hexadactilie, multiple anomalii congenitale şi trisomie 13.

Fotografia nr. 6. Sindromul Pätau - trisomia 13.

Modificările fenotipice sunt caracteristice şi sunt prezente de la naştere:

microcefalie, plagicefalie, frunte teşită, fante palpebrale cu oblicitate mongoliană,
microftalmie până la anoftalmie, coloboma irisului, micrognatism,
cheilognatopaltoschizis.

181
 Embriologie umană

O treime din cazurile de trisomie 13 asociază holoprozencefalie iar în

celelalte cazuri de obicei se asociază anomalii ale creierului anterior sau anomalii
nespecifice ale cerebelului.
Arinencefalia se manifestă prin agenezia rinencefalului şi a structurilor cu
rol olfactiv. Arinencefalia este însoţită de absenţa parţială a piramidei nazale, a
mucoasei olfactive şi tracturilor olfactive, absenţa porţiunii mijlocii a buzei
superioare, gingiei aferente şi mugurilor dinţilor incisivi.

Fotografia nr. 7. Arinencefalie în Sindromul Pätau - trisomia 13.

IX. 1. 2. 1. b. Anomalii cromozomiale numerice - Poliploidii

Sunt reprezentate de poliploidii; la om nu sunt compatibile cu viaţa, fiind
identificate doar în avorturi spontane sau la feţi morţi intrauterin.
Poliploidia are ca mecanisme fie lipsa de separare a globulului polar
secundar de ovocit II, fie fecundarea simultană a ovocitului II de către două
spermii, cea mai frecventă fiind triploidia (69 cromozomi).
Poliploidiile conduc la avorturi spontane.
IX. 1. 2. 2. Anomalii cromozomiale de structură
Anomaliile structurale pot apărea în timpul meiozei, uneori fiind
incompatibile cu viaţa. Anomalia rezultată depinde de ceea ce se petrece cu piesele
dislocate:
-translocaţie,
-deleţie,

182
 Embriologie umană

-cromozom în „inel”,
-duplicaţie,
-inversiune,
-segmentare centrică (izocromozomi).
Deleţia braţului scurt al cromozomului 5 cu cariotipul 46XX(XY),5p -
sindrom „cri du chat” include: greutate mică la naştere, strabism, microcefalie,
hipoplazie laringiană, defecte cardiace, retard mintal sever.
Deleţia braţului scurt al cromozomului 22 (cromozomul Philadelphia) se
însoţeşte de translocaţia fragmentului pe braţul lung al cromozomului 9 (22q-, 9q+)
şi asociază în 90% din cazuri leucemie granulocitară cronică.
Anomaliile cromozomiale de structură se produc prin fracturarea
cromozomilor sub acţiunea agenţilor exogeni (virusuri, radiaţii, agenţi
chimioterapici, etc.).

IX. 2. Factori teratogeni exogeni

Există numeroşi factori teratogeni exogeni care produc malformaţii

congenitale; ei pot fi fizici, chimici sau biologici.

IX. 2. 1. Agenţii fizici

Există o multitudine de agenţi fizici care pot determina apariţia de

malformaţii congenitale sau avort spontan (Tabelul nr. 11).
Tabelul nr. 9. Acţiunea factorilor teratogeni de mediu - agenţi fizici
Factori teratogeni exogeni Modificările induse
Factori mecanici: coalescenţe şi amputaţii mecanic ale membrelor
bride embrionului
Radiaţii ionizante -microcefalie
în primele 14 săptămâni de -retard mintal
sarcină. -întârzierea creşterii intrauterine
-patologiei de tip leucemic în cazul
expunerii acute la doze mari
Agenţi Câmpul electromagnetic -malformaţii congenitale
fizici Ultrasunetele -hipertermie semnificativă
-malformaţii ale membrelor
Hipertermie -retardul creşterii intrauterine
în decursul primului trimestru -afectare sistemului nervos central
(hipotonie, retard mintal)
-malformaţii faciale
-anomalii minore la nivelul membrelor
(sindactilia)

183
 Embriologie umană

IX. 2. 1. 1. Radiaţiile ionizante

Hoshimo şi Kameyama (1983, 1989) au clarificat mecanismele şi relaţia

doză-efect a efectelor radiaţiilor ionizante asupra dezvoltării cortexului cerebral.
Aceste cercetări explică unele dintre malformaţiile congenitale apărute în urma
lansării bombei atomice la Hiroshima şi mai recent după emisiile radioactive de la
Cernobîl.

Figura nr. 47. Variaţia concentraţiei Cs117 în vegetaţia spontană (Bq/Kg uscat).

Figura nr. 48. Variaţia concentraţiei Cs117 în apa Mării Negre (Bq/l).

184
 Embriologie umană

Expunerea acută la doze crescute (250 razi) în primele 14 săptămâni de

sarcină determină microcefalie, retard mental şi întârzierea creşterii, precum şi o
rată înaltă a patologiei de tip leucemic; expunerile la doze similare, în ultimul
trimestru de sarcină, produc întârzierea dezvoltării staturo-ponderale.

Figura nr. 49. Variaţia concentraţiei Cs117 în apa de suprafaţă (Bq/l).

Figura nr. 50. Variaţia concentraţiei Cs117 în depuneri (Bq/Kg uscat).

185
 Embriologie umană

Dozele mai mici de 10 razi nu au efect nociv semnificativ statistic.

Radioactivitatea naturală a aerului este generată de descendenţii de viaţă
scurtă ai Radonului, radionuclizi care se ataşează particulelor de praf din atmosferă
şi pătrund în plămân, determinând iradiere prin inhalare. Conţinutul de uraniu şi
radiu din scoarţa terestră alături de fondul natural cosmic (radiaţiile cosmice)
determină radioactivitatea naturală, căreia i se adaugă radiaţiile accidentale emise
de izotopi radioactivi artificiali.
Raportând doza letală certă de 600 remi, la doza primită în fiecare an de la
sursele de iradiere naturală (0,16 remi), rezultă că această doză nu poate fi atinsă
decât accidental. În urma accidentului nuclear de la Cernobîl se remarcă o intensă
concentraţie a Cesiului 137 în vegetaţia spontană şi în cea cultivată, în apa Mării
Negre, în apa de suprafaţă şi în depuneri.
Izotopul I131 tireotoxic este considerat mult mai periculos pentru făt în
cazul expunerii terapeutice decât I121. Tiroida fetală nu este susceptibilă la lezare
radioizotopică înainte de 9 ‒ 11 săptămâni de gestaţie.
Radiaţiile ionizante reprezintă un pericol genetic (Geormăneanu) dar
diferitele ţesuturi ale organismului uman au radiosensibilitate şi capacitate de
refacere diferită, încât efectele somatice ale iradierii apar treptat, perioada de
latenţă fiind cuprinsă între câteva secunde şi câţiva ani.

IX. 2. 1. 2. Hipertermia
Poate induce malformaţii congenitale; copiii mamelor care au frecventat
intensiv sauna în cursul primului trimestru de sarcină pot prezenta: retard al
creşterii, hipotonie, retard mintal, malformaţii faciale şi sindactilie.

IX. 2. 2. Agenţii chimici

Numărul agenţilor teratogeni cu acţiune certă asupra dezvoltării intra-
uterine a fiinţei umane a crescut de la 3 – 4 în 1940 la peste 50 în 1990 (Aase 1990,
Beckman 1997, 1999, Brent 1990, 1999, Jones 2000) pentru ca în anul
2001 peste 1200 de agenţi chimici şi fizici să fie cunoscuţi şi recunoscuţi ca fiind
cauza unor malformaţii congenitale obţinute experimental (Shepard). Anomaliile
congenitale majore apar în aprox. 3% dintre naşteri. Expunerea maternă la droguri
sau chimicale din mediu poate fi responsabilă pentru circa 4 ‒ 6% dintre aceste
anomalii sau aproximativ 1 din 400 de feţii născuţi vii.

IX. 2. 2. 1. Medicamentele şi alte droguri

Reprezintă mai puţin de 1% din factorii teratogeni identificabili.
Dintre cele 1600 de produse medicamentoase testate în laboratoare de
cercetare recunoscute internaţional, 50% induc malformaţii.

186
 Embriologie umană

Tabelul nr. 10. Modificările induse factorii teratogeni exogeni - agenţi chimici
Factorii teratogeni exogeni Modificările induse
Agenţi Alcool 30 ml/zi retard mintal
chimici Alcool 100 ml/zi întârzierea creşterii fetale; malformaţii
craniene şi ale sistemului nervos central,
dismorfii faciale
Medicamente anomalii ale feţei, sistemului nervos şi inimii
anticonvulsante
Tetraciclina malformaţii ale membrelor, anomalii dentare
Sulfamide hipoglicemiante anomalii ale sistemului nervos şi ale viscerelor
Aminopterina avort spontan, malformaţii congenitale majore
ale sistemului nervos şi feţei
Vitamina A exces sau deficit avort, anencefalie, despicături ale feţei, buzei,
palatului;
Compuşii organici de Hg şi anencefalie, spina bifida
ai metalelor grele;
Nicotină prematuritate sau hemoragie în timpul sarcinii
LSD şi marijuana anomalii ale membrelor şi ale sistemului
nervos central
Heroina retard mental sever şi diverse malformaţii
congenitale.
Progestativele de sinteză masculinizarea organelor genitale externe ale
feţilor feminini
Insulina , în doze mici nu este considerată ca teratogenă

În funcţie de riscul teratogen, medicamentele pot fi împărţite în 5 categorii:

Clasa A - studiile de control nu demonstrează nici un risc fetal (exemplu:
vitaminele).
Clasa B - studiile pe animale de laborator nu demonstrează risc fetal dar nu s-au
efectuat studii de control la gravide (exemplu: peniciline, digoxin, terbutalină).
Clasa C - studiile pe animale de laborator demonstrează efecte teratogene asupra
fătului, dar nu s-au efectuat studii pe oameni. Se vor administra dacă beneficiul lor
depăşeşte potenţialul nociv fetal (exemplu: furosemid, chinidină, verapamil).
Clasa D - potenţial nociv fetal cert asupra speciei umane (exemplu: fenitoina).
Clasa X - risc nociv fetal cert, demonstrat inclusiv experimental (exemplu:
izotretinoină).
Agenţii teratogeni cerţi cel mai frecvent utilizaţi sunt: vitamina A în doze
de peste 8000 UI zilnic; alcoolul; cofeina; litiul; unii steroizi sexuali; tetraciclina;
warfarina; medicamentele antimicotice; streptomicina.
Ingestia alcoolului în timpul sarcinii este cel mai frecvent factor teratogen
care poate induce retard mintal. Sindromul alcoolic fetal este asociat cu ingestia

187
 Embriologie umană

zilnică a peste 30 ml alcool absolut. Consumul alcoolic masiv (peste 100 ml alcool
absolut) induce întârzierea creşterii fetale; afectarea SNC (malformaţii craniene) şi
dismorfii faciale caracteristice (îngustarea fisurii palpebrale, hipoplazia maxilară,
îngustarea buzei superioare). Consumul matern de nicotină este corelat cu creşterea
mortalităţii perinatale, prematuritate sau hemoragie în timpul sarcinii.
Heroina în combinaţie cu celelalte droguri induce retard psihomotor şi
diverse malformaţii congenitale.
Chimioterapia poate induce avort spontan, moarte in utero, malformaţii
osoase şi uro-genitale, dar adminstrată după perioada organogenezei riscul
teratogen este nul.

Tabelul nr. 11. Categorii de medicamente cu efect teratogen

DENUMIREA MEDICAMENTULUI CATEGORIA
DE RISC
Acid Acetohidroxamic X
Acid Aminocaproic D
Acid Retinoic, isotretinoin (Accutane), etc. X
Acid Valproic - D
Albastru de Metilen - C
Aminoglicozide (exemplu: gentamicină, D
streptomicină) -
Androgeni (exemplu: Danazol) - X
Angiotensin II antagonişti de receptori (losartan, D
valsartan)
Antineoplazice (agenţi alchilanţi) - D
Antineoplazice (antimetaboliţi) - X
Antagoniştii acidului folic D
Aspirină D
Atenolol D
Benzodiazepine - D şi X
Bromuri D
Carbamazepină D
Colchicină - D
Corticosteroizi - C
Ergotamină X
Fenobarbital, metilfenobarbital D
Finasterid X

188
 Embriologie umană

Tabelul nr. 11. Categorii de medicamente cu efect teratogen (continuare)

DENUMIREA MEDICAMENTULUI CATEGORIA
DE RISC
Fluconazol C
Flurazepam (X)
Iodură de potasiu şi medicamente care conţin iod D
Inhibitori acetilclolin-esterază (ex: captopril, enalapril) D
Litiu D
Metotrexatul (antagonist al acidului folic) X
Metimazol D
Minoxidil C
Misoprostol X
Mysoline - D
Penicilamină D
Phenytoin (fenitoină, hidantoină, dilantin) D
Progestin (exceptând megestrol şi norethindrone - D) X
Raloxifen (Evista) X
Statin (inhibitori de 3-hidroxi-3-metilglutaril coenzimă X
A reductază)
Tamoxifen - D
Temazepam - X
Tetracicline - D
Thalidomida X
Triazolam X
Warfarin X

IX. 2. 3. Agenţii biologici

Agenţii biologici statusul matern şi agenţii patogeni ai unor boli infecţioase

care se pot transmite de la mamă la făt transplacentar sau în timpul expulziei
fătului, prin contactul fătului cu secreţiile materne infestate infestate de diverşi
agenţi patogeni.

IX. 2. 3. a. Statusul matern

Statusul matern include posibili factori teratogeni precum:

-vârsta maternă (peste 45 ani riscul malformativ se dublează);

189
 Embriologie umană

-factorii psihici ca stressul matern, şocurile psihice şi emoţionale;

-factorii imunologici precum incompatibilităţile imunologice;
-hipotrofia şi carenţele alimentare sau vitaminice materne;
-bolile materne - altele decât cele infecţioase (diabetul zaharat, fenilcetonuria,
tumorile virilizante, epilepsia.
Diabetul zaharat constituie un factor de risc în apariţia malformaţiilor
congenitale; incidenţa malformaţiilor cardiace, renale, digestive, osoase şi ale
sistemului nervos central la copiii mamelor diabetice insulino-dependente este de
22% (OMS). Complexitatea malformaţiilor este direct proporţională cu nivelul
glicemiei.
Fenilcetonuria provoacă creşteri ale fenil-alaninei în serul fetal ceea ce
determină apariţia retardului mental în 92% dintre cazuri, microcefalie, defecte
cardiace şi deficit ponderal.
Tumorile virilizante (arenoblastoame) induc pseudohermafroditismul
feminin la nivelul organelor genitale externe.
Epilepsia constituie un agent teratogen atât prin afecţiunea în sine (hipoxia
din crize) cât şi prin efectul medicamentelor anticonvulsivante utilizate.

IX. 2. 3. b. Infecţiile materne

Toxoplasmoza - infecţia precoce sporeşte severitatea infecţiei. În timpul

sarcinii se pot produce: avort spontan, deces perinatal, malformaţii severe, anomalii
de creştere. În forma severă apare triada caracteristică: corioretinită, hidro- sau
microcefalie şi calcificări cerebrale cu retard psihomotor.
Sifilisul congenital - Treponema pallidum traversează placenta în orice
moment al sarcinii, deşi permeabilitatea barierei placentare creşte odată cu vârsta
sarcinii. Infecţia cu Treponema pallidum in utero produce: avort sau naştere
prematură, deces intrauterin, deces neonatal în peste 50% din cazuri sau infecţii
congenitale (hepatosplenomegalie, tumefacţii articulare, rash, icter, anemie,
distrofie metafizară, periostită).
Rubeola materno-fetală - provoacă un sindrom congenital care include:
tulburări neurologice (microcefalie, retard mintal şi motor, meningoencefalită),
leziuni cardiovasculare (persistenţa canalului arterial, stenoza arterei pulmonare,
defect septal interatrial, defect septal ventricular), anomalii oculare (cataractă,
cecitate, leziuni retiniene), surditate neuro-senzorială, retard simetric în dezvoltarea
intrauterină.
Parotidita epidemică - poate induce fibroelastoză endocardică, malformaţii
congenitale oculare şi auriculare, malformaţii congenitale uro-genitale.
Infecţia cu enterovirusuri (Coxsakie B) - determină moartea fătului in utero
în 40% din cazuri. La supravieţuitori se descriu malformaţii congenitale cardiace,
hepatită, pneumonie, necroza glandei suprarenale.

190
 Embriologie umană

Infecţia cu citomegalvirus - apar tulburări de tip micro- şi hidrocefalie,

corioretinită, calcificări cerebrale, retard mintal, bloc cardiac,hepatosplenomegalie.
Infecţia cu virus uman simplex tip2 (HSV-2) - în cursul primului trimestru
de sarcină conduce la întârzierea creşterii şi dezvoltării produsului de concepţie,
microcefalie, corioretinită, calcificări cerebrale, iar în unele cazuri la avort spontan.
Infecţia cu virusul varicelo-zosterian - frecvenţa infecţiilor fetale în cursul
primului trimestru de sarcină este sub 5%. Există date neconcludente referitoare la
riscul crescut pentru leucemie al copiilor cu varicelă intrauterină. Malformaţiile
congenitale determinate de virusul varicelo-zosterian constau în: leziuni cutanate
(leziuni cicatriciale, rash hemoragic), malformaţii congenitale musculo-scheletice
(hipoplazie unilaterală cuprinzând braţul, mandibula sau hemitoracele).

Bibliografie

1. Aldhous P. Can they rebuild us?, Nature 410:622, 2001

2. Beckman D.A., Brent R.L. Fetal effects of prescribed and self-
administered drugs during the second and third trimester. în: Neonatology:
Pathophysiology and Treatment, J B Lippincott Company, Philadelphia,
capitolul 16:197-206. 2001
3. Chircor L., Surdu L., Embriologie umană, Editura Ex Ponto, 2014
4. Collins Patricia Embryogenesis în: Collins P (ed) Gray's Anatomy, 40thed.
Churchill Livingstone, Eksevier Edit. 99-341. 2009
5. Green R. The human embryo Research debates, Oxford Univ. Press, 2001
6. Harrison M.R., Evans M.I. The Unborn Patient, 3rd ed., 2001
7. O'Rahilly R., Müller F. Human Embryology and Teratology, 3rd ed. New
York: Wiley-Liss. 2001
8. Sido-Gridorescu Fr. Embriogie Generală şi specială, Edit. Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006
9. Slack J. Essential Developmental Biology, Oxford Blackwell Sci. 2001
10. Vaglenova J., Birru S., Pandiella N.M., Breese C.R. An assessment of the
long-term developmental and behavioral teratogenicity of prenatal
nicotine exposure, Behav. Brain Res.150 (1-2): 159–70. 2004
11. van Gelder M., van Rooij I., Miller R., Zielhuis G.A. de Jong-van den Berg
L.T., Roeleveld N. Teratogenic mechanisms of medical drugs, Hum
Reprod Update 16 (4): 378–94. 2010

191
 Embriologie umană

Ȋntrebări - EMBRIOGENEZA

1. Spermatogeneza începe: e. niciuna din cele de mai sus

a. prenatal
b. la fecundaţie 6. Procesul de gastrulaţie are loc în:
c. la naştere a. săptămâna a 2-a
d. imediat după naştere b. săptămâna a 3-a
e. la pubertate c. săptămâna a 4-a
d. săptămâna a 5-a
2. Ovocitul secundar îşi termină a e. săptămâna a 10-a
doua diviziune de maturaţie:
a. prenatal 7. Musculatura netedă a peretelui
b. la fecundaţie intestinal derive din:
c. înainte de ovulaţie a. endoderm
d. după ovulaţie b. ectoderm
e. la pubertate c. mezoderm intermediar
d. mesoderm splanchnic
3. Ȋn timpul penetrării foliculului de e. somite
către spermatozoid, trecerea prin
unul din următoarele straturi 8. Următoarele sunt considerate
blochează polispermia: anexe embrio-fetale, cu o excepţie:
a. membrane plasmatică a ovocitului a. corionul
b. membrane nucleară a ovocitului b. membrana orofaringiană
c. corona radiata c. alantoida
d. zona pellucida d. amnionul
e. toate de mai sus e. sacul vitelin

4. Sarcinile extrauterine apar cel mai 9. Cavitatea amniotică este căptuşită

frecvent în: cu celule derivate din:
a. abdomen a. mezoderm intraembrionar
b. trompa uterină b. mezoderm extraembrionar
c. ovar c. ectoderm
d. mezenter d. endoderm
e. colul uterin e. creste neurale

5. Care porţiune a blastocistului dă

naştere trofoblastului:
a. masa celulară internă
b. ectodermul
c. endodermul
d. masa celulară externă

192
 Embriologie umană

Anexă - EMBRIOGENEZA

Lama nr. 1. Spermatogeneza activă în tubii seminiferi. Secţiune prin testicul adult.Coloraţie
Hematoxilină–Eozină. Ob. X 200.

Spermii în
lumenul tubului
seminifer

Spermatocit II

Spermatocit I

Spermatogonii

Lama nr. 2. Spermatogeneza activă în tubii seminiferi la adult. Secţiune prin

testicul.Coloraţie Hematoxilină–Eozină. Ob. X 400.

194
 Embriologie umană

Celule foliculare

Ovocit primar

Folicul ovarian I

Lama nr. 3. Secţiune prin corticala ovarului. Foliculi primari. (X 250)

Folicul ovarian III

Theca externa

Antrum
Theca interna

Zona pellucida
Celule foliculare

Ovocit primar Cumulus oophorus

Lama nr. 4. Secţiune prin corticala ovarului. Foliculul terţiar.(X 250)

195
 Embriologie umană

Mezoblastul
extraembrionar

Citotrofoblastul

Sinciţio-
trofoblastul

Lama nr 5. Vilozitate corială secundară. Coloraţie H.E. Ob. X 40.

Sinciţio-
trofoblastul

Capilarele
vilozitare Citotrofoblastul

Mezoblastul
extraembrionar
(mezoblast
vilozitar)

Lama nr. 6. Vilozitate corială terţiară. Coloraţie H.E. Ob. X 20.

196
 Embriologie umană

MORFOGENEZA SCHELETULUI
Morfogeneza („crearea formei” gr.) este procesul biologic prin care un
organism se dezvoltă într-o anumită formă. Acesta este unul dintre cele trei aspecte
fundamentale ale dezvoltării, împreună cu controlul creşterii celulare şi
diferenţierea celulară.
Morfogeneza controlează distribuţia spaţială organizată a celulelor în
timpul dezvoltării embrionare a unui organism. Morfogeneza poate avea loc de
asemenea, într -un organism matur, în culturi de celule sau în interiorul unei mase
de celule tumorale. Răspunsurile morfogenetice pot fi induse în organism de
hormoni, produse chimice aflate în mediul înconjurător, inclusiv substanţe produse
de alte microorganisme, substanţe chimice toxice, radionuclizi (eliberaţi ca
poluanţi) sau de către solicitările mecanice induse de structurarea spaţială a
celulelor.

Baza moleculară a morfogenezei

În timpul morfogenezei există mai multe tipuri de molecule deosebit de

importante: morfogenii, proteinele factor de transcriere, moleculele de adeziune de
la celulă la celulă, moleculele care controlează comportamentul celular sau
proprietăţile celulelor.
Morfogenii sunt molecule solubile care pot difuza şi transporta semnale
care controlează deciziile de diferenţiere celulară într-o manieră dependentă de
concentraţie. Morfogenii acţionează de obicei, prin legare de receptori specifici ai
unor proteine. Sonic hedgehog este cel mai bine stabilit exemplu de morfogen.
O categorie importantă de molecule implicate în morfogeneză sunt
proteinele factor de transcriere, care determină soarta celulelor prin interacţiunea
cu ADN-ul. Proteinele factor de transcriere pot fi codificate de gene de
reglementare de bază şi pot fi activate sau dezactivate de alte gene; la rândul lor,
aceste produse genetice secundare pot regla expresia altor gene într-o cascadă de
reglementare.
La sfârşitul acestei cascade, o altă clasă de molecule implicate în
morfogeneză sunt moleculele care controlează comportamentul celular (de
exemplu migrarea celulară) sau proprietăţile celulelor, cum ar fi adeziunea celulară
sau contractilitatea celulară. În morfogeneză sunt implicate un număr de căi de
semnalizare a dezvoltării, inclusiv Wnt, Hedgehog, efrine (Kouros-Mehr, H; Werb
Z. 2000). Aceste căi de semnalizare conţin factori de transcripţie (factori de
transcriere) şi molecule de adeziune celulară.

Calea de semnalizare Sonic Hedgehog (SHH)

197
 Embriologie umană

Gena sonic hedgehog (SHH) codifică proteina sonic hedgehog, care este
implicată în stabilirea destinelor celulare în mai multe puncte în timpul dezvoltării;
este implicată în stabilirea organizării şi morfologiei embrionului în curs de
dezvoltare, printr-o serie de interacţiuni inductive (Marigo et al. 1995).
Semnalizarea hedgehog promovează proliferarea celulelor stem adulte din
diferite ţesuturi, inclusiv celulele hematopoietice primitive (Bhardwaj 2007),
mamare (Liu et all 2006) şi celule stem neuronale (Ahn; Joyner 2005).
Calea de semnalizare hedgehog transmite la celule informaţii necesare
pentru buna dezvoltare a embrionului. Diferite părţi ale embrionului uman au
concentraţii diferite de proteine de semnalizare hedgehog.
Sonic hedgehog homolog (SHH) este una dintre cele trei proteine din
familia căii de semnalizare numită hedgehog, celelalte două proteine fiind deşert
hedgehog (DHH) şi indian hedgehog (IHH).
Sonic hedgehog homolog are un rol cheie în reglarea organogenezei la
vertebrate. Atât concentraţia cât şi timpul de expunere la SHH influenţează
dezvoltarea ţesutului asupra căruia acţionează (Harfe et al 2001). Sonic Hedgehog
reglementează factorul oncogen Gli.

Calea de semnalizare Wnt

Căile de semnalizare Wnt sunt un grup de căi de transducție a semnalului

alcătuit din proteine care trec semnalele de la exteriorul unei celule, printre
receptorii suprafeţei celulei, pătrunzând în interiorul celulei.
Se cunosc trei căi de semnalizare Wnt: calea Wnt uzuală numită şi
canonică, calea Wnt calea necanonică şi calea Wnt de calciu. Toate cele trei căi de
semnalizare Wnt sunt activate prin legarea unei proteine Wnt-ligand la un receptor
din familia Frizzled care trece semnalul biologic la proteina Dishevelled din
interiorul celulei.
Calea Wnt Canonică reglementează transcripţia genei, calea Wnt
necanonică, calea polarităţii celulelor plane, reglementează citoscheletul care este
responsabilă de forma celulei; calea necanonica Wnt / calciu regulează calciul din
interiorul celulei.
Numeroasele funcţii ale căii de semnalizare Wnt pot fi împărţite în
următoarele categorii: structurarea axei corpului, specificaţia soartei celulelor,
proliferarea celulară şi migrarea celulară (Scott 2010).
Precizarea „soartei” celulelor sau diferenţierea celulelor este un proces
celular prin care celulele nediferenţiate pot deveni celule mai specializate.
Calea de semnalizare Wnt induce diferențierea celulelor stem pluripotente
înspre celule mezodermale și înspre celule progenitoare endodermale. (Nusse
2008). Aceste celule progenitoare sunt apoi induse mai departe să se diferenţieze în
tipuri de celule specializate precum celulele endoteliale, cardiace, și linia de celule

198
 Embriologie umană

musculare netede vasculare (Bakre 2007). Calea de semnalizare Wnt induce de

asemenea formarea elementelor figurate ale sângelui, din celulele stem.
În mod specific, Wnt3 duce la formarea de celule mezodermale cu
potențial hematopoietic (Woll et all 2008).
Wnt1 antagonizează diferenţierea neuronală şi este un factor major în auto-
reînnoirea celulelor stem neuronale (Nusse et all 2008).
Calea de semnalizare Wnt este implicată în definirea celulelor embrionare,
specificarea ţesutului intestin, dezvoltarea foliculului pilos, dezvoltarea ţesutului
pulmonar, diferenţierea celulelor crestei neurale, dezvoltarea nefronilor,
dezvoltarea ovarului şi determinarea sexului (Scott 2010).

Factorii de creştere

Factorii de creștere constituie un subgrup de cytokine. Factorii de creștere

sunt proteine de semnalizare de difuziune, care stimulează creşterea celulară,
diferenţierea, supravieţuirea, inflamaţia şi refacerea ţesuturilor. Aceste proteine pot
fi secretate de celulele vecine, de ţesuturi şi glande aflate la distanţă sau chiar de
celule tumorale (Galazios et all 2009).

Factorul de creştere fibroblastică (Fibroblast Growth Factors FGF)

Această familie de factori de creştere joacă un rol important în repararea şi

regenerarea tisulară.

Factorul beta de transformare a creşterii (transforming growth factor β /TGF-β)

Familia-TGF β face parte dintr-o superfamilie de proteine cunoscute ca

superfamilia factorului beta de transformare a creşterii, care include inhibine,
activin, hormon anti-Mullerian, proteine morfogenetice osoase (bone
morphogenetic protein MBP) şi Vg-1.
Factorul beta de transformare a creşterii este un tip de citokină care
controlează proliferarea celulară, diferențierea celulară şi alte funcţii în majoritatea
celulelor.
Proteinele TGF-beta sunt sintetizate ca proteine precursoare într-o mare
varietate de ţesuturi. TGF- β acţionează sinergic cu TGF-α în inducerea
transformării fenotipice şi de asemenea poate acţiona ca un factor de creştere
autocrin negativ. TGF- β are rol potenţial în dezvoltarea embrionară, diferenţierea
celulară, secreţia hormonală şi deţine funcţie imunitară.
Calea de bază a sistemului TGF-β prevede o modalitate simplă de semnale
de trecere de la mediul extracelular la nucleu, care implică numai patru tipuri de
molecule: factori de creştere ai familiei TGF-β; receptori de tip I, receptorii de tip
II, factori de transcriere SMAD.

199
 Embriologie umană

Factorii de creştere ai endoteliului vascular (Vascular Endothelial Growth Factors

VEGFs )

Factorii de creştere a endoteliului vascular (VEGFs ) constituie o

subfamilie de factori de creştere care stimulează creşterea de noi vase de sȃnge.
Factorii de creştere a endoteliului vascular sunt proteine importante de semnalizare
implicate atât în procesul de vasculogeneză (formarea de novo a sistemului
circulator embrionar) cât şi în angiogeneză (creşterea vaselor de sȃnge de la
vascularizatia preexistentă ). Angiogeneza reprezintă un proces esenţial pentru
dezvoltarea normală a ţesuturilor dar şi pentru metastazarea tumorilor.
Studiul VEGF ajută la descoperirea actuală a noilor tratamente împotriva
cancerului, care pot stopa tumorigeneza şi progresia tumorii. Studii anterioare au
implicat polimorfisme unice de nucleotide (SNP) în gena VEGF ca markeri
predictivi şi de prognostic pentru tumorile solide majore, inclusiv de sân, pulmonar
cu celule non-mici, colorectal şi cancer de prostată .

Baza celulară a morfogenezei

Morfogeneza apare ca urmare a schimbărilor intervenite în structura

celulară sau în modul în care celulele interacţionează în ţesuturi (Gilbert Scott F.
2006). Aceste modificări pot duce la alungirea, subţierea, plierea ţesutului sau la
separarea unui ţesut în straturi distincte.
În mod tipic celulele mezenchimale de obicei părăsesc ţesutul epitelial ca
urmare a modificării proprietăţiilor de adezivitate şi contracilitate celulară. În urma
tranziţiei epitelial-mezenchimale, celule pot migra la distanţă de epiteliu şi apoi se
pot asocia cu alte celule similare într-o nouă locație.

Adeziunea „de la celulă la celulă”

În timpul dezvoltării embrionare, celulele sunt limitate la straturi diferite

datorită diferitelor afinităţi. Un mod prin care poate să apară această limitare este
atunci cȃnd celulele deţin aceleaşi molecule de adeziune „de la celulă la celulă”.
Moleculele responsabile de adeziune sunt numite molecule de adeziune
celulară (CAMs). O clasă importantă de molecule de adeziune „de la celulă la
celulă” sunt caderinele. Caderinele se leagă de alte caderine similare. Celulele
mezenchimale exprimă, de obicei N-caderin, în timp ce E-caderin se găseşte pe
multe celule epiteliale.

Matricea extracelulară

Matricea extracelulară este implicată în menţinerea separării ţesuturilor,

oferind suport structural sau furnizând o structură pentru celulele care migrează pe
200
 Embriologie umană

matricea extracelulară. Colagenul, laminina şi fibronectina sunt molecule majore

ale matricei extracelulare care sunt secretate şi asamblate în foi, fibre şi geluri.
Integrinele sunt receptori transmembranari multisubunitari folosiţi pentru
ataşarea la matricea extracelulară. Integrinele se leagă extracelular de fibronectină,
laminină, sau alte componente ale matricei extracelulare; integrinele se leagă
intracelular la proteine microfilamente de legătură α-actinin şi talin pentru a lega
citoscheletul cu exteriorul. Atunci când se leagă la matricea extracelulară
integrinele servesc şi ca receptori pentru a declanşa cascadele semnalului de
transducţie.

I. FACTORI MOLECULARI ÎN MORFOGENEZA SCHELETULUI AXIAL

ŞI APENDICULAR

Părţile componente ale aparatului osteo-articular sunt de origine

mezodermală.
Scheletul axial al corpului se formează din materialul somitelor -
sclerotom; celulele mezenchimale ajunse pe locul viitoarelor oase de la nivelul
trunchiului dau naştere unui model cartilaginos osos care apoi se osifică.
Craniul din punct de vedere al originii sale embrionare prezintă:
-neurocraniul, care se formează din sclerotom şi crestele neurale, prin
ambele tipuri de osificare: baza craniului prin osificare encondrală iar calota prin
osificare desmală;
-viscerocraniul, care se formează din materialul arcurilor branhiale cu
participarea crestelor neurale, atât prin osificare encondrală cât şi prin osificare
desmală.
Oasele membrelor se formează din mezodermul somatic lateral, prin
osificare encondrală.
Celulele mezodermale embrionare sunt celule pluripotente, care în
procesul de diferenţiere, părăsesc locul de origine, unele migrează spre notocord şi
tubul neural, altele pătrund din mezodermul somatic în mugurii membrelor, iar la
nivelul extremităţii cefalice dau naştere mezenchimului difuz al capului.
Molecule implicate în determinarea şi modelarea osului, foarte importante
pentru iniţierea formării osului sunt: BMP (Bone Morphogenetic Protein); Sox9;
Receptorii FGF (Fibroblast Growrh Factor); CBFa1; Ihh şi PTHrP.
Sox9 constituie un factor „txn” necesar pentru condensarea şi dezvoltarea
cartilajului.
Receptorii Fibroblast Growth Factor (FGF) determină formarea schiţei
osoase şi inhibă creşterea la nivelul condensării cartilaginoase.
-FGF-3 afectează osificarea de cartilaj (nivelulul anormal al FGF-3 determină
acondroplazia;
-FGF-R1 şi -R2 afectează osificarea de membrană.

201
 Embriologie umană

CBFa1: este esenţial pentru hipertrofierea condrocitelor, invazia vasculară

şi diferenţierea osteoblaştilor.
Ihh şi PTHrP determină tranziţia de la condrocite proliferative la
condrocitele hipertrofice. Ihh semnalizează pericondrului necesitatea producerii
PTHrP, care semnalizează condrocitelor continuarea procesului de proliferare
(proces valabil numai în osificarea de cartilaj).
În anul 1997 s-a identificat familia de proteine traductoare de semnal
SMAD, prin care s-au dezvăluit mecanismele prin care Factorul Transformator de
Creștere β (Transforming Growth Factor beta TGF-β) trimite semnale de la
membrana celulară la nucleu.
Calea de semnalizare a Factorul Transformator de Creștere β
(Transforming Growth Factor beta TGFβ) este implicată în numeroase procese
celulare, atât în organismul adult cât și la embrionul aflat în dezvoltare, inclusiv
creșterea celulară, diferențierea celulară, apoptoza (moarte celulară dirijată),
homeostazia celulară și alte funcții celulare.
Factorii de creștere şi diferențiere (Growth and Differentiation Facture
GDF) sunt o subfamilie de proteine aparținând Superfamilei Factorul
Transformator de Creștere β (Transforming Growth Factor beta TGFβ) care
îndeplinesc funcții predominant în perioada de dezvoltare embrio-fetală.
Dezvoltarea epigenetică este reglată prin cascade ale expresiei genelor.
Genele regulatoare cu acţiune timpurie iniţiază procesul de dezvoltare şi induc
expresia altor gene. Analiza fenotipului a permis identificarea în anii 1980 a peste
50 de gene ale dezvoltării, grupate în trei mari clase:
-polaritatea genelor acţionează de-a lungul axelor antero-posterioară şi
dorso-ventrală, mutaţia lor ducȃnd la defecte de polaritate ale întregului embrion
(bicaudal).
-genele de segmentare implicate în formarea a 14 segmente (3 ale capului,
3 toracale şi 9 abdominale). Aceste gene active la zigot au fost asociate cu trei
clase diferite numite gene gap (interval), gene pair rule (pereche standard) şi gene
segment polarity (pentru polaritatea segmentului).
-genele homeotice controlează identitatea segmentelor şi formează
complexul homeotic HOM-C.
Dezvoltarea scheletului la om este iniţiată în mod normal la începutul
săptămȃnii 4 cȃnd somitele mezodermului paraaxial se divid în trei tipuri de
primordii mezodermale:
-miotom,
-dermatom,
-sclerotom.
Sclerotomul somitelor dă nastere corpurilor vertebrale, arcurilor vertebrale
şi contribuie la formarea bazei craniului.
Apariţia mugurilor membrelor superioare are loc tot în săptămȃna 4. Micile

202
 Embriologie umană

proeminenţe iau naştere pe partea laterală a corpului, din mezodermul somatic, la

nivelul sclerotoamelor C5 ‒ C8, în timp ce mugurii membrelor inferioare apar
cȃteva zile mai tȃrziu la nivelul sclerotoamelor L3 ‒ L5.
Scheletul capului este format din condrocraniu (neurocraniu) ce
adăposteşte creierul, oase plate de origine membranoasă care formează tavanul
craniului şi viscerocraniul care susţine arcurile branhiale.

I. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza scheletului axial

Precursorul cartilajului vertebrelor şi coastelor la embrion este conţinut în

somite.
Somitele sunt structuri segmentare pereche. Celulele somitelor ventrale
formează sclerotomul.
Porţiunea ventrală a sclerotomului înconjoară notocordul şi formează
rudimentul corpului vertebral.
Porţiunea dorsală a sclerotomului înconjoară tubul neural şi formează
rudimentul arcului vertebral.
Segmentarea şi diferenţierea subunităţilor somitelor este sub controlul
genelor reglatoare şi a factorilor de creştere care acţionează prin mecanisme
inductive specifice.

I. 1. 1. Molecule semnalizatoare implicate în transformarea sclerotomului în

cartilaj

Semnalul primar pentru inducţia sclerotomului pare a fi un factor produs

de notocord, numit Sonic hedgehog (Shh).
Factorii de transcripţie pair-box Pax1 şi Pax9 au un rol important în
dezvoltarea sclerotomului, sunt implicaţi în medierea interacţiunilor dintre
notocord şi sclerotomul care se dezvoltă.
Pentru a produce rudimente vertebrale intersegmentare, sclerotoamele se
despică într-o jumătate cranială şi una caudală şi se recombină prin fuzionarea
jumătăţii caudale a fiecarui sclerotom cu jumătatea cranială a următorului. Rezultă
vertebre formate din somite adiacente.
Discurile intervertebrale fibroase se formează între corpii vertebrali.
Coastele se dezvoltă din mici condensări mezenchimale laterale, numite
procese costale, care formează, în asociaţie cu arcurile vertebrale.
În regiunea toracală, extremităţile distale ale proceselor costale se alungesc
pentru a forma coastele. Primele şapte coaste se conectează ventral cu sternul prin
intermediul cartilajelor costale. Ultimele cinci coaste nu se articulează direct cu
sternul. Toate se dezvoltă ca precursori cartilaginoşi care mai tarziu se osifică prin
centrii de osificare primari şi secundari.

203
 Embriologie umană

I. 1. 2. Rolul genelor Hox în originea intersegmentară a vertebrelor

S-a demonstrat că diferenţierea adecvată a vertebrelor cervicale, toracale,

lombare şi sacrate necesită exprimarea secvenţială a genei Hox. Pierderea funcţiei
alelelor de pe Hoxb-4, Hoxa-2 şi Hoxd-3 induce transformări vertebrale, sustinȃnd
ideea că genele Hox sunt resposabile de modificarea unui modul vertebral comun,
definindu-se astfel identitatea fiecarei vertebre.

I. 2. Factori moleculari care intervin în morfogeneza scheletului apendicular

La om, dezvoltarea membrelor începe în ziua 24, cȃnd celulele din

mezodermul lateral şi celulele din marginile laterale ale somitelor vecine migrează
în cȃmpul viitorului membru.
Mugurii membrelor superioare apar în ultima zi a săptămânii a 4-a ca mici
proeminenţe din peretele antero-lateral al corpului la nivelul sclerotoamelor C4 ‒
C8.
Mugurii membrelor inferioare apar în primele zile ale săptămânii a 5-a.
Fiecare mugure este alcătuit dintr-un miez mezenchimal de mezoderm acoperit de
o calotă ectodermală. Ectodermul din vȃrful mugurelui se îngroaşă şi formează o
structură specializată numită creastă apicală ectodermală.
Aceasta structură menţine creşterea continuă a mugurelui membrului de-a
lungul axei proximo-distale (de la umeri spre degete).
Concomitent cu alungirea de-a lungul axei proximo-distale, membrele se
aplatizează de-a lungul axei dorso-ventrale (de la dosul mȃinii spre palmă) şi
asimetrice de-a lungul axei antero-posterioare (de la degetul mare spre degetul
mic).
Diferenţierea devine vizibilă cȃnd celulele mezenchimale se condensează
pentru a forma primordiile elementelor scheletice.
Se diferenţiază mai întȃi elementele proximale apoi cele distale.
Diferenţierea depinde de stabilirea şi menţinerea a trei centre de semnalizare în
mugurele membrului:
1) creasta apicală ectodermală, un epiteliu care se extinde dinspre anterior
spre marginea distală a vârfului mugurelui;
2) zona de activitate polarizată situată în mezenchim la marginea
posterioară a mugurelui, fără caracteristici morfologice distinctive;
3) ectodermul mugurelui din afara crestei apicale ectodermale.

I. 2. 1. Factorii moleculari în dezvoltarea şi diferenţierea mugurilor membrelor

La vertebrate, mugurii membrelor cresc cu respectarea axelor proximo-

distală, dorso-ventrală şi cranio-caudală (antero-posterioară) şi necesită molecule
semnalizatoare de poziţie.

204
 Embriologie umană

Membrii ai familiei factorilor de creştere fibroblastică FGF (Fibroblast

Growth Factor) produşi de celulele crestei apicale ectodermale aflată la marginea
distală a mugurilor membrelor sunt necesare pentru creşterea de-a lungul axei
proximo-distale.
Semnalele factorilor de creştere fibroblastică FGF menţin celulele
mezenchimale subiacente, din regiunea numită „zona de progres”, într-un stadiu
nediferenţiat, rapid proliferativ.
Proteina Sonic hedgehog (Shh) produsă de celulele din zona de activitate
polarizată este exprimată în mezenchimul posterior şi reprezintă mediatorul cheie
al activităţii polarizante ce reglează modelarea de-a lungul axei antero-posterioare.
Specificarea axei dorso-ventrale pare a fi mediată de factorul de
transcripţie engrailed En-1, Wnt7a şi Lmx1(o gena homeobox Lim). Wnt7a este
produs exclusiv de celulele ectodermale dorsale şi acţionează prin Lmx1 exprimată
în mezenchimul subiacent. Aceste molecule semnal diferite sunt interdependente.
Interacţiunile reglatoare dintre centrii de semnalizare şi produsii lor,
reglează şi coordonează creşterea membrelor şi modelarea lor de-a lungul celor trei
axe.

I. 2. 2. Rolul Factorului de Creştere Fibroblastic FGF (Fibroblast Growth Factor) şi

Receptorii Factorului de Creştere Fibroblastic FGFR (Fibroblast Growth Factor
Receptor) în dezvoltarea membrelor

Familia Fibroblast Growth Factor (FGF) conţine cel puţin 24 de membri.

Cel puţin cinci factori de creştere ai fibroblaştilor - FGF2, FGF4, FGF8,

FGF9 şi FGF10 - şi doi receptori ai factorilor de creştere ai fibroblastilor - FGFR1
şi FGFR2 - sunt exprimate în timpul iniţierii formării mugurilor membrelor.
FGF2, FGF 4, FGF 8, FGF 9 şi FGFR2 se găsesc în ectoderm şi creasta
apicală ectodermală în timp ce FGF10 şi FGFR1 sunt prezenţi în mezenchimul
subiacent.
Există dovezi că FGFs produs în creasta apicală ectodermală are cel puţin
două funcţii majore. Una este cea de a stimula proliferarea celulelor în zona de
progres potrivit cu proliferarea lor mitogenică pentru mezenchimul mugurelui
membrului şi de formare de noi celule necesare creşterii membrului.
Altă funcţie a FGFs este menţinerea expresiei Shh în creasta apicală
ectodermală.
Chiar dacă FGF4 nu este necesar pentru inducerea expresiei Shh, este
responsabil pentru menţinerea expresiei sale în timpul alungirii membrelor.
Interacţiunea reglatoare dintre FGF4 şi Shh poate fi reciprocă, astfel că Shh produs
în zona de activitate polarizată induce şi menţine expresia FGF4 în creasta apicală
ectodermală. Acest feedback pozitiv dintre FGF4 şi Shh poate fi unul din

205
 Embriologie umană

mecanismele prin care este reglată creşterea şi modelarea membrelor, chiar dacă
molecule adiţionale precum Wnt7a joacă un rol în reglarea expresiei Shh.

I. 2. 3. Rolul genelor Hox BMP în dezvoltarea mugurilor membrelor

Unii factori de creştere fibroblastică (Fibroblast Growth Factor FGF)

împreună cu Shh pot afecta expresia proteinelor cu rol în morfogeneza osului
BMP-2 (Bone Morphogenetic Protein 2) şi MP-7 2 (Bone Morphogenetic Protein
7) din os şi a genelor Hox, mai ales Hoxd-12 şi Hoxd-13. Acestea din urmă sunt
membre ale complexului Hoxd şi sunt exprimate în articulaţia distală (Hoxd12), la
nivelul mâinii şi degetelor ( Hoxd 12 şi Hoxd 13).
Rolul genei Hoxd13 are rol în diferenţierea proximo-distală a segmentelor
membrelor.
Elementele scheletice ale membrului se dezvoltă dintr-o condensare
mezodermala columnară care apare de-a lungul axei lungi a mugurelui în
săptămȃna a 5-a i.u.
Cu excepţia claviculei, oasele membrelor se formează prin osificarea de
precursor cartilaginos; procesul se numeăte osificare encondrală.
Celulele mezenchimale din placa laterală se condensează şi formează
elemente precondrogenice în regiunea proximală a membrului, dȃnd naştere la
primordiul humerusului şi femurului. Extensia distală a procesului duce la
formarea ulnei şi radiusului, respectiv a fibulei şi tibiei care mai departe se ramifică
şi se segmentează pentru a forma elementele carpului respectiv tarsului şi razele
digitale ale degetelor. Precondrocitele din condensarea precondrogenică se
diferenţiază în condrocite ca răspuns la factorii de creştere şi secretă molecule
caracteristice matricei extracelulare precum colagen tip II şi agrecan (un
proteoglican mare).
În prima fază se formează un înveliş cartilaginos, pericondrul. Acest
pericondru în care sunt exprimate proteinele BMP2 (Bone Morphogenetic Protein
2), BMP4 (Bone Morphogenetic Protein 4), BMP7 (Bone Morphogenetic Protein
7) şi PTH/ PTHrPR, inhibă proliferarea şi maturarea condrocitelor, ajutȃnd la
controlul creşterii şi diferenţierii elementelor cartilaginoase formate. Pe măsură ce
elementele cartilaginoase cresc, pot fi evidenţiate zone care demarchează
diferenţierea progresivă a condrocitelor. Celulele de la capetele elementelor sunt
imature şi proliferează rapid.
În vecinătatea zonei de proliferare există condrocite pre-hipertrofice mari şi rare,
care exprimă Indian hedgegog (Ihh), PTH/ PTHrPR, BMP6 şi BMP receptor IA
(BMPRIA). Celulele hipertrofice diferenţiate terminale exprimă o formă unică de
colagen, tipul X, şi, eventual urmează moartea celulară programată (apoptoza) şi
sunt înlocuite de osteoblaşti.
Defectele de creştere ale cartilajului se numesc condrodisplazii şi constau

206
 Embriologie umană

în piticism de grade variabile. Cauza cea mai frecventă a acestor anomalii este
acondroplazia, boală genetică dominantă, cauzată de activarea unei mutaţii
recurente în zona transmembranară a factorului de creştere fibroblastic FGFR3 şi
care afectează proliferarea şi diferenţierea condrocitelor.
Procesul de osificare a osului începe într-o regiune numită centru primar de
osificare. Celulele mezenchimale din pericondru se diferenţiază în osteoblaşti ce
secretă matricea cu săruri de calciu a osului mineralizat şi formează un guler al
osului primar în jurul osului care se îngroaşă pe masură ce osteoblaştii se
diferenţiază. Pe lȃngă condrocite şi osteoblaşti, osteoclastele, contribuie la
remodelarea osului în timpul dezvoltării. Funcţiile osteoblaştilor şi osteoclastelor
sunt în strȃnsă legatură, deoarece osteoblaştii sintetizează şi secretă molecule ce
controlează diferenţierea osteoclastelor.

II. OSTEOGENEZA

Formarea şi creşterea oaselor - osteogeneza - este de două tipuri.

Osteogeneză desmală - prin care oase ale scheletului iau naştere direct din
mezenchim, de unde şi denumirea lor de oase de membrană.
Osteogeneză encondrală - cuprinde marea majoritate a oaselor scheletului,
care se mai numesc şi oase de substituţie. Caracteristic acestui tip de osteogeneză
este faptul că, după primul stadiu, mezenchimal, piesele scheletice trec printr-un
stadiu intermediar, cartilaginos, ulterior aceste modele cartilaginoase fiind înlocuite
cu ţesut osos.

II. 1. Osteogeneza desmală – membranoasă

Începe înaintea celei encondrale, în săptămâna a 6-a embrionară.

Prin osificare desmală se formează:
-Oasele late ale neurocraniului, precum: parietalul, frontalul, partea
scuamoasă şi timpanică a osului temporal, partea superioară a scuamei osului
occipital, lama medială a apofizei pterigoide, lama orbitală a osului etmoid, oasele
nazale, osul lacrimal, osul vomer.
-Oasele feţei: maxilarul, mandibula, osul zigomatic, osul palatin, procesul
anterior al ciocanului.
-Zona mijlocie a claviculei.
Formarea blastemului mezenchimal are loc prin condensarea
mezenchimului în zona viitorului os, în care ia naştere o foarte bogată reţea
vasculară. În acest ţesut apar centrii de osificare. Celulele mezenchimale cu o
bogată activitate metabolică se diferenţiază, devenind osteoblaşti care încep
formarea de ţesut osos - osul primar.
Osteoblaştii se organizează în grupuri în lungul fibrelor de colagen şi încep
să secrete matricea organică a osului (a osteoidului).

207
 Embriologie umană

A - Condensare celulară în mezenchim, formarea blastemului mezenchimal

B - Diferenţierea celulelor mezenchimale în osteoblaşti, secreţia matricei osoase şi

mineralizarea sa cu formarea osului primar (osificarea primară)

C - Osteoblastele devin osteocite; insulele de os astfel formate poartă numele de

spiculi

D - Consolidarea osului, remodelare prin osteoclaşti

Figura nr.1. Stadiile osificării membranoase.

La nivelul matricei organice, în faza de mineralizare, se depune fosfatul

tricalcic coloidal prin intervenţia enzimatică a fosfatazelor, care eliberează fosforul
necesar formării fosfatului tricalcic.
Osteoblastele încorporate în lacunele substanţei osoase devin osteocite,
insulele de os astfel formate purtând numele de spiculi. Într-un centru de osificare
există numeroşi spiculi, din fuzionarea acestora luând naştere trabeculele ţesutului
spongios al osului de membrană primar. Direcţia de formare a ţesutului osos este

208
 Embriologie umană

radiară, pornind din centrul de osificare spre periferie. La oasele neurocraniului,

zonele de creştere sunt reprezentate de fontanele şi regiunile suturilor.

Periostul mezenchimului condensat

Trabecule căptuşite de osteoblaşti Capilare în spaţiile medulare

Trabecule osoase căptuşite de osteoblaşti

Strat dens de os subperiostal ce

Spaţii medulare înconjoară trabeculele osoase primitive

Figura nr. 2. Etape timpurii ale dezvoltării oaselor late (după Netter).

Aproape odată cu osificarea primară şi formarea de os brut, începe

osificarea secundară, care, prin procese de remaniere şi distrugere (procese
complexe de osteoliză şi osteoclazie) cu ajutorul osteoclastelor, reorganizează şi
remodelează osul, transformându-l în os funcţional (definitiv), adaptat la rezistenţă.
Concomitent, pe ambele feţe ale osului, sub periost şi endost, osteoblastele
formează ţesutul osos compact al lamelor externă şi internă, între care se află
ţesutul spongios - diploia, unde ţesutul mezenchimal va da naştere măduvei roşii
hematopoietice.
Creşterea oaselor de membrană este apoziţională.

209
 Embriologie umană

II. 2. Osteogeneza encondrală

Reprezintă modul de formare a oaselor scheletului trunchiului şi

membrelor (cu excepţia părţii mijlocii a claviculei, care se osifică desmal), proces
ce începe din săptămânile a 7-a – a 8-a de viaţă intrauterină, cu variabilitate de la
un os la altul. La sexul feminin, osificarea începe mai devreme decît la cel
masculin şi se termină mai devreme.
Formarea de os are loc intrauterin în centrii de osificare primari din diafize,
iar după naştere în centrii secundari ai epifizelor şi la nivelul cartilajului epifizar
(de creştere) de la nivelul metafizei.
Procesul începe cu hipertrofierea condrocitelor, a căror citoplasmă
înmagazinează cantităţi mari de glicogen şi se vacuolizeaeză. Concomitent,
matricea cartilajului hialin se calcifică, fapt ce împiedică hrănirea prin imbibiţie a
condrocitelor, rezultatul fiind degenerarea celulelor cartilaginoase.
Odată cu aceste transformări din centrul diafizei cartilaginoase, sau chiar
precedându-le, pericondrul regiunii mijlocii a diafizei capătă proprietăţi
osteogenice, devenind periost. Celulele din stratul său profund se transformă în
osteoblaste, producând rapid un strat de os compact, de natură membranoasă sau
periostal, ce înconjoară diafiza ca un cilindru. Acest strat osos nu înlocuieşte
cartilajul, ci este format de novo, prezenţa sa împiedicând hrănirea condrocitelor
din cartilajul subiacent, care încep astfel să degenereze.
Astfel, condrocitele pe cale de degenerare resorb matricea cartilaginoasă
din jur, lărgind lacunele (cavităţile) în care se află.
În paralel cu aceste procese, din periost pleacă muguri conjunctivo-
vasculari cu rol osteogen, care ajung până în centrul diafizar, străbătând cavităţile
formate de osteoclaste în osul periferic şi matricea cartilaginoasă calcificată.
Unele din celulele mezenchimale care însoţesc mugurii vasculari devin
condroclaste, iar altele osteoblaste.
Condroclastele distrug matricea cartilaginoasă calcificată, formând
numeroase lacune ce vor fi umplute cu mugurii vasculari osteogeni.
Osteoblastele se dispun în lungul traveelor cartilaginoase calcificate şi
încep să depună la acest nivel straturi de ţesut osos. Această regiune reprezintă
centrul de osificare primar de unde formarea de os înaintează către extremităţile
diafizare. Osul este spongios şi în spaţiile dintre trabecule mezenchimul dă naştere
măduvei osoase primare. Ulterior, prin acţiunea osteoclastelor, el se reorganizează,
iar central se formează canalul medular. După luna a 5-a intrauterină mezenchimul
va forma măduva osoasă secundară, cu rol hematopoietic.
Centrii secundari de osificare (epifizari), cu excepţia epifizei distale a
femurului şi proximale a tibiei, apar la vârste diferite după naştere. În centrii de
osificare epifizari creşterea osului se aseamănă cu cea din centrii diafizari, cu
deosebire că la acest nivel creşterea osului este radiară. În regiunea cartilajului

210
 Embriologie umană

A. B. C. D. E.

Figura nr. 3. Etape ale osificării encondrale (după Gray).

A. Model cartilaginos
B. Hipertrofierea condrocitelor
C. Calcificarea matricei cartilajului hialin şi formarea periostului
D. Invazia centrului primar de osificare prin muguri vasculari osteogenici
E. Apariţia centrului secundar de osificare şi vascularizarea sa

F. G.

Figura nr. 3. continuare (după Gray).

F. Continuarea creşterii cartilajului epifizar şi a epifizei. Proliferarea măduvei roşii osoase
G. Încetarea creşterii cartilajului şi osificarea completă a platoului epifizar

211
 Embriologie umană

articular, unde nu există pericondru, nu se formează os membranos sau periostal, ca

în jurul diafizei.
În perioada de creştere a oaselor (până la vârsta de 20 ‒ 21 de ani la sexul
feminin şi 22 ‒ 24 de ani la cel masculin) în regiunea metafizei se află cartilajul
epifizar, numit şi cartilaj de creştere. La nivelul său, dinspre epifiză spre diafiză, se
disting 5 zone :
Zona cartilajului hialin - fără modificări ale condrocitelor.
Zona proliferativă - aici condrocitele se divid şi se dispun în coloane sau
în serie, paralel cu axul lung al osului.
Zona cartilajului hipertrofic - cu condrocite mari şi glicogen abundent în
citoplasmă. În matrice au loc fenomene de resorbţie, rezultând septuri subţiri,
intercelulare.
Zona cartilajului calcificat - septurile intercelulare sunt calcificate.
Zona de osificare - la acest nivel osteoblastele au format osul encondral,
devenind osteocite. Originea osteoblastelor este din celulele mezenchimale care au
ajuns în această zonă împreună cu mugurii vasculari din periost.
Osul encondral trece prin faza de remaniere şi reorganizare - a osificării
secundare - condiţionată de solicitările funcţionale. Acum se formează osteoanele
şi compacta definitive, iar structurile osoase, în vederea rezistenţei la forţele de
presiune şi forfecare se înscriu pe liniile de efort principal.

II. 3. Reglarea osteogenezei

Hormonul de creştere - STH, secretat de hipofiză, are cea mai mare

importanţă în dezvoltarea normală a oaselor. Rolul său morfogenetic şi metabolic
se explică prin acţiunea sa de stimulare a sintezei de ADN, ADNm şi ADNr,
verigile esenţiale ale sintezei proteice, deci a substratelor proteice a numeroase
enzime ce intervin în metabolismul normal al organismului.
Morfogenetic, STH-ul stimulează condrogeneza şi osteogeneza prin
intermediul unui factor plasmatic de sulfatare, numit somatomedin. Acesta este un
intermediar obligatoriu în acţiunea STH asupra cartilajelor de creştere.
Hiposecreţia de STH - produce nanismul hipofizar (microsomia
hipofizară), care se însoţeşte frecvent de hiposecreţia şi a altor hormoni tropi
hipofizari - TSH, ACTH, gonadotropi.
Tulburările de creştere se produc la câteva luni sau 1 ‒ 2 ani postnatal,
fiind clinic observate la 2 ‒ 3 ani.
Nanismul hipofizar este de tip armonic - capul este mic şi inteligenţa
normală. În cazul în care capul este mare, se datorează unei hidrocefalii.
Scheletul trunchiului şi membrelor, precum şi musculatura scheletică sunt
slab dezvoltate, organele interne prezentând microsplanchnie.
După pubertate, faţa are trăsături şterse, pielea este fină, iar vocea rămâne
infantilă prin lipsa dezvoltării normale a laringelui.
212
 Embriologie umană

Bolnavii nanici hipofizari prezintă semne de senescenţă infantilă. Când se

asociază hiposecreţia hormonilor gonadotropi, caracterele secundare şi primare
sunt slab reprezentate şi nu corespund vârstei. De asemenea, pubertatea poate lipsi
sau este incompletă şi târzie.
Nanismele osoase - se caracterizează prin lipsa ereditară sau congenitală
de receptivitate a cartilajelor epifizare şi a ţesuturilor la stimulii de creştere ai STH,
determinâmd condrodistrofiile.
-Acondroplazia - reprezintă cea mai gravă formă a nanismelor osoase,
deficienţa de creştere interesând cartilajele epifizare ale oaselor lungi. La indivizii
cu această afecţiune, capul şi trunchiul au mărime normală, iar membrele sunt
scurte. Inteligenţa şi sexualitatea nu sunt alterate.
Nanismele genetice
-Nanismul primordial - dă naştere pigmeilor, care la naştere au greutate
mică sau se nasc prematur. Ei rămân mici (prin deficit izolat de STH) şi se
maturizează în timpul adolescenţei, devenind „adulţi în miniatură”.
-Nanismul hipofizar genetic familial - se produce prin deficit izolat de
STH, datorită fie unor mutaţii genetice ce inhibă secreţia de STH, fie acesta este
inactiv biologic sau anormal.
-Sindromul Turner - Secreţia de STH este normală, dar lipseşte
receptivitatea cartilajului de creştere faţă de acţiunea sa.
-Sindromul Down (trisomia 21)
Hipersecreţia de STH
Înainte de pubertate - determină gigantismul (macrosomia hipofizară),
caracterizat prin creşterea pronunţată a corpului în lungime.
La adult - produce acromegalia, caracterizată prin hipertrofia
extremităţilor (nasul şi buzele îngroşate), deformări ale feţei prin creşterea ramurii
mandibulei, îngroşarea oaselor lungi şi a celor scurte (degete în formă de beţe de
tobă), macroglosie, etc.
Parathormonul - stimulează creşterea numărului osteoclastelor în
matricea osoasă, intervenind astfel în mobilizarea calciului în oase.
Calcitonina - are acţiune opusă parathormonului, împiedicând resorbţia
calciului din matricea osoasă şi eliberarea sa în sânge.
Hormonii tiroidieni
Insuficienţa congenitală a secreţiei lor determină mixedemul congenital,
caracterizat prin nanism - în acest caz întârzierea creşterii începe chiar de la
naştere. Capul este mare în raport cu restul corpului, fontanelele sunt deschise, iar
faţa are aspect de „lună plină”. Extremităţile sunt scurte faţă de trunchi, iar deficitul
mental este foarte pronunţat, ajungând până la cretinism şi idioţia mixedematoasă.
Dezvoltarea oaselor este mult întârziată prin persistenţa îndelungată a cartilajelor
epifizare. Radiologic, oasele au aspect poros („mâncat de molii”). Pelvisul este
strâmt, mersul legănat, „de raţă”, datorită faptului că articulaţiile şoldului sunt
largi.

213
 Embriologie umană

În mixedemul juvenil, care apare după vârsta de 2 ani, deficitul mental nu

este atât de pronunţat, deoarece procesul de mielinare este încheiat.
Hormonii sexuali - stimulează formarea osului prin influenţarea datei de
apariţie a centrilor de osificare, astfel hipersecreţia lor (în maturizarea sexuală
precoce sau în tumori) împiedică creşterea oaselor, în timp ce hiposecreţia
prelungeşte perioada de creştere osoasă.
Nanismul hipergonadic - descris pentru prima dată de Parhon, se produce
prin hipersecreţia hormonilor sexuali corticosuprarenalieni sau în tumori reticulare
sau ovariene, fiind însoţit de pseudopubertate precoce.
La aceşti bolnavi, ritmul de creştere este mai rapid, depăşind ca înălţime
normalul vârstei. De asemenea, cartilajele epifizare se osifică precoce, fără a se
ajunge la proporţii normale ale corpului (tip disarmonic).
Vitamina D
Hipovitaminoza D - determină calcificarea insuficientă a oaselor
(rahitism).
Hipervitaminoza D - se însoţeşte de fenomene toxice şi de resorbţie
osoasă.
Vitamina A - reglează activitatea şi distribuţia osteoclastelor.
Hipovitaminoză A - determină sinteza scăzută de substanţă intercelulară
amorfă, oasele devenind astfel mai puţin rezistente la presiune. Aceşti indivizi nu
ating statura normală.
Hipervitaminoza A - accelerează osificarea la nivelul cartulajului de
creştere epifizar, împiedicând astfel creşterea.
Vitamina C - intervine în sinteza colagenului de către osteoblaste, lipsa ei
perturbând creşterea oaselor şi întârziind formarea calusului.
Calciul - lipsa sa la copii le întârzie creşterea şi produce malformaţii
osoase, iar la adult poate determina osteomalacie.

III. MORFOGENEZA SCHELETULUI TRUNCHIULUI

III. 1. Morfogeneza coloanei vertebrale

Scheletul corpului embrionar, în etapele iniţiale de dezvoltare, este

constituit de notocord (sau coarda dorsală). Acesta este situat în planul median al
corpului, ventral de şanţul şi tubul neural şi dorsal de aortă şi şanţul intestinal,
întinzându-se de la sacul hipofizar (punga Rathke) până în regiunea coccigiană.
La vertebratele inferioare notocordul formează scheletul definitiv, în timp
ce la vertebratele superioare, inclusiv la om, este înlocuit de coloana vertebrală. La
om, în stadiul definitiv, din notocord rămâne doar nucleul pulpos al discului
intervertebral, restul înglobându-se în corpul vertebral şi dispărând.
Prezenţa notocordului în etapele timpurii ale dezvoltării embrionare

214
 Embriologie umană

exercită atât un rol de susţinere, cât şi unul de influenţă inductoare privind

diferenţierea lamei neurale, a şanţului şi tubului neural, precum şi diferenţierea
mezodermului paraxial, respectiv a somitelor şi derivatelor lor.
Vertebrele străbat în procesul de dezvoltare cele trei stadii ale osificării
encondrale (blastem mezenchimal, cartilaginos şi osos).

III. 1. 1. Stadiul de blastem mezenchimal

Schiţa viitoarelor vertebre este formată de sclerotoame care, începând cu

săptămâna a 4-a intrauterină, iau naştere din mezenchimul peretelui medial şi
ventral al somitelor.
Celulele mezenchimale migrează de la nivelul acestor pereţi spre linia
mediană, dispunându-se în jurul notocordului şi apoi al tubului neural. Celulele
sclerotoamelor din imediata vecinătate a notocordului formează acestuia o teacă,
denumită vagina nothocondrialis.
Sclerotoamele au dispoziţie metamerică ce corespunde iniţial metameriei
primitive a somitelor, dar care ulterior se va schimba, devenind metamerie
secundară, care va fi diferită de cea a miotoamelor şi dermatoamelor.
Sclerotoamele sunt despărţite între ele prin fisuri intersegmentare în care
pătrund ramurile dorsale, intersegmentare, ale aortei. Acestea hrănesc atât
sclerotoamele, cât şi peretele tubului neural şi miotoamele
În dezvoltarea lor, fiecare sclerotom prezintă o parte cranială şi o parte
caudală. La un moment dat, între cele două părţi ale sclerotomului apare o fisură
intrasegmentară (sclerotomială), după care partea caudală a unui sclerotom
fuzionează cu partea cranială a sclerotomului subiacent, formând o vertebră
precartilaginoasă. Prin acest proces vertebrele îşi schimbă metameria primitivă.
Fisurile intrasegmentare devin acum spaţii intervertebrale, la nivelul
cărora se vor forma discurile intervertebrale - acestea se vor edifica în mare
măsură din materialul părţilor caudale ale sclerotoamelor.
Mezenchimul periferic va da naştere inelului fibros al discului
intervertebral, iar în centru celulele notocordului împreună cu o substanţă mucoidă,
vor forma nucleul pulpos.
Vertebra precartilaginoasă prezintă o parte ventrală, în jurul notocordului,
ce devine corp vertebral şi o parte dorsală - prelungirile sau procesele neurale - ce
vor forma arcul vertebral. Din arcul vertebral vor pleca procesele transverse şi cele
costale. În regiunea toracică procesele costale pătrund între spaţiile dintre
miotoame, numite şi miosepturi, dând naştere ulterior coastelor.

III. 1. 2. Stadiul cartilaginos

În săptămâna a 6-a intrauterină, în vertebrele precartilaginoase, de structură

mezenchimală, apar centrii de condrificare.
215
 Embriologie umană

La nivelul corpului vertebral apar iniţial câte doi centri, care fuzionează
foarte repede, iar la nivelul arcului, câte unul pentru fiecare jumătate a acestuia.
Arcul cartilaginos se uneşte cu corpul vertebral mai devreme, în timp ce
fuziunea celor două jumătăţi ale arcului pe linia mediană, posterior de tubul neural,
se realizează abia în luna a 4-a intrauterină.
Lipsa de fuziune posterioară a arcului vertebral determină malformaţia
congenitală cunoscută sub numele de spina bifida. Prin spaţiile dintre pediculii
vertebrelor cartilaginoase ies metameric perechile de nervi spinali.
Tot acum, prin procesul de condrogeneză ce porneşte din arcul vertebral,
devin cartilaginoase procesele transverse şi articulare ale vertebrelor, coastele
având centre de osificare separaţi.
Între procesele articulare ale vertebrelor adiacente, precum şi între
extremităţile vertebrale ale coastelor şi vertebrelor corespunzătoare, rămân zone
lipsite de condrificare unde se vor forma articulaţiile sinoviale (diartrozele) dintre
procesele articulare ale vertebrelor şi articulaţiile costovertebrale.
Ordinea de apariţie a centrilor de condrogeneză este în direcţie cranio-
caudală. În acest stadiu cartilaginos se conturează şi devine mai evident decât în
stadiul mezenchimal formaţiunea numită arc hipocordal. La om, în comparaţie cu
alte vertebrate, el este prezent doar la nivelul primelor 3 – 4 vertebre cervicale şi
este constituit dintr-o bandă de ţesut care, trecând prin partea ventrală a corpului
vertebral, ajunge până la procesele costale ale vertebrei.

Tubul neural

Platoul epitelial al
somitei

Nervul spinal

Sclerotom

Notocord

Figura nr. 4. Formarea vertebrelor din sclerotoamele mezenchimale (după Gray).

A. dispunerea metamerică iniţială a sclerotoamelor şi miotoamelor

216
 Embriologie umană

Nervul spinal creşte prin

jumătatea cranială a
sclerotomului

Jumătatea caudală a
sclerotomului fuzionează
cu jumătatea cranială a
sclerotomului subiacent

Figura nr. 4. continuare (după Gray).

B. sclerotoame alcătuite dun porţiuni craniale şi caudale dispuse metameric

Corpul atlasului se ataşează acum la axis, dând naştere dintelui, iar arcul
hipocordal, prin transformare cartilaginoasă şi ulterior osoasă, va forma arcul
anterior şi partea ventrală a maselor laterale ale atlasului.
Celelalte arcuri hipocordale sunt rudimentare şi vor fi încorporate în
discurile intervertebrale, iar altele la baza craniului.
Faptul că vertebrele, în dezvoltarea lor, nu-şi păstrează metameria
primitivă, face ca sursele de vascularizaţie ale corpurilor şi discurilor
intervertebrale să fie diferite. Astfel, discurile, formându-se în regiunea fisurilor
intrasegmentare, vor primi sânge independent de corpurile vertebrale, prin ramuri
ce vin din plexul vertebral extern şi care pătrund în disc numai până la joncţiunea
dintre inelul fibros şi nucleul pulpos. Corpurile vertebrale primesc sânge direct din
ramurile intersegmentare ale aortei.
La sfârşitul lunii a 2-a intrauterine toate vertebrele au devenit
cartilaginoase, dar arcurile vertebrale sunt încă dehiscente pe linia mediană
posterioară, nefiind fuzionate.

III. 1. 3. Stadiul de osificare vertebrală

Începe în săptămânile 8 ‒ 10 de viaţă intrauterină.

La începutul lunii a 3-a în fiecare vertebră, cu excepţia celor coccigiene,

217
 Embriologie umană

apar câte trei centri de osificare primari:

-un centru la nivelul corpului - apare mai întâi la nivelul vertebrelor
toracice inferioare şi lombare superioare, aproximativ în săptămâna a 10-a,
continuând de la acest nivel să se formeze succesiv, în direcţie cranială şi caudală;
-doi centri în arcul vertebral - câte unul pentru fiecare jumătate a acestuia -
apar mai întâi în vertebrele cervicale, începând cu axisul în săptămâna a 8-a, şi apoi
progresiv se vor forma în sens caudal în celelalte vertebre.
Cronologic, ordinea de apariţie în vertebre a centrilor de osificare primari
este următoarea: întâi apar centrii arcurilor vertebrale cervicale, apoi centrii
corpurilor vertebrale toracice inferioare şi lombare superioare, urmaţi de centrii
arcurilor vertebrale toracale şi lombare şi, în final, de cei ai corpurilor vertebrelor
cervicale şi lombare inferioare.
În luna a 5-a intrauterină toate vertebrele prezintă centrii de osificare ai
corpurilor şi arcurilor vertebrale, cu excepţia vertebrelor coccigiene, care apar în
primul an după naştere.
La naştere, însă, cei trei centri de osificare ai unei vertebre nu sunt
fuzionaţi, ci doar legaţi între ei prin punţi de ţesut cartilaginos, fapt ce explică
marea flexibilitate a vertebrelor şi coloanei vertebrale în timpul naşterii.
Fuziunea centrilor primari de osificare se realizează după naştere; în
primul an de viaţă se osifică cei doi centri ai arcurilor vertebrale, formând apofizele
spinoase. Procesul începe la nivelul vertebrelor lombare, continuându-se de aici
spre vertebrele toracale şi cervicale în ritm mai rapid cranial, şi mai lent, caudal.
Fuziunea centrilor de osificare arcului cu centrul de osificare al corpului
vertebral se produce între 3 – 6 luni postnatal, începând la nivel toracal, de unde se
continuă treptat, în sens cranial şi caudal.
Iniţial vertebrele se aseamănă între ele, diferenţierea lor regională începe
spre sfârşitul vieţii intrauterine şi continuă după naştere, datorită solicitărilor
funcţionale şi mecanice (când copilul mic stă în şezut sau se ridică în ortostatism şi
începe să meargă).
Până la pubertate, faţa superioară şi inferioară a corpului vertebral, precum
şi vârfurile apofizelor transverse şi spinoase, rămân cartilaginoase.
La pubertate sau chiar mai târziu, apar centrii de osificare secundari, în
număr de cinci pentru fiecare vertebră :
-doi la nivelul discurilor epifizare ale feţelor superioară şi inferioară ale
corpului vertebrei;
-câte unul pentru vârfurile apofizelor transverse;
-unul pentru vârful apofizei spinoase - cu excepţia vertebrelor cervicale,
unde aceste apofize au câte doi centri secundari.
Toţi centrii de osificare secundari se unesc cu restul vertebrei după vârsta
de 20 de ani.

218
 Embriologie umană

III. 1. 4. Particularităţi de dezvoltare

Atlasul - are doi centri primari de osificare, câte unul pentru fiecare din
masele laterale, din care se osifică şi arcul posterior, cei doi centri fuzionând spre
vârsta de 4 ani. Arcul anterior, care provine din arcul hipocordal şi care este
cartilaginos la naştere, primeşte centrul de osificare la un an şi fuzionează cu
masele laterale la 6 – 8 ani. Corpul atlasului se ataşează de axis.
Axisul - prezintă iniţial 3 centri de osificare primari, carateristici oricărei
vertebre. La 6 luni de viaţă fetală, acestora li se adaugă cei 2 centri ai dintelui,
formaţiune ce provine din corpul atlasului, care se vor uni cu acesta înainte de
naştere. Centrii arcului apar în săptămânile 7 – 8, iar centrul corpului în lunile 4 – 5
ale vieţii intrauterine.
Vertebra C7 - la nivelul procesului costal a acesteia, în luna a 6-a
intrauterină, apare un centru primar de osificare, separat, care în mod normal se
uneşte cu restul vertebrei la 5 – 6 ani. Există însă cazuri în care centrul de osificare
al procesului costal rămâne separat şi creşte mult în direcţie laterală, dând naştere
unei coaste cervicale.
Centri separaţi pentru procesele costale pot avea şi vertebrele C4 – C6.
Vertebrele lombare - prezintă câte un centru adiţional pentru procesele
mamilare
Sacrul - vertebrele sacrate prezintă, ca şi celelalte vertebre, cei trei centri
primari de osificare, ce apar în săptămânile 10 – 12. Însă, în lunile 5 – 8
intrauterine, apar la nivelul primelor vertebre sacrate centrii de osificare primari ai
proceselor costale, situaţi lateral de centrul corpului vertebral şi de găurile sacrale.
Ei se unesc cu corpul şi cu centrii arcului vertebral la vârsta de 2 – 5 ani. Din ei se
vor forma, după pubertate, prin unirea cu centrii arcurilor vertebrale, părţile
(masele) laterale ale sacrului.
Particularitatea pentru osul sacru este că vertebrele sale sunt independente
până la pubertate, după care încep să fuzioneze între ele de jos în sus, procesul
sfârşindu-se în jurul vârstei de 23 – 25 ani.
Vertebrele coccigiene - prezintă un singur centru de osificare primar ce
apare în vertebra I coccigiană, în primul an de viaţă postnatală. Succesiv, la
intervale de ani, apare, în direcţie cranio-caudală, câte un centru de osificare în
celelalte vertebre coccigiene, astfel încât a 4-a vertebră apare în jurul vârstei de 15
ani. Sinostoza coccisului cu sacrul se realizează la 4 ani.
Curburile coloanei vertebrale
În viaţa intrauterină fătul prezintă iniţial o singură curbură sagitală mare,
cu concavitatea orientată ventral, datorită poziţiei în uter. În a doua jumătate a
vieţii intrauterine apare proeminenţa lombo-sacrală ce devine promontoriu şi se
schiţează concavitatea sacrului. La sugar, în luna a 8-a, datorită ridicării în şezut,
apare lordoza cervicală. La 1 – 2 ani, când copilul merge, se formează lordoza
lombară. Curbura dorsală se definitivează la 6 – 7 ani.

219
 Embriologie umană

III. 1. 5. Anomalii de dezvoltare ale coloanei vertebrale

Anomalii numerice ale vertebrelor - se întâlnesc predominant la nivelul

segmentului mobil (presacral) al coloanei vertebrale care, în mod normal, este
alcătuit din 24 de vertebre şi au la bază variaţii numerice ale somitelor sau
perturbări în dezvoltarea normală a vertebrelor individuale.
Vertebrele supranumerare lipsesc în regiunea cervicală, dar aici se poate
întâlni occipitalizarea atlasului (sisostoza atlanto-occipitală), clasic denumită şi
asimilarea atlasului.
Procesul costal al vertebrei C7 poate genera o coastă cervicală care, prin
fenomenele de compresiune asupra plexului brahial sau a vaselor de la baza gâtului
produce, din punct de vedere clinic sindromul neurologic de coastă cervicală.
În regiunea toracică pot exista 13 vertebre, situaţie în care vertebra
supranumerară sau a 20-a vertebră a segmentului mobil al coloanei poate fi
purtătoarea unei coaste supranumerare.
În regiunea lombo-sacrată sunt întâlnite mai frecvent lombalizarea
vertebrei S1 şi sacralizarea vertebrei L5, cu variaţiile numerice respective.

IV. MORFOGENEZA SCHELETULUI TORACELUI

Coastele - se dezvoltă prin osteogeneză encondrală. Se formează din

procesele costale ale arcurilor vertebrale prezente la nivelul tuturor vertebrelor încă
din stadiul mezenchimal.
La nivel cervical, din procesele costale se formează partea antero-laterală a
apofizelor transverse, în regiunea lombară - procesele costale, iar la nivelul sacrului
- partea anterioară a maselor laterale, ele lipsind la vertebrele coccigiene.
În regiunea toracică procesele costale cresc lateral, înaintând în spaţiile
dintre miotoame sau miosepturi unde formează, în stadiul mezenchimal, coastele
precartilaginoase. Din acestea, prin condrogeneză, iau naştere coastele
cartilaginoase la nivelul cărora, în săptămânile 7 – 8 de viaţă intrauterină, apare
câte un centru primar de osificare, situat în regiunea viitorului unghi costal. Primii
centri îşi fac apariţia la nivelul coastelor 6 şi 7.
Extremităţile sternale ale coastelor nu se osifică, din ele luând naştere
cartilajele costale, cu structură de cartilaj hialin.
Coastele osoase prezintă la extremitatea lor posterioară articulaţii costo-
vertebrale, de tip sinovial, care încep să se dezvolte din mezenchim încă din stadiul
cartilaginos.
Spre pubertate, la vârsta de 9 – 10 ani, apar centrii secundari de osificare,
unul pentru capul coastei şi doi pentru tuberculul costal (dintre care unul este
pentru partea articulară şi altul pentru partea nearticulară a tuberculului).
Excepţie fac coasta I, care are un singur centru secundar pentru tubercul, şi

220
 Embriologie umană

coastele 11 – 12 care, neavând tubercul costal, nu prezintă centri secundari de

osificare la acest nivel.

Sternul - se dezvoltă pe model cartilaginos din mezodermul sternal.

În primul stadiu mezenchimul se densifică, formând două benzi simetrice.
Cele două benzi iau naştere dintr-un blastem mezenchimal propriu, provenit din
mezodermul sternal, fiind iniţial separate şi de extremităţile coastelor; ulterior ele
fuzionează cu extremităţile ventrale ale coastelor şi încep să se condrifice în
dreptul primelor 7 perechi de coaste, alcătuind două plăci sternale.

Clavicula Masele suprasternale

Coaste

Benzile sternale

Centrul de
osificare al
corpului claviculei
Plăcile sternale

Figura nr. 5. Dezvoltarea sternului (după Netter ).

221
 Embriologie umană

Procesul are loc concomitent cu coborîrea cordului şi pericardului. O dată

cu creşterea în lungime a coastelor, cele două plăci sternale încep să fuzioneze pe
linia mediană în direcţie cranio-caudală, formând sternul cartilaginos. Fuziunea se
termină în săptămâna a 9-a intrauterină.
La formarea părţii superioare a manubriului sternal, pe lângă plăcile
sternale participă şi blastemul mezenchimal interclavicular, situat în dreptul
vertebrei C6, care se va uni cu extremtăţile craniale ale plăcilor sternale.
Procesul xifoidian ia naştere din prelungirea caudală a plăcilor sternale.
Stadiul osos începe în luna a 6-a fetală, când la nivelul manubriului sternal apare
un centru de osificare primar. La acest nivel mai pot exista doi centri secundari de
osificare, pentru incizurile claviculare, numiţi şi centri epifizari. Aceştia se
sinostozează cu manubriul la 25 – 28 ani.
Corpul stenului prezintă câte doi centri de osificare primari pentru fiecare
sternebră, care apar în lunile 6 – 7 fetală. Uneori sternebra a 2-a are un singur
centru de osificare primar, iar în sternebra a 4-a pot lipsi total.
La 3 ani după naştere apare centrul de osificare primar al procesului xifoid,
dar acesta poate rămâne şi cartilaginos.
Până la pubertate, sternebrele sunt separate de câte o lamă de ţesut
cartilaginos, după această perioadă fuzionând de jos în sus, cu excepţia unghiului
sternal, unde cartilajul dintre corp şi manubriu se sinostozează la 25 de ani.

V. MORFOGENEZA MEMBRELOR

Programul de dezvoltare şi organizarea corpului embrionar are loc în sens

cranio-caudal; mugurii membrelor superioare preced cu 48 de ore pe cei ai
membrelor inferioare. Între mezenchim şi creasta ectodermală apicală există
strânse relaţii de inducţie reciprocă, inductorul primar pentru membre aparţinând
mezenchimului.
Diferenţierea, creşterea şi individualizarea mugurilor membrelor se face în
sens proximo-distal. Iniţial mugurii membrelor sunt perpendiculari pe trunchi şi
apoi se orientează caudal şi ventral.
Iniţial mugurii membrelor superioare sunt situaţi în dreptul somitelor
cervicale, iar mugurii membrelor inferioare în dreptul somitelor lombare, apoi
coboară pe parcursul dezvoltării antrenând nervii şi vasele sanguine. Mugurii
membrelor superioare corespund segmentelor cervical 4 ‒ toracal 1, iar membrele
inferioare ultimelor somite lombare şi primelor trei sacrate.
Diferenţierea blastemului mezenchimal scheletogen începe în săptămâna a
6-a în regiunea proximală, este urmată de diferenţierea muşchilor şi tendoanelor şi
progresează caudal până la nivelul degetelor, care se diferenţiază ultimele, în
săptămâna a 7-a. Toate aceste procese sunt programate genetic, iar distribuţia
asimetrică a factorului mezenchimal de inducţie determină asimetriile, forma şi

222
 Embriologie umană

creşterea în lungime inegală, particulare fiecărui deget, precum şi segmentelor

membrelor.
Prin vacuolizare şi resorbţia mezenchimului dintre viitoarele piese scheletice
se formează articulaţiile membrelor.

Figura nr. 6. Dezvoltarea membrelor. La începutul săptămânii a 5-a i.u. mugurii

membrelor sunt orientaţi în jos şi în afară (după Ranga V.).

În săptămâna a 6-a are loc o primă segmentare prin apariţia unui şanţ
circular care delimitează paletele lărgite de restul membrului care este cilindric.
Între braţ şi antebrat, respectiv între coapsă şi gambă, apar proeminenţele
cotului şi respectiv genunchiului, situate în poziţie laterală, policele şi halucele
formând marginea cefalică a membrelor.

Figura nr. 7. Dezvoltarea membrelor. În săptămâna a 6-a i.u. membrele se flectează

anterior, încât cotul şi genunchiul privesc lateral iar palma şi planta sunt aplicate pe trunchi
(după Ranga V.).

223
 Embriologie umană

În mezenchimul mugurilor, în cursul săptămânii a 6-a apar vasele sanguine

şi pătrund ramurile anterioare ale nervilor spinali. Prin apariţia şanţului circular
distal, se individualizează un segment care va forma antebraţul respectiv gamba, iar
distal, sub şanţ, placa primitivă sau segmentul distal.
În săptămâna a 7-a la marginea liberă a segmentului distal care reprezintă
primordiul mâinii şi respectiv cel al piciorului apar îngroşări digitale. Prin apariţia
de şanţuri radiare în palete se formează viitoarele degete, iniţial unite între ele
printr-o membrană interdigitală. Urmează separarea degetelor prin necroza
fiziofogică a membranei interdigitale, până la sfârşitul săptămânii a 8-a.
După această etapă se diferenţiază flexurile membrelor ce corespund
cotului şi genunchiului.
Mezenchimul primordiului mâinii şi piciorului se condensează şi el în cinci
schiţe mezenchimale radiare, corespunzătoare carpienelor şi degetelor, care apar
succesiv de la 5 la 1. Cele 5 radiaţii digitale se organizează tot în direcţie proximo-
distală. Iniţial, degetele sunt unite; în săptămâna a 8-a de viaţă intrauterină
membranele interdigitale se resorb iar degetele se separă.
Pe parcursul săptămânii a 7-a de gestaţie atât membrele superioare cât şi
cele inferioare efectuează o rotaţie în jurul axului lor longitudinal dar în sens invers
încât genunchiul se orientează cranial iar cotul caudal. Prin rotaţia de 90° în jurul
axului longitudinal al extremităţii libere, cotul ajunge în poziţie dorsală, iar
genunchiul în poziţie ventrală.

Figura nr. 8. Dezvoltarea membrelor. În săptămâna a 7-a i.u. are loc rotaţia membrelor cu
orientarea cranială a genunchiului şi orientarea caudală a cotului (după Ranga V.).

O dovadă a torsiunii (a cărei cauză nu se cunoaşte) o constituie şanţul

nervului radial de la nivelul humerusului, iar la membrul inferior - traiectul
nervului peronier comun. O dată cu aceasta se rotează corespunzător feţele de

224
 Embriologie umană

flexie şi extensie ale membrelor. Prin rotaţia cotului în sens lateral şi a

genunchiului în sens medial, membrele ajung în poziţie definitivă.
După rotaţia membrelor, muşchii flexori ai membrelor superioare câştigă
poziţia definitivă, ventrală, iar cei extensori se situează dorsal. La membrele
inferioare, datorită rotaţiei inverse, flexorii sunt pe faţa dorsală, iar extensorii
ventral.

Figura nr. 9. Dezvoltarea membrelor. Rotaţia genunchiului în sens medial

determină poziţia definitivă a membrului inferior (după Ranga V.).

V. 1. Morfogeneza scheletului membrelor

Oasele membrelor iau naştere din modele cartilaginoase care apoi se

osifică.
Condrogeneza începe în săptămâna a 5-a de viaţă intrauterină în centrii de
condrificare ce apar în blastemul mezenchimal.
Osteogeneza encondrală începe între săptămânile a 7-a şi a 9-a de viaţă
întrauterină cu variabilitate în funcţie de os şi de sex. Formarea de os are loc în
centrii primari diafizari iar după naştere în centrii secundari epifizari şi la nivelul
cartilajului de creştere de la nivelul metafizei.
Procesul începe cu hipertrofierea condrocitelor care acumulează în
citoplasmă glicogen şi se vacuolizează. Concomitent matricea cartilajului hialin se
calcifică ceea ce împiedică hrănirea prin imbibiţie a condrocitelor şi prin urmare
acestea degenerează. Pericondrul regiunii diafizare capătă proprietăţi osteogene,
devenind periost. Celulele stratului său profund se transformă în osteoblaste şi
produc os compact ce înconjoară diafiza.
În paralel, din periost pleacă muguri conjunctivo-vasculari cu rol osteogen,
ce străbat cavităţile formate de osteoplaste în osul periferic şi ajung în centrul
diafizar. Celulele mezenchimale care însoţesc mugurii vasculari devin condroclaste
şi osteoblaste.

225
 Embriologie umană

Osteoblastele se dispun în lungul traveelor cartilaginoase calcificate şi

încep să depună matricea osoasă. Această regiune reprezintă centrul primar de
osificare, care depune os spre extremităţile diafizare. Osul este spongios şi în
spaţiile trabeculare mezenchimul dă naştere măduvei osoase primare. Ulterior prin
acţiunea osteoclastelor el se organizează, iar central se formează canalul medular.
După luna a 5-a intrauterină, mezenchimul formează măduva osoasă secundară, cu
rol hematopoietic.
Centrii de osificare epifizari (secundari) apar după naştere la diferite
vârste. Producerea de os se aseamănă cu cea din centrii primari, cu deosebire că la
acest nivel creşterea osului este radiară.
Centrii de condrogeneză - apar în săptămân a 5-a, în blastemul
mezenchimal al fiecărui os, iar la sfârşitul săptămânii a 7-a toate piesele scheletice
devin cartilaginoase, fiind delimitate între ele. Condrogeneza respectă şi ea
programarea proximo-distală.
Centrii primari de osificare - numiţi şi centri diafizari apar în săptămânile
a 7-a – a 8-a în diafizele modelelor cartilaginoase, aproape în acelaşi timp. La
sfârşitul lunii a 3-a diafizele oaselor lungi sunt osificate. Concomitent se formează
canalul sau cavitatea medulară primară, care se extinde în direcţia epifizelor.
Centrii de osificare epifizari - apar după naştere, cu excepţia epifizei
distale a femurului şi proximale a tibiei. La oasele lungi în fiecare epifiză apare
câte un punct de osificare, pe când ala cele scurte (metacarpiene, metatarsiene,
falange), într-o singură epifiză.
Creşterea osului în lungime are loc la nivelul cartilajului de creştere sau
cartilajului epifizar de la nivelul metafizei care se osifică ulterior, la sexul feminin
în jurul vârstei de 20 – 21 de ani, iar le cel masculin spre 23 – 24 de ani, o dată cu
aceasta încetând creşterea în lungime a osului.

V. 1. 1. Dezvoltarea oaselor centurii scapulare şi oaselor membrelor superioare

Clavicula

Prezintă două particularităţi din punct de vedere al osificării:

Este primul os al scheletului care începe osificarea.
Corpul claviculei se formează prin osificare desmală, iar extremităţile prin
osificare encondrală. Centrul de osificare al corpului apare în blastemul
mezenchimal în săptămâna a 6-a. La naştere, extremităţile claviculei sunt
cartilaginoase şi rămân astfel până târziu, ca zone de creştere.
Centrul de osificare al extremităţii sternale apare la 18 – 20 de ani şi se
sudează cu corpul după 10 ani. Extremitatea acromială cartilaginoasă se subţiază şi
devine ulterior cartilaj articular în articulaţia acromio-claviculară.

226
 Embriologie umană

Scapula

Se formează prin osificare encondrală din mai mulţi centri:

Primul centru de osificare, care dă naştere masei principale a osului, apare
în săptămâna a 8-a în vecinătatea colului scapulei.
În primul an de viaţă postnatală îşi face apariţia pricipalul centru de
osificare al procesului coracoid, în curbura de la baza acestuia.
La 10 – 12 ani, în partea infracoracoidiană apare un alt centru coracoidian,
din care se dezvoltă tuberculul supraglenoidal şi porţiunea superioară a cavităţii
glenoide.
Cavitatea glenoidă se formează din 3 centri de osificare – centrul primar,
cele din vecinătatea colului coracoidian şi infracoracoidian - între ei aflându-se un
cartilaj în Y, ce se osifică după 20 de ani. Între 10 şi 19 ani apar o serie de alţi
centri accesori, la nivelul marginii mediale, unghiului inferior al scapulei şi vârful
procesului coracoid. Centrii de osificare ai scapulei: Centrul coracoidian; Centrul
acromial distal; Centrul acromial proximal; Centrul unghiului inferior; Centrul
marginii mediale; Centrul glenoidal; Centrul subcoracoidian. Forma scapulei
osoase se definitivează între 20 – 23 ani.

Osul Humerus

Osificarea osului Humerus se iniţiază diafizar în săptămânile 7 – 8. Centrii

de osificare epifizari apar după naştere.
Între 6 luni şi 1 an apare centrul de osificare al capului humeral, urmat apoi
la 2 – 3 ani de centrul tuberculului mare care se uneşte cu centrul capului, dând pe

6 luni 18 luni 2 ani 5 ani 9-10 ani 12 ani

Figura nr. 10. Centrii de osificare ai osului Humerus.

227
 Embriologie umană

imaginea radiografică aspectul unui accent circumflex, ce stă la extremitatea

proximală a diafizei humerale ca zăpada pe acoperişul casei. Centrul de osificare al
tuberculului mic apare la 3 ‒ 5 ani.
Cartilajul de creştere iniţial (primar) corespunde colului anatomic.
La 6 ani, cei 3 centri ai epifizei proximale fuzionează între ei (se
sinostozează), rămânând despărţiţi de diafiză doar printr-un cartilajul de creştere
secundar, care se osifică mult mai târziu, la 25 de ani.
La nivelul epifizei distale, mai lată, primul centru de osificare apare la 1 –
2 ani în capitulul humeral, din care se osifică şi versantul lateral al trohleei
humerale.În jurul vârstei de 12 ani apare centrul de osificare al trohleei humerale
care se va uni cu cel al capitulului la 13 – 16 ani.
La nivelul epicondilului humeral centrul de osificare medial apare la 5 – 6
ani, iar pentru cel lateral la 13 ani.
Cartilajul de creştere distal se osifică la 14 – 18 ani, epifiza distală a
humerusului crescând mai puţin în lungime.

Osul Radius

Osificarea osului Radius începe prin centrul diafizar, în săptămânile 7 – 8.

La epifiza proximală, centrul capului radial apare la 5 – 7 ani şi se
sinostozează cu diafiza la 14 – 18 ani. Centrul tuberozităţii radiusului apare la 10 –
12 ani şi fuzionează cu diafiza la 14 – 18 ani.
Cartilajul de creştere distal dispare după 21 de ani, epifiza distală
crescând mai mult în lungime decât cea proximală.

Epifiza superioară

1 an 4-5 ani 18 ani

Epifiza inferioară

Figura nr. 11. Centrii de osificare ai osului Radius.

228
 Embriologie umană

Ulna

Osificarea ulnei începe în diafiză odată cu cea a radiusului, în săptămânile

7 – 8. Epifiza proximală a ulnei se osifică în cea mai mare parte din centrul de
osificare al diafizei, numai olecranul primind un centru de osificare propriu.
Cartilajul de creştere se osifică la 20 de ani.

Epifiza superioară

5-6 ani 9-11 ani 16 ani

Figura nr. 12. Centrii de osificare ai osului Ulna.

5-6 ani 9-11 ani 16 ani

Epifiza inferioară

Figura nr. 12. continuare.

Oasele carpiene

Oasele carpului se osifică după naştere, prin câte un singur centru de

osificare, excepţional putând apare câte doi centri, astfel:
-osul mare - 1 – 6 luni postnatal;
-osul cu carlig - 0 – 7 luni;
-osul piramidal - 5 luni – 3 ani şi 2 luni;
-osul semilunar - 2 ani şi 1 lună – 5 ani şi 5 luni;
-osul scafoid - 3 ani şi 8 luni – 6 ani şi 3 luni;
-osul trapez - 3 ani şi 9 luni –7 ani şi 6 luni;
-osul trapezoid - 3 ani şi 9 luni – 6 ani şi 8 luni;
-osul pisiform - 10 ani şi 7 luni – 12 ani.

229
 Embriologie umană

Oasele metacarpiene

În săptămâna a 9-a apar centrii de osificare diafizari în următoarea ordine:

II, III, I, IV, V.
Centrii epifizari ai metacarpienelor II ‒ V apar între 1 an şi 5 luni de la
naştere până la 3 ani, respectiv 3 ani şi 3 luni pentru metacarpianul I.
Fuziunea între centrii diafizari şi cei epifizari se realizează între 15 şi 20 de
ani.

Falangele

Fiecare os falangian se osifică pe seama unui centru de osificare diafizar şi

a unuia epifizar.
Falangele distale prezintă primii centri diafizari, în săptămânile a 7-a – a
8-a i.u., centrii epifizari apărând la 2 – 3 ani după naştere. Tuberozitatea falangei
distale se osifică desmal (os de investiţie).
Falangele proximale prezintă centrii diafizari în săptămâna a 9-a i.u., iar
epifizari la 3 ani după naştere.
Falangele medii primesc centrii diafizari în săptămânile 11 – 12 i.u., iar pe
cei epifizari la 2 – 3 ani după naştere.
Epifizele se unesc cu diafizele între 20 – 24 de ani.

Oasele sesamoide încep să se osifice la pubertate sau chiar mai târziu,

rămânând uneori neosificate tot timpul vieţii.

V. 1. 2. Dezvoltarea osului coxal şi oaselor membrelor inferioare

Osul Coxal (os coxae)

Prezintă 3 centri primari de osificare ce apar în viaţa intrauterină.

Centru de osificare al osului iliac apare primul, la sfârşitul lunii a 3-a i.u.,
în vecinătatea incizurii ischiatice mari.
Centrul de osificare pentru ischion apare în luna 4 – 5 i.u.
Centrul de osificare al osului pubis apare în luna 5 – 6 i.u.
Osificarea progresează spre acetabul unde până la pubertate când între cele
3 oase persistă un cartilaj în form literei „Y”. La 10 – 13 ani în acest cartilaj apar 2
sau 3 centri mici de osificare, dintre care unul, numit os acetabular, fuzionează cu
pubisul prin sinostozare.
La 7 – 8 ani ramul inferior al osului pubis se uneşte cu ramul osului
ischion, completând cadrul găurii obturate. Sinostozarea osului coxal se realizează
în jurul vârstei de 21 – 24 ani.

230
 Embriologie umană

Osul Femur

Osificarea femurului începe prin centrul primar diafizar, în săptămâna a 7-

a de viaţă intrauterină; din centrul diafizar se osifică şi colul femural.
La nivelul epifizei proximale mai apar 3 centri de osificare :
-centrul capului - între 8 luni şi un an postnatal;
-centrul trohanterului mare - între 3 ‒ 5 ani;
-centrul trohanterului mic - la 10 ani.
Cartilajul epifizar, de creştere, de la nivelul colului anatomic şi baza
trohanterului mare se osifică la 16 – 20 de ani, mai devreme decât al epifizei
distale, care creşte mai mult decât cea proximală.
La naştere, unghiul dintre colul femural şi diafiză, este în medie de 135°;
până la 3 ani el suferă o valgizare (144 °) şi ulterior o varizare. De asemenea, colul
şi capul femural, se vor torsiona cu 14° în direcţie anterioară.
Epifiza distală împreună cu cea proximală a tibiei sunt singurele epifize
care primesc centrul de osificare înainte de naştere. Centrul de osificare al epifizei
distale apare în lunile 8 – 9 i.u. Cartilajul de creştere al epifizei distale se osifică
după 20 de ani, această epifiză crescând în lungime mai mult decât cea proximală.

Tibia

Osificarea tibiei începe în săptămâna a 7-a i.u. prin centrul de osificare

primar.
Centrul de osificare al epifizei proximale apare în 77% din cazuri în luna a
9-a i.u.; în rest apare în prima lună după naştere. Centrul de osificare al
tuberozităţii tibiale apare la 12 – 13 ani. Epifiza distală împreună cu maleola se
osifică printr-un centru ce apare la 2 ani după naştere.
Cartilajul epifizar (de creştere) proximal dispare la 19 – 24 de ani, iar cel
distal la 16 – 19 ani, ceea ce explică creşterea mai mare în lungime a epifizei
proximale.

Fibula

Fibula este mai lungă în viaţa embrionară decât ulterior, în stadiul de

model cartilaginos este în contact cu femurul şi calcaneul.
Centrul de osificare diafizar apare în săptămânile a 7-a – a 8-a i.u.
Centrul epifizar proximal apare la 3 – 5 ani, iar cel distal la 2 ani.

Oasele tarsiene

Prezintă un centru de osificare cu vârste diferite de apariţie - centrii

231
 Embriologie umană

calcaneului, talusului şi cuboidului apar în viaţa intrauterină, iar cei ai navicularului

şi cuneiformelor postnatal, astfel:
-osul calcaneu la 4 – 6 luni i.u.;
-osul talus la 6 – 8 luni osul;
-osul cuboid la 9 – 10 luni i.u.;
-oasele cuneiformele medial, lateral şi intermediar la 1 an, respectiv 2 – 4
ani şi 3 – 4 ani postnatal;
-osul navicular la 4 – 5 ani postnatal.

Oasele Metatarsiene

Prezintă centri de osificare asemănători cu ai oaselor metacarpiene:

-centrii diafizari apar în săptămânile 9 ‒ 10 i.u.;
-centrii epifizari apar între 3 ‒ 8 ani.

Falangele

Centrii diafizari apar mai întâi la falangele distale în săptămâna a 9-a

intrauterină i.u. urmaţi de cei ai falangelor proximale la 3 – 8 luni i.u. şi în final, la
falangele medii în luna a 9-a i.u.
Centrii epifizari proximali apar după naştere, între 3 – 4 ani.
Oasele sesamoide se osifică la fete între 8 – 10 ani iar la băieţi între 11 –
13 ani.

V. 1. 3. Malformaţiile congenitale ale oaselor

V. 1. 3. 1. Malformaţii prin anomalii de inducţie

Între formarea vertebrelor şi notocord există o strânsă corelaţie, lipsa

notocordului într-o anumită regiune duce la absenţa influenţei sale inductoare
asupra somitelor, sclerotoamele nu se dispun metameric, nu se mai schiţează corpul
vertebrelor.
Spina bifida (lat. spina = şira spinării; lat. bifidus = despicat, tăiat în două)
constituie o malformaţie osoasă segmentară congenitală a coloanei vertebrale. Este
mai frecvent întâlnită în regiunea lombară inferioară şi sacrată şi mai rar întâlnită în
regiunea cervicală sau dorsală. Constă în dehiscenţa celor două jumătăţi ale
arcurilor vertebrale şi lipsa procesului spinos, în locul căruia se află o fisură prin
care pot hernia porţiuni din meninge şi măduva spinării.
Spina bifida aperta (lat. aperta = deschisă) sau mieloschizis reprezintă tipul
cel mai grav, în care măduva spinării nu este constituită, are aspectul unei mase
aplatizate de țesut nervos fără meninge deasupra, ale cărei margini se continuă cu

232
 Embriologie umană

pielea. Expunerea ţesutului nervos creşte riscul apariţiei infecțiilor amenințătoare

de viață, precum meningita. Porțiunea afectată a măduvei spinării şi nervii care
provin de la acest nivel sunt deteriorate sau nedezvoltate în mod corespunzător. Cu
cât Spina bifida aperta este localizată mai cranial, disfuncțiile neuronale şi asociate
(pierderea sensibilității, paralizia etc.) rezultate sunt mai grave.
Spina bifida occulta (lat. occultum = secret) constă într-o dehiscenţă
minimă a celor două jumătăţi ale arcului vertebral; meningele şi măduva spinării
sunt normal configurate şi situate iar tegumentul de la suprafaţă este intact. Spina
bifida occulta este decelabilă doar imagistic (radiografie, examen tomograf
computerizat, etc.).
Rachischisis posterior - se caracterizează prin lipsa arcului vertebral cu
închiderea incompletă a tubului neural în regiunea afectată.
Rachischisis anterior - constituie despicătura longitudinală ventrală a unor
corpuri vertebrale, fiind determinată de existenţa în regiunea respectivă a unui
notocord dublu şi de prezenţa în corpul vertebrei a doi centri de osificare primari
care nu fuzionează pe linia mediană (Ranga V.).

V. 1. 3. 2. Malformaţii prin deficienţe tisulare

-acondroplazia - lipsa dezvoltării cartilajului de creştere;

-osteogeneza imperfecta;
-sinostoză congenitală a oaselor alăturate sau a extremităţilor, ca de
exemplu anchilodactilia care semnifică sinostoza congenitală a degetelor;
-exostoze - excrescenţe osoase congenitală cu aspect de noduli osoşi;
-excrescenţe cartilaginoase congenitală a cu aspect de noduli cartilaginoşi;
-pseudartroze congenitale prin lipsă de fuziune a centrilor de osificare;
-disostoza cleidocraniană - este o malformaţie constituţională caracterizată
prin lipsa de osificare totală sau parţială a claviculei, care rămâne ca o bandă
fibroasă, asociată cu defecte de osificare ale oaselor calotei craniene, tulburări în
formarea dinţilor şi a altor oase.

V. 1. 3. 3. Malformaţii osoase transmise ereditar

Acondroplazia - (gr. khondros = cartilaj; gr. plasis = modelare/de la gr.

plasseon = a forma, a modela) este rezultatul lipsei congenitale de dezvoltare a
cartilajelor de creştere cu închiderea lor precoce, ca urmare a unor mutaţii la
nivelul genelor responsabile de sinteza factorului de creştere fibroblastic.
Afectează în special oasele lungi ale membrelor a căror creştere se face pe seama
cartilajelor de creştere care, în acest caz, sunt subţiri, neregulate, uneori angulate
sau oblice în sens antero-posterior. Acondroplazia nu afectează oasele ce se
dezvoltă prin osificare membranoasă (clavicula, oasele bazei craniului). Apare

233
 Embriologie umană

astfel un nanism particular, cu craniu voluminos, torace aproape normal dezvoltat,

dar cu membre scurte, mai ales în segmentul lor proximal.
Osteogeneza imperfecta (Osteogenesis imperfecta) - este un tip de
osteodisplazie structurală ereditară care antrenează osteoporoză generalizată gravă,
cu fragilitatea exagerată a oaselor care se fracturează uşor, la traumatisme minime;
la acestea se asociază laxitate ligamentară, sclere albastre şi otoscleroză cu
surditate tardivă.
În funcţie de gravitate au fost descrise două forme:
-Osteogeneza imperfecta congenitală, boala Durante,
-Osteogeneza imperfecta tardivă, maladia Lobstein.
-Osteogeneza imperfecta congenitală este foarte gravă, moartea survine
precoce. Fracturile se produc intrauterin, astfel încât la naştere copilul prezintă
deformări osoase prin vindecarea în poziţii anormale a oaselor fracturate.
-Osteogeneza imperfecta tardivă (osteopsatiroza, boala sclerelor albastre)
are prognostic mai puţin grav. La naştere copiii sunt normali, fracturile se produc
după mai mulţi ani (între 2 ani şi pubertate, după care tendinţa de fracturare
dispare), spontan sau la eforturi minime, putând fi subperiostale sau în „lemn
verde”.
Etiologic există o mutaţie la nivelul genei colagenului de tip I, mutaţie care
determină o predispoziţie la apariţia de modificări osoase consecutiv unor
traumatisme minore.
Majoritatea cazurilor sunt determinate de mutaţia dominantă a genei
colagenului de tip I: COL1A1 sau COL1A2.
Alte tipuri sunt determinate de mutaţia genelor cartilajelor CRTAP sau
LEPRE1; acest tip de Osteogeneză imperfectă se transmite recesiv.
Patogenic, este vorba despre o tulburare sistemică a mezenchimului şi
derivatelor sale (oase, ligamente, sclere) cu producerea unei hipotrofii osteoblastice
şi a ţesutului osteoid, ceea ce duce la osteoporoză marcată. Corticala oaselor este
subţire, datorită tulburării osificării periostale, la atrofia sistemului scheletal
contribuind şi inactivitatea bolnavilor.
Fragilitatea deosebită a oaselor - principala tulburare - favorizează
producerea unor fracturi multiple ale oaselor lungi şi ale coastelor. Calusul se
formează rapid, dar antrenează deformări osoase şi micromelie. Leziunile
histologice arată osteoporoză, calcificarea pare normală, neexistând imagine de
distrucţie osoasă excesivă prin osteoclaste, afecţiunea părând a fi determinată de o
insuficienţă de material conjunctivo-proteic la nivel scheletal. Leziunile cruţă
epifizele şi metafizele, afectând doar diafizele, cu precădere pe cele ale membrelor
inferioare.
Formele usoare prezintă pe parcursul întregii vieţi doar câteva fracturi în
timp ce formele grave pot ajunge la sute de fracturi.

234
 Embriologie umană

V. 1. 4. Malformaţii congenitale ale membrelor

Conform Nomina Anatomica malformaţiile congenitale ale membrelor pot

fi clasificate după cum urmează:
1. Absenţa membrelor prin aplazie (fr. aplasie = întrerupere a dezvoltării unui ţesut
sau organ) poate fi totală ca în amelie sau poate afecta unele segmente ca în
focomelie; hemimelia; abrachia; acheiria; apodia; adactilia.
-amelia absenţa unuia sau ambelor membre inferioare;
-abrachia - absenţa congenitală a unuia sau ambelor braţe;
-acheiria - absenţa congenitală a uneia sau ambelor mâini (segment distal
al membrului superior);
-apodia - absenţa congenitală a unuia sau ambelor picioare (segment distal
al membrului inferior);
-adactilia - absenţa congenitală a unuia sau mai multor degete;
-peromelia - amputaţii congenitale ale membrelor în întregime.

2. Hipoplazia sau oprirea în dezvoltare a membrelor

-micromelia - semnifică membre de dimensiuni reduse congenital;
-brachimelia - semnifică membre scurte congenital;
-acheiria semnifică absenţa congenitală a mâinii; poate fi unilateral sau
bilateral;
-micropodia - semnifică picior (segmentul distal al membrului inferior) de
dimensiuni reduse congenital;
-brachidactilia congenitală semnifică degete mai scurte;
-ectromelia (gr. ektrosis = eliminat, gr. melos = extremitate, membru)
semnifică agenezia, lipsa de dezvoltare congenitală a unuia sau mai multor oase ale
membrului superior sau inferior; frecvenţa lor a crescut după administrarea
thalidomidei;
-ectrodactilia (gr. ektrosis = eliminat, avort; gr. daktylos = deget)
semnifică absenţa congenitală a unuia sau mai multor degete, la una sau ambele
mâini;
-amputaţii congenitale fetale - pot fi parţiale sau totale, determinate de
bride amniotice sau strangulări circulare atretice.

3. Hiperplazia sau Creşterea în exces

Creşterea în exces a dimensiunii întregului membru, a unuia sau mai
multor segmente ale membrului
-macromelie - creşterea în exces a întregului membru;
-macrobrahie - creşterea în exces a braţului;
- macropodie - creşterea în exces a piciorului;
- macrodactilie - creşterea în exces a degetelor.

235
 Embriologie umană

Creşterea numerică poate afecta un membru în totalitate, unul sau mai

multe segmente ale membrului
-polimelie semnifică existenţa mai multor membre în totalitate;
-dimelie semnifică existenţa unui membru dublu;
-tribrachie semnifică existenţa a trei braţe,
-tripodie semnifică existenţa a trei picioare (piciorul ca segment distal al
membrului inferior);
-polidactilie - existenţa mai multor degete;
-polifalangie - existenţa mai multor falange; poate afecta unul sau mai
multe degete.

4. Fuzionări ale membrelor inferioare: simelia; simpodia; sirenomelia.

-simelie - alipirea membrului superior în întregul său;
-simpodie - alipirea membrului inferior în întregul său;
-sirenomelie - alipirea coapselor şi gambelor, nu şi a segmentului distal al
membrului inferior.

5. Lipsa de atrofiere
-sindactilie alipirea degetelor, ca urmare a persistenţei anormale a
membranelor interdigitale.

6. Scizionări ale membrelor

-schistomelia - sau membre despicate se produce prin sciziune parţială sau
totală a mugurilor membrelor;
-schistocheiria - sciziunea mâinii la nivelul metacarpienelor 2 – 4 cu lipsa
metacarpianului 3. Când cele două părţi prezintă şi degete supranumerare se
realizează aspectul de mână bifurcată;
-schistopodia - sciziune la nivelul piciorului (piciorul ca segment distal al
membrului inferior);

7. Inversiunile membrelor
Sunt rezultatul defectelor de rotaţie, respectiv rotaţia inversă a mugurilor
membrelor în jurul axului longitudinal. În aceste cazuri degetele picioarelor sunt
orientate dorsal sau genunchii suferă o rotaţie inversă şi constituie eleuteromelia
(termen neomologat în Nomina Embryologica).

8. Amputaţii congenitale parţiale sau totale ale segmentelor membrelor,

determinate de bride amniotice fetale sau strangulări atretice fetale. Aceste
amputaţii aparţin tipului de malformaţii congenitale numit peromelie (membre
ciuntite).

236
 Embriologie umană

În afara acestei clasificări se deosebesc:

-malformaţii congenitale ale membrelor prin tulburări ereditare metabolice;
-malformaţii congenitale ale membrelor prin perturbarea mecanismelor
reglării osteogenezei;
-malformaţii congenitale ereditare ale oaselor membrelor.

Malformaţii congenitale ale membrelor prin tulburări ereditare metabolice:

-osteogeneza imperfecta;
-gargoilismul (sindromul Hurler);
-osteocondrodistrofia deformantă (boala Morquio);
-displazia diafizară progresivă;
-displazia fibroasă;
-exostozele cartilaginoase multiple.
Aceste malformaţii interesează de regulă întreg sistemul osteoarticular.

Malformaţii congenitale ale membrelor prin perturbarea mecanismelor reglării

osteogenezei:
-nanismul hipofizar (microsomia hipofizară);
-nanismul hipergonadic;
-nanismul din hipotiroidismul congenital;
-nanismele genetice: nanismul primordial, nanismul hipofizar genetic
familial, sindromul Turner.

Malformaţii congenitale ereditare ale oaselor membrelor:

-sindromul Holt-Oram - este transmis ereditar autozomal dominant având
incidenţa 1/100000 nou-născuţi dar poate să apară sporadic ca urmare a unor
mutaţii spontane în 85% din cazuri. Sindromul Holt-Oram asociază malformaţii
congenitale ale policelui şi inimii (defect septal atrial sau defect septal ventricular);
-sindromul TAR - se transmite autozomal recesiv, asociază
trombocitopenie şi aplazia (absenţa) osului radius, care se pot însoţi de malformaţii
cardiace congenitale precum tetralogia Fallot, defectul septal atrial şi malformaţii
congenitale renale.

V. 1. 4. 1. Malformaţii congenitale musculare la nivelul membrelor

V. 1. 4. 1. a. Malformaţii congenitale musculare primare:

-Aplazia musculară - (absenţa muşchilor) poate fi izolată sau poate

interesa grupe musculare, acestea din urmă sunt mai severe, produc tulburări de
statică şi dinamică. Sunt descrise: aplazia muşchiului branhioradial, aplazia
muşchilor extensorii radiali ai carpului, aplazia muşchiului cvadriceps femural,
aplazia muşchiului biceps femural.

237
 Embriologie umană

-Miopatiile congenitale - sunt afecţiuni cu caracter distrofic şi

degenerativ, de cauză ereditară - familială - şi transmitere, de cele mai multe ori,
autozomal dominantă. Se caracterizează prin degenerarea, de diverse grade, a
fibrelor museulare, cu atrofie, hipotonie şi hiperplazia ţesutului conjunctiv.
Tulburările motorii corespund gradului leziunii şi întinderii grupelor musculare
afectate. Sunt interesaţi, în mare măsură, muşchii proximali, ai centurii
scapulare şi pelvine, la care se pot asocia şi alte grupe musculare. unele dintre
ele, care apar în copilărie, se însoţesc de pseudohipertrofii, cum sunt:
-forma pseudohipertrofică Duchenne a cărei transmitere este legată de
cromozomul X, cu apariţie precoce după naştere şi evoluţie progresivă;
-forma facio-scapulohumerală (sindromul Erb) se transmite autozomal
dominant, apare între 6 şi 20 ani, ulterior cuprinde şi muşchii membrului
inferior.
-Miotonia distrofică Steinert este o afecţiune ereditară cu transmitere
autozomal dominantă, cu debut în copilărie. Se caracterizează prin procese de
degenerescenţă şi atrofie ale muşchilor feţei, m. sternocleidomastoidian, muşchilor
antebraţului şi muşchilor mici ai mâinii. Sunt afectaţi muşchii striaţi ai scheletului,
miocardul, muşchii netezi ai tubului digestiv şi diferite alte sisteme şi organe:
sistem nervos, endocrin, ochii, etc.

V. 1. 4. 1. b. Malformaţii neuromusculare

Legătura indisolubilă dintre muşchi - organele efectoare - şi sistemul

nervos face ca multe dintre afecţiunile nervoase congenitale să se reflecte direct
asupra dezvoltării muşchilor. În această categorie se înscriu o gamă întreagă de
afecţiuni congenitale începând cu cele ale sistemului nervos central, neuronului
motor periferic, nervilor periferici, joncţiunii neuromusculare (plăcile motorii) şi
terminând cu piciorul strâmb congenital.
-Miastenia gravis - este o afecţiune frecvent familială, inclusă în grupa
bolilor autoimune, cu tulburări în transmisia mesajelor contractile la nivelul
sinapselor neuromusculare Se caracterizează prin astenie şi slăbire progresivă a
forţei musculare şi afectează mai întîi muşchii extrinseci ai globului ocular şi
deglutiţiei, producând oftalmoplegie, diplopie, ptoză palpebrală şi disfagie.
Ulterior, sunt interesaţi alţi muşchi ai gâtului, muşchii centurii scapulare şi
pelvine, masticatori şi ai mimicii, devenind gravă şi letală prin prinderea
muşchilor respiratori.
-Piciorul strâmb congenital - constă în poziţii vicioase ale piciorului cu
menţinerea piciorului într-una din poziţiile fetale. Piciorul strâmb congenital
constituie rezultatul „opririi în dezvoltare”, cu menţinerea piciorului într-una
din poziţiile fetale (Böhm M.). Dezvoltarea anormală a piciorului în viaţa
intrauterină poate fi de natură endogenă (factori genetici) şi exogenă (factori de

238
 Embriologie umană

mediu). Apariţia piciorului strâmb congenital este influenţată de factori

neuromusculari: perturbarea legăturii neuromusculare sau a conexiunii
neuronului motor periferic cu sistemul extrapiramidal în perioada dezvoltării
intrauterine, produce dezechilibrul tonusului de postură dintre muşchii agonişti
şi antagonişti (flexori-extensori) ai piciorului. Un alt factor incriminat în apariţia
piciorului strâmb congenital este hipervitaminoza A şi/sau B, administrarea de
aminopterine sau de antivitamina acidului folic în fazele critice ale dezvoltării.
Piciorul strâmb congenital constituie una dintre cele mai frecvente
malformaţii ale membrelor inferioare, reprezintă circa 1/3 din totalul
malformaţiilor congenitale, este de două ori mai frecvent la băieţi (65%).
Se deosebesc atât forme izolate de picior strâmb congenital (picior
varus, valgus, ecvinus, talus) cât şi forme asociate (picior varus ecvin sau talus
valgus).

Forme izolate:
-Picior varus - prezintă o puternică adducţie (inversiune), o deviație a
piciorului spre înăuntru, (fr., lat. varus), sprijinul se face pe marginea laterală iar
faţa plantară priveşte medial. Piciorul varus este reductibil în plan frontal;
-Picior ecvin - (fr. équin, lat. equinus = de cal) axul longitudinal al
piciorului este în continuarea axului gambei, datorită flexiei plantare. Piciorul
ecvin este reductibil în plan sagital;
-Picior valgus - deviație a piciorului în afară, (fr., lat. valgus) sprijinul se
face pe marginea medială, faţa plantară este orientată lateral. Bolta piciorului în
aceste cazuri este inversată, planta apare convexă; piciorul se află în flexie dorsală,
flectat pe gambă. Piciorul strâmb valgus este în abducţie permanentă (eversiune);
-Picior talus - (lat. talus = călcâi, astragal; astragal = primul dintre oasele
tarsiene ale piciorului; Picior talus = Picior răsucit) picior flectat pe gambă, în
flexie dorsală permanentă. Flexia dorsală permanentă a piciorului pe gambă nu
permite piciorului să ia contact cu solul decât prin călcâi.

Forme asociate:
-Piciorul talus valgus, frecvenţă 20%; piciorul se prezintă în flexie dorsală
pronunţată pe faţa antero-laterală a gambei şi în abducţie. Când deformarea este
puţin evidentă, întreaga plantă se sprijină pe sol, iar când convexitatea plantară este
mult mai accentuată, sprijinul se face pe antepicior. Călcâiul proemină inferior şi
este orientat medial. Tricepsul sural este atrofiat iar gamba este subţire.
-Piciorul varus ecvin este în adducţie şi flexie plantară. Planta priveşte
medial. Piciorul este rotat medial, în abducţie şi în jos, călcâiul este ridicat iar
maleola fibulară proemină sub tegument.
Examinarea piciorului strâmb congenital varus equin relevă următoarele aspecte:
-porţiunea posterioară a piciorului este în equin;

239
 Embriologie umană

-marginea laterală a plantei este orientată în jos;

-marginea medială a plantei este orientată cranial;
-flexia plantară modifică unghiul format de axa gambei cu axa piciorului
ceea ce accentuează poziţia varus a piciorului şi evidenţiază ecvinul.
Piciorul varus equin este cea mai frecventă formă, reprezintă 80 ‒ 90 % din
totalul cazurilor de picior strâmb congenital, celelalte tipuri fiind rare. Incidența
piciorului strâmb varus equin este de aproximativ 1: 1 000 de nou-născuţi vii, din
care aproximativ 50% cazuri sunt forme clinice bilaterale. Deformația este mai
frecvent întâlnită la bărbaţi decât la femei, având un raport (sex ratio) de 2:1.

V. 1. 4. 1. c. Malformaţii congenitale musculare care însoţesc malformaţiile

congenitale osteoarticulare

-Artrogripoza multiplă congenitală - se caracterizează prin distrofii,

atrofii şi aplazii ale muşchilor scheletici, cu redoare articulară şi deformări ale
memebrelor; are caracter profund intricat, la originea acestei malformaţii se află
tulburările de diferenţiere a mezenchimului, cu substrat probabil genetic.
În articulaţiile mari (mai frecvent la nivelul articulaţiei coxofemurale şi
genunchiului) există luxaţii şi subluxaţii congenitale, datorită dezvoltării
incomplete a ţesuturilor articulare. În alte articulaţii se întâlnesc grade diferite
de limitare a mişcărilor sau poziţii vicioase în flexie. Sindromul malformativ
asociază frecvent: polidactilie, sindactilie, brahidactilie, osteoporoză,
malformaţii cardiace, etc.

VI. MORFOGENEZA ARTICULAŢIILOR

Articulaţiile sunt organe de origine mezenchimală, ca şi oasele scheletului,

pe care le leagă între ele.
La sfârşitul săptămânii a 6-a apar centri de condrificare. În luna a 3-a
fetală, mezenchimul care uneşte modelele cartilaginoase ale oaselor se resoarbe, şi
în locul său se formează schiţele cavităţilor articulare, mezenchimul din jurul lor
devenind capsulă articulară.
Aceste procese sunt programate genetic, distribuţia factorilor de de
inducţie, şi a factorilor de creştere determină particularităţile de mărime şi formă,
caracteristicile arhitecturi osoase se transmit ereditar.

VI. 1. Morfogeneza suturilor

Mezenchimul dintre marginile oaselor între care se formează o sutură se

diferenţiază, alcătuind ligamentul sutural, ce prezintă 5 straturi care separă
marginile osoase şi două straturi periostice cale le unesc la suprafaţă.

240
 Embriologie umană

În perioada fetală şi în cea de creştere postnatală, formarea de ţesut osos

are loc în două straturi marginale, proliferative, ce corespund stratului profound -
osteogen al periostului de pe feţele nesuturale ale oaselor. Ţesutul osos format, se
extinde din ambele margini, către stratul mijlociu al ligamentului sutural.
După terminarea perioadei de creştere, ligamentul sutural poate fi înlocuit
total cu ţesut osos, realizând o sinostoză.

VI. 2. Morfogeneza sindesmozelor

Dezvoltarea sindesmozelor se face din mezenchimul care se condensează

şi se dispune între modelele cartilaginoase ale oaselor alăturate, organizarea sa
dând naştere membranelor interosoase şi ligamentelor.

VI. 3. Morfogeneza gonfozelor

Dezvoltarea gonfozelor se produce prin organizarea mezenchimului din

jurul sacilor dentari primitivi.
Ligamentul periodontal sau alveolo-dentar se structurează în funcţie de rata
de creştere a rădăcinii dinţilor şi peretelui alveolar, el având rol nu numai în funcţia
dintelui, ci şi în erupţia sa. Uneori, în ligamentul periodontal s-au găsit zone de
fibrocartilaj, ca în suturi, şi chiar anchiloza dintelui prin sinostozare.

VI. 4. Morfogeneza articulaţiilor sinoviale-diartroze

Sunt cele mai mobile şi complexe ca structură, fapt pentru care dezvoltarea
lor a fost amplu studiată. Ele se dezvoltă din mezenchimul interzonal, de regulă,
între oasele encondrale.
Forma şi structura, caracteristice fiecărei articulaţii sinoviale sunt
determinate în primul rând genetic. Factorii funcţionali mecanici intervin în mod
secundar în remodelarea articulaţiilor sinoviale, care începe în viaţa intrauterină,
când intră în acţiune musculatura scheletică şi presiunile intraarticulare, ca rezultat
al tonusului muscular.
Mezenchimul interzonal se individualizează după ce are loc diferenţierea
modelelului cartilaginose al scheletului,.
Odată cu apariţia modelelor cartilaginoase, al căror strat periferic este
format de pericondru, între capetele lor se organizează mezenchimul interzonal sau
discul intercondral, lipsit de vase sanguine, realizând o structură trilaminară. El se
dispune în două straturi dense, ce îmbracă pericondrul de înveliş al extremităţilor
cartilaginoase = pericondrul intraarticular, şi un strat intermediar, lax, unde se
evidenţiază cantităţi mari de mucopolizaharide acide. Stratul intermediar se
continuă la periferia regiunii articulare cu mezenchimul pericondral al membrului,

241
 Embriologie umană

care este vascularizat, numit şi mezenchim extrablastemal.

O parte a mezenchimului extrablastemal se condensează spre a forma
capsula articulară, în continuitate cu pericondrul modelelor cartilaginoase, iar in
capsulă se vor diferenţia ulterior ligamentele articulare capsulare.
Straturile dense ale mezenchimului interzonal şi o parte a stratului
intermediar vor fi încorporate şi participă împreună cu pericondrul la formarea
cartilajelor articulare, ce cresc în suprafaţă datorită activităţii mitotice a celulelor
cartilaginoase. Restul mezenchimului stratului intermediar se diferenţiază în
mezenchimul sinovial, care, la periferie, primeşte vase sanguine.
Mezenchimul sinovial prezintă în partea centrală celule mezoteliale, plate,
care iniţial acoperă şi suprafaţa cartilajelor articulare. Acest strat mezotelial va
dispare o dată cu formarea cavităţii sinoviale sau articulare şi apariţia mişcărilor.
Mezenchimul sinovial, prin capacitatea sa de a produce condroitinsulfaţi,
se deosebeşte de mezenchimul extrablastemal, ceea ce demonstrează faptul că se
poate transforma în cartilaj.

Formarea cavităţii sinoviale

Knese si Knoop (1961), precum şi Saunders şi colab.(1962), sugerează că
formarea cavităţii sinoviale este rezultatul procesului de moarte celulară controlată
genetic.
-În articulaţia şoldului începe să se formeze la feţii de 20 ‒ 30 mm în
săptămânile a 8-a – a 9-a, fiind pe deplin formată la fătul de 50 mm.
-La nivelul genunchiului, mezenchimul interzonal se observă în
săptămânile a 7-a – a 8-a. Meniscurile şi ligamentele încrucişate se
individualizează în săptămâna a 8-a, înainte de apariţia cavităţii articulare, care
începe să se formeze în săptămâna a 9-a şi devine unitară în săptămâna a 14-a.
-În articulaţia umărului, mezenchimul interzonal se individua1izează la
embrionul de 20 de mm, iar cavitatea articulară apare la fătul de 34 mm.
-La cot, cavitatea articulară apare la embrionul de 14 mm şi este formată
complet la fătul de 30 – 39 mm.
-Elementele articulaţiilor mâinii se individualizează la embrionul de 12 –
20 mm, iar cavitatea sinovială la fătu1 de 30 – 50 mm (Andersen si Bro-
Rasmussen, 1961).
Formaţiunile accesorii ale unor articulaţii sinoviale reprezentate de
meniscuri, discuri, ligamente intraarticulare, se dezvoltă după cele două concepţii
actuale: fie din mezenchimul extrablastemal, respectiv din capsula articulară şi
pericondru, fie din mezenchimul sinovial.
Se afirmă astfel că meniscurile şi discurile iau naştere din ţesutul capsular
prin condrificare parţială şi extensie în cavitatea articulară, care va fi
compartimentată complet în cazul articulaţiilor discale şi incomplet în cele
meniscale.

242
 Embriologie umană

VI. 4. 1. Morfogeneza articulaţiei coxofemurale

Articulaţiile sunt organe de origine mezenchimală, ca şi oasele scheletului,

pe care le leagă între ele. Articulaţiile membrelor se formează prin vacuolizare şi
resorbţia mezenchimului dintre viitoarele piese scheletice. Cavitatea articulară a
articulaţiei coxofemurale începe să se formeze la feţii cu o lungime vertex-coccis
de 20 – 30 mm, în săptămănile a 8-a – 9-a şi este deplin formată la fătul de 50 mm.
Articulaţia coxofemurală este un element determinant în statica şi mersul
biped, o piesă joncţională între corp şi membrul inferior, a cărei morfologie extrem
de precisă asigură o perfectă stabilitate şi mobilitate.
Dezvoltarea embrionară şi fetală nu asigură articulaţiei coxofemurale decât
o morfologie aproximativă, departe de precizia mecanică necesară staţiunii şi
mersului biped. De la naştere şi până la maturitatea completă, ce survine în jurul
vârstei de 16 ani, şoldul în creştere cunoaşte o evoluţie lungă, dirijată de numeroşi
factori, toţi esenţali în armonia lor. Atingerea unuia sau a mai multora provoacă
tulburări de creştere ce antrenează un viciu anatomic definitiv, responsabil de o
atingere funcţională imediată sau potenţială. Cunoaşterea şoldului normal în cursul
creşterii, cu etapele deosebite ale dezvoltării sale, este esenţială pentru abordarea
patologiei şoldului la copil. Articulaţia şoldului se dezvoltă intrauterin ca un tot
unitar, totalitatea constantelor sale fiind prezente încă înaintea apariţiei spaţiului
articular. Studiul embriologic relevă primordialitatea capului femural faţă de cotil
şi rolul lui inductor în modelarea cotilului.
Şoldul se formează dintr-o matrice cartilaginoasă maleabilă în care apar
primele puncte principale de osificare la nivelul diafizei femurale, ilionului,
ischionului, pubisului şi se dezvoltă cartilajele de creştere care determină
morfologia articulară.
Piesa femurală, mai dezvoltată la extremitatea sa superioară, dispune de un
cartilaj de conjugare destinat creşterii diafizare şi de un masiv cartilaginos de
creştere din care se vor forma trei centri de osificare situaţi în: capul femural,
marele trohanter, micul trohanter.
Piesa cotiloidiană este formată din trei nuclei primitivi situaţi în ilion,
ischion, şi pubis. Această piesă joacă rolul de inductor pentru bazin şi membrele
inferioare. Convergenţa celor trei nuclei prin unirea cartilajelor de creştere duce la
formarea cartilajului în „Y” perfect centrat în fundul viitorului cotil, care împreună
cu morfologia sa în stea cu trei braţe reprezintă caracteristici esenţiale care asigură
creşterea concentrică şi dezvoltarea. Se mai observă nucleul capului cotilului,
prelungit spre marginea posterioară, limbusul fibrocartilaginos şi labrumul
glenoidal.
Cronologia creşterii şi dezvoltării articulaţiei coxofemurale poate fi
determinată radiologic.

243
 Embriologie umană

La embrion schiţele osoase apar în următoarea ordine: la 6 săptămâni

pentru femur, la 9 săptămâni pentru ilion, la 13 săptămâni pentru ischion, la 18
săptămâni pentru pubis.
La nou-născut cele trei nuclee primare de osificare ale bazinului şi nucleul
diafizar femural sunt singurele vizibile; între 3 şi 6 luni după naştere se schiţează
nucleii capului femural iar între 4 şi 9 ani apar nucleii marelui şi micului trohanter;
între 14 şi 15 ani are loc închiderea definitivă a cartilajelor de conjugare.
În timpul creşterii, mai ales în primii 2 ‒ 3 ani după naştere, diversele
constituente morfologice ale şoldului evoluează astfel:
-unghiul cotiloidian măsoară 25 – 30° la naştere şi scade progresiv până la
10 ani când ajunge la 8 – 10°;
-unghiul cervico-diafizar se stabilizează precoce la 130°;
-unghiul de antetorsiune al colului descreşte progresiv în aceeaşi perioadă.

VI. 4. 1. 1. Morfogeneza embrio-fetală a şoldului

a) Perioada embrionară - mezenchimatoasă - este marea etapă a

diferenţierii embrionare. Ea este marcată de transformări zilnice considerabile, care
determină existenţa şi apoi morfologia specifică a membrelor. La 4 săptămâni
embrionul măsoară 0,5 cm în lungime şi deja apar mugurii membrelor care au o
dezvoltare rapidă. La 6 săptămâni embrionul îşi dublează lungimea, iar la partea
proximală a mugurelui membrului inferior mezenchimul se organizează în coloane
celulare, din care apar femurul şi osul iliac. Viitorul cap femural ia aspect sferic de
la început şi adaptarea capului femural la acetabul se schiţează clar printr-o zonă de
demarcare constituită din celule grupate în coloane. Celulele mezenchimatoase
încep să-şi schimbe forma, nucleul se rotunjeşte şi apare substanţa fundamentală.
Aceste modificări pregătesc apariţia fazei cartilaginoase.
b) Perioada fetală - cartilaginoasă - începe la 2 luni, este o fază de
maturaţie şi creştere în care macheta cartilaginoasă înlocuieşte mezenchimul.
La 11 săptămâni fătul măsoară 5 cm lungime iar diferenţierea este precisă.
Nucleul capului femural are 2 mm în diametru, colul este scurt şi se distinge marele
trohanter. Dispoziţia nervilor şi vaselor de sânge are o topografie asemănătoare cu
cea a adultului. Spaţiul articular se formează prin liză celulară masivă la nivelul
joncţiunii iliaco-femurale, de la periferie spre centru. Colul este retroversat cu 10°,
iar înclinarea acetabulară este de 40° în plan sagital şi 70° în plan vertical.
La 16 săptămâni fătul măsoară 10 cm şi are o conformaţie infantilă.
Membrul inferior este în flexie - rotaţie externă - abducţie, poziţie de
stabilitate pentru şold. În partea centrală a osului iliac apare nucleul osos cu
expansiune periferică, apoi la nivelul pubisului şi ischionului. Diafiza femurală se
osifică masiv. Numai capul femural rămâne cartilaginos, înconjurat de capsulă şi
sinovială. Muşchii se maturează şi nervii pătrund în capsula articulară, ligamentele
şi piesele osoase.

244
 Embriologie umană

La 20 de săptămâni fătul măsoară 16 cm lungime. Capul femural are 7 mm

în diametru, diafiza femurală este osificată până în regiunea subtrohanteriană, dar
capul rămâne cartilaginos. Orientarea colului se inversează, anteversie până la 60 –
70°, după care descreşte progresiv (măsurarea lui este dificilă din cauza colului
scurt).
De la 5 la 9 luni creşterea este intensă, fătul atingând la naştere 50 de cm.
La naştere capul femural are diametrul de 12 mm, colul este scurt, marele
trohanter este foarte dezvoltat. Unghiul cervico-diafizar are 150°, iar anteversia se
stabilizează la 30 – 40° la naştere. Acetabulul are formă circulară, adâncimea lui
fiind proporţională cu presiunea exercitată pe capul femural.

VI. 4. 1. 2. Dezvoltarea postnatală a şoldului

a) Dezvoltarea cotilului - la naştere cavitatea cotiloidă are forma unei

jumătăţi de sferă, cu interiorul perfect regulat. Cartilajul în „Y” este situat la
joncţiunea celor trei piese osteocartilaginoase, asigurând creşterea cotilului în
înălţime, lărgime şi grosime. Macheta cartilaginoasă posedă la naştere forma
viitoarei cavităţi cotiloide. Ea este concavă în jos pentru a acoperi perfect capul
femural şi se prelungeşte înapoi printr-un proces ascuţit, orientat în jos şi în afară.
Osificarea acoperişului cotilului rezultă din două procese asociate: cea mai
mare parte a acoperişului osos se formează prin osificare encondrală şi va fi format
din ţesut osos spongios, în timp ce marginile internă şi externă vor rezulta prin
osificare pericondrală şi vor fi formate din os compact (Laureson, 1965). Bedouelle
a arătat încă din 1954 că dezvoltarea osoasă a cotilului se efectuează în mai multe
faze:
-prima fază (în timpul primului an) - acoperişul osos se dezvoltă rapid în
jos, la naştere oblicitatea lui fiind deja importantă; unghiul cotiloidian format de
înclinarea acoperişului cu linia cartilajului în „Y” este de 30°, această oblicitate
descreşte până la 20° în jurul vârstei de 6 luni.
-faza a doua - începe de la sfârşitul celui de al doilea an şi se termină la
vârsta de 4 ani; această fază constă într-o extensie a acoperişului osos în afară, prin
dezvoltarea talusului cotiloidian. Rezultă astfel o mai bună acoperire a capului
femural, care se traduce prin creşterea rapidă a unghiului de acoperire. După
această creştere în lărgime a acoperişului, urmează o acalmie care durează până la
7 ani.
-faza a treia - durează de la 7 ani până la pubertate. Până la 10 ani,
creşterea cotilului este paralelă cu cea a capului femural. La vârsta pubertăţii pe
marginea externă apare un punct de osificare complementar, care contribuie la
formarea unui talus proeminent, ascuţit în afară şi în jos, reducând înclinarea
acoperişului la 0 şi crescând acoperirea externă. Cartilajul în „Y” se sudează
complet înaintea apariţiei osificării în punctul complementar al crestelor iliace, fapt
ce realizează sfârşitul creşterii cotilului.

245
 Embriologie umană

Dezvoltarea extremităţii femurale superioare se face în mai multe etape:

-la naştere - extremitatea superioară a diafizei osificate este coafată de
epifiza medială, articulată cu cotilul (marele trohanter) şi de una laterală, în
prelungirea diafizei (micul trohanter). Colul femural este redus la un şanţ între
metafiza osificată şi epifiza cartilaginoasă, cartilajul de conjugare este rectiliniu,
orizontal şi total extracapsular (Ogden).
-între 3 şi 6 luni - marginea înferioară a cartilajului de conjugare ia forma
unui arc de boltă ogivală, cu cei doi versanţi aproape egali. Apare nucleul cefalic,
iar lărgimea colului este mai mare decât lungimea.
-între 18 luni şi 4 ani - cartilajul de conjugare este limitat în jos de
osificarea metafizară, în sus şi înăuntru prin nucleul cefalic mărit şi în sus şi în
afară prin nucleul de osificare al marelui trohanter ce apare aproximativ la 4 ani.
Cartilajul păstrează forma de arc de boltă ogivală. Versantul său medial este numit
cartilaj cefalic şi prezintă două porţiuni, una superioară, oblică în jos şi înăuntru,
mărginită de nucleul cefalic şi alta, mai scurtă, verticală în jos, corespunde unei
bombări inferioare a colului, asigurându-i creşterea în lungime. Versantul lateral,
paralel cu marginea superioară a colului este oblic în sus şi înăuntru şi asigură
creşterea în grosime a colului. Diferenţa de activitate a celor doi versanţi permite
colului să crească mai mult în lungime decât în grosime.
-între 7 şi 11 ani - morfologia extremităţii superioare a femurului este deja
apropiată de cea a adultului. Cartilajul cefalic este situat în plin cap femural, ceea
ce dovedeşte participarea metafizei la formarea părţii inferioare a capului femural.
În jurul nucleului cefalic cartilajul diminuă progresiv, până ajunge la grosimea unui
cartilaj articular. La vârsta de 9 ani apare nucleul de osificare al micului trohanter.
-la 13 ani la fete şi la 15 ani la băieţi - se închide cartilajul de conjugare
femural, începând din partea intermediară, apoi cefalică şi terminând cu zonele
trohanteriene inferioare ale capului femural.

VI. 4. 1. 3. Evoluţia imaginii radiologice a articulaţiei şoldului

Imaginea radiologică a şoldului cunoaşte o serie de modificări specifice

perioadelor de dezvoltare ale articulaţiei coxofemurale.
1) la nou-născut:
-la nivelul femurului: epifiza superioară nu este vizibilă radiologic, fiind
cartilaginoasă; diafiza osificată se lărgeşte la partea superioară, limita sa fiind
vizibilă sub forma a două versante egale, separate de un vârf plasat pe axul
diafizar.
-la nivelul cotilului se distinge acoperişul plat sau uşor convergent, înclinat
posterior faţă de orizontală. Pubisul şi ischionul, slab dezvoltate, apar ca un cleşte
de rac. Lipsa nucleului cefalic, variabilitatea înclinaţiei acoperişului cotilului,
inexistenţa „U”-lui radiologic, imposibilitatea măsurării axelor colului, fac ca

246
 Embriologie umană

criteriile de normalitate să fie greu de stabilit. Reperele lui Hilgenreiner şi arcul

cervico-obturator Shenton-Ménard permit aprecierea dezvoltării normale a
extremităţii superioare a metafizei osificate.

Figura nr. 13. Schema pelvisului osos vizibil radiologic la nou-născut şi cadranele
Ombredanne. 1. linia Hilgenreiner. 2. osul iliac. 3. ramul ischiatic. 4. ramul pubian. 5.
nucleul primar al capului femural. Unghiul acetabular are valoarea de 25.

2) la 6 luni:
-la nivelul femurului este de remarcat apariţia nucleului de osificare al
capului, iar spina colului iese în evidenţă.
-la nivelul cotilului, acoperişul devine uşor concav în jos şi începe să se
orizontalizeze treptat. Apariţia centrului de osificare a capului facilitează
interpretarea radiologică. Nucleul trebuie să se situeze în cadranul infero-intern al
lui Ombredanne. Arcul cervico-obturator devine mai uşor de interpretat.
3) la 18 luni au loc următoarele modificări vizibile radiologic:
-apariţia imaginii cu aspect de „U” la vârsta de 2 ani;
-prezenţa nucleului de osificare al marelui trohanter la 4 ani;
-inelul ischiopubian se închide fără sudură completă la 5 ani;
-apariţia nucleului de osificare al micului trohanter la 9 ani;
-completarea marginii externe a acoperişului cotilului la 13 ani;
-sudura completă a cartilajelor de creştere la 16 ani.
Aspectul radiologic normal al coxofemurale este stabilit pe baza unor
criterii unanim acceptate:
-centrajul articular cu 4 repere esenţiale: nucleul cefalic situat sub linia
inferioară a cartilajului în „Y”, nucleul cefalic plasat înăuntrul verticalei care

247
 Embriologie umană

coboară din marginea externă a acoperişului cotilului, fundul cotilului subţire

(evaluat prin lărgimea „U”-ului radiologic), continuitatea arcului cervico-obturator;

Radiografia nr. 1. Radiografie antero-posterioară de bazin la un băiat de 6 ani şi 6 luni 1.

Osul iliac; 2. Osul pubis; 3. Ischionul; 4. Cartilajul de creştere în Y. 5. Cartilajul dintre
ischion şi pubis. 6. Epifiza femurală proximală (superioară). 7. Marele trohanter în stadiul
de osificare. 8. Cartilajul de creştere (metafiza).

-aspectul extremităţii superioare femurale: nucleul cefalic trebuie să fie

omogen şi să aibă marginea regulată; axele colului femural sunt studiate în spaţiu
cu ajutorul unghiului de înclinare cervico-diafizară (normal 125 – 140° şi cu
unghiul de anteversie cervico-diafizară (aproximativ 35° la nou-născut, scade la
10° la adult);
-aspectul cotilului: unghiul „C” de înclinare al acoperişului cotilului este
format de linia cartilajului în „Y” şi linia de înclinare a acoperişului osos având o
descreştere progresivă de la valoarea de 30° la naştere, până la anulare în perioada
pubertară; unghiul „CE” (Wiberg) este format din verticala ridicată din centrul
capului şi tangenta la marginea exterioară a cotilului pornită din centrul capului
femural. Valoarea lui este mică în primele luni şi progresează până la pubertate în
jurul valorii de 30 – 35°. Începând cu vârsta de 18 luni pot fi interpretate şi
radiografiile de profil.

VI. 4. 2. Malformaţiile congenitale ale extremităţilor articulare ale oaselor

Defectele de formare ale extremităţilor articulare ale oaselor şi

248
 Embriologie umană

formaţiunilor ligamentare stau la baza luxaţiilor congenitale de umăr, şold,

genunchi.

VI. 4. 2. 1. Luxaţia congenitală de şold

Luxaţia congenitală a şoldului constă în deplasarea intracapsulară postero-

superioară a capului femural cu deformarea consecutivă a rebordului acetabular. La
naştere, o dată cu dispariţia factorilor de stres, evoluţia se face, în mai mult de
jumătate din cazuri, spre vindecare spontană.
Exceptional de rar luxaţia congenitală de şold poate apare încă de la
naştere purtȃnd denumirea de luxatie teratogenă. În primele 7 ‒ 8 luni după naştere
întȃlnim displazia luxantă de şold, afecţiune în care cotilele sunt displazice,
capetele femurale nu sunt conţinute în totalitate de cavităţile cotiloide fiind plasate
în faţa acestora; de cele mai multe ori colul femural este antevers.

Clasificare
1. Luxaţia teratogenă este prezentă de la naştere; este foarte rară, are
caracter net familial. Luxaţia congenitală de şold constă într-o întârziere a
dezvoltării componentelor osoase ale articulaţiei coxofemurale. Capul femural al
cărui centru de osificare se osifică lent şi deficitar, ca şi acetabulul, devin
incongruente. Uneori capul femural este deplasat pe faţa laterală a osului iliac,
unde, prin presiune, îşi creează un nou şi fals acetabul. Concomitent întârzie
osificarea ramurii ischiopubiene a coxalului, iar formaţiunile ligamentare şi capsula
sunt laxe şi slab dezvoltate. În asemenea condiţii membrul inferior apare scurtat şi
rotat lateral, iar mersul este clătinat. Modificările din şold atrag deformări ale
coloanei vertebrale (lordoză), tulburări de statică şi dinamică.
2. Displazia de şold sau boala luxantă sau Maladia luxantă congenitală de
şold - este o displazie (gr. dis = fără, greşit; gr. plasia=formare, producere,
construire) a articulaţiei coxofemurale, iar luxaţia propriu-zisă se produce la cȃteva
luni de la naştere (pȃnă la 7 ‒ 8 luni); este cea mai frecventă formă.
Maladia luxantă congenitală de şold este o afecţiune determinată de
malformaţii ale structurilor anatomice care s-au dezvoltat în perioada embrionară şi
reflectă aspecte morfologice diferite, de la displazia însoţită de uşoara subluxaţie a
capului femural la luxaţia totală a şoldului.
Termenul „maladie luxantă congenitală de şold” a fost propus ca înlocuitor al
termenilor „displazie luxantă de şold” care a fost utilizat în ultimii 70 de ani (Klisic
1989); termenul de „luxaţie congenitală de şold” datează de pe vremea lui
Hippocrates din Cos (460 ÎCh. ‒ 377 ÎCh.), care a descris această afecţiune şi a
semnalat faptul că ea se produce în uter.
Este deja bine stabilit că şoldul poate apărea luxat în perioada antenatală,
neonatală sau prenatală, că şoldurile sunt uneori stabile sau instabile, că maladia

249
 Embriologie umană

luxantă congenitală de şold nu are doar o singură cauză. După unii autori, luxaţia
şoldului se produce cel mai frecvent intrauterin sub acţiunea unor factori mecanici
preponderenţi, fiind uneori favorizată de o hiperlaxitate ligamentară genetică,
forţele mecanice rezultate din interacţiunea dintre instabilitatea anatomică a
şoldului şi malpoziţia uterină.
Luxatia poate fi uni sau bilaterală, în majoritatea statisticilor bilateralitatea
fiind cea mai frecventă. În cazul celor unilaterale, mai frecvent afectat este şoldul
stȃng. Într-un număr restrȃns de cazuri se asociază cu alte malformaţii (splina
bifida, picior strȃmb congenital - picior talus valg congenital în special la fete).
Incidenţa inegal răspȃndită pe glob; în medie este de 3‰; excepţional de rară la
rasa galbenă; practic neîntȃlnită la rasa neagră. Sexul feminin este mult mai afectat,
proporţia dintre cele două sexe în literatură fiind în cazul luxaţiei de 7/1. În
displazia luxantă această proporţie nu depăşeşte 3/1. Luxaţia congenitală de şold
are un net caracter familial, incidenţa familială în 40% din cazuri, boala întȃlnindu-
se uneori la mai mulţi membri ai aceleiaşi familii, dar poate apare şi
sporadic, transmiterea ereditară nedepăşind 10% din cazuri.

Etiologia este multifactorială, mutaţii ale mai multor gene în asociaţie cu factorii
de mediu. Cauzele sunt incomplet elucidate. Cea mai acceptată teorie este „Teoria
opririi în dezvoltare a articulaţiei şoldului”.

Manifestari clinice Se descriu trei etape cu semne anatomo-clinice particulare la

nou-născut, sugar şi copilul în vȃrstă de peste 1 an.
1) La nou-născut prezenţa luxaţiei congenitale de şold se evidenţiază prin
instabilitatea şoldului, folosind manevre precum cele descrise de Ortolani, Barlow.
Acestea pun în evidenţă mobilitatea capului femural în raport cu cotilul.
2) Perioada de sugar corespunde simptomatologiei care evidenţiază luxaţia
de şold constituită, ireductibilă şi conţine trei tipuri de semne.
a. Semnele de scurtare ale membrului inferior; aceste semne au valoare doar în
luxaţia de şold unilaterală;
-semnul lui Ombredanne: copilul fiind în decubit dorsal, se flectează
coapsele la 90° pe bazin, gambele fiind plasate paralel şi flectate, astfel ca
picioarele să se sprijine pe planul mesei de examinare, maleolă lȃngă maleolă,
Aplicȃnd pe genunchi un plan drept se constată că de pe partea luxată genunchiul
este mai coborȃt;
-semnul lui Savariand-Galeazzi: copilul culcat în decubit dorsal, se
flectează coapsele la 90° pe bazin şi gambele la 90° pe coapse, se evidenţiază
diferenţa de lungime a membrelor inferioare;
-inegalitatea de înăltime a pliurilor fesiere;
-oblicitatea fantei vulvare către partea bolnavă;
-asimetria pliurilor de pe faţa internă a coapselor.

250
 Embriologie umană

b. Semnele de laxitate capsulară:

-exagerarea rotaţiei interne;
-exagerarea rotaţiei externe;
-exagerarea adductiei.
3) La copilul în vȃrstă de peste 1 an se constată modificarea poziţiei în
ortostatism: copilul se sprijină pe membrul inferior mai scurt, imprimȃnd
membrului sănătos o semiflexie a genunchiului. În mers, copilul prezintă
schiopătare, determinată atȃt de scurtarea reală a membrului luxat cȃt şi de
insuficienţa muşchiului fesier mijlociu.
În luxaţia bilaterală mersul este legănat „de raţă”, şoldurile apar lărgite,
există hiperlordoză lombară, feţele interne ale coapselor sunt îndepărtate între ele
la partea superioară. Copilul se sprijină pe membrul inferior bolnav, bazinul
basculează spre partea opusă în timp ce umerii şi trunchiul se înclină spre partea
bolnavă pentru a compensa axul de echilibru.
Poziţia culcat evidenţiază o mare parte din semnele descrise la sugar, la
care se adaugă scurtarea membrului inferior datorată ascensiunii marelui trohanter.

Diagnostic imagistic În explorarea radiologică convenţională a şoldului se

utilizează radiografia de profil, radiografia de faţă a bazinului şi coxometria.
Deoarece nou-născuţii şi copii prezintă preponderent la nivelul şoldului ţesut
cartilaginos, care nu poate fi vizualizat prin radiografie plană, se folosesc metode
complementare: ultrasonografia, tomografia computerizată, artrografia şi rezonanţa
magnetică.
Radiografia de profil a şoldului. Această incidenţă oferă o excelentă
imagine a extremitătii antero-externe a marginii cotiloidiene, a interliniei articulare
cu care este tangentă şi a capului femural de profil, putȃndu-se face o apreciere
corectă a congruenţei cap-cotil în plan antero-posterior.
Radiografia de faţă a bazinului. Ca poziţie de bază este folosit
ortostatismul. În malformaţia luxantă de şold, nucleul capului femural apare cu
întȃrziere; în mod normal la 66% dintre copii apare la vȃrsta de 4 luni; momentul
apariţiei este important, dar şi mai mult aspectul său, deoarece în cazul luxaţiei
congenitale de şold este hipoplazic, comparativ cu congenerul de la şoldul sănătos.
Radiografia antero-posterioară (de faţă) a unui şold efectuată în poziţia
corespunzătoare poate aprecia deplasarea laterală sau în sus a capului femural,
respectiv dezvoltarea acetabulului prin următoarele elemente radiologice:
-Cadranele lui Ombredanne rezultă din trasarea a două linii perpendiculare
între ele, una verticală care trece prin sprȃnceana cotiloidă şi una orizontală dusă
prin cartilajele în Y. În prezenţa unei luxaţii congenitale a şoldului la copilul care
nu a mers, nucleul capului femural poate fi găsit în cadranul infero-extern iar la
copilul care a început să meargă în cadranul supero-extern.
-Arcul cervico-obturator Shenton-Menard format de conturul superior al

251
 Embriologie umană

găurii obturatoare şi conturul inferior al colului inferior, continuu în mod normal,

este întrerupt; nucleii de osificare ai ischionului şi pubisului de partea afectată sunt
mai puţin dezvoltaţi iar sincondroza ischio-pubiană mai largă.
-măsurarea unghiului de înclinaţie a acetabulului: linia tangentă la
conturul superior al cavităţii cotiloide formează cu orizontala ce trece prin cartilajul
în Y un unghi care măsoară în mod normal, în jurul vȃrstei de 1 an, aproximativ
25°; în prezenţa unei luxaţii congenitale, unghiul depăşeşte 30°
Coxometria . Are ca scop definirea cu precizie a arhitecturii coxofemurale
prin măsurarea anumitor unghiuri de referinţă, utile în aprecierea unei displazii.

Prognostic Dacă luxaţia este identificată imediat după naştere capul femural poate
fi uşor repus la locul sau normal. La naştere, odată cu dispariţia factorilor de stres,
evoluţia se face, în mai mult de jumătate din cazuri, spre vindecare spontană. În
restul cazurilor se produce constituirea definitivă a luxaţiei sau subluxaţiei şoldului.
Luxaţia netratată devine tot mai greu de redus şi scad considerabil şansele de
vindecare.

Radiografia nr. 2. Radiografie de bazin antero-posterioară. Vȃrsta: 19luni.

Displazie luxantă congenitală a şoldului stȃng: unghiul acetabular stȃng 35°, capul
femural stȃng situat în cadranul supero-extern, deplasat în sus şi lateral, femurul şi
nucleul capului femural au aspect hipoplazic de partea luxată, arcul cervico-
obturator întrerupt de partea luxată, nucleii ischipubieni dehiscenţi, cu aspect „în
ghiara de crab”; osificare diminuată a femurului stȃng (de partea luxată).

252
 Embriologie umană

Întrebări- MORFOGENEZA SCHELETULUI

1. Displazia luxanta de sold e. arcul vertebral

a. este favorizata de laxitatea 5. Primul os al scheletului care
ligamentara începe osificare este:
b. este mai frecventa la baieti a. scapula
c. are caracter familial b. sternul
d. diagnosticul timpuriu se stabileste c. clavicula
prin ultrasonografie d. tibia
e. diagnosticul timpuriu se stabileste e. coxalul
prin radiografie plana
6. Scheletul axial se dezvoltă dinː
2. Membrele: a. mezoderm paraxial
a. sunt vizibile la începutul b. mezoderm intermediar
săptămânii a 4- a sub formă de c. mezoderm lateral
muguri d. ectoderm superficial
b. sunt vizibile în săptămâna 5-a sub e. endoderm
forma de muguri
c. conţin oase derivate din 7. Centrii secundari de osificareː
mezodermul somatic a. se găsesc în epifiză
d. conţin oase formate prin osificare b. se găsesc în diafiză
encondrală c. se găsesc în metafiză
e. mugurii membrelor superioare d. apar în majoritatea cazurilor după
apar cu 2 zile mai devreme decât naştere
mugurii membrelor inferioare e. nu apar niciodată înainte de naştere

3. Ţesutul conjunctiv al membrelor ia 8. Absenţa membrelor se numeşte:

naştere din: a. amelie
a. mezodermul paraaxial b. micromelie
b. crestele neurale c. simelie
c. mezodermul intermediar d. polimelie
d. somite e. sirenomelie
e. mezodermul lateral
9. Nanismul hipofizarː
4. Din notocord se formezăː a. este produs de hiposecreţia de STH
a. nucleul pulpos al discurilor b. este produs de hipersecreţia de
intervertebrale STH
b. inelul fibros al discurilor c. este de tip armonic
intervertebrale d. asociază retard psihic
c. corpul vertebral e. asociază voce infantile
d. ligamentele galbene

253
 Embriologie umană

Anexă- MORFOGENEZA SCHELETULUI

Cartilaj de
creştere

Lama nr. 1. Secţiune prin femur şoarece A2G. Osificarea modelului cartilaginos.
Coloraţie Hematoxilină– Eozină. (Ob. X 30)

Spiculi osoşi Linia vasculară

Cartilaj hipertrofic

Cartilaj hialin
Cartilaj seriat

Lama nr. 2. Secţiune prin femur. Coloraţie Hematoxilină– Eozină. Cartilaj de

crestere.(Ob. X 7)
254
 Embriologie umană

Bibliografie

1. Ago T., Sadoshima J. GDF15, a cardioprotective TGF-beta superfamily

protein. Circ Res 98 (3): 294. 2006
2. Ahn S., Joyner L. Alexandra In vivo analysis of quiescent adult neural
stem cells responding to Sonic hedgehog. Nature 437 (7060): 894–7. 2005
3. Andersson O., Reissmann E., Ibáñez C. Growth differentiation factor 11
signals through the transforming growth factor-beta receptor ALK5 to
regionalize the anterior-posterior axis. EMBO Reports 7 (8): 831–7. 2006
4. Andronescu A. Anatomia dezvoltării omului, ed. Med. Bucureşti, 1987
5. Asai-Coakwell M,. French C., Berry K., Ye M., Koss R., Somerville M.,
Mueller R., van Heyningen V., Waskiewicz A., Lehmann O. GDF6, a
novel locus for a spectrum of ocular developmental anomalies. American
Journal of Human Genetics 80 (2): 306–15. 2007
6. Bakre M.M., Hoi A., Mong J.C., Koh Y.Y., Wong K.Y., Stanton L.W.
Generation of multipotential mesendodermal progenitors from mouse
embryonic stem cells via sustained Wnt pathway activation. J. Biol. Chem.
282 (43): 31703–12. 2007
7. Bhardwaj G., Murdoch, B., Wu D., Baker D.P., Williams K.P., Chadwick
K., Ling L.E., Karanu F.N. et al. Sonic hedgehog induces the proliferation
of primitive human hematopoietic cells via BMP regulation. Nature
Immunology 2(2): 172–80. 2001
8. Böhm M. The embryologic origin of club-foot The Krüppelfürsorgestelle
of the City of Berlin in St. Hildegard's Hospital J Bone Surg Am. 01; 11
(2): 229 – 259. 1929
9. Brachet J., Alexandre H., Introduction to Molecular Embryology,
Heidelberg Science Library, 2nd edition, 2014
10. Buxton P., Edwards C., Archer C., Francis-West P. Growth/differentiation
factor-5 (GDF-5) and skeletal development. J Bone Joint Surg Am. 83-A
Suppl 1 (Pt 1): S23–30. 2001
11. Chang C., Hemmati-Brivanlou A. Xenopus GDF6, a new antagonist of
noggin and a partner of BMPs. Development 126 (15): 3347–57. 1999
12. Chen C., Ware S., Sato A., Houston-Hawkins D., Habas R., Matzuk M.,
Shen M., Brown C. The Vg1-related protein Gdf3 acts in a Nodal
signaling pathway in the pre-gastrulation mouse embryo.
Development 133 (2): 319–29. 2006
13. Chircor Lidia, Dina Constantin, Variante anatomice şi malformaţii
congenitale Editura Paco Bucureşti, 2007
14. Chircor Lidia, Embriologie Generală, Editura Ex Ponto, 2010
15. Chircor Lidia, Surdu Loredana, Compendiu de Embriologie, Editura Ex
Ponto, 2012 Chircor L., Surdu L., Embriologie umană, Editura Ex Ponto,
2014

255
 Embriologie umană

16. Chiriac M., Zamfir M., Antohe D., Anatomia trunchiului, vol.II,
Universitatea de medicină şi farmacie Iaşi, 1991
17. Cohard L.R., Netter's Atlas of Human Embryology, updated edition
Saunders edit. 2013, Elsevier Inc. 2015
18. Collins P. Gray's Anatomy, 40thed. Churchill Livingstone, Edit. 2009
19. Cunningham N., Jenkins N., Gilbert D., Copeland N., Reddi A., Lee S.
Growth/differentiation factor-10: a new member of the
transforminggrowth factor-beta superfamily related to bone
morphogenetic protein-3. Growth Factors 12 (2): 99–109.1995
20. Francis-West P, Parish J., Lee K. Archer C. BMP/GDF-signalling
interactions during synovial joint development. Cell Tissue Res 296 (1):
111–9. 1999
21. Galazios G, et al. Vascular endothelial growth factor gene polymorphisms
and pregnancy. J Matern Fetal Neonatal Med. 22(5):371-8. 2009
22. Geormăneanu M. Patologie indusă prenatal Ed. Medicală Bucureşti, 1989
23. Gilbert Scott F. Morphogenesis and Cell Adhesion. Developmental
biology, 6th ed. Sunderland, Mass: Sinauer Associates, 2000
24. Gilbert Scott F. Developmental biology, 9th ed. Sunderland, Mass: Sinauer
Associates, 2010
25. Green R. The human embryo Research debates, Oxford Univ. Press, 2001
26. Hanel M., Hensey C. Eye and neural defects associated with loss of
GDF6. BMC Dev Biol 6: 43. 2006
27. Harfe Brian D., Scherz J. Paul, Nissim Sahar, Tian Hua, McMahon P.
Andrew, Tabin J. Clifford Evidence for an Expansion-Based Temporal Shh
Gradient in Specifying Vertebrate Digit Identities. Cell 118 (4): 517–28.
2004
28. Harrison M.R., Evans M.I. The Unborn Patient, 3rd ed. 2001
29. Herpin A., Lelong C., Favrel P. Transforming growth factor-beta-related
proteins: an ancestral and widespread superfamily of cytokines in
metazoans, Dev Comp Immunol 28(5): 461 85. 2004
30. Hino J., Kangawa K., Matsuo H., Nohno T., Nishimatsu S. Bone
morphogenetic protein-3 family members and their biological
functions. Front Biosci 9: 1520–9. 2004
31. Holmes K. et al. Vascular endothelial growth factor receptor-2: structure,
function, intracellular signalling and therapeutic inhibition. Cell Signal.
19(10) 2003-12. 2007
32. Hreinsson J., Scott J., Rasmussen C., Swahn M., Hsueh A., Hovatta O.
Growth differentiation factor-9 promotes the growth, development, and
survival of human ovarian follicles in organ culture, J Clin Endocrinol
Metab 87 (1): 316–21. 2002

256
 Embriologie umană

33. Hsiao E., Koniaris L., Zimmers-Koniaris T., Sebald S., Huynh T., Lee S.
Characterization of growth-differentiation factor 15, a transforming
growth factor beta superfamily member induced following liver
injury. Mol Cell Biol 20 (10): 3742–51. 2000
34. Ingham Philip W., Nakano Yoshiro, Seger Claudia Mechanisms and
functions of Hedgehog signalling across the metazoa. Nature Reviews
Genetics 12 (6): 393406. 2011
35. Ingham P. W., McMahon A.P. Hedgehog signaling in animal
development: Paradigms and principles. Genes & Development 15 (23):
3059–87. 2001
36. Jain L. et al. The role of vascular endothelial growth factor SNPs as
predictive and prognostic markers for major solid tumors. Mol Cancer
Ther. 8(9):2496-508. 2009
37. Juengel J., Bodensteiner K., Heath D., Hudson N., Moeller C., Smith P.,
Galloway S., Davis G., Sawyer H., McNatty K. Physiology of GDF9 and
BMP15 signalling molecules. Anim Reprod Sci. 82-83: 447–60. 2004
38. Khalil N. TGF-beta: from latent to active. Microbes Infect. 1 (15): 1255–
63. 1999
39. Kim J., Wu H., Lander A., Lyons K., Matzuk M., Calof A. GDF11
controls the timing of progenitor cell competence in developing
retina. Science 308(5730): 1927–30. 2005
40. Kolupaeva V. et al. The B55α regulatory subunit of protein phosphatase
2A mediates fibroblast growth factor-induced p107 dephosphorylation and
growth arrest in chondrocytes. Mol Cell Biol. 33(15):2865-78. 2013
41. Kouros-Mehr, H., Werb Z. Candidate regulators of mammary branching
morphogenesis identified by genome-wide transcript analysis. Dev
Dyn. 235 (12): 3404–12. 2006
42. Lancaster E., Pedisich P. Congenital Malformations Australia 1981-1992
Birth defects series 1. 1995
43. Larsen J. W. Development of the head, the neck, and the eyes and ears.
Human Embryol; 12: 309-51. 1993
44. Larsen J. W- Human Embryology, 3rd Edition Churchill Livingstone, 2001
45. Larsen J. W- Anatomy: Development, Function, Clinical Correlations,
Saunders, 2002
46. Levine A., Brivanlou A. GDF3 at the crossroads of TGF-beta
signaling. Cell Cycle 5(10): 1069–73. 2006
47. Levine A., Brivanlou A. GDF3, a BMP inhibitor, regulates cell fate in
stem cells and early embryos. Development 133 (2): 209–16. 2006
48. Liu S., Dontu G., Mantle I,D., Patel S., Ahn N.S., Jackson K.W., Suri P.,
Wicha M.S. Hedgehog Signaling and Bmi-1 Regulate Self-renewal of
Normal and Malignant Human Mammary Stem Cells. Cancer
Research 66 (12): 6063–71. 2006

257
 Embriologie umană

49. Lopez-Coviella I., Follettie M., Mellott T., Kovacheva V., Slack B., Diesl
V., Berse B., Thies R., Blusztajn J. Bone morphogenetic protein 9 induces
the transcriptome of basal forebrain cholinergic neurons. Proc Natl Acad
Sci USA 102 (19): 6984–9. 2005
Massague J. How cells read TGF-ß signals. Nature Rev. Mol. Cell. Biol. 1,
169-178 2000
50. McPherron A.C., Lawler A.M., Lee S.J. Regulation of skeletal muscle
mass in mice by a new TGF-beta superfamily member. Nature 387(6628):
83–90. 1997
51. Mitchell L.E.; Adzick N.S., Melchionne J., Pasquariello P.S., Sutton L.N.,
& Whitehead A.S. Spina bifida. Lancet 364 (9448): 1885–1895. 2004
52. Moore K.L., Persaud T.V., Before We Are Born, 5th ed., 2003
53. Moore K. L., Mark G. Torchia, T.V.N. Persaud The Developing Human:
Clinically Oriented Embryology, 10th edition, Elsevier edit. 2014
54. Nusse Roel, Varmus Harold E. Wnt genes. Cell 69 (7): 1073–1087. 1992
55. Nusse R. May Wnt signaling and stem cell control. Cell Res. 18 (5): 523–
7. 2008
56. Nusse Roel, Varmus Harold Three decades of Wnts: a personal
perspective on how a scientific field developed. The EMBO
Journal 31 (12): 2670–2684. 2012
57. O'Keeffe G., Dockery P., Sullivan A. Effects of growth/differentiation
factor 5 on the survival and morphology of embryonic rat midbrain
dopaminergic neurones in vitro. J Neurocytol 33(5): 479–88. 2004
58. O'Rahilly Ronan, Müller Fabiola Human Embryology and Teratology 3rd
ed. New York: Wiley-Liss, 2001
59. Ornitz D.M. et al. Fibroblast growth factors. Genome Biol. 2(3): 3005.1-
12. 2001
60. Poirier J., Catala M., Poirier I., Baudet J. Leçons d'embryologie humaine,
4ème ed. Paris, Vigot, 2006
61. Ranga V. Tratat de anatomia omului, Ed Med Bucureşti, 1990
62. Rankin C., Bunton T., Lawler A., Lee S. Regulation of left-right patterning
in mice by growth/differentiation factor-1. Nat Genet 24 (3): 262–5. 2000
63. Sadler T.W., Langman J., Langman's Medical embryology, 12th edition
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2013
64. Schmidt Ana-Nadia, Embriologie Specială, ed. Intelcredo, 2002
65. Schoenwolf G.C., Bleyl S.B., Brauer P.R., Larsen’s human Embryology,
5th edition. Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
66. Sido - Gridorescu Fr., Embriogie Generală şi specială, Edit. Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006
67. Slack J. Essential Developmental Biology, Oxford Blackwell Sci, 2001

258
 Embriologie umană

68. Truksa J., Peng H., Lee P., Beutler E. Bone morphogenetic proteins 2, 4,
and 9 stimulate murine hepcidin 1 expression independently of Hfe,
transferrin receptor 2 (Tfr2), and IL-6. Proc Natl Acad Sci USA 103 (27):
10289–93. 2006
69. Williams Peter L. Gray's Anatomy 38th, ed./edited by Peter L. Williams et
al. Edinburgh; New York: Churchill Livingstone, 1995
70. Woll P.S., Morris J.K., Painschab M.S. et al. Wnt signaling promotes
hematoendothelial cell development from human embryonic stem cells.
Blood 111 (1): 122–31. 2008
71. Wu H., Ivkovic S., Murray R., Jaramillo S., Lyons K., Johnson J., Calof A.
Autoregulation of neurogenesis by GDF11. Neuron 37 (2): 197–207. 2003
72. Wu L.M. et al. A single nucleotide polymorphism in the vascular
endothelial growth factor gene is associated with recurrence of
hepatocellular carcinoma after transplantation. Arch Med Res. 40(7):565-
70. 2009
73. Zimmers T., Jin X., Hsiao E., McGrath S., Esquela A., Koniaris L. Growth
differentiation factor-15/macrophage inhibitory cytokine-1 induction after
kidney and lung injury. Shock 23 (6): 543–8. 2005

259
 Embriologie umană

MORFOGENEZA EXTREMITĂŢII CEFALICE

Dezvoltarea extremităţii cefalice la om, forma, mărimea şi aşezarea

etajelor neural şi visceral constituie rezultatul acţiunii mai multor factori.
Staţiunea bipedă cu aşezarea capului perpendicular pe coloana vertebrală
determină condiţii specifice de echilibru şi mişcare a capului. Baza craniului
formează unghiul selar - unghi specific omului - care duce la creşterea capacităţii
cutiei craniene, determină o rezistenţă sporită şi profilul spiralat al craniului pe
secţiune medio-sagitală. Totodată se dezvoltă articulaţia craniului cu coloana
vertebrală, iar axul antero-posterior al cavităţii bucale şi al foselor nazale devine
aproape perpendicular pe axul longitudinal al corpului, formând un unghi aproape
drept, specific omului.
Diferenţierea limbajului articulat şi a modului de hrănire omnivor induc
retracţia viscerocraniului, reducerea dimensiunilor arcadelor alveolo-dentare,
dispariţia botului existent la animale, apariţia protuberanţei mentoniere specific
umane, plasarea porţiunilor incipiente ale aparatului de import al materiei la nivelul
feţei dar şi transformarea cavitaţii bucale, foselor nazale şi sinusurilor paranazale în
organe de rezonanţă.
Perfecţionarea şi dezvoltarea encefalului condiţionează apariţia, mărimea
şi forma neurocraniului care-l susţine şi protejează; neurocraniul este situat
deasupra viscerocraniului, are axul longitudinal orientat antero-posterior. Globii
oculari nu mai sunt plasaţi în părţile laterale ale capului ci medial, în viscerocraniu,
fapt ce determină vederea binoculară şi măreşte câmpul vizual.

I. MORFOGENEZA CRANIULUI

Scheletul capului este format din: neurocraniul (condrocraniu) ce

adăposteşte creierul, oasele plate de origine membranoasă care formează bolta
craniului şi viscerocraniul care provine din arcurile branhiale.
Condrocraniul se formează din celulele crestelor neurale care migrează din
tubul neural distal şi vor da naştere oaselor bazei craniului. Aceste oase se dezvoltă
dintr-un model cartilaginos care se osifică prin osificare encondrală. Cele patru
zone primare ale condrocraniului sunt: occipitală, orbito-temporală, otică şi
etmoidală. Regiunile occipitală şi otică sunt cordale, iar regiunile orbito-temporală
şi etmoidală sunt precordale, reflectând extensia implicării notocordului.
Calota craniană este formată anterior de scuama osului frontal, posterior de
scuama osului occipital, lateral de către oasele parietale şi scuama oaselor
temporale. Oasele late ce formează calvaria sunt oase dezvoltate prin osificare
desmală, denumite şi oase de membrană, care nu iau naştere pe seama unui model
cartilaginos ci se osifică direct din ectomezenchim. Aceste oase se mineralizează

260
 Embriologie umană

prin câteva centre de osificare şi nu îşi termină creşterea în timpul vieţii fetale. La
18 săptămâni de gestaţie oasele frontale sunt mineralizate, se apropie dar nu
fuzionează. Suturile fibroase, moi, care le unesc, permit deformarea calvariei şi
creşterea craniului atât prin apoziţie la nivelul suturilor cât şi prin depunere a
matricei premineralizate (osteoid) de-a lungul marginilor suturilor. Calota prezintă
6 suturi: 2 coronare, una sagitală (între oasele parietale), 2 lambdoide (între oasele
parietal şi interparietal) şi una metopică. Din punct de vedere anatomic sutura este
o structură simplă ce conţine cele două plăci osoase separate printr-un spaţiu îngust
în care se găsesc celule stem osteogenice, imature şi care se divid rapid; o parte din
ele se vor diferenţia în osteoblaşti şi vor forma ţesut os nou.
Viscerocraniul ia naştere din cele şase perechi de arcuri branhiale ce se
formează la om începând cu ziua a 22-a de gestaţie, în direcţie cranio-caudală de
fiecare parte a faringelui. Piesele osoase care compun viscerocraniul se dezvoltă
din cartilajele arcurilor branhiale formate din materialul mezenchimal al fiecărui
arc branhial şi celule migrate din crestele neurale.

I. 1 Factori moleculari care intervin în morfogeneza cranio-facială

Elementele scheletice ale arcurilor branhiale derivă din crestele neurale şi

din mezodermul lateral. Dezvoltarea adecvată a arcurilor branhiale se bazează pe
exprimarea genelor Hox.
Alţi factori implicaţi în diferenţierea arcurilor branhiale sunt Prx1 şi Prx 2
(gene din clasa homeobox), proteinele „homeodomain” din familia Dlx (Dlx1, Dlx
2, Dlx 3, Dlx 5 şi Dlx 6) şi membri ai familiei Nkx de gene homeobox. Analiza
expresiei şi funcţiei genelor Dlx sugerează faptul că ele determină evoluţia
regională specifică a ectomezenchimului arcurilor branhiale.
Căile de semnalizare ce acţionează pentru a regla creşterea oaselor
calvariei şi morfogeneza suturilor craniene implică diferiţi factori de transcripţie
precum MSX1 şi MSX2 (două gene homeobox Msh-like), Shh, BMPs (BMP2 şi
BMP4), TGF şi Twist dar şi receptorii tirozinkinazei FGFRs şi liganzii lor FGFs.
Importanţa semnalelor FGF/FGFR în dezvoltarea craniului uman a fost
descoperită prin demonstrarea închiderii premature a suturilor, cu producerea
craniostenozelor (sindroamele Apert, Crouzon, Pfeiffer) şi sunt des cauzate de
mutaţii ale genelor FGFR. Astfel FGFR joacă un rol cheie în procesul de
proliferare-diferenţiere al celulelor stem osteogene la nivelul suturii coronare în
perioada fetală.
Craniostenozele pot fi produse şi de mutaţii în MSX2. Atât MSX1 cât şi
MSX2 se exprimă în mezenchimul suturilor şi sunt induse de BMP4. Deficitul de
Msx1 ca şi deficitul izoformei FGFR2 (IIIb) la şoarece determină defecte ale
mandibulei, în timp ce ruptura genei Msx2 determină un defect central al osului
frontal. Căile de semnalizare BMPs, Msx şi FGF/ FGFRs reglează interacţiunea

261
 Embriologie umană

ţesuturilor în timpul morfogenezei suturilor şi formarea oaselor calvariei.

Implicarea FGFRs în craniostenoze şi anomalii ale membrelor (acondroplazia,
displazie tanatoforica) susţine ideea că dezvoltarea craniofacială şi dezvoltarea
membrelor utilizează căi comune de semnalizare care la om rămân a fi elucidate.

I. 2. Etapele dezvoltării craniului

După originea şi vechimea oaselor sale craniul apare constituit din:

-paleocraniul care cuprinde craniul branhiogen (oasele care provin din
materialul arcurilor branhiale),
-neocraniul alcătuit din oase de provenienţă encodrală şi desmală,
dezvoltate ulterior în filogeneză.
Oasele şi morfologia capului la adult sunt net deosebite de capul fetusului.
În ontogeneza oaselor craniului se deosebesc trei stadii:
-stadiul membranos sau desmocraniul,
-stadiul cartilginos sau condrocraniul,
-stadiul osos sau craniul osos definitiv.

I. 2. 1. Desmocraniul

Desmocraniul se constituie direct prin codensarea mezenchimului care

înconjoară veziculele cerebrale primitive în săptămânile 5 – 6 de viaţă intrauterină.
Acest blastem mezenchimatos se scindează într-o zonă profundă, din care derivă
meningele cerebrale şi o capsulă mezenchimatoasă situată superficial, care se
osifică prin osificare directă, membranoasă, în luna a doua de viaţă intrauterină,
constituind oasele calotei craniene.
La nivelul extremităţii cefalice, procesul de osificare desmală
caracterizează oasele feţei şi calvariei: frontal, parietal, scuama temporalului,
solzul osului occipital, maxilar, zigomatic, vomer, nazal, lacrimal, osul timpanic,
apofizele pterigoide, cea mai mare parte a aripilor osului sfenoid şi mandibulei.
Osul frontal (os frontale) formează peretele anterior al cutiei craniene,
participă la formarea etajului superior al feţei, are raporturi suturale cu o parte din
oasele feţei, a căror dezvoltare o influenţează. Se dezvoltă ca os de membrană, cu
excepţia spinei nazale (spina nasalis) care este os encondral.
Centrii primari de osificare apar în luna a 2-a i.u. în dreptul marginii
supraorbitale (margo supraorbitalis). Fiecare din aceşti doi centri formează câte o
jumătate din partea verticală (squama frontalis) şi partea orizontală (pars orbitalis)
a osului frontal. În a 2-a lună de viaţă aceste jumătăţi se apropie pe linia mediană,
delimitând între ele sutura metopică (sutura metopica). Lama internă a osului
frontal este iniţial paralelă cu lama externă dar cunosc un ritm de creştere diferit,
lama internă încetinindu-şi ritmul de creştere destul de precoce, în timp ce lama

262
 Embriologie umană

externă continuă să se dezvolte. În interiorul spongioasei dintre cele două lame au

loc precese de resorbţie osoasă şi migrare celulară pe seama cărora se dezvoltă
cavitatea sinusurilor frontale.
Forma şi dimensiunile sinusului frontal se modifică odată cu forţele ce iau
naştere la nivelul aparatului dento-maxilar. Înainte de naştere are aspectul unui
fund de sac ce măsoară 4 mm înălţime, 3,5mm lungime, 2 mm lăţime; la finele
primului an de viaţă începe să se dezvolte, dublându-şi lăţimea la vârsta de 4 ani
iar între 9 – 11 ani atinge 50% din mărimea definitivă, după care creştere foarte
lent pâna la vârsta de 25 ani.
Procesul de sinostozare a celor două jumătăţi ale frontalului are loc între
luna a 6-a după naştere şi finele celui de al 3-lea an iar la vârsta de 7 – 8 ani sutura
dispare.
Centrii de osificare secundari apar după naştere, în grosimea septului nazal
cartilaginos (septum nasi), prin osificarea sa rezultând lama perpendiculară a osului
etmoid şi spina nazală a osului frontal.
Osul parietal (os parietale) este un os de membrană a cărui osificare se
face printr-un centru de osificare dublu sau multiplu care apare la finele lunii a 2-a
de viaţă i.u. în dreptul tuberului parietal (tuber parietalis). Spaţiile situate între
oasele bolţii craniene sunt acoperite cu membrane fibroase transformându-se
ulterior în suturi. Sutura sagitală (sutura sagittalis) interpusă între oasele parietale,
se închide complet la vârsta de 30 ani deşi oasele parietale vin în contact pe linia
mediană după vârsta de 22 ani. Sinostozarea precoce a suturii sagitale determină
lipsa de dezvoltare a oaselor parietale perpendicular pe linia sutură cu modificarea
aspectului craniului care devine scafocefal (scafocefalie). Sutura coronară (sutura
coronalis) situată între oasele parietal şi frontal, intersectează sutura sagitală la
nivelul fontanelei anterioare. Sinostozarea precoce bilaterală a suturii coronare
determină alungirea craniului (turicefalie) iar sinostoza unilaterală provoacă
asimetria craniului (plagiocefalie). Sutura lambdoidă (sutura lambdoides) dispusă
între parietal şi solzul osului occipital se intersectează cu sutura sagitală la nivelul
fontanelei posterioare. Sutura coronară dispare după vârsta de 30 ani iar sutura
dintre parietale şi occipital nu dispare niciodată (Andronescu). Sinostozarea
precoce a suturilor sagitală, coronară şi lambdoidă determină aspect conic al
craniului (oxicefalie). Suturile dispar datorită procesului de osificare care se
iniţiază între tăbliile interne ale oaselor calvariei, începând de la sutura sagitală,
continuând cu suturile coronară şi lambdoidă şi apoi cea scuamoasă.
Scuama osului temporal (pars squamosa) se osifică pe seama unui centru
de osificare unic, situat la baza procesului zigomatic. Pe parcursul primului an de
viaţă, scuama osului temporal, formată prin osificare desmală, acoperă porţiunea
petromastoidiană dezvoltată prin osificare encondrală şi fuzionează cu aceasta
alcătuind osul temporal.
Osul occipital (os occipitale) se formează prin combinarea proceselor de

263
 Embriologie umană

osificare membranoasă la nivelul solzul osului occipital cu osificare encondrală

pentru restul occipitalului.
Solzul osului occipital (squama occipitalis) prezintă în porţiunea
supraoccipitală câte un centru de osificare care poate fi simplu sau dublu pentru
fiecare jumătate de os. Ulterior are loc fuziunea acestor centri într-un singur centru
osos, dispus în dreptul protuberanţei occipitale externe. Lama cartilaginoasă care
separă solzul osului occipital de exoccipitale permite alunecarea solzului în timpul
naşterii, cu micşorarea diametrului longitudinal al craniului. La vârsta de 2 ani are
loc sinostoza dintre solz şi părţile laterale ale occipitalului.
La naştere, între oasele calotei se evidenţiază zone în care nu s-a produs
osificarea, zone numite fontanele: anterioară, sagitală, posterioară, antero-laterale,
postero-laterale.
Fontanela anterioară (fonticulus anterior) este situată între osul frontal şi
cele două parietale, la intersecţia suturilor coronară şi sagitală. La naştere are formă
de romb 2,5 / 5 cm, cu axul mare dispus antero-posterior. După naştere are loc un
proces de regresie, care se intensifică după luna a 6-a postnatal odată cu sudarea
celor două jumătăţi ale osului frontal. La finele primului an de viaţă fontanela
anterioară nu mai este vizibilă dar se poate palpa iar după împlinirea vârstei de 2
ani dispare. Închiderea tardivă a fontanelei anterioare se observă în cazurile de
rahitism iar persistenţa ei poate însoţi hidrocefalia, thalasemia, etc. Închiderea
precoce a fontanelei anterioare poate determina microcefalie.
Fontanela sagitală (fonticulus sagittalis) se află în partea posterioară a
suturii sagitale, fiind închisă la 70% dintre nou-născuţi; după închidere persistă ca
foramen parietale.
Fontanela posterioară (fonticulus posterior) se observă între solzul osului
occipital şi oasele parietale, la intersecţia suturii sagitale cu sutura lambdoidă. Are
formă triunghiulară, diametrul de 1 cm, este închisă la naştere în majoritatea
cazurilor dar poate persista în primele 2 luni de viaţă.
Fontanela antero-laterală, sfenoidală (fonticulus sphenoidalis) este cuprinsă
între aripa mare a osului sfenoid, solzul osului temporal, osul frontal şi cel parietal,
are formă triunghiulară, se închide în primele sâptămâni după naştere.
Fontanela postero-laterală, mastoidiană (fonticulus mastoideus) se găseşte
la locul de întâlnire a osului parietal cu solzul occipital şi osul temporal; se închide
în primele săptămâni după naştere.

I. 2. 2. Condrocraniul

Condrocraniul reprezintă stadiul cartilaginos al dezvoltării craniului. În

săptămâna a 7-a baza craniului suferă un proces de condrificare dezvoltând o schiţă
cartilaginoasă denumită condrocraniul sau craniul primordial cartilaginos. Părţile
laterale şi bolta craniului rămân fibroase, astfel încât calvaria se osifică desmal ca
şi oasele feţei.

264
 Embriologie umană

Craniul cartilaginos se împarte într-un segmentul cordal care include

coarda dorsală şi un segment precordal.
Segmentul cordal se subdivide într-o porţiune segmentată şi alta
nesegmentată.
Porţiunea segmentată este alcătuită din două cartilaje dispuse de o parte şi
de alta a corzii dorsale, numite cartilaje paracordale, care vor fuziona alcătuind
placa bazală, viitorul bazioccipital. Posterior şi lateral placa bazală se prelungeşte
cu viitoarele exoccipitale. Din lama cartilaginoasă care le uneşte se dezvoltă
supraoccipitalele. Între baziocciptal, exoccipitale şi supraoccipital se delimitează
orificiul mare occipital (foramen magnum).
Porţiunea nesegmentată este formată de capsula auditivă, a cărei prelungire
anterioară constituie creasta parotică. Din capsula auditivă se dezvoltă stânca
osului temporal iar din creasta parotică, tegmen tympani.
Segmentul precordal conţine creierul anterior, formând cea mai mare parte
a craniului; are raporturi cu capsula nazală şi globul ocular. Segmentul procordal
include o pereche de bare cartilaginoase numite trabeculele craniului, care
fuzionează şi se dezvoltă anterior către capsula nazală, cu care fuzionează; la locul
de unire ia naştere septul nazal cartilaginos. De pe trabecule se desprind două
cartilaje: aripa orbitală situată antero-lateral şi aripa temporală situată postero-
lateral iar segmentul dintre ele constituie presfenoidul. Aripa temporală numită şi
alisfenoid devine aripa mare a sfenoidului iar aripa orbitală numită şi orbitosfenoid
devine aripa mică a osului sfenoid.
Schiţe cartilaginoase se găsesc atât în regiunea bazei craniului cât şi în
regiunea viscerocraniului; schiţa cartilaginoasă a neurocraniului precede pe cea a
feţei, baza craniului fiind complet condrificată la mijlocul lunii a 3-a de gestaţie.
Osificarea condrocraniului are loc începând cu luna a 3-a i.u..
Oase de natură encondrală sunt: cornetul inferior, corpul, aripile mici şi o
parte din aripile mari ale sfenoidului, partea bazilară a occipitalului şi procesele
exoccipitale, mezetmoidul, porţiunile pietroasă şi timpanică ale osului temporal.
Osul occipital (os occipitale) se dezvoltă pe un model cartilaginos, mai
puţin solzul osului occipital care este os desmal. Astfel cartilajul placa bazală
trimite două prelungiri, orientate dorsal şi lateral, viitoarele exoccipitale unite
dorsal prin lama cartilaginoasă a tectului sinotic, care va deveni porţiunea
supraoccipitalului până la nivelul liniei nucale superioare iar restul se dezvoltă ca
os de membrană, fuzionând imediat după naştere cu occipitalul. Partea bazală a
osului occipital se formează pe seama perechii de cartilaje paracordale şi a
primelor trei sclerotoame occipitale. În modelul cartilaginos al occipitalului, în
cursul lunii a 3-a de viaţă intrauterină, apar 4 centri de osificare care fuzionează la
vârsta de 4 ani: unul pentru bazioccipital; două pentru exoccipitale; unul pentru
supraoccipital. La naştere osul este alcătuit din bazioccipital, două exoccipitale şi
solzul osului occipital. Sudarea bazioccipitalului cu părţile laterale are loc între 3 –

265
 Embriologie umană

10 ani. Între 14 – 20 ani are loc sinostoza între corpul sfenoidului şi partea bazilară
a occipitalului.
Osul sfenoid (os sphenoidale) rezultă prin osificare encondrală în cea mai
mare partec cât şi osificare directă. Lamele pterigoide şi cea mai mare parte a
aripilor mari (extremităţile) sunt oase desmale iar corpul, aripile mici, şi rădăcinile
aripilor mari provin din osificarea modelului cartilaginos.
Schiţa cartilaginoasă a sfenoidului apare în luna a doua prin condrificarea celor
două cartilaje hipofizare. Aripa anterioară, orbitosfenoid, apare în săptămâna a 8-a
ca un rudiment al craniului cartilaginos; are formă de seceră, acoperă prin
concavitatea sa pediculul optic contribuind la formarea orificiului optic. Aripa
temporală numită şi alisfenoid va forma bilateral aripa mare a osului sfenoid iar
segmentul cuprins între originile lor devine bazisfenoid. Aripa orbitală sau
orbitosfenoid formează bilateral aripa mică a osului sfenoid, iar segmentul dintre
ele devine presfenoid. Aripa orbitală fuzionează cu capsula nazală prin cartilajul
sfenoetmoidal sub care este situată fisura orbitonazală. Sfenoidul se condrifică în
luna a doua. Acest model cartilaginos prezintă la începutul lunii a 3-a un număr de
10 centri de osificare: 2 pentru orbitosfenoid, 2 pentru alisfenoid, 2 pentru
bazisfenoid, 2 pentru presfenoid, 2 pentru porţiunea bazală a lamei alare, devenită
lingula.
Pentru segmentele osului sfenoid care se formează prin osificare directă,
apar: un centru de osificare pentru feţele orbitală şi temporală aparţinând aripilor
mari; un centru pentru procesul pterigoidian, mai puţin cârligul, care este os
encondral.
Bazisfenoidul se sudează cu presfenoidul în luna a 8-a iar imediat după
naştere aripile mari se sudează cu restul osului, astfel că după unirea aripilor mari
cu corpul, osul sfenoid se întinde de la o fosă temporală la cealaltă. În luna a 3-a
i.u. lama pterigoidiană laterală se sudează parţial cu aripa mare, delimitând orificiul
oval primitiv, situat pe versantul posterior al acestei suduri; în luna a 4-a i.u. se
separă un orificiu oval definitiv (foramen ovale), situat anterior, şi un orificiu situat
dorsal, denumit foramen lacerum; în luna a 5-a i.u. lamele procesului pterigoidian
se sudează între ele iar orificiul rotund şi orificiul oval sunt sunt formate definitiv.
În lunile 6 – 7 i.u. lama pterigoidiană medială fuzionează cu aripa mare iar în
perioada perinatală, în primele 4 săptămâni, aripa mare se sudează la corpul osului
sfenoid.
Cornetul sfenoidal ia naştere în lunile 4 – 6, sudarea la corpul sfenoidal
având loc la vârsta de 10 ani.
Sutura sfenoocipitală se închide complet după erupţia ultimilor molari,
după vârsta de 20 ani, contribuind semnificativ la alungirea bazei craniului.
Sinusul sfenoidal (sinus sphenoidalis) apare ca un reces al mucoasei
nazale, iniţial fără raporturi cu cartilajul sau osul sfenoid. Prin creşterea
sfenoidului, comunicarea dintre sinusul sfenoidal şi cavitatea nazală se îngustează,

266
 Embriologie umană

până la dimensiuni de 2 – 3 mm. la naştere. Recesul sfenoidal se dezvoltă caudal şi

posterior, la vârsta de 4 ani pătrunde în cornetul sfenoidal, între 8 – 10 ani ajunge
în contact cu corpul osului sfenoid, în care pătrunde în jurul vârstei de 11 ani, iar
între 12 – 15 ani poate ajunge la sincondroza sfenoocipitală (Torrigiani).
Osul etmoid (os ethmoidale) se dezvoltă encondral, pe modelul cartilaginos
al capsulei nazale, fiind alcătuit dintr-o masă mediană şi două mase laterale. Din
masa mediană, mezetmoidul, se diferenţiază septul cartilaginos al nasului, lama
perpendiculară şi crista galli. Masele laterale formează labirintul etmoidal şi
celulele etmoidale. Ţesutul mezenchimatos situat între masele laterale şi masa
mediană, străbătut de filetele nervilor olfactivi, prezintă la naştere doi centri de
osificare prin care la vârsta de doi ani se osifică alcătuind lama ciuruită (lamina
cribrosa).
La adult osul este alcătuit din două părţi: etmoidul cranian, reprezentat de
mezetmoid şi etmoidul facial. Etmoidul cranian se osifică în timpul primului an
după naştere, pornind de la un centru situat în partea postero- superioară a septului
cartilaginos, creşte în spatele septului, către vomer, cu care se uneşte la vârsta de 7
– 10 ani.
Creasta de cocoş (crista galli) se osifică pe seama a doi centri care apar la
baza ei, la vârsta de 1 – 2 ani şi fuzionează între 3 şi 4 ani.
Lama orbitală (lama orbitalis) se dezvoltă pe seama schiţei cartilaginoase
prezente la naştere, în care la vârsta de 6 luni apar doi centri de osificare iar
sudarea ei cu lama ciuruită are loc la vârsta de 8 luni.
Etmoidul facial se formează pe seama a două mase laterale de ţesut
ectomezenchimal care înconjoară sacii olfactivi, alcătuind capsula cartilaginoasă.
La mijlocul vieţii fetale, în fiecare din cei doi pereţi laterali ai capsulei nazale, apar
centri de osificare: în luna a 4-a i.u. apare câte un centru primar de osificare pentru
fiecare cornet nazal mijlociu iar în luna a 5-a i.u. pentru fiecare cornet nazal
superior. La naştere etmoidul facial este complet osificat iar în al doilea an de viaţă
se uneşte cu etmoidul cranian. Celulele etmoidale (sinus ethmoidale) sunt reduse ca
număr şi dimensiuni în perioada neonatală, dezvoltându-se mai intens după vârsta
de doi ani. Datorită numărului mare de celule care se dezvoltă într-un spaţiu redus
îşi modifică forma devenind înalte şi turtite la vârsta de 7 ani iar între 12 – 14 ani
ating forma definitivă. Lama perpendiculară (lamina perpendicularis) este
cartilaginoasă la naştere, osificarea având loc după vârsta de 4 – 6 ani, când ajunge
ca lungime la nivelul cornetului nazal inferior.
Osul temporal (os temporale) se edifică pe seama a trei piese care se
sudează între ele până la vârsta de 30 ani. Prezintă osificare directă, de membrană,
la nivelul porţiunii scuamoase şi osificare encondrală pentru restul pieselor, mai
puţin procesul stiloid care derivă din arcul doi branhial.
Stânca osului temporal (pars petrosa) se dezvoltă prin osificarea unui
model cartilaginos ce înveleşte vezicula auditivă, numit capsula otică. În grosimea

267
 Embriologie umană

stâncii se formează cavitatea urechii medii (cavum tympani), cavitatea urechii

interne (labirintul osos) şi canalul facialului, care la nivelul genunchiului este
incomplet şi se închide după naştere. Capsula cartilaginoasă care înconjoară
labirintul membranos are o porţiune anterioară, situată în jurul cohleei şi o porţiune
posterioară, în jurul utriculei, saculei şi canalelor semicirculare. Înlocuirea capsulei
cartilaginoase cu cea osoasă (labyrinthus osseus) are loc prin apariţia mai multor
centri de osificare. Centrul de osificare cohleocanalicular formează promontoriul
(promontorium), canalul semicircular posterior (canalis semicircularis posterior),
meatul acustic intern (meatus acustic internus) şi o parte din cohleea osoasă. Din
centrul de osificare situat cranial de fereastra vestibulară se dezvoltă: vestibulul cu
ampulele canalelor semicirculare anterior şi lateral, canalul facial în dreptul
genunchiului (geniculum canalis facialis), porţiunea cranială a promontoriului şi
ulterior tegmen tympani. Centrul de osificare amplasat în dreptul orificiului
posterior al apeductului vestibular dă naştere porţiunii comune a canalelor
semicirculare (crura osseum comunae) şi regiunii învecinate. Centrul de osificare
mastoidian apare după naştere, când extremitatea laterală a stâncii se dezvoltă
caudal şi posterior, formând 2/3 posterioare ale mastoidei.
Pneumatizarea procesului mastoidian are loc în trei etape, fiind completă la
vârsta de 6 ani. În prima etapă, cuprinsă între 0 – 1 an, apar recesurile canalului
timpanic şi lumenul antrului mastoidian; în a doua etapă, între 2 şi 3 ani, se
formează celulele mastoidiene, care se definitivează ca număr şi formă în a treia
etapă, între 3 şi 6 ani.

I. 2. 3. Viscerocraniul

Viscerocraniul se formează în cea mai mare parte pe seama materialului

primelor două arcuri branhiale, cu participarea crestelor neurale. Din arcul I
branhial iau naştere pars occulta şi pars aperta a procesului stiloidian, coarnele mici
şi partea superioară a osului hioid.
În săptămâna a 4-a are loc scindarea arcului I branhial în mugurii
mandibular şi maxilar şi iniţierea procesului de formare a piramidei nazale.
Mugurele maxilar dă naştere premaxilei, maxilei, osului zigomatic şi unei porţiuni
din osul temporal.
Vomerul (vomer) se osifică pe seama a doi centri care apar în luna a 2-a
i.u. în mezenchimul situat în dreptul marginii inferioare a lamei perpendiculare a
etmoidului, pe feţele laterale ale septului nazal cartilaginos. Se formează astfel
două lame osoase paramediane, lamele vomeriene, care fuzionează în decursul
lunii a 3-a de viaţă i.u. Creşterea vomerului este corelată cu creşterea septului nazal
fiind influenţată şi de dezvoltarea oaselor maxilar şi palatin (Boboc).
Cornetul nazal inferior (concha nasalis inferior) se dezvoltă encondral,
prin apariţia unui singur centru de osificare la 4 luni după naştere.

268
 Embriologie umană

Oasele lacrimal (os lacrimale) şi nazal (os nazale) se dezvoltă prin

osificare directă, printr-un singur centru osos situat în mezenchimul regiunii
nazale.
Osul zigomatic (os zygomaticus) ia naştere prin osificare de membrană,
printr-un singur centru de osificare care apare la finele lunii a 2-a de gestaţie. Prin
forma şi poziţia sa asigură legătura între oasele maxilar superior, frontal şi
temporal, fiind legat de acestea prin suturi cu o perioadă lungă de activitate, încât
contribuie la dezvoltarea craniană şi cea facială intra- şi extrauterină (J.M.Delaire).
Un important centru de creştere îl prezintă sutura zigomatotemporală, care este
considerată a fi sutura facială cu cea mai îndelungată perioadă de creştere
postnatală. Scott consideră suturile zigomatofrontală şi zigomatotemporală ca
aparţinând „sistemului de sprijin” zigomatomaxilar, care asigură după naştere,
transmiterea forţelor masticatorii la nivelul bazei craniului.
Osul palatin (os palatinum) este un os de membrană care se osifică în luna
a 2- a i.u. printr-un singur centru situat la unirea celor două lame. Se dezvoltă în
ordine cronologică: lama perpendiculară (lamina perpendicularis), apoi lama
orizontală (lamina horizontalis), procesul piramidal (processus pyramidalis) si mai
târziu procesul orbital (processus orbitalis) şi procesul sfenoidal (processus
sphenoidalis). La naştere diametrele anterior, posterior şi transvers ale osului
palatin depăşesc ca mărime diametrul vertical dar prin creşterea rapidă a feţei şi
înălţarea piramidei nazale se modifică forma osului palatin, la vârsta adultă lama
perpendiculară devenind mai mare decât lama orizontală.
Maxilarul (maxilla) este os de membrană, format prin doi centri care apar
în luna a 2-a i.u.: centrul posterior şi anterior. Centrul posterior formează jumătatea
posterioară a procesului frontal (processus frontalis), procesul zigomatic (processus
zygomaticus), 2/3 posterioare ale procesului palatin (processus palatinus), faţa
orbitală (facies orbitalis). La două săptămâni după apariţia centrului posterior se
dezvoltă centrul premaxilar, care formează jumătatea anterioară a procesului
frontal şi 1/3 anterioară a procesului palatin. Fuziunea celor doi centri are loc rapid
dar definitivarea acestui proces are loc în luna a 5-a i.u. prin formarea suturii
incisive (sutura incisive). Cele două oase incisive (os incisivum) fuzionează
median alcătuind un os care pătrunde în incizura dintre cele două maxilare propriu-
zise. Între cele două maxilare şi osul incisiv persistă un canal osos numit canalul
incisiv (canalis incisivus). Maxilarul superior se află într-o strânsă legătură cu
celelalte oase faciale şi cu oasele de la baza craniului, de care este unit prin
numeroase suturi fibroase: maxilofrontală, maxilonazală, pterigomaxilară,
zigomatomaxilară. La acestea se adaugă sutura palatină, sutura intermaxilară
anterioară şi sutura palatomaxilară.
Creşterea suturală are rol important în dezvoltarea maxilarului, datorită
condiţiilor anatomice influenţând creşterea celorlalte oase.
Creşterea maxilarului în înălţime are loc preponderent în a doua etapă a
vieţii fetale, prin creşterea osului între regiunea alveolară şi planşeul orbitei.

269
 Embriologie umană

Sinusul maxilar (sinus maxillaris) se dezvoltă în luna a 3-a i.u. prin

pătrunderea mucoasei nazale în şanţul din meatul mijlociu, orificiul de comunicare
(hiatus maxillaris) cu meatul mijlociu având la această vârstă aspectul unei
despicături orientate sagital. În luna a 2-a i.u. se alungeşte uşor iar la 7 ani capătă
forma rotundă, definitivă.
Dimensiunile sinusul maxilar la naştere sunt reduse: diametrul vertical 5
mm, longitudinal 8 mm, transversal 3,5 mm. După vârsta de 6 ani, odată cu erupţia
dinţilor definitivi, cavitatea sinusală se măreşte în sens anterior şi lateral prin
resorbţie osoasă. Creşterea în înălţime a sinusului maxilar se face prin
orizontalizarea peretelui inferior al orbitei. La vârsta de 1 an peretele inferior al
sinusului se află la 4,2 mm deasupra planşeului nazal, dar prin coborârea anuală cu
0,5 mm la vârsta de 7 ani ajunge în dreptul meatului inferior, în raport cu rădăcinile
dinţilor ce proemină în sinus. La 9 vârsta de ani peretele inferior al sinusului se află
în acelaşi plan cu podeaua cavităţii nazale. Definitivarea formei sinusului maxilar
se face printr-un proces de dezvoltare în sens posterior, între 12 – 14 ani, după
erupţia molarilor.
În dezvoltarea structurilor faciale un rol deosebit îl are fenomenul de
apoptoză. Coborârea planşeului cavităţilor nazale şi dezvoltarea sinusurilor are loc
pe seama resorbţiei osoase; expansiunea cavităţilor orbitare este rezultatul asocierii
resorbţiei cu creşterea suturală; creşterea mandibulară este un proces de apoptoză
(moarte celulară dirijată) corelat cu apoziţie osoasă.
Modificările cele mai mari ale ritmului de creştere în sens antero-posterior
au loc la nivelul maxilarelor, raporturile dintre ele modificându-se alternativ. Din
acest punct de vedere se disting trei stadii: primul stadiu prognat, stadiul progen, al
doilea stadiu prognat. După formarea celor două arcuri maxilare în săptămâna a 6-
a, raportul reciproc dintre ele arată o dezvoltare mai mare şi o poziţie mai
anterioară a maxilarului superior, caracteristic primului stadiu de prognat. După
formarea bolţii palatine şi separarea cavităţii nazale în săptămânile 8 – 10,
mandibula se dezvoltă în ritm accentuat, depăşeşte marginea anterioară a
maxilarului în luna a 5-a de viaţă intrauterină, constituind stadiul de progen. După
un interval variabil de timp, uneori prelungit până la naştere, se trece în al doilea
stadiu de prognat, prin dezvoltarea mai intensă a maxilarului, şi situarea sa pe un
plan anterior faţă de mandibulă.
Creşterea facială este un proces complex, în cadrul căruia creşterea
predominantă a unui sector determină schimbări de raporturi şi modificări de
poziţie la nivelul oaselor vecine. Trăsătura dominantă a creşterii faciale o constituie
capsula nazală şi creşterea accentuată a regiunii orbitare.
Orbita (orbita) are o dezvoltare foarte rapidă, legată de dezvoltarea
ochiului. La nou-născut are formă de piramidă triunghiulară cu un volum mediu de
6 cm³, în primii 2 ani atinge 75% din mărimea definitivă iar la adult capătă formă
de piramidă dreptunghiulară, cu un volum de 31 cm³. Poziţia orbitei se modifică cu

270
 Embriologie umană

vârsta prin îndepărtare de linia mediană, determinând creşterea lăţimii regiunii

superioare a feţei. Peretele medial al cavităţii orbitare (alcătuit din osul lacrimal,
faţa laterală a apofizei ascendente şi procesele orbitale ale palatinului) este corelat
direct cu creşterea segmentului superior al regiunii nazale şi cu creşterea la nivelul
suturilor ce leagă oasele componente. Înălţimea orbitei, la copilul mic, atinge 70%
din cea a adultului, ceea ce face ca la copilul mic etajul superior al feţei să fie mult
mai înalt decât cel inferior.
Regiunea nazală se dezvoltă în raport cu suprafaţa externă a capsulei
nazale, prin osificarea desmală a oaselor: nazale, lacrimale şi maxilare. În perioada
copilăriei cavitatea nazală creşte în toate cele trei dimensiuni dar preponderent în
înălţime. Creşterea nu este uniformă, fiecare segment al cavităţii nazale având un
ritm deosebit, corelat cu dezvoltarea craniului şi a dinţilor. Porţiunea maxilară
inferioară reprezintă jumătate din înălţimea porţiunii superioare, etmoidale, la noul
născut devenind aproape egale la adult. În raport cu creşterea craniului se constată
paralelismul perioadelor, cu creştere rapidă până la vârsta de 7 ani, mai lentă între
8 – 13 ani şi accentuat la pubertate. În raport cu dezvoltarea dinţilor, există un
proces intens de creştere a porţiunii maxilare a cavităţii nazale între 2 – 7 ani, în
perioada de formare a dinţilor definitivi şi un ritm lent între 7 – 14 ani, în perioada
de erupţiei dinţilor definitivi.
Bolta palatină ia naştere pe seama proceselor maxilare, din materialul
oaselor palatine, prin unirea proceselor palatine între ele şi cu lamele orizontale ale
oaselor palatine, la nivelul suturii palatine mediane (sutura palatina mediana) şi
suturii palatine transverse (sutura palatina transversa). Regiunea anterioară a
palatului osos primar (premaxila), se formează începând cu săptămâna a 5-a prin
osificare de membrană. Palatul secundar se dezvoltă începând cu săptămâna a 6-a.
Centrul de osificare al osului palatin apare imediat după cele ale maxilarului
superior şi este situat în regiunea găurii palatine mari (Scott). De la acest centru,
osul palatin va creşte atât orizontal, spre palat, cât şi vertical, pe partea internă a
capsulei interne, care în viaţa intrauterină se interpune în partea posterioară între
palatin şi maxilar.
Cele două jumătăţi ale bolţii palatine se unesc între ele şi cu septul nazal,
în cadrul unui proces care are loc dinspre anterior către posterior. În timpul vieţii
intrauterine creşterea bolţii palatine se face în ritm diferit în cele trei direcţii
spaţiale. Creşterea în lărgime este liniară şi mult mai amplă decât creşterea sagitală
si cea în înălţime (care este cea mai redusă). La nou născut bolta palatină este puţin
adâncă, diametrele antero-posterior şi transvers sunt aproape egale dar ulterior, pe
parcursul creşterii, diametrul antero-posterior depăşeşte diametrul transvers.
Mandibula (mandibula) derivă din mezenchimul primului arc branhial,
prin osificare directă, de membrană, mai puţin procesul coronoid şi condilul, care
se dezvoltă prin osificare encondrală. Din mezenchimul arcului I branhial se
dezvoltă cartilajul primitiv Meckel, alcătuit din două segmente distincte: un

271
 Embriologie umană

segment mandibular, situat ventral şi unul timpanic, situat dorsal. Partea anterioară
a segmentului mandibular al cartilajului Meckel, ce corespunde caninului şi
premolarului I, participă la formarea mandibulei terminându-se ventral în grosimea
simfizei mentoniere iar restul segmentului mandibular al cartilajului Meckel
involuează şi dispare în urma unui proces de moarte celulară dirijată (apoptoză).
Procesul de moarte celulară dirijată începe în pericondru în perioada formării
ţesutului osos la nivelul mandibulei. Celulele apoptotice sunt mai numeroase la
extremitatea proximală şi cea distală a cartilajului Meckel, regiuni ce corespund
procesului de mineralizare a mandibulei.
Segmentul timpanic al cartilajului Meckel corespunde urechii medii,
formând schiţa cartilaginoasă a ciocanului. Nicovala se dezvoltă pe seama unui
model cartilaginos propriu, format tot pe seama arcului I branhial dar în afara
cartilajului Meckel. În luna a patra de viată intrauterină are loc osificarea
encondrală a ciocanului şi nicovalei.
Materialul cartilajului Meckel cuprins între ciocan şi mandibulă formează
ligamentul anterior al ciocanului şi ligamentul sfenomandibular iar restul se
atrofiază după luna a 6-a i.u.
Mandibula se formează atât prin osificare de membrană pe seama ţesutul
mezenchimal al arcului I branhial, care înconjoară cartilajul Meckel cât şi prin
osificare encondrală la nivelul proceselor coronoid şi condilian.
Cartilajul Meckel direcţionează şi susţine procesul de dezvoltare şi
osificare a mandibulei. Pănă în luna a 5-a i.u. cartilajul Meckel dispare, cu excepţia
segmentului situat în dreptul protuberanţei (protuberantia mentalis), segment în
care apare centrul de osificare parasimfizar.
Osificarea mandibulei se face începând cu săptămâna a 7-a de gestaţie,
prin apariţia a 6 puncte de osificare pentru fiecare hemimandibulă (Rambud şi
Renault): 1 punct de osificare central, 1 punct incisiv secundar, 1 punct mentonier,
1 punct condilian, 1 punct coronoidian, 1 punct pentru spina Spix.
Osificarea ramurei orizontale a mandibulei se face prin activitatea
punctelor de osificare centrale.
Osificarea regiunii simfizare şi mentoniere se face prin activitatea
punctelor mentonier şi incisiv secundar; ţesutul osos rezultat din proliferarea lor se
sudează cu masa osoasă rezultată din nucleul central în luna a 9-a iar osificarea
simfizei mentoniere are loc la vârsta de 2 ani.
Osificarea ramurei ascendente a mandibulei se face pornind de la trei
puncte de osificare: condilian, coronoidian şi pentru spina Spix. În lunile 3 ‒ 4, în
masa mandibulară apar cartilajele secundare: condilian şi coronoidian. Imediat
după apariţie, cartilajul condilian începe să se osifice, încât în luna a 9-a persistă ¼
din masa acestui cartilaj, care rămâne activ până la vârsta de 21 ani. Cartilajul
condilian serveşte pentru o scurtă perioadă ca model cartilaginos pentru osificarea
apofizei coronoide, după care dispare pe parcursul lunilor 7 şi 8.

272
 Embriologie umană

La naştere, cele două jumătăţi de mandibulă sunt unite prin ţesut fibros.
Sinostozarea lor începe în luna a 3-a de viaţă şi se termină la 2 ani, când se
definitivează simfiza mentală. După naştere mandibula creşte în lungime prin
depunere de os pe marginea posterioară a ramului ascendent, iar în înălţime prin
depunere de os pe marginile alveolară şi inferioară.
Articulaţia temporomandibulară începe să se dezvolte la embrionul în
vârstă de 8 săptămâni, odată cu procesul condilian, dispus între schiţa viitorului os
zigomatic şi extremitatea superioară a cartilajului Meckel.
Odată cu apariţia modelelor cartilaginoase, mezenchimul interzonal,
existent între capetele lor se organizează realizând o structură trilaminară.
Histologic mezenchimul interzonal este avascular, organizat în trei straturi: două
straturi dense şi un strat intermediar. Straturile dense şi o parte a stratului
intermediar participă la formarea cartilajelor articulare; restul mezenchimului din
stratul intermediar se diferenţiază în mezenchim sinovial care la periferie primeşte
vase sanguine. În zona centrală a mezenchimului sinovial se observă un strat
mezotelial care dispare odată cu formarea cavităţii articulare şi apariţia mişcărilor.
După luna a 4-a de gestaţie se evidenţiază meniscul articular iar înainte de naştere
are loc unirea scuamei temporalului cu stânca şi lama timpanică, cu constituirea
osului temporal şi formarea fosei glenoide.
Mişcările mandibulei în primele luni de viaţă determină adâncirea cavităţii
glenoide, apariţia şi dezvoltarea tuberculului articular anterior, dezvoltarea
condilului mandibular, dezvoltarea şi sistematizarea componentelor cartilaginoase
şi fibroase pe suprafaţa condilului, la menisc, capsulă şi ligamente.
Dezvoltarea şi remodelarea articulaţiei temporomandibulare continuă în
viaţa postnatală. La naştere condilul mandibular este abia schiţat, fosa glenoidă este
puţin adâncă, de formă circulară, cu diametrul de aproximativ 10 mm; feţele
articulare prezintă cartilaj fibros iar după apariţia presiunilor de masticaţie acesta se
transformă în ţesut fibrocartilaginos. Tuberculul articular (tuberculum articulare) se
schiţează la 7 – 8 luni după naştere, în corelaţie cu masticarea alimentelor dure;
creşterea şi modelarea sa fiind influenţată de apariţia dentiţiei. La finele erupţiei
dinţilor deciduali, la vârsta de 2 ani – 2 ani şi jumătate, versanţii articulari
condilieni sunt constituiţi, gâtul condilului este mai dezvoltat, tuberculul articular
temporal proemină iar meniscul este complet format.
Articulaţia temporomandibulară suferă modificări de talie, formă şi
funcţie, în urma cărora se realizează un echilibru în dinamică, între articulaţia
temporomandibulară şi ocluzie. Dacă la începutul formării sale cavitatea glenoidă
priveşte lateral, mandibula având raport distalizat, ulterior, ca urmare a formării
condilului şi mişcării cavităţii articulare în jos şi înainte, mandibula ajunge la
poziţia neutrală.
Erupţia incisivilor centrali în jurul vârstei de 6 luni modelează articulaţia
temporomandibulară, determinând: creşterea condilului, adâncirea cavităţii

273
 Embriologie umană

glenoide, schiţarea tuberculului articular anterior. În directă corelaţie cu ocluzia are

loc formarea tuberculului articular şi stabilirea unghiului mandibular. Articulaţia
temporomandibulară este complet formată la vârsta de 25 ani (Riessner).
Craniul osos definitiv este alcătuit atât din oase dezvoltate pe model
cartilaginos cât şi din oase dezvoltate prin osificare directă.
Bazioccipital, exoccipital, supraoccipital, bazisfenoid, alisfenoid,
orbitosfenoid, etmoid, conca inferioară, stânca osului temporal sunt oase osificate
encondral iar restul oaselor craniului sunt oase de membrană.
Creşterea bolţii craniene în lungime (creştere antero-posterioară) are loc la
nivelul suturilor coronară şi lambdoidă, fiind strâns corelată cu creşterea bazei
craniului. Creşterea bolţii în lărgime (creştere transversală) este asigurată de
suturile sagitală, lambdoidă, parietosfenoidală şi parietotemporală. Creşterea cutiei
craniene în înălţime se face la nivelul suturilor dintre parietal şi oasele adiacente:
parietoocipitală, parietotemporală şi parietosfenoidală. Creşterea craniului are loc
atât în sens longitudinal cât şi transversal, pe seama celor două componente:
capsula mezenchimatoasă a bolţii şi componenta bazală cartilaginoasă. În
componenta bazală craniul se alungeşte rostro-caudal datorită cartilajelor de
creştere dintre oasele etmoid şi presfenoid, dintre presfenoid şi bazisfenoid, dintre
bazisfenoid şi bazioccipital. În componenta mezenchimatoasă capsulară creşterea
are loc la nivelul suturilor.
Activitatea suturală este deosebit de intensă în primii ani după naştere;

Orbitosfenoid / Gaura optică

aripa mică a
Aripa mare
viitorului sfenoid
a viitorului
Crista galli sfenoid

Capsula nazală Capsula otică

Cartilajul Meckel

Procesul stiloid Nicovala

Cartilajul hioid
Ciocanul
Cartilajul tiroid
Cartilajul cricoid

Figura nr. 1. Reprezentarea schematică a condrocraniului în săptămâna a 9-a de gestaţie

(vedere laterală).

274
 Embriologie umană

suturile bolţii craniene se închid după vârsta de 25 ani, în ordinea următoare: sutura
sagitală, coronară, lambdoidă (Todd). Pe lângă creşterea suturală, oasele calotei
craniene suferă un proces de apoziţie pe faţa exterioară şi resorbţie la nivelul tablei
interne.
Dezvoltarea tablei interne este influenţată în principal de dezvoltarea
creierului iar dezvoltarea tablei externe este supusă influenţelor mecanice, care sunt
mai evidente în regiunea supraorbitară şi mastoidiană (Boboc).
Baza craniului se dezvoltă în special la nivelul sincondrozelor:
sfenoetmoidală, intrasfenoidală, sfenoocipitală şi intraoccipitală.
Angulaţia bazei craniului creşte în săptămânile 10 – 14 de viaţă
intrauterină de la 135° la 149° ceea ce permite deplasarea înainte a feţei în raport
cu baza craniului. După naştere se accentuează progresiv (Delattre) şi se poate
aprecia cu ajutorul unghiului sfenoidal care, pentru zona europeană ajunge la 132°
(Sercer).
Variabilitatea individulă a coeficientului şi direcţiei de creştere este
determinată de factorii de mediu şi cei ereditari.
Variabilitatea determinată genetic interesează părţile derivate din
condrocraniu sau în raport cu acesta, cum sunt: zona de mijloc a bazei craniului,
stânca temporalului, partea superioară a cavităţii nazale, cavitatea orbitală,
marginea inferioară a mandibulei.
Influenţele funcţionale acţionează preponderent asupra osului alveolar şi
părţilor osoase pe care se inseră muşchi iar părţile care ating mai devreme

Porţiunea
interparietală
Osul frontal a occipitalului

Os zigomatic
Osul nazal Stânca
temporalului
Osul maxilar
Condrocraniu
l
Mandibula

Figura nr. 2. Reprezentarea schematică a oaselor de membrană în săptămâna a 9-a de

gestaţie (vedere laterală).

275
 Embriologie umană

Fontanela anterioară

Sutura coronară

Osul parietal
Osul frontal
Interparietalul
Osul nazal Sfenoidul -
aripa mare
Osul lacrimal Condrocraniul

Maxila Osul temporal

Zigomaticul
Osul timpanic
Mandibula
Figura nr. 3. Reprezentarea schematică a oaselor de membrană în săptămâna a 12-a de
gestaţie (vedere laterală).

dimensiunile definitive sunt mai puţin influenţate de factorii de mediu: lama

cribriformă, rădăcina nasului, lăţimea interorbitală, dimensiunile orbitei.
Neurocraniul creşte în proporţii diferite faţă de viscerocraniu.
În luna a 7-a proporţiile relative ale craniului sunt stabilite, iar la naştere
craniul are 22% din capacitatea finală (Andronescu).
După naştere, cu cât copilul înaintează în vârstă, profilul creşterii faciale se
realizează din ce în ce mai mult pe seama etajului inferior al feţei, implicat în actul
masticaţiei.
La naştere dimensiunile faciale în raport cu cele ale adultului sunt:
lăţime=60%, înălţime=45%, adâncime=35%; craniul are 65% iar faţa 35% din
valoarea dimensiunilor definitive.
După primul an de viaţă, viscerocraniul creşte mai rapid decât
neurocraniul. Această creştere ia aspectul unui tipar divergent în care partea
superioară a feţei se deplasează în sus şi înainte iar partea inferioară în jos şi
înainte, încât este posibilă creşterea verticală a dentiţiei şi osului alveolar.
Raportul craniu/ faţă este de 1/8 la noul născut; 1/6 la vârsta de 2 ani, 1/4 la
5 ani; 1/3 la 10 ani; 1/2,5 la adultul de sex feminin; 1/2 la adultul de sex masculin.
La nou-născut înălţimea feţei măsurată între protuberanţa mentală şi
rădăcina nasului reprezintă jumătate din distanţa bimalară pentru ca la adult
valorile acestor dimensiuni să devină egale sau chiar înălţimea feţei să aibă valori
uşor superioare distanţei bimalare.

276
 Embriologie umană

Figura nr. 4. Reprezentarea schematică a creşterii neurocraniului şi viscerocraniului -

vedere laterală. Cifrele indică vârsta în ani. (după Welcker).

În jurul vârstei de 4 – 5 ani are loc accelerarea ritmului de creştere la

nivelul craniului, capacitatea sa fiind 80% din cea a adultului.
În perioada pubertăţii se evidenţiază o nouă accelerare, urmată de o curbă
foarte lin ascendentă până la completarea capacităţii definitive în jurul vârstei de
20 ani; creşterea masivului osos facial durează până la vârsta de 23 ani.
Procesul creşterii craniului nu este neted; există o alternare de eforturi
bruşte de o intensitate mai mare sau mai mică (May).

I. 3. Malformaţii congenitale ale craniului

Dezvoltarea extremităţii cefalice la om, forma, mărimea şi aşezarea

etajelor neural şi visceral constituie rezultatul acţiunii unei mari varietăţi de factori.
Defectele de dezvoltare ale craniului sunt foarte variate, de la anomalii minore la
malformaţii congenitale grave. Uneori sunt izolate dar mai frecvent sunt întâlnite în
cadrul sindroamelor plurimalformative.
Factorii care determină apariţia malformaţiilor congenitale pot fi exogeni,
endogeni sau intricaţi. De cele mai multe ori malformaţiile congenitale ale
craniului sunt consecinţa defectelor de dezvoltare ale creierului „faţa este oglinda
creierului”.

277
 Embriologie umană

I. 3. 1. Defectele de închidere ale cutiei craniene

Defectele majore de închidere ale cutiei craniene se asociază cu modificări

majore în dezvoltarea creierului fiind incompatibile cu viaţa.

Fotografia nr. 1. Fotografia nr. 1.

Anencefal (vedere dorsală). Anencefal (vedere anterioară).

-Acrania denumită şi cranioschizis este caracterizată prin lipsa de

dezvoltare a neurocraniului. Incidenţa este 1 / 20 000 nou-născuţi. Se însoţeşte de
lipsa creierului (anencefalie) indusă de lipsa închiderii tubului neural. Absenţa
creierului induce lipsa de dezvoltare a meningelor cerebrale şi a neurocraniului dar
permite dezvoltarea viscerocraniului, a cărui origine este diferită (pe seama
arcurilor branhiale). Capul este plasat între umeri, fără gât, iar creierul, baza
craniului şi calvaria sunt absente.
-Craniosinostoza constă în închiderea prematură a unor suturi. Cauzele
care determină craniosinostoza pot fi genetice sau externe (radiaţii ionizante, cauze
obstetricale). Angajarea precoce a craniului fetal poate limita creşterea suturilor
determinând craniosinostoză cu deformarea craniului. Limitarea creşterii suturii
sagitale prin compresia exercitată de un bazin mic sau diform determină
scafocefalie.
-Scafocefalia caracterizează craniul lung şi îngust datorat închiderii
precoce a suturii sagitale;
-Microcefalia reprezintă craniul de dimensiuni reduse, apărut ca urmare a
închiderii premature a suturilor; poate fi determinată genetic sau de către factori
externi.
-Macrocefalia defineşte creşterea dimensiunilor craniului ca rezultat al
continuării creşterii oaselor perpendicular pe linia de sutură. Macrocefalia se
însoţeşte de dehiscenţa suturilor.

278
 Embriologie umană

Sinostoza suturii sagitale

Limitarea creşterii suturii sagitale

Figura nr. 5. Scafocefalie determinată de închiderea precoce a suturii sagitale

(craniosinostoză sagitală) de origine obstetricală.

-Brahicefalia se realizează prin limitarea creşterii suturii coronare.

Limitarea creşterii Brahicefal

suturii coronare

Figura nr. 6. Brahicefalie determinată de închiderea precoce a suturii coronare

(craniosinostoză coronară) de origine obstetricală.

Dacă unele suturi se osifică precoce dar procesul de creştere continuă la

nivelul suturilor neafectate rezultă asimetrii ale craniului.
-Acrocefalia sau oxicefalia defineşte craniul scurt şi înalt realizat prin
închiderea suturii coronare şi lipsa de creştere la nivelul suturii dintre oasele
sfenoid şi etmoid.

279
 Embriologie umană

Oxicefalie Plagicefalie

Fotografia nr. 2. Oxicefalie. Fotografia nr. 3. Plagicefalie.

-Plagiocefalia sau asimetria craniană se realizează prin închiderea

prematură, unilaterală, a suturilor lambdoidă şi coronară sau prin deformarea de
decubit a capului; este mai frecvent întâlnită la sexul masculin.
Numeroase malformaţii congenitale ale craniului se asociază cu
malformaţii viscerale, ale feţei şi membrelor, în cadrul unor sindroame
cromozomale cu transmitere ereditară: sindromul Apert, trisomiile 21, 13, 18,
monosomia 18q (vezi capitolul malformaţii congenitale ale sistemului nervos
central şi extremităţii cefalice în bolile cromozomiale).

II. MORFOGENEZA APARATULUI BRANHIAL

Aparatul branhial constituie o structură tranzitorie, situată de o parte şi de

alta a intestinului cefalic, de la nivelul gurii primitive până la proeminenţa
cardiacă. În săptămîna a 4-a de viaţă intrauterină, pe suprafaţa antero-laterală a
capului apar o serie de şanţuri cu direcţie ventro-dorsală, paralele între ele, adânci
spre extremitatea ventrală, din ce în ce mai superficiale spre capătul lor dorsal şi
absente în plan medio-dorsal. În apariţia şi dezvoltarea acestor şanţuri branhiale
externe (ectodermale) se observă o succesiune temporală şi spaţială cranio-caudală.
Concomitent pe faţa internă a faringelui apar cinci şanţuri numite pungi
faringiene (endodermale), corespunzătoare şanţurilor branhiale externe. Ultimele
două pungi faringiene interne sunt rudimentare. Pungile faringiene interne sunt
separate de şanţurile branhiale externe prin membranele branhiale (ecto-
endodermale). Fiecare pungă branhială internă trimite o prelungire ventrală şi una
dorsală. Între aceste pungi se delimitează cele şase perechi de arcuri branhiale.

280
 Embriologie umană

Şanţ branhial
Pungă faringiană extern învelit de
căptuşită de ectoderm
endoderm
Axul
mezenchimatos
al arcului
branhial

Fotografia nr. 4. Structura arcurilor branhiale.

Fiecare arc branhial este constituit dintr-un ax mezenchimatos, un schelet

cartilaginos primitiv, un nerv şi un arc aortic care face legătura dintre aortele
ventrale şi aortele dorsale .
Dezvoltarea arcurilor branhiale este indusă de celulele crestei neurale care
migrează către regiunile capului şi gâtului. Aceste celule înconjoară axul
mezenchimatos al arcurilor (care devin proeminente) şi iau parte la formarea
mezenchimului capului, a cartilajelor primitive, ligamentelor şi muşchilor din
această zonă. Este singurul caz în care celule de origine ectodermală se transformă
în ţesut mezenchimal.
Cartilajul primitiv Meckel de la nivelul arcului 1 branhial dă naştere
mandibulei, oaselor ciocan (maleus) şi nicovală (incus). Cartilajul Reichart, al
arcului branhial 2, formează porţiunea superioară şi coarnele mici ale cartilajului
hioid, procesul stiloid al osului temporal, scăriţa (stapes). Din cartilajul arcului
branhial 3 se dezvoltă porţiunea inferioară şi coarnele mari ale osului hioid iar din
cartilajele arcurilor 4 şi 6 cartilajele tiroid, cricoid, aritenoide, cuneiforme şi
corniculate. În cursul săptămînii a 6-a de gestaţie primele două arcuri branhiale
cresc mai rapid decât celelalte, pe care le acoperă, delimitând împreună sinusul
cervical.
În mod normal sinusul cervical involuează şi dispare. Persistenţa resturilor
epiteliale ale sinusului şi arcurilor incluse în el se materializează sub formă de
chisturi sau fistule situate de-a lungul marginii anterioare a muşchiului sterno-
cleidomastoidian. Uneori însuşi sinusul cervical poate persista după naştere sub

281
 Embriologie umană

Arcul 1 branhial

Podeaua faringelui
Arcul 1 branhial

Sacul aortic
Arcul 2 branhial

Inima

'Fotografia nr. 5. Arcurile branhiale se dezvoltă în podeaua faringelui, în strânsă relaţie cu

inima şi sacul aortic (secţiune transversală prin faringe).

Arcul 2 branhial

Fotografia nr. 6. Începutul săptămânii a 4-a de gestaţie. Apariţia arcurilor branhiale.

282
 Embriologie umană

Arcul 1 branhial

Arcul 2 branhial

Arcul 3 branhial

Arcul 4 branhial

Fotografia nr. 7. Sfârşitul săptămânii a 4-a de gestaţie. Dezvoltarea arcurilor branhiale 1, 2,

3 şi 4.

Podeaua faringelui

Câmpul
mezobranhial

Arcul 1 branhial

Arcul 2 branhial

Arcul 3 branhial

Fotografia nr. 8. Câmpul mezobranhial situat în podeaua faringelui primitiv, între feţele
interne ale arcurilor branhiale 1, 2, 3 şi 4.

283
 Embriologie umană

forma unui canal ce trece fie între arterele carotide externă şi internă, fie pe
segmentul retrohioidian al faringelui pentru a se deschide în recesul tonsilar.
Peretele ventral al faringelui prezintă o suprafaţă de formă triunghiulară ce
constituie câmpul mezobranhial, situat cu baza către primul arc branhial şi vârful
spre perechea a 5-a de pungi faringiene. La nivelul câmpului branhial se întâlnesc
feţele interne ale arcurilor branhiale, respectiv pungile faringiene endodermale.
În spaţiul cuprins între extremităţile anterioare ale arcurilor 1 drept şi stâng
se află proeminenţele linguale iar înapoia acestora se dezvoltă tuberculul lingual
impar. Între extremităţile arcurilor 2 se află o altă proeminenţă denumit copula,
separată de tuberculul impar prin foramen caecum.
Caudal de copula, între extremităţile arcurilor branhiale 3 şi 4 este situată
eminenţa hipobranhială. Porţiunea caudală a acesteia constituie eminenţa epiglotică
sau furcula, formaţiune ce reprezintă viitoarea epiglotă. Posterior de furculă se
găseşte şanţul laringo-traheal, viitorul orificiu laringian.
Dezvoltarea elementelor derivate din câmpul mezobranhial rămâne în
urma celor dezvoltate din arcurile branhiale.

Proeminenţe linguale Tuberculul impar

Foramen caecum
Copula
Orificiul laringian
Eminenţa hipobranhială
Eminenţa aritenoidă

Eminenţa epiglotică
(furcula)

Figura nr. 7. Derivatele câmpului mezobranhial (secţiune transversală prin faringe).

Regiunea branhială, după ce a dat naştere derivatelor sale, devine faringe

definitiv (săptămâna a 7-a). Înainte de dispariţie, din planşeul câmpului
mezobranhial ia naştere primordiul (mugurele) aparatului respirator.

284
 Embriologie umană

II. 1. Derivatele şanţurilor branhiale

Şanţurile branhiale în mod normal dispar, cu excepţia prelungirii dorsale a

şanţului 1 branhial extern care se adânceşte şi formează meatul auditiv extern,
epiteliul care căptuşeşte conductul auditiv extern şi foiţa externă a membranei
timpanului.
Extremităţile dorsale ale arcurilor branhiale 1 şi 2 înconjoară primul şanţ
branhial extern, care va deveni meatul auditiv extern, şi dau naştere unui număr de
şase proeminenţe denumite: tragus, antitragus, antehelix, concha, helix şi cymba
conchae. Prin fuziunea acestora ia naştere pavilionul urechii.

Cymba conchae

Helix
Proeminenţe auriculare
Concha

Antihelix
Tragus

Antitragus

Figura nr. 8. Formarea pavilionului urechii externe (după Sadler T.W.).

II. 2. Derivatele pungilor faringiene (şanţuri branhiale interne)

Derivatele pungile faringiene sunt numeroase, provin din mugurii epiteliali

de origine endodermală care se înfundă în mezoderm, se izolează de locul de
origine şi se diferenţiază în organe.
-Prima pungă faringiană devine canal tubo-timpanic, din care în decursul
săptămânii a 8-a se diferenţiază tuba auditiv şi cavum timpani. În porţiunea
posterioară, care se dilată, peretele endodermal al cavumului vine în contact cu
peretele epitelial ectodermal al meatului acustic extern prin intermediul unei pături
subţiri mezodermice şi împreună alcătuiesc membrana timpanică.
-A 2-a pungă faringiană dispare în cea mai mare parte prin înglobare în
faringe; persistă prelungirea ei ventrală, fosa tonsilară.

285
 Embriologie umană

Din epiteliul endodermal al fosei apare primordiul tonsilei palatine, care în

decursul lunii a 4-a dă 8 – 10 muguri epiteliali solizi, care se înfundă în
mezodermul peretelui faringian, în care se ramifică. În luna a 5-a de gestaţie în
jurul acestor ramificaţii se adună limfocite provenite din vasele sanguine iar în
decursul lunii a 6-a se organizează foliculii limfatici.
Lumenul pungii a 2-a faringiene persistă sub forma recesului supratonsilar.
-A 3-a pungă faringiană persistă la adult sub forma spaţiului peri-epiglotic.
În decursul săptămînii a 6-a de gestaţie, epiteliul care înveleşte prelungirea ventrală
a acestei pungi proliferează în direcţie caudală dând naştere canalului timo-
faringian ce coboară şi trece lateral de pungile faringiene a 4-a şi a 5-a.
În săptămîna a 7-a de gestaţie canalul se obliterează, devine solid şi se dilată spre
porţiunea caudală, alcătuind mugurele timic.

Mugurele
maxilar
Stomodeum
Cavitatea urechii medii

Meatul
auditiv extern Tuba Eustachio

Glanda parotidă inferioară

Timusul

Glanda parotidă superioară

Sinusul cervical Corpul ultimobranhial

Figura nr. 9. Derivatele pungilor faringiene (secţiune transversală prin faringe).

Cordonul solid care menţine legătura între mugure şi epiteliul endodermal

faringian de origine se fragmentează şi dispare. Extremitatea caudală a timusului
este ancorată de pericard, care în această perioadă este în poziţie înaltă, cervicală.
Coborârea sa antrenează şi timusul, care pătrunde în torace şi în săptămîna

286
 Embriologie umană

a 8-a, se găseşte anterior de canalul anastomotic dintre venele supracardinale,

viitorul trunchiul venos brahiocefalic stâng. La acest nivel mugurii timici drept şi
stâng fuzionează.
În săptămîna a 10-a, printr-un proces de înmugurire secundară apar acinii,
care sunt înconjuraţi rapid de vase sanguine.
Acinii la rândul lor proliferează şi dau naştere, în zona corticală, unei reţele
sinciţiale în ochiurile căreia, spre finele lunii a 3-a apar celule de tip limfocitar
denumite celule timice mici. Ele se organizează în foliculi limfatici care se
înmulţesc mereu prin proliferare.
Medulara timică, de origine certă endodermală, este caracterizată prin
prezenţa corpusculilor concentrici Hassal. Aceştia îşi au originea fie în
mezodermul capsular al glandei şi al septurilor separatoare dintre lobulii timici, fie
prin proliferarea endoteliului vascular al capilarelor degenerate de la nivelul
medularei timice însăşi. La naştere există circa un milion de asemenea corpusculi.
Mugurii timici accesori pot lua naştere, mai rar, din epiteliul pungii a patra
şi chiar din sinusul cervical.
Epiteliul prelungirii dorsale a celei de a treia pungi branhiale interne
proliferează la embrionul de 10 mm devenind primordiul glandei paratiroide
inferioare. Imediat dup formare, primordiul se desprinde din locul său de origine şi
se ataşează mugurelui timic cu care coboară pâna la marginea inferioară a
mugurelui tiroidian median. La acest nivel părăseşte timusul pentru a căpăta
raporturi definitive cu tiroida. Uneori poate coborî până în mediastinul superior
unde dă naştere la tumori.
-Punga a 4-a faringiană, situată pe locul recesului piriform al adultului,
formează prin proliferarea epiteliului său mugurele glandei paratiroide superioare,
în raport cu marginea superioară a glandei tiroide.
-A 5-a pungă faringiană, rudimentară la om, are un canal comun cu punga
a patra, canalul faringo-branhial. În săptămânile a 5-a – a 6-a de gestaţie, din
epiteliul pungii a 5-a faringiene se dezvoltă corpul ultimobranhial. În săptămîna a
şaptea acesta se desprinde de peretele faringian, este încorporat în glanda tiroidă şi
va forma la adult celulele parafoliculare denumite şi celule C, secretoare de
calcitonină, ale glandei tiroide.

II. 3. Derivatele arcurilor branhiale

Arcurile branhiale sunt în număr de şase perechi, dar numai primele patru
sunt vizibile, ultimele două fiind doar schiţate.
Primele patru arcuri branhiale contribuie la formarea părţilor moi şi dure
ale regiunii mandibulare şi gâtului, în timp ce ultimele două sunt încorporate în
torace.
-Primul arc branhial, numit şi mandibular, formează prin extremităţile sale

287
 Embriologie umană

ventrale, de o parte şi de alta a liniei mediane, câte o masă laterală, separate printr-
un şanţ median.
Masele laterale reprezintă mugurii mandibulei iar porţiunea posterioară va
dezvolta mugurii maxilari.
Scheletul primului arc branhial este alcătuit din cartilajul Meckel, care
dispare, cu excepţia a două porţiuni: porţiunea sa cea mai ventrală ia parte la
formarea mandibulei iar porţiunea sa cea mai dorsală formează două dintre
oscioarele urechii medii şi anume maleus (ciocanul) şi incus (nicovala).
Tot din arcul 1 branhial se dezvoltă muşchii masticatori care apar sub
forma unei mase musculare unice primitive.
Din această masă musculară se diferenţiază în decursul lunii a doua de
viaţă intrauterine muşchiul pterigoidian medial.

Ciocanul Nicovala

Scăriţa

Cartilajul Meckel Procesul stiloid

Lig. stilohioidian

Coarne mici/osul hioid

Coarne mari/osul hioid

Corpul osului hioid

Cartilajul tiroid

Cartilajul cricoid

Figura nr. 10. Derivatele componentelor cartilaginoase ale arcurilor branhiale (după Sadler
T.W.).

Din restul masei musculare primitive se vor forma muşchii pterigoidian

lateral, maseter şi temporal. Dovada originii comune a acestor muşchi este

288
 Embriologie umană

inervaţia comună din nervul trigemen, nervul arcului I branhial. În momentul

diferenţierii sale (luna a 3-a) tendonul muşchiului pterigoidian se inseră cu o parte
pe maleus. Aceste fibre însă dispar iar la adult persistă doar fibre ale muşchiului
pterigoidian care se prind pe meniscul articulaţiei temporomandibulare. Articulaţia
temporomandibulară apare la embrionul de 46 milimetri.
În afara muşchilor masticatori şi ai articulaţiei temporomandibulare, din
ectodermul primului arc branhial se dezvoltă glandele salivare, prin invaginare în
mezodermul arcului. Pe scara filogenetică apariţia glandelor salivare s-a produs în
momentul în care animalele au părăsit mediul acvatic şi au trecut în mediul
terestru, secreţia lor având la început rol în umectarea mucoasei bucale şi mai
târziu, prin fermenţii săi, în pregătirea bolului alimentar şi digestie.
-Al 2-lea arc branhial, numit şi arcul hioidian sau stilostapedian generează
părţile moi ale regiunii superioare a gâtului, musculatura mimicii şi a urechii.
Scheletul său este format din cartilajul Reichert şi prezintă dorsal raporturi
cu capsula auditivă.
Porţiunea ventrală a cartilajului Reichert se osifică şi formează coarnele
mici ale osului hioid în timp ce partea mijlocie involuează şi este înlocuită de un
cordon fibros care devine ligamentul stilohioidian. Porţiunea posterioară a
cartilajului se osifică alcătuind apofiza stiloidă.
Dintr-un nucleu cartilaginos al aceluiaşi arc branhial 2 ia naştere scăriţa
(stapes). Părţile moi ale acestui arc branhial apar şi se dezvoltă în decursul
săptămînii a 7-a sub forma unei teci musculare, conţinută în fascia superficialis,
unică pentru cap şi gât. Teaca musculară conţine două straturi: unul superficial şi
unul profund. În timpul migrării, stratul superficial al tecii se subdivide în trei
porţiuni:
-una cervicală care va da muşchiul platysma coli;
-una pentru ureche şi occiput care va da muşchiul occipitoauricular;
-una facială din care se vor individualiza muşchii mimicii.
La om, în regiunile gâtului, scalpului şi urechii externe această teacă se
atrofiază iar muşchii acestor regiuni sunt rudimentari; în schimb în regiunea feţei ei
devin specializaţi. În stratul profund ia naştere muşchiul buccinator iar la nivelul
faringelui stălpul anterior. Tot din materialul arcului 2 branhial se dezvoltă
muşchii: stilohioidian, pântecele posterior al muşchiului digastric şi stapedius.
Inervaţia arcului 2 branhial şi implicit a derivatelor sale este asigurată de
nervul facial.
-Al 3-lea arc branhial dă naştere părţilor moi ale regiunii mijlocii a gâtului.
La nivelul faringelui formează stâlpul posterior şi muşchiul stilofaringian.
Împreună cu material din arcul patru formează muşchii ridicători ai vălului
palatin şi constrictori ai faringelui.
Coarnele mari ale osului hioid se dezvoltă din arcul 3 branhial, în timp ce
la formarea corpului hioidian ia parte şi arcul 2 branhial.

289
 Embriologie umană

Tabelul nr. 1 Derivatele arcurilor branhiale

Ar Părţile moi derivate din Părţile dure derivate Nervul

c arcurile branhiale din arcul branhial cranian care
nr. deserveşte
arcul
branhial
Muşchii masticatori Cartilajul primitiv
1 (temporal, maseter, Meckel, mandibula, V (trigemen)
pterigoidian medial, ligamentul
pterigoidian lateral), sfenomandibular,
muşchiul milohioidian, ciocanul (maleus),
pântecul anterior al nicovala (incus),
muşchiului digastric, ligamentul anterior al
muşchiul tensor al ciocanului
palatului, muşchiul tensor
timpani.
Muşchii mimicii Scăriţa (stapes),
2 (buccinator, auricular, procesul stiloidian, VII (facial)
frontal, platysma, ligamentul
orbicularul ochiului şi stilohioidian,
gurii), pântecul posterior Coarnele mici şi
al muşchiului digastric, porţiunea superioară a
muşchiul stilohioidian, corpului osului hioid
muşchiul scăriţei
Muşchii: stilofaringian, Coarnele mari şi IX
3 constrictori faringieni porţiunea inferioară a (glosofaringia
superiori corpului osului hioid n)
Muşchii: cricotiroidian, Cartilajele laringiene: laringe
4 ridicător al vălului palatin, tiroid, cricoid, X u
constrictori ai faringelui aritenoide, corniculate (vag superi
şi cuneiforme ) or
6
laringe
Muşchii intrinseci ai u
laringelui recure
nt

290
 Embriologie umană

Inervaţia arcului trei şi a derivatelor sale este dată de nervul glosofaringian.

În raport intim cu acest nerv şi cu artera arcului trei (artera carotidă) se dezvoltă un
organ cu funcţie presoreceptoare, corpusculul sau glomusul carotidian. La finele
săptămînii a 6-a de gestaţie, în tunica externă a arterei carotide interne apare o
condensare de celule poliedrice cu reacţie cromafină. În decursul săptămînii a 7-a
de gestaţie, pe partea mediană a arterei apar trei mase de celule nervoase
reprezentând ganglionii nervilor glosofaringian şi vag şi primul ganglion simpatic
cervical.
Glomusul carotidian primeşte ramuri de la toate aceste formaţiuni nervoase
în special de la glosofaringian. Ulterior celulele migrate din ganglionul simpatic
pătrund în tunica arterială care se perforează şi pentru scurt timp lumenul arterei
comunică cu ţesutul glomusului (situaţie întâlnită la batracieni). La finele
săptămânii a noua corpusculul se separă de tunica arterială.
-Al 4-lea arc branhial formează părţile moi ale regiunii inferioare a gâtului
şi cartilajul tiroid. Inervaţia acestui arc branhial este asigurată de nervul laringeu
superior, ram din nervul vag.
-Arcurile branhiale 5 şi 6 sunt doar schiţate la specia umană. Inervaţia lor
este dată de nervul laringeu inferior, ram al nervului vag. Cartilajul cricoid se
dezvoltă ca derivat al arcului branhial 5.
Din arcul branhial 6 iau naştere cartilajele laringelui: aritenoide,
corniculate şi cuneiforme.
Important pentru dezvoltarea arcurilor branhiale este procesul de formare
şi integritatea crestelor neurale. Lipsa formării crestei neurale prozencefalice,
datorită unor leziuni timpurii ale plăcilor cerebrale, duce la absenţa totală sau
parţială a cartilajelor arcurilor branhiale.

II. 4. Derivatele câmpului mezobranhial

Limba, datorită originii sale, prezintă două regiuni diferite ca structură şi

funcţie, separate prin şanţul terminal.
Porţiunea corespunzătoare celor 2/3 anterioare ale limbii, situată anterior
de „V”-ul lingual, constituie corpul limbii - porţiunea orală, cu rol în masticaţie.
Mucoasa linguală de pe suprafaţa corpului limbii este caracterizată de prezenţa
papilelor gustative.
Porţiunea posterioară, faringiană, numită şi rădăcina limbii, are rol în
deglutiţie. La acest nivel se află glande şi ţesut limfoid (tonsila linguală)
Porţiunea bucală se dezvoltă din trei muguri linguali.
Mugurele lingual median (tubercul lingual Hiss) apare în decursul
săptămînii a 4-a de gestaţie, într-un spaţiu situat ventral, între arcurile branhiale 1
(mandibular) şi 2 (hioidian).

291
 Embriologie umană

Corpul limbii

Foramen cecum

Epiglota

Orificiul laringian superior

Fotografia nr. 9. Dezvoltarea limbii în săptămâna a 5-a de gestaţie.

În decursul săptămînii a 5-a, din arcul mandibular se dezvoltă de o parte şi

de alta a tuberculului impar două proeminenţe linguale (mugurii linguali pereche)
care vor fuziona, locul de fuziune fiind marcat la exterior prin şanţul median iar în
profunzime prin septul median al limbii.
Până în săptămâna a 6-a vârful limbii este bifid.
În săptămâna a 7-a de gestaţie mugurii linguali pereche se unesc cu
tuberculul lingual impar pe care îl vor acoperi. În aceeaşi perioadă, rădăcina limbii
este reprezentată prin copula, formată din fuziunea extremităţilor ventrale ale
arcurilor hioidiene.
La nivelul şanţului impar ce separă copula de tuberculul impar se află
foramen caecum, locul de origine al diverticulului tiroidian.
După formarea sa în decursul săptămînii a 6-a, limba creşte foarte
mult în toate direcţiile, încât pe suprafaţa ei inferioară se delimitează un şanţ
adânc ce o separă de arcul mandibular. Limba devine astfel liberă şi mobilă
în regiunea ei bucală.
Diferenţierea musculaturii limbii are loc în săptămîna a 7-a din materialul
ultimelor trei-patru somite occipitale, origine dovedită prin inervaţia asigurată de
nervul hipoglos.
Primii muşchi care se diferenţiază din mezenchimul local sunt cei
extrinseci; muşchiul geniohioidian, din a cărui masă primitivă apar muşchii
genioglos şi hioglos. Muşchii intrinseci ai limbii apar spre sfârşitul celei de-a 2-a
luni de gestaţie.

292
 Embriologie umană

Şanţul terminal Corpul limbii

Amigdala palatină
Foramen cecum

Rădăcina limbii
Orificiul laringian
superior

Eminenţele aritenoide Epiglota

Figura nr. 11. Dezvoltarea limbii (după Sadler T.W.).

Mucoasa primitivă a limbii are un epiteliu cubic, care în luna a 2-a devine
stratificat iar în săptămîna a 9-a încep să apară papilele filiforme şi fungiforme.
Câteva papile fungiforme situate anterior de şanţul terminal se înfundă în mucoasă,
cresc şi devin papile circumvalate.
În decursul săptămânii a 10-a se diferenţiază şi peretele lor înconjurător.
Porţiunea profundă a papilei proliferează dând doi muguri laterali care se vor
transforma în glandele descrise de Ebner.
Papilele foliate apar în luna a 3-a de viaţa iar între ele, ca şi pe platoul
papilelor circumvalate, apar muguri gustativi primari. Aceştia dispar înainte de
naştere iar în locul lor apar mugurii gustativi secundari. La fătul cu vârsta
gestaţională de opt luni simţul gustului este prezent.
Inervaţia limbii este prezentă la embrionul de 13 mm; fibrele nervoase cu
dispoziţie neregulată persistă până la embrionul de 40 mm după care fibrele devin
paralele între ele şi se pot distinge ramurile nervilor hipoglos şi glosofaringan. La
fătul de 280 mm apare nervul lingual (ram din nervul trigemen) şi anastomoza sa
cu nervul facial (nervul coarda timpanului). Primele fibre ce se mielinizează sunt
cele ale nervului hipoglos. Mielinizarea celorlalţi nervi are loc după naştere.
Tonsila (amigdala) linguală apare în cursul lunii a 5-a de gestaţie, sub
forma unei aglomerri de ţesut limfoid la rdăcina limbii. Criptele îşi fac apariţia cu
puţin timp înainte de naştere.

293
 Embriologie umană

Glanda tiroidă este glanda endocrină care se diferenţiază cel mai timpuriu,
schiţa ei fiind vizibilă la embrionul de 2 mm la vârsta de 24 zile de viaţă i.u. În
spatele tuberculului impar, pe linia mediană, în aria denumită foramen caecum,
endodermul dă naştere unui diverticul care se înfundă în sens caudal şi dorsal în
mezenchimul subiacent. Pediculul acestui diverticul sacular reprezintă canalul
tireoglos.
În decursul săptămînii a 6-a pediculul devine plin, apoi se fragmentează şi
dispare. Capătul său caudal, dilatat şi bilobat, devine şi el solid. În decursul
săptămînii a 7-a epiteliul care a proliferat formează o placă transversală, situată
ventral de laringe. Această placă este invadată de către mezodermul din jur şi
separată în cordoane celulare.
Tot în această perioadă corpul ultimobranhial fuzionează cu masa
principală glandulară. În decursul săptămînii a 8-a (embrion de 23 mm), celulele
epiteliale grupate sub formă de sfere pline se organizează în foliculi prin apariţia de
cavităţi între ele. Acest proces începe la periferia glandei, foliculii fiind înconjuraţi
de o bogată reţea vasculară. În decursul lunii a 3-a apare coloidul iar glanda tiroidă
devine funcţională. Formarea foliculilor primari încetează în luna a 4-a dar
numărul lor sporeşte printr-un proces de înmugurire. Capsula şi stroma glandei
tiroide se diferenţiază din mezodermul local.
Extremitatea caudală a canalului tireoglos este reprezentată la adult de
piramida Lalouette.

II. 5. Derivatele sistemului vascular al arcurilor branhiale

Sistemul vascular al arcurilor branhiale este un sistem complex, născut din

cele două artere aorte ventrale ascendente. Prin intermediul arcului aortic propriu
fiecărui arc branhial, aortele ventrale ascendente se continuă cu aortele dorsale
descendente.
Între aortele ascendente şi cele descendente apar sistemele aortice ale
arcurilor branhiale. Acestea nu sunt prezente în acelaşi timp ci suferă un proces de
regresie şi dispariţie în sens cranio-caudal.
Primul arc aortic dă naştere arterei maxilare interne, apoi dispare la vârsta
de 25 zile.
Al 2-lea arc aortic formează arterele hioidiană şi stapediană, apoi dispare la
zile câteva în urma primului arc (arterial) aortic.
Arcurile aortice 3, 4 şi 6 dau naştere vaselor principale ale capului, gâtului
şi toracelui superior.
Al 3-lea arc aortic, mai dezvoltat decât celelalte, se află încă în plină
evoluţie la embrionul de 14 mm, când va forma carotida primitivă şi mugurele
carotidei interne; în acest stadiu simetria arcurilor dispare şi începe să se
recunoască schema arterială definitivă.

294
 Embriologie umană

Arcul aortic 4 stâng va forma crosa aortei iar arcul aortic 4 drept devine
artera subclavie dreaptă.
Arcul aortic 5 este rudimentar şi asimilat de cele mai multe ori cu arcul 4,
fiind considerat o dedublare a acestuia.
Din arcul 6 aortic (arcul pulmonar) derivă cele două artere pulmonare iar
în stânga, canalul interarterial Botallo. Artera subclavie stângă derivă din a 7-a
arteră intersegmentară stângă.

Arterele carotide externe

Artera carotidă internă

Artera carotidă comună

Arcul
aortic
Artera subclavie dreaptă

Trunchiul arterial
brahiocefalic

Canalul arterial
Artera intersegmentară Botallo
a 7-a

Artera pulmonară
Aorta dorsală dreaptă,
obliterată

Figura nr. 12. Derivatele arcurilor arteriale.

Artera carotidă internă va da ramuri pentru veziculele cerebrale şi un ram,

artera stapediană, care se va diviza în artera septală (etmoidală), artera mijlocie a
feţei şi artera mandibulară. În acest moment al dezvoltării artera carotidă internă

295
 Embriologie umană

apare ca singura responsabilă de vascularizaţia feţei. Artera carotidă externă, ram al

aortei ventrale ascendente, formează artera linguală şi artera facială. Aceasta din
urmă se anastomozează cu artera mandibulară, ram din artera stapediană, moment
în care aceasta din urmă regresează. Astfel artera maxilară se va dezvolta şi va
asigura irigaţia masivului facial din carotida externă în timp ce carotida internă va
asigura vascularizaţia neurocraniului.
Odată cu dezvoltarea gâtului şi deplasarea schiţei cardiace în cavitatea
toracică, are loc alungirea carotidelor şi definitivarea sistemului arterial al
extremităţii cefalice.

III. MORFOGENEZA FEŢEI

Dezvoltarea normală a feţei începe odată cu migrarea celulelor crestelor

neurale care se combină cu celulele mezenchimale alcătuind ectomezenchimul
feţei, din care se dezvoltă mugurii faciali. Creşterea şi dezvoltarea acestora din
stadiul de ectomezenchim nediferenţiat până la structurile finale ale capului şi feţei
adulte este în mare măsură determinată genetic şi depinde de un larg spectru de
molecule de semnalizare, factori de transcriere şi factori de creştere.

Tabelul nr. 2. Gene cu rol recunoscut în reglarea morfogenezei faciale

Gena Tipul Aria de exprimare
TGF[alpha] GF (factor de creştere) buze, palat
END1 SF (factor de semnalizare) maxilar şi/sau mandibulă
RAR[alpha] SF(factor de semnalizare) palat, maxilar şi/sau mandibulă
TGF[beta]3 GF(factor de creştere) buze, palat
SKI GF(factor de creştere) buze, palat, maxilar şi mandibulă
MSX1 HD (homeodomain) Buze, palat
DLX 1/2 HD(homeodomain) palat, maxilar şi/sau mandibulă
PITX2 HD(homeodomain) palat, maxilar şi/sau mandibulă
PAX9 HD(homeodomain) palat, maxilar şi/sau mandibulă
AP2 TF (factor de transcriere) buze, palat, maxilar şi mandibulă
TTF2 TF(factor de transcriere) palat

Această trecere în revistă a celor mai cunoscute molecule care intervin în

dezvoltarea feţei evidenţiază genetica complexă a dezvoltării faciale. Când
structura sau expresia acestor gene este alterată, apare un anumit tip de malformaţie
facială.
Formarea feţei în timpul gestaţiei are loc în principal între săptămâna a 4-a
(embrion de 5 mm) şi a 8-a (embrion de 14,5 mm), prin procese de inducţie,
creştere şi diferenţiere inegală, în urma cărora apar mugurii faciali.
La sfârşitul săptămȃnii a 4-a extremitatea cefalică prezintă pe faţa ventrală
o mare cavitate denumită stomodeum (gura primitivă), dispusă în sens transversal,

296
 Embriologie umană

delimitat superior de mugurele fronto-nazal iar inferior de mugurele mandibular.

Ectodermul de înveliş al mugurelui fronto-nazal se diferenţiază formând în
partea infero-laterală a mugurelui fronto-nazal, de o parte şi alta a liniei mediane,
cele două placode olfactive din care ia naştere epiteliul senzorial olfactiv.

Mugurele fronto-nazal
Placodele
olfactive
Mugurele mandibular
Stomodeum

Fotografia nr. 10. Dezvoltarea feţei în timpul săptămȃnii a 4-a de gestaţie.

În săptămâna a 5-a de gestaţie gura primitivă este delimitată lateral de doi

muguri maxilari dezvoltaţi pe seama mugurelui mandibular. În această săptămână,
pe măsură ce creierul îşi măreşte volumul, capul proemină, ochii se deplasează
medial iar urechea externă abia schiţată între primele două arcuri branhiale
ascensionează.
La începutul săptămânii a 6-a mugurele fronto-nazal proliferează în jurul
placodelor olfactive formând mugurii nazali mediali şi laterali.
Până la naştere, faţa se dezvoltă relativ lent, în principal prin modificarea
proporţiilor şi poziţiei relative a componentelor sale. Dimensiunile mici ale feţei
înainte de naştere sunt consecinţa unei mandibule şi maxile încă rudimentare,
absenţei dentiţiei, dimensiunilor reduse ale cavităţilor nazale şi sinusului maxilar.

III. 1. Derivatele mugurilor faciali

Mugurii nazali mediali sunt separaţi în săptămâna a 5-a de gestaţie printr-

un şanţ puţin adânc care dispare în săptămâna a 6-a şi permite contopirea celor doi
muguri nazali mediali cu apariţia unei unui masiv median din care se vor dezvolta:
porţiunea dorsală şi apexul piramidei nazale; oasele nazale, septul nazal; porţiunea
mijlocie a buzei superioare cu philtrum, tuberculul şi frâul ei; osul incisiv; palatul
primar.

297
 Embriologie umană

Între mugurii nazal lateral şi maxilar se delimitează şanţul nazo-lacrimal în

a cărui extremitate laterală se găseşte cupa optică. În decursul săptămînii a 6-a
mugurele nazal lateral fuzionează cu cel maxilar iar şantul nazo-lacrimal se
închide. Astfel se stabileşte continuitatea feţei laterale a nasului cu partea laterală a
buzei superioare. Concomitent mugurele nazal medial trimite o prelungire denumit
proces globos, care fuzionează cu mugurele maxilar transformând şantul olfactiv în
canal olfactiv.
Mugurii nazali mediali şi septul lor separator vor forma partea
membranoasă a septului nazal, porţiunea mediană a regiunii premaxilare a palatului
(osul incisiv, premaxilar), cei patru incisivi, gingia, papila incisivă şi frâul buzei
superioare. Din materialul mugurelui nazal medial se va diferenţia braţul medial al
cartilajului alar iar în regiunea sa inferioară cartilajul paraseptal (vomero-nazal).
Vomerul se dezvoltă din pericondrul septului cartilaginos primitiv (format pe
seama mugurilor nazali mediali) prin mai multe puncte de osificare care apar în
decursul lunii a 2-a fetale. Tot de aici se dezvoltă lama perpendiculară a etmoidului
care se osifică în luna a 4-a fetală.

Mugurele
fronto-nazal
Mugurii
nazali mediali

Mugurele nazal
lateral Mugurele
maxilar

Mugurele mandibular

Fotografia nr. 11. Dezvoltarea feţei în timpul săptămânilor a 5-a şi a 6-a de

gestaţie.

Osul premaxilar, rudimentar la om, derivă din mezenchimul ce separă

mugurii nazali mediali. El este alcătuit dintr-un os premaxilar drept şi unul stâng
având pe ei mugurii celor patru incisivi superiori. Aceste două oase se sudează de
timpuriu cu maxila. Centrii lor de osificare apar în săptămîna a 7-a. Dacă mugurele

298
 Embriologie umană

nazal medial nu fuzionează cu mugurele maxilar, alveola incisivului lateral

superior şi mugurele dentar care se dezvoltă la locul de unire vor rămâne situate fie
pe premaxilă fie pe maxilă sau între acestea; în caz de palatoschizis (despicătură
palatină) incisivul va fi hipoplazic sau chiar absent .

Mugurele
Masivul median/
nazal lateral
mugurii
nazali mediali
Mugurele
maxilar
Stomodeum

Mugurele
mandibular

Fotografia nr. 12. Dezvoltarea mugurilor nazali la sfârşitul săptămânii a 6-a de gestaţie.

Canalul nazo-palatin (canalul incisiv) se formează la locul de unire a

mugurelui nazal medial cu cel maxilar. La om orificiile canalului rămân deschise,
cel inferior fiind unic şi situat în cavitatea bucală, acoperit de papila incisivă.
Conductul lacrimal şi sacul lacrimal apar la finele săptămînii a 6-a, odată
cu închiderea şanţului nazo-lacrimal, sub forma unui cordon epitelial solid, întins
între unghiul intern al orbitei şi partea superioară a şanţului nazo-lacrimal. La
începutul lunii a 3-a cordonul se alungeşte prin proliferare spre cavitatea nazală
unde se deschide în meatul inferior. El capătă treptat lumen până spre finele vieţii
fetale. Extremitatea sa orbitală dă naştere sacului lacrimal. Lipsa tunelizării
canalului spre extremitatea sa nazală este cunoscută ca atrezie a canalului nazo-
lacrimal. Persistenţa şanţului nazo-lacrimal determină despicătura oblică a feţei
(coloboma facialis).
Mugurii nazali laterali formează: aripile nasului, peretele lateral al
piramidei nazale, bolta fosei nazale, cea mai mare parte a capsulei nazale
cartilaginoase, lama ciuruită şi masele laterale ale etmoidului cu concha nazală
superioară şi mijlocie, concha inferioară, braţul lateral al cartilajului alar şi osul
lacrimal.
Mugurele frontal formează osul frontal şi porţiunea rostrală a septului
nazal osos.
Mugurii maxilari apar în săptămîna a 5-a prin scindarea arcului 1 branhial,
se îndreaptă medial trecând pe sub primordiul globului ocular pe care îl separă de

299
 Embriologie umană

cavitatea bucală, cresc şi alunecă medial şi caudal de mugurii nazali laterali, pe

care-i împing în profunzime şi cu care fuzionează.
Pe măsură ce mugurii maxilari cresc şi se apropie de linia mediană,
dimensiunile gurii se micşorează. Locul de fuziune al mugurelui maxilar cu cel
nazal medial este indicat de crestătura unghiulară a buzei superioare.
Din mugurii maxilari se formează cea mai mare parte a etajului mijlociu al
feţei: oasele maxilare, oasele palatine, oasele malare, pomeţii obrajilor, porţiunile
laterale ale buzei superioare, cea mai mare parte a gingiei superioare.
Buza superioară se formează din materialul mugurilor maxilari şi nazali
mediali.
Mugurii mandibulari se unesc de timpuriu în plan median pe linia mediană
pentru a forma etajul inferior al feţei, cu părţile sale dure şi moi: corpul limbii,
buza inferioară, gingiile, muşchii masticatori, muşchiul milohioidian, pântecele
anterior al digastricului, muşchiul tensor al valului palatin, muşchiul tensor al
timpanului, mandibula.
La formarea mandibulei participă şi mezenchimul primului arc branhial.
Punctele de osificare apar în dreptul orificiului mentonier în săptămîna a 7-
a, în apropierea lamelor laterale ale cartilajului Meckel.
Regiunea mentonieră este plată până la apariţia mentonului în săptămâna a
7-a; forma definitivă a acestei regiuni este determinată de dezvoltarea ulterioară a
mandibulei. După naştere mandibula va creşte în lungime prin depunere de os pe
marginea posterioară a ramului ascendent iar în înălţime prin depunere de os pe
marginile alveolară şi inferioară.
Etapa de modelare a feţei este caracterizată de înălţarea şi alungirea
dorsului nasului, dispariţia urmelor şanţurilor separatoare, migrarea ochilor în
poziţie ventrală în timpul săptămânilor a 5-a – a 7-a de gestaţie, cu micşorarea
proeminenţelor frontale şi apariţia mentonului în săptămâna a 7-a de gestaţie. La
finele săptămînii a 8-a de gestaţie faţa capătă aspect uman prin dispariţia şanturilor
separatoare dintre mugurii faciali.

III. 2. Dezvoltarea nasului

Nasul se dezvoltă din materialul mugurelui frontal care dă naştere oaselor

nazale; mugurilor nazali interni care formează apexul şi dorsum nasi; mugurilor
nazali externi care formează cartilajele nazale, concha superioară, mijlocie şi
inferioară, aripile nasului şi părţile latero-nazale până la unghiul medial al pleoapei.
Apariţia cavităţii nazale are loc în timpul săptămânii a 6-a de gestaţie, când
placodele olfactive devin tot mai adânci datorită creşterii mugurilor nazali
învecinaţi devenind fosete olfactive care pătrund în mezenchimul subiacent,
transformându-se în şanţuri şi apoi canale olfactive.
Fiecare canal olfactiv are un orificiu anterior numit narină primitivă şi unul
posterior obstruat de către membrana oro-nazală (faza de sac olfactiv).

300
 Embriologie umană

Prin resorbţia membranei oro-nazale în săptămâna a 7-a de gestaţie,

canalele olfactive se deschid direct în cavitatea orală primitivă prin choanele
primitive. Acestea sunt situate de-o parte şi de alta a liniei mediane şi posterior de
palatul primar.
Odată cu formarea palatului secundar la sfârşitul săptămânii a 8-a de
gestaţie şi cu dezvoltarea cavităţii nazale, choana definitivă se situează la
joncţiunea dintre cavitatea nazală şi faringe.
Piramida nazală iniţial lată şi turtită, cu narinele obturate, situate ventral îşi
capătă aspectul definitiv odată cu alungirea dorsului nasului şi poziţionarea
definitivă a choanelor.
Sinusurile paranazale se dezvoltă ca nişte diverticuli ai pereţilor nazali ce
se extind înspre maxilă, etmoid, osul frontal şi osul sfenoid alcătuind patru perechi
de sinusuri paranazale: frontal, etmoid, maxilar şi sfenoid.
Primele se formează sinusurile maxilare, care apar în luna a 4-a de gestaţie;
cavităţile rezultate au dimensiuni mici la naştere dar se expansionează în interiorul
maxilarului în perioada copilăriei.
Sinusurile etmoidale apar în luna a 5-a de gestaţie dar nu se dezvoltă
complet înainte de pubertate.
Sinusurile sfenoidale se dezvoltă ca extensii ale sinusurilor etmoidale,
după naştere, în primul an de viaţă şi continuă să se expansioneze în perioada
copilăriei.
Sinusurile frontale apar la vârsta de 5 – 6 ani şi îşi măresc dimensiunile în
perioada adolescenţei. Fiecare sinus frontal este alcătuit din două spaţii
independente, cu origini diferite, care nefiind fuzionate drenează separat.
Sinusurile paranazale ating maximum de dezvoltare la pubertate.
Fizionomia umană a feţei se conturează o dată cu dezvoltarea sinusurilor.

III. 3. Septarea gurii

Prima fază a procesului de septare a gurii este caracterizat prin

comunicarea largă a canalelor olfactive cu gura primitivă Această stare, definitivă a
peşti, reprezintă la om faza „piscină”.
Gura primitivă are aspectul unei cavităti comune respiratorii şi bucale cu
contur neregulat, limitată lateral de mugurii maxilari şi inferior de către mugurii
andibulari.
Pe faţa internă a fiecăruia dintre cei doi muguri maxilari se observă câte un
proces palatin asemănător cu o lamelă ce se dezvoltă caudal, de o parte şi de alta a
limbii care ocupă cea mai mare parte a gurii primitive.
În timpul fazei „piscină” rolul şanţului olfactiv este pur olfactiv.
Următoarea fază este cea „amfibiană”, în cadrul căreia choanele primitive
sunt foarte apropiate de narine şi buza superioară, iar peretele despărţitor dintre

301
 Embriologie umană

cele două canale olfactive formează un sept nazal median osos care devine partea
mediană a plafonului gurii primitive deci un început de separare a gurii primitive
de cavitatea nazală.

Mugurele
Mugurele maxilar nazal medial

Procesul palatin Mugurele

orientat caudal nazal lateral

Stomodeum

Fotografia nr. 13. Aspectul gurii primitive în faza „piscină”.

Procesul
palatin
orizontalizat

Fotografia nr. 14. Aspectul gurii primitive în faza „amfibiană”.

Palatul primar, osos, constituit printr-o extensie posterioară a procesului

intermaxilar formează planşeul cavităţii nazale, separând incomplet cavitatea orală
de cavitatea respiratorie reprezentată prin cele două canale olfactive care comunică
între ele.
Odată cu creşterea şi adâncirea arcului mandibular în săptămâna a 8-a
limba se deplasează caudal şi permite ascensiunea proceselor palatine. Acestea
ascensionează, ajung în poziţie orizontală, fuzionează pe linia mediană şi formează
palatul secundar. Procesele palatine fuzionează anterior cu palatul primar, la acest

302
 Embriologie umană

nivel persistând foramen incisive ca o demarcaţie între palatul primar şi cel

secundar.

Cavitatea respiratorie

Septul nazal

Procesul palatin
Procesul palatin
orizontalizat orizontalizat

Limba
Stomodeum

Figura nr. 13. Aspectul gurii primitive la vârsta de 7 ½ săptămâni - faza „amfibiană”.

Filtrum al buzei superioare Masivul median cu cei 4 incisivi

Palatal primar
Sutura în “Y”

Procesele
palatine
fuzionate

Figura nr. 14. Aspectul gurii primitive în faza „mamifer ”.

În perioada fuziunii proceselor palatine, septul nazal coboară pentru a se

uni cu palatul nou format. Palatul moale nu este complet dezvoltat, astfel încât
persistă comunicarea dintre cavitatea respiratorie şi cea orală. În faza “amfibiană”
canalul olfactiv captă rol respirator.

303
 Embriologie umană

Cavitatea nazală

Septul nazal
Conca nazală

Sutura în “Y”

Limba
Cavitatea orală

Figura nr. 15. Septarea gurii - faza „mamifer”.

În faza „mamifer” a septării gurii, săptămânile a 8-a – a 10-a de gestaţie,

se edifică palatul moale şi nazofaringele iar cele două cavităţi nazale sunt
despărţite atât între ele cât şi de cavitatea orală.
Palatul moale se formează printr-un proces de fuziune al celor două
procese palatine, care progresează de la extremitatea lor ventrală către cea dorsală.
Mezenchimul din porţiunea dorsală a palatului secundar se condensează pentru a
da naştere vălului palatin, luetei, musculaturii palatului moale şi nazofaringelui.
Odată cu formarea palatului moale ectomezenchimul de la nivelul
mugurelui frontal şi mugurilor nazali mediali proliferează alcătuind septul nazal
median.
Acest sept creşte caudal, fuzionează cu faţa superioară a palatului dur şi a
palatului moale separând cavitatea orală de cavitatea nazală şi cavităţile nazale
între ele. Linia de sutură - de forma literei Y - este situată în plan median.
La începutul lunii a 3-a faţa este mică în comparaţie cu neurocraniul, datorită
absenţei sinusurilor paranazale şi dimensiunii reduse a mandibulei.

III. 4. Malformaţii congenitale ale feţei

Raportate la stadiul de dezvoltare embrionară în care apar, malformaţiile

congenitale faciale pot fi clasificate în trei categorii: malformaţii care apar în
perioada embrionară precoce, malformaţii care apar în momentul formării
mugurilor faciali, malformaţii care apar în momentul creşterii şi fuziunii mugurilor
faciali.

304
 Embriologie umană

III. 4. 1 Malformaţii care apar în perioada embrionară precoce, în săptămâna a 3-a

de gestaţie.

Pot fi forme severe precum aprosopia sau forme mai puţin severe rezultate
din perturbarea procesului local de reglare, forme care constau în dedublări cu
diverse localizări: la nivelul nasului - rinodimia, la nivelul gurii - stomodimia,
dedublarea arcului mandibular - polignatism.
-Aprosopia caracterizată prin atrezia mugurilor faciali în totalitate, lipsa
feţei şi înlocuirea ei printr-o cavitate cu pereţi neregulaţi.
-Diprosopia sau dedublarea feţei constituie o altă malformaţie congenitală
severă. Malformaţie congenitală majoră, incompatibilă cu viaţa, însoţită de alte
malformaţii congenitale: narine obstruate, cele două jumătăţi ale piramidei nazale
incomplet dezvoltate.

Fotografia nr. 15. Diprosopie (dedublare a feţei) prin lipsa alipirii mugurilor faciali.

III. 4. 2 Malformaţiile care apar în momentul formării mugurilor faciali, în

săptămânile a 3-a şi a 4-a de gestaţie.

-Ciclopia este caracterizată de existenţa unui ochi unic rezultat din

contopirea celor două vezicule optice; se însoţeşte de fuziunea bulbilor olfactivi.
-Otocefalia din cadrul sindromului holoprozencefalic constituie rezultatul
dezvoltării anormale a prozencefalului, ageneziei mugurilor mandibulari şi
maxilari. În absenţa mandibulei urechile fuzionează pe linia mediană, se asociază
hipotelorism şi hipoplazia piramidei nazale.

305
 Embriologie umană

Fotografia nr. 16. Ciclopie asociată cu proboscis (tub nazal unic rezultat prin fuziunea în
exces a mugurilor nazali) inserat deasupra unei fante palpebrale unice.

-Arinencefalia se manifestă prin agenezia rinencefalului şi a structurilor cu

rol olfactiv. Este însoţită de absenţa parţială a piramidei nazale, a mucoasei
olfactive şi tracturilor olfactive, absenţa porţiunii mijlocii a buzei superioare,
gingiei aferente şi mugurilor dinţilor incisivi.

Fotografia nr. 17. Arinencefalie.

306
 Embriologie umană

-Lipsa nasului este cauzată de atrofia placodelor olfactive. Existenţa unei

singure narine este determinată de existenţa unei singure placode olfactive.
-Atrezia choanală se descrie ca o închidere posterioară a porţiunii nazale
care este conectată cu nazofaringele. Septul nazal este incomplet prin oprirea lui în
stare embrionară Atrezia coanală poate fi unilaterală sau bilaterală, osoasă sau
membranoasă, completă sau parţială. Poate fi izolată sau asociată cu alte anomalii
craniene, ex. sindromului Apert (acro-cefalo-sindactilie) .
-Aglosia congenitală este o malformaţie extrem de rară care constă în lipsa
de dezvoltare a limbii; se asociază cu anomalii scheletice.

III. 4. 3 Malformaţii care apar în momentul creşterii şi fuziunii mugurilor faciali,

în săptămânile a 5-a şi a 8-a de gestaţie.

-Micrognatism sau mandibula mică poate fi întâlnită izolat sau asociată cu

alte malformaţii. Hipoplazia mandibulei este consecinţa atreziei parţiale sau
hipoplaziei mugurilor mandibulari, induse de diverse cauze printre care
administrarea aminopterinei în timpul sarcinii sau alcoolismul cronic dar poate fi şi
un simptom al multor sindroame care au la bază aberaţii cromozomale: trisomia 13,
trisomia 15, trisomia 18. Hipoplazia mandibulei constituie una din manifestările
tipice în cadrul unor boli ereditare datorate unor anomalii genetice, cum sunt
sindroamele: Cornelia de Lange, Pierre-Robin, Treacher-Collins, Smith-Lemli-
Opitz.

Fotografia nr. 18. Macrostoma prin hipoplazia mugurilor mandibulari şi maxilari. Se

observă întârziere în dezvoltarea feţei, obiectivată prin micrognatism, urechi jos inserate,
piramida nazală de dimensiuni reduse, hipertelorism. În mod particular în acest caz se
observă fistule şi chisturi dermoide situate anterior de pavilionul urechii, ca resturi ale
primei pungi branhiale.

307
 Embriologie umană

-Macrognatism (mandibula de mari dimensiuni) este însoţită de

prognatism având frecvent caracter ereditar ca în celebrul prognatism inferior al
familiei de Bourbon.
-Microstoma reprezintă fenomenul invers, orificiul bucal are dimensiuni
reduse sau este punctiform ca urmare a hiperplaziei mugurilor mandibulari.
-Macrostoma este caracterizată prin deschiderea anormal de mare a
cavităţii bucale, prin defect în confluenţa şi sudarea mugurilor maxilar şi
mandibular; poate fi unilaterală sau bilaterală.
-Fistule şi chisturi dermoide ale feţei apar datorită persistenţei resturilor
ectodermale la nivelul şanturilor iniţial separatoare dintre mugurii faciali. Se
observă mai frecvent ca relicve ale primei pungi branhiale, situate într-o arie
triunghiulară, anterior de pavilionul urechii.
-Bolta palatina ogivală este determinată de întârzieri în dezvoltarea
mugurilor maxilari şi a proceselor palatine.
Bolta palatină îngustă şi adâncă, asemănătoare unei ogive de catedrală
gotică poate constitui un aspect izolat dar este tipică pentru sindromului alcoolic
fetal, sindromul Cornelia de Lange şi pentru afecţiuni genetice ale scheletului sunt
asociate cu:
-hipoplazia facială laterală a strucuturilor, ca în cazul disostozei mandibulo-faciale
Franceschetti (sindrom Treacher Collins);
-hipoplazia mediofacială şi sinostoza coronară, ca în sindromul Apert.
-Despicături ale feţei, nasului, buzelor, palatului. Aceste malformaţii
constau în persistenţa unora dintre şanţurile existente între mugurii faciali, în
săptămânile a 5-a şi a 8-a de gestaţie. La om, aceste despicături și alte anomalii
congenitale pot fi induse de hipoxie maternă , provocată de exemplu, de deprinderi
materne precum fumat (Shi), abuzul de alcool sau de unele tratamente ale
hipertensiunii arteriale materne (Hurst). Alți factori de mediu care pot induce
despicături ale feţei, nasului, buzelor, palatului sunt:
-expunerea la pesticide;
-dieta si aportul de vitamine matern inclusiv retinoizi (vitamina A);
-medicamente anticonvulsivante;
-nitrați ; solvenți organici ; droguri ilegale (cocaină, heroină, etc ).

Despicăturile pot fi sistematizate din punct de vedere topografic astfel:

-Despicături Faciale
o oblice (1/1.300 nou-născuţi vii) - comisura buzei sau aripioara
nazala-orbita
o transversale (0.3% din totalul despicaturilor) comisura bucală-
ureche
-Despicături Labiale
o parţiale superficiale „cheiloschisis” (cheilon gr. roşul buzelor;
schizis despicătură) care afectează roşul buzelor

308
 Embriologie umană

 unilaterale
 bilaterale
o totale (cheilognatoschisis) - afectează roşul buzelor şi arcada
dentară
-Despicătura palatului „palatoschizis”
o poate afecta palatul moale - predomină la băieţi, 80% sunt
unilaterale; la 10 – 40 % din cazuri pot avea caracter familial
o poate afecta palatul osos - predomină la fete, pot fi parţiale sau
totale; în 80% din cazuri asociază lueta bifidă.
-Coloboma facialis sau fisura oblică a feţei, situată între mugurele nazal
lateral şi cel maxilar de aceeaşi parte; are aspectul unei fisuri întinse de la unghiul
intern al ochiului la buza superioară.
-Rinoschizis apare în cazul persistenţei şanţului dintre mugurii nazali
interni, la nivelul ariei triunghiulare. Dacă acelaşi şanţ persistă în aria infranazală,
determină despicătura mediană a buzei superioare. În cazul persistenţei şanţului
dintre mugurii nazali interni pe toată întinderea sa, se dezvoltă despicătura mediană
a feţei (sindromul Mohr).
-Despicătura mediană a buzei inferioare survine în lipsa alipirii celor doi
muguri mandibulari.
-Despicăturile laterale ale buzei superioare pot interesa buza în întregime
şi se pot asocia cu despicături totale sau parţiale ale ale palatului primar, putând fi
unilaterale sau bilaterale.

Fotografia nr. 19. Cheiloschizis - despicătură unilaterală stângă a buzei superioare.

309
 Embriologie umană

-Despicătura labială constituie una din cele mai frecvente malformaţii

congenitale, cu o incidenţă de 1/1000 nou-născuţi. Fraser a estimat la 4 ‒ 7% riscul
recurenţei despicăturii labiale la cuplurile care au un copil purtător de despicătură
labială dacă nici un părinte nu este afectat şi la 11% dacă un părinte este afectat.
Despicătura labială apare ca o consecinţă a lipsei de dezvoltare şi
coalescenţă a mugurilor nazali interni cu mugurii maxilari. Din punct de vedere al
structurilor interesate poate afecta roşul buzelor, caz în care poartă numele de
cheiloschizis sau poate interesa şi gingia constituind cheilognatoschizis.
Cheilognatoschizis poate fi izolată sau asociată cu alte anomalii.
Cheilognatoschizis poate fi unilateral sau bilateral, caz în care constituie „buza de
iepure”.

Fotografia nr. 20. Cheilognatoschizis bilateral. Despicătura profundă, bilaterală a buzei

superioare şi gingiei realizează aspectul buzei de iepure.

Cheilognatoschizis se poate asocia unilateral sau bilateral cu despicătura

palatului.
Despicătura labio-palatină poate avea un caracter familial şi poate fi
asociată cu diverse alte anomalii.
-Palatoschizis - poate fi unilateral sau bilateral, ca malformaţie izolată sau
asociată cu alte despicături sau cu alte malformaţii congenitale.
Despicătura buzei, gingiei şi palatului osos constituie
cheilognatopalatoschizis. Existenţa cheilognatopalatoschizis bilateral constituie
„gura de lup”.
Despicătura palatină poate fi localizată strict la nivelul palatului moale în
regiunea luetei şi a vălului palatin sau se poate extinde spre narine interesând şi
palatul dur şi maxilarul cu regiunea alveolară.

310
 Embriologie umană

Din punct de vedere embriologic şi genetic mecanismul apariţiei

despicăturii palatului osos (asociată sau nu cu despicătura buzei) diferă de cel al
despicăturii palatului moale.

Fotografia nr. 21. Cheilognatopalatoschizis - despicătură unilaterală stângă a buzei

superioare, gingiei şi palatului osos.

Multe gene (în special variante ale secventei genelor IRF6, PVRL1 și
MSX1) asociate cu sindroame care prezintă despicătură a buzei/palatului contribuie
şi la apariţia cazurilor izolate de despicătură a buza/palatului (Cox). Înțelegerea
complexităţii genetice implicate în morfogeneza etajului mijlociu al feţei, inclusiv
procesele moleculare şi celulare, a devenit posibilă odată cu cercetarea pe modele
animale, a genelor BMP4, SHH, SHOX2, FGF10 și MSX1.
Există numeroase sindroame care asociază despicături ale buzei şi/sau ale
palatului:
-despicături ale buzei şi/sau ale palatului asociate cu anomalii cerebrale în
cadrul sindromului holoprozencefalic;
-despicături ale buzei şi/sau ale palatului asociate cu anomalii ale
membrelor în sindromului Roberts, sindromul oro-facio-digital I şi II;
-despicături ale buzei şi/sau ale palatului asociate cu displazie ectodermală
în cadrul sindromului E.E.C.;
-despicături ale buzei şi/sau ale palatului asociate cu anomalii cranio-
faciale în sindromul Treacher-Collins şi sindromul Apert;
-despicături ale buzei şi/sau ale palatului în cazul aneuploidiilor
autozomale: trisomia 6, trisomia 13, trisomia 15, trisomia 18 .
Despicăturile oro-faciale au o etiologie complexă, care implică atât factori
genetici cât şi de peristază; incidenţa variază între 1/500 – 1/2500 nou-născuţi, în
funcţie de zona geografică.

311
 Embriologie umană

Deşi despicătura buzei şi despicătura palatului constituie entităţi distincte,

anticonvulsivantele pot fi o cauză a ambelor malformaţii.

Fotografia nr. 22. Cheilognatopalatoschizis - despicătură unilaterală dreaptă a buzei

superioare şi gingiei, asociată cu despicătură laterală stângă a buzei superioare, care se
continuă cu despicătura gingiei aferente, despicătura palatului osos şi a palatului moale.

-Macroglosia semnifică o creştere a dimensiunilor limbii; poate fi doar

aparentă în cazul existenţei unei hipoplazii mandibulare asociată cu absenţa
dinţilor. Adevărata hipertrofie linguală este întâlnită în sindromul Down şi
sindromul Cornelia de Lange, caz în care se asociază cu retard mental.
-Ankiloglosia constă în imposibilitatea mobilizării limbii, prin persistenţa
anormală a frenului lingual până la vârful limbii.
-Limba bifidă sau trifidă apare prin lipsa fuziunii mugurilor linguali; poate
exista ca anomalie izolată sau concomitent cu alte malformaţii congenitale în
cadrul unor sindroame.
-Microsomiile faciale constituie un grup de malformaţii congenitale care
constau în subdezvoltarea regiunii faciale inferioare şi a mandibulei, asociată cu
anomalii ale palatului şi urechii externe induse de dezvoltarea deficitară a primelor
două arcuri branhiale.
Disostoza mandibulo-facială se întâlneşte în sindroamele genetice
Goldenhar, Treacher-Collins şi Hallerman-Streif.

312
 Embriologie umană

III. 4. 4. Sindroame care asociază malformaţii congenitale ale feţei

-Sindromul Pierrre – Robin

Constituie o neurocristopatie. Anomaliile de migrare ale celulelor crestelor
neurale au ca efect:
- anomalii de creştere şi dezvoltare embrionară ale primului arc branhial
(hipoplazie mandibulară severă, glosoptoză şi palatoschizis);
-anomalii de migrare celulară la nivelul porţiunii membranoase a septului
ventricular (defect septal ventricular).

Fotografia nr. 23. Sindrom Pierre Robin cu hipoplazie mandibulară severă.

Sindromul Pierrre-Robin se caracterizează prin triada:

-micrognatism - mandibulă neobişnuit de mică, cu retrognatism, mandibula
pare trasă înapoi;
-glosoptoză - deplasare posterioară sau retragere a limbii, care obstruează
glota, provoacă obstrucția căilor respiratorii superioare;
-palatoschizis - despicătura palatină cu închiderea incompletă a palatului,
este prezentă în majoritatea pacienţilor.
Hipoplazia mandibulară, ca manifestare principală, induce glosoptoză cu
obstrucția căilor aeriene superioare şi palatoschizis median. Limba situată mult
posterior ajunge până la sinusurile nazale, printre stâlpii palatului, care sunt
orientaţi mai jos.

313
 Embriologie umană

Chiar de la vârsta de nou-născut sunt prezente semnele de hipoxie, poate

exista detresă respiratorie marcată sau numai dificultăţi de respiraţie şi de
alimentaţie; despicătura palatului poate fi completă sau se exprimă numai prin luetă
(uvulă) bifidă, eventual numai prin boltă palatină ogivală.
În cursul mai multor luni sau ani, mandibula se poate dezvolta până la o
mărime fiziologic satisfăcătoare aşa încât adulţii cu sindrom Robin pot să nu mai
prezinte deformaţii faciale izbitoare.
Prognosticul depinde de gradul anomaliei, existând pericolul asfixiei sau
leziunilor cerebrale prin hipoxie cronică; obstrucţia severă a căilor aeriene
superioare face necesară traheostomia.
Tratamentul poate fi postural (prin poziţie ventrală a sugarului), însoţit de
o tehnică atentă a alimentaţiei şi fixarea limbii (sutura părţii anterioare a limbii la
maxilarul inferior dacă acesta este suficient de dezvoltat pentru a se putea acomoda
la dimensiunile limbii). Pentru ameliorarea simptomatologiei este necesară corecţia
chirurgicală a despicăturii palatine.

-Sindromul Treacher Collins (disostoza mandibulo-facială Franceschetti)

este un complex malformativ dominat de asociarea:
- coloboma pleoapelor,
- anomalii ale dezvoltării urechii externe,
- micrognatism,
- şi hipoplazia regiunilor zigomatico-malare ale craniului.
Sindromul Treacher Collins se transmite autozomal-dominant este
caracterizat de displazia primului şi uneori a celui de-al doilea arc branhial
(probabil între a 5-a şi a 9-a săptămână de gestaţie) manifestată printr-o oprire a
dezvoltării oaselor faciale care derivă din aceste prime două arcuri branhiale.
Distribuţia pe sexe (sex ratio) este egală, cu variabilitate a trăsăturilor
sindromului.
În formele complete, aspectul general este de „cap de pasăre”, cu
hipoplazia oaselor malare (trăsătura majoră prezentă în toate cazurile) şi a
mandibulei. Unghiul dintre frunte şi nas este aplatizat.
În 1/3 din cazuri se observă palatoschizis, discrepanţă între maxilar şi dinţi
cu frecvente malocluzii dentare. Fantele palpebrale sunt orientate antimongoloid în
toate cazurile şi pot asocia coloboma treimii externe a pleoapei inferioare şi
ocazional microftalmie.
La peste 50% dintre bolnavi există depresiuni preauriculare, fistule oarbe
şi/sau apendice cutanate situate între tragus şi comisura bucală. urechile pot fi
malformate, cu defecte ale canalului auditiv extern. 1/3 dintre bolnavi prezintă
malformaţii ale urechii medii sau interne asociate cu conductul auditiv extern
stenozat sau absent; bolnavii acuză surditate de conducere sau hipoacuzie.
Dismorfismul este prezent la naştere iar hipoacuzia poate fi detectată

314
 Embriologie umană

ulterior. Creşterea oaselor feţei în copilărie şi mai ales în adolescenţă are implicaţii
cosmetice considerabile dar există şi posibilitatea ca procesul de creştere să
atenueze dismorfismul facial. Se pot asocia boli congenitale ale inimii precum
defectul septal ventricular.

Fotografia nr. 24. Sindromul Treacher Collins asociază hipoplazia severă a mandibulei şi
etajului mijlociu feţei.

O atenţie deosebită trebuie acordată deficitului de auz pentru depistarea

precoce şi iniţierea tratamentului. Recuperarea psihosocială este dificilă în cazurile
cu surditate totală şi deficit intelectual. Tulburările de auz se pot corecta, cel puţin
parţial, prin plastie de timpan sau prin protezare acustică cu aparate auditive.
Ca şi în alte displazii embrionare, nu există tratament etiologic. Intervenţia
chirurgicală este indicată pentru corectarea tulburărilor de masticaţie, deglutiţie şi
ale vorbirii sau chiar şi numai pentru motive estetice, în general după vârsta de 2
ani.

-Sindromul Cornelia de Lange. Se apreciază că acest sindrom afectează

între 1/10000 şi 1/30 000 din numărul total de nou-născuţi, cu repartiţie egală între
cele două sexe.
Etiopatogenia este necunoscută. Se crede că la baza acestui sindrom stau
anomalii genetice, însă aceste modificări sunt greu de pus în evidenţă.
Semnele principale costau în: aspect patognomonic al feţei şi capului,
statură mică, synophoris, trunchi cu aspect cilindric, mameloane mici; cutis
marmorata, nistagmus, miopie, strabism, malformaţii cardiace, organe genitale
hipoplazice.

315
 Embriologie umană

Fotografia nr. 25. Sindrom de Lange cu aspect tipic al feţei.

Constant la nivelul feţei se observă hipertelorism, fante antimongoloide,

narine subţiri, comisuri „căzute”, micrognaţie, microcefalie, brahicefalie, păr jos
implantat, pe ceafă.
Se pot asocia: voce groasă, inexpresivă; retard psihomotor sever,
hipertonie musculară; hirsutism, sprâncene groase, gene alungite şi arcuite; mâini
şi picioare scurte; police plasat proximal; uneori poate exista monodactilie.
Evoluţia şi prognosticul sunt rezervate. Decesul poate surveni precoce (de
multe ori chiar în primele săptămâni de viaţă), prin infecţii supraadăugate, ca
urmare a aspiraţiei de lichide în căile respiratorii şi prin malformaţii cardiace.

- Sindromul Apert sau acro-cefalo-sindactilia Apert este o boală rară, cu o

incidenţă de 1/65000 – 1/85 000 nou-născuţi. Sindromul Apert se transmite
ereditar, autozomal dominant.
Sindromul este caracterizat prin malformaţii congenitale ale mâinilor, feţei
şi craniului. Dismorfismul facial marcat include fante palpebrale orientate
„antimongolian”, hipertelorism orbital, strabism, proptoză, boltă palatină ogivală.
Închiderea precoce a suturii coronare şi lipsa de creştere la nivelul suturii dintre
oasele sfenoid şi etmoid determină aspectul în turn al craniului (turicefal sau
oxicefal).
Mâinile pacienţilor cu sindrom Apert prezintă întotdeauna patru
caracteristici comune:
- police scurt, cu deviere radială;
- sindactilie complexă a degetelor 2, 3, 4;

316
 Embriologie umană

- simbrahifalangism - falange scurte şi alipite - a degetelor 2, 3, 4;

- simplă sindactilie cu disparţia celui de-al patrulea spaţiu interdigital.

Fotografia nr. 26. Sindromul Apert Craniul are formă de „turn”, este scurt şi înalt,
prin închiderea precoce a suturii craniene coronare.

Capul este lăţit în sens transversal şi cu diametrul antero-posterior mult

micşorat, profilul occipito-cervical al craniului fiind rectiliniu. Nasul este
proeminent; maxilarul este mic şi madibula aplatizată.
De asemenea prezintă anomalii oculare de tip strabism convergent.
Sindactilia este simetrică la mâini şi picioare, afectând degetele II, III şi IV.

-Sindromul alcoolic embrio-fetal. Se caracterizează prin nanism primar,

retard psihic moderat, microcefalie şi facies particular.
Fetopatia alcoolică survine la descendenţii mamelor care au consumat
alcool în timpul perioadei de organogeneză; apare cu o frecvenţă de 2‰ şi are
expresie parţială la un număr de 3 ‒ 5 născuţi vii/ 1000 de naşteri. Date recente
sugerează că aproximativ 30g alcool etilic absolut ingerate zilnic de femeia
gestantă dau un risc semnificativ (10%) de producere a patologiei fetale. Pe loturi
de femei gravide s-a demonstrat că, la cantităţi mai mari, riscul creşte la 20%.
Faciesul acestor copii are aspect caracteristic: fante palpebrale scurte, plică
epicantică, hipoplazia etajului facial inferior, nas scurt.
Anomaliile sistemului nervos central au grade diferite de severitate:
microencefalie cu anomalii ale migrării neuronale, anomalii cerebeloase,

317
 Embriologie umană

Fotografia nr. 27. Sindromul alcoolic embrio-fetal cu facies de aspect tipic: macrostoma,
filtrum aplatizat şi alungit, piramida nazală de dimensiuni reduse, micrognatism, urechi jos
inserate.

polimicrogirie, agenezia corpului calos, defecte de tub neural, holoprozencefalia,

arinencefalia. Microcefalia se asociază cu dezvoltarea defectuoasă a sistemului
nervos central şi în unele cazuri cu anomalii ale EEG; coeficientul de inteligenţă
are valori relative reduse, cuprinse între 65 şi 85. Pe plan mondial sindromul
alcoolic embrio-fetal este cauza cea mai cunoscută a retardului mental. Aproape
toţi copiii afectaţi prezintă întârzierea creşterii pre- şi postnatale cu afectarea
îndeosebi a creşterii în lungime. Aproximativ 50% din cazuri prezintă anomalii
cardiace asociate.
Se mai notează creste palmare anormale, anomalii articulare, anomalii ale
urechii, ale organelor genitale externe şi hemangioame cutanate. Severitatea
simptomatologiei este direct proporţională cu cantitatea şi distribuţia în timp a
consumului de alcool de către mamă.

-Sindromului E.E.C. cunoaşte transmitere ereditară. Este caracterizat de

triada:
-ectrodactilie (ektroo gr. = eliminat) absenţa degetului mijlociu sau a
degetelor 2, 3, 4 la măini sau la picioare însoţită de „sindactilie” alipirea unor
degete, cu deformarea caracteristică a mâinilor „mână despicată” (manus bifurcata)
sau a picioarelor în „cleşte de homar” ;
-displazie ectodermală hipohidrotică care semnifică anomalii ale
epidermei, păr rar şi friabil, absenţa glandelor sudoripare (hipohidroză);
-multiple despicături (cleft eg. = despicătură) la nivelul feţei: despicături
unilaterale sau bilaterale ale buzei superioare, asociate cu despicătura palatului
unilateral sau bilateral, până la cheilognatopalatoschizis bilateral (gură de lup).

318
 Embriologie umană

Fotografia nr. 28. Sindromul E.E.C. Se observă hipoplazia etajului mijlociu al feţei,
despicătură laterală stângă a buzei superioare şi gingiei, despicătura palatului osos şi a
palatului moale asociată cu despicătură laterală dreaptă a buzei superioare şi gingiei.

319
 Embriologie umană

Întrebări- MORFOGENEZA EXTREMITĂŢII CEFALICE

1. Care dintre următoarele structuri 6. Din cartilajul Reichert se dezvoltă:

derivă din arcul 2 branhial: a. scăriţa
a. maxila b. apofiza stiloidă
b. membrana timpanică c. ligamentul stilohioidian
c. trompa lui Eustachio d. coarnele mici ale osului hioid
d. muşchiul maseter e. toate cele de mai sus
e. pântecele posterior al digastricului
7. Nervul trigemen inervează muschii
2. Gaura oarbă (foramen caecum) de derivaţi din arcul branhial:
la nivelul limbii este locul de origine a. 1
al: b. 2
a. timusului c. 3
b. glandelor paratiroide superioare d. 4
c. tiroidei e. 6
d. glandelor paratiroide inferioare
e. amigdalei palatine 8. Care este cea mai frecventă
malformaţie congenitală de la nivelul
3. Crosa aortei se formează din: extremităţii cefalice:
a. arcul aortic II a. palatoschizis
b. arcul aortic III b. chist de canal tireoglos
c. arcul aortic IV c. despicătura laterală a buzei
d. arcul aortic V superioare
e. arcul aortic VI d. ankiloglosia
e. coloboma facialis
4. Arcurile branhiale conţin:
a. un miez de mezoderm 9. Care dintre următoarele structuri
b. celule din crestele neurale sunt implicate in apariţia despicăturii
c. un arc aortic palatine (palatoschizis):
d. un nerv cranian a. arcul branhial 2
e. toate răspunsurile de mai sus sunt b. arcul branhial 3
corecte c. mugurele frontal
d. mugurii nazali laterali
5. În dezvoltarea feţei sunt implicaţi e. mugurii maxilari şi nazali mediali
următorii muguri, cu o excepţie:
a. frontal
b. maxilar
c. nazal
d. eminenţa hipobranhială
e. mandibular

320
 Embriologie umană

Anexă- MORFOGENEZA EXTREMITĂŢII CEFALICE

Canale Bulb rahidian

semicirculare-
urechea internă
Tuba Eustachio
Maxila

Limba
Stomodeum

Proces palatin
orientat caudal Cartilaj hioid

Lama nr.1. Dezvoltarea gurii – faza piscină. Secţiune frontală prin extremitatea cefalică.
Embrion uman. Vârsta gestaţională 52 – 54 zile. Coloraţie HE. Ob. X 40

Cavitate nazală Septul nazal

Procese palatine Sutura în “Y”

fuzionate

Mugure dentar
Maxila

Cartilaj Meckel
Cavitate orala

Limba Orificiul laringian

superior
Cartilaj hioid

Cartilaje aritenoide

Lama nr. 2. Dezvoltarea gurii – faza piscină. frontală prin extremitatea cefalică. Embrion
uman. Vârsta gestaţională 52 – 54 zile. Coloraţie HE. Ob. X 40

321
 Embriologie umană

Mugurele frontal Ventriculul cerebral

Mugurele nazal
Creierul anterior

Epiteliul olfactiv Globul ocular

Stomodeum
Faringele
Arcurile branhiale
1,2,3

Cordul
Stomacul

Lama nr. 3.Secţiune mediosagitală. Embrion de şoarece A2G. Stadiul 27 somite.

Ob X 7

322
 Embriologie umană

Bibliografie

1. Andronescu A., Anatomia dezvoltării omului, Ed. Med. Bucureşti, 1986

2. Anghelescu V., Embriologie normală şi patologică, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1983
3. Brachet J., Alexandre H., Introduction to Molecular Embryology,
Heidelberg Science Library, 2nd edition, 2014
4. Chircor Lidia, Dina Constantin, Variante anatomice şi malformaţii
congenitale, Editura Paco, Bucureşti, 2007
5. Chircor Lidia, Surdu Loredana, Compendiu de Embriologie, Editura Ex
Ponto, 2012
6. Chircor L., Surdu L., Embriologie umană, Editura Ex Ponto, 2014
7. Chiriac M., Zamfir M., Antohe D., Anatomia trunchiului, vol.II,
Universitatea de medicină şi farmacie Iaşi, 1991
8. Cox T.C. Taking it to the max: The genetic and developmental mechanisms
coordinating midfacial morphogenesis and dysmorphology. Clin. Genet.65
(3):163–176. 2004
9. Geormăneanu Mircea, Patologie indusă prenatal, Edit. Medicală
Bucureşti, 1989
10. Green R., The human embryo Research debates, Oxford Univ. Press, 2001
11. Harrison M.R., Evans M.I., The Unborn Patient, 3rd ed., 2001
12. Hurst J.A.; Houlston R.S., Roberts A., Gould S.J. and Tingey W.G.
Transverse limb deficiency, facial clefting and hypoxic renal
damage: an association with treatment of maternal hypertension?
Clin. Dysmorphol. 4(4): 359–363. 1995
13. Krishnarao Appasani, Raghu K. Appasani, Stem Cells & Regenerative
Medicine: From Molecular Embryology to Tissue Engineering, Humana
Press 2010
14. Lancaster E., Pedisich P., Congenital Malformations Australia 1981-1992,
Birth defects series 1, 1995
15. Larsen W.J., Development of the head, the neck, and the eyes and ears,
Human Embryol; 12: 309-51. 1993
16. Larsen J. William- Human Embryology, 3rd Edition Churchill Livingstone,
2001
17. Larsen J. William, Anatomy: Development, Function, Clinical
Correlations, Saunders, 2002
18. Moore and Persaud, Before We Are Born, 5th ed., 2003
19. Moore K. L., Mark G. Torchia, T.V.N. Persaud The Developing Human:
Clinically Oriented Embryology, 10th edition, Elsevier edit. 2014
20. O'Rahilly Ronan, Müller Fabiola “Human Embryology and Teratology”
3rd ed. New York: Wiley-Liss. (2001)

323
 Embriologie umană

21. Poirier J., Cohen I., Baudet J., Embryologie Humaine, Maloine S.A.Edit.,
Paris, 1992
22. Poirier J., Catala M., Poirier I., Baudet J., Leçons d'embryologie humaine,
4ème éd., Paris, Vigot, 2006
23. Sadler Thomas W., Langman Jan., Langman's Medical embryology, 12th
edition, Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams &
Wilkins, 2013
24. Sadler T. W. Langman's Medical Embryology, 13th edition, North
American Ed., 2014
25. Schoenwolf G.C., Bleyl S.B., Brauer P.R. Larsen’s human Embryology, 5th
edition., Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
26. Shi M., Wehby G.L. and Murray J.C. Review on Genetic Variants and
Maternal Smoking in the Etiology of Oral Clefts and Other Birth Defects.
Birth Defects Res., Part C 84 (1): 16–29. 2008
27. Sido - Gridorescu Fr., Embriogie Generală şi specială, Edit. Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006
28. Schmidt Ana-Nadia, Embriologie Specială, edit. Intelcredo, 2002

324
 Embriologie umană

MORFOGENEZA APARATULUI RESPIRATOR

Complexul proces de morfogeneză al aparatului respirator include

procesele de creştere şi maturare, a căror derulare normală necesită o serie de
interacţiuni controlate, care implică atât factori fizici (forţe mecanice) cât şi
comunicare intercelulară.
Dintre factorii fizici care influenţează procesul de creştere se remarcă:
spaţiul intratoracic, volumul lichidului amniotic, presiunea şi volumul lichidului
pulmonar, şi în special dinamica lichidului pulmonar.
Creşterea plămânilor în perioada fetală este favorizată de distensia
pulmonară asigurată de mişcările respiratorii ale fătului.
Lichidul pulmonar fetal joacă un rol crucial în procesele de creştere ce au
loc la nivelul plămânilor, reţinerea lichidului pulmonar în interiorul viitoarelor căi
respiratorii fiind absolut necesară pentru menţinerea nivelului de distensie care
asigură şi stimulează creşterea căilor respiratorii.
Lichidul pulmonar produs de plămâni în timpul vieţii fetale este eliminat
prin trahee, de unde fie este înghiţit fie ajunge în amnion. În timpul pauzelor
respiratorii, căile respiratorii superioare opun rezistenţă la eliminarea lichidului
pulmonar încât acesta se acumulează în arborele respirator asigurând distensia
necesară dezvoltării arborelui bronşic. Deşi diminuarea experimentală a mişcărilor
respiratorii ale fătului prin inhibarea selectivă a contracţiilor muşchiului diafragm
reduce volumul lichidului pulmonar, în timpul exercitării mişcărilor respiratorii
fetale se elimină o cantitate mai mare de lichid pulmonar, deoarece laringele se
dilată activ şi reduce rezistenţa pe care o întâmpină lichidul pulmonar la ieşirea din
plămâni.
Maturarea structurală a plămânilor este reglată de factori fizici; dintre care
cei ce produc hipoplazia determină şi imaturitatea structurală a plămânilor în timp
ce factorii fizici care produc hiperplazie produc şi maturarea structurală a
plămânilor.
Maturarea biochimică (exemplu: producerea surfactantului) este reglată
hormonal de către glandele endocrine (hipofiză, suprarenală, tiroidă) printr-o serie
de hormoni: corticotropina, cortizolul şi hormonii tiroidieni.
Organogeneza plămânilor implică mecanisme complexe, inclusiv
interacţiuni între celule originare din două foiţe germinative diferite: endodermul şi
mezodermul.
Studii recente de genetică şi embriologie moleculară confirmă existenţa
mai multor procese de reglare a morfogenezei arborelui respirator în ce priveşte
arhitectura sa, modelul de creştere, distribuţia spaţială, diferenţierea, interacţiunea
dintre epiteliu şi mezenchim şi/sau endoteliu.

325
 Embriologie umană

I. FACTORI MOLECULARI CARE INTERVIN ÎN MORFOGENEZA

APARATULUI RESPIRATOR

În timpul diferitelor stadii de dezvoltare, de la embrion la nou-născut,

arhitectura plămânilor suferă modificări profunde, care sunt marcate printr-o serie
de evenimente programate şi reglate de: gene, factori de transcriere, hormoni,
factori de creştere.
Interacţiunea epiteliu-mezenchim exercită un rol esenţial în formarea
schiţei arborelui bronşic, contribuind la formarea structurilor tubulare în
mezenchimul subiacent.
În procesul de dezvoltare al epiteliului pulmonar există un mecanism al
expresiei genelor care determină evoluţia ulterioară a celulelor. Stabilirea unui
fenotip celular necesită prezenţa factorilor de transcriere care activează sau
diminuă expresia genelor specifice. Există gene specifice epiteliului pulmonar, care
reglează mecanismul interacţiunii celulă - expresie a genei specfice, cum sunt gena
proteinei A surfactant şi a celulelor Clara secretoare de proteină.
Epiteliul pulmonar ia naştere din endodermul intestinului anterior. Iniţierea
morfogenezei plămânului din planşeul intestinului anterior are loc numai dacă Shh
(Sonic hedgehog) produs de endoderm stimulează semnalul Gli 1-3 în mezoderm şi
necesită o coordonare a activării transcrierii şi represiei a factorului nuclear
hepatic-3beta, genelor Sonic hedgehog (Shh), Gli2, Gli3 şi Nkx2.1. Evenimentele
care decurg din această secvenţă induc interacţiunea epiteliu - mezenchim,
interacţiune care este mediată de către factori specifici de creştere (specific
fibroblast growth factor SFGF) şi receptori de semnalizare şi este modulată de alţi
factori de creştere din clasa peptidelor inclusiv factorul epitelial de creştere,
factorul plachetar de creştere A şi factorul beta de transformare a creşterii (TGFβ1
transforming growth factor - β1), precum şi de componentele matricei
extracelulare.
Factorii de creştere implicaţi în dezvoltarea pulmonară sunt proteine
difuzabile ce acţionează la o distanţă mică faţă de locul unde sunt produse.
Prin formarea de gradiente de-alungul unei structuri în dezvoltare, factorii
de creştere ajută în definirea centrelor de semnalizare care controlează
comportamentul celulelor învecinate, specifică modele de ramificare şi controlează
dimensiunea căilor aeriene.
Semnalizarea factorului de creştere mediată de receptorii tirozin kinazei
promovează proliferarea celulară şi diferenţierea.
Semnalizarea prin receptorii serin treonin kinazei se opun acestor efecte.
Factorii de creştere ce intervin în dezvoltarea plămânilor pot fi
sistematizaţi astfel:
-Formarea plămânilor, diferenţierea celulară este controlată de HNF-3β,
Shh, NKX2.1, HNF-3/Forkhead homolog-8 (HFH-8).

326
 Embriologie umană

-HNF-3β-intervine în formarea structurilor pulmonare distale;

-NKX2.1-are rol în sinteza surfactantului;
-Shh (Sonic Hedge Hog) - reglează morfogeneza pulmonului;
-FGF10- produs de mezoderm are rol în ramificarea bronhiilor;
-FGF9 (factorul de creştere fibroblastic / Fibroblast Growth Factor FGF9)
–factor de creştere pentru viitoarea pleură;
- FGF7- rol în diferenţierea celulei alveolare de tip 2;
-Glucocorticoizii - au rol în morfogeneza bronhiilor şi în citodiferenţierea
pulmonară;
-Ly6/neurotoxin-1 (lynx1) - acest factor este exprimat în plămânul fătului
după 71 de zile şi creşte cantitativ cu vârsta;
-Midkine - este o proteină cu greutate moleculară mică ce are rol în
organogeneză;
-Fosfatidilcolina surfactant - creşte tardiv în plămânul fetal;
-Acidul retinoic - reglează citodiferenţierea pulmonară;
-SMP-30 (proteină marker a senescenţei) - proteină multifuncţională ce
protejează celula pulmonară de deteriorare;
-VEGF (factorul de creştere endotelial vascular) - are rol în formarea
alveolelor şi reţelei de capilare în plămân;
-EGFR (receptorul factorului de creştere epidermal) - slab reprezentat în
plămânul hipoplazic; este prezent în unele adenocarcinoame.
Fibronectina şi receptorii fibronectinei deţin un rol important în procesul
de morfogeneză. Fibronectina este o proteină cu adezivitate celulară, componentă a
matricei extracelulare. Ea se întâlneşte în concentraţii crescute în plămânul aflat în
stadiul de dezvoltare, având rol în formarea vaselor, diferenţierea celulelor
epiteliale, creşterea şi maturarea plămânilor.
Laminina este o componentă esenţială a membranei bazale, cu rol
important în adeziunea celulară, proliferare şi diferenţiere. La organogeneza
pulmonară participă diferite laminine, cu diferite funcţii în diferitele stadii de
dezvoltare ale plămânilor. Laminin-1 are rol în ramificarea mugurelui respirator,
formarea membranei bazale şi polarizarea celulei epiteliale şi stimulează formarea
lumenului.
Evenimentele programate pe parcursul embriogenezei plămânilor pot fi
alterate de către expunerea la supradoze de hormoni, vitamine, factori de creştere,
droguri sintetice, toxine din mediul înconjurător, radiaţii şi alţi agenţi teratogeni.

II. DEZVOLTAREA APARATULUI RESPIRATOR

Prima schiţă a aparatului respirator apare la embrionul de 3 mm, la

începutul săptămânii a patra de gestaţie, sub forma unui şanţ situat pe faţa
endocavitară a intestinului cefalic. Acest şanţ se întinde de la nivelul celui de al 4-

327
 Embriologie umană

lea arc branhial până la nivelul septului transvers şi este denumit şanţ laringo-
traheal. Şanţul proemină la exterior, pe faţa ventrală a faringelui şi esofagului, sub
forma unui diverticul laringo-traheal denumit şi diverticul respirator (Sadler).
Diverticulul se delimitează de faringe şi esofag prin două şanţuri care se
adâncesc treptat şi proemină la interior sub forma a două plici. Plicile se apropie
una de cealaltă şi fuzionează, alcătuind septul traheo-esofagian, care separă
diverticulul laringo-traheal de esofag, cu excepţia capătului lor proximal, unde
persistă un orificiu de comunicare ce va deveni aditus laringian.

Pungile faringiene

Membrana oro-faringiană

Mugurele respirator

Orificiul laringo-traheal

Figura nr. 1. Apariţia diverticulului laringo-traheal la embrionul cu 20 de somite, în ziua a

26-a de gestaţie (după Sadler T.W.).

Intestinul
Plicile traheo- esofagiene cefalic Esofagul

Traheea

Diverticul laringo-traheal Mugurii pulmonari

Figura nr. 2. Fazele de separare ale primordiului aparatului respirator de esofag (după
Sadler T.W).

328
 Embriologie umană

La vârsta de 28 zile de gestaţie capătul caudal al diverticulului laringo-

traheal se bifurcă în cele două bronhii principale, dreaptă şi stângă, care continuă să
se ramifice dihotomic dând naştere epiteliului arborelui bronşic şi alveolar,
epiteliului traheei şi laringelui. Parenchimul pulmonar, componentele
cartilaginoase şi musculare ale traheei şi bronhiilor, se dezvoltă din mezenchimul
splanhnic intraembrionar care înconjoară intestinul primitiv cefalic.

II. 1. Dezvoltarea laringelui

Laringele are o origine dublă:

- regiunea supraglotică se dezvoltă din peretele ventral al faringelui,
- regiunea infraglotică se dezvoltă din extremitatea cranială a traheei.
În săptămâna a 4-a şi la începutul săptămânii a 5-a de gestaţie laringele
prezintă două plici laterale, mobile, viitoarele corzi vocale care străjuiesc glota.
Orificiul laringo-faringian prin care diverticulul laringo-traheal comunică cu
faringele reprezintă viitoarea glotă. Pentru protejarea acestor formaţiuni apar noi
elemente: epiglota, plicile ariteno-epiglotice, faringo-epiglotice, gloso-epiglotice,
ligamentele ventriculare
În cursul săptămânii a 5-a i.u. locul de comunicare dintre trahee şi faringe
are forma unei despicături cranio-caudale, limitată cranial de eminenţa
hipobranhială (formată de extremitatea ventrală a arcului IV şi III), lateral de două
proeminenţe aritenoide, care acoperă plicile vocale.
În decursul săptămânilor 6-7 i.u. survin modificări care diferenţiază
elementele laringelui; mezenchimul arcurilor brahiale dă naştere cartilajele tiroid,
cricoid şi aritenoid.
În decursul săptămânilor a 6-a şi a 7-a i.u. cele două cartilaje aritenoide
care încep să se dezvolte comprimă furcula care se alungeşte în sens longitudinal şi
se adânceşte în sens cranio-caudal devenind epiglotă.
Proeminenţele aritenoide cresc cranial, spre limbă şi împing furcula care se
alungeşte transversal, devine concavă dorsal şi se separă de limbă devenind
epiglotă.
Dezvoltarea celor două proeminenţe aritenoide modifică aspectul
orificiului laringo-faringian care ia forma literei T.
Se păstrează legătura cu limba prin plicile gloso-epiglotice, cu faringele
prin plicile faringo-epiglotice, cu proeminenţele aritenoide prin plicile
aritenoepiglotice.
Până în luna a 5-a epiglota este situată îndărătul vălului palatin, în
nazofaringe, poziţie normală la adult la unele animale.
Pereţii laterali ai laringelui superior, până la nivelul unde apar plicile
ventriculare, se sudează formând un sept epitelial sagital în care persistă:
-anterior, canalul vestibular, care uneşte traheea cu orificiul laringian;

329
 Embriologie umană

-posterior, canalul faringo-traheal, care uneşte traheea cu faringele.

În săptămâna a 10-a, septul dispare, se restabileşte legătura faringe-laringe,
orificiul glotic ia formă ovală.
Deschiderea primitivă a laringelui situată între ligamentele vocale este
înlocuită printr-o comunicare secundară delimitată:
-ventral de epiglotă,
-lateral de plicile ariteno-epiglotice,
-dorsal de cartilajele aritenoide apărute în grosimea proeminenţelor
aritenoide.
Concomitent cu formarea cartilajelor epiteliul laringelui proliferează rapid
determinând ocluzia temporară a lumenului.
În săptămâna a 10-a i.u. ca urmare a procesului de apoptoză (moarte
celulară dirijată) are loc vacuolizarea şi recanalizarea lumenului, prin care se
restabileşte comunicarea între faringe şi laringe. Orificiul de comunicare de forma
literei T, situat iniţial între plicile vocale este înlocuit printr-un orificiu de formă
ovalară, delimitat ventral de epiglotă, lateral de plicile ariteno-epiglotice, dorsal de
cartilajele aritenoide.
Odată cu recanalizarea laringelui se formează ventriculii laringelui, sub
forma a două recesuri laterale care se deschid în glotă, fiind delimitaţi cranial de o
pereche de falduri care constituie plicile ventriculare iar caudal de plicile vocale.
Mucoasa laringelui este de origine endodermală.

Mugure lingual impar Muguri linguali pereche

Foramen caecum

Eminenţa hipobranhială
Furcula

Proeminenţele aritenoide
Orificiul laringo-faringian

Figura nr. 3. Aspectul laringelui în săptămâna a 6-a de gestaţie (după Sadler T.W..)

Cartilajele şi musculatura laringelui au originea în mezenchimul arcurilor

branhiale 4 şi 6. Toate cartilajele laringelui se dezvoltă în săptămâna a 7-a i.u.;
cartilajul tiroid se formează din materialul arcului branhial 4, epiglota din arcul 4 şi

330
 Embriologie umană

parţial din arcul branhial 3, cartilajele cricoid şi aritenoide din arcurile branhiale 4
şi 6. Porţiunea elastică a aritenoidelor apare în decursul lunii a 4-a i.u. şi se
dezvoltă până la vârsta de 50 de ani când începe să regreseze.
Musculatura laringelui se dezvoltă din sfincterul esofagian primitiv format
din mezenchimul arcurilor branhiale.
Ca o consecinţă a dezvoltării musculaturii laringelui din materialul
arcurilor branhiale 4 şi 6, a căror inervaţie este asigurată de nervul vag prin
ramurile sale, laringeul superior şi laringeul recurent (vezi derivatele arcurilor
branhiale, capitolul dezvoltarea extremităţii cefalice) toţi muşchii laringelui sunt
inervaţi de nervul vag: nervul laringeu superior pentru muşchii laringelui derivaţi
din arcul branhial 4 iar nervul laringeu recurent pentru muşchii laringelui derivaţi
din arcul branhial 6.

Corpul limbii

Rădăcina limbii

Epiglota

Cartilajul tiroid Glota

Figura nr. 4. Aspectul laringelui în săptămâna a 12-a de gestaţie (după Sadler T.W.).

Musculatura laringiană ia naştere din mezenchimul arcurilor branhiale 4 şi

6, prin intermediul sfincterului esofagian primitiv. Odată cu separarea
diverticulului respirator de intestinul cefalic, o parte din fibrele sfincterului
esofagian primitiv înconjoară orificiul de comunicare nou format pentru a da
naştere muşchilor: tiroaritenoidieni, aritenoidieni cricotiroidieni şi dilatatori ai
glotei. Muşchii laringelui sunt inervaţi de către nervii arcurilor branhiale din care
iau naştere. Muşchii dezvoltaţi din materialul arcului 4 branhial sunt inervaţi de
nervul laringeu superior iar muşchii care se formează pe seama arcului 6 de către
laringeul recurent.

II. 2. Dezvoltarea traheei şi bronhiilor

Diverticulul laringo-traheal se separă de faringe şi esofag prin apariţia a

două şanţuri exterioare, situate de o parte şi de alta a sa, care se adâncesc şi

331
 Embriologie umană

proemină în interiorul lumenului sub forma a două plici traheo-esofagiene care se

apropie una de cealaltă şi fuzionează alcătuind septul traheo-esofagian care separă
diverticulul laringo-traheal de esofag. La exteriorul septului traheo-esofagian apar
două şanţuri dispuse lateral, care se adâncesc, se apropie unul de altul, fuzionează
şi separă mugurele laringo-traheal de esofag (Andronescu). Astfel diverticulul
laringo-traheal se situează ventral faţă de esofag.
La sfârşitul săptămânii a 5-a de gestaţie există diferenţe histologice
evidente între esofag şi trahee. Esofagul prezintă o tunică submucoasă şi una
musculară, în timp ce traheea prezintă o tunică de ţesut conjunctiv ce conţine
condroblaşti. Separarea traheei şi a esofagului continuă până la vârsta gestaţională
de 42 – 44 de zile.
În timpul separării diverticulului laringo-traheal de intestinul primitiv
cefalic are loc alungirea diverticulului şi bifurcarea sa în cei doi muguri pulmonari.
La sfârşitul săptămânii a 3-a de gestaţie şi începutul celei de a 4-a se schiţează
plămânul drept, trilobat, şi cel stȃng, bilobat.
Traheea şi bronhiile se schiţează o dată cu ramificarea diverticulului
traheo-bronşic. La embrionul în vârstă de 35 de zile segmentul diverticulului
laringo-traheal cuprins între locul de bifurcare şi cel de origine se alungeşte
devenind trahee iar bronhiile principale încep să se dezvolte şi să se ramifice.
Ramura dreaptă ia o direcţie apropiată de verticală, devenind bronhie principală
dreaptă, iar ramura stângă devine bronhie principală stângă. Bronhiile principale
continuă să se dezvolte şi să se ramifice în grosimea mezocardului dorsal; cea
dreaptă dă două ramuri laterale iar cea stângă numai una. Bronhiile lobare se
formează între zilele 37 – 42 de gestaţie iar segmentele bronho-pulmonare sunt
prezente în zilele 41 – 42 de gestaţie, când plămânii intră în stadiul
pseudoglandular de dezvoltare. Bronhiile secundare se divid repetat, dihotomic,
formează 10 bronhii terţiare sau segmentare în plămânul drept şi 8 în cel stâng,
creând segmentele bronho-pulmonare din plămânul adult.
La vârsta gestaţională de 60 zile plămânii intră în perioada de dezvoltare
fetală dar ramificarea bronhiilor continuă. Până în momentul naşterii există 18
generaţii de ramuri iar după naştere, până la vârsta de 7 ani, apar alte 6 noi
generaţii de ramuri bronşice.
În timpul acestor ramificări succesive care duc la formarea arborelui
bronşic, plămânii capătă o poziţie din ce în ce mai caudală, astfel că la naştere
bifurcaţia traheei este situată la nivelul vertebrei T4.
Inelele semicartilaginoase şi musculatura apar mult mai devreme, în
decursul săptămânii a 7-a de gestaţie. Inelele traheale şi ale arborelui bronşic se
dezvoltă din mezodermul arcului 6 branhial.
Mezenchimul peribronşic formează stroma pulmonară care se reduce
treptat din luna a 3-a până în luna a 6-a de gestaţie când persistă numai ca o lamă
subţire care separă sacii aloveolari. Glandele traheale şi bronşice se diferenţiază în

332
 Embriologie umană

luna a 5- a i.u.
La 7 ‒ 8 ani după naştere arborele bronşic atinge forma finală.

II. 3. Delimitarea cavităţilor pleurale şi dezvoltarea diafragmei

Odată cu creşterea în direcţie caudală şi laterală, mugurii pulmonari

pătrund în cavitatea celomică. Acest spaţiu îngust denumit canal pericardo-
peritoneal se găseşte pe ambele părţi ale intestinului primitiv cefalic şi va fi
gradual umplut de expansiunile mugurilor pulmonari.
Prin creşterea ramurilor bronşice în săptămâna a 5-a de gestaţie, ţesutul
mezenchimal al mugurilor pulmonari este împins lateral şi inferior, în lumenul
canalelor pericardo-peritoneale (pleurale), situate de o parte şi de cealaltă a
intestinului anterior. Ca urmare a creşterii mugurilor pulmonari în interiorul
canalelor pericardo-peritoneale, acestea suferă un proces de expansiune în peretele
dorsal al corpului, în direcţie caudală cât şi lateralo-ventral.

Faringele

Traheea
Pleura parietală

Ramificarea
Pleura viscerală mulată pe bronhiei principale
pe a doua generaţie de stângi
ramuri bronşice
Canalul pericardo-
peritoneal

Peritoneul visceral mulat

în jurul stomacului

Figura nr. 5. Dezvoltarea plămânilor şi delimitarea cavităţilor pleurale în săptămâna a 5-a de

gestaţie (după Sadler T.W.).

Porţiunea canalelor pericardo-peritoneale în care se dezvoltă mugurii

pulmonari se transformă în cavităţi pleurale primitive, care comunică astfel:
-cu cavitatea pericardică prin canalele pleuro-pericardice,
-cu cavitatea peritoneală prin canalele pleuro-peritoneale.

333
 Embriologie umană

Ca urmare a expansiunii canalelor pericardo-peritoneale (în direcţie

laterală şi ventrală) şi a traseului venelor cardinale comune (în drumul lor către
cord) iau naştere două plici pleuro-pericardice (dreaptă şi stângă) care închid
comunicarea pleuro-pericardică.
După formarea lor, plicile pleuro-pericardice continuă să se dezvolte
devenind membranele pleuro-pericardice, în grosimea cărora sunt situate venele
cardinale comune şi nervii frenici.
Prin fuziunea membranelor pleuro-pericardice între ele şi cu masa
mezodermală mediană, se separă cavitatea pericardică de cavităţile pleurale şi
cavitatea pleurală dreaptă de cea stângă.

Mugurele pulmonar
Canalul pericardo-
peritoneal Plica pleuro-pericardică

Nervul frenic

Vena cardinală comună

Cordul

Figura nr. 6. Dezvoltarea plămânilor şi delimitarea cavităţilor pleurale. Secţiune

transversală prin embrion uman, săptămâna a 5-a de gestaţie (după Sadler T.W.).

Pe măsura dezvoltării mugurilor pulmonari canalele pleuro-peritoneale se

extind prin coborârea septului transvers şi devin cavităţi pleurale.
Canalele pericardo-peritoneale au un perete parietal căptuşit cu mezoteliul
(epiteliul celomic) provenit din somatopleură şi un perete visceral căptuşit cu
mezoteliul provenit din splanhnopleură.
Mezoteliul care căptuşeşte cavitatea pleurală se diferenţiază pentru a forma
foiţa viscerală a seroasei pleurale în zona de contact cu suprafaţa plămânilor iar
mezoteliul parietal formează foiţa parietală a pleurei.
Mularea pleurei viscerale pe generaţia a doua de ramuri bronşice determină
apariţia fisurilor şi lobulaţiei pulmonare.
În luna a doua de gestaţie, odată cu dezvoltarea rapidă a cordului,
membranele pleuro-pericardice iau parte la formarea pericardului fibros.
Închiderea comunicării pleuro-peritoneale şi implicit separarea cavităţii

334
 Embriologie umană

pleurale de cavitatea peritoneală are loc în săptămânile a 7-a – a 11-a de gestaţie,

pe seama membranelor pleuro-peritoneale (dreaptă şi stângă), situate la polul
caudal al canalelor pleuro-peritoneale.
Membranele pleuro-peritoneale, presate în sens caudal de mugurii
pulmonari aflaţi în expansiune şi în sens cranial de către ficat, fuzionează cu septul
transvers participând la formarea diafragmei.

Diafragma se formează prin fuziunea următoarelor structuri anatomice:

-septul transvers,
-membranele pleuro-peritoneale,
-mezoesofagul dorsal,
-material migrat din ultimele miotoame toracale.
Situat iniţial în regiunea cervicală, în dreptul somitelor C3, C4, C5, septul
transvers formează centrul tendinos al diafragmei, inervaţia fiind asigurată de
nervii spinali C3, C4, C5 care alcătuiesc nervul frenic.
Peretele dorsal al corpului creşte rapid determinând coborârea diafragmei
la nivelul somitei toracale 3 în săptămâna a 6-a de viaţă intrauterină, ajungând în
dreptul somitei 1 lombare la finele lunii a 2-a.
Membrana pleuro-peritoneală dreaptă fuzionează cu septul transvers mai
timpuriu decât cea stângă.

II. 4. Dezvoltarea plămȃnului

Forma plămânilor se modifică permanent în timpul dezvoltării lor.

În săptămâna a 5-a de gestaţie primordiile plămânilor cresc lateral şi caudal
în lumenul canalelor pleuro-peritoneale unde formează proeminenţele pulmonare şi
hilul se află la vârful plămânilor. Între ramificaţiile fiecărei bronhii principale apar
fisurile care separă lobii pulmonari.
La sfârşitul săptămânii a 6-a de gestaţie plămânii apar ca nişte saci
glandulari la capătul terminal al bronhiilor principale iar în săptămâna a 7-a de
gestaţie odată cu apariţia ramurilor bronşice terţiare se definitivează segmentele
pulmonare.
În luna a 2-a şi a 3-a de gestaţie lobul superior se dezvoltă cranial, se
formează vârful pulmonului iar hilul este situat la jumătatea distanţei dintre vârf şi
bază. Pedicolul pulmonar , bronhiile şi vasele mari, structuri anatomice practic
inextensibile, sunt situate la nivelul hilului în timp ce structurile anatomice
extensibile, reprezentate de infundibule, alveole şi capilarele înconjurătoare se
menţin în porţiunea periferică, dilatabilă, a plămânilor. Această poziţie permite
continua alungire a bronhiilor, multiplicarea alveolelor şi implicit a lobulilor, prin
procese proliferative care continuă şi după naştere, până la vârsta de 6 – 7 sau chiar
11 – 12 ani.

335
 Embriologie umană

În dezvoltarea plămânilor se deosebesc mai multe stadii care se desfăşoară

atât în timpul gestaţiei cât şi după naştere. Pe baza caracterelor histologice şi
morfologice specifice, se deosebesc stadiile:
-embrionar (săptămânile 4 – 7 i.u.),
-pseudoglandular (săptămânaile 7 – 17 i.u.),
-canalicular (săptămânile 17 – 26 i.u.),
-saccular (săptămânile 24 ‒38 i.u.),
-alveolar (din săptămâna a 36-a de gestaţie, până la 11 – 12 ani după
naştere).

II. 4. 1. Stadiul embrionar

În stadiul embrionar mugurii pulmonari sunt înconjuraţi de o populaţie

mixtă de celule, unele destinate a se transforma în epiteliul endodermal şi altele
pentru a produce reţeaua endotelială, vasculară, care va „îmbrăca” viitorii saci
alveolari.
La sfârşitul primei luni de gestaţie, proliferarea epiteliului celomic
splanhnopleural adiacent cavităţilor pleurale furnizează mezenchimul care învăluie
traheea şi mugurii pulmonari. Din mezenchimul care înconjoară mugurii pulmonari
se diferenţiază celule musculare netede care se dispun în jurul viitoarelor căi
respiratorii şi vaselor sanguine. În acest stadiu se dezvoltă atât traheea cât şi
bronhiile principale, lobare şi segmentare.

II. 4. 2. Stadiul pseudoglandular

În stadiul pseudoglandular plămânii se comportă asemeni unor glande

exocrine.
Se formează principalele elemente de structură ale plămânilor, se dezvoltă
căile respiratorii inferioare până la bronhiolele respiratorii, mezenchimul este
abundent, determinând aspectul glandular al plămânilor. La 17 săptămâni,
majoritatea elementelor plămânului sunt formate cu excepţia celor implicate în
schimbul gazelor. Respiraţia unui făt născut în această perioadă nu este posibilă.
La nivelul căilor respiratorii situate distal se diferenţiază epiteliul cuboidal
în timp ce căile respiratorii situate proximal sunt tapetate de epiteliu cilindric
columnar înalt. Glandele mucoasei bronşice se dezvoltă în submucoasă, începând
cu săptămâna a 12-a activitatea secretorie fiind prezentă din săptămâna a 14-a de
gestaţie (Bucher, Reed 1961). Celulele musculare netede şi ţesutul conjunctiv
(inclusiv ţesutul cartilaginos de la nivelul bronhiilor se diferenţiază din
mezenchimul splanhnopleural condensat în jurul epiteliului care tapetează căile
respiratorii.

336
 Embriologie umană

II. 4. 3. Stadiul canalicular

Acest stadiu se suprapune parţial stadiului pseudoglandular deoarece

segmentele craniale ale plămânului se maturează mai repede decât cele caudale,
lumenul bronhiilor şi bronhiolelor devine mai larg, ţesutul pulmonar devine foarte
bine vascularizat; se dezvoltă bronhiolele respiratorii şi ductele alveolare.
Respiraţia devine posibilă la sfârşitul acestei perioade şi fătul născut către
sfârşitul acestei perioade (săptămânile 22 ‒ 25) poate supravieţui dacă i se oferă
îngrijirea necesară, dar cei mai mulţi nu supravieţuiesc.
Pe parcursul acestui stadiu apar trei noi generaţii de bronhii, după care
mezenchimul ce înconjoară ramurile arborelui respirator descreşte permiţând
expansiunea spaţiilor aeriene distale. Secţiuni longitudinale efectuate prin regiunile
distale arată existenţa unei margini „în dinţi de fierăstrău” care indică locul
viitorilor acini. Dezvoltarea periferică este însoţită de o creştere a reţelei capilare în
jurul spaţiilor distale, cu apariţia unor zone de contact între celulele epiteliului
respirator şi reţeaua capilară. La nivelul acestor zone de contact celulele epiteliului
respirator scad în înălţime şi se diferenţiază în pneumocite tip I. Celulele care
rămân de aspect cuboidal devin pneumocite de ordinul II care reprezintă celulele
de origine ale epiteliului alveolar.
În acest stadiu are loc o creştere semnificativă a lumenului arborelui
bronşic, se dezvoltă patul vascular, ţesutul pulmonar este bine vascularizat, apar
bronhiolele respiratorii.
Prin dispunerea reţelei capilare în raport cu pneumocitele şi datorită
reducerii ţesutului interstiţial pulmonar, la sfârşitul acestui stadiu schimburile
gazoase devin posibile la nivel pulmonar.

II. 4. 4. Stadiul saccular

Stadiul sacular durează din săptămâna a 24-a i.u. până înainte de naştere
(săptămâna a 38-a i.u.); în această perioadă au loc următoarele evenimente:
-se dezvoltă mai mulţi saci terminali,
-epiteliul devine foarte fin,
-contactul intim între celulele epiteliale şi endoteliale stabileşte bariera
sânge-aer care permite un schimb gazos adecvat pentru supravieţuire,
-se dezvoltă pneumocitele tip I şi tip II,
-pneumocitele tip II secretă surfactantul.
La sfârşitul stadiului canalicular şi începutul celui sacular se schiţează
acinii pulmonari, la capătul distal al bronhiolelor respiratorii apar sacii terminali
(sacule, prealveole, alveole primitive) cu pereţi foarte subţiri (formaţi din celule
plate) care vor deveni canale alveolare. Epiteliul alveolar foarte subţire permite
capilarelor să proemine în lumenul alveolar.

337
 Embriologie umană

Epiteliul cuboidal
Capilare sanguine

Bronhiola terminală

Stadiul canalicular

Capilarele sanguine
Celule plate

Saci terminali
Epiteliul cuboidal
(sacule)

Bronhiola terminală

Stadiul sacular

Epiteliul
Capilarele sanguine alveolar, subţire

Alveolele mature
Bronhiola terminală

Stadiul alveolar postnatal

Figura nr. 7. Caracteristici histo-morfologice în ontogeneza pulmonului (după Sadler T.W.).

Spre sfârşitul lunii a 6-a de gestaţie mezenchimul devine o pătură subţire

printre alveole ai căror pereţi sunt constituiţi din celule alveolare tip I (turtite) care

338
 Embriologie umană

vin în contact cu endoteliul capilarelor sanguine şi dau naştere membranei

respiratorii.
Diferenţierea celulelor alveolare tip I este urmată de apariţia celulelor
alveolare tip II. Aceste celule cu aspect cubic, granulos, secretă o substanţă numită
surfactant, care reduce tensiunea superficială şi previne apariţia atelectaziei
pulmonare.
În maturarea surfactantului intervin mai mulţi factori:
-Glucocorticoizii: cortizolul endogen determină producerea de către
fibroblastele fetale a factorului fibroblastic pneumocitar ce stimulează producerea
de surfactant de către pneumocitele tip II.
-Medicamentele β-adrenergice: determină creşterea concentraţiei de AMPc
în celule, stimulând producţia de surfactant.
-Hormonii tiroidieni: tiroxina stimulează producţia de surfactant,
intensificând maturaţia pulmonară.
-Factorul de creştere epidermal are un rol important în dezvoltarea
epiteliului pulmonar.
-Insulina: întârzie maturarea celulelor alveolare tip II.
-Testosteron: inhibă producţia de surfactant. La copiii prematuri, plămânii
celor de sex masculin sunt mai puţin dezvoltaţi decât ai celor de sex feminin.

II. 4. 5. Stadiul alveolar

Acest stadiu corespunde formării alveolelor pulmonare în cursul celei de-a

9-a lună de viaţa intrauterină şi organizării definitive a dispozitivelor respiratorii,
proces care continuă şi după naştere, când se perfecţionează şi devine funcţional.
Înainte de naştere alveolele primare, imature, proemină în pereţii sacilor terminali
şi ai bronhiolelor respiratorii. După naştere se formează noi alveole primare care
păstrează capacitatea de a forma noi alveole care se maturizează prin creştere
dimensională. La naştere sunt prezente 1/8 – 1/6 din numărul alveolelor adultului.
Procesul de multiplicare alveolară este mai intens imediat post-natal dar continuă
până la vârsta de 6 – 7 ani sau chiar 11 – 12 ani.
Mişcările respiratorii se iniţiază înainte de naştere, începând cu săptămâna
a 12-a de gestaţie, ceea ce explică prezenţa lichidului amniotic în plămâni. La
naştere ½ din volumul plămânilor este plin cu lichid pulmonar secretat de către
epiteliul alveolar în cantitate de 30ml/kgcorp, similară capacităţii reziduale
funcţinale după instalarea respiraţiei.

II. 5. Dezvoltarea vascularizaţiei pulmonare

Vascularizaţia plămânilor este asigurată pe două căi: una a vaselor mari, cu

originea în inimă şi o alta a vaselor pulmonare dezvoltate din mezenchimul
mugurelui pulmonar.

339
 Embriologie umană

În săptămâna a 4-a de gestaţie vascularizaţia plămânului este asigurată de

ramuri din aorta dorsală, cărora li se adaugă în săptămâna a 5-a ramuri ale arcului
aortic 6, care vor rămâne definitive, alcătuind arterele pulmonare. Reţeaua
vasculară primeşte sângele din arcul arterial aortic 6 şi drenează fluxul sanguin
într-o anastomoză din arcul 4 arterial aortic.

II. 5. 1. Vascularizaţia pulmonară nutritivă

La vârsta gestaţională de 32 zile mezenchimul se dispune în straturi, în

jurul endodermului în curs de dezvoltare. Trei zile mai târziu, în săptămâna a 5-a,
mezenchimul angiogenic se dispune în jurul bronhiilor primare şi formează o reţea
capilară în jurul fiecărui mugure pulmonar. Reţeaua de capilare perialveolare apare
în luna a 6-a gestaţională.
Vasele nutritive ale mezenchimului pulmonar sunt arterele bronşice, care
iau naştere din ramurile intersegmentare ale aortei şi împreună cu venele bronşice
asigură vascularizaţia nutritivă a plămânilor încă din prima lună de gestaţie.
Arterele bronşice iau naştere din ramurile intersegmentare ale aortei şi se
termină într-un plex capilar în plămânul embrionar; împreună cu venele bronşice
asigură vascularizaţia nutritivă a plămânilor încă din prima lună de gestaţie.
Cele mai multe artere segmentare dorsale ce vascularizează iniţial
plămânul dispar, cu excepţia primei perechi care devin artere bronşice.
Reţeaua vasculară sistemică intrapulmonară ia naştere din ramurile
segmentare ale aortei dorsale şi se dezvoltă separat faţă de ramurile intrapulmonare
ale arterelor pulmonare; ulterior între cele două sisteme apar anastomoze care
persistă definitiv la nivelul bronhiilor şi subpleural.

II. 5. 2. Vascularizaţia pulmonară funcţională

Arterele pulmonare se dezvoltă din perechea a 6-a de arcuri aortice. La

formarea porţiunii distale a artelor pulmonare participă şi anastomoza existentă
între arcul aortic 6 şi arcul aortic 4 (care cresc spre plămâni). Extremitatea distală a
arterelor pulmonare se anastomozează cu vasele dezvoltate din mezenchimul
mugurilor bronşici.
Venele pulmonare apar la începutul săptămânii a 5-a de gestaţie sub forma
unui mugure vascular comun situat în peretele posterior al atriului primitiv. Acest
mugure se divide de două ori, dând naştere celor patru vene pulmonare care se
îndreaptă spre mugurii pulmonari unde se vor ramifica. Pe parcursul săptămânii a
5-a de gestaţie venele pulmonare sunt înglobate în atriul stâng, circulaţia
pulmonară (mica circulaţie) devenind funcţională în luna a 2-a de gestaţie.

II. 5. 3. Vascularizaţia limfatică

340
 Embriologie umană

Vasele limfatice apar la începutul săptămânii a 6-a, pătrund în plămâni în

luna a 2-a de gestaţie şi ajung în ţesutul subpleural în lunile a 3-a şi a 4-a.

II. 6. Malformaţii şi anomalii congenitale ale aparatului respirator

Malformaţiile rezultate ca urmare a anomaliilor de dezvoltare ale

aparatului respirator reprezintă 1,4% din totalul malformaţiilor pe aparate şi
sisteme (OMS 2005).

II. 6. 1. Malformaţii şi anomalii congenitale ale căilor respiratorii

La nivelul laringelui se poate observa lipsa epiglotei, epiglota crăpată,

epiglota răsucită congenital.
-Agenezia laringelui este consecinţa absenţei procesului de moarte celulară
dirijată (apoptoza) care în mod normal are loc în săptămâna a 10-a de gestaţie şi
realizează recanalizarea laringelui. Persistenţa dopului epitelial laringian care
obstruează lumenul laringian transformă laringele într-un cordon fibros. Defectul
este curabil chirurgical când este solitar.
-Condromalacia laringelui apare prin lipsa de condrificare a modelelor
fibroase ale cartilajelor laringelui. Procesul se poate întinde şi la nivelul traheei şi
bronhiilor. Nefiind rigide, aceste organe se colabează în timpul inspiraţiei,
provocând accidente asfixice. Se impune intervenţie chirurgicală.
Malformaţiile congenitale ale traheii constau în atrezia sau lipsa dezvoltării
traheii, deformări traheale şi comunicări anormale între trahee şi esofag.
-Traheobronhomegalia asociază anomalii ale ţesutului elastic şi muscular
al traheii şi bronhiilor, care determină dilatarea traheii şi bronhiilor; se transmite
autosomal recesiv.
Malformaţiile congenitale ale arborelui bronşic includ:
-Atrezie (lipsa de dezvoltare),
-Anomalii de formă,
-Anomalii de diviziune,
-Anomalii de simetrie,
-Stenoza (îngustarea) bronşică congenitală intrinsecă poate fi izolată sau
asocită cu atelectazie.
-Anomalii de formă şi structură:
-Bronhomalacia constă în modificarea structurii cartilajului
bronşic, cu deformare secundară a bronhiei afectate.
-Bronşiectazia congenitală reprezintă dilataţia în exces a
bronhiilor ca urmare a anomaliilor de structură ale peretelui bronhiilor de ordinul 3
(segmentare), 4, 5, 6 şi 7. Mai frecvent este unilaterală, la plămânul stâng.
-Fisura esofago-traheală se poate datora fie unei fisuri mediane
posterioare a cartilajului cricoid, fie unui esofag atretic şi divizat transversal.

341
 Embriologie umană

-Fistula esofago-traheală apare ca urmare a separării incomplete a traheii

şi esofagului, are o frecvenţă de 1/2000 de naşteri, poate fi unică sau, mai rar,
dublă. În 10% dintre cazuri fistula eso-traheală este izolată dar 90% asociază
atrezia

Figura nr. 8. Fistula esotraheală tipul III (după Poirier J.).

esofagului. Incidenţa fistulei eso-traheale asociate cu atrezie esofagiană variază

între 1/3000 ‒ 1/4000 nou-născuţi vii.
În clinică se descriu cinci tipuri de fistule eso-traheale, cel mai frecvent
fiind tipul trei.
II. 6. 2. Malformaţii şi anomalii congenitale ale plămânului

-Agenezie pulmonară prin lipsa dezvoltării mugurelui respirator, unilateral

sau bilateral.
-Aplaziile si hipoplaziile pulmonare .
-Hipoplazia pulmonară apare prin dezvoltare insuficientă, globală sau
parţială a plămânilor. Foarte rar este primară, de cauză necunoscută; frecvent este
determinată de factori care restrâng expansiunea pulmonilor ca în cazul herniei
diafragmatice congenitale sau oligohidramnionului.
-Variaţii ale numărului de lobi: un lob mijlociu supranumerar la plămânul
stâng; prezenţa unui lob superior supranumerar la plămânul drept, situat
paramediastinal.
-Lobii pulmonari ectopici iau naştere din trahee sau esofag, în afara
mugurelui respirator, fără să comunice cu arborele bronşic.

342
 Embriologie umană

-Lobi izolati de arborele traheobronşic, fără comunicare aeriană, fără

funcţie respiratorie, numiţi sechestraţii şi dispuşi în special intralobular.
-Chisturile pulmonare congenitale, unice sau multiple, apar ca dilataţii ale
bronhiilor terminale şi rar ale bronhiilor mai mari. Comunică cu arborele bronşic,
au conţinut hidroaeric sau doar aer, aspect radiologic caracteristic „în fagure de
miere”.
-Emfizemul lobar congenital apare prin distensie alveolară emfizematoasă
localizată la un singur lob, mai frecvent la cel superior stâng.
-Malformaţia adenomatoidă chistică constă în formaţiuni chistice rezultate
din dezvoltarea anormală a bronhiolelor terminale, la nivelul unui lob sau al
întregului plămân. Este o malformaţie congenitală gravă, cu risc de malignizare;
necesită intervenţie chirurgicală.

II. 6. 3. Anomalii ale vaselor pulmonare

II. 6. 3. 1. Malformaţii şi anomalii congenitale ale arterelor pulmonare

Arterele pulmonare dreaptă şi stângă sunt ramuri ale trunchiului pulmonar.

Ele asigură împreună cu venele pulmonare vascularizaţia funcţională a plămânilor.
Cele două artere pulmonare derivă ontogenetic din arcurile arteriale aortice
6.
Arterele bronşice nutritive sunt ramuri ale aortei toracice. Ele însoţesc
bronhiile şi se distribuie pereţilor acestora, pereţilor vaselor pulmonare şi stromei
pulmonare.
Unele anomalii vasculare pot afecta funcţia respiratorie prin compresiune
traheală şi uneori esofagiană. Astfel: arcul aortic drept reprezintă persistenţa
anormală a arcului aortic 6 şi determină compresiune traheală. Persistenţa acestei
artere anterior traheei asociată cu ductus arteriosus posterior esofagului realizează
un inel constrictiv în jurul traheei şi esofagului denumit „inel vascular”.
-Anomaliile arterei pulmonare stângi constituie probabil anomalia
vasculară cea mai comună cauzatoare de compresie traheală. În această anomalie
vasculară congenitală artera pulmonară stângă are originea în porţiunea proximală
a arterei pulmonare drepte trecând între trahee şi esofag pentru a se orienta spre
plămânul stâng.

II. 6. 3. 2. Malformaţii şi anomalii congenitale arterio-venoase pulmonare

Fistula arterio-venoasă congenitală pulmonară reprezintă anatomic o

conexiune directă între ramurile mici ale arterelor pulmonare şi venelor pulmonare
fără interpunerea patului capilar. Anomalia este mai frecventă la nivelul lobilor
inferiori (60% cazuri) şi poate fi unilaterală (75% cazuri) şi singulară (65% cazuri)
- după Shumaker şi Waldhausen.

343
 Embriologie umană

II. 6. 3. 3. Malformaţii şi anomalii congenitale ale venelor pulmonare

Întoarcerea venoasă totală anormală (TAPVR) este o afecţiune

congenitală rară reprezentând 1% din totalul purtătorilor de anomalii cardiace
congenitale. În timpul embriogenezei mugurii pulmonari nu au nici un fel de
conexiune cu inima. Atriul stâng, abia format, creşte posterior în plexul pulmonar
splahnic venos. Rezultatul acestei suprapuneri este stabilirea unei conexiuni între
atriul stâng şi venele pulmonare. Nealinierea celor două structuri duce la lipsa
conexiunii lor şi, drept consecinţă, la drenarea venelor pulmonare în structuri
venoase embrionare - care de obicei involuează.
Întoarcerea venoasă pulmonară anormală poate fi totală sau parţială.
Forma parţială presupune drenajul unor vene pulmonare normal, în timp ce
altele anormale sunt drenate spre structuri venoase din torace.
Forma totală poate îmbrăca unul din următoarele patru tipuri:
1) Tipul supracardiac constă în drenajul venelor pulmonare superior într-o
venă verticală, apoi în vena nenumită, afluent al venei cave superioare.
2) Tipul cardiac - venele pulmonare sunt drenate în sinusul venos
coronarian;
3) Tipul infracardiac - venele pulmonare descind via venă descendentă prin
diafragmă spre sistemul venos portal şi, de aici şi în vena cavă inferioară;
4) Tipul mixt - asociază variante diferite. Cel mai frecvent cele două vene
pulmonare drepte şi vena pulmonară stângă inferioară sunt drenate în sinusul venos
coronarian, iar vena pulmonară dreaptă superioară drenează în vena verticală.

II. 6. 3. 4. Malformaţii şi anomalii congenitale ale vaselor limfatice pulmonare

Limfangiectazia pulmonară congenitală se caracterizează prin dilatarea

accentuată a canalelor limfatice pulmonare. Se asociază frecvent cu alte anomalii
îndeosebi anomalii congenitale ale inimii stângi sau anomalii ce produc obstrucţia
venoasă pulmonară. Aceste anomalii de însoţire pot constitui cauza persistenţei
limfaticelor pulmonare fetale. Afecţiunea este manifestă în perioada neonatală şi
poate conduce la insuficienţă respiratorie severă. În funcţie de localizare
limfangiectazia pulmonară congenitală poate fi limitată doar la nivelul teritoriului
pulmonar sau poate fi secundară obstrucţiei venoase pulmonare sau poate fi doar o
componentă a unei boli generalizate.

II. 6. 4. Hernia diafragmatică congenitală

Apare sporadic sau recurent familial, incidenţa este 1:3000 naşteri. Factorii
de risc crescut includ polihidramnion, trisomia 18, trisomia 21; aproximativ 40%
din cazuri asociază şi alte anomalii.

344
 Embriologie umană

Hernia diafragmatică congenitală poate să apară ca efect al hipoplaziei

pulmonare sau ca urmare a lipsei de dezvoltare a membranei pleuro-peritoneale
stângi care în mod normal închide porţiunea postero-laterală a diafragmei.
În 90% dintre cazuri este afectată partea stângă a difragmei prin lipsa
dezvoltării membranei pleuro-peritoneale stângi. Rezultă persistenţa foramen
Bochdalek, prin care stomacul şi ansele intestinale pot hernia în torace, cu
compresia pulmonului de partea afectată şi deplasarea inimii spre partea opusă
defectului de închidere a diafragmei.
Hernia diafragmatică congenitală poate fi diagnosticată antenatal prin
examen cu ultrasunete.
Examenul clinic efectuat evidenţiază cianoză severă, abdomen scafoid
(excavat), reducerea sau absenţa aerului de partea afectată, ocazional zgomote
hidro-aerice în torace. Asociază hipertensiune pulmonară.
Rata de supravieţuire este de aproximativ 50%.

345
 Embriologie umană

Ȋntrebări- MORFOGENEZA APARATULUI RESPIRATOR

1. Apariţia cărei structuri marchează

începutul dezvoltării aparatului 5. Surfactantul:
respirator: a. este secretat de celulele alveolare
a. eminenţa hipobranhială tip I
b. intestin anterior b. este secretat de celulele alveolare
c. pungi faringiene tip II
d. diverticul laringo- traheal c. este secretat din stadiul canalicular
e. eminenţa hipobranhială d. previne apariţia atelectaziei
pulmonare
2. Muşchii netezi, ţesutul conjunctiv e. creşte tensiunea superficială la
şi cartilajele bronhiilor primare nivelul alveolei
derivă din:
a. endoderm 6. Care dintre următoarele stadii ale
b. creste neurale dezvoltării plămânilor continuă şi
c. epiblast după naştere:
d. mezoderm splanchnic a. embrionar
e. mezodermul arcurilor branhiale 4 b. alveolar
şi 6 c. canalicular
d. sacular
3. Traheea este căptuşită de epiteliu e. pseudoglandular
derivat din:
a. endoderm 7. Membrana respiratorie derivă din
b. creste neurale următoarele surse:
c. epiblast a. ectoderm
d. mezoderm splanchnic b. mezoderm splanchnic
e. mezodermul somatic c. mezoderm splanchnic şi ectoderm
d. endoderm şi ectoderm
4. Stadiul pseudoglandular al e. mezoderm splanchnic şi endoderm
dezvoltării plămânilor are loc în
perioada: 8. Care tip de fistulă eso- traheală
a. săptămânile a 4-a– a 7-a i.u. este întâlnit cel mai frecvent:
b. săptămânile a 7-a – a 17-a i.u. a. tipul I
c. săptămânile a 17-a – a 26-a i.u. b. tipul II
d. din săptămâna a 24-a i.u.până la c. tipul III
naştere d. tipul IV
e. săptămâna a 36-a i.u., până la 11– d. tipul V
12 ani după naştere

346
 Embriologie umană

Anexă- MORFOGENEZA APARATULUI RESPIRATOR

Corpul Pleura
vertebral
Plămânul
Aorta

Bronhii

Esofagul
Inima

Lama nr. 1. Dezvoltarea plămânilor în săptămâna a 7-a (zilele 46 ‒ 48) de gestaţie. Secţiune
transversală prin embrion uman cu lungime de 28 mm. Ob. X 30

Mugurele frontal Creierul anterior

Mugurele nazal Ventricul cerebral

Globul ocular
Foseta olfactivă

Stomodeum

Inima

Faringele

Stomacul

Lama nr. 2. Secţiune mediosagitală. Embrion de şoarece. Stadiul 27 somite. Ob X 7.

347
 Embriologie umană

Bibliografie:

1. Adamson J.Y.R. Development of Lung Structure. The Lung. Scientific

Foundations Second EditionLippincott-Raven Publishers, Philadelphia,
1997
2. Andronescu A. Anatomia dezvoltării omului, Ed. Med. Bucureşti, 1986
3. Avery M.E., Surface properties in relation to atelectasis and hyaline
membrane disease. Am J Dis Child 97:517 - 523. 1959
4. Balinotti J.E., Tiller C.J., Llapur C.J., Jones M.H., Kimmel R.N., Coates
C.E., Katz B.P., Nguyen J.T., Tepper R.S. Growth of the lung parenchyma
early in life Am J Respir Crit Care Med. 15;179(2):134-7. 2009
5. Bingle C.D., Gowan S. Molecular cloning of the forkhead transcription
factor HNF-3 alpha from a human pulmonary adenocarcinoma cell line.
Biochim Biophys Acta 1307 (1): 17–20. 1996
6. Blanco C.E. Maturation of fetal breathing activity. Biol Neonate.;65(3-
4):182-8. 1994
7. Brachet J., Alexandre H., Introduction to Molecular Embryolog,
Heidelberg Science Library, 2nd edition, 2014
8. Burri Peter H. Structural Aspects of Postnatal Lung Development –
Alveolar Formation and Growth. Biol Neonate;89:313–322. 2006
9. Chircor Lidia, Dina Constantin, Variante anatomice şi malformaţii
congenitale Editura Paco Bucureşti, 2007
10. Chircor Lidia, Surdu Loredana Compendiu de Embriologie Editura Ex
Ponto, 2012
11. Chircor L., Surdu L., Embriologie umană, Editura Ex Ponto, 2014
12. Chiriac M., Zamfir M, Antohe D – Anatomia trunchiului, vol.II,
Universitatea de medicină şi farmacie Iaşi, 1991
13. Deirdre OReilly Changes in the newborn at birth Review Date: 27
November 2007.
14. Emoto H., Tagashira S., Mattei M.G., Yamasaki M., Hashimoto G.,
Katsumata T., Negoro T., Nakatsuka M., Birnbaum D., Coulier F., Itoh N.
Structure and expression of human fibroblast growth factor-10. J Biol
Chem 272 (37): 23191–4. 1997
15. Geormăneanu M. Patologie indusă prenatal Ed. Medicală Bucureşti 1989
16. Goldin G.V., Wessells N.K. Mammalian lung development: the possible
role of cell proliferation in the formation of supernumerary tracheal buds
and in branching morphogenesis J Exp Zool. 208(3):337-46. 1979
17. Goss A.M., Tian Y., Tsukiyama T., Cohen E.D., Zhou D., Lu M.M.,
Yamaguchi T.P., Morrisey E.E. Wnt2/2b and beta-catenin signaling are
necessary and sufficient to specify lung progenitors in the foregut Dev
Cell. 17(2):290-8. 2009

348
 Embriologie umană

18. Hirai S., Koshida Y. Biochem Identification of cellular recognition

sequence of epimorphin and critical role of cell/epimorphin interaction in
lung branching morphogenesis Biophys Res Commun. 19;234(2):522-5.
1997
19. Hislop A. Airway and blood vessel interaction during lung development.
Journal of Anatomy 201(4): 325-334. 2002
20. Hislop A., Reid L. Intrapulmonary arterial development during fetal life –
branching pattern and structure. J. Anat.; 113:113:35–48. 1972
21. Johannes C. Schittny, Valentin Djonov, Alan Fine, Peter H. Burri
Programmed Cell Death Contributes to Postnatal Lung Development ATS
Journals, Volume 18, Issue 6. 1998
22. Kaarteenaho Rl, Lappi-Blanco El, Lehtonen S. Epithelial N-cadherin and
nuclear β-catenin are up-regulated during early development of human
lung BMC Dev Biol. Nov 16;10:113. 2010
23. Kitaoka H., Burri P.H., Weibel E.R. Development of the human fetal
airway tree: analysis of the numerical density of airway endtips. Anat Rec.
244(2):207-13. 1996
24. Kyung Won, PhD. Chung Gross Anatomy. Hagerstown, MD: Lippincott
Williams & Wilkins, 2005
25. Larsen WJ. Development of the head, the neck, and the eyes and ears.
Human Embryol; 12: 309-51. 1993
26. Larsen J.W. Human Embryology, 3rd Edition Churchill Livingstone, 2001
27. Larsen J.W. Anatomy: Development, Function, Clinical Correlations,
Saunders, 2002
28. Mincheva A., Lichter P., Schütz G., Kaestner K.H. Assignment of the
human genes for hepatocyte nuclear factor 3-alpha, -beta, and -gamma
(HNF3A, HNF3B, HNF3G) to 14q12-q13, 20p11, and 19q13.2-q13.4.
Genomics 39 (3): 417–9. 1997
29. Minoo P. Transcriptional regulation of lung development: emergence of
specificity Respir. Res.;1:109–115. 2000
30. Moore K. L., Mark G. Torchia, T.V.N. Persaud The Developing Human:
Clinically Oriented Embryology, 10th edition, Elsevier edit. 2014
31. O'Rahilly R. und Müller F. Human embryology und teratology, Wiley-
Lyss, 2001
32. OReilly D., Changes in the newborn at birth, 2007
33. Poirier J., Cohen I., Baudet J. Embryologie Humaine, Maloine S.A.Edit.
Paris 1992
34. Poirier J., Catala M., Poirier I., Baudet J. Leçons d'embryologie humaine,
4ème éd. Paris, Vigot, 2006
35. Rannels S.R., Rannels D.E. The type II pneumocyte as a model of lung cell
interaction with the extracellular matrix J Mol Cell Cardiol. 21 Suppl
1:151-9. 1989

349
 Embriologie umană

36. Sadler T. W. Langman's Medical Embryology, 9th ed., Lippincott

Williams & Wilkins, 2003
37. Sadler Thomas W. Langman's Medical Embryology, 10th ed,. Lippincot
Williams & Sadler Willkins, 2006
38. Sadler T. W, Langman Jan. Langman's Medical embryology, 12th edition
Phil., edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2013
39. Sasaki H., Nishizaki Y., Hui C., Nakafuku M., Kondoh H. Regulation of
Gli2 and Gli3 activities by an amino-terminal repression domain:
implication of Gli2 and Gli3 as primary mediators of Shh signaling
Development 126 (17): 3915–24. 1999
40. Sasaki H., Nishizaki Y., Hui C., Nakafuku M., Kondoh H. Regulation
Shan L et al Bombesin-like peptide (blp) receptor gene expression,
regulation and function in fetal murine lung. Am J Physiol Lung Cell Mol
Physiol., 2003
41. Schmidt Ana-Nadia Embriologie Specială edit Intelcredo 2002
42. Schoenwolf Gary C., Bleyl Steven B., Brauer Philip R. Larsen’s human
Embryology, 5th ed. Churchill Livingstone /Elsevier, 2014
43. Shan L et al Bombesin-like peptide (blp) receptor gene expression,
regulation and function in fetal murine lung. Am J Physiol Lung Cell Mol
Physiol. 2003
44. Sido - Gridorescu Fr. “Embriogie Generală şi specială” Edit. Casa Cărţii
de ştiinţă 2006
45. Zeltner T.B., Burri P.H., Respir Physiol. The postnatal development and
growth of the human lung. II. Morphology. 67(3):269-82. 1987

350
 Embriologie umană

MORFOGENEZA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Întregul sistem cardiovascular - inimă, vase de sânge, vase limfatice, splină

se dezvoltă din mezoderm.
Ţesutul mezenchimal constituie principala sursă de celule sanguine pe tot
parcursul vieţii intrauterine; funcţia sa hematoformatoare va fi preluată ulterior de
diferite organe de origine mezenchimală.
În cursul săptămânii a 3-a i.u. se formează atât inima şi reţeaua vasculară
intraembrionară cât şi cele două arii circulatorii extraembrionare: vitelină şi
ombilicală.
Vasculogeneza (formarea vaselor de sânge) se iniţiază la nivelul
mezodermului splanhnic extraembrionar în ziua 18 i.u. (Stadiul 8 Carnegie).
În mezenchimul splanhnic din peretele sacului vitelin se diferenţiază mase
celulare numite hemangioblaste.
Diferențierea celulelor precursoare pluripotente embrionare în celule
hemangioblaste este indusă cel puțin într-o oarecare măsură, de factorul de creștere
al fibroblastelor (FGF), prin intermediul protein kinazei C de semnalizare.
Hemangioblastele parcurg primele etape critice de diferențiere în cadrul insulelor
vasculo-sanguine descrise de Wolff şi Pander.
Celulele de la periferia insulelor vasculo-sanguine dau naştere
precursorilor celulelor endoteliale, în timp ce celulele din centrul insulelor vasculo-
sanguine constituie precursori hematopoietici.
Soarta hemangioblastelor este determinată de gene din familia Hox, Ets-1,
factorii basic helix-loop-helix (bHLH), membrii familiei GATA, receptorul tirozin
kinazic tip 2 al Factorului Endotelial de Creştere Vasculară (Vascular Endothelial
Growth Factor Receptor VEGFR-2 ).
Din hemangioblaste iau naştere:
• 1) Angioblaste ;
• 2) Hemocitoblaste (celula stem pentru elementele figurate);
• 3) Blastemul cardiogen.

1) Formarea angioblastelor

Celululele insulelor vasculo-sanguine situate la periferie fuzionează cu cele

învecinate, se diferenţiază în cursul procesului de endotelizare constituind
angioblaste, celule endoteliale care alcătuiesc tunica endotelială a următoarelor
vase:
-Reţeaua vasculară extraembrionară de la nivelul mezodermului splanhnic;
-Reţeaua intraembrionară alcătuită din:
-Vase sanguine - sistemul circulator sanguin arterial şi venos;
-Vase limfatice.

351
 Embriologie umană

Angioblastele migrează în diverse organe atrase de factori angiogenetici care

stimulează formarea vaselor.

2) Formarea hemocitoblastelor

Celulele din centrul insulelor vasculo-sanguine se detaşează, devin

rotunde, intră în lumenul vaselor sanguine, dând naştere celulelor suşe precursor al
elementelor figurate denumite hemocitoblaste.
Prin dispariţia nucleilor, la începutul lunii a 3-a i.u., hemocitoblastele
devin eritrocite. La o săptămână după apariţia celulelor seriei roşii apar celulele
seriei albe; în luna a 2-a i.u. limfocitele, în luna a 3-a i.u. leucocitele şi apoi
mielocitele, granulocitele, monocitele.
Din săptămâna a 6-a i.u. funcţia hematoformatoare este preluată de
mezenchimul hepatic, urmând ca după luna a 6-a i.u. rolul hematoformator al
ficatului să diminueze până la dispariţie. Începând cu luna a 4-a i.u. măduva osoasă
produce limfoblaşti iar din luna a 6-a eritroblaşti, funcţie pe care o vor păstra toată
viaţa.
Ţesutul mezenchimatos splenic, timic, al nodulilor limfatici constituie
centri temporari hematoformatori în lunile a 2-a – a 4-a i.u.
După naştere, în anumite situaţii (leucemii, etc) ficatul poate relua
activitatea hematoformatoare.

3) Formarea blastemului cardiogen

Mezenchimul splanhnic intraembrionar situat rostral de extremitatea

cefalică şi membrana orofaringiană proliferează alcătuind blastemul cardiogen
(placa cardiogenă) alcătuită din mase de celule precursoare pluripotente care se
diferenţiază devenind hemangioblaste. Acestea se diferenţiază în angioblaste,
care devin celule endoteliale ce se agregă alcătuind două cordoane cardiogene
inţial pline, unul drept şi unul stâng, din care ia naştere cordul.

I. FACTORI MOLECULARI CARE INTERVIN ÎN MORFOGENEZA

APARATULUI CARDIOVASCULAR

Arterele şi venele au un precursor comun; angioblastul este precursorul

unic al celulelor endoteliale intraembrionare.
Factorul Endotelial de Creştere Vasculară VEGF (Vascular Endothelial
Growth Factor VEGF) promovează dezvoltarea celulelor endoteliale.
Celulele musculare netede și pericitele, prin contrast, se pot forma dintr-o
varietate de celule progenitoare. Acestea includ celule mezenchimale, celulele
crestelor neurale, şi celule progenitoare din epicardul embrionar.

352
 Embriologie umană

Celulele musculare netede se mai pot forma din: progenitori situaţi în măduva
osoasă şi miofibroblastele mezenchimale.
Factorul transformator de creştere β1 (Transforming growth factor β1 TGF
- β1) este implicat în procesul de diferențiere a celulelor mezenchimale în celule
progenitoare, care exprimă receptorul pentru PDGF-BB. Acesta din urmă
stimulează transformarea celulelor progenitoare în celule musculare netede și
pericite și este responsabil pentru aranjarea acestora perivascular, în jurul vaselor
în curs de formare.
Angioblastele pot migra intraembrionar, dar pot circula postnatal, și pot fi
recrutate în creșterea vasculară „in situ” . Factorul Endotelial de Creştere Vasculară
(VEGF) contribuie la neovascularizaţia postnatală prin mobilizarea celulelor
progenitoare endoteliale derivate din măduva osoasă.
Diferențiere angioblastelor poate fi promovată de VEGF, receptorul
VEGF-2 (VEGFR-2) și factorul de creștere a fibroblastelor ( bFGF ), în timp ce
receptorul VEG -1 ( VEGFR-1) suprimă această diferentiere.
Angiopoietin-1 (Ang1) și TGF-β1 stabilizează vasul aflat în stadiu
incipient de formare. Angiopoietină-2 (Ang2) destabilizează atât vasele obţinute în
procesul de angiogeneză, în prezența stimulilor angiogenetici, cât şi vasele aflate în
regresie datorită absenței unor factori de supraviețuire endotelială.
Vasculogeneza se referă la evenimentele inițiale de creștere vasculară în
care angioblastele, ca precursor al celulelor endoteliale, migrează către locații
distincte , unde se diferențiere „in situ” şi se asamblează în cordoane endoteliale
solide care alcătuiesc o împletitură de tuburi endoteliale. Creșterea, extinderea,
cavitarea și remodelarea acestor vase primitive într-o rețea vasculară matură are loc
în cadrul „angiogenezei”.
I. 1. Angiogeneza
La nivel molecular angiogeneza cuprinde mai multe etape.
Vasodilatația inițială a vaselor existente este însoțită de creșterea
permeabilităţii și degradarea matricei înconjurătoare, care permite celulelor
endoteliale activate și aflate în proliferare, să migreze și să formeze lumenul
vaselor. Celulele endoteliale ale acestor noi vase pe cale de formare se diferențiază
şi se maturizează prin remodelarea într-o rețea vasculară complexă. Celulele
endoteliale dobândesc pe parcursul acestor etape factori critici de supraviețuire
sunt optimizate pentru a funcționa şi supravieţui într-o varietate de condiții.
Degradarea matricei extracelulare implică o serie de proteinaze, care nu
numai că oferă „spaţiu” pentru migrarea celulelor endoteliale, dar, de asemenea,
conduc la eliberarea de factori de creștere, inclusiv bFGF , VEGF și insulin-like
growth factor-1 (IGF-1), care rămân altfel sechestraţi în matrice.
Peste 20 metaloproteinazelor matriceale (MMP) sunt implicate în
angiogeneză , tumorigeneză și proliferarea celulelor.

353
 Embriologie umană

Proteinele din familia metaloproteinazelor matriceale (Matrix

metalloproteinase MMP) sunt implicate în descompunerea matricei extracelulare în
procesele fiziologice normale cum ar fi dezvoltarea embrionară, reproducerea și
remodelarea tisulară, dar și în procese patologice, cum ar fi artrită și metastaze.
Metaloproteinazele matriceale MMP nu sporesc uniform angiogeneza,
diverşi factori temporali și spațiali pot influenţa funcția lor.
Interacțiunile cu alte proteine modifică, de asemenea, rolul
metaloproteinazelor matriceale în angiogeneză.

I. 1. 1. Proliferarea și migrarea celulelor endoteliale

Pe măsură ce barierele fizice sunt dizolvate sub acţiunea Matrix

metalloproteinaselor, celulele endoteliale proliferante sunt libere să migreze la
distanţă. În această etapă, interacțiunile între diferitele forme de VEGF,
angiopoietine, FGF și receptorii lor sunt responsabile pentru medierea
angiogenezei embrionare, angiogenezei neonatale și angiogenezei patologice.
Factorul Endotelial de Creştere Vasculară VEGF are efecte profunde pe tot
parcursul angiogenezei. Receptorul său, VEGFR-3, este foarte exprimat în timpul
dezvoltării embrionare, şi este necesar pentru remodelarea vasculară și
angiogeneza.
Mulți alţi factori suplimentari sunt implicaţi în angiogeneză.
Factorii de creştere fibroblastică (Fibroblast Growth Factors FGF)
stimulează creşterea celulelor endoteliale și recruteză celule mezenchimale care
produc o multitudine de factori angiogenetici:
-Factorul de creştere fibroblastic-1 (FGF-1) stimulează ramificarea şi
supravieţuirea arterelor miocardice.
-Factorul de creştere derivat din trombocite (Platelet Derived Growth
Factor PDGF) este angiogen pentru celulele endoteliale din mugurii microvasculari
și recrutează pericitele și celulele musculare netede în jurul mugurilor
microvasculari în curs de formare.
-Membrii superfamiliei Factori β de transformare a creşterii (Transforming
Growth Factor β TGFβ) precum activin A și factorul de necroză tumorală-α (TNF-
α) sunt citokine multifuncționale care au atât activitate de stimulare cât și de
inhibare a creșterii endoteliale. TGF-β1 suprimă angiogeneza tumorală.
-Mai multe chemokine induc creșterea endotelială.
-Integrinele a5β3 și α5β1, PECAM-1, și perechile de receptor-ligand Efes /
Ephrin, ghidează parţial şi semnalizeză celulele endoteliale aflate în plin proces de
proliferare înlesnind contactul celulelor endoteliale cu alte celule endoteliale.
Antagoniștii de integrine ar putea constitui medicamente anti-angiogenice
eficiente terapeutic.

354
 Embriologie umană

I. 1. 2. Asamblarea celulelor endoteliale, formarea de cordoane și apariţia

lumenului

În timpul dezvoltarii vasculare, celule specializate fuzionează în „cabluri”

tridimensionale care apoi se cavitează pentru a oferi o cale de a transporta sângele
în tot corpul.
Acest proces necesită o coordonare complexă de entități moleculare, cum
ar fi factorii de creștere și molecule de semnalizare.
Pe măsură ce celulele endoteliale migrează în matricea extracelulară, se grupează
alcătuind cordoane celulare care ulterior capătă lumen. Acest proces de tunelizare
se realizează prin intercalarea și subțierea celulelor endoteliale şi are loc
concomitent cu fuziunea vaselor existente pentru a crea vase de lungime şi calibru
mai mare.
Diametrul lumenului este strict reglementat de mai mulți factori:
-VEGF 121 și VEGF165 și receptorii lor intensifică formarea lumenului;
-VEGF 189 scade diametrul lumenului.
-Ang1 în combinație cu VEGF, măresc diametrul lumenului.
-Integrinele α5β1 și a5β3 sunt implicate în vacuolizarea şi formarea lumenului.
Compușii ciclici Liganzi RGD pot abroga funcția acestor integrine, ceea ce
constituie o potențială posibilitate de intervenție terapeutică.
Deficienţe ale factorilor de creștere și / sau ale moleculelor de semnalizare sunt
asociate cu boli umane precum cancer, accident vascular cerebral și ateroscleroză.

I. 1. 3. Supravieţuirea pe termen lung a endoteliului vascular

Imediat ce s-au format noile vase de sânge, celulele lor endoteliale devin
extrem de rezistente la factorii exogeni, pot supraviețui ani de zile.
Micşorarea supraviețurii endoteliale - apoptoza endotelială - se
caracterizează prin regresie vasculară intraembrionară, proces care este natural și
fiziologic în perioada embrionară la nivelul retinei, membranelor interdigitale, etc
sau la nivelul ovarului, unde continuă şi după naștere.
Factorii care reglează apoptoza endotelială sunt numeroşi şi variază
considerabil în funcție de vârsta dezvoltării produsului de concepţie, localizarea
vasului, funcția și tipul vaselor, precum şi acţiunea stimulilor fiziologici și / sau
patologici înconjurători.
-Rolul VEGF ca factor de supraviețuire depinde de interacțiunea cu
VEGFR-2 , PI3-kinază , β-catenin și VE-caderină.
-Ang1 influenţează supraviețuirea endoteliului vascular prin creșterea
expresiei genei anti-apoptotice, survivin, prin activarea Akt prin Tie2 semnalizare.
-hiperoxia reduce nivelurile de VEGF și determină regresia vaselor
retiniene, proces confirmat clinic la copiii prematuri, expuşi la hiperoxie.

355
 Embriologie umană

Menținerea integrității vasculare în diferite paturi vasculare necesită, de

asemenea, forțe de forfecare hemodinamice care asigură cerințele metabolice
adecvate ţesuturilor, reglementează și reduc turn-over-ul endotelial și stopează
apoptoza endotelială cauzată de Factorul de necroza tumorală - α TNF – α.
Mecanismele moleculare care mediază oprirea ciclului celular și
supraviețuirea celulelor endoteliale vasculare includ mai mulți factori implicați în
reglarea ciclului celular și apoptozei, 42/p 44 Protein kinaza Activată Mitogen,
inhibitorii de Ciclo-oxigenază-2 (cyclo-oxygenase-2 (Cox).

I. 1. 4. Remodelarea şi ramificarea vaselor

Endoteliului vascular se diferenţiază pentru a satisface nevoile locale

Odată cu maturizarea rețelei vasculare, celulele endoteliale dobândesc caracteristici
extrem de specializate, prin care asigură cerințele fiziologice locale, specifice
țesuturilor și organelor în care sunt situate.
Remodelarea vaselor produce rețele complexe, funcționale.
Ramificarea vaselor are loc prin mai multe mecanisme:
-noi ramuri vasculare pot înmuguri ca răspuns la stimulul angiogenic
produs de un grup de celule aflate în mezenchimul înconjurător, noile ramuri
vasculare dezvoltându-se înspre celulelele mezenchimale care secretă stimulul;
-vasele se pot despica individual în vase fiice prin formarea de poduri
celulare transendoteliale;
-vasele se pot ramifica prin invaginație, ca urmare a inserției coloanelor de
țesut interstițial în lumenul vaselor preexistente.
Au fost identificate o serie de semnale angiogenetice care pot afecta una
sau mai multe dintre aceste procese de ramificare.
-Factorul Endotelial de Creştere Vasculară VEGF contribuie la
complexitatea rețelei vasculare prin stimularea divizării vaselor și înmugurire;
-Renina este un „factor de ramificare” pentru arterele renale;
-Factorul de creştere fibroblastic-1 (fibroblast growth factor-1 FGF-1) este
un „factor de ramificare” pentru arterele miocardice.

I. 1. 5. Arteriogeneza

În funcție de tipul vasului și localizarea sa, se adaugă noi straturi

suplimentare de celule musculare netede, pe măsură ce are loc proliferarea
celulară; urmând diferențierea și dobîndirea funcțiilor specializate, inclusiv
contractilitatea. În acest sens, un număr de receptori sunt exprimați ca răspuns la
hormoni, neuromodulatori și alte molecule efectoare care sunt necesare pentru a
menține tonusul și funcția adecvate diverselor condiții fiziologice și patologice.
În funcție de soarta finală în ceea ce privește tipul de vas (artera, vena,

356
 Embriologie umană

capilar) și patul vascular , celulele endoteliale activate care migrează și proliferează

pentru a forma noi vase, formează legături anastomotice între ele, sunt înconjurate
de straturi variabile de celulele periendoteliale - pericite pentru vasele mici şi
celulele musculare netede pentru vase mari. În această perioadă dinamică, matricea
extracelulară produsă de celulele murale, servește la stabilizarea rețelei vasculare.
În cele din urmă, modificările funcționale ale arterelor mari apar în timpul
„arteriogenezei„ , concomitent cu formarea unui strat muscular bine dezvoltat.
Componentele matricei interstițiale, cum ar fi elastina şi-fibrillin 2, asigură
arterelor vîsco-elasticicitate, în timp ce colagen și fibrillin 1 conferă rezistență
structurală.
Concentraţia de oxigen reglează creşterea şi remodelarea vaselor.
Presiunea oxigenului are un rol critic în reglarea nivelului de VEGF şi implicit a
funcţiei de factor angiogenic a VEGF dar şi a următoarelor:
-receptori VEGF-R1, VEGF-R2,
-neuropilin-1, neuropilin-2,
-Ang2,
-sinteza de oxid nitric,
-TGFβ1,
-PDGF-BB,
-endotelina-1 și IL- 8.
Formarea de noi vase de sânge, angiogeneza, este un proces strict
reglementat, bine coordonat, echilibrat de factori pro- şi anti-angiogenetici.
Inductorii angiogenetici extracelulari stimulează migrarea și proliferarea
celulelor endoteliale, în timp ce inhibitorii, factorii de reglementare negativi,
contracarează acest efect. Modificări în echilibrul relativ dintre inductori și
inhibitori activează „comutatorul angiogen”, înainte ca moleculele stabilizator să
activeze maturizarea vaselor de sânge în curs de formare.
În condiţii normale, balanţa înclină spre fenotipul anti-angiogenetic.
Hipoxia reprezintă principalul stimul al „switch-ului” angiogenetic inducând
expresia anumitor gene, inclusiv VEGF.
Factorul Endotelial de Creştere Vasculară VEGF (Vascular Endothelial
Growth Factor VEGF) are rol esenţial în angiogeneză. Familia Factorilor
Endoteliali de Crestere Vasculară VEGF este constituită din VEGF-A, VEGF-B,
VEGF-C, VEGF-D, VEGF-E. VEGF-A acţionează în principal în fazele iniţiale ale
angiogenezei find cel mai puternic stimulator al angiogenezei; induce proliferarea
celulelor endoteliale şi inhibă apoptoza. VEGF-A are funcţie angiogenică, cu efect
de creştere a permeabilităţii microvasculare, efect mitogen prin inducerea
proliferării endoteliului vascular dar şi cu activitate anti-apoptotică. Activitatea
VEGF-A este dependentă de interacţiunea cu receptorii specifici (VEGF-R 1, 2, 3)
care sunt expresia nu numai a celulelor endoteliale dar si a zonei extravasculare.
Receptorii VEGF-R 1, 2, 3 transmit principalele semnale ale angiogenezei.

357
 Embriologie umană

VEGF-R1 are un rol dual: un rol negativ în angioneza embrionară şi un rol pozitiv
în angioneza adultului.
La adult Factorul Endotelial de Creştere Vasculară VEGF este produs de
celulele tumorale, are rol esenţial în intensificarea angiogenezei. Blocarea
Receptorilor Factorilor Endoteliali de Crestere Vasculară 1, 2, 3 ( VEGFR 1, 2, 3)
la nivel intracelular poate inhiba angiogeneza; medicamente antitumorale recente
folosite cu succes in terapia cancerului de sȃn, de prostată, colorectal etc. sunt
reprezentate de inhibitori ai VEGFR 1, 2, 3.
Dezvoltarea vaselor arteriale coronariene începe în săptămȃnile a 4-a – a 6-
a i.u. cȃnd au loc două procese:
-vasculogeneza, prin formarea „de novo” a vaselor sanguine;
-angiogeneza, prin „înmugurirea” de noi vase din vasele sanguine
preexistente.
Pe măsură ce zona compactă a miocardului se măreşte, creşte distanţa de
difuziune a oxigenului din ventriculi şi scade disponibilitatea oxigenului către
cardiomiocitele adiacente epicardului. În aceste condiţii de hipoxie relativă, este
stimulată producerea de VEGF care facilitează vasculogeneza.
Postnatal:
-creşte numărul de capilare şi suprafaţa de schimb;
-raportul miocite/capilare se modifică de la 6:1 la naştere devenind 1:1 la
adult;
-creşte numărul şi lungimea arteriolelor mici, creşte grosimea tunicii medii
la nivelul arteriolelor mici;
-creşte lungimea şi diametrul arterelor mari.

I. 1. 6. Dezvoltarea vaselor limfatice

În fazele iniţiale ale diferenţierii vaselor, celule endoteliale din unele

regiuni ale venelor cardinale încep să producă molecule receptor speciale (Prox-1).
Pe parcursul dezvoltării se formează noi receptori. Acesta este primul pas în
formarera vaselor limfatice. Urmatoarea etapă constă în exprimarea suplimentară a
modelelor condiţionate de receptori, care sunt caracteristice pentru fiecare vas de
sânge sau vas limfatic și care sunt păstrate chiar la vȃrstă adultă.
Vasele embrionare limfatice se formează din vasele embrionare sanguine.
Dacă un vas embrionare se diferenţiază într-o venă sau într-un vas limfatic depinde
iniţial de o genă, gena Prox1 Homebox.
Proteina codificată de Gena Prox1 este un membru al familiei factorului de
transcriere homeobox. Proteina codificată de Gena Prox1 poate juca un rol esențial
în timpul dezvoltării. Niveluri alterate ale acestei proteine au fost raportate în
cazurile de cancer de diferite organe, cum ar fi de colon, creier, sânge, sân,
pancreas, ficat și esofag.

358
 Embriologie umană

II. MORFOGENEZA CORDULUI

II. 1. Dezvoltarea timpurie a primordiului cardiac şi a tubului cardiac

La vârsta de 18 zile i.u. mezenchimul splanhnic intraembrionar situat

iniţial la extremitatea anterioară a discului embrionar proliferează alcătuind
blastemul cardiogen (placa cardiogenă) constituită din mase de celule precursoare
pluripotente care se diferenţiază devenind hemangioblaste. Acestea se diferenţiază
în angioblaste, care devin celule endoteliale ce se agregă alcătuind două cordoane
cardiogene inţial pline, unul drept şi unul stâng.
În ziua a 19-a i.u. cele două cordoane se cavitează ca urmare a procesului
de moarte celulară dirijată (apoptoză), proces normal în această perioadă de
dezvoltare. Se obţin astfel două tuburi endoteliale cardiace simetrice, situate de o
parte şi de alta a liniei mediane.

Cavitate celomică intraembrionară Splahnopleura

Insule celulare angioformatoare

Cavitate pericardică Ectoderm Alantoidă

Blastem cardiogen Notocord

Figura nr. 1. Dezvoltarea blastemului cardiogen la embrionul de 18 zile (după

Sadler T.W.).

La vârsta de 19 ‒ 20 de zile i.u. discul embrionar suferă o dublă încurbare

atât de-a lungul axului său longitudinal cât şi al celui transversal:
-curbare activă, cranio-caudală de-a lungul axului longitudinal, datorată
creşterii rapide a extremităţii cefalice;

359
 Embriologie umană

-curbare transversală, pasivă, ca urmare a involuţiei sacului vitelin.

Curbarea cranio-caudală poziţionează cele două tuburi cardiace ventral faţă
de gura primitivă şi intestinul anterior, între membrana oro-faringiană (situată
cranial) şi septul transvers (situat caudal).
Curbarea transversală determină telescoparea celor două tuburi cardiace.
La vârsta de 21 de zile i.u. (embrion 1,5 ‒ 2,5 mm, 3 somite) tubul cardiac
drept pătrunde în tubul cardiac stâng prin telescopare, având ca rezultat obţinerea
unui tub cardiac unic. Telescoparea se face în sens cranio-caudal.

Tub neural
Aorta dorsală

Notocord

Intestin cefalic

Mezocard dorsal

Cavitate pericardică
Reticul subendocardic
Tub cardiac endocardic

Sinusul venos Mezocard ventral

Figura nr. 2. Dezvoltarea tubului cardiac ziua 21 i.u. (după Moore K.).

Între învelişul mezenchimatos, miocardic al tubului cardiac şi endoteliul

tubului endocardic se află un spaţiu plin cu matrice extracelulară care vor constitui
gelatina cardiacă („jeleul cardiac”), din care va lua naştere ţesutul subendocardic
(reticulul subendotelial).
Din mezodermul ce înconjoară cordoanele cardiogene se diferenţiază o
tunică externă mioepitelială (sediul fibrelor musculare cardiace şi al foiţei
pericardului visceral).
Miocitele diferenţiate din blastemul cardiogen prezintă spontan activitate
electrică, (potenţiale de acţiune). Impulsurile simpatice şi parasimpatice modifică
ritmul cardiac dar nu iniţiază bătăile inimii.
Pericardul visceral (epicardul seros) este format din celule mezoteliale
dezvoltate independent din mezodermul splanhnic.

360
 Embriologie umană

Tubul cardiac apare astfel format din trei tunici:

-tunica internă endotelială,
-tunica mijlocie ( celule mezenchimale ce formează „jeleul cardiac”, din
care va lua naştere ţesutul subendocardic),
-tunica externă mioepitelială (sediul fibrelor musculare cardiace şi al foiţei
pericardului visceral).
În ziua 21 i.u. tubul cardiac este alcătuit dintr-un tub endotelial şi un tub
miocardic între care se interpune gelatina cardiacă.
Din mezodermul splanhnic intraembrionar înconjurător se diferenţiază o
populaţie de celule mezoteliale care formează epicardul seros (pericardul visceral).
În masa mezenchimatoasă situată în jurul tubului cardiac apar două
dependinţe ale cavităţii celomice, cavităţi de clivare, care se apropie delimitând
între ele un perete medio-sagital denumit mezenter ventral, format pe seama
mezodermului splanhnic al intestinului primitiv. Prin dezvoltarea tubului cardiac în
interiorul acestuia, se delimitează:
-un mezocard dorsal care ataşează tubul cardiac de intestinul primitiv;
-un mezocard ventral care ataşează tubul cardiac de peretele ventral al
corpului embrionar.
Caudal, ţesutul mezenchimal înconjurător ataşează tubul cadiac de septul
transvers (viitor centru tendinos al diafragmei).
Mezocardul dorsal fixează tubul cardiac de peretele posterior al cavităţii
interne, dar odată cu deplasarea tubului cardiac - consecutiv formării ansei cardiace
- mezocardul dorsal se destramă, între bulbul arterial şi atriul primitiv.
Se formează sinusul transvers pericardic descris de Theile.
Mezocardul ventral se resoarbe determinând apariţia cavităţii pericardice
unice iar tubul cardiac rămȃne legat de pericard doar la extremităţi, în rest fiind
liber în cavitatea pericardică. Cavitatea celomică intraembrionară localizată
deasupra regiunii cardiogene se transformă în cavitate pericardică.
La vârsta de 20 ½ ‒ 21 de zile apar primele contracţii ale primordiului
cardiac; la această vârstă inima este animată de contracţii neregulate şi se află
situată între membrana oro-faringiană (cranial) şi septul transvers (caudal).
Tubul cardiac este iniţial rectiliniu, prezintă două extemităţi:
-extremitate cranială (polul arterial) din care iau naştere două aorte primitive
„ventrale” sau „ascendente”;
-extremitate caudală (polul venos) spre care se îndreaptă, din puncte simetrice,
venele. Înainte de a atinge polul venos, ele se deschid în sinusul venos (drept şi
respectiv, stâng).

II. 2. Formarea ansei cardiace

Tubul cardiac creşte mai rapid în comparaţie cu cavitatea pericardică, mai

ales în direcţia cranio-caudală.

361
 Embriologie umană

Aspectul morfologic al tubului cardiac se modifică.

II. 2. 1. Apariţia şanţurilor pe suprafaţa tubului cardiac

Pe suprafaţa tubului cardiac unic se schiţează două şanţuri:

-inferior, şanţul atrio-ventricular;
-superior, şanţul bulbo-ventricular, care constituie strâmtoarea Haller.
Între extremitatea arterială, cefalică şi extremitatea venoasă, caudală se
diferenţiază dilataţiile tubului cardiac, separate la exterior de şanţuri.
La vârsta de 22 de zile (embrionul 2,0 ‒ 3,5 mm; 4 ‒ 12 perechi de somite)
aceste şanţuri participă la împărţirea tubului cardiac în segmente (în sens
descendent) :
1. bulbul cardiac;
2. ventriculul primitiv;
3. atriul primitiv;
4. sinusul venos.

Arc arterial aortic Arc arterial aortic

Bulbul cardiac „bulbus cordis”

Ventriculul primitiv

Atriul primitiv

Sinusul venos

Figura nr. 3. Tubul cardiac unic la vârsta de 22 de zile i.u. Tubul cardiac este scurt şi relativ
drept, alcătuit din bulbul cardiac, ventriculul primitiv, atriul primitiv, sinusul venos (după
Sadler T.W.).

Dilataţia dinspre capătul arterial poartă numele de bulbul primitiv al

cordului („bulbus cordis primitivus”), după care urmează ventriculul primitiv
(„ventriculus primitivus”) şi atriul primitiv („atrium primitivus”) în care se
deschide sinusul venos („sinus venosus”) care are două coarne („cornua sinus”),
unul stȃng şi altul drept.

362
 Embriologie umană

Arc arterial aortic

Arc arterial aortic

Pericard
„Bulbus cordis”

Cavitate pericardică

Ventriculul primitiv

Atriul primitiv Sinusul venos

Figura nr. 4. Tubul cardiac unic la vârsta de 23 de zile Tubul cardiac este alcătuit din bulbul
cardiac, ventriculul primitiv, atriul primitiv, sinusul venos. Ventriculul primitiv se dezvoltă
rapid (după Sadler T.W.).

Sinus venos Venă cardinală comună

Venă cardinală anterioară

Venă cardinală posterioară

Mugure hepatic Venă vitelină stângă

Duoden
Venă ombilicală stângă
Venă vitelină dreaptă

Venă ombilicală stângă

Figura nr. 5. Aspectul sinusului venos în ziua 24 ‒ 25 i.u. În cele două coarne ale sinusului
venos se deschid trei perechi de vase: venele cardinale care drenează capul, gâtul, pereţii
corpului; venele viteline care iniţial drenează sacul vitelin; venele ombilicale, care aduc
sânge oxigenat de la placentă (după Sadler T.W.).

363
 Embriologie umană

Comunicarea dintre atriul primitiv şi ventricul se numeşte canal atrio-

ventricular („canalis atrioventricularis”).
Iniţial atriul primitiv şi coarnele sinusului venos sunt extrapericardice, ele
fiind ulterior încorporate în cavitatea pericardică.
Bulbul cordului se continuă cranial cu sacul aortic din care pleacă arcurile
arteriale aortice care după ce străbat antero-posterior arcurile branchiale se deschid
în perechea de aorte dorsale. La finele saptămânii a 7-a cele două aorte dorsale sunt
complet fuzionate într-o arteră aortă unică.
La extremitatea opusă în fiecare corn al sinusului venos, se deschid cȃte o
venă vitelină, venă ombilicală şi vena cardinală comună (canalul Cuvier) formată
prin fuziunea venei cardinale anterioare (precardinale) cu vena cardinală
posterioară (postcardinală) de aceeaşi parte.
Dezvoltarea tubului cardiac continuă cu dezvoltarea sinusului venos şi
formarea ansei bulbo-ventriculare.
În ziua 24 i.u., înainte de definitivarea ansei cardiace, tubul cardiac apare
constituit cranio-caudal astfel:
-bulbul arterial („bulbus cordis”),
-strâmtoarea ventriculo-bulbară;
-ventriculul primitiv;
-strâmtoarea atrio-ventriculară;
-atriul primitiv;
-strâmtoarea sinoatrială;
-sinusul venos.

Sacul aortic

Bulbul cordului
Strâmtoarea
ventriculo-bulbară
Ventriculul primitiv
Strâmtoarea
atrio-ventriculară
Şantul atrio-ventricular
Atriul primitiv

Sinusul venos

Figura nr. 6. Dezvoltarea tubului cardiac ziua 24 i.u.

364
 Embriologie umană

Perechea de aorte dorsale formate din mezenchimul dorsal al discului

embrionar se conectează cu tubii cardiaci.
Cele mai active transformări, în acest stadiu, se remarcă la nivelul polului
venos al tubului cardiac şi la nivelul bulbului, având drept consecinţă:
-formarea sinusului venos;
-dezvoltarea ansei bulbo-ventriculare.

II. 2. 2. Formarea sinusului venos şi diferenţierea canalului atrio-ventricular

La vârsta de 24 de zile are loc separarea sinusului venos şi diferenţierea

canalului atrio-ventricular.
Iniţial în atriul primitiv se deschide sinusul venos.
În ziua 24 ‒ 25 i.u. în fiecare din cele două coarne (drept şi stâng) ale
sinusului venos se deschid trei perechi de vase:
-venele viteline care iniţial drenează sacul vitelin;
-venele ombilicale, care aduc sânge oxigenat de la placentă ;
-venele cardinale comune (canalul Cuvier) care drenează capul, gâtul,
pereţii corpului.
Vena cardinală comună dreaptă se formează din confluarea venei cardinale
anterioare drepte cu vena cardinală posterioară dreaptă. Vena cardinală comună
stângă se formează din confluarea venei cardinale anterioare stângi cu vena
cardinală posterioară stângă.
La locul de vărsare al canalelor Cuvier în sinusul venos, lângă fiecare valvă se află
un nodul de miocard embrionar, viitor nodul sinoatrial şi nodul atrio-ventricular.
Diferenţierea canalului atrio-ventricular are loc la vârsta de aproximativ 26 zile i.u.
(embrion 3,0 ‒ 5,0 mm; 21 perechi de somite) odată cu reamplasarea ventriculului
primitiv şi a conului arterial.
Orificiul atrio-ventricular este situat inţial la limita dintre atriul primitiv şi
ventriculul primitiv.
Prin alungirea şi îngustarea orificiul atrio-ventricular se diferenţiază o porţiune mai
strangulată, orientată iniţial oblic (de sus în jos şi dinapoi înainte) care devine canal
atrio-ventricular. La nivelul orificiului atrio-ventricular care între timp s-a
orizontalizat şi a devenit canal atrio-ventricular ia naştere septul intermediar.

II. 2. 3. Dezvoltarea ansei bulbo-ventriculare

În această etapă cordul primordial („cor primordiale”), este scurt şi relativ

drept dar pe măsură ce se măreşte se înclină aducând regiunea atrială cranial şi
dorsal de regiunea ventriculară; tubul cardiac, la început drept, se încurbează la
nivelul şanţului bulbo-ventricular realizând ansa bulbo-ventriculară.
Pe parcursul săptămânii a 4-a i.u. tubul cardiac nu se dezvoltă uniform, ci

365
 Embriologie umană

bulbul cordului şi ventriculul prezintă un ritm mai rapid de creştere în lungime faţă
de celelalte cavităţi ale sale. Ca urmare, el nu mai rămȃne rectiliniu, ci se curbează
mai întȃi luȃnd forma literei „U” cu concavitatea anterior şi la dreapta, iar apoi
forma literei „S” cordul sigmoid cu atriul situat posterior de ventricul. Ventriculul
se dezvoltă mai rapid, se deplasează caudal, la stânga ajungând în raport cu
diafragma şi împinge atriul cranio-dorsal şi la stânga, iar bulbul arterial cranio-
ventral şi la dreapta. Astfel atriul primitiv se plasează între bulbul arterial (situat
înaintea atriului) şi esofag (aflat înapoia atriului).
Datorită acestei torsiuni, sinusul venos este preluat de atriul drept.
În săptămânile următoare sistemul venos este remodelat aşa încât tot
sângele venos sistemic este adus în partea dreaptă a sinusului venos pe calea
venelor cave.
Când afluxul venos este deviat spre dreapta, cornul stâng al sinusului
venos încetează să crească şi este transformat într-un mic sac venos pe peretele
inimii, care devine sinusul venos coronar şi o mică venă, vena oblică Marshall a
atriului stâng.

Atriul

Şantul bulbo-ventricular
Sinusul venos

Ventriculul

Figura nr. 7. Dezvoltarea cordului în ziua 24 i.u. Pe măsură cecreşte, tubul cardiac se
înclină; creşterea rapidă şi accentuată a ventriculului determină deplasarea ventriculului în
sens ventral şi caudal şi poziţionarea atriului cranial şi dorsal de ventricul (după Sadler
T.W.).

În zilele 23-28 i.u. au loc concomitent flexia şi torsiunea tubului cardiac

(faza sigmoidă) în cadrul formării ansei cardiace, şi tot acum are loc procesul de
septare a cavităţilor primitive ale cordului.
Şanţul bulbo-ventricular împarte tubul cardiac în două porţiuni:
-ventriculul primitiv, din care se va dezvolta ventriculul stâng;

366
 Embriologie umană

-bulbul arterial („bulbus cordis”) care rămâne plasat cranial şi din care se
formează ventriculul drept, ,,conus” şi ,,truncus”, care formează împreună cono-
trunchiul.
Conul arterial („conus cordis”) situat caudal, va fi înglobat în ventriculul
primitiv, participând la edificarea ventriculului.
Trunchiul arterial („truncus arteriosus”) este împărţit în două segmente:
-proximal, din care se vor dezvolta valvulele semilunare pentru aortă şi
pentru artera pulmonară;
-distal, sacul aortic, care va da naştere trunchiului arterial comun aorto-
pulmonar.
Din trunchiul arterial comun se vor forma ulterior aorta ascendentă şi
trunchiul arterei pulmonare.
La vârsta de 24 de zile are loc separarea sinusului venos şi diferenţierea
canalului atrio-ventricular.

Arcuri aortice

Trunchiul arterial

Bulbul cordului

Ventriculul

Corn sinusal
Atriul

Sinusul venos Venă ombilicală

Venă cardinală
comună
Venă vitelină

Figura nr. 8. Tubul cardiac la embrion uman 24 zile i.u. (după Sadler T.W.).

Separarea sinusului venos începe cu împărţirea atriului primitiv, printr-un

sept transvers, în două compartimente:
-superior, din care se vor dezvolta atriile drept şi stâng;
-inferior, care corespunde sinusului venos.

367
 Embriologie umană

Un alt fenomen caracteristic acestui stadiu îl constituie trabecularea

ventriculelor ai căror pereţi se îngroşă.
Între atriul primitiv şi ventriculul primitiv se diferenţiază o porţiune mai
strangulată, orientată oblic de sus în jos şi dinapoi înainte, care corespunde
canalului atrio-ventricular.

II. 3. Formarea perniţelor endocardice

Endocardul (derivat din endoteliu) situat la periferia canalului atrio-

ventricular formează la vârsta de aproximativ 28 de zile, la nivelul canalului atrio-
ventricular, patru excrescenţe numite perniţe endocardice atrio-ventriculare:
- două dispuse median (una ventral şi una dorsal),
- două laterale.
Perniţa endocardică ventrală se detaşează din tavanul canalului atrio-
ventricular, iar cea dorsală din planşeul acestuia. Datorită acestor perniţe sângele
provenit din atrii - în drumul său spre ventriculi - se împarte de-a lungul a două
albii, într-un curent de sânge mitral şi unul tricuspidian. Perniţele endocardice
superioară şi inferioară, care sunt situate median, fuzionează alcătuind septul
intermediar („septus intermedius”) care separă canalul atrio-ventricular în 2
compartimente: drept şi stâng. Septul intermediar ia naştere prin alipirea mugurilor
endocardici atrio-ventriculari mediani reprezentaţi de perniţele endocardice
superioară şi inferioară.
Fiecare perniţă atrio-ventriculară mediană emite, de o parte şi de alta, câte
un mic tubercul lateral. Aceste perniţe endocardice vor forma în final valva mitrală
(bicuspidă) şi valva tricuspidă. Orificiul atrio-ventricular stâng este străjuit de
valva mitrală iar orificiul atrio-ventricular drept de valva tricuspidă.
Perniţe endocardice apar şi la nivelul trunchiului aortico-pulmonar unde
vor forma valvule semilunare ce aparţin valvei aortei şi valvei trunchiului
pulmonar.

II. 4. Septarea inimii

II. 4. 1. Septarea atriului primitiv

La finele săptămânii a 4-a i.u. din partea postero-superioară a tavanului

atriului primitiv se dezvoltă o creastă semilunară numită septul prim („septum
primum”), cu direcţie de creştere antero-inferioară, spre septul intermediar,
împreună cu care delimitează ostium primum.
Astfel, pe faţa interioară a atriului comun, corespunzător şantului
interatrial, apare creasta în formă de semilună, numită septul prim („septum
primum” descris de Born). Septul prim pleacă din partea postero-superioară a

368
 Embriologie umană

atriului comun şi creşte antero-inferior, pentru a se uni cu septul intermediar

(„perniţa canalului atrio-ventricular”).
Comunicarea interatrială care apare astfel între marginea inferioară a
septului prim şi marginea superioară a septului intermediar poartă denumirea de
„ostium primum”.
Pe măsură ce septul prim avansează către septul intermediar, dimensiunile
ostiumului primum se reduc. Când septul prim ajunge în contact cu septul
intermediar, ostium primum este complet închis (dispare). Concomitent cu
închiderea ostiumului primum începe un proces de apoptoză (moarte celulară
dirijată) prin care la marginea postero-superioară a septului prim se produce un mic
defect parietal care se măreşte transformându-se într-un orificiu numit ostiumul
secund („ostium secundum”).
În aceeaşi perioadă îşi face apariţia un alt sept sagital, situat la dreapta
septului prim, numit septul secund („septum secundum”). Acest sept secund
„septum secundum” se dezvoltă în sens invers septului prim, pe care treptat îl va
acoperi.
Între marginile libere ale septului prim şi septului secund se delimitează
orificiul interatrial Botallo denumit fereastra ovală (gaura ovală „foramen ovale”)
prin care care cele două atrii continuă să comunice.
Orificiul Botallo include Ostium secundum (situat între marginile libere ale
septului prim şi septului intermediar).
Septul prim şi septul secund înaintează unul spre celălalt, se depăşesc prin
feţele lor de contact, antrenând o pseudo-obliterare a găurii Botallo, deoarece feţele
septale nu se sudează între ele până la naştere.
După naştere orificului interatrial Botallo se închide, devenind fosa ovală
(„fossa ovalis”).
După închiderea orificului interatrial Botallo, septul secundum fiind mai
gros, delimitează mai evident marginea posterioară a fosei ovale constituind limbul
fosei ovale numit „inelul Vieussens”.
După închiderea orificiului interatrial Botallo, septum primum fiind mai
subţire decât septul secund, formează partea excavată a fosei ovale. Marginea
liberă a septului primum devine coasa septului (pliul semilunar Parschappe).
Definitivarea formării atriului drept se realizează prin includerea sinusului
venos în peretele său posterior.
Limita dintre atriul primitiv şi sinusul venos este marcată la exterior de
şanţul terminal. La interior, vărsarea sinusului venos este prevăzută cu doua valve,
unite în partea superioară prin septul fals („septum spurium”) iar în partea
inferioară printr-o creastă situată pe peretele posterior al atriului drept. Absorţia
porţiunii din dreapta a sinusului venos favorizează deschiderea în peretele posterior
al atriului drept a trei orificii: cel al venei cave superioare, al venei cave inferioare
şi al sinusului coronar.

369
 Embriologie umană

Spaţiul Septul prim

intersepto-
valvular
Septul secund
Venă pulmonară

Valva dreaptă
a sinusului
venos

Orificiul sinoatrial

Valva stângă
a sinusului
venos

Septul intermediar

Figura nr. 9. Edificarea atriului definitiv prin includerea sinusului venos în atriul (după
Sadler T.W.).

Sinusul venos care s-a deplasat odată cu atriul prim este absorbit în
peretele posterior al atriului drept contribuind la formarea zonei mai netede a
atriului drept. În săptămâna a 6-a i.u. la joncţiunea sinusului venos cu atriul în care
a fost preluat, apare orificiul sinoatrial. După preluarea sinusului venos de către
atriul drept, valvele sinusului venos se unesc la extremitatea lor superioară formând
septul fals („septum spurium”).
Valvula dreaptă a sinusului venos evoluează astfel:
-jumătatea superioară a valvulei drepte a sinusului formează un relief
numit creasta terminală („crista terminalis”) situată în atriul drept, între orificiile de
deschidere ale venei cave inferioare şi venei cave superioare; creasta terminală
marchează în interior limita dintre partea sinusală şi atriul drept propriu-zis, căreia
la suprafaţă îi corespunde şantul terminal („sulcus terminalis”)
-jumătatea inferioară a valvulei drepte a sinusului participă la formarea:
● valvulei Eustachio situată la orificiul venei cave inferioare;
● valvulei Thebesius situată la orificiul sinusului venos coronar.
Valvula stângă a sinusului venos se dezvoltă mai puţin, delimitează
împreună cu septul prim un spaţiu denumit interseptovalvular, descris de către
Rose; spaţiu care dispare pe măsură ce valva stângă a sinusului venos se apropie şi
se sudează cu septul prim.

370
 Embriologie umană

La locul de vărsare al canalelor Cuvier în sinusul venos, lângă fiecare

valvă se află câte un nodul de miocard embrionar, viitorul nodul sinoatrial şi
respectiv nodul atrio-ventricular.
Definitivarea formării atriului stâng se realizează prin integrarea în peretele
său posterior a trunchiului venos pulmonar.
Absorţia trunchiului comun al venelor pulmonare are loc prin integrarea
venei pulmonare în peretele atriului stâng, care dilatându-se, înglobează treptat nu
numai trunchiul venei pulmonare ci şi cei patru afluenţi ai săi.
În cursul dezvoltării, vena pulmonară va fi încorporată în peretele atriului
stȃng, iar cei patru afluenţi ai săi ajung să se deschidă în atriu, formȃnd cele două
vene pulmonare drepte şi două vene pulmonare stȃngi.
Atriul se dezvoltă în spaţiul îngust dintre bulbul arterial/anterior şi
esofag/posterior dezvoltând cele 2 atrii din ai căror pereţi latero-ventrali iau naştere
doi diverticului, denumiţi urechiuşele atriilor („auricula dextra”, „auricula
sinistra”).

Vena cavă superioară

Septul secund

Sinusul venos Septul prim

Crista terminalis

Foramen ovale

Figura nr. 10. Edificarea atriului definitiv prin includerea sinusului venos în atriul drept şi
includerea venei pulmonare cu ramurile sale în atriul stâng (după Sadler T.W.).

II. 4. 2. Septarea ventriculului primitiv

Septul interventricular se formează în patru etape:

-formarea sinus septum (septul sinusal, septul neted) şi septul trabecular în
zilele 22-26 i.u.
-definitivarea porţiunii formate a septului interventricular în zilele 26 ‒ 28
i.u.
-formarea porţiunii atrio-ventriculare a septului membranos în ziua 28 i.u.
-închiderea orificiului interventricular în ziua 41 i.u.

371
 Embriologie umană

Septul secund Septum

primum

Perniţă endocardică Septum

primum
Foramen ovale

Săptămâna a 3-a Debutul săptămânii a 5-a

Sept secundum

Septum primum
Deschiderea
sinusului Deschiderea venei pulmonare
coronar

Septul intermediar
Sept ventricular

Debutul săptămânii a 4-a Săptămâna a 7-a

Vena cavă superioară

Ostium I Vena
pulmonară
Ostium II

Vena cavă inferioară

Finele săptămânii a 4-a Săptămâna a 8-a

Figura nr. 11. Septarea inimii (după Sadler T.W.).

372
 Embriologie umană

II. 4. 2. 1. Etapa formării septului neted şi septului trabecular

Marginea liberă a sinus septum delimitează limita antero-inferioară a

orificiului interventricular („foramen interventricularis”). În zilele 22 ‒ 26 i.u
partea inferioară a şanţului bulbo-ventricular începe să proemine în lumenul
cardiac la nivelul interfeţei dintre viitoarele camere ventriculare dreaptă şi stângă
devenind septul muscular interventricul. Prin formarea septului muscular (septul
trabecular) ventriculul primitiv este separat incomplet în două camere ventriculare.
Marginea liberă a septului trabecular delimitează limita superioară a orificiului
interventricular „foramen interventricularis”. În această perioadă inima are aspect
trilocular fiind alcătuită din cele două atrii şi un ventricul incomplet separat.

II. 4. 2. 2. Etapa definitivării septului interventricular

În ziua 26 i.u. orificiul interventricular are diametrul 300 m. Septului

interventricular îi lipseşte peretele posterior din dreptul canalului atrio-ventricular.
Un fenomen caracteristic zilei 26 i.u. îl constituie trabecularea
ventriculelor incomplet despărţite, ai căror pereţi se îngroşă.

II. 4. 2. 3. Etapa formării porţiunii atrio-ventriculare a septului membranos

Porţiunea atrio-ventriculară a septului interventricular, care participă la

formarea marginii dorsale a orificiului ia naştere din:
-tuberculul superior drept al perniţei endocardice de la nivelul canalului
atrio-ventricular şi masa combinată laterală;
-o creastă musculară din versantul anterio-inferior al septului atrio-
ventricular.
La începutul săptămânii a 7-a i.u. orificiul interventricular este delimitat
inferior de partea musculară a septului interventricular (septul sagital, „septus
inferius”).
La finele săptămânii a 7-a i.u. în ziua 41 i.u. comunicarea interventriculară
se închide antero-superior pe seama septului bulbului iar postero-superior pe seama
porţiunii membranoase a septului intermediar.

II. 4. 2. 4. Etapa închiderii orificiului interventricular

Închiderea orificiului interventricular are loc pe seama porţiunii

tricuspidiene a septului membranos.

II. 4. 3 Septarea bulbului arterial

Septarea bulbului arterial („bulbus cordis„) are loc odată cu septarea

373
 Embriologie umană

ventriculului primitiv, concomitent cu accentuarea inegalităţii de calibru dintre

componentele bulbului cardiac:
-conul arterial (conus cordis) situat inferior,
-trunchiul arterial (truncus arteriosus) situat superior.
Endoteliul care circumscrie conul arterial (conus cordis) migrează spre
zona gelatinei cardiace, formează perniţele trunchiului prin a căror fuziune ia
naştere septul bulbului.
Celulele crestei neurale migrează prin arcurile branhiale III, IV şi VI
pătrunzând în perniţele ce vor alcătui septul bulbului arterial („bulbus cordis”).
Gena pax3 este responsabilă de migrarea crestelor neurale. Absenţa genei pax3 sau
îndepărtarea experimentală a crestei neurale din porţiunea corespunzătoare
determină malformaţii cardiace severe.
Prin dezvoltarea cranio-caudală şi răsucirea helicoidală (180º) a septului
bulbului arterial, conul arterial se împarte în:
- canal aortic, situat posterior, încorporat în ventriculul stâng,
- infundibul pulmonar, situat anterior, încorporat în ventriculul drept.
Septul bulbului arterial separă astfel căile de ejecţie ventriculare:
- dreaptă/artera pulmonară,
- stângă/artera aortă.

Creste de la nivelul Creste vagale Aorta dorsală

arcurilor branhiale

Creste neurale

Arcuri aortice Atriul

Ventriculul

Trunchiul aortico-pulmonar

Figura nr. 12. Migrarea celulelor din crestele neurale în materialul arcurilor branhiale trei,
patru şi şase (după Carlson B.).

Se separă astfel fluxul sanguin care iese din ventriculul stâng prin aortă, de
fluxul sanguin care părăseşte ventriculul drept prin artera pulmonară.

374
 Embriologie umană

La vârsta de aproximativ 32 de zile are loc dezvoltarea cono-trunchiului.

Conul arterial („conus cordis”) este segmentul care provine din porţiunea
distală a bulbului şi reprezintă camera de ejecţie pentru ambii ventriculi. La adult,
conul reprezintă segmentul care corespunde porţiunii de ejecţie a ventriculului
drept.
Trunchiul arterial („truncus arteriosus”) este trunchiul arterial aorto-
pulmonar, din care, după dezvoltarea septului aorto-pulmonar, iau naştere: aorta
ascendentă, trunchiul arterial pulmonar şi valvulele semilunare.

II. 4. 3. 1. Septarea cono-trunchiului

Proeminenţele de la nivelul conului se transformă în două creste dispuse

sagital. În timpul maturării ansei bulbo-ventriculare şi torsionării sale spre dreapta,
partea proximală a conului, urmând o mişcare similară, favorizează răsucirea
crestelor care iau forma unei spirale. Prezenţa lor prefigurează două canale: cel
drept corespunde cono-trunchiului aortic, iar cel stâng, cono-trunchiului pulmonar.
Perniţele de la nivelul trunchiului vor forma valvule semilunare
corespunzătoare.

II. 4. 3. 2. Septarea sacului aortic

Concomitent, sau la scurt timp după formarea crestelor cono-truncale, în

partea cea mai de sus a sacului aortic, din peretele posterior al acestuia se dezvoltă
o creastă care va da naştere septului aortico-pulmonar.
Acesta va împărţi sacul aortic, începând din acest stadiu, în două canale
care corespund: aortei ascendente şi trunchiului arterei pulmonare. Aceste canale se
continuă caudal cu partea corespunzătoare din cono-trunchi.
La vârsta de 33 de zile are loc rotaţia cono-trunchiului; reamplasarea şi
coborârea valvulelor semilunare pulmonare şi aortice; resorbţia parţială a conului
subpulmonar şi resorbţia totală a conului subaortic.
Originea reală a arterei aorte şi arterei pulmonare este opusă originii lor
aparente datorită răsucirii de 180° a septului bulbului (septul aorto-pulmonar).
Septarea valvelor bulbului arterial se face tot pe seama septului bulbului,
care trece prin mijlocul valvelor laterale. Valvulele orificiului arterei pulmonare
vor fi:
-1 anterioară,
-2 posterioare: dreaptă şi stângă.
Marginea lor liberă prezintă câte un nodul (Morgagni).
Valvulele semilunare ale orificiului aortei vor fi: posterioară, antero-
laterală dreaptă şi antero-laterală stângă.
-2 anterioare: dreaptă şi stângă,

375
 Embriologie umană

-1 posterioară.
Marginea lor liberă prezintă nodulii Arantius.

Septul aortico- pulmonar

Aorta

Artera pulmonară

Figura nr. 13. Creştere şi răsucire de 180° a septului aortopulmonar (după Sadler T.W.).

II. 4. 3. 3. Rotaţia cono-trunchiului

Îndată ce septul aortico-pulmonar fuzionează cu septul cono-truncal,

începe rotaţia porţiunii distale a cono-trunchiului. Arterele mari ale inimii se
împletesc una în jurul celeilalte, căpătând aspectul pe care îl au la adult, cu originea
aparentă opusă originii reale.

II. 5. Coborârea tubului cardiac („Descensus cordis”)

În zilele 23 ‒ 28 i.u. concomitent cu formarea ansei cardiace, are loc

coborârea tubului cardiac în regiunea cervicală, în dreptul segmentului cervical 8.
Concomitent, cordul şi pericardul încep coborârea în regiunea cervicală
spre torace şi tot acum are loc procesul de septare a cavităţilor primitive ale
cordului.
În timpul săptămânii a 6-a i.u, ziua a 39-a i.u. cordul ajunge în dreptul
primei vertebre toracale. Coborârea cordului („descensus cordis”) este completă la
naştere; la nou-născutul la termen cordul se află în poziţie definitivă, în dreptul
vertebrei a 8-a toracale.

376
 Embriologie umană

II. 6. Malformaţiile cardiace congenitale

După datele OMS incidenţa malformaţiilor cardiace congenitale este de 8

la 1000 de nou-născuţi vii; în România incidenţa malformaţiilor cardiace
congenitale este de 6 ‒ 8 la 1000 nou-născuţi vii.
Malformaţiile cardiace congenitale reprezintă principala cauză de deces la
copiii cu malformaţii congenitale; 50% dintre malformaţiile cardiace congenitale
sunt dignosticate în prima săptămână de viaţă; 88% sunt dignosticate până la vârsta
de 1 an; 98% până la vârsta de 4 ani.
Etiologia malformaţiilor cardiace congenitale este multifactorială (Ferencz
et al. 1989; Pierpoint et al, 2007, Soares et al. 2009) 60 % factori extrinseci, 8 –
20% factori intrinseci, 10 – 32% interacţiune între factorii genetici şi factorii de
mediu.
Tabelul nr. 1. Incidenţa celor mai frecvente malformaţii cardiace congenitale în România
(conform OMS şi Societatea Româna de pediatrie 2012)
Malformaţia congenitală Incidenţa
Defectul Septal Ventricular 20 ‒ 25% din totalul malformaţiilor cardiace
congenitale
Tetralogia Fallot 9,2 % ‒ 10% din totalul malformaţiilor cardiace
congenitale
Transpoziţia completă a 5% din totalul malformaţiilor cardiace congenitale
vaselor arteriale mari
Defectul Septal Atrial 5 ‒ 10% din totalul malformaţiilor cardiace
congenitale
Hipoplazia ventriculului stâng 1,2 – 3% din totalul malformaţiilor cardiace
congenitale
7% – 9% din totalul malformaţiilor cardiace
congenitale diagnosticate în primul an de viaţă
Persistenţa canalului atrio- 5% din totalul malformaţiilor cardiace congenitale
ventricular
Atrezia valvei tricuspide 1 – 2,3% din totalul malformaţiilor cardiace
congenitale
Maladia Ebstein 0,5 – 1% din malformaţiile cardiace congenitale
Hipoplazia inimii stângi 1,22 ‒ 3% din totalul malformaţiilor cardiace
congenitale
Trunchiul arterial comun 1% ‒ 2% din totalul malformaţiilor cardiace
congenitale

Factorii extrinseci recunoscuţi:

-boli imunologice ale mamei: colagenozele, poliartrita reumatoida etc;

377
 Embriologie umană

-tratamente hormonale pentru fixarea sarcinii (progesteron), radioterapie;

-medicamente: anticonvulsionante (fenitoin, fenobarbital), aspirină,
indometacin, valproat;
-vârsta mamei/cuplului: frecvenţa malformaţiilor cardiace congenitale
creşte la mamele cu vârsta peste 40 ani;
- alte boli ale mamei: diabet zaharat, fenilcetonurie, alcoolism.
Între 5% ‒ 10% dintre malformaţiile cardiace congenitale sunt consecinţa
expunerii la agenţi teratogeni specifici în primele 3 luni de sarcină:
-virusul gripal, virusul hepatitei, virusul rubeolei, virusul herpetic, virusul
parotiditei epidemice, virusul Coxachie B;
-diabetul matern,
-droguri ca lithium, alcool, acid retinoic.
Factorii intrinseci:
-4% dintre malformaţiile cardiace congenitale sunt determinate de mutaţii
ale unei singure gene, 6% din malformaţiile cardiace congenitale se asociază cu
aneuploidii cromozomiale;
-asocierea malformaţiilor cardiace congenitale cu sindroame cromozomiale
se întȃlneşte la 15% dintre nou-născuţi şi la 35% dintre fetuşi.
Nici un tip de malformaţie cardiacă congenitală nu este patognomonică
pentru un anumit sindrom genetic.
Gravitatea malformaţiilor cardiace congenitale este evidenţiată de
mortalitatea ridicată care însoţeşte aceste malformaţii, ele fiind cauza principală de
deces în 80% din totalul deceselor de nou-născuţi, a doua cauză de mortalitate
perinatală în România. Pe plan mondial malformaţiile cardiace congenitale
constituie prima cauză de mortalitate infantilă (Oster et al, 2013).
Peste o treime din cazurile cu malformaţii cardiace congenitale prezintă şi
alte defecte asociate, fiind încadrate în categoria malformaţiilor congenitale
multiple (Pierpoint et al, 2007).

Malformaţiile cardiace congenitale pot fi clasificate pe criteriul

morfologic, ontogenetic, clinic etc.
Clasificarea celor mai frecvente malformaţii cardiovasculare congenitale
pe criteriul clinic:

Malformaţii cardiace congenitale obstructive (cordul drept) fără şunt:

• Stenoza arterei pulmonare
• Stenoza valvei tricuspide

Malformaţii cardiace congenitale obstructive (cordul stâng) fără şunt:

• Stenoza aortică
• Insuficienţa aortică

378
 Embriologie umană

• Coarctaţia arterei aorte

• Arcul aortic întrerupt
• Hipoplazia ventriculului stâng (hipoplazia inimii stângi)

Malformaţii cardiace congenitale necianogene, cu şunt stânga-dreapta:

• Persistenţa canalului arterial Botallo
• Defect septal atrial
• Defect septal ventricular
• Defect septal atrio-ventricular cunoscut anterior ca „persistenţa canalului atrio-
ventricular comun”

Malformaţii cardiace congenitale cianogene, cu şunt dreapta-stânga

• Tetralogia Fallot
• Atrezia valvei pulmonare
• Atrezia valvei tricuspide

Malformaţii cardiace congenitale cu conexiuni false ale vaselor de sânge

• Transpoziţia vaselor arteriale mari
• Trunchiul arterial comun

II. 6. 1. Clasificarea malformaţiilor cardiace congenitale pe criteriul morfologic şi

ontogenetic

II. 6. 1. 1 Anomalii de poziţie:

II. 6. 1. 1 a. Ectopie cardiacă: cervicală; cervico-toracală; sternală; abdominală;
II. 6. 1. 1 b. Dextrocardie.
II. 6. 1. 2. Anomalii interne:

II. 6. 1. 2. a. Anomalii în septarea canalului atrio-ventricular:

• Defect septal atrio-ventricular cunoscut şi ca „persistenţa canalului atrio-
ventricular comun”
• Atrezia tricuspidei;
• Maladia Ebstein;
• Hipoplazia ventriculului stâng (Hipoplazia inimii stângi).
II. 6. 1. 2. b. Anomalii în septarea atriului:
• Defect septal atrial;
• Persistenţa ostiului secund;
• Atriul comun.
II. 6. 1. 2. c. Anomalii ale septului ventricular
• Cord trilocular biatrial
• Defect septal ventricular

379
 Embriologie umană

II. 6. 1. 2. d. Anomalii în dezvoltarea bulbului arterial:

• Persistenţa trunchiului arterial comun;
• Transpoziţia completă a vaselor mari;
• Trilogia Fallot;
• Tetralogia Fallot.

II. 6. 1. 1 Anomalii de poziţie

II. 6. 1. 1. a. Ectopie cardiacă: cervicală; cervico-toracică; sternală; abdominală

Ectopia cardiacă - datorată unei coborâri incomplete sau exagerate, unui

defect de dezvoltare al sternului (cele două bare cartilaginoase longitudinale care
constituie modelul cartilaginos al sternului nu fuzionează pentru a alcătui
sternebrele pe seama cărora se formează în mod normal corpul sternului) şi
pericardului (prin lipsa fuzionii celor două plici pleuro-pericardice în săptămâna a
4-a de viaţă intrauterină). Cordul este total sau parţial vizibil pe suprafaţa toracelui.
Ectopia cervicală în care vârful cordului este îndreptat cranial, iar baza
spre torace; uneori vârful cordului poate ajunge între ramurile mandibulei.
Frecvent, ectopia cervicală este însoţită de ectopia cervicală a plămânilor şi ectopia
toracică a viscerelor abdominale.
Ectopia cervico-toracică - în cadrul căreia cordul este situat la nivelul
orificiului superior toracic; sternul este dehiscent în porţiunea sa cranială, iar
cordul are vârful îndreptat cranial, către aperture toracică superioară.
Ectopia sternală - cele două jumătăţi ale toracelui nu au fuzionat, iar
cordul este acoperit numai de către tegument. Uneori poate lipsi şi tegumentul, iar
cordul este învelit de pericard, care în cazurile extreme poate lipsi şi el lăsând
cordul complet descoperit.
Ectopia abdominală - cordul se situează în epigastru sau în regiunea
lombară datorită unui defect de formare al diafragmului (lipsa fuziunii celor două
pliuri pleuro-peritoneale cu mezoesofagul sau hipoplazia membranei pleuro-
peritoneale permit păstrarea un hiatus larg, prin care cordul poate coborâ în
abdomen realizănd ectopia cardiacă abdominală iar viscerele abdominale pot
hernia în torace constituind hernia diafragmatică congenitală).

II. 6. 1. 1. b. Dextrocardie

Dextrocardia - este consecinţa formării ansei bulbo-ventriculare către

partea stângă, în loc de dreapta; cordul are apexul orientat spre dreapta. Acestă
anomalie este însoţită de inversiunea parţială sau totală a viscerelor toracice şi
abdominale („situs inversus”).

380
 Embriologie umană

II. 6. 1. 2. Anomalii interne

II. 6. 1. 2. a. Anomalii în septarea canalului atrio-ventricular

Persistenţa Canalului comun Atrio-ventricular

Persistenţa canalului comun atrio-ventricular denumită şi Defect septal

atrio-ventricular este o malformaţie cardiacă congenitală necianogenă, cu şunt
stânga-dreapta.
Septul interatrial este întrerupt în porţiunea caudală, la nivelul ostium
primum iar septul interventricular prezintă discontinuitate la nivelul porţiunii
musculare superioare; între defectul interatrial şi cel interventricular există
continuitate şi astfel, în zona centrală a inimii există un vast orificiu care permite
comunicarea concomitentă interatrială şi interventriculară. În paralel este afectată
structura şi funcţionalitatea ambelor valve atrio-ventriculare, mai frecvent valva
mitrală. Se ajunge ca în locul celor două valve atrio-ventriculare să existe o valvă
atrio-ventriculară unică.

Figura nr. 14. Persistenţa Canalului Atrio-Ventricular Cordul de aspect normal

AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept

Incidenţă Malformaţie relativ rară reprezintă 5% din totalul malformaţiilor

cardiace congenitale în România, 2 – 6% din totalul malformaţiilor cardiace
congenitale în lume.

381
 Embriologie umană

Manifestări clinice Evidente din primele luni de viaţă: hipotrofie staturo-

ponderală, paloare, polipnee, infecţii pulmonare recidivante.
Examenul radiologic Cord mărit de volum (cardiomegalie), artere
pulmonare dilatate, vascularizaţie pulmonară accentuată.
Tratament chirurgical se poate efectua la vârsta de 2 ‒ 6 ani dar şi la
sugar; mortalitate operatorie 2%. Prognostic spontan sumbru.

Atrezia valvei tricuspide

Este o malformaţie cardiacă congenitală cianogenă, cu şunt dreapta-stânga.

Elementul fundamental al malformaţiei constă în agenezia sau imperforaţia
orificiului atrio-ventricular drept. Atriul drept apare mărit de volum, cu pereţi
îngroşaţi. Ventriculul drept este hipoplazic, nu există comunicare directă între
atriul drept şi ventriculul drept. Atrezia valvei tricuspide poate constitui o
malformaţie izolată sau se poate asocia cu atrezie sau stenoză a aparatului valvular
al arterei pulmonare.

Figura nr. 15. Atrezia valvei tricuspide Cordul de aspect normal

AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

Incidenţa variază 1% ‒ 2,3% din malformaţiile cardiace congenitale; a

treia ca frecvenţă dintre malformaţiile cardiace congenitale cianogene.
Manifestările clinice realizează tabloul unei malformaţiilor cardiace
congenitale cianogene, cu şunt dreapta – stânga, cu toleranţă clinică mediocră:
cianoză precoce (în primele zile de viaţă), dispnee de efort.

382
 Embriologie umană

Examenul radiologic Silueta cardiacă modificată prin dilatare atrială

dreaptă, vascularizaţie pulmonară scăzută.
Tratamentul chirurgical paleativ. Evoluţie spontană în absenţa unui
tratament chirurgical spre deces în primul an de viaţă în 40%. Atrezia tricuspidei se
numără printre cardiopatiile cianogene cu prognostic spontan grav.

Maladia Ebstein

Malformaţie particulară a valvei tricuspide, care aderă pe o porţiune

apreciabilă de peretele ventriculului drept determinând creşterea importantă a
cavităţii atriale drepte şi reducerea considerabilă a ventriculului drept. Cavitatea
ventriculară dreaptă propriu-zisă are volum redus, porţiunea septală a valvei
tricuspide este jos implantată, către apexul ventricolului drept; ai cărui pereţi sunt
hipertrofici.
Incidenţă Malformaţie cardiacă rară (0,5 – 1% din malformaţiile cardiace
congenitale), afectează egal ambele sexe.
Manifestări clinice Cianoză moderată, dispnee de efort, cardiomegalie

Figura nr. 16. Maladia Ebstein Cordul de aspect normal

AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

constantă la examen radiologic. Caracteristica acestei malformaţii sunt tulburările

de ritm cardiac care determină producerea sincopelor, lipotimiilor, convulsiilor,
uneori moarte subită.

383
 Embriologie umană

Tratament La nou-născut şi sugar este exclusiv medical, urmăreşte

compensarea insuficienţei cardiace (digitalizare). Înlocuirea valvei tricuspide după
vârsta de 10 ani în formele prost tolerate; fără tratament în cazurile în care
cardiopatia este bine tolerată.
Hipoplazia ventriculului stâng (Hipoplazia inimii stângi)
Este o malformaţie cardiacă congenitală rară, obstructivă, fără şunt, în care
ventriculul stâng al inimii este sever subdezvoltat.
Incidenţă 1,22 ‒ 3% din totalul malformaţiilor cardiace congenitale, 7% –
9% din totalul malformaţiilor cardiace congenitale diagnosticate în primul an de
viaţă. Hipoplazia ventriculului stâng determină 22% dintre decesele prin
malformaţii cardiace congenitale.
Hipoplazia ventriculului stâng poate exista atât ca malformaţie izolată cât
şi ca malformaţie asociată cu sindrom Di George sau cu aneuploidii cromozomale
cum sunt trisomia 21, monosomia 45,X0.

Figura nr. 17. Hipoplazia ventriculului stâng Cordul normal

AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept, CA = canalul arterial Botallo.

Hipoplazia ventriculului stâng este caracterizată prin următoarele

elemente:
-Ventricul stâng rudimentar, cu (sau fără) atrezia valvei mitrale,
-Atrezia valvelor aortice,
-Hipoplazia aortei ascendente care acţionează ca o arteră coronară comună

384
 Embriologie umană

cu flux sanguin retrograd prin canalul arterial persistent,

-Întoarcerea venoasă pulmonară este scurtcircuitată spre atriul drept printr-
un mic defect septal atrial;
În timp apare cardiomegalie prin dilatarea inimii drepte şi trunchiului pulmonar, de
asemenea apare hipertensiune venoasă pulmonară.
Manifestări clinice nou-născutul prezintă din prima zi de viaţă cianoză,
datorată perfuziei periferice reduse şi congestiei pulmonare, puls slab, bradicardie,
tahipnee, anurie prin hipoperfuzie renală. În caz de hipoplazie a ventriculului stâng,
partea dreapta a inimii pompează sânge în corp prin intermediul canalului arterial
Botallo. Deoarece în primele unsprezece zile după naştere, în mod normal, are loc
închiderea canalului arterial, în cazul hipoplaziei ventriculului stâng fluxul sanguin
se reduce dramatic şi în cele din urmă este redus complet, ceea ce duce la o
circulație extrem de redusă şi în cele din urmă la şoc.
Examenul radiologic Deficitul contractil al ventriculului stâng se
manifestă prin stază pulmonară, cu aspect radiologic de vascularizaţie pulmonară
foarte accentuată.
Tratament chirurgical; aplicat în prima lună conduce la 95 ‒ 100 % deces;
evoluţia spontană este în mod constant şi rapid spre exitus; durata de viaţă în
general 5 ‒ 6 zile, rareori o săptămână.

II. 6. 1. 2. b. Anomalii în septarea atriului

Defectul Septal Atrial

Este o malformaţie cardiacă congenitală necianogenă, cu şunt stânga-

dreapta. La nivelul septului atrial există o comunicare anormală între cele două atrii
prin care se realizează un şunt între circulaţia sistemică şi cea pulmonară. Defectul
septal atrial permite trecerea sangelui din atriul stâng în atriul drept (şunt stânga-
dreapta); cantitatea de sânge care trece depinde de mărimea defectului septal atrial.
Creşterea fluxului de sânge la nivelul plămânilor favorizează apariţia
hipertensiunii pulmonare şi a infecţiilor pulmonare. Supraîncărcarea inimii drepte
determiă apariţia simptomelor caracteristice clinice (dispnee, tahipnee) şi
radiologice (hipervascularizaţie pulmonară).
Defect septal atrial de tip „Atriu comun” apare prin lipsa de formare a
septului interatrial. Comunicarea poate fi largă permiţând amestecul sângelui venos
cu cel arterial, tegumentele şi mucoasele devin cianotice (maladia albastră). Se
poate ca septul prim să nu se sudeze cu septul secund, ci doar să se suprapună.
Defect septal atrial de tip ostium primum - din cauza lipsei de etanşare a
ostium primum în regiunea valvulară. Perniţele endocardice de la nivelul orificiului
atrio-ventricular nu fuzionează pentru a forma septul intermediar, iar în lipsa
septului intermediar, septul prim nu poate închide orificiul prim, astfel încât
canalul atrio-ventricular şi ostium prim persistă.
385
 Embriologie umană

Defectul septal atrial de tip ostium primum este situat în partea de jos a
septului atrial şi este aproape întotdeauna însoţit de o anomalie a valvei mitrale
şi/sau valvei tricuspide.
Defectul septal atrial tip ostium secundum este situat în zona foramen
ovale.
Defectul septal atrial tip sinus venos care afectează partea superioara a
sinusului venos este localizat în partea superioară a septului atrial. Cauza apariţiei
defectului septal atrial tip sinus venos este absorţia incompletă a sinusului venos în
atriul drept sau dezvoltarea anormală a septului secund.
Defectul septal atrial tip sinus venos care afectează partea inferioara a
sinusului venos este localizat în apropiere de deschiderea venei cave inferioare.
Defect septal în apropierea vărsării sinusului coronar, determină defect
septal în apropiere de deschiderea venei cave superioare.
Incidenţă Este o malformaţie cardiacă frecventă şi bine tolerată.
Reprezintă 5 ‒ 10% din totalul malformaţiilor cardiace congenitale. Însoţeşte
frecvent trisomia 21.
Manifestări clinice Asimptomatică sau cianoză la efort. Examenul fizic
relevă suflu sistolic în spaţiul II – III intercostal stâng. Persistenţa fluxului crescut
în atriul drept poate determina în timp dilatarea ventriculului drept şi a trunchiului
arterial pulmonar.
Radiologic Plămânii hipervascularizaţi datorită şunt-ului stânga-dreapta.

Figura nr. 18. Defectul Septal Interatrial prin persistenţa ostium primum
AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

386
 Embriologie umană

Figura. nr. 19. Defectul Septal Interatrial prin persistenţa foramen ovale
AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

Tratament chirurgical; Defectul septal atrial de tip ostium primum se

închide foarte rar spontan, aproape întotdeauna este necesar tratamentul
chirurgical. Intervenţia se face de preferinţă la vârsta de 5 ‒ 12 ani, cu rezultate
excelente în timp. Mortalitate postoperatorie este redusă nedepăşind 1 ‒ 2%.

II. 6. 1. 2. c. Anomalii ale septului ventricular

Cordul trilocular biatrial - se datorează lipsei complete a septului

interventricular. Acest defect este însoţit de anomalii ce privesc modul de diviziune
al trunchiului arterial.
Ventricul este unic „anatomic” sau „funcţional”, sub forma unui ventricul
bine dezvoltat şi a unui ventricul rudimentar.
Atriul poate fi:
-situs solitus,
-situs inversus,
-situs ambiguu.
Ventriculul bine dezvoltat poate fi cel stâng, caz în care este însoţit de un
diverticul ventricular drept situat antero-superior. Mai rar poate fi un ventricul bine
dezvoltat drept, însoţit de un ventricul rudimentar stâng situat posterior.
Comunicarea ventriculo-arterială poate fi concordantă sau discordantă.
Arterele mari au originea în acelaşi ventricul, pot fi normale sau stenozate.

387
 Embriologie umană

Figura nr. 20. Defectul septal ventricular - cordul trilocular (ventriculul unic)
AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

Defectul septal ventricular

Este o malformaţie cardiacă congenitală necianogenă, cu şunt stânga-

dreapta. Defectul septal ventricular este consecinţa lipsei de dezvoltare sau a
dezvoltării incomplete a septului ventricular. Defectul septal ventricular permite
trecerea sângelui din ventriculul stâng în ventriculul drept (şunt stânga-dreapta).
Defectul septal ventricular poate fi localizat perimembranos (65% ‒ 80% din
defectele septale ventriculare), muscular (5% ‒ 30% din defectele septale
ventriculare), infundibular (5% din defectele septale ventriculare).
Incidenţă Este cea mai frecventă malformaţie cardiacă congenitală,
reprezintă 20% ‒ 25% din totalul malformaţiilor cardiace congenitale.
Defectul septal ventricular afectează mai frecvent prematurii, incidenţa
este 4,5‰ nou-născuţii vii prematuri şi 1,5‰ ‒ 2‰ nou-născuţii la termen; după
vârsta de 5 ani incidenţa scade, deoarece în primii ani de viaţă defectul septal
ventricular se poate închide spontan.
Manifestări clinice
Defectul septal mic - maladie Roger - Constituie forma cea mai benignă
şi cea mai frecventă (40% din cazurile de defect septal ventricular).
Examenul fizic relevă suflu sistolic în spaţiul IV intercostal stâng cu
iradiere „în spiţe de roată” pe întreaga arie cardiacă. Evoluează favorabil, se
închide spontan în 50 ‒ 70% din cazuri.

388
 Embriologie umană

Figura nr. 21. Defect septal ventricular localizat în porţiunea membranoasă a septului
AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

Defectul septal cu şunt stânga-dreapta şi hipertensiune arterială

pulmonară - reprezintă 50% din cazuri.

Figura nr. 22. Defect septal ventricular situat în porţiunea musculară a septului ventricular
AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

389
 Embriologie umană

Din primele zile de viaţă se remarcă semne de supraîncărcare a inimii

drepte: dispnee, tahipnee, tuse; în timp apar infecţii bronho-pulmonare recidivante,
hipotrofie staturo-ponderală, hepatomegalie. Suflul sistolic prezintă aceleaşi
caractere ca în maladia Roger.
Examenul radiologic evidenţiază vase pulmonare dilatate, desen
pulmonar accentuat.
Tratamentul este chirurgical. Intervenţia paleativă pentru reducerea
shuntului stânga-dreapta constă în bandarea arterei pulmonare. Deşi simplă,
intervenţia este grevată de 15% mortalitate imediată. Intervenţia corectivă de
închidere a septului are rezultate excelente, riscul global de mortalitate operatorie
este 10%.

II. 6. 1. 2. d. Anomalii în dezvoltarea bulbului arterial

Trunchiul arterial comun
Persistenţa trunchiului arterial comun este o malformaţie cardiacă
congenitală cianogenă gravă. Absenţa totală a septului aortico-pulmonar determină
persistenţa trunchiului arterial comun. Cele două ventricule sunt conectate între ele
printr-un defect septal ventricular mare, trunchiului arterial comun primeşte sânge
din ambele ventricule.

Figura nr. 23. A. Persistenţa parţială a trunchiului arterial comun

AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

390
 Embriologie umană

Figura nr. 23. B. Subtipuri anatomice ale trunchiului arterial comun în conformitate cu
sistemele de clasificare Collett și Edwards (I, II, III) şi Van Praaghs (A1, A2, A3, A4).

Tipul cel mai frecvent de persistenţă a trunchiului arterial comun este cel
în care arterele pulmonare dreaptă şi stângă au origine comună în trunchiul arterial
(sau sunt foarte apropiate una de cealaltă), sunt situate pe faţa dorsală a trunchiului
arterial, distal de arterele coronare şi proximal de prima ramură a arcului aortic
(trunchiul brachiocefalic).
Incidenţă Persistenţa trunchiului arterial comun este o malformaţie
cardiacă congenitală puţin frecventă, reprezintă 1 ‒ 2% din totalul malformaţiilor
cardiace congenitale.
Manifestări clinice asociază cianoză prezentă la naştere şi supraîncarcare
ventriculară sistemică. Auscultaţia relevă suflu sistolic (murmur de ejecţie) intens
parasternal stâng cu maximum de intensitate în spaţiul 3 ‒ 4 intercostal stâng. Se
evidenţiază hipertrofie biventriculară, cardiomegalie. Insuficienţa cardiacă poate să
apară în primele săptămâni.
Tratament Cu preţul unei mortalităţi crescute, peste 50% din cazuri,
vârstele mici şi îndeosebi sugarul beneficiază de intervenţia paleativă. După vârsta
de 4 ‒ 5 ani se practică intervenţia corectivă.

Transpoziţia completă a vaselor arteriale mari

Este rezultatul creşterii rectilinii, nespiralate, a septului aortico-pulmonar;

aorta este situată anterior de artera pulmonară şi ia naştere din ventriculul
anatomic drept iar artera pulmonară din ventriculul anatomic stâng.

391
 Embriologie umană

Incidenţă Este o maladie cardiacă congenitală deosebit de gravă care

reprezintă 5% din totalul malformaţiilor cardiace congenitale; afectează 1/3500 –
1/5000 nou-născuţi vii. Transpoziţia completă a vaselor arteriale mari se observă
cu precădere la copiii de sex masculin în primele 2 luni de viaţă, sexul masculin
fiind mai afectat; sex ratio variază în literatura de specialitate de la 1,5/1 până la
3,2/1.
Manifestări clinice Cianoză precoce în primele 48 ore de viaţă, hipoxie,
tahipnee, dispnee. În 50% din cazuri fără modificări semnificative la auscultaţie.
Examenul radiologic arată creşterea globală a volumului cardiac, cu
aspect de „ou” culcat pe diafragmă; vascularizaţia pulmonară este accentuată.
Tratament Evoluţie spontană rapid nefavorabilă. Pentru asigurarea
supravieţuirii este necesară crearea artificială a unei comunicări la nivel atrial.
Ulterior la vârste cuprinse între câteva luni şi 2 ‒ 3 ani se realizează detranspozarea
vaselor mari. Departe de a fi perfectă, chirurgia transpoziţiei vaselor mari a
modificat semnificativ evoluţia acestei malformaţii spontan mortală în mai mult de
90% din cazuri.

Figura nr. 24. Transpoziţia completă a vaselor mari Cordul de aspect normal
AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

Se pot acorda astăzi 70% şanse de viaţă normală unui nou-născut cu

transpoziţie de mari vase fără alte malformaţii asociate, operat la momentul
oportun.

392
 Embriologie umană

Tetralogia Fallot

Tetralogia Fallot rezultă din dezvoltarea defectuoasă a infundibulului

pulmonar şi din deplasarea anterior şi spre stânga a septului infundibular (septul
aortico-pulmonar). Malformaţia a fost menţionată în 1672 de Niels Stensen, în
1773 de Edward Sandifort şi în 1888 a fost descrisă de către medicul Ettienne-
Louis Arthur Fallot (1850 – 1911) al cărui nume îl poartă.
Tetralogia Fallot prezintă concomitent patru anomalii anatomice ale inimii
(deşi doar trei dintre ele sunt întotdeauna prezente): stenoză a arterei pulmonare,
defect septal ventricular, dextropoziţia aortei şi hipertrofie ventriculară dreaptă,
aceasta din urmă ca o consecinţă a stenozei valvulare a arterei pulmonare.
Tetralogia Fallot este o malformaţie cardiacă intens cianogenă (prin defectul septal
ventricular sângele oxigenat se combină cu cel neoxigenat). Stenoza arterei
pulmonare determină un parcurs preferenţial al fluxului de sânge amestecat din
ambele ventricule, care este preluat de artera aortă; trecerea sângelui de la dreapta
la stânga constituie un şunt dreapta- stânga, caracteristic tetralogiei Fallot.

Figura nr. 25. Tetralogia Fallot Cordul de aspect normal

AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

Incidenţă Tetralogia Fallot este cea mai frecventă dintre malformaţiile

cardiace cianogene, reprezintă 9,2% ‒ 10% din totalul malformaţiilor cardiace
congenitale; afectează 400 dintr-un milion de nou-născuţi vii (Veldtman).
Manifestări clinice Cianoză de la naştere sau din primele săptămâni de

393
 Embriologie umană

viaţă, se accentuează cu vârsta în raport cu nevoile de oxigen şi accentuarea

stenozei pulmonare. Se asociază poziţia genu-pectorală „ghemuit” la sugar şi
copilul mic, mai frecvent după efort; rostul acestor poziţii este de a diminua
întoarcere venoasă sistemică şi de a creşte rezistenţa arterială sistemică, cu
reducerea şuntului dreapta-stânga. La eforturi minime se instalează dispnee
asociată de obicei cu polipnee.
La auscultaţie se percepe suflul sistolic cu maximum de intensitate în
spaţiul trei intercostal stâng.
Examenul radiologic evidenţiază hipertransparenţă pulmonară.
Tratament chirurgical, paleativ înainte de 2 ani şi corectiv după această
vârstă, cu rezultate favorabile pentru rezolvarea obstrucţiei trunchiului pulmonar şi
închidrea defectului septal ventricular.
Trilogia Fallot - constă în stenoza valvulară a arterei pulmonare, defect
septal ventricular, hipertrofie ventriculară dreaptă.
Pentalogia Fallot - include persistenţa ferestrei ovale (defect septal atrial)
alături de elementele caracteristice tetralogiei Fallot: stenoza arterei pulmonare,
dextropoziţia aortei, defectul septal ventricular, hipertrofia ventriculului drept.

Bibliografie:

1. Alitalo K., Carmeliet P. Molecular mechanisms of lymphangiogenesis in

health and disease. Cancer Cell 1(3):219-27. 2002
2. Alon T., Hemo I., Itin A., Pe'er J., Stone J., Keshet E. Vascular
endothelial growth factor acts as a survival factor for newly formed
retinal vessels and has implications for retinopathy of prematurity. Nat
Med 1:1024–1028. 1995
3. Bayless K.J., Salazar R., Davis G.E. RGD-dependent vacuolation and
lumen formation observed during endothelial cell morphogenesis in three-
dimensional fibrin matrices involves the alpha(v)beta(3) and
alpha(5)beta(1) integrins. Am J Pathol 156:1673–1683. 2000
4. Belotti D., Clausse N., Flagiello D., et al. Expression and modulation of
homeobox genes from cluster B in endothelial cells. Lab Invest 78:1291–
1299. 1998
5. Boudreau N., Andrews C., Srebrow A., Ravanpay A., Cheresh D.A.
Induction of the angiogenic phenotype by Hox D3. J Cell Biol 139:257–
264. 1997
6. Brachet J., Alexandre H., Introduction to Molecular Embryology,
Heidelberg Science Library, 2nd edition, 2014
7. Brew K., Dinakarpandian D., Nagase H. Tissue inhibitors of
metalloproteinases: evolution, structure and function. Biochim Biophys
Acta 1477:267–283. 2000

394
 Embriologie umană

8. Brooks P.C., Silletti S., von Schalscha T.L., Friedlander M., Cheresh D.A.
Disruption of angiogenesis by PEX, a non-catalytic metalloproteinase
fragment with integrin binding activity. Cell 92:391–400. 1998
9. Boudjemline Y et al. Can we predict 22q11 status of fetuses with tetralogy
of Fallot? Prenat Diagn Mar;22(3):231-4. 2002
10. Carlson M. Bruce “Human Embryology and Developmental Biology” 5th
edition, Elsevier edit. 2013
11. Carmeliet P. Developmental biology. Controlling the cellular brakes,
Nature 401:657–658, (news). 1999
12. Carmeliet P. Fibroblast growth factor-1 stimulates branching and
survival of myocardial arteries: a goal for therapeutic angiogenesis? Circ
Res 87:176–178, 2000
13. Carmeliet P., Jain R.K. Angiogenesis in cancer and other diseases. Nature
407:249–257. 2000
14. Carmeliet P. One cell, two fates. Nature 408:43–45. 2000
15. Carmeliet P., Jain R.K. Angiogenesis in cancer and other diseases. Nature
407:249–257. 2000
16. Chantry D. et al. Macrophage-derived chemokine is lokalized to thymic
medullary epithelial Cells and is a chemoattractant for CD3+, CD4+,
CD8low Thymocytes. Blood Vol 94 No 6 (september 15),1890-1898. 1999
17. Chircor L., Surdu L., Embriologie umană, Editura Ex Ponto, 2014
18. Chiriac M., Zamfir M., Antohi Șt. D., Anatomia trunchiului, vol. II, Iași,
Litografia UMF Iași, 1991
19. Choi K. Hemangioblast development and regulation. Biochem Cell Biol
76:947–956. 1998
20. Christoffels V.M. et al. Chamber Formation and Morphogenensis in the
Developing Mammalian Heart. Dev Biol Jul 15;223(2):266-78. 2000
21. Ciofu Carmen, Ciofu Eugen, Esenţialul în Pediatrie, Ediţia a II-a Editura
Medicala Amaltea, Bucureşti, 2002
22. Collett R.W., Edwards J.E. Persistent truncus arteriosus: a classification
according to anatomic types. Surg Clin North Am.;29:1245-70.1949
23. Corada M., Mariotti M., Thurston G. et al. Vascular endothelial-cadherin
is an important determinant of microvascular integrity in vivo. Proc Natl
Acad Sci USA 96:9815–98120, (in process citation). 1999
24. Darland D.C., D'Amore P.A. Blood vessel maturation: vascular
development comes of age. J Clin Invest 103(2):157-8. 1999
25. Darland D.C., D'Amore P.A. Cell-cell interactions in vascular
development. Dev Biol;52:107-49. 2001
26. Darland D.C., D'Amore P.A. TGF beta is required for the formation of
capillary-like structures in three-dimensional cocultures of 10T1/2 and
endothelial cells. Angiogenesis;4(1):11-20. 2001

395
 Embriologie umană

27. Dimmeler S., Haendeler J., Rippmann V., Nehls M., Zeiher A.M. Shear
stress inhibits apoptosis of human endothelial cells. FEBS Lett 399:71–
74. 1996
28. Djonov V., Schmid M., Tschanz S.A., Burri P.H. Intussusceptive
angiogenesis: its role in embryonic vascular network formation. Circ Res
86:286–292. 2000
29. Elefanty A.G., Robb L., Birner R., Begley C.G.Hematopoietic-specific
genes are not induced during in vitro differentiation of scl-null embryonic
stem cells. Blood 90:1435–1447. 1997
30. McElhinney D.B., Driscoll D.A., Emanuel B.S., Goldmuntz E.
Chromosome 22q11 deletion in patients with truncus arteriosus. Pediatr
Cardiol. Nov-Dec;24(6):569-73. 2003
31. Epstein J.A. et al. Migration of cardiac neural crest cells in Splotch
embryos. Development 127:1869-1878. 2000
32. Fernandez B., Buehler A., Wolfram S., et al. Transgenic myocardial
overexpression of fibroblast growth factor-1 increases coronary artery
density and branching. Circ Res 87:207–213, 2000
33. Ferrara N. Vascular endothelial growth factor and the regulation of
angiogenesis. Recent Prog Horm Res 55:15–35. 2000
34. Fong G.H., Zhang L., Bryce D.M., Peng J. Increased hemangioblast
commitment, not vascular disorganization, is the primary defect in flt-1
knock-out mice. Development 126:3015–3025. 1999
35. Gomez R.A. Role of angiotensin in renal vascular development. Kidney.
Int Suppl 67:S12–S16. 1998
36. Hirschi K.K., d'Amore P.A. Pericytes in the microvasculature.
Cardiovasc Res 32:687–698. 1996
37. Khanna D.R. Molecular Embryology, Discovery Publishing House, 2004
38. Kockx M.M., Knaapen M.W. The role of apoptosis in vascular disease. J
Pathol 190:267–280. 2000
39. Lindahl P., Bostrom H., Karlsson L., Hellstrom M., Kalen M., Betsholtz
C. Role of platelet-derived growth factors in angiogenesis and
alveogenesis. Curr Top Pathol 93:27–33. 1999
40. Lyden D., Young A.Z., Zagzag D., et al. Id1 and Id3 are required for
neurogenesis, angiogenesis and vascularization of tumour xenografts.
Nature 401:670–677. 1999
41. Manner J. Does the subepicardial mesenchyme contribute
myocardioblasts to the myocardium of the chick embryo heart? A quail-
chick chimera study tracing the fate of the epicardial primordium. Anat
Rec 255(2):212-26. 1999
42. Manner J. Cardiac looping in the chick embryo: a morphological review
with special reference to terminological and biomechanical aspects of the
looping process. Anat Rec. 1;259(3):248-62. 2000
396
 Embriologie umană

43. Manner J, Perez-Pomares JM, Macias D, Munoz-Chapuli R. The origin,

formation and developmental significance of the epicardium: a review.
Cells Tissues Organs;169(2):89-103. 2001
44. Moore and Persaud Before We Are Born, 5th ed., 2003
45. Moore K.L., Persaud T.V. The Developing Human: Clinically Oriented
Embryology, 10th ed., Philadelphia, Pa: WB Saunders, 2014
46. Nelson A.R., Fingleton B., Rothenberg M.L., Matrisian L.M. Matrix
metalloproteinases: biologic activity and clinical implications. J Clin
Oncol 18:1135–1149. 2000
47. Oliver G., Detmar M. The rediscovery of the lymphatic system: old and
new insights into the development and biological function of the lymphatic
vasculature. Genes Dev 1;16(7):773-83. 2002
48. O'Rahilly Ronan, Müller Fabiola Human Embryology and Teratology,
3rd ed., New York: Wiley-Liss, 2001
49. O'Reilly M.S., Holmgren L., Shing Y., et al. Angiostatin: a novel
angiogenesis inhibitor that mediates the suppression of metastases by a
Lewis lung carcinoma. Cell 79:315–328. 1994
50. O'Reilly M.S., Boehm T., Shing Y., et al. Endostatin: an endogenous
inhibitor of angiogenesis and tumor growth. Cell 88:277–285. 1997
51. Pages G., Milanini J., Richard D.E., et al. Signaling angiogenesis via
p42/p44 MAP kinase cascade. Ann NY Acad Sci 902:187–200. 2000
52. Papapetropoulos A., Fulton D., Mahboubi K., et al. Angiopoietin-1
inhibits endothelial cell apoptosis via the Akt/survivin pathway. J Biol
Chem 275:9102–9105. 2000
53. Păduraru Dumitru, Țăranu Traian et all. Anatomia ficatului în Proceeding
de anatomie macroscopică şi disecţie a ficatulului, Edit. UMF Gr. T. Popa
Iaşi, 2012
54. Pettersson A., Nagy J.A., Brown L.F., et al. Heterogeneity of the
angiogenic response induced in different normal adult tissues by vascular
permeability factor/vascular endothelial growth factor. Lab Invest 80:99–
115. 2000
55. Poirier J., Catala M., Poirier I., Baudet J. Leçons d'embryologie humaine,
4ème éd., Paris, Vigot, 2006
56. Van Praagh R., Van Praagh S. The anatomy of common aorticopulmonary
trunk (truncus arteriosus communis) and its embryologic implications. A
study of 57 necropsy cases. Am J Cardiol. Sep;16(3):406-25. 1965
57. Pozzi A., Moberg P.E., Miles L.A., Wagner S., Soloway P., Gardner H.A.
Elevated matrix metalloprotease and angiostatin levels in integrin alpha 1
knockout mice cause reduced tumor vascularization. Proc Natl Acad Sci
USA 97:2202–2207. 2000

397
 Embriologie umană

58. Robertson S.M., Kennedy M., Shannon J.M., Keller G. A transitional

stage in the commitment of mesoderm to hematopoiesis requiring the
transcription factor SCL/tal-1. Development 127:2447–2459. 2000
59. Rones M.S. et al. Serrate and Notch specify cell fates in the heart field by
suppressing cardiomyogenesis. Development Sep;127(17):3865-76. 2000
60. Rubin L.L., Staddon J.M. The cell biology of the blood–brain barrier.
Annu Rev Neurosci 22:11–28. 1999
61. Sadler T.W., Langman Jan. Langman's Medical embryology, 12th ed.,
Philadelphia, Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2013
62. Samánek M, Slavík Z, Zborilová B, Hrobonová V, Vorísková M,
Skovránek J: Prevalence, treatment, and outcome of heart disease in live-
born children: a prospective analysis of 91,823 live-born children. Pediatr
Cardiol 10:205-11. 1989
63. Schoenwolf G.C., Bleyl S.B., Brauer P.R. Larsen’s human Embryology,
5th ed., Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
64. Shalaby F., Rossant J., Yamaguchi T.P., et al. Failure of blood-island
formation and vasculogenesis in Flk-1-deficient mice. Nature 376:62–66.
1995
65. Sido - Gridorescu Fr. „Embriogie Generală şi specială”, Edit. Casa Cărţii
de ştiinţă, 2006
66. Schmidt Ana-Nadia Embriologie Specială, edit. Intelcredo, 2002
67. Stefanec T. Endothelial apoptosis: could it have a role in the pathogenesis
and treatment of disease? Chest 117:841–854. 2000
68. Tavian M. et al. Emergence of intaembryonic hematopoietic precursor in
the pre-liver human embryo. Development 126, 793-803. 1999
69. Tavian M. The human embryo, but not its yolk sac, generates lympho-
myeloid stem cells: mapping multipotent hematopoietic cell fate in
intraembryonic mesoderm. Immunity;15(3):487-95. 2001
70. Thomas P.Q., Brown A., Beddington R.S. Hex: a homeobox gene
revealing peri-implantation asymmetry in the mouse embryo and an early
transient marker of endothelial cell precursors. Development 125:85–94.
1998
71. Vandenbunder B., Pardanaud L., Jaffredo T., Mirabel M.A., Stehelin
D.Complementary patterns of expression of c-ets 1, c-myb and c-myc in
the blood-forming system of the chick embryo. Development 107:265–274.
1989
72. Varner J.A., Brooks P.C., Cheresh D.A. The integrin αvβ3: angiogenesis
and apoptosis. Cell Adhes Commun 3:367–374. 1995
73. Veikkola T., Karkkainen M., Claesson-Welsh L., Alitalo K. Regulation of
angiogenesis via vascular endothelial growth factor receptors. Cancer
Res 60:203–212. 2000

398
 Embriologie umană

74. Veldtman G.R, Connolly H.M, Grogan M., Ammash N.M, Warnes C.A.
Outcomes of pregnancy in women with tetralogy of Fallot Journal of the
American College of Cardiology 44(1):174-180. 2004
75. Webb S et al. Development of the human pulmonary vein and its
incorporation in the morphologically left atrium. Cardiol Young;
11(6):632-42. 2001
76. Wessels A., et al. Atrial development in the human heart: an
immunohistochemical study with emphasis on the role of mesenchymal
tissues. Anat Rec Jul 1; 259(3):288-300. 2000
77. Williams P.L., Gray H. Anatomy of the Human Body Gray's anatomy
37th ed./edited by Peter L. Williams et al. Edinburgh; New York:
Churchill Livingstone, 1989
78. Xavier-Neto J., Shapiro M.D., Houghton L., Rosenthal N. Sequential
programs of retinoic acid synthesis in the myocardial and epicardial
layers of the developing avian heart. Dev Biol 1;219(1):129-41. 2000
79. Xiong J.W., Leahy A., Lee H.H., Stuhlmann H. Vezf1: a Zn finger
transcription factor restricted to endothelial cells and their precursors.
Dev Biol 206:123–141. 1999
80. Yamaguchi T.P., Dumont D.J., Conlon R.A., Breitman M.L., Rossant J.
flk-1, An flt-related receptor tyrosine kinase is an early marker for
endothelial cell precursors. Development 118:489–498. 1993

III. MORFOGENEZA SISTEMULUI VASCULAR

Originea vaselor sanguine se află în ţesutul angioblastic, parte a ţesutului

mezenchimal. Primele vase care se diferenţiază sunt cele extraembrionare, în
mezodermul splanhnic extraembrionar al veziculei ombilicale. Aceste vase vor
alcătui prima circulaţie extraembrionară, circulaţia vitelină numită şi circulaţie
omfalo-mezenterică.
Ulterior vasculogeneza continuă astfel:
-în mezenchimul situat în centrul vilozităţilor coriale iau naştere capilare
vilozitare care constituie reţeaua corială. Reţeaua corială se conectează cu cele
două artere ombilicale, dreaptă şi stângă.
-în mezenchimul ce înconjoară pediculul ventral (viitorul cordon
ombilical) şi în mezodermul de pe suprafaţa veziculei alantoide iau naştere capilare
alcătuind o reţea care se extinde devenind circulaţia corio-alantoidiană numită şi
circulaţie ombilicală sau utero-placentară;
-în mezodermul splanhnic intraembrionar, iau naştere vase sanguine care
alcătuiesc circulaţia intraembrionară.
Reţeaua vasculară extraembrionară se anastomozează cu reţeaua
intraembrionară alcătuind un sistem vascular unic.

399
 Embriologie umană

III. 1. Morfogeneza circulaţiei extraembrionare

În timpul vieţii intrauterine, embrionul îşi dezvoltă două sisteme

circulatorii extraembrionare, în raport cu sursa de nutriţie:
-Circulaţia vitelină numită şi circulaţie omfalo-mezenterică;
-Circulaţia ombilicală cunoscută şi sub numele de circulaţie utero-
placentară sau corio-alantoidiană.

III. 1. 1. Circulaţia vitelină

Circulaţia vitelină cunoscută şi sub numele de circulaţie omfalo-

mezenterică există între săptămâna a 4-a şi luna a 3-a i.u.
Arterele viteline dreaptă şi stângă sunt ramuri ale aortei dorsale (artere
intersegmentare ventrale) care ajung la vezicula vitelină, unde se ramifică în aria
vasculară formând o reţea capilară arterială care se continuă cu cea venoasă.
Capilarele venoase de pe suprafaţa veziculei viteline drenează sângele în două vene
viteline, una dreaptă şi una stângă, care trec de-a lungul canalului vitelin, străbat
septul transvers (viitor diafragm) şi ficatul, pentru a se vărsa în coarnele drept şi
respectiv stâng ale sinusului venos.

Vena cardinală comună Aorta dorsală

Vena cardinală anterioară Vena cardinală

posterioară
Arcuri aortice
Vilozităţi coriale
Artera
carotidă
internă

Inima

Vena vitelină

Corion
Artera şi vena
Artera vitelină
ombilicală
Figura nr. 26. Sistemul vascular la embrionul de 4 mm (după Sadler T.W.).

400
 Embriologie umană

În luna a 2-a i.u. circulaţia vitelină este bine dezvoltată, în timp ce

circulaţia ombilicală de abia se schiţează, fiind reprezentată de vase subţiri. La
finele lunii a 2-a i.u. vezicula vitelină involuează si dispare la începutul lunii a 3-a
i.u. Concomitent cu involuţia sacului vitelin circulaţia vitelină îşi pierde importanţa
funcţională, vasele viteline se reduc; în timp ce vasele circulaţiei ombilicale devin
voluminoase şi funcţionale.
Datorită atrofierii veziculei viteline, artera vitelină stângă se atrofiază şi
dispare iar artera vitelină dreaptă ia parte la formarea arterei mezenterice
superioare.
În luna a 3-a i.u. vena vitelină stângă dispare complet în regiunea sinusului
venos. Viscerele din partea stângă a abdomenului au drenajul venos către vena
vitelină dreaptă prin intermediul unor anastomoze vitelo-viteline stânga-dreapta,
care s-au format în interiorul ficatului şi în jurul intestinului anterior.
După ce segmentul proximal al venei viteline stângi dispare în totalitate şi
vena vitelină stângă pierde continuitatea cu sinusul venos, sângele din întregul
sistem vitelin este drenat la inimă prin vena vitelină dreaptă, dilatată.
Porţiunea superioară a venei viteline drepte, situată între ficat şi inimă,
drenează sângele hepatic în vena cavă inferioară devenind porţiunea terminală a
venei cave inferioare numită şi segment hepatic al venei cave inferioare.
Porţiunea venelor viteline situată inferior ficatului involuează în lunile a 2-
a şi a 3-a i.u. mai puţin un mic segment al venei viteline drepte situat imediat sub
ficat, care împreună cu anastomoza vitelo-vitelină mijlocie va forma vena portă şi
vena mezenterică superioară.
Anasomozele vitelo- viteline stânga- dreapta sunt remodelate pentru a
aduce sângele la capătul distal al venei porte prin două veneː vena splenică şi vena
mezenterică inferioară.
Circulaţia vitelină are următorul circuit: cord, aortă, artera vitelină dreaptă,
aria vasculară vitelină, vena vitelină stângă, reţeua hepatică, sinusul venos.
Circulaţia intraembrionară în această perioadă are următorul circuit: cord,
aortă, reţea capilară, venele pre- şi postcardinale, venele cardinale comune, sinusul
venos.

III. 1. 2. Circulaţia utero-placentară

Arterele ombilicale iau naştere din aortă, ca artere intersegmentare

ventrale. La finele săptămânii a 4-a i.u. arterele ombilicale reprezintă ultimele
artere segmentare ventrale pereche, nefuzionate; punctul de emergenţă alunecă
lent, în direcţie caudală dând impresia că arterele ombilicale sunt ramuri terminale
ale aortei dorsale.
De la origine, artera ombilicală urcă pe faţa dorsală a peretelui ventral
abdominal, intră în cordonul ombilical şi apoi se ramifică în regiunea corionului
care va forma placenta fetală.

401
 Embriologie umană

De la nivelul placentei sângele este preluat prin două vene placentare, ce se

unesc formând o singură venă ombilicală. Aceasta străbate cordonul ombilical,
ajunge la nivelul ombilicului unde se ramifică în două ramuri, dreaptă şi stângă.
Ele se varsă în coarnele sinusului venos, împreună cu venele viteline şi venele
cardinale comune.
Circulaţia utero-placentară devine funcţională în luna a 2-a i.u. şi persistă
toată viaţa intrauterină; după naştere este preluată cu mici modificări de către
circulaţia definitivă.
Segmentul proximal al venei ombilicale stângi şi întreaga venă ombilicală
dreaptă dispar iar sângele placentar este transportat la ficat prin vena ombilicală
stângă. Odată cu intensificarea circulaţiei placentare, între vena ombilicală stângă
şi anastomozele din interiorul ficatului ia naştere un canal unic, oblic ce drenează
sângele placentar direct în vena cavă inferioară. Acest canal este denumit ductus
venosus sau canalul venos Arantius. În timpul vieţii fetale sângele oxigenat adus de
la placentă prin vena ombilicală ocoleşte ficatul prin canalul venos Arantius şi
ajunge direct în vena cavă inferioară şi apoi în atriul stâng.
Segmentul arterei ombilicale de la origine până la mugurele arterei iliace
externe devine arteră iliacă comună, iar de la acest nivel arteră hipogastrică.
La naştere, când circulaţia placentară se întrerupe, segmentul arterial
cuprins între ombilic şi vezica urinară degenerează formând ligamentul ombilical
medial. Restul arterei ombilicale rămâne permeabil şi vascularizează viscerele
pelvine.
Circulaţia utero-placentară (ombilicală) are următorul circuit: cord, aortă,
artere ombilicale, capilare placentare, vene placentare, vena ombilicală, sinusul
venos.
În ceea ce priveşte circulaţia intraembrionară, în timpul coexistenţei
circulaţiei ombilicale are următoarele „staţii”: cord, aortă, reţea capilară, venele
precardinale (cardinale anterioare) şi postcardinale (cardinale posterioare), venele
cardinale comune, sinusul venos.

III. 2. Morfogeneza circulaţiei intraembrionare arteriale

III. 2. 1. Morfogeneza sistemului arterial

Sistemul arterial al unui embrion în luna a doua este caracterizat de apariţia

şi evoluţia a două aorte ventrale care în regiunea arcurilor branhiale se încurbează
spre cele două aorte dorsale, cu care se unesc prin 6 perechi de arcuri aortice. Cele
şase perechi de arcuri se îndreaptă spre regiunea dorsală a embrionului unde se
continuă cu cele două trunchiuri aortice: aorta dorsală dreaptă şi stângă, care merg
caudal, câte una de fiecare parte a notocordului, iar în săptămâna a 4-a ele
fuzionează de la nivelul vertebrei T4 până la nivelul vertebrei L4, pentru a forma o
singură aortă mediană, dorsală, definitivă.

402
 Embriologie umană

Aorta definitivă este constituită din aorta ascendentă, arcul aortic şi aorta
descendentă (toracică sau abdominală), toate fiind părţi ale unui singur vas în stare
matură, dar derivat din multiple surse embrionare.
Trunchiul brahiocefalic se formează din porţiunea cranială dreapta a
sacului aortic, în timp ce ramura stângă formează acea parte a arcului aortic
definitiv care este situată între originea trunchiului brahiocefalic şi artera carotidă
comună stângă. Partea restantă din sacul aortic contribuie la formarea arcului
ascendent al aortei .

III. 2. 1. 1. Arcurile aortice

Embrionul uman prezintă iniţial 6 perechi de arcuri arteriale aortice, dintre

care perechea a 5-a este inconstantă şi rudimentară. Ca şi arcurile branhiale pe care
le deservesc, cele 6 perechi de arcuri arteriale aortice apar şi se dezvoltă în sens
cranio-caudal începând cu săptămâna a 4-a i.u. şi dispar în săptămâna a 7-a i.u.
Arcul aortic I participă la formarea arterei maxilare interne.
Arcul aortic II dă naştere arterei scăriţei (artera stapediană) şi arterei
hioidiene. Artera stapediană dă naştere unei ramuri craniale, artera meningee
mijlocie, şi unei ramuri caudale ce devine segment al viitoarei artere maxilare. La
embrionul de 10 mm, arcurile I şi II dispar.
Arcul aortic III formează prin extremitatea sa proximală artera carotidă
comună, iar prin extremitatea sa distală, la care se adaugă segmentul aortei dorsale,
dă naştere arterei carotide interne. Artera carotidă externă ia naştere dintr-un
mugure independent al arcului III. Ea va coborâ odată cu cordul. Segmentul arcului
III situat sub originea carotidei externe devine artera carotidă comună. După
formarea carotidelor interne segmentele aortei dorsale, cuprinse între arcurile
aortice III şi IV dispar.
Arcul aortic IV stâng formează crosa aortei, iar arcul aortic IV drept devine
arteră subclavie dreaptă. Segmentul aortic din dreapta cuprinzând arcurile III şi IV,
corespunde emergenţei arterei carotide comune din partea dreaptă şi arterei
subclavii drepte, se alungeşte şi devine artera brahiocefalică. Caudal de artera
intersegmentară 7, aorta dorsală devine aorta toracică. Artera subclavie stângă nu
derivă din arcul aortic IV stâng, ci din artera intersegmentară 7 stângă .
Arcul aortic V este inconstant şi rudimentar.
Arcul aortic VI drept în segmentul proximal devine segment proximal al
arterei pulmonare drepte definitive iar segmentul distal dispare. Segmentul
proximal al arcului VI stâng devine segment proximal al arterei pulmonare stângi
definitive. Ca o adaptare la circulaţia fetală, segmentul distal al arcului VI persistă
tot timpul vieţii fetale devenind canal arterial Botallo, care uneşte artera
pulmonară de aortă.
La data apariţiei sale arcul VI se găseşte lângă laringe. Ramura nervului

403
 Embriologie umană

vag destinată laringelui trece pe sub acest arc şi coboară odată cu arcurile
respective, încât nervul laringeu recurent trebuie să se alungească şi el. Arcul VI
drept, degenerând în segmentul distal, permite nervului să fie în contact cu arcul IV
drept. Astfel se explică raporturile diferite ale acestui nerv: la stânga cu arcul aortic
şi ligamentul arterial, la dreapta cu artera subclavie.

Artera carotidă internă

Artera carotidă externă

Crosa aortei

Artera pulmonară

Aorta ventrală
Aorta dorsală Canalul arterial Botallo

Figura nr. 27. Derivatele arcurilor aortice.

III. 2. 1. 2. Aorta dorsală şi ramurile ei

Aorta dorsală în traiectul său dă numeroase ramuri intersegmentare, care

sunt de trei categorii: ventrale, dorsale, laterale.

III. 2. 1. 2. a. Arterele intersegmentare ventrale

Arterele intersegmentare ventrale destinate tubului digestiv şi glandelor

anexe vor forma 4 mari trunchiuri: trunchiul celiac, artera mezenterică superioară,
artera mezenterică inferioară, arterele ombilicale.
Trunchiul celiac se schiţează în special din artera intersegmentară 10, în
săptămâna a 5-a, la nivelul segmentului 7 cervical. La finele săptămânii a 7-a i.u. a
coborât şi se găseşte în dreptul segmentului 10 toracal în poziţie definitivă.
Artera mezenterică superioară provine din arterele intersegmentare 12 ‒ 14
care în săptămânile 6 ‒ 7 i.u. coboară 11 segmente până la sediul definitiv.
Artera mezenterică inferioară are originea în special în artera segmentului
20 şi coboară 3 segmente.
Ultima pereche de artere ventrale, nefuzionate constituie arterele
ombilicale. Din portiunea proximală a arterelor ombilicale se formează artera iliacă
comună şi artera iliacă internă.

404
 Embriologie umană

III. 2. 1. 2. b. Arterele intersegmentare dorsale

Arterele intersegmentare dorsale vascularizează iniţial tubul neural.

Ulterior, pe măsura edificării pereţilor antero-laterali ai corpului, din
arterele intersegmentare dorsale apar ramuri care devin artere intercostale şi artere
lombare.
Trunchiul de origine al fiecărei artere intersegmentare dorsale se împarte în
două categorii de ramuri: dorsale şi ventrale.
-Ramurile dorsale ale arterelor intersegmentare dorsale vascularizează
tubul neural, muşchii jgheaburilor vertebrale şi tegumentul. Ele iau parte la
formarea arterelor vertebrale, provenite din anastomoza longitudinală a ramurilor
dorsale cervicale 1 ‒ 7. După formarea arterelor vertebrale, arterele
intersegmentare cervicale pierd legatură cu aorta devenind ramuri ale arterelor
vertebrale.
-Ramurile ventrale ale arterelor intersegmentare dorsale existente în
regiunea toracică şi lombară formează artera subclavie, arterele intercostale şi
lombare. Arterele toracică internă şi epigastrică inferioară se formează prin
anastomoza longitudinală precostală a ramurilor ventrale din regiunea toracală.
Trunchiurile tireo-cervical şi costo-cervical provin prin anastomoza longitudinală
precostală, situată caudal de originea arterei subclavii.

III. 2. 1. 2. c. Arterele intersegmentare laterale

Arterele intersegmentare laterale sunt inconstante ca număr şi se dezvoltă

în raport cu ţesutul nefrogen. Odată cu dispariţia mezonefrosului se atrofiază
parţial, persistând numai cele caudale care contribuie la formarea arterelor: frenice
inferioare, suprarenale, renale, testiculare şi ovariene.

III. 2. 1. 3. Morfogeneza arterelor membrelor

III. 2. 1. 3. a. Morfogeneza arterelor membrului superior

La embrionul de 5 mm artera subclaviculară dă naştere prin înmugurire,

arterei axilare care se continuă la nivelul braţului sub numele de artera brahială şi
distal la antebraţ cu artera interosoasă.
Ulterior din artera brahială iau naştere succesiv:
-artera mediană,
-artera ulnară,
-artera radială.
Artera mediană se alătură nervului median, devine artera principală a
antebraţului, substituindu-se arterei interosoase .

405
 Embriologie umană

Artera ulnară se anastomozează caudal cu artera mediană printr-o arcadă

din care pornesc arterele digitale.
Odată cu desprinderea arterei radiale din artera brahială are loc involuţia
arterei mediane care se atrofiază în porţiunea ei distală, arcadele arteriale palmare
realizându-se prin anastomoza directă a arterei radiale cu artera ulnară.
Sistemul vascular al membrului superior se definitivează la finele lunii a 2-
a fetale.

III. 2. 1. 3. b. Morfogeneza arterelor membrului inferior

Trunchiul primitiv al vaselor membrelor inferioare este artera ischiatică ce

ia naştere din segmentul arterei ombilicale care va deveni artera hipogastrică.
La embrionul de 9 mm artera ischiatică este situată pe faţa dorsală a
membrului pelvin. În regiunea genunchiului ia numele de arteră poplitee, iar la
nivelul gambei devine arteră interosoasă (fibulară); la nivelul piciorului artera
ischiatică formează plexul capilar terminal.
Pe faţa anterioară a membrului, printr-o înmugurire a arterei iliace externe,
se formează artera femurală. Ea se substituie arterei ischiatice.
În 1/3 inferioară a coapsei artera femurală capătă o anastomoză cu artera
poplitee, iar porţiunea arterei ischiatice situată cranial de anastomoză, se atrofiază,
cu excepţia capătului ei proximal, ce devine artera fesieră inferioară.
Din artera poplitee îşi au originea arterele tibială anterioară şi posterioară,
ce înlocuiesc artera femurală, al cărei capăt distal, situat sub anastomoza cu artera
poplitee dispare. Ca vestigiu al ei rămâne artera descendentă a genunchiului.
În luna a 3-a fetală sistemul vascular este definitivat prin anastomoza
dintre extremitatea distală a arterei tibiale ce va forma arcadele arteriale ale
piciorului şi arterele digitale.

III. 3. Morfogeneza circulaţiei intraembrionare venoase

În perioada embrionară toate venele, cu excepţia venei cave inferioare,

sunt perechi şi simetrice: 2 vene viteline, 2 ramuri ombilicale, 2 vene precardinale
(cardinale anterioare), 2 vene postcardinale (cardinale posterioare) şi 2 vene
cardinale comune.
În săptămâna a 5-a i.u. se disting 3 grupuri de vene dintre care venele
viteline şi venele ombilicale aparţin circulaţiei extraembrionare iar venele
cardinale aparţin circulaţiei intraembrionare.
Sistemul circulator venos intraembrionar constă în trei reţele de vase
pereche, dispuse longitudinal, paralele, între care se există cinci anastomoze
transversale. Cele trei reţele de vase pereche, dispuse longitudinal sunt:
-venele cardinale,

406
 Embriologie umană

-venele subcardinale,
-venele supracardinale.

Anastomoza transversală I
Vene Vena hepatică
cardinale
anterioare Sinusul venos

Venă cardinală comună

Vene viteline Vena

azygos

Venă Venă
subcardinală cardinală
posterioară

Venă
supracardinală
Anastomozele
Anastomoza transversală V transversale
între venele cardinale III şi IV
posterioare
Embrion uman săptămȃna a 6-a i.u. Embrion uman săptămȃna a 7-a i.u.
Figura nr. 28. Dezvoltarea sistemului venos (după. Sadler T. W.).

Venele cardinale anterioare şi posterioare, perechi, se situează pe părţile

laterale ale embrionului, de unde drenează sȃngele în venele cardinale comune
(canalele Cuvier) dreaptă şi stȃngă, care se deschid în sinusul venos al tubului
cardiac.
Venele subcardinale apar pe marginea medială a mezonefrosului;
extremităţile lor craniale fac anastomoză cu venele cardinale posterioare, cu care
mai realizează şi alte trei anastomoze, la nivelul corpului Wolff, ca urmare a
evoluţiei glandelor suprarenale, rinichilor şi gonadelor.
Venele supracardinale apar pe laturile lanţurilor ganglionilor simpatici.
Între aceste trei reţele de vase pereche, dispuse longitudinal, iau naştere cinci
anastomoze transversale:
-anastomoza transversală I se realizează între venele cardinale anterioare;
-anastomoza transversală II face legătura între extremităţile craniale ale
venelor supracardinale;

407
 Embriologie umană

-anastomozele transversale III şi IV constituie căi de comunicare între

venele subcardinale, la nivelul corpului Wolff;
-anastomoza transversală V uneşte extremităţile caudale ale celor două
vene cardinale posterioare.

EmbrionVenele
săptămâna a 7-a i.u.
cardinale
anterioare
Anastomoza
transversală I

Anastomoza
Venă cardinală transversală II
comună
Anastomoza
transversală III
Vena hepatică

Venă cardinală Anastomoza

posterioară transversală IV

Anastomoza
transversală V

Figura nr. 29. Dezvoltarea sistemului venos (după Sadler T. W.).

Astfel, extremităţile craniale ale venelor subcardinale fac anastomoză cu

venele cardinale posterioare, cu care mai realizează şi alte trei anastomoze, la
nivelul corpului Wolff, ca urmare a evoluţiei glandelor suprarenale, rinichilor şi
gonadelor; extremităţile venelor supracardinale craniale comunică cu venele
cardinale posterioare.
Trunchiul venos brahiocefalic stâng se formează prin persistenţa primei
anastomoze transversale.
Venele jugulare interne iau nastere din segmentele venelor cardinale
anterioare situate cranial de prima anastomoză transversală, pe când venele
jugulare externe provin dintr-o proliferare secundară a venei jugulare interne.
Venele subclaviculare iau naştere din plexurile venoase ale membrelor
superioare.

408
 Embriologie umană

Canalul Cuvier stâng (vena cardinală comună stângă) persistă doar în

segmentul său terminal care dă naştere sinusului venos coronar; segmentul al iniţial
canalul Cuvier stâng poate persista sub forma venei oblice a atriului stâng
(Marshall).

III. 3. 1. Morfogeneza sistemului venos cav superior

Canalul Cuvier drept formează vena cava superioară, împreună cu

segmentul terminal al venei cardinale anterioare.
Vena azygos provine din extremitatea proximală a venei postcardinale
drepte şi porţiunea proximală a venei supracardinale drepte. Crosa venei azygos ia
naştere din extremitatea cranială a venei cardinale posterioare drepte.
Vena hemiazygos provine din unirea porţiunii mijlocii a venei
supracardinale stângi cu anastomoza transversală II, situată la nivelul T6 ‒ T7,
după care se uneşte cu vena supracardinală dreaptă.
Venele intercostale şi lombare provin din venele intersegmentare, care
iniţial se vărsau în venele postcardinale. Prin atrofierea acestora, ele se varsă prin
anastomozele postsupracardinale în venele azygos şi hemiazygos.

III. 3. 2. Morfogeneza sistemului venos cav inferior

Dezvoltarea sistemului venos cav inferior se face pe seama venelor

cardinale posterioare, subcardinale şi supracardinale.
Dezvoltarea venelor supracardinale permite dispariţia venelor
postcardinale din care persistă numai extremitatea caudală care formează porţiunea
caudală a venei cave inferioare şi venele iliace comune şi proximal, numai în
dreapta un mic segment care ia parte la formarea venei azygos.
La nivelul sistemelor sub- şi supracardinale au loc procese de atrofie
parţială.
Vena supracardinală dreaptă dispare în porţiunea ei renală. Porţiunea
prerenală formează vena azygos, iar porţiunea postrenală un segment al venei cave
inferioare.
Ȋn luna a doua a dezvoltării intrauterine, în săptămânile a 5-a ‒ a 7-a i.u.
concomitent cu dezvoltarea organelor se diferenţiază reţeaua vasculară.
Odată cu dezvoltarea cavităţii toracice şi coastelor se diferenţiază sistemul
venelor supracardinale din care iau naştere vena azygos (în partea dreaptă) şi vena
hemiazygos (în partea stângă).
Concomitent cu dezvoltarea rinichilor are loc diferenţierea venelor
subcardinale. Din venelor subcardinale se formeazăː
-vena renală stângă,
-venele suprarenale,

409
 Embriologie umană

-venele gonadale (testiculară respectiv ovariană),

-segmentul renal al venei cave inferioare ( format din anastomoza venei
supracardinale dr. cu vena subcardinală dr. în porţiunea situată inferior de rinichi).

Trunchiurile brahiocefalice

Vena intercostală stȃngă

Vena oblică Marchall

Vena cavă superioară
Vena hemiazygos
Vena azygos
Vena hepatică
Vena suprarenală dreaptă
Segment suprarenal VCI

Vena renală dreaptă Vena suprarenală stȃngă

Vena renala stȃngă

Vena gonadala dreaptă
Vena gonadala stȃngă
Venele iliace comune
Segmentul infrarenal al VCI

Vena cavă inferioară la nou-născut

Figura nr. 29. continuare (după Sadler T. W.).

Vena renală dreaptă provine din anastomoza supra – subcardinală dreaptă.

Vena renală stângă provine din anastomoza supra – subcardinală stângă,
continuată cu o anastomoză inter – subcardinală (anastomoza IV transversală).
Anastomoza venei supra – subcardinală stângă devine porţiunea incipientă a venei
renale stângi, care se continuă cu anastomoza inter – subcardinală (anastomoza IV
transversală) spre segmentul renal al venei cave inferioare, ceea ce explică traiectul
mai lung al venei renale stângi comparativ cu vena renală dreaptă.
Vena suprarenală dreaptă este ram al venei subcardinale drepte.
Vena suprarenală stângă este ram al venei subcardinale stângi, iar prin

410
 Embriologie umană

anastomoza inter-subcardinală (anastomoza IV transversală) se varsă în vena

subcardinală dreaptă. Această anastomoză inter – subcardinală (anastomoza IV
transversală) este înglobată venei renale stângi ceea ce explică vărsarea venei
suprarenale stângi în vena renală stângă.
Vena gonadală (testiculară sau ovariană) dreaptă provine din vena
subcardinală dreaptă şi anastomoza acesteia cu anastomoza supra – subcardinală
dreaptă.
Vena gonadală (testiculară sau ovariană) stângă provine din vena
subcardinală stângă şi anastomoza acesteia cu anastomoza supra – subcardinală
stângă dar deoarece anastomoza supra – subcardinală stângă devine vena renală,
vărsarea venei gonadale stângi diferă de vena gonadală dreaptă.
Aceste date explică de ce venele suprarenală dreaptă şi gonadală dreaptă se
varsă direct în cavă inferioară, pe când cele de partea stângă drenează în vena
renală stângă, care se deschide în vena cavă inferioară.
Pe măsură ce se formează abdomenul, pelvisul şi membrele inferioare se
diferenţiază segmentul terminal al venei cave inferioare.
Venele cardinale posterioare (venele postcardinale) care apar în săptămâna
a 5-a concomitent cu dezvoltarea rinichilui mezonefros se atrofiază concomitent cu
acesta. Extremităţile distale ale venelor postcardinale formează venele iliace
comune.
Între regiunile caudale ale venelor postcardinale se formează o anastomoză
transversală care va deveni vena iliacă comună stângă. Vena iliacă comună dreaptă
se formează din segmentul venei postcardinale drepte situat caudal de aceasta
anastomoză.
Venele membrului inferior iau naştere din partea fibulară a sinusului
marginal; vena tibială posterioară şi vena safenă mică se unesc cu vena femurală,
venă de formaţie secundară, printr-o înmugurire a venei cardinale posterioare.
Aceste modificări care au loc până în săptămâna a 8-a i.u. conduc la
apariţia venei cave inferioare care este alcătuită din patru segmente:
-segmentul hepatic - provine din vena vitelină dreaptă şi anastomoza vitelo-
subcardinală dreaptă.
-segmentul prerenal - provine din vena subcardinală dreaptă (din porţiunea
cuprinsă între ficat şi rinichi)
-segmentul renal - provine din anastomoza supra – subcardinală dreaptă (porţiunea
situată inferior de rinichi).
-segmentul postrenal - provine din vena supracardinală dreaptă.

III. 3. 3. Morfogeneza sistemului port hepatic

În decursul evoluţiei sale, ficatul primeşte sânge din trei surse succesive:
-iniţial din venele viteline,

411
 Embriologie umană

-apoi, din ramurile venei ombilicale, ca urmare a dezvoltării masive a

ficatului şi atrofiei veziculei ombilicale,
-după naştere, din vasele sistemului port.
Venele viteline, trec prin septul transvers, de o parte şi alta a duodenului şi
înconjoară mugurele hepatic, căruia îi dau numeroase ramuri. În săptămâna a 4-a
i.u. tot segmentul intrahepatic al venelor viteline este transformat într-o reţea de
sinusoide care formează sinusoidele hepatice.
Pe măsură ce lobul hepatic drept devine preponderent, circulaţia sa este
mai activă, segmentul suprahepatic al venei viteline drepte este mai solicitat şi
devine mai voluminos. La nivelul lobului stâng hepatic are loc fenomenul invers,
segmentul suprahepatic al venei viteline stângi se atrofiază şi dispare.
Pe măsura ce ficatul evoluează, vena vitelină dreaptă se păstrează parţial în
segmentul prehepatic şi în totalitate în segmentul suprahepatic.
Tot sângele hepatic este drenat pe calea porţiunii superioare a venei viteline drepte,
corespunzătoare segmentului suprahepatic al venei viteline drepte situat între ficat
şi inimă, care devine segmentul hepatic al venei cave inferioare.
Segmentele periferice ale venelor viteline devin, după naştere, ligamentele
ombilicale laterale.
Vena portă se dezvoltă începând cu săptămânile 5 ‒ 6 de gestaţie, pe seama
venelor viteline şi a anastomozelor vitelo-viteline stânga-dreapta care devin
principalele canale ale sistemului portal.
În lunile a 2-a şi a 3-a i.u. porţiunea subhepatică a venelor viteline
involuează, cu excepţia unui mic segment al venei viteline drepte situat imediat sub
ficat.

Canal Cuvier drept

Vena vitelină stângă
Venă vitelină dreaptă

Capilare sinusoide

hepatice
Venă ombilicală stângă

Venă ombilicală dreaptă

Duoden

Figura nr. 30. Dezvoltarea venelor ombilicale şi viteline în lunile a 2-a şi a 3-a i.u. (după
Sadler T.W..)

412
 Embriologie umană

Segmentul venei viteline drepte situat inferior ficatului împreună cu anastomoza

vitelo-vitelină mijlocie dau naştere venei porte, care drenează sângele venos de la
nivelul tractului gastrointestinal spre capilarele sinusoide hepatice.
În acest timp ansa duodenală a fost deplasată spre dreapta şi culcată pe
peretele posterior al abdomenului, proces care explică raporturile venei porte cu
duodenul.

III. 4. Modificările circulaţiei intraembrionare la naştere

Înainte de naştere, sângele oxigenat (saturaţie în O2 de aproximativ 80 %)

de la nivelul placentei se întoarce la fetus pe calea venei ombilicale. În apropierea
ficatului, cea mai mare parte a sângelui scurtcircuitează ficatul trecând prin canalul
venos („canalul Arantius”) direct în vena cavă inferioară. O mică parte ajunge la
sinusoidele hepatice unde se amestecă cu sângele din circulaţia portală.
Din vena cavă inferioară, sângele oxigenat pătrunde în inimă în atriul
drept. Aici el este direcţionat de către un versant al cristei dividens spre fereastra
ovală, încât cea mai mare parte a fluxului sanguin oxigenat trece direct în atriul
stâng şi doar o cantitate mică de sânge oxigenat rămâne în atriul drept.
Din atriul stâng, sângele oxigenat trece în ventriculul stâng şi mai departe
în aorta ascendentă.
Sângele rămas în atriul drept este dirijat de celălat versant al cristei dividens în
ventriculul drept, de unde este preluat de trunchiul pulmonar şi prin canalul arterial
Botallo ajunge în aorta descendentă. De aici sângele ajunge la placentă prin ultima
pereche de artere intersegmentare ventrale care se desprind din aortă, arterele
ombilicale dreaptă şi stângă.

Venele mari

Foramen ovale

Placenta Corpul fătului Inima stângă Inima dreaptă

Plămȃni Artera pulmonară

Aorta
Canalul arterial

Schema nr. 1. Schema circulaţiei fetale.

413
 Embriologie umană

Vena cavă Crosa aortei

superioară
Plămȃnul stȃng

Foramen ovale Canalul arterial

Botallo

Artera pulmonară

Aorta

Vena cavă Ventriculul stȃng

inferioară
Ductul venos

Vena hepatică Trunchiul celiac

Vena portă

Ficatul
Vena ombilicală
Sfincterul
ductului venos
Vena iliacă
comună
Ombilicul
Artera iliacă
comună
Cordonul
ombilical
Artere ombilicale

Figura nr. 31. Circulaţia fetală.

În timpul curgerii sau al parcursului de la nivelul placentei către organele

fetale, sângele din vena ombilicală îşi scade gradientul de O2 prin amestec cu sânge
desaturat. Teoretic acest lucru apare în următoarele arii:
I) la nivelul ficatului, prin amestecul cu o cantitate mică de sânge provenit
din sistemul portal;
II) în vena cavă inferioară, care transportă sânge neoxigenat de la
membrele inferioare, pelvis şi rinichi ;

414
 Embriologie umană

III) în atriul drept, prin amestecul cu sângele drenat de vena cavă

superioară de la cap şi membrele superioare ;
IV) în atriul stâng, prin sângele venit de la plămâni ;
V) la deschiderea canalului arterial Botallo în aortă, imediat după crosa
aortei.
Calitatea sângelui din diferitele segmente ale arborelui circulator va
rămâne neschimbată până la naştere, dar cantitatea de sânge circulant variază, au
loc modificări pregătitoare instalării circulaţiei definitive.
Principalele modificări ale circulaţiei la naştere sunt următoarele:
-închiderea orificiului oval Botallo; în locul orificiului oval se formează
fosa ovală înconjurată de limbul fosei ovale (Inelul Vieussens);
-obliterarea lumenului canalului arterial Botallo, cu formarea ligamentului
arterial;
-stabilirea circulaţiei pulmonare;
-dezvoltarea miocardului ventriculului stâng;
-închiderea circulaţiei placentare prin întreruperea vaselor ombilicale; vena
ombilicală devine ligamentul rotund al ficatului; ductul venos Arantius devine
ligament venos; portiunea distală a arterelor ombilicale formează ligamentele
ombilicale mediale; portiunea proximală a arterelor ombilicale formează arterele
vezicale superioare;
-sistemul venos portal devine funcţional.

III. 4. 1. Închiderea orificiului oval Botallo

Creşterea cantităţii de sânge la nivelul plămânului atrage după sine o

creştere a masei sanguine în atriul stâng. Diferenţa de presiune dintre cele două
atrii dispare până la egalizare ceea ce permite alipirea septului prim de septul
secund în primele luni după naştere. În locul orificiului oval se formează fosa ovală
înconjurată de limbul fosei ovale (inelul Vieussens).

III. 4. 2. Obliterarea lumenului canalului arterial Botallo, formarea ligamentului

arterial

Plămânii cresc ca volum ceea ce atrage necesitatea unui aport sporit de

sânge şi mărirea calibrului vaselor pulmonare. Ca o consecinţă, o cantitate de sânge
din ce în ce mai mică, trece direct în atriul stâng şi prin canalul arterial direct în
aortă. Din acest motiv orificiul interatrial Botallo şi lumenul canalului arterial
Botallo se îngustează treptat. Stabilirea circulaţiei pulmonare se definitivează după
naştere prin închiderea orificiului interatrial Botallo şi obliterarea lumenului
canalului arterial Botallo.
Închiderea canalului arterial Botallo este favorizată de îngustarea sa

415
 Embriologie umană

premergătoare naşterii şi de modul în care este aşezat peretele separator dintre

deschiderea sa şi lumenul aortei. După naştere contracţia musculaturii canalului
arterial şi presiunea crescută din aortă sunt suficiente pentru a împinge acest perete
în mod pasiv în lumenul canalului arterial.
În perioada fetală lumenul canalului arterial este menţinut deschis prin
acţiunea prostaglandinelor locale care actionează asupra muşchilor netezi din
pereţii canalului, relaxându-i; după naştere închiderea canalului arterial este
favorizată de contracţiile musculare din pereţii săi sub acţiunea bradichininei
eliberată de plămâni cu ocazia umplerii lor cu aer la primul inspir. Acţiunea
bradichininei depinde de concentraţia crescută a oxigenului din sângele aortic,
concentraţie rezultată din ventilaţia pulmonară.
Canalul arterial Botallo se închide la 5 minute după naştere, dar încetează a
fi funcţional la 10 ‒ 15 ore postnatal. Obliterarea completă a lumenului său prin
proliferarea fibroasă a intimei are loc în lunile 1 ‒ 3 postnatale.

III. 4. 3. Stabilirea circulaţiei pulmonare

Prin obliterarea canalului arterial circulaţia pulmonară este separată

definitiv de cea sistemică iar la nivelul cordului inima dreaptă, venoasă, este
separată de inima stângă, arterială.

III. 4. 4. Dezvoltarea miocardului ventriculului stâng

Miocardul ventriculului stâng, care până la naştere este mai subţire decât
cel al ventriculului drept, îşi îngroaşă pereţii de 3 ori spre finele lunii întâia
postnatale, din cauza presiunii care devine de 3 ori mai mare decât în ventriculul
drept.

III. 4. 5. Închiderea circulaţiei placentare prin întreruperea vaselor ombilicale

La naştere circulaţia placentară încetează prin întreruperea vaselor

ombilicale, se stabileşte circulaţia pulmonară şi intră în funcţie sistemul port.
După secţiunea cordonului ombilical, lumenul vaselor ombilicale se
închide prin actul mecanic al ligaturii cât şi prin procese active de contracţie a
tunicii musculare şi de proliferare a endoteliului vascular.
Vena ombilicală se transformă fibros devenind ligamentul rotund al
ficatului ce se întinde de la ombilic, trece prin marginea liberă a ligamentului
falciform, intră în şanţul sagital stâng de pe faţa ventrală a ficatului, până în dreptul
şanţului transvers.
În ½ dorsală a şanţului sagital stâng prin transformarea fibroasă a canalului
venos Arantius se formează ligamentul venos. Obliterarea lui are loc în primele
luni după naştere.

416
 Embriologie umană

Arterele ombilicale se transformă fibros de la nivelul ombilicului până în

dreptul vezicii urinare formând ligamentele ombilicale mediale. La locul de
emergenţă din aortă arterele ombilicale rămân permeabile dând naştere: arterei
iliace comune, arterei iliace interne (artera hipogastrică) şi unui ram lateral, artera
iliacă externă.

Corp Inima stȃngă Plămȃni Inima dreaptă

Schema nr. 2. Circulaţia sanguină la nou-născut.

Corp Inima stȃngă Plămȃni Inima dreaptă

Schema nr. 3. Circulaţia sanguină după naştere.

III. 4. 6. Intrarea în funcţiune a sistemului port hepatic

Ca urmare a creşterii şi dezvoltării intestinului creşte atât calibrul vaselor

tributare venei porte cât şi al venei porte. La naştere, când circulaţia prin vena
ombilicală este întreruptă prin secţionarea cordului ombilical, sistemul venos portal
devine funcţional şi vena portă devine cel mai voluminos afluent al ficatului.
Ca resturi ale circulaţiei fetale persistă la adult: ligamentul rotund al
ficatului, ligamentul venos, fosa ovală, ligamentul arterial, ligamentele ombilicale
mediale, ligamentele ombilicale laterale.

417
 Embriologie umană

III. 5. Malformaţii vasculare arterio-venoase congenitale

Cele mai frecvent întâlnite mecanisme de producere a malformaţiilor şi

anomaliilor vasculare congenitale sunt următoarele:
-fuziunea unor vase care în mod normal sunt separate;
-persistenţa unor vase care în mod normal ar trebui să dispară;
-dispariţia unor vase care în mod normal ar trebui să persiste;
-dezvoltarea incompletă a unui vas;
-posibilitatea preluării unei căi neobişnuite pentru definitivarea unui vas.

III. 5. 1 . Malformaţii şi anomalii congenitale ale arterelor mari

III. 5. 1. 1. Persistenţa canalului arterial Botallo (canalul arterial patent)

Persistenţa canalului arterial (ductus arteriosus) este o malformaţie

cardiacă congenitală necianogenă, cu şunt stânga-dreapta. În condiţii normale
canalulul arterial Botallo este funcţional închis prin contracţia peretelui său
muscular la scurt timp după naştere; obliterarea canalulului arterial ca urmare a
proliferării intimei durează 1 ‒ 3 luni.
Incidenţă - Persistenţa canalului arterial Botallo este una dintre cele mai
frecvente anomalii ale marilor vase; constituie 5,7% ‒ 9 % din totalul
malformaţiilor cardiace congenitale. Poate exista ca malformaţie izolată sau
asociată cu alte defecte la nivelul inimii; Persistenţa canalulului arterial este
anomalia cea mai frecvent cauzată de infecţia rubeolică a mamei în primele luni de
sarcină sau la indivizii care trăiesc la altitudini mari.
Persistenţa canalului arterial poate menţine viaţa nou-născutului în cazul
obstrucţiei ventriculului stâng sau al scăderii fluxului sanguin pulmonar.
Persistenţa canalului arterial determină şunt stânga-dreapta datorat presiunii mai
mari a sângelui în sistemul arterial sitemic, comparativ cu presiunea sanguină din
artera pulmonară.
Imagistică - Canalul arterial larg determină şunt vascular şi dilatarea
atriului stâng, ventriculului stâng şi aortei. Existenţa arcului aortic proeminent ajută
diagnosticul diferenţial cu defectul septal atrial şi defectul septal ventricular, unde
arcul aortic are aspect normal sau puţin proeminent.
Simptomele diferă în funcţie de vârstă. La sugarii cu un canalul arterial
patent mare se observă tahipnee, dispnee, şi tulburări de creştere, insuficienţă
cardiacă. Slăbiciune notabilă, însoţită de transpiraţie abundentă apar atunci când
suge, deoarece aceasta reprezintă un efort mare pentru nou-născut.
La sugarii prematuri, persistenţa canalului arterial duce la o supra-
incărcare a circulaţiei pulmonare care se traduce clinic prin tahipnee, dispnee,
tulburări de creştere, insuficienţă cardiacă. La copiii mai mari persistenţa canalului
arterial este adesea descoperită accidental.

418
 Embriologie umană

III. 5. 1. 2. Coarctaţia aortei

Este o malformaţie cardiacă obstructivă fără şunt, care constă în stenoza de

variate grade a lumenului aortic. În funcţie de localizarea coarctaţiei faţă de canalul
arterial se descriu trei tipuri: preductal, juxtaductal, postductal. Cauza primară a
îngustării aortice este o anomalie a tunicii medii, urmată de proliferarea intimei.
Prin închiderea canalului arterial se produce o încărcare a ventriculului stâng,
asociată cu hipoperfuzia jumătăţii inferioare a corpului.
Când arcul aortic există, dar cranial de canalul arterial prezintă o strictură
puternică ce nu permite trecerea sângelui, malformaţia poartă numele de coarctaţie
preductală aortică. În general tipul de coarctaţie preductal este rar şi se asociază cu
persistenţa canalului arterial iar coarctaţia de aortă de tip postductal prezintă
obliterarea sau lipsa canalului arterial.
Tipurile preductal şi juxta ductal duc la deces în primele două zile după
naştere.
Coarctaţia de aortă preductală poate fi izolată sau poate însoţi sindromul
Turner.

Figura nr. 32. Coarctaţia de aortă Cordul de aspect normal

AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

Incidenţă se întâlneşte în proporţie de 3,2/10 000 de naşteri cu precădere

la copii de sex masculin (sex ratio 2/1), reprezintă 7,8% din totalul malformaţiilor
cardiace congenitale

419
 Embriologie umană

Manifestări clinice Puls radial bine perceput, puls femural şi pedios slab
sau absent. Gradient de presiune între membrele superioare şi inferioare de peste
50 mmHg, circulaţie colaterală marcată.
Examenul radiologic Cord mărit de volum, ventricul stâng hipertrofiat şi
dilatat, congestie pulmonară.
Tratament chirurgical. Vârsta optimă pentru intervenţie este 4 – 7 ani.
Mortalitate postoperatorie în proporţie de 35 ‒ 60% din cazuri.

III. 5. 1. 3. Arcul aortic dublu

Se caracterizează prin persistenţa aortei dorsale din partea dreaptă a

corpului, pe distanţa cuprinsă între originea arterei intersegmentare a 7-a şi
joncţiunea aortei dorsale din partea dreaptă cu aorta dorsală stângă. Inelul vascular
astfel format înconjoară traheea şi esofagul, comprimă aceste structuri, determină
dificultăţi de respiraţie şi deglutiţie.

Figura nr. 33. Arcul aortic dublu

AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept, VS=ventriculul stȃng,
VD=ventriculul drept.

Manifestări clinice Precoce, din primele săptămâni de viaţă se observă:

stridor, dispnee agravată de flexia capului şi calmată de hiperextensie, alimentaţie
dificilă, infecţii bronho-pulmonare recidivante, secundare compresiei bronşice.
Tratament chirurgical, cu rezultate postoperatorii favorabile.

420
 Embriologie umană

III. 5. 1. 4. Arcul aortic la dreapta

Constă în obliterarea completă a arcului aortic IV stâng şi aortei dorsale

stângi de la acest nivel, cu înlocuirea acestora de către vasele corespondente din
partea dreaptă. Prezenţa anormală a unui arc aortic pe partea dreaptă - ca urmare a
persistenţei arcului arterial aortic IV poate determina compresiune traheală.

Figura nr. 34. Arcul aortic la dreapta. Arteră subclavie retroesofagiană, cu posibilitatea
comprimării esofagului. AP=artera pulmonară, AS=atriul stȃng, AD=atriul drept,
VS=ventriculul stȃng, VD=ventriculul drept.

Ocazional, când ligamentul arterial este situat pe partea stângă sau când
arcul aortic trece prin spatele esofagului, poate determina disfagie (dificultate în
timpul deglutiţiei) .

III. 5. 2. Malformaţii şi anomalii congenitale ale arterelor provenite din arcurile

aortice

Cele mai frecvente sunt anomaliile ramurilor aortice, dintre care:

-existenţa a 4 trunchiuri, fiecare arteră având originea separată;
-alipirea pe lângă cele 3 trunchiuri normale a încă unui trunchi format din
arterele: vertebrală, toracică inferioară, tiroidiană, timică şi coronară.
-existenţa unei singure artere care deserveşte capul şi membrele superioare;
-existenţa a două trunchiuri brahiocefalice ;
-existenţa a trei trunchiuri brahiocefalice în variantele:

421
 Embriologie umană

o un trunchi comun pentru cele 2 artere carotide comune, dar cu

existenţa separată a arterelor subclaviculare;
o artera brahiocefalică stângă cu origini separate pentru carotida
comună şi subclaviculară dreaptă;
o o arteră brahiocefalică, o arteră vertebrală şi o arteră
subclaviculară.
-lipsa sau atrofia arterei pulmonare este o anomalie a arcului arterial VI, în
care arterele bronşice voluminoase deservesc circulaţia pulmonară.

III. 5. 2. 1. Arcul aortic întrerupt

Este o malformaţie congenitală obstructivă fără şunt. Apare ca urmare a

obliterării arcului aortic 4 în partea stângă. Se asociază frecvent cu originea
anormală a arterei subclavii drepte. Ductul arterial rămâne larg deschis iar aorta
descendentă şi arterele subclavii sunt aprovizionate cu sânge cu conţinut scăzut în
oxigen.

III. 5. 2. 2. Originea anormală a arterei subclavii

Artera subclavie dreaptă este formată de către porţiunea distală a aortei

dorsale drepte şi artera intersegmentară a 7-a.
Arcul aortic IV drept şi partea proximală a aortei dorsale drepte sunt
obliterate. Prin scurtarea aortei între arterele carotidă comună stângă şi subclavie
stângă, originea arterei subclavii de pe partea dreaptă are o poziţie anormală fiind
situată chiar sub originea arterei subclavii stângi. Deoarece pentru a atinge braţul
drept, trunchiul arterei subclavii drepte trebuie să traverseze linia mediană în
spatele esofagului, originea anormală a arterei subclaviculare drepte poate produce,
ocazional, dificultăţi în înghiţire sau respiraţie; în aceste circumstanţe, nervul
laringeu recurent nu înconjoară artera subclavie dreaptă, ci traversează direct de la
nivelul nervilor vagi spre musculatura laringelui .

III. 5. 3. Malformaţii şi anomalii congenitale ale venelor cave

III. 5. 3. 1. Vena cavă superioară dublă

Ia naştere prin lipsa anastomozei între cele două vene precardinale sau
persistenţa venei cave superioare stângi sub forma unui vas subţire. Această
anomalie este caracterizată prin persistenţa venei cardinale anterioare stângi şi
imposibilitatea formării venei brahiocefalice stângi. Persistenţa venei cardinale
anterioare stângi drenează sângele în atriul drept pe calea sinusului coronarian.

422
 Embriologie umană

III. 5. 3. 2. Persistenţa venei cave superioare stângi

Este cauzată de persistenţa venei cardinale anterioare stângi şi obliterarea

venei cardinale comune drepte şi a părţii proximale a venelor cardinale anterioare
pe partea dreaptă. În acest caz, sângele din partea dreaptă este redirecţionat spre
stânga pe calea venei brahiocefalice.

III. 5. 3. 3.Vena cavă inferioară dublă

Ia naştere sub confluenţa venei cave cu venele renale, probabil prin lipsa
anastomozei între venele primare ale trunchiului venei cave sau persistenţa
porţiunii inferioare a venei supracardinale stângi ca o a doua venă cavă inferioară.
În această anomalie, vena supracardinală stângă nu este conectată cu vena
subcardinală stângă, iar vena iliacă comună stângă poate fi sau nu prezentă; vena
gonadală stângă este prezentă.

III. 5. 3. 4. Lipsa joncţiunii hepato-subcardinale

Lipsa joncţiunii hepato-subcardinale duce la lipsa porţiunii hepatice a

venei cave inferioare, sângele fiind adus la cord prin venele azygos, hemiazygos şi
vena cavă superioară. În acest caz vena subcardinală dreaptă nu este conectată cu
ficatul şi şuntează sângele pe care îl transportă direct în vena supracardinală
dreaptă. De obicei, această anomalie este asociată cu malformaţii cardiace .

III. 6. Morfogeneza sistemului limfatic

Sistemul limfatic este format dintr-o reţea vastă de capilare, vase

colectoare şi canale care traversează majoritatea organelor.
Vasele limfatice colectează fluidul extravazat din ţesuturi, bogat în
proteine şi îl transportă spre circulaţia sanguină. De la nivelul capilarelor limfatice,
fluidul este transferat în vasele limfatice colectoare şi apoi în sistemul venos, prin
intermediul ductului toracic.
Vasele limfatice sunt parte componentă a sistemului imun prin transportul
continuu al limfocitelor către organele limfoide (splina, amigdale, timus, plăcile
Peyer şi nodulii limfatici) şi către măduva osoasă.
În prezent există patru teorii privind dezvoltarea sistemului limfatic.
Teoria Sabin - în dezvoltarea fetală precoce, se formează saci limfatici
primitivi izolaţi cu originea în celulele endoteliale de la nivelul venelor
embrionare. Sistemul limfatic se formează prin diseminare de la nivelul acestor
saci limfatici primari, prin înmugurire endotelială către ţesuturile şi organele
înconjurătoare unde se vor forma capilarele limfatice locale.

423
 Embriologie umană

Teoria Huntington şi McClure - sacii limfatici iniţiali iau naştere în

mezenchimul periferic embrionar din celule precursoare (limfangioblaste),
independent de vene şi ulterior stabilesc conexiuni venoase centrale. Teoria aceasta
consideră că sacii limfatici se dezvoltă centripet prin anexarea altor structuri
similare.
Teoria Van DenJagt si Kutsuma - un mecanism de combinaţie a celor
două posibilităţi de dezvoltare.
Teoria Van Der Putte - sistemul limfatic uman ia naştere din şapte
primordii perechi şi două primordii neperechi.

III. 6. 1. Fazele dezvoltarii limfatice embrionare

Vasele limfatice se dezvoltă în paralel cu dezvoltarea vaselor sanguine.

Vena cardinală superioară

Sac limfatic jugular

Vena subclavie dreaptă

Sac limfatic axilar

Vena brahiocefalică stângă

Canalul toracic drept Canalul toracic stâng

Sac limfatic lombar

Sac limfatic iliac

Figura nr. 35. Prima fază a dezvoltării sistemului limfatic. (după Larsen).

III. 6. 1. a. Prima fază a dezvoltarii sistemului limfatic

Are loc la vârsta de 6 – 7 săptămâni i.u. (embrion 8 mm lungime).

La scurt timp după începerea dezvoltării arteriale şi venoase, la
finelesăptămânii a 5-a i.u. în mezenchimul din regiunea jugulară apar spaţii
căptuşite cu endoteliu care în săptămâna a 6-a formează mugurii endoteliali
(primordii limfatice) care migrează de la nivelul venelor şi se unesc pentru a forma
plexuri. Aceste plexuri se dezvoltă devenind sacii jugulari şi sacii axilari (pereche).

424
 Embriologie umană

Perechea de saci limfatici jugulari reprezintă cel mai mare centru limfatic.
Ei apar lateral de vena jugulară internă, lângă joncţiunea cu vena
subclaviculară.

III. 6. 1. b. Faza a 2-a a dezvoltarii sistemului limfatic

Se desfăşoară în săptămânile 7,5 – 8 i.u. (embrion 12 – 15 mm lungime).

În această perioadă cresc rapid ambele perechi de saci, atât cei axilari cȃt şi cei
jugulari. Imediat după apariţie capătă legătură cu vena jugulară internă printr-un
orificiu străjuit de plici valvulare. Ei rămân singurii saci ce păstrează această
legatură şi la adult, legatură utilizată de canalul toracic şi de canalul limfatic drept
pentru a se vărsa în sistemul venos.
Sacii axilari şi jugulari de aceeaşi parte au o singură comunicare cu vena
jugulară internă.
Tot acum apar perechile de plexuri toracale interne, paratraheale, lombare
precum şi plexul limfatic mezenteric (unic).

Vase limfatice superficiale

Sac limfatic jugular

Sac limfatic subclavicular

Vase limfatice profunde Sac limfatic retroperitoneal

Canalul toracic

Cisterna chyli

Vase limfatice
superficiale

Figura nr. 36. Prima fază a dezvoltării sistemului limfatic, ziua 42 i.u. (după Larsen).

Simultan se diferenţiază al 2-lea sac impar, cisterna lui Pecquet (cisterna

chyli) care la adult primeşte cele două trunchiuri limfatice lombare şi trunchiul
limfatic intestinal.

425
 Embriologie umană

III. 6. 1. c. Faza a 3-a a dezvoltării sistemului limfatic

Între 8 – 8,5 săptămâni i.u. (15 – 20 mm lungime) există o creştere

continuă a sacului limfatic jugulo-axilar, care se extinde cu preponderenţă la
nivelul extremităţii cefalice şi dorso-lateral.

Vena jugulară dreaptă Vena jugulară stângă

Canal limfatic primitiv Canal limfatic primitiv

axilar şi jugular drept axilar şi jugular stâng

Vena subclavie dreaptă Vena subclavie stângă

Vena cavă superioară Canalul toracic stâng

Cisterna chyli
Canalul toracic drept

Nodulii limfatici inghinali

Figura nr. 37. Faza a 3-a a dezvoltării sistemului limfatic (după Larsen).

Alte extinderi se observă în jurul esofagului, nervilor spinali cervicali şi

vascularizaţiei axilare.
Între sacii limfatici jugulo-axilari şi vena jugulară internă există 2
conexiuni, dintre care:
-una se află la confluenţa venei jugulare interne cu cea externă şi ulterior
rămane singura comunicare între sistemul limfatic şi cel venos,
- cealaltă este situată mai jos, devine tot mai rudimentară pȃnă la vȃrsta de
9 săptămȃni i.u. (25 mm lungime).
În această fază apare primordiul canalului toracic definitiv.
Cranial, ambele primordii se anastomozează cu sacul limfatic jugulo-axilar
stâng, iar la nivel inferior se continuă cu plexurile limfatice lombare.

426
 Embriologie umană

III. 6. 1. d. Faza a 4 -a a dezvoltării sistemului limfatic

Între 8,5 – 9 săptămȃni i.u. (20 – 25 mm lungime) primordiile limfatice

cresc în dimensiuni, fuzionează şi încep să trimită muguri către mai multe regiuni
periferice.
În această fază nu se mai dezvoltă noi primordii limfatice.
Comunicarea largă cu confluenţa venei jugulare interne şi externe se
dezvoltă şi este străjuită de valve adevărate.
Între canalul toracic primar drept şi canalul toracic primar stâng există
anastomoza transversală. Din canalul toracic primar drept dispare segmentul situat
cranial de această anastomoză iar din canalul toracic primar stâng dispare
segmentul situat caudal de această anastomoză.

Vena jugulară dreaptă Vena jugulară stângă

Canal limfatic primitiv Canal limfatic primitiv

axilar şi jugulardrept axilar şi jugular stâng

Vena subclavie dreaptă Vena subclavie stângă

Vena cavă superioară

Canalul toracic definitiv
ptă

Cisterna Pecquet (cisterna chyli)

Noduli limfatici
inghinali

Figura nr. 38. Faza a 5-a a dezvoltării sistemului limfatic. (după Larsen).

Canalul toracic definitiv se formează din partea caudală a canalului toracic

primar drept, anastomoza transversală şi segmentul cranial al canalului limfatic
primar stâng.

427
 Embriologie umană

Canalul limfatic drept definitiv ia naştere din resturile proximale al

canalului limfatic drept primitiv.

III. 6. 1. e. Faza a 5-a a dezvoltării sistemului limfatic

În faza a 5-a, la vârsta de 9 – 10 săptămȃni i.u. (25 – 30 mm lungime) toate

primordiile limfatice au fuzionat şi s-a format un singur sistem continuu.
În acest moment se produce o creştere extensivă a vaselor limfatice, din
trunchiurile principale către toate direcţiile. Vasele limfatice pot pătrunde în toate
ţesuturile urmȃnd traiectul vaselor sanguine.

III. 6. 2. Morfogeneza limfonodulilor

Sacii limfatici dispar la sfârşitul lunii a 2-a, fiind înlocuiţi prin grupe de
noduli limfatici.
Nodulii limfatici primari apar după fărâmiţarea sacilor limfatici, pe locul
acestora, în decursul lunii a 3-a fetale; se formează prin sacularea vaselor limfatice
ce dau naştere plexurilor limfatice. De-a lungul vaselor aferente ale nodulilor
limfatici primari apar nodulii limfatici secundari.
Dezvoltarea nodulilor limfatici a fost divizată în trei stadii:
1. invaginarea plexului limfatic şi a ţesutului de legatură;
2. formarea nodulilor limfatici fetali primordiali;
3. formarea nodulilor limfatici definitivi.
În primul trimestru de sarcină plexurile limfatice sunt populate cu
limfoblaste care proliferează local. În al 2-lea trimestru de sarcină parenchimul este
organizat sub forma de corticală şi medulară.
Nodulii limfatici primordiali se formează prin invaginări cȃnd densitatea
celulară şi conţinutul de limfocite a crescut. Spaţiul limfatic ce înconjoară aceşti
noduli dă naştere sinusului subcapsular. În dezvoltarea ulterioară nodulii
primordiali se îmbogăţesc cu limfocite, îşi măresc densitatea celulară şi
dimensiunile. Ţesutul de legatură ce înconjoară sinusul subcapsular se condensează
formȃnd capsula ganglionului limfatic matur.
După dezvoltarea acestor elemente, evoluţia ulterioară a nodulului limfatic
este strict dependentă de tipul şi intensitatea stimulului antigenic.

III. 6. 3. Morfogeneza timusului

Timusul este un organ limfoid primar, ce se dezvoltă din

epiteliulendodermal al perechii a 3-a de pungi faringiene, cu participarea
mezenchimului înconjurator.
Fiecare din cele două pungi faringiene care constituie perechea a 3-a de

428
 Embriologie umană

pungi faringiene dă naştere unui diverticul ventral şi unui diverticul dorsal care
iniţial au aspectul unor mase solide. Ulterior diverticulul dorsal formează glanda
paratiroidă inferioară iar diverticulul ventral se alungeşte şi se diferenţiază în
epiteliul timic.
În săptămâna a 6-a i.u., odată cu coborârea inimii în torace, cele două
primordii timice încep să migreze caudal şi spre linia mediană, până ajung în
viitorul mediastin, înapoia sternului. Cei doi muguri timici pierd legătura cu punga
a 3-a faringiană şi se întâlnesc ventral de sacul aortic, unindu-se prin ţesut
conjunctiv.

III. 6. 3. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza timusului

Numeroşi factori de transcripţie şi căi de semnalizare sunt implicaţi în

dezvoltarea timusului.
Tbx1 (T-box transcription factor) este un factor de transcripţie prezent în
endodermul faringian, necesar dezvoltării pungii a 3-a faringiene. Dezvoltarea
ulterioară a acesteia este dependentă de FGF8 (Fibroblast Growth Factor 8), Hoxa3
(homeobox A3), Pax1/9 (paired box protein 1/9), Eya1(eyes absent homolog 1), şi
Six1 toţi fiind exprimaţi în endoderm. Hoxa3, Eya1, şi Six1 sunt exprimate şi în
mezenchimul arcurilor branhiale, în timp ce ectodermul şanţului branhial 3
exprimă FGF8, Hoxa3, Eya1 şi Six1.
Interacţiunile epiteliu-mezenchim sunt cruciale pentru diferenţierea
endodermului pungilor faringiene în epiteliul timusului şi al glandelor paratiroide.
Cel mai timpuriu marker „timus-specific” care este exprimat în regiunea
ventrală a pungii a 3-a, corespunzătoare timusului, este Foxn1 (forkhead family
transcription factor), necesar pentru proliferarea şi diferenţierea TEC (Thymic
epithelial cells-celule epiteliale timice).
Gcm2 (glial cells missing 2) este markerul „paratiroid-specific” necesar
pentru apariţia şi diferenţierea paratiroidelor şi este exprimat în regiunea dorsală a
pungii 3.
Căile de semnalizare implicate în modelarea timpurie a timusului sunt
reprezentate de proteinele Shh (sonic hedgehog), BMP (Bone Morphogenic
Protein), Wnt (wingless-int) şi FGF.
La nivelul regiunii dorsale a pungii a 3-a este exprimată Shh, în timp ce în
regiunea ventrală este exprimată BMP4 care este întȃlnită şi în crestele neurale din
vecinătate şi în ectodermul celui de al 3-lea şant branhial.
BMP4 este necesară în dezvoltarea timpurie a endodermului, după care
mezenchimul produce un alt factor de semnalizare FGF10 care
influenţeazădezvoltarea ulterioară a endodermului pungii a 3-a.
Apariţia şi menţinerea expresiei lui Foxn1 necesită semnalizare BMP4.
Calea Shh reglează negativ evoluţia timusului şi favorizează dezvoltarea
paratiroidelor.

429
 Embriologie umană

Migrarea timusului este o etapă importantă a dezvoltării embrionare.

Mecanismele celulare şi moleculare prin care se realizează acest lucru nu sunt bine
cunoscute. E-cadherin (cadherin1) este o proteină transmembranară cu rol
important în adeziunea celulară, unind celulele în ţesuturi. E-cadherin (cadherin1)
este exprimată în celulele TEC în timpul migrării, ceea ce indică faptul că tranziţia
epiteliu-mezenchim nu are rol în acest proces.
Mezenchimul derivat din crestele neurale are rol în procesul migrării
timusului. Mecanismele ce controlează migrarea crestelor neurale în timus sunt
independente de cele care reglează migrarea timusului, chiar dacă sunt implicate
aceleaşi celule. Procesul prin care crestele neurale ajută la migrarea timusului este
controlat parţial prin ephrin signaling.
Celulele endoteliale ale vaselor ce înconjoară timusul, proliferează şi
migrează în interiorul timusului prin stimuli angiogenici precum VEGF (Vascular
Endothelial Growth Factor-factor de creştere vascular endotelial). Acesta este
produs de celulele epiteliale ale timusului şi de celulele mezenchimale. Este un
factor cu rol mitogen asupra celulelor endoteliale şi un factor de creştere a
permeabilităţii, care stimulează angiogeneza ca răspuns la hipoxie. Celulele
endoteliale care conţin receptori VEGF prin legarea de VEGF încep să prolifereze
şi formează noi lăstari vasculari. Pericitele sunt o sursă importantă de VEGF.
PDGF (Platelet-Derived Growth Factor-factor de creştere derivat din
trombocite) este un alt factor ce reglează creşterea şi diviziunea celulară, cu un rol
important în angiogeneză. Expresia receptorului PDGF este caracteristică celulelor
mezenchimale. Receptorii PDGFR-α şi PDGFR-β sunt exprimaţi în populaţiile
celulare perivasculare, endoteliale, hematopoietice şi epiteliale ale timusului.

III. 6. 3. 2. Morfodiferenţierea timusului

La sfârşitul migrării, cei doi lobi timici sunt încă structuri epiteliale. Ei
sunt înconjuraţi de un strat subţire de mezenchim care are un rol important în
organogeneza timusului. Capsula şi septurile din interiorul organului îşi au originea
în mezenchimul derivat din celulele crestelor neurale migrate de pe marginile
plicilor neurale. În absenţa crestelor neurale, timusul nu se dezvoltă.
În săptămânile a 9-a şi a 10-a i.u. protimocitele (precursorul limfocitelor)
care-şi au originea în centrii hematoformatori ai fătului, încep să invadeze epiteliul
timic şi îl colonizează uniform. Din celulele epiteliale se formează un reticul
epitelial. Protimocitele ocupă spaţiul dintre celulele epiteliale. Mezenchimul
înconjurător împreună cu fibrele vagale invadează glanda încât aceasta capătă un
aspect lobulat.
Diferenţierea medularei şi a corticalei timusului are loc la embrionul de 40
mm. Medulara se formează în porţiunea centrală a timusului şi în porţiunea
profundă a lobulilor, prin hipertrofierea reticulului, acompaniată de degenerarea
sau migrarea timocitelor.
430
 Embriologie umană

Sub influenţa epiteliului, protimocitele proliferează şi se redistribuie în

zona corticală respectiv medulară a timusului.
Timocitele din corticală, pe măsură ce se maturează, ocupă poziţii mai
profunde. 90 ‒ 98% din limfocitele corticale mor şi sunt fagocitate de macrofage.
În medulară ajung aproximativ 10% din timocite.
La 14 ‒ 15 săptămâni i.u. apar vasele de sânge, iar o săptămână mai târziu
se formează agregate de celule epiteliale numite corpusculi Hassal (corpusculi
timici).
La 17 săptămâni i.u. timusul este complet diferenţiat. Timusul devine
funcţional după ce se diferenţiază corticala şi medulara.
Sub acţiunea hormonilor timici, protimocitele devin membre ale familiei
limfocitelor T. Limfocitele T mature părăsesc timusul, trec în sânge şi ajung în
organele limfoide periferice.
De la pubertate timusul începe să involueze dar nu dispare complet nici la
adult.

III. 6. 4. Morfogeneza splinei

Splina este un organ limfoid secundar care ca şi celelalte organe limfoide
secundare este programat genetic în timpul ontogenezei. Organogeneza splinei
începe cu stabilirea specificaţiilor, pozitionarea şi asamblarea tipurilor de celule
specifice splinei, într-un primordiu splenic. Morfogeneza şi creşterea dimensiunilor
splinei, ca a oricărui organ, are loc printr-o proliferare celulară activă. Arhitectura
complexă şi funcţiile splinei rezultă din diferitele tipuri celulare ce intră în
alcătuirea ei: celulele mezenchimale ce vor forma „parenchimul de bază”, celulele
endoteliale care îl invadează şi celulele hematopoietice care îl colonizează.

III. 6. 4. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza splinei

Controlul genetic al etapelor dezvoltării splinei ( morfogeneza, creşterea în

dimensiuni, influxul de celule hematopoietice şi celule endoteliale) se realizează
prin intermediul unei reţele genetice. Relaţiile dintre factorii acestei reţele nu încă
sunt bine cunoscute.
Iniţierea dezvoltării splinei presupune acţiunea sinergică a proteinelor Pod-
1 (Capsulina) şi Bapx-1 (Bagpipe homeobox homolog 1) ce actionează prin
intermediul factorului de transcripţie Pbx-1 (Pre-B-cell leukemia transcription
factor 1). Aceste substanţe acţionează mai departe asupra moleculelor Nkx-2.5 (
Homeobox protein Nkx-2.5 ) şi a oncogenei Hox-11 (Homeobox 11 ) intervenind
astfel în dezvoltarea timpurie a splinei.
Primii markeri exprimaţi în precursorii celulelor splenice sunt Pbx1 şi Hox
11. Ei sunt implicaţi în formarea splinei; în cazul în care are loc reducerea

431
 Embriologie umană

numărului precursorilor celulelor splenice Pbx1 şi Hox 11, mugurele splenic nu se

dezvoltă şi splina va fi absentă. Se descrie asfel o cale genetică şi transcriptională
dependentă de Pbx1-Hox11 în ontogeneza splinei. Bapx1 şi Pod1 controlează
dezvoltarea splinei pe căi diferite, Pbx1 intervenind în ambele căi, este considerat
un co-regulator central al ontogenezei splinei.

Bapx-1 Pbx-1 Pod-1

Hox-11 Nkx-2.5

Primordiul splenic

Schema nr. 4. Căile moleculare de dezvoltare ale splinei (după Carlson B.).

Iniţial există o populaţie simetrică, bilaterală, de precursori splenici în care

splina poate fi identificată sub forma unor condensări de mezenchim situate în
mezogastrul dorsal la vârsta de 4 săptămâni i.u.
Mezenchimul splenic provine din mezodermul splanchnic şi este o
structură tranzitorie. La nivelul său este exprimat factorul Bapx1 care direcţionează
Pbx1 în dezvoltarea mezenchimului splenic spre stȃnga.
Bapx1, Nkx2-5, Hox11, Pod1 şi Pbx1 sunt exprimaţi atȃt în condensarea
mezenchimală căt şi mai tarziu, în etapele mai avansate de dezvoltare ale splinei.
Celulele stem ale splinei au rol în hematopoieză, atȃt pe parcursul vieţii
intrauterine cȃt şi după naştere, în anumite boli hematologice. Capacitatea de a
produce celule aparţinȃnd mai multor linii celulare se datorează persistenţei la adult
a expresiei Hox11, un factor de transcriptie cu rol important în organogeneză şi
regenarare.
Absenta Hox11 stopează dezvoltarea splinei într-un stadiu timpuriu.
Formarea primordiului splenic înainte de invazia celulelor hematopoietice nu
necesită activitatea Hox11, în timp ce diferenţierea ulterioară a precursorilor
celulelor splenice este dependentă de Hox11.
Pod-1 (Capsulina) acţionează într-o subpopulaţie de celule aparţinȃnd
mezodermului splanchnic pentru a controla o etapă timpurie în dezvoltarea splinei.
În lipsa capsulinei, primordiul splenic nu mai evoluează iar grupul iniţial de celule
precursoare este distrus prin apoptoză.

432
 Embriologie umană

III. 6. 4. 2. Morfodiferenţierea splinei

Splina apare sub forma unei proliferări de celule mezenchimale în foiţa

stângă a mezogastrului dorsal, situat între stomac şi pancreas, începând cu
săptămâna a 4-a i.u.
Celulele necesare funcţiei hematopoietice iau naştere din peretele sacului
vitelin şi din vecinătatea aortei dorsale.
Funcţia hematopoietică a splinei se desfăşoară pe parcursul celui de-al
doilea trimestru de viaţa intrauterină şi dispare odată cu dezvoltarea produsului de
concepţie. Procesul are loc simultan în mai multe zone vecine, astfel încât în
etapele timpurii există mai multe condensări mezenchimatoase, care fuzionând,
formează o splină lobulată în luna a 3-a i.u.
La adult aspectul lobulat al splinei dispare, dar este indicat de prezenţa
incizurilor de pe marginea anterioară. Se crede că aceste incizuri sunt şanţurile care
delimitau lobuli incomplet fuzionaţi.
Tubul neural

Aorta Glanda suprarenală stângă

Glanda suprarenală dreaptă

Mezogastrul dorsal

Pancreasul Splina

Bursa omentala
Ficatul
Stomacul

Ligamentul falciform Omentul mic

Figura nr. 39. Formarea splinei în mezogastrul dorsal ziua 30 i.u. (după Sadler T.W.).

Spre deosebire tubul digestiv a cărui mucoasă este de natura endodermală,

splina ia naştere din mezoderm dar are aceeaşi sursă arterială ca şi tubul digestiv
anterior subdiafragmatic şi anume trunchiul celiac.
Organogeneza splinei este legată de dezvoltarea întregii cavităţi
abdominale. Iniţial, reprezintă o îngroşare a mezogastrului dorsal între pancreas şi
stomac. Prin creşterea sa în volum, splina ridică foiţa stângă a mezogastrului dorsal
care o va acoperi. Prin dezvoltarea splinei în mezogastrul dorsal, acesta este
subîmpărţit în două segmente:

433
 Embriologie umană

-ligamentului gastro-splenic, situat între stomac şi splină;

-ligamentul pancreatico-splenic, între splină şi pancreas.

Tubul neural
Pancreasul
Aorta
Ligamentul spleno-renal

Glanda suprarenală dreaptă

Splina

Ligamentul gastro-splenic
Ficatul

Stomacul

Figura nr. 40. Formarea splinei în mezogastrul dorsal ziua 32 i.u. (după Sadler T. W.).

Mugurele hepatic, prezent în mezogastrul ventral creşte considerabil.

Astfel, cu dezvoltarea mezogastrului dorsal, cele două elemente condiţionează
formarea bursei omentale şi viitoarea poziţie a splinei, care va ajunge în
hipocondrul stâng, împinsă fiind de ficat şi stomac.
Prin diferenţierea celulelor mezenchimale ale primordiumului splenic se
formează capsula, scheletul fibros, reticulul şi parenchimul. Reticulul este bine
dezvoltat la 9 săptămâni i.u., cu reticulocite imature şi cu numeroase spaţii închise
cu pereţi subţiri. Diferenţierea celulelor sanguine, a macrofagelor, a arterelor,
venelor şi capilarelor are loc la vârsta de 11 ‒ 12 săptămâni i.u.

III. 6. 4. 3. Malformaţii congenitale ale splinei

Considerând drept criterii poziţia anatomică, numărul şi forma, Chevrel

grupează anomaliile splenice astfel:
-anomalii topografice: situs inversus, splina ectopică cu varianta sa splina
mobilă;
-anomalii numerice: agenezie splenică, spline accesorii, polisplenia;
-anomalii morfologice şi volumetrice.
Existenţa splinelor supranumerare sau accesorii rezultă prin lipsa de
fuziune a insulelor mezenchimatoase splenice. Frecvenţa lor este de 10 ‒ 30%. Ele
pot fi întâlnite cel mai frecvent în jurul hilului splinei, la nivelul cozii pancreasului.

434
 Embriologie umană

Mai rar, splinele accesorii pot fi situate în ligamentul gastro-colic, mezocolonul

transvers, mezenter şi în vecinătatea polilor splinei. În mod excepţional, ele pot fi
descoperite la nivelul scrotului, această anomalie putând fi explicată prin raportul
de vecinătate dintre schiţa gonadică şi rădăcina mezogastrului dorsal.
Trebuie făcută diferenţa dintre splinele supranumerare şi polisplenie, care
se prezintă ca o splină fragmentată în 2 ‒ 9 fragmente. Polisplenia este cel mai
frecvent însoţită de situs inversus şi de anomalii cardiovasculare. În fine, asplenia
reprezintă absenţa congenitală a splinei şi poate fi asociată sau nu cu alte anomalii
congenitale.

III. 6. 5. Malformaţii limfatice congenitale

Malformaţiile congenitale limfatice au fost descrise pentru prima data de

Redenbacher (1928).
Malformaţiile limfatice sunt leziuni ce se dezvoltă în viaţa embrionară; se
datorează unor opriri în evoluţie, sau dezvoltării aberante a diverselor componente
ale sistemului limfatic.

III. 6. 5. 1. Teorii asupra originii malformaţiilor limfatice congenitale

-Malformaţiile limfatice se formează prin sechestrarea sau blocajul

congenital al drenării venoase a sacilor limfatici primitivi, acestora lipsindu-le
comunicarea cu venele. Aceasta imposibilitate a drenajului venos, duce la mărirea
în volum a canalelor limfatice izolate, ceea ce poate duce la apariţia
limfangioamelor, în special a celor centrale cum e higroma chistică.
-Malformaţiile limfatice iau naştere din membranele endoteliale ce se
dezvoltă din pereţii sacilor limfatici, penetrează ţesuturile înconjurătoare, se
canalizează şi produc chisturi. Aceste chisturi îşi păstrează posibilitatea de a forma
„ramuri” şi astfel cresc în mod necontrolat şi aberant, pătrunzȃnd în ţesuturile
înconjurătoare, distrugȃnd structurile anatomice normale. Acestă teorie explică
formarea limfangioamelor cavernose.
-Sechestrarea anormală a ţesutului limfatic în fazele iniţiale ale
embriogenezei. Acest ţesut nu se poate uni cu canalele limfatice centrale şi
consecutiv determină malformaţii limfatice. Această teorie explică apariţia
malformaţiilor limfatice periferice, cum ar fi limfangioamele capilare sau
cavernoase.
În prezent se admite că malformaţiile limfatice sunt rezultatul unor erori în
formarea vaselor în timpul vieţii embrionare ca de exemplu:
-vasele nu proliferează;
-vasele dilatate ce formează aceste leziuni se pot lărgi gradual;
-vasele sunt compuse din agregarea unor canale limfatice dilatate, formate dintr-un

435
 Embriologie umană

singur strat endotelial, pline cu fluid proteic, grăsimi fetale şi cristale de colesterol,
şi care nu au legatură cu sistemul limfatic normal.

III. 6. 5. 2. Tipuri principale de malformaţii limfatice congenitale

Există trei tipuri principale de malformaţii limfatice congenitale:

- higroma chistică,
- limfangiomul cavernos,
- limfangiomul circumscris.
Higroma chistică (limfangiom chistic) este o malformaţie limfatică
macrochistică fiind compusă din spaţii largi umplute cu lichid. Higroma chistică
devine vizibilă în copilărie sau uneori la naştere; este consecinţa evoluţiei anormale
a sacilor limfatici jugulari sau a sacilor situaţi în spaţiile limfatice care nu capătă
conexiuni cu vasele limfatice principale.
Afectează cel mai frecvent gȃtul, axilele; leziuni de dimensiuni mari pot implica
bărbia sau faţa şi pot ocazional interfera cu respiraţia sau deglutiţia.
Sindroamele genetice asociate cu apariţia higromei chistice cuprind: monosomia
XO (sindromul Turner), trisomiile 13, 18, 21.
Limfangiomul cavernos este o leziune congenitală alcătuită din spaţii
umplute cu limfă ce iau naştere dintr-un rest embrionic al sacului jugular. Nu este
un adevărat chist ci mai degrabă un hamartom limfatic ce formează multiple spaţii
multiloculare asemănătoare chisturilor. Limfangioamele microchistice apar în mod
obişnuit ca şi grupuri de vezicule clare, negre sau roşii localizate în orice zonă a
corpului.
Limfangiomul circumscris este o malformaţie limfatică microchistică ce se
prezintă ca un grup de vezicule mici şi ferme pline cu lichid limfatic.
Este o malformaţie puţin întȃlnită ce nu se localizează numai la nivelul unei arii
tegumentare, de asemenea pătrunde în ţesutul subcutanat şi muşchi. Cel mai
frecvent se întȃlneşte la nivelul umerilor, gȃtului, axile, membrelor, cavităţii bucale
Alte malformaţii şi anomalii congenitale ale vaselor limfatice sunt
următoarele:
-originea ductului toracic dintr-un plex limfatic;
-canalul toracic dublu;
-cisterna chyli cu forme şi poziţii variabile sau chiar lipsa ei;
-limfedemul congenital prin dilatarea canalelor limfatice;
-hipoplazia congenitală a vaselor limfatice.

Bibliografie

1. Alitalo K., Carmeliet P. Molecular mechanisms of lymphangiogenesis in

health and disease. Cancer Cell Apr;1(3):219-27. 2002

436
 Embriologie umană

2. Asahara T., Takahashi T., Masuda H., et al. VEGF contributes to postnatal
neovascularization by mobilizing bone marrow-derived endothelial
progenitor cells. EMBO J 18:3964–3972. 1999
3. Bembea M., Covic M., Macovei M., Jurca C. Malformaţiile congenitale
izolate, Editor Covic M., Genetica medicala. Iasi: Polirom, 487-492. 2011
4. Benoit K., T. Neil Dear Hox11 Acts Cell Autonomously in Spleen
Development and Its Absence Results in Altered Cell Fate of Mesenchymal
Spleen Precursors, Developmental Biology,Volume 234, Issue 1, 231–
243, 2001
5. Bleul C.C. and Boehm T. BMP signaling is required for normal thymus
development. J. Immunol. 175, 5213-5221. 2005
6. Botto L.D. Mulinare J., Erickson J.D. Occurrence of congenital heart
defects in relation to maternal multivitamin use. Am J
Epidemiol.;151(9)878-84. 2000
7. Brachet J., Alexandre H., Introduction to Molecular Embryology,
Heidelberg Science Library, 2nd edition, 2014
8. Brendolan A., Ferretti E., Salsi V., Moses K., Quaggin S., Blasi F., Cleary
M.L., Selleri L. A Pbx1-dependent genetic and transcriptional network
regulates spleen ontogeny, Development. Jul;132(13):3113-26. 2005
9. Burn S.F., Boot M.J., de Angelis C., Doohan R., Arques C.G., Torres M.,
Hill R.E. The dynamics of spleen morphogenesis. Dev Biol. Jun
15;318(2):303-11. 2008
10. Carlson B.M. Human Embryology and Developmental Biology (St. Louis,
MO: Mosby, 1994); also, Carlson, ibid., 2n ed., 1999
11. Carmeliet P., Ferreira V., Breier G., et al. Abnormal blood vessel
development and lethality in embryos lacking a single vascular
endothelial growth factor allele. Nature 380:435–439. 1996
12. Carmeliet P. Mechanisms of angiogenesis and arteriogenesis. Nat Med
6:389–395. 2000
13. Chantry D. et al. Macrophage-derived chemokine is lokalized to thymic
medullary epithelial Cells and is a chemoattractant for CD3+, CD4+,
CD8low Thymocytes. Blood Vol 94 No 6 pp. 1890-1898. 1999
14. Chevrel J.P. Anatomie Clinique. Le tronc. France, Springer-Verlag, 471-
476, 1994
15. Chircor L., Surdu L., Embriologie umană, Editura Ex Ponto, 2014
16. Ciofu Carmen, Ciofu Eugen Esenţialul în Pediatrie, Ediţia a II-a Editura
Medicala Amaltea, Bucureşti, 2002
17. Cohard L.R., Netter's Atlas of Human Embryology, updated edition
Saunders edit. 2013, Elsevier Inc. 2015
18. Foster K., Sheridan J., Veiga-Fernandes H., Roderick K., Pachnis V.,
Adams R., Blackburn C., Kioussis D. and Mark C. Contribution of Neural

437
 Embriologie umană

Crest-Derived Cells in the Embryonic and Adult Thymus1, The Journal of

Immunology, March 1, vol. 180 no. 5, 3183-3189. 2008
19. Feinstein J.A. et al. Noninherited risk factors and congenital
cardiovascular defects: current knowledge, a scientific statement from the
American Heart Association Council on Cardiovascular Disease in the
Young. endorsed by the American Academy of Pediatrics.; 115 (23): 2995-
3014. 2007
20. Furnică C., Furnică S. Splina: anatomie şi dezvoltar., Ed. Sedcom Libris,
Iaşi, 47- 59 , 2004
21. Gordon J., Patel S.R., Mishina Y. and Manley N.R., Evidence for an early
role for BMP4 signaling in thymus and parathyroid morphogenesis. Dev.
Biol. 339, 141-154. 2010
22. Gordon J. and Manley N.R., Mechanisms of thymus organogenesis and
morphogenesis, Development 138, 3865-3878. 2011
23. Gunther T., Chen Z. F., Kim J., Priemel M., Rueger J. M., Amling M.,
Moseley J.M., Martin T.J., Anderson D.J. and Karsenty G. Genetic
ablation of parathyroid glands reveals another source of parathyroid
hormone. Nature 406, 199-203. 2000
24. Harrison M.R., Evans M.I. The Unborn Patient, 3rd ed., 2001
25. Kodama S., Davis M., Faustman D.L. Regenerative medicine: a radical
reappraisal of the spleen. Trends Mol Med. Jun;11(6):271-6. 2005
26. Largo R.H., Walli R., Duc G., Fanconi A., Prader A. Helv, Evaluation of
perinatal growth. Presentation of combined intra- and extrauterine
growth standards for weight,length and head circumference, Paediatr Acta
Oct;35(5):419-36. 1980
27. Larsen's, Human Embryology, 4th Edition, Churchill Livingstone Edit.
Elseviere, 2008
28. Lindahl P., Hellstrom M., Kalen M., Betsholtz C. Endothelial-perivascular
cell signaling in vascular development: lessons from knockout mice. Curr
Opin Lipidol 9:407–411. 1998
29. Lu J., Chang P., Richardson J.A., Gan L., Weiler H., Olson E.N. The basic
helix-loop-helix transcription factor capsulin controls spleen
organogenesis. Proc Natl Acad Sci U S A. Aug 15;97(17):9525-30. 2000
30. Moore and Persaud, Before We Are Born, 5th ed., 2003
31. Moore-Scott B.A. and Manley N.R. Differential expression of Sonic
hedgehog along the anterior-posterior axis regulates patterning of
pharyngeal pouch endoderm and pharyngeal endoderm-derived organs.
Dev. Biol. 278, 323-335. 2005
32. Moore K.L., Persaud T.V. The Developing Human: Clinically Oriented
Embryology. 8th ed., Philadelphia, Pa: WB Saunders, 2008
33. Moore K. L., Mark G. Torchia, T.V.N. Persaud The Developing Human:
Clinically Oriented Embryology, 10th edition, Elsevier edit. 2014
438
 Embriologie umană

34. Neves H., Dupin E., Parreira L., Le Douarin N.M. Modulation of Bmp4
signalling in the epithelial–mesenchymal interactions that take place in
early thymus and parathyroid development in avian embryos,
Developmental Biology,Volume 361, Issue 2, 15 January, Pages 208–219.
2012
35. Noden D.M. Embryonic origins and assembly of blood vessels. Annu Rev
Respir Dis 140:1097–1103. 1989
36. Oliver G., Detmar M. The rediscovery of the lymphatic system: old and
new insights into the development and biological function of the lymphatic
vasculature. Genes Dev 1;16(7):773-83. 2002
37. O'Rahilly R. und Müller F. Human embryology und teratology, Wiley-
Lyss, 2001
38. Oster M.E., Honein M.A. et al. Temporal trends in survival among infants
with critical congenital heart defects. Pediatrics. 131(5): 1502-8. 2013
39. Plumbo Carla, Thymus Gland pathology, Edited Corrado Lavini… [et all],
Springer Milan, 2008
40. Pierpoint M.E., Basson C.T., Benson D.W. Jr. et al. Genetic basis for
congenital heart defects: current knowledge: a scientific statement from
the American Heart Association Congenital Cardiac Defects Committee,
council on cardiovascular disease in the Young: endorsed by the
American Academy of Pediatrics. 115(23): 3015-3038, (2007);
41. Poirier J., Catala M., Poirier I., Baudet J. Leçons d'embryologie humaine,
4ème éd. Paris, Vigot, 2006
42. Rafii S., Circulating endothelial precursors: mystery, reality, and promise.
J Clin Invest 105:17–19. 2000
43. Sadler T. W, Langman J., Langman's Medical embryology, 12th edition
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2013
44. Sadler T. W., Langman's Medical Embryology, 13th edition, North
American Ed., 2014
45. Schmidt Ana-Nadia, Embriologie Specială, edit. Intelcredo, 2002
46. Schoenwolf G.C., Bleyl S.B., Brauer P.R. Larsen’s human Embryology, 5th
edition., Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
47. Scriver C.R., Beaudet A.L., Sly W.S., Valle D. The Metabolic and
Molecular Bases of Inherited Disease. 8th ed., New York, NY: McGraw-
Hill. 2001
48. Selleri L., Koss M., Brendolan A. Bolze A., Saggese M., Capellini T.,
Eboljova K., Boisson B., Prall O., Elliott D., Solloway M., Chang C.P.,
Hidaka C., Harvey R., Casanova J.L. Congenital Asplenia in Mice and
Humans with Mutations in a Pbx/Nkx2-5/p15 Module,Developmental
Cell 22(5):913-26. 2012

439
 Embriologie umană

49. Shalaby F., Ho J., Stanford W.L. et al. A requirement for Flk-1 in primitive
and definitive hematopoiesis and vasculogenesis. Cell 89:981–990. 1997
50. Skandalakis J.E., Stephan W. Gray, Ph. D. Embriology for surgeons. The
Embryological Basis for the Treatment of Congenital Anomalies, 2nd
edition, Williams & Willkins, Baltimore, Maryland, 21.202 USA, 282 -
295. 1993
51. Sido - Gridorescu Fr. Embriogie Generală şi specială, Edit. Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006
52. Tavian M. et al. Emergence of intaembryonic hematopoietic precursor in
the pre-liver human embryo. Development 126, 793-803. 1999
53. Tavian M. The human embryo, but not its yolk sac, generates lympho-
myeloid stem cells: mapping multipotent hematopoietic cell fate in
intraembryonic mesoderm. Immunity;15(3):487-95. 2001
54. Togănel Rodica, Făgărăşan Amalia, Paşc Sorina, Gozar Liliana, Muntean
Iolanda, Şuteu Carmen, Blesneac Cristina, Előd K., Registrul regional al
malformaţiilor cardiace congenitale. Romanian Journal of Cardiology .,
Vol. 25 Issue 4, p235-241. 2010
55. Vellguth Swantje, Brita von Gaudecker, Hans-Konrad Müller-Hermelink
The development of the human spleen. Cell and Tissue Research (Springer
Berlin / Heidelberg) 242(3): 579–592. 1985
56. Williams, Peter L., Gray Henry, Anatomy of the Human Body Gray's
anatomy. 37th ed. / edited by Peter L. Williams et al. Edinburgh; New
York: Churchill Livingstone, 1989

440
 Embriologie umană

Ȋntrebări- MORFOGENEZA APARATULUI CARDIOVASCULAR

1. Cornul stâng al sinusului venos va c. canalul arterial

fi încorporat în d. ductul venos
a. atriul drept e. al VI-lea arc aortic
b. atriul stâng
c. ventriculul drept 6. Ostium prim
d. ventriculul stâng a. se mai numeşte şi gaura ovală
e. bulbul cordului b. este delimitat de septul prim şi de
septul secund
2. Tubii cardiac se formează din c. este delimitat de septul prim şi de
a. ectoderm septul intermediar
b. mezoderm splanchnic d. se închide imediat după naştere
c. mezoderm somatic e. permite trecerea sângelui de la
d. endoderm dreapta la stânga
e. mezoderm intermediar
7. Ce arc aortic contribuie la
3. Următoarele ligamente ale formarea crosei aortei
adultului derivă din vase sangvine a. arcul aortic I
fetale, cu o excepţie b. arcul aortic II
a. ligamentul venos c. arcul aortic III
b. ligamentul rotund al ficatului d. arcul aortic IV
c. ligamentul ombilical median e. arcul aortic VI
d. ligamentul ombilical medial
e. ligamentul ombilical lateral 8. Ligamentul rotund al ficatului
derivă din
4. Care din următoarele nu este a. artera ombilicală dreaptă
asociată cu sistemul venos cav b. vena vitelină dreaptă
superior c. artera ombilicală stangă
a. vena cardinală comună stângă d. alantoida
b. vena supracardinală stângă e. ductul venos
c. a II-a anastomoză transversală
d. vena cardinală comună dreaptă 9. Regiunea venoasă a inimii
e. vena supracardinală dreaptă primitive include
a.ventriculul primitive
5. Care din următoarele structure b. bulbul cordului
permite trecerea sângelui oxigenat c. atriul primitiv
din vena ombilicală direct în vena d. trunchiul arterial
cavă inferioară e. conul arterial
a. gaura ovală
b. ligamentul venos

441
 Embriologie umană

Anexă- MORFOGENEZA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Prozencefal

Mugure frontal

Rombencefal

Cupa optică

Cristalin
Stomodeum
Mugure maxilar
Atriul primitiv
Trunchi arterial

Ventricul primitiv

Notocord
Aorta dorsala

Tub neural Creste neurale

Lama nr. 1. Secţiune frontală prin embrion şoarece A2G. Stadiul 27 somite. Ob X 7.

442
 Embriologie umană

Corpul vertebral Aorta

Plămânul

Esofagul

Atriul

Cavitatea pericardică Ventricul

Lama nr. 2. Cordul fetal uman la vârsta gestaţională de 50 zile. Secţiune transversală
prin torace. Coloraţie Hematoxilină- Eozină. Ob. X 30

Corp vertebral Plămân Ventricul

Măduva spinării

Coaste Plămân Defect septal ventricular

Lama nr. 3. Defect septal ventricular. Secţiune transversală prin fetus şoarece A2G.
Coloraţie Hematoxilină- Eozină. Ob X 7.

443
 Embriologie umană

MORFOGENEZA APARATULUI DIGESTIV

I. MORFOGENEZA CAVITĂŢII BUCALE

Cavitatea bucală se dezvoltă din ectodermul extremităţii cefalice,

care prin invaginare formează stomodeum - cavitate bucală primitivă - din
care derivă cavitatea bucală definitivă şi cavitatea nazală definitivă (vezi
dezvoltarea extremităţii cefalice, septarea gurii).
Înainte de apariţia palatului dur, epiteliul ectodermal care căptuşeşte
gura primitivă dă naştere unui diverticul cunoscut sub numele de punga
Luschka. În aceeaşi perioadă, din tavanul gurii primitive se formează punga
Rathke din care derivă adenohipofiza (vezi dezvoltarea sistemului
endocrin).
Spre finele lunii a 3-a de viaţă i.u. punga Luschka este invadată de
vase limfatice şi limfocite care se organizează în foliculi limfatici
constituind amigdala (tonsila) faringiană.
Amigdala palatină împreunã cu amigdala linguală şi faringiană
alcătuiesc inelul limfatic (Waldeyer).
Iniţial cavitatea bucală este mărgintă de un burelet, separat de palat
pe toată întinderea sa prin şanţul gingival.
În săptămâna a 6-a i.u. ectodermul care înveleşte bureletul se
condensează, proliferează alcătuind lama labială, ce se înfundă în
mezodermul subiacent în cursul săptămânii a 10-a i.u. şi apoi degenerează.
În locul lamei labiale rămâne şanţul labial, viitorul vestibul bucal, ce separă
buzele de gingii.
Porţiunea mediană a lamei labiale persistă atât sub superior cât şi
inferior forma frenului labial.
Obrajii se dezvoltă pe seama mugurilor maxilari şi a mezenchimului
arcului II branhial, din care derivă muşchii mimicii.

I. 1. Morfogeneza glandelor anexe cavităţii bucale

Dezvoltarea glandelor salivare este un exemplu de morfogeneză a

ramificării, proces fundamental întȃlnit în dezvoltarea mai multor organe precum:
plămȃnul, glanda mamară, pancreasul, rinichiul. Astfel de organe dezvoltă o
structură şi o arborizaţie complexă printr-un program de ramificări identice,
repetitive, creȃnd noi diviziuni epiteliale. Morfogeneza ramificării este un proces
important pentru că generează o suprafaţă epitelială maximă, la un volum minim de

444
 Embriologie umană

ţesut, necesară producerii unei cantităţi suficiente de salivă.

Glandele salivare pot fi clasificate în două grupe distincte. Glandele
salivare mari sunt reprezentate de cele trei glande pereche: parotida,
submandibulara şi sublinguala. Glandele salivare mici se găsesc în mucoasa ce
căptuşeşte limba, palatul, obrajii si buzele. Chiar dacă apar în momente diferite,
cele trei glande salivare mari par să urmeze aceleaşi evenimente morfogenetice.

I. 1. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza glandelor salivare

Morfogeneza organelor complexe, precum glanda salivară

submandibulară, necesită cooperarea și coordonarea mai multor căi de semnalizare
pentru a regla proliferarea celulelor, calitatea lor, apoptoza, și histodiferenţierea.
Dezvoltare ei este reglată prin integrarea funcțională a factorului de creştere
specific stadiului respectiv, a citokinelor și a factorului de transcripţie care mediază
aceste evenimente celulare. Două mari familii de factori de creştere sunt implicate
în dezvoltarea glandelor salivare:
-familia Factorilor de Creştere Fibroblastici (Fibroblast Growth Factors-
FGFs),
-familia Factorilor de Creştere Epidermali (Epidermal Growth Factors-
EGFs).
Interacţiunile extracelulare între celule, între celule şi matricea
extracelulară, cu factorii de creştere şi citokinele activează căile de semnalizare
citoplasmatică ce alterază comportamentul celulei. Combinația acestor
comportamente celulare duce la schimbări la nivelul țesutului: morfogeneză și
diferențiere. In vitro, ramificarea glandei submandibulare scade atunci când
expresia FGFR2 este redusă. Pentru ramificare sunt necesare mai multe izoforme
FGF. FGF7 induce înmugurirea epiteliului, în timp ce FGF10 induce alungirea
ductelor. Ambele forme sunt inhibate de FGFR sau ERK1/2. (Extracellular signal-
regulated kinases-kinaze reglate de semnale extracelulare). Morfogeneza mediată
de FGF7 și FGF10 este inhibată de un inhibitor MMP (Matrix metalloproteinase-
metaloproteinaze matriceale) și un anticorp de neutralizare a FGF1.
Morfogeneza glandelor salivare mici implică, de asemenea, procese
coordonate complexe. Este necesară sincronizarea dintre proliferarea celulară,
polarizarea şi diferentierea, care sunt dependente de interactiunea epitelio-
mezenchimală şi de microclimat. Factorii de creştere mediază multe dintre aceste
procese biologice şi un rol important îl are Factorul Transformator de Creştere β
(Transforming Growth Factor-β ‒ TGF-β). TGF-β1 apare pentru prima dată în
stadiul de canalizare, în mezenchimul înconjurator dar este exprimat şi în
citoplasma celulelor acinare ale glandei adulte. TGF-β2 a fost detectat în stadiul de
mugure al glandei salivare. Expresia sa a fost observată în celulele ductale şi creşte
cu diferenţierea glandei. TGF-β3 a fost identificat începȃnd cu stadiul de

445
 Embriologie umană

canalizare, fiind slab exprimat în celulele ductale şi reprezintă singurul factor

identificat în celulele mioepiteliale.

I. 1. 2. Stadiile dezvoltării glandelor salivare

Glandele salivare încep să se dezvolte în săptămȃnile 6 ‒ 7 de viaţa

intrauterină.
Stadiile dezvoltarii glandelor salivare:
Stadiul de „preînmugurire”- îngroşarea epiteliului oral adiacent limbii.
Stadiul de „mugure iniţial”- epiteliul îngroşat creşte în jos, în
mezenchimul adiacent, pentru a forma mugurele initial al glandei; prin proliferare
epitelială şi creştere, primordiul devine solid, alcătuit dintr-un cordon alungit ce se
termină cu un mugure, o masă celulara globulară.

Figura nr. 1. Stadiul de „mugure iniţial” al glandelor salivare.

Stadiul „pseudoglandular”- primordiul se ramifică de mai multe ori la

capetele distale, rezultȃnd o reţea de ramuri epiteliale şi muguri epiteliali terminali.
Stadiul „canalicular”- cordoanele capătă lumen formȃndu-se astfel
ductele; acest lucru se realizează prin apoptoza celulelor epiteliale proces mediat de
caspaza 8.

Figura nr. 2. Stadiul „pseudoglandular” al glandelor salivare.

446
 Embriologie umană

Figura nr. 3. Stadiul „canalicular” al glandelor salivare.

Figura nr. 4. Stadiul „mugure terminal” al glandelor salivare.

Stadiul de „mugure terminal”- mugurii epiteliali terminali capătă lumen,

formȃndu-se acinii şi sistemul ductal intralobular. Apoptoza în acest caz este
mediată de p53, o proteină cu rol de supresor tumoral.
Proliferarea celulară este întȃlnită în toate stadiile, chiar şi după formarea
lumenului, în timp ce apoptoza începe în stadiul canalicular.

I. 1. 3 Glandele salivare mari

Primordiul glandei parotide este primul care se dezvoltă, la începutul

săptămȃnii a 6-a. Primordiul apare din ectodermul oral situat în vecinătatea
unghiurilor stomodeumului. Odată cu alungirea mandibulei se alungeşte şi ductul

447
 Embriologie umană

parotidian iar glanda rămane aproape de originea sa. În săptămȃna a 10-a

cordoanele se canalizează şi devin ducte. Capetele rotunde ale cordoanelor se
diferenţiază în acini. Secreţia începe în săptămana a 18-a. Capsula şi ţesutul
conjunctiv se dezvoltă din mezenchimul înconjurător.

Septul nazal Glanda parotidă

Limba

Glanda sublinguală
Glanda submandibulară

Figura nr. 5. Originea glandelor parotidă, sublinguală şi sublinguală. Secţiune frontală la

nivelul feţei.

Glandele submandibulare apar la sfȃrşitul săptămȃnii a 6-a, sub forma

unor mici muguri endodermali, situati în podeaua stomodeumului. Aceşti muguri
cresc spre posterior, lateral de limbă. Ulterior se ramifică şi se diferenţiază. Acinii
se formează din săptămȃna a 12-a iar activitatea secretorie începe în săptămȃna a
16-a. Creşterea glandelor submandibulare continuă şi după naştere, cu formarea
acinilor mucoşi. Lateral de limbă apare un şant care curȃnd se închide rezultȃnd
astfel ductul submandibular.
Glanda sublinguală apare în săptămȃna a 8-a. Se dezvoltă din mai mulţi
muguri epiteliali endodermali, în şanţul paralingual. Aceşti muguri se ramifică şi se
canalizează pentru a forma 10 ‒ 12 ducte ce se deschid independent în podeaua
gurii. Ţesutul conjunctiv şi vasele de sȃnge derivă din mezenchim atȃt pentru
glandele sublinguale cȃt şi pentru cele submandibulare.

I. 1. 4 Glandele salivare mici

Ectodermul ce căptuşeste porţiunea superioară a tractului aerodigestiv dă

naştere unor unităţi tubulo-acinoase, din care se formează în săptămȃna a 12-a,
glandele salivare mici. Parenchimul are origine ectodermală în timp ce stroma
derivă din mezenchim.

448
 Embriologie umană

I. 2. Morfogeneza Dinţilor

I. 2. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza dinţilor

Dezvoltarea dinţilor este inițiată de interacţiunea dintre celule epiteliului

cavităţii bucale primitive şi mezechimul subiacent colonizat de celule migrate din
crestele neurale. Această interacţiune celulară este mediată de către moleculele de
suprafaţă ale celulei implicate, alături de molecule ale matricei extracelulare şi
molecule solubile.
Procesul de organogeneză este controlat de expresia genelor HOX în
celulele mezenchimului. Semnalele necesare pentru dezvoltarea dinţilor includː
proteinele WNT, proteinele BMP (Bone Morphogenetic Protein) şi factorii de
creştere a fibroblastelor FGF, factorul secretat SHH şi factorii de transcripţie cum
sunt MSX1, MSX2, care acţionează în cadrul unor căi complexe de control şi
determină diferenţierea celulară, formarea structurilor specifice fiecărui dinte.
Semnalele pentru morfogeneza epiteliului si apariţia condensărilor mezenchimale
sunt controlate de proteinele WNT.
Formarea lamei dentare din care iau naştere mugurii dentari are loc pe
seama epiteliului gurii primitive. În procesul de organogeneză individuală a
fiecărui dinte, celulele epiteliale controlează diferenţierea în stadiul de mugure
dentar, ulterior controlul este transferat mazenchimului.
Reglarea procesului de organogeneză la nivelul dinţilor are loc prin
mecanisme moleculare comune, întâlnite şi la alte organe.
În mugurele dentar incipient, proteinele implicate în morfogeneza ţesutului
osos denumite proteinele morfogenetice osoase BMP-1 (bone morphogenetic
protein BMP-1) şi BMP2 (bone morphogenetic protein BMP-2) reglementează
exprimarea genelor Msx-1 şi Msx-2. Acestea pot specifica structurarea precoce a
organelor, constituirea precoce a unui model specific al organului (dintele) prin
reglarea moleculelor de la suprafaţa celulelor şi matricei extracelulare, cum ar fi -
sindecan 1 și tenascina.
Studii recente sugerează că dezvoltarea fiecărui dinte este controlată de un
grup compact de celule care alcătuiesc un nod dentar situat într-o arie circumscrisă
a epiteliului ce acoperă vârful mugurelui dentar. Nodul dentar se dezvoltă şi îşi
măreşte dimensiunea în stadiul de clopot dentar iar celulele sale produc Factorul 4
de Creştere a Fibroblaştilor FGF4, proteine sonic hedgehog SHH, proteinele
morfogenetice osoase BMP2 şi BMP4. Factorul 4 de Creştere a Fibroblaştilor
FGF4 reglează dezvoltarea cuspidelor pe faţa ocluzală a coroanei dentare şi
participă la dezvoltarea rădăcinii dentare, în zona apicală a crestei ectodermale.
La sfârşitul stadiul de clopot dentar celulele nodului dentar dispar prin
procesul de apoptoză (moarte celulară dirijată). Proteina morfogenetică osoasă
BMP4 controlează momentul producerii apoptozei în nodul dentar.

449
 Embriologie umană

I. 2. 2. Morfodiferenţierea dinţilor

Originea embrionară a dinţilor este dublă:

-emailul provine din epiteliul gurii primitive, de origine ectodermală;
-dentina, pulpa şi cementul au origine mezenchimală, iau naştere din
mezodermul subiacent.
Deşi dentiţia apare în două generaţii - temporară şi permanentă - modul de
formare şi dezvoltare este identic.
Prima schiţă în formarea dinţilor apare ca lamă dentară, în săptămâna a 7-a
de gestaţie, prin condensarea stratului bazal al epiteliului ce tapetează cavitatea
orală, între schiţa buzei şi a gingiei.
Odată cu formarea lamei dentare, în mezenchimul situat sub stratul
epitelial din care s-a format lama dentară, are loc apariţia unui plex nervos, urmată
la scurt timp de ramificarea neuronilor şi constituirea unor ramuri neuronale
individuale, pentru fiecare mugure dentar. În stadiul de mugure dentar axonii
terminali înconjoară condensarea mezodermală a mugurelui dentar iar în stadiul de
cupă axonii pătrund şi cresc în interiorul foliculului dentar. Deoarece dinţii sunt
bogat inervaţi, ciclul de dezvoltare necesită o plasticitate neuronală locală.

Lamina Dentală

Epiteliu oral Mezenchim

Folicul dentar

Figura nr. 6. Apariţia şi dezvoltarea mugurilor dentari, săptămâna a 8-a de gestaţie.

Lama dentară ia forma literei C, se dezvoltă iniţial de-a lungul gingiilor

superioară şi inferioară, apoi perpendicular pe gingia primitivă. Înfundarea lamei
dentare în gingie este însoţită de iniţierea apoptozei la nivelul epiteliului bucal. Ca
urmare a procesului de apoptoză (moarte celulară dirijată) are loc apariţia şanţului
dentar.
Lama dentară dă naştere, de fiecare parte, unui număr de 10 proeminenţe
ovoidale denumite muguri dentari, ce constituie primordiile componentei
ectodermale a dinţilor. Aceste primordii se cavitează şi iau aspect de cupă,

450
 Embriologie umană

devenind organele emailului, care produc emailul dentar şi servesc ca module

pentru viitorii dinţi.

Mugure dentar permanent

Epiteliul dentar
extern

Epiteliul dentar
Papilă dentară intern

Figura nr. 7. Stadiul de cupă dentară, săptămâna a 8-a de gestaţie.

La nivelul fiecărei cupe găsim un strat extern, epiteliul dentar extern, ce
acoperă cupa şi un strat intern, epiteliul dentar intern. Deasupra epiteliului dentar
extern persistă o zonă de ţesut rarefiat numită reticulul stelat.

Reticul stelat

Ameloblaste

Odontoblaste

Figura nr. 8. Stadiul de clopot dentar, săptămâna a 10-a de gestaţie.

În luna a 3-a de gestaţie fiecare organ de email cuprinde în cavitatea sa
mase de mezenchim. Suprafaţa epitelială a cupelor se invaginează şi formează un
strat intern. Mezenchimul din interiorul cupei dentare va forma papila dentară, din
care iau naştere dentina şi pulpa dentară.
În stadiul de mugure dentar, terminaţiile axonilor din plexul nervos situat
sub lama dentară înconjoară mezenchimul subiacent mugurelui dentar; în stadiul de
cupă dentară primordiul axonilor rămâne în mezenchimul inclavat în interiorul
cupei dentare şi creşte înăuntrul foliculului dentar.
După constituirea mugurilor dentiţiei primitive, la vârsta de 10 săptămâni,
pediculul de fixare al organului de email la lama dentară şi însăşi lama dentară,

451
 Embriologie umană

dispar, mai puţin o prelungire longitudinală care devine lama terţiară. Organele de
email permanente se formează la capătul liber al lamei dentare terţiare, de partea
linguală, situându-se perpendicular pe mugurii dentiţiei primitive.

Smalţ

Reticul stelat

Ameloblaste Dentină

Pulpă dentară
Pulpă dentară

Figura nr. 9. Stadiul de clopot dentar, săptămâna a 11-a de gestaţie.

Organul de email este constituit dintr-un perete extern convex (stratul

extern de email) şi un perete intern concav (stratul intern de email). Între cele două
straturi se află pulpa emailului (reticulul de celule stelate).
În zona viitoarei coroane dentare, celulele stratului intern iau o poziţie
columnară, se diferenţiază în ameloblaste care secretă smalţul şi acoperă dentina.
Pe măsură ce stratul de smalţ se îngroaşă, împinge ameloblastele spre reticulul
stelat. Prelungirile ameloblastelor către papila dentară se vor calcifica ulterior şi
vor alcătui „fibrele” descrise de Tomes. Prin retragerea ameloblastelor în afară cele
două straturi de email se unesc. Depunerea de email începe de la vârful coroanei
spre coletul dintelui (la molari fiecare cuspid are propria sa cupă de email).
Organul de email al dintelui definitiv se formează între a 5-a lună de
gestaţie şi prima lună după naştere; din organul de email se formează şi teaca
epitelială a rădăcinii, care induce formarea rădăcinii dintelui.
Ceea ce persistă din organul de email la suprafaţa dintelui alcătuieşte
cuticula dentară (membrana Nash). După ce are loc erupţia dintelui, această
membrană dispare treptat.

I. 2. 2. a. Papila dentară

Mezenchimul încastrat în cupă formează papila dentară. Cupa dentară îşi

măreşte dimensiunile luând aspectul unui clopot. Mezenchimul celular al papilei de
sub epiteliul dentar se diferenţiază în odontoblaste ce produc dentina. La sfârşitul
lunii a 4-a de gestaţie celulele superficiale ale papilei dentare se aşează într-un strat
asemănător unui epiteliu columnar.

452
 Embriologie umană

Smalţ

Dentină

Cementoblast

Cement

Figura nr. 10. Stadiul de clopot dentar, dezvoltarea papilei dentare.

Aceste celule conjunctive speciale denumite odontoblaste trimit spre stratul de

email prelungiri care descriu o matrice fibrilară care se calcifică şi se transformă în
dentină. Stratul de odontoblaste persistă toată viaţa, producând predentina care apoi
se transformă în dentină. Stratul de dentină se îngroaşă ca şi cel de email de la
apexul coroanei, progresiv către rădăcină. Pe măsura îngroşării stratului de dentină
odontoblastele se retrag spre centrul camerei pulpare. Celulele papilei dentare
rămase în interiorul cupei dentare formează pulpa dentară, cu vase vase sanguine,
limfatice, fibre nervoase.
În primele 2 – 11 luni de viaţă după naştere coroana dinţilor de lapte nu
este complet formată, iar rădăcina abia începe să se dezvolte.

Smalţ Ligamentul
periodontal

Dentină

Cementoblast
Osul subdental
Cement

Figura nr. 11. Dintele definitiv după erupţie.

I. 2. 2. b. Sacul dentar

Ţesutul mezenchimal care înconjoară mugurele dentar, continuându-se cu

mezenchimul papilei dentare constituie sacul dentar.

453
 Embriologie umană

În regiunea viitoarei rădăcini sacul dentar are funcţii importante:

-declanşează erupţia şi diferenţierea stratului intern de cementoblaste care
vor încrusta rădăcina cu cement;
-stimulează osificarea osului alveolar;
-dă naştere membranei periodontale cu fixarea dintelui în alveolă prin
împletirea fibrelor sale cu cementul şi respectiv osul alveolar (periost specializat).
Rădăcina dintelui ia naştere în mezenchimul subiacent epiteliului dentar;
epiteliul dentar dezvoltându-se penetrează mezenchimul şi formează epiteliul
rădăcinii dintelui. Prin adăugarea de noi straturi de dentină, pulpa se îngustează
formând canale ce conţin vasele şi nervii dintelui.
Celulele mezenchimale situate la periferia dintelui şi în contact direct cu
dentina rădăcinii dintelui, se diferenţiază în cementoblaste. Aceste celule produc o
substanţă osoasă specială numită cement.
La exteriorul stratului de cement, mezenchimul formează ligamentul
peridontal care fixează dintele de gingie şi are funcţia de a amortiza şocurile.
Creşterea rădăcinii alături de alţi factori determină împingerea coroanei
afară din soclul său alveolar osos, din învelişul dentar şi învelişul gingival
(procesul de erupţie dentară).
Ulterior rădăcina suferă o resorbţie parţială; slăbirea ţesutului de legătură
combinată cu presiunea exercitată de dinţii permanenţi determină căderea dinţilor
de lapte; astfel dentiţia deciduală este înlocuită de dentiţia definitivă.

I. 2. 2. c. Erupţia dinţilor

În cursul dezvoltării dintele suferă mai întâi o mişcare de înfundare a

epiteliului care va forma organul de email, după care suferă o mişcare în sens
invers care începe odată cu formarea rădăcinii, care prin apoziţie osoasă se înalţă şi
impinge coroana spre creasta alveolară. Concomitent se produce şi o înălţare
continuă a alveolei dentare prin formare de os alveolar.
Procesul de erupţie a dentiţiei deciduale are loc între lunile a 6-a – a 24-
după naştere. Mugurii dinţilor permanenţi se formează în cursul lunii a treia de
gestaţie. Ei rămân în stare dormantă până la vârsta de aproximativ 6 ani când erup,
înlocuind dentiţia de lapte. Pe măsură ce aceştia ascensionează, rădăcina dinţilor de
lapte este resorbită prin activitatea osteoclastelor.
Erupţia dentiţiei primare este redată în tabelul de mai sus.
Mugurii dinţilor incisivi, canini, premolari şi molari I definitivi apar
începând cu luna a 4-a de gestaţie, iar pentru molarii II şi III după naştere. Erupţia
dinţilor definitivi începe la vârsta de 7 ani, după resorbţia septului osos separator
dintre dinţii de lapte şi cei definitivi. Erupţia dinţilor definitivi este redată în tabelul
de mai jos.

454
 Embriologie umană

Tabelul nr. 1. Evoluţia dentiţiei deciduale

Dinte Iniţierea Erupţia Calcificarea Atriţie
decidual calcificării rădăcinii
coroanei
Incisiv Luna a 4-a de 6 – 8 luni 6 luni 7 ani
Central gestaţie
Inferior
Incisiv Luna a 4-a de 7 – 9 luni 7 luni 7 ani
Central gestaţie
Superior
Incisiv Luna a 4-a – a 5- 7 – 10 luni la 9 luni 8 ani
Lateral a de gestaţie
Inferior
Incisiv Luna a 4-a – a 5- 8 – 10 luni la 9 luni 8 ani
Lateral a de gestaţie
Superior
Canini Luna a 5-a de 1,5 ani 3 ani, 9 luni 12 ani
gestaţie
Molar I Luna a 5-a de 2 ani 2 ani, 6 luni 10 ani
gestaţie
Molar II Luna a 6-a de 2 ani 3 ani 11 ani
gestaţie

Tabelul nr.2. Creşterea şi erupţia dinţilor definitivi

Dinte Începerea Terminarea Erupţia Terminarea
definitiv calcificării calcificării calcificării
coroanei coroanei rădăcinii
Incisiv 3 – 4 luni 4 – 5 ani 6 – 8 ani 9 – 10 ani
Central
Incisiv 3 – 12 luni 4 – 5 ani 7 – 9 ani 10 – 11 ani
Lateral
Canin 4 – 5 luni 6 – 7 ani 11 - 13 ani 12 – 15 ani
Premolar I 1 ½ – 2 ani 5 – 6 ani 12 – 13ani 12 – 13 ani
Premolar II 2 – 2 ½ ani 6 – 7 ani 11 – 13ani 12 – 14 ani
Molar I La naştere 2 ½ – 3 ani 6 – 7 ani 9 – 10 ani
Molar II 2 ½ – 3 ani 7 – 8 ani 12 – 14ani 14 – 16 ani
Molar III 7 – 10 ani 12 – 16 ani 18 ani 18 – 25 ani

I. 3. Anomalii şi malformaţii congenitale ale dinţilor

Dezvoltarea normală a dinţilor poate fi modificătă sub acţiunea unor

factori ereditari sau de mediu. Cele mai frecvente anomalii dentare sunt ereditare,

455
 Embriologie umană

fără a exclude efectele agenţilor teratogeni exogeni ca: rubeola, sifilisul şi radiaţiile
ionizante.
-Dentinogeneza imperfectă (odontogeneza imperfectă) constituie cea mai
frecventă anomalie ereditară care afectează structura dentară; se transmite ereditar
autozomal dominant. este o malformaţie congenitală în cadrul căreia dinţii au
culoare maron-cenuşie cu o tentă opalescentă a smalţului care uneori poate lăsa
dentina descoperită; este consecinţa insuficientei diferenţieri a odontoblaştilor. Se
întâlneşte frecvent în asociaţie cu osteogeneza imperfectă. Administrarea
tetraciclinei în perioada de formare şi creştere a dinţilor sau în timpul primelor luni
de gestaţie poate determina anomalii dentare ale dentiţiei definitive şi/sau
deciduale, cu depunerea tetraciclinei în dentină, la nivelul liniei de creştere
(Owen).
-Amelogeneza imperfectă hipocalcefiantă ereditară este o maladie
ereditară care constă în elaborarea unei cantităţi reduse de smalţ, localizată la un
dinte sau generalizată. În cadrul acestei anomalii se descriu două forme:
amelogeneza imperfectă ce interesează dezvoltarea matricei şi amelogeneza
imperfectă ce interesează stadiul de maturare şi formare a smalţului. Sindromul
Whitaker are de asemenea caracter ereditar şi prezintă distrofia smalţului dentar,
erupţie întârziată, alterări dentare, asociate în mod constant cu hipoparatiroidie,
insuficienţă suprarenală şi moniliază cutanată.

Fotografia nr. 1. Amelogeneza imperfectă generalizată cu carii secundare.

-Displazia cleido-craniană ereditară (disostoza cleido-cranio-digitală

Jansen) se caracterizează prin absenţa incisivilor laterali superiori permanenţi,
discranie, agenezie claviculară şi uneori anomalii scheletice; se transmite
autozomal dominant.

456
 Embriologie umană

-Disostoza acro-facială (sindromul Weyers-Thier) reprezintă un ansamblu

plurimalformativ caracterizat prin anomalii dentare de formă şi număr, anomalii ale
masivului facial incluzând hemiatrofia feţei şi microstomie, anomalii în
dezvoltarea globilor oculari şi anomalii ale coloanei vertebrale .
-Displazia ectodermală hipohidrotică este o maladie ereditară care se
transmite autosomal dominant. În cadrul acestui sindrom se constată anomalii ale
unor structuri care derivă din ectoderm: absenţa parţială sau totală a lamei dentare
şi implicit a mugurilor dentari, anodonţia completă sau incompletă, aspectul
modificat al fanerelor (păr şi unghii), deshidratarea epidermei cu apariţia precoce a
ridurilor încă din timpul copilăriei.

Fotografia nr. 2. Displazie ectodermală de tip anhidrotic. Anodonţie. Caninii

persistă cel mai frecvent. Apariţie precoce a ridurilor.

-Displazia condroectodermală (sindromul Ellis van Creveld) asociază

nanismul datorat condrodistrofiei şi anomalii ale membrelor cu absenţa dinţilor în
porţiunea inferioară a mandibulei şi multiple malformaţii şi anomalii dentare de
formă şi mărime. Crestele alveolare aproape inexistente constituie o caracteristicã
majoră a acestui sindrom. Dinţii sunt hipoplazici, cu anomalii de poziţie şi erupţie
întârziată sau lipsesc (anodonţie).
-Anomaliile de formă şi volum se datorează dezvoltării inegale a mugurilor
dentari. Se pot întâlni: dinţi mici (microdentism), dinţi mari (macrodentism),
coroană dublă, rădăcini multiple, rădăcini fuzionate, dinţi torsionaţi (în „şurub” în
caz de sifilis congenital).
Modificările de direcţie şi cele de sediu se pot datora unei hipoplazii
alveolare, care obligă dintele să-şi modifice poziţia: anteversie, posteroversie,
lateroversie.

457
 Embriologie umană

Fotografia nr. 3. Dinţii Hutchinson în sifilisul congenital tardiv. Aspect de şurubelniţă în

incizura marginii libere la incisivul mijlociu superior drept. Microdonţia incisivului lateral
superior stâng. Lipsa dintelui corespunzător în partea dreaptă.

-Anomaliile numerice ale dinţilor pot fi în plus (hiperdonţie), sau în minus

(hipodonţie), până la lipsa tuturor dinţilor (anodonţie) în varianta parţială sau
totală. Hiperdonţia este consecinţa formării unor muguri dentari supranumerari; pot
exista 6 incisivi, 4 molari I, etc.
Lipsa congenitală a unui dinte interesează mai frecvent molarul III,
incisivii, premolarii; cauza fiind agenezia sau aplazia, totală sau parţială, a lamei
dentare şi uneori fuzionarea a doi muguri dentari învecinaţi.

Fotografia nr. 4. Malformaţii congenitale ale dentiţiei: poziţii vicioase, microdonţia

incisivului lateral şi caninului, lipsa molarilor.

-Heterotopia constă în erupţia dinţilor în altă zonă decât cea a crestei

alveolare, cea mai frecventă fiind la nivelul palatului osos.
-Transpoziţia constã în inversiunea sediului unor dinţi, mai frecvent
caninul în locul premolarului I.

458
 Embriologie umană

Fotografia nr. 5. Malformaţii congenitale ale dentiţiei definitive: anodonţie şi

hipodonţie.

-Anomaliile de erupţie caracterizează mai frecvent dentiţia definitivă.

Constau în întârzieri de erupţie, întâlnite în caz de rahitism sau hipotiroidism şi în
erupţie precoce, uneori înainte de naştere, întâlnită în hipertiroidism.

Coroana
Coroana molarilor
molarului „de lapte” 1 şi 2
de 6 ani

Rădăcina
molarului
Coroana premolarului 2 definitiv
de 6 ani

Fotografia nr. 6. Aspect radiologic normal al mandibulei la un copil în vârstă de 5 ani şi 2

luni. Se observă coroanele molarilor de lapte. Dedesubtul rădăcinilor ramificate se află
premolarii definitivi, cu un început de mineralizare a coroanei, sub forma unei umbre
îngroşate de calciu. Coroana molarului de 6 ani şi o porţiune din rădăcina sa sunt
mineralizate.

459
 Embriologie umană

II. MORFOGENEZA TUBULUI DIGESTIV

Tubul digestiv se dezvoltă din endodermul tavanului sacului vitelin, cu

excepţia:
-cavităţii bucale şi faringelui (parţial) care se dezvoltă din epiblastul care
căptuşeste stomodeum-ul (gura primitivă);
-1/3 inferioară a canalului anal, epiteliul şi glandele canalului anal care se
dezvoltă din epiblastul care căptuşeşte proctodeum-ul.
Endodermul embrionar definitiv al tavanului sacului vitelin este încorporat
în interiorul embrionului, se adânceşte şi devine şanţ intestinal.
La sfârşitul săptămânii a 4-a şi începutul săptămânii a 5-a de dezvoltare
embrionul suferă o curbare transversală pasivă, ca urmare a involuţiei sacului
vitelin şi dezvoltării rapide a somitelor. Concomitent, plicile laterale ale corpului
cresc ventral şi medial, contribuind la transformarea şanţului intestinal în tub
intestinal şi constituirea pereţilor corpului.
Iniţial tubul intestinal este dispus longitudinal, între membranele didermice
oro-faringiană şi cloacală iar cele două membrane (buco-faringiană şi cloacală)
sunt situate în plan fronal. Prin încurbarea embrionului în sens cranio-caudal, atât
membrana buco-faringiană cât şi cea cloacală sunt împinse ventral.

Intestinul anterior Intestinul mijlociu Intestinul posterior

Membrana oro-faringiană Alantoida Membrana cloacală

Figura nr. 12. Formarea intestinului primitiv la embrionul de 4 săptămâni i.u. ( după Sadler
T.W.).

Dezvoltarea rapidă a veziculelor cerebrale (situate în jumătatea cranială a

tubului neural) în săptămâna a 4-a determină curbarea activă a embrionului în sens
cranio-caudal, care antrenează încurbarea tubului digestiv şi încorporarea sa în

460
 Embriologie umană

interiorul embrionului. În această etapă tubul intestinal este alcătuit din trei
segmente:
-intestinul anterior (Proenteron),
-intestinul mijlociu (Mesenteron),
-intestinul posterior (Metenteron).
Endodermul intestinului anterior formează tunica mucoasă a faringelui,
laringelui, traheei, arborelui bronşic, esofagului, stomacului, primei părţi a
duodenului, mugurelui hepato-cistic şi mugurilor pancreatici.
Endodermul intestinul mijlociu formează tunica mucoasă a restului
duodenului, jejunului, ileonului, cecumului, apendicelui vermiform, colonului
ascendent, 2/3 drepte ale colonului transvers.
Endodermul intestinului posterior formează tunica mucoasă a 1/3 stângi a
colonului transvers, colonului descendent, colonului sigmoid şi rectului.
Mucoasa tubului digestiv se formează din endoderm iar submucoasa,
musculara şi seroasa tubului digestiv provin din mezodermul splanhnic
înconjurător.
Lumenul tubului intestinal este căptuşit de endodermul definitiv, care formează:
- învelişul epitelial al tubului intestinal,
- epiteliul porţiunii posterioare a cavităţii bucale şi faringelui,
-epiteliul lingual,
-învelişul epitelial al amigdalelor,
-învelişul epitelial al urechii medii, antrumului mastoidian şi tubei auditive,
-parenchimul glandei tiroide, glandelor paratiroide şi timusului,
-parenchimul ficatului şi pancreasului,
-epiteliul laringelui, al arborelui traheo-bronşic şi epiteliul alveolar,
-epiteliul vezicii urinare,
-epiteliul porţiunii inferioare a vaginei (la femeie),
-epiteliul uretrei prostatice, diafragmatice şi parţial al uretrei spongioase (la
bărbat).
Din punct de vedere ontogenetic tubul intestinal primitiv poate fi împărţit în:
intestin anterior, intestin mijlociu, intestin posterior.

II. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza tubului digestiv

Tractul gastrointestinal este alcătuit din ţesuturi specializate ale căror

celule se reînnoiesc în mod constant şi ori de câte ori este nevoie, inclusiv în caz de
injurii sau boli. Celulele stem gastrointestinale sunt situate în interiorul nişelor,
localizate la baza criptelor sau glandelor mucoasei intestinale. Producerea şi
menţinerea celulelor stem gastrointestinale are loc pe seama celulelor
mezenchimale subiacente, care reglează funcţia celulelor stem prin secreţie
paracrină de cytokine şi factori de creştere. Celulele stem gastrointestinale produc

461
 Embriologie umană

toate liniile celulare adulte specifice mucoasei gastrointestinale, constituind astfel

un important element reglator al funcţiei gastrointestinale. Numeroase studii din
literatura de specialitate demonstrează că, în condiţii normale de viaţă, atât la
şoareci cât şi la oameni, glandele gastrice şi criptele intestinale sunt structuri
monoclonale produse de un singur tip de celulă stem pluripotentă cu capacitate de
transdiferenţiere.
Calea de semnalizare Wnt participă la selecţia celulelor stem intestinale.
În procesul de formare a criptelor Lieberkűhn există: o alterarare fizică a relației
dintre epiteliul endodermal care căptuşeşte tubul intestinal și mezenchimul care
înveleşte epiteliul intestinal; un proces de selectare a unei celule stem care va
popula cripta Lieberkűhn. Celulele epiteliului intestinal în contact cu cantitate mare
de proteină de semnalizare Wnt intră în apoptoză (moarte celulară dirijată) şi prin
implozie dispar (se formează o nişă). Celulele epiteliului intestinal în contact cu o
cantitate scăzută de proteină de semnalizare Wnt încep procesul de diferenţiere.
Celulele epiteliului intestinal în contact cu cantitatea optimă de proteină de
semnalizare Wnt sunt sunt selecţionate şi se ancorează în nişă ca celule stem.

Regiune intervilozitară Criptă matură

în curs de dezvoltare

nivel redus de Wnt

(diferenţiere)
Morfogeneza
intestinului
nivel moderat de Wnt
(menţinerea
celulelor stem)

nivel ridicat de Wnt

(apoptoză)

Figura nr. 13. Selecţia celulelor stem intestinale.

Proliferarea celulară, diferenţierea şi evoluţia celulelor în mucoasa

gastrointestinală sunt reglate pe căi moleculare; există căi genetice şi factori
genetici care controlează dezvoltarea şi diferenţierea specifică a celulelor
epiteliului intestinal.
Specificarea segmentelor tubului digestiv este iniţiată de gene care codifică
factori de transcripţie şi care sunt exprimate în diferite regiuni ale intestinului
primitiv; gena SOX2 induce formarea esofagului şi stomacului, gena PDX1 induce
formarea duodenului, gena CDXC induce formarea intestinului gros şi a rectului.

462
 Embriologie umană

Tiparul iniţial este stabilizat prin interacţiuni reciproce între endodermul

care căptuşeşte tubul intestinal şi mezodermul ce înveleşte tubul intestinal.
Interacţiunea epitelio-mezenchimală este iniţiată de expresia genei sonic
hedgehog (SHH) la nivelul întregului tub intestinal.
SHH (sonic hedgehog) este o proteină care la om este codificată de gena
SHH. SHH rămâne importantă la adult deoarece controlează diviziunea celulară a
celulelor stem adulte și este implicat în dezvoltarea unor forme de cancer.
Proteina morfogenetică Shh, secretată de endodermul intestinului,
amplifică expresia în celulele mezodermului a unor gene (exemplu genele HOX)
care determină tipul de structură ce se va forma – stomac, duoden,intestin subţire,
colon, cloacă.
Proteinele Hox iniţiază activarea în cascadă a unor gene care induc
diferenţierea endodermului intestinal în structuri regionale specifice.
Transmiterea semnalelor între cele două ţesuturi reprezintă o interacţiune
epitelio-mezenchimală.
În ultimii ani s-au identificat un mare număr de gene, liganzii şi receptorii
lor, care se exprimă la nivelul tractului gastrointestinal prin celule epiteliale şi
mezenchimale, fiind implicate în mecanismele de reglare moleculară a proliferării
şi diferenţierii celulelor epiteliale ale mucoasei gastrointestinale.
Calea Wnt controlează soarta celulelor în timpul dezvoltării embrionare.
Proteinele Wnt reglează proliferarea şi diferenţierea celulară; de asemenea
persistă ca un factor cheie de reglare a auto-reînnoirii celulare la adult.
Dereglarea căii de semnalizare Wnt afectează evoluţia celulelor, adeziunea
şi migrarea celulară. Apariţia de mutaţii care dereglează cascada evenimentelor ce
alcătuiesc calea Wnt determină malignizarea.
Dezvoltarea organelor, inclusiv cele derivate din intestinul anterior
avansează de-a lungul unor stadii distincte, fiecare stadiu de dezvoltare fiind
coordonat de o serie de căi de semnalizare intercelulare.
Iniţial, primordiul organului se creează în interiorul materialului
embrionar. Apoi are loc proliferarea celulelor precursoare, diversificarea lor în
diferite tipuri celulare specifice (ţesut epitelial: esofagian, intestinal, pancreatic sau
pulmonar), diferenţierea şi păstrarea celulelor stem specifice organului în nişe
distincte.
La adult, aceste celulele stem formează noi precursori care în mod normal
se diferenţiază în acelaşi ţesut epitelial (esofagian, intestinal, pancreatic sau
pulmonar) urmând aceleaşi căi.
Blocarea moleculelor semnalizatoare ale căii Wnt inhibă atât formarea cât
şi proliferarea celulelor epiteliale şi secretorii ale mucoasei gastrointestinale.
Moleculele semnalizatoare ale căii Wnt constituie un factor de creştere cu
rol crucial pentru multe tipuri de celule stem.
Activitatea căii Wnt necesită un control riguros, pentru a asigura procesul

463
 Embriologie umană

normal de organogeneză. Dereglarea căii de semnalizare Wnt afectează evoluţia

celulelor, adeziunea şi migrarea celulară, având ca rezultat inducţia şi progresia
mai multor forme de cancer.
Specificarea diferitelor segmente ale tubului digestiv are loc în săptămâna
a 4-a, odată cu transformarea şanţului intestinal în tub intestinal.
Factorii de transcripţie Tcf-1, Tcf-2, Tcf-3 şi Tcf-4 aparţin familiei
proteinelor de legare ADN Tcf/LEF (T cell factor/Lymphocyte Enhancer Factor;
factor celular T/ factor limfocitar de creştere). Factorul Tcf-4 este intens exprimat
atât în perioada embrionară de formare a intestinului cât şi în epiteliul intestinului
subţire şi al colonului dar şi în carcinoamele colonului.
Factorul de transcriere Tcf-4 are un rol esenţial în stabilirea populaţiei
celulelor stem în interiorul nişei de la nivelul criptelor intestinale şi se crede că este
activat de către un semnal Wnt din celulele mezenchimului subiacent, care
formează nişa celulelor stem.
Genele homebox Cdx-1 şi Cdx-2 cu proteinele Cdx-1 şi Cdx-2 de
asemenea deţin un rol important în reglarea transcrierii celulelor stem ale
epiteliului intestinal.
Gene specifice regiunii intestinale, ca Cdx-1, Cdx-2 şi Tcf-4 definitivează
aspectul morfologic al regiunilor specializate ale epiteliului intestinal şi reglează
proliferarea şi diferenţierea celulelor stem.
Familia factorului β de transformare a creşterii TGF-β (Transforming
Growth Factor-β) este recunoscută ca inhibitor al proliferării celulelor epiteliului
gastrointestinal. Smad2 şi Smad4 sunt inactivate în mod frecvent în cazul
cancerului uman, ceea ce confirmă funcţia lor de gene supresoare ale tumorilor.
Reglarea evoluţiei celulelor stem şi modelarea criptelor gastrointestinale şi
a vilozităţilor intestinale sunt procese care au loc la nivel molecular.
Calea de semnalizare Notch reglează evoluţia celulelor epiteliale gastrice şi
intestinale precum şi diferenţierea a patru tipuri de celule epiteliale specializate ale
tractului gastrointestinal.
Creşterea nivelului proteinei Notch reglează în sens descendent transcripţia
genei mathe1.
Genele sonic hedgehog (SHH) codifică o proteină semnalizatoare implicată
în morfogeneză, care deţine un rol important în dezvoltarea tubului intestinal şi în
formarea glandelor gastrice. Genele sonic hedgehog favorizează diferenţierea
celulelor glandelor gastrice dar diminuă atât proliferarea precursorilor celulari cât
şi proliferarea celulelor glandulare.
Factorii de creştere epidermală EGF (Epidermal Growth Factor), IGF-I şi
IGF-II sunt peptide care nu se găsesc în formulele comerciale ale laptelui artificial
dar sunt prezente în laptele secretat de glandele mamare la om şi la majoritatea
mamiferelor. Aceşti factori de creştere deţin un rol important în dezvoltarea şi
maturizarea funcţională a tubului digestiv.

464
 Embriologie umană

Moleculele cunoscute ca factor beta transformator de creştere - TGF-β

(Transforming Growth Factor-β) în general opresc multiplicarea celulelor dar în
anumite condiţii promovează procesul de creştere celulară. TGF-β utilizează
multiple căi de semnalizare prin care transmite instrucţiuni la nucleul celulei.
Factorul de creştere epidermală - EFG modulează funcţia de transport la
nivelul membranei microvililor în perioada de dezvoltare postnatală a intestinului,
prin stimularea procesului de creştere celulară la nivelul mucoasei intestinale şi
inducerea proceselor specifice de transport transmembranar
Factorii de creştere insulin - like IGF (Insuline-like Growth Factor) sunt
peptide cu un intens efect mitotic asupra celulelor epiteliului intestinal, a căror
activitate este modulată de şase proteine specifice de legare IGFBPs – Intestinal
Growth Factor Binding Proteins). Acestea inhibă sau potenţează răspunsul
proliferativ la IGFs (Insuline-like Growth Factor) în funcţie de tipul celulei şi
caracteristicile mediului intern.
Primul factor de creştere insulin-like izolat a fost IGF-II. Concentraţia
acestui factor la nivelul duodenului în timpul vieţii fetale este de 5 ori mai mare
decât în perioada copilăriei.
Tubul digestiv constituie unul din cele mai frecvente sedii ale
carcinogenezei la adult, datorită continuei sale auto-reînnoiri şi ca urmare a marelui
număr de diviziuni mitotice care au loc zilnic în acest ţesut.

II. 2. Morfogeneza intestinului anterior

La embrionul uman în vȃrstă de 24 zile i.u. se observă apariţia epiteliului

mucoasei tubului digestiv pe seama endodermului tavanului sacului vitelin.
Extremităţile tubului digestiv se termină în „fund de sac” fiind închise de
membrana buco-faringiană la extremitatea cefalică şi membrana cloacală la
extremitatea caudală.
Iniţial tubul intestinal este dispus longitudinal, între membranele didermice
(ecto-endodermală) oro-faringiană şi cloacală.
La sfârşitul săptămânii a 4-a şi începutul săptămânii a 5-a de dezvoltare
embrionul suferă o curbare transversală pasivă, ca urmare a involuţiei sacului
vitelin şi dezvoltării rapide a somitelor, endodermul embrionar definitiv al
tavanului sacului vitelin este încorporat în interiorul embrionului, se adânceşte şi
devine şanţ intestinal.
Concomitent, plicile laterale ale corpului (cresc ventral şi medial,
contribuind la transformarea şanţului intestinal în tub intestinal, curbarea
transversală a embrionului şi constituirea pereţilor corpului.
Involuţia sacului vitelin determină curbarea embrionului în sens
transversal, cu deplasarea membranei buco-faringiene în poziţie ventrală în
profunzimea gurii primitive, pe care o separă de intestinul anterior. La sfârşitul

465
 Embriologie umană

săptămânii a 4-a i.u. are loc resorbţia membranei buco-faringiene încât gura
primitivă comunică cu segmentul cefalic al intestinul anterior.
Din intestinul anterior (cefalic) se formează:
-faringele cu pungile faringiene,
-mugurele respirator (traheo-bronşic) din care se dezvoltă căile respiratorii
inferioare şi plămânul,
- esofagul,
- stomacul,
- prima parte a duodenului cu mugurele hepato-cistic şi mugurii pancreatici
ventral şi dorsal.
Vascularizaţia arterială a tubului intestinal anterior situat subdiafragmatic
este asigurată de ramurile trunchiul celiac.

II. 3. Morfogeneza intestinului mijlociu

Intestinul mijlociu se deschide iniţial în sacul vitelin pe seama căruia s-a

format.
În săptămâna a 5-a i.u. intestinul creşte accentuat în lungime şi se curbează
imediat după pilor alcătuind ansa duodenală primară.
Prin alungirea intestinului caudal de ansa duodenală primară se formează o
ansă mare denumită ansa ombilicală.

Fotografia nr. 7. Embrion uman. Vârsta dezvoltării 7 ½ săptămâni i.u. Herniera fiziologică
a anselor intestinale.

466
 Embriologie umană

Vârful ansei ombilicale, situat în dreptul ombilicului, prezintă inserţia

canalului vitelin. Ansa ombilicală prezintă un vârf (canalul vitelin) şi două
segmente:
-din segmentul previtelin (descendent) se formează restul duodenului,
jejunul, ileonul,
-din segmentul postvitelin (ascendent) iau naştere cecul, apendicele
vermiform, colonul ascendent şi 2/3 dreapte a colonului transvers.
Ansa ombilicală se dezvoltă în cinci etape:
-alungire,
-herniere în celomul cordonului ombilical (săptămâna 7 i.u.),
-reintegrare (săptămâna 10 i.u.),
-rotaţie 270° ante-orar,
-coalescenţă.
În axul ansei ombilicale se observă artera vitelină dreaptă (artera
omfalomezenterică dreaptă) din care se formează artera mezenerică superioară,
care asigură vascularizaţia segmentelor ce se dezvoltă din ansa ombilicală
(intestinul mijlociu).
În luna a 3-a i.u. - ca urmare a involuţiei sacului vitelin, intestinul mijlociu
prezintă doar o comunicare îngustă cu canalul vitelin

II. 4. Morfogeneza intestinului posterior

Intestinul posterior continuă intestinul mijlociu.

Din intestinul posterior iau naştere: 1/3 stângă a colonului transvers,
unghiul splenic, colonul descendent, colonul sigmoid, rectul şi porţiunea superioară
a canalului anal.
Colonul descendent se ataşează peretelui abdominal posterior prin fascia
de coalescenţă Toldt II, devenind extraperitoneal, cu excepţia segmentului cuprins
între marginea medială a muşchiului psoas şi vertebra sacrată 3, zonă
corespunzătoare mezoului colonului sigmoid/mezosigmoid, încât colonul este
situat intraperitoneal; şi prin mezoul său are o oarecare mobilitate.
Vascularizaţia intestinului posterior este asigurată de ramurile arterei
mezenterice inferioare.
Rectul derivă din cloacă, pe care septul uro-rectal o împarte în sinus uro-
genital (anterior) şi rect (posterior).
În jurul membranei anale mezodermul înconjurător se dezvoltă, alcătuind
un relief numit proctodeum, în profunzimea căruia se situează membrana anală.
Ultima parte a canalului anal se formează din proctodeum.
În săptămâna a 7-a i.u. septul uro-rectal Tourneaux împarte cloaca şi
membrana cloacală într-o zonă ventrală care va forma sinusul uro-genital şi una
dorsală, corespunzătoare canalului ano-rectal.

467
 Embriologie umană

În săptămâna a 8-a septul Tourneaux ia contact cu membrana cloacală pe

care o împarte într-o porţiune anterioară ce devine membrana uro-genitală şi o
porţiune posterioară ce devine membrana anală.
Porţiunea inferioară a canalului anal (dezvoltată din proctodeum, tapetată
cu epiteliu pavimentos pluristratificat) se continuă cu porţiunea superioară a
canalului anal (derivată din ultima parte a intestinului posterior, căptuşită cu
epiteliu tip digestiv).
Prin resorbţia membranei anale limita dintre cele două porţiuni rămâne
marcată de „linea pectinata”.

II. 5. Morfogeneza peritoneului

Dezvoltarea peritoneului are loc odată cu dezvoltarea tubului digestiv

subdiafragmatic. Peritoneul reprezintă o membrană seroasă continuă care
căptuşeşte pereţii cavităţii abdominale şi se răsfrânge pentru a înveli total sau
parţial viscerele abdomino-pelvine din cavitatea abdominală.
Peritoneul prezintă două foiţe:
-o foiţă parietală ce căptuşeşte pereţii cavităţii abdominale,
-o foiţă viscerală ce înveleşte viscerele cavităţii abdominale.
Unele viscere sunt acoperite total de foiţa viscerală fiind organe
intraperitoneale (ovarul), altele se află între peritoneu şi pereţii abdomenului
constituind organe retroperitoneale (rinichii).
Peritoneul în dezvoltarea sa realizează plici peritoneale care leagă între ele
viscerele sau solidarizează viscerele de peretele abdominal:
-mezouri, care leagă un segment al tubului digestiv de peretele abdominal
(mezogastru, mezoduoden, mezoul colonului transvers, mezosigmoid),
-epiploane, leagă două viscere, cuprind între foiţele lor vase şi nervi
(epiplonul gastro-hepatic sau micul epiploon, epiplonul gastro-splenic, etc.),
-ligamente, leagă un organ de peretele abdominal (ligamentul rotund,
ligamentul falciform al ficatului, etc.).
Prin deplasarea mezourilor în timpul dezvoltării embrionare apar pungi
seroase numite burse (bursa omentală).
Alte formaţiuni ale peritoneului sunt reprezentate de fasciile de
coalescenţă, rezultate din alipirea a două foiţe peritoneale: una fiind foiţa unui
mezou primitiv iar cealaltă fiind foiţa parietală a peritoneului (fascia de coalescenţă
Treitz, Toldt I, etc.)
Iniţial tubul digestiv primitiv se află situat în plan medio-sagital. Datorită
reflectării foiţei splanhnopleurale de pe tubul digestiv pe pereţii trunchiului, tubul
intestinal prezintă un mezenter primitiv ventral şi un mezenter dorsal.

-Mezenterul primitiv ventral este amplasat în regiunea intestinului

anterior şi a rectului care ataşează aceste segmente ale tubului digestiv de peretele

468
 Embriologie umană

ventral al trunchiului. Mezenterul primitiv ventral se găseşte doar la nivelul

intestinului anterior şi în regiunea cloacală; ia numele segmentului digestiv căruia
îi corespunde.

-Mezenterul dorsal este situat pe toată lungimea tubului intestinal, pe care

îl ataşează de peretele posterior al trunchiului; ca şi mezenterul dorsal ia numele
segmentului digestiv căruia îi corespunde.

II. 5. 1. Mezenterul primitiv ventral

a. Mezogastrul ventral, prin care stomacul este ataşat de peretele ventral;

b. Mezoduodenul ventral, prin care duodenul este ataşat de peretele
ventral; corespunde ansei duodenale pe care o ataşează de peretele ventral
abdominal;
c. În dreptul esofagului şi stomacului mezenterul ventral este foarte lat
cuprinzând între foiţele sale o masă mezenchimală denumită septul transvers (din
care se va forma cea mai mare parte a diafragmei).
Între cele două foiţe ale mezenterului ventral se dezvoltă ficatul, care
împarte mezoul ventral în trei segmente:
-un segment ventral, care constituie ligamentul falciform al ficatului
(falx/latină = coasă), care solidarizează ficatul de peretele ventral abdominal;
-un segment mijlociu care înveleşte ficatul;
-un segment dorsal, epiplonul eso-gastro-duodeno-hepatic (omentul mic,
denumit şi micul epiploon) situat între esofagul abdominal, stomac, prima porţiune
a duodenului şi ficat.
Astfel, prin dezvoltarea ficatului între foiţele mezogastrului ventral, se
delimitează lifamentul falciform şi omentul mic.
Rotaţia stomacului 90° în sensul acelor de ceasornic determină apariţia
bursei omentale, situată înapoia stomacului.
Apariţia splinei în mezogastrul dorsal delimitează ligamentele gastro-
splenic şi reno-lienal.

II. 5. 2. Mezenterul dorsal

Mezenterul dorsal ataşează unele segmente ale tubului digestiv de peretele

posterior abdominal:
-a. mezogastrul dorsal (la nivelul stomacului),
-b. mezoduodenul (la nivelul duodenului),
-c. mezenterul primitiv (corespunzător ansei intestinale),
-d. mezoul colonului terminal (1/3 stângă colon transvers, colon
descendent, colon sigmoid).

469
 Embriologie umană

Ficatul Diafragmul Esofagul

ul

Ligamentul falciform Omentul mic

Colecistul
Stomacul
Cecul
Duodenul

Canalul vitelin
Colonul descendent

Alantoida

Membrana cloacală Rectul Anse jejuno- ileale

Figura nr. 14. Embrion uman săptămânile 7- 10 de viaţă intrauterină. Secţiune

mediosagitală. Mezogastrul ventral şi mezogastrul dorsal. (după Sadler T.W.).

II. 5. 2. 1. Dezvoltarea mezogastrului dorsal

Stomacul suferă o dublă rotaţie:

-de 90° în sens orar în jurul axului longitudinal, încât va avea o faţă
posterioară (dreaptă) şi una anterioară (stângă),
-o rotaţie în jurul axului antero-posterior (basculare) prin care: marea
curbură priveşte la stânga şi inferior iar curbura mică la dreapta şi superior.
Datorită rotaţiei stomacului 90° în sens orar se formează bursa omentală (cavitatea
mică peritoneală) ce se întinde înapoia stomacului spre stânga până la splină.
Datorită apariţiei splinei între foiţele mezogastrului dorsal, mezogastrul dorsal
formează epiplonul gastro-splenic şi ligamentul spleno-renal.
În partea dreaptă, bursa omentală comunică cu marea cavitate peritoneală
prin hiatusul Winslow.
Hiatusul Winslow este delimitat astfel: anterior, marginea dreaptă a
micului epiploon cu pediculul hepatic numită pars condensa a micului epiploon;
posterior, vena cavă inferioară; superior, lobul Spiegel al ficatului; inferior, prima
parte a duodenului.

470
 Embriologie umană

Bursa omentală prezintă următoarele portiuni:

-o porţiune principală situată înapoia stomacului,
-o prelungire dreaptă sau vestibul, înapoia micului epiploon, delimitată
superior de faţa inferioară a ficatului şi inferior de curbura mică a stomacului,
-o prelungire stângă, ce se întinde până la splină şi este cuprinsă între
epiplonul gastro-splenic (anterior) şi epiplonul pancreatico-splenic (posterior),
-o prelungire superioară până la diafragm,
-o prelungire inferioară prezentă numai la făt, între cele două foiţe ale
marelui epiploon; datorită coalescenţei celor două lame această prelungire dispare
iar prin coalescenţa foiţelor se formează marele epiploon.

II. 5. 2. 2. Dezvoltarea Mezoduodenului

Mezoduodenul dorsal suferă o rotaţie de la stânga la dreapta; foiţa stângă a

peritoneului visceral ce înveleşte duodenul devine anterioară iar foiţa dreaptă
devine posterioară şi se alipeşte peritoneului parietal formând fascia de coalescenţă
retro-duodeno-pancreatică Treitz.
Foiţa anterioară situată deasupra colonului transvers şi cele două foiţe ale
mezocolonului transvers se alipesc marelui epiploon formând fascia preduodeno-
pancreatică supramezocolică Fredet.
Foiţa situată sub colonul transvers şi cele două foiţe ale mezocolonului
transvers se alipesc de porţiunea superioară a mezoului colonului ascendent
formând fascia preduodeno-pancreatică submezocolică Fredet.

II. 5. 2. 3. Dezvoltarea mezenterului primitiv

Mezoul dorsal al intestinului subţire, denumit mezenter, capătă rădăcina

terţiară la finele lunii a 5-a i.u., după fixarea colonului ascendent şi a cecului.

II. 5. 2. 4. Dezvoltarea mezoului colonului terminal

Mezocolonul corespunzător colonului ascendent se alipeşte peritoneului

parietal şi formează fascia de coalescenţă Toldt I (mezocolică dreaptă). Colonul
transvers rămâne mobil prin mezocolonul transvers. Mezocolonul corespunzător
colonului descendent se alipeşte peritoneului parietal şi formează fascia de
coalescenţã Toldt II (mezocolică stângă).
Colonul sigmoid rămâne mobil prin mezocolonul sigmoid.

II. 6. Malformaţii congenitale ale tubului digestiv

II. 6. 1. Malformaţii congenitale ale intestinului anterior

471
 Embriologie umană

Diverticul esofagian - poate avea diverse mărimi; se însoţeşte de halenă

fetidă şi infecţii recurente (prin stagnarea resturilor alimentare şi a microbilor în
diverticul).
Stenozele esofagiene - se prezintă ca variante de atrezie esofagiană sau
prezenţa de ţesut de tip respirator, cartilaginos, etc. în treimea distală a peretelui
esofagian.
Fistula traheo-esofagiană - reprezintă comunicarea anormală între lumenul
traheei şi al esofagului; incidenţa variază între 1/3000 ‒ 1/4000 nou-născuţi vii.
Duplicaţii esofagiene - reprezintă 10 – 15% din totalul duplicaţiilor
intestinale; sunt rezultatul recanalizării defectuoase a tubului digestiv cefalic, prin
deficit de apoptoză.
Hernia hiatală - constă în prezenţa a cel puţin 15% din stomac în torace; se
poate datora unui esofag scurt sau hernierii stomacului prin hiatusul diafragmatic
esofagian, în condiţiile unui hiatus de dimensiuni anormal de mari.
Inversiunea stomacului - situarea stomacului în etajul supramezocolic
stâng, în cazul inversiunii generale a viscerelor (situs inversus).
Stomacul ectopic - situat în torace, cu cardia plasată în mediastinul
posterior se asociază cu un esofag scurt. Stomacul ectopic toracic se deosebeşte net
de hernia gastrică sau peritoneală a stomacului prin hiatusul esofagian
diafragmatic, care se întâlneşte adult, prin existenţa unui esofag cudat, de lungime
normală.
Stomacul bilocular - se formează ca urmare a dezvoltării inegale a tunicii
musculare circulare la nivelul stomacului.
Stenoza hipertrofică congenitală de pilor - este datorată dezvoltării în
exces a tunicii musculare la nivelul sfincterului piloric. Se manifestă în medie la 3
– 5 luni după naştere, prin vărsături postprandiale „în jet”, care depăşesc cantitativ
ultimul prânz (stenoza din regiunea pilorică împiedică evacuarea ritmică, normală,
a stomacului).

II. 6. 2. Malformaţii congenitale ale intestinului mijlociu

Atrezia intestinală - constă în lipsa tunelizării tubului intestinal, prin

deficienţa procesului de apoptoză; se însoţeşte de vărsături şi ocluzie intestinală.
Atrezia duodenală - prin obliterarea completă a segmentelor descendent şi
orizontal, caudal de orificiul de vărsare al canalului coledoc. Se manifestă prin
vărsături, imediat după naştere, înainte ca nou-născutul să ingere lichide. Se
asociază frecvent cu alte malformaţii congenitale.
Stenoza duodenală - mai frecvent întâlnită în segmentele orizontal şi
ascendent ale duodenului, ia naştere prin recanalizarea incompletă a tubului
digestiv. Segmentul situat cranial de zona stenozată se dilată; malformaţia se
însoţeşte de vărsături bilioase.

472
 Embriologie umană

Figura nr. 15. Atrezie intestinală (după Poirier J.).

Figura nr. 16. Atrezie intestinală (după Poirier J.).

Malrotaţia intestinului - este determinată de limitarea rotaţiei ansei ansei

ombilicale la 180° sau chiar 90° având drept consecinţă:
-fixarea anormală a cecului la dreapta duodenului, prin fibrele Ledd, care
comprimă duodenul determinând ocluzie intestinală;
-fixarea intestinului mijlociu printr-un singur punct de coalescenţă cu
peretele abdominal posterior şi existenţa unui mezenter comun care permite
volvulus intestinal şi ocluzie intestinală secundară.
II. 6. 3. Malformaţii congenitale ale intestinului posterior
Megacolonul aganglionar congenital, maladia Hirschprung - se
caracterizează prin existenţa unui segment al colonului lipsit de plexul nervos
mienteric şi de mişcări peristaltice; segmentul supraiacent apare dilatat
(megadolicocolon) prin acumularea conţinutului intestinal care nu poate fi deplasat
în absenţa undelor peristaltice. Absenţa plexului mienteric este consecinţa absenţei
sau întârzierii migrării celulelor crestei neurale.

Agenezia anală - constă în absenţa anusului, datorată lipsei de formare a

fosetei anale, din care - în condiţii normale - se dezvoltă treimea distală a canalului
anal.

473
 Embriologie umană

A. B.
Figura nr. 17. A. Aspect normal al canalului ano-rectal. B. Imperforaţie anală.

Atrezia rectală - constă în lipsa rectului, prezintă un segment rectal atretic

interpus între ampula rectală şi canalul anal.
Imperforaţia anală - este consecinţa persistenţei membranei anale, care
acoperă total sau parţial orificiul anal. Imperforaţia anală poate fi însoţită de
anomalii în septarea cloacăi, care conduc la: fistulă recto-uterină (la femei), fistulă
recto-vezicală (la bărbat), fistulă recto-perineală.

III. MORFOGENEZA GLANDELOR ANEXE TUBULUI DIGESTIV

III. 1. Morfogeneza ficatului şi vezicii biliare

III. 1. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza ficatului

Studii recente au aratat că toate celulele endodermului intestinului anterior

au capacitatea de a exprima gene hepatice specifice şi de a se diferenţia constituind
ţesut hepatic. Expresia acestor gene este blocată de către factori inhibitori produşi
de ţesuturile învecinate precum notocordul, mezodermul septului transvers,
ectodermul.
Hepatocitele embrionare provin din celule endodermale care în absenţa
inducţiei de către celulele mezodermale ale septului transvers se transformă în
celule hepatice.
Această transformare a celulelor endodermului intestinal în celule hepatice
se face sub influenţa a doi factori inductori:
-factorul de creştere al fibroblaştilor FGF2 (fibroblast growth factor FGF2)
secretat de către mezodermul cardiac;

474
 Embriologie umană

-proteinele morfogenetice osoase (bone morphogenic proteine BMP)

secretate de celulele mezodermale ale septului transvers.
Mezodermul cardiac induce la nivelul endodermului intestinal, în regiunea
viitorului mugure hepatic, expresia genelor hepatice specifice, prin inhibarea
factorului inhibitor al acestor gene.
Stimularea dezvoltării hepatice are loc prin secreţia proteinelor
morfogenetice osoase MBP care cresc competenţa viitorului endoderm hepatic de a
răspunde la acţiunea factorul de creştere al fibroblaştilor FGF2.

III. 1. 2. Morfodiferenţierea ficatului şi vezicii biliare

Ficatul, organ glandular cu dublă funcţie, de secreţie internă şi secreţie

externă este cel mai voluminos dintre viscere; în luna a 3-a i.u. ficatul fetal atinge
dezvoltarea maximă, reprezintă 10% din volumul corpului; după naştere, la copil
reprezintă 1/20 din greutatea corporală iar la adult 1/50, cȃntărind între 1450 şi
1750 grame la omul viu, greutatea specifică medie 1056g. Volumul ficatului este
de circa 1490 cm3 – 1760 cm3.
Ficatul este vizibil în stadiul 10 Carnegie ( în jurul zilei 28 i.u.) sub forma
unei îngroşări epiteliale endodermice (creasta hepato-cistică) care se formează pe
faţa exterioară a peretelui ventral al intestinului anterior, sub mugurele cardiac.
Dezvoltarea ficatului nu corespunde unei simple înmuguriri a celulelor
hepatice în septul transvers. Există interacţiuni între mezoderm şi celulele
epiteliului endodermic însoţite de proliferarea ţesutului mezenchimatos şi a
cordoanelor celulare hepatice care penetrează la rȃndul lor în mezenchim. Această
zonă corespunde confluenţei marilor vase sangvine care în drumul lor spre cordul
embrionar străbat ficatul. Apare astfel o reţea anastomotică sangvină, reţea cu care
mugurele hepatic intră în contact intim.
Partea cranială a mugurelui hepatic contribuie la formarea ficatului
propriu-zis. Partea mijlocie a mugurelui hepatic formează vezica biliară şi canalul
cistic. Partea caudală a mugurelui hepatic participă la formarea pancreasului.
În săptămâna a 3-a i.u. din podeaua primei părţi a duodenului apare
mugurele hepato-cistic care ulterior se divide în forma literei Y, cu următoarele
ramuri:
-un ram superior care devine mugurele hepatic ce creşte cranial şi pătrunde
în septul transvers,
-un ram caudal, viitor colecist,
-ramura comună, viitor canal coledoc.
În stadiul 11 Carnegie (ziua 28) din porţiunea hepatică caudală se dezvoltă
diverticulul biliar care penetrează septul transvers.
În stadiul 13 Carnegie (ziua 32 ) mugurele hepatic proliferează formând
cordoane epiteliale iniţial pline, care devin lobi hepatici; celulele hepatice

475
 Embriologie umană

embrionare din mugurele hepatic formeaza travee şi cordoane care se

anastomozează alcătuind o reţea cu ochiuri largi ce pătrund în patul vascular din
interiorul septului transvers format între cele două vene viteline şi vena ombilicală.

Esofag
Mugure pancreatic dorsal
Stomac
Mugurele hepatic Canalul hepatic

Colecist
Pancreas
Mugure pancreatic ventral Canal cistic

Figura nr. 18. Dezvoltarea ficatului şi a pancreasului.

Venele viteline în drumul lor spre sinusul venos sunt înglobate în lobii
hepatici pe care îi fărâmiţează în lobuli şi dau naştere sinusoidelor hepatice.
Capilarele sinusoide aduc mezenchim din care se dezvoltă celulele Kupffer
şi sistemul reticulohistiocitar.
Lobulii sunt centraţi de câte o venă centrolobulară, ce reprezintă originea
venei hepatice şi sunt înconjuraţi de ramuri terminale ale venei Porte.
Capilarele sinusoide stabilesc legătura între sângele de aport portal (V.
Portă) şi sângele de drenaj hepatic (V. Hepatică).
Vascularizaţia bogată asigură creşterea accelerată a ficatului.
Mecanismul formator de noi lobuli constă în bifurcarea venei
centrolobulare astfel că lobulii în diviziune posedă două vene centrolobulare; la
naştere ficatul conţine cca 500 000 lobuli.
Ficatul apare initial sub forma unui organ spongios, iar imaginea sa
structurală este cea a unui organ reticular format din cordoane de celule hepatice
limitate de vase sangvine neregulate.
Mezenchimul diferenţiat formează împreună cu vasele sanguine şi canalele
biliare structura tipică a spaţiilor porte Kiernan.
La începutul ontogenezei cei doi lobi hepatici sunt aproape egali, dar după
luna a II a i.u. datorită unor factori circulatori intrinseci lobul drept devine mai
mare şi ficatul capătă aspect asimetric.

476
 Embriologie umană

Modele histologice complexe asociază parechimul şi sinusoidele cu

formarea de lame hepatice plecȃnd de la travee de hepatocite şi formarea de
sinusoide plecȃnd de la capilare dilatate. Lamele hepatice au o grosime de 5 ‒ 7
celule. Această arhitectură poate persista mulţi ani după naştere.
Toate căile biliare intrahepatice sunt formate plecȃnd de la lame hepatice.
Ele formează o reţea de canalicule biliare între hepatocite, care confluează în final
în canalul hepatic comun, la exteriorul ficatului. Acesta din urmă se va uni cu
canalul cistic pentru a forma canalul coledoc.
În luna a 2-a de viaţă intrauterină schiţele vezicii biliare şi ale canalului
cistic sunt clar delimitate de rudimentul hepatic.
Canaliculele biliare intrahepatice apar în săptămȃna a 8-a i.u.
În luna a 3-a i.u. ficatul fetal atinge dezvoltarea maximă, reprezintă 10%
din volumul corpului.
Bila primară se secretă la vârsta de 12 săptămâni i.u. iar pigmenţii biliari
începând cu săptămânile 13 ‒ 16 i.u., bila definitivă fiind elaborată din luna a 5-a
i.u.
În luna a 3-a i.u. apar tunicile veziculei biliare iar în luna a 4-a i.u. glandele
şi plica spirală.
La extremitatea caudală a canalului coledoc se diferenţiază sfincterul
ampulei hepato-pancreatice (Oddi) la vârsta de 7 săptămâni i.u.
Lobulul hepatic este considerat unitatea histologică clasică a ficatului.
Lobulul hepatic este constituit din hepatocite, sinusoide şi o venă centrolobulară.
Imaginea unei secţiuni a lobului hepatic arată ramuri ale venei porte şi
arterei hepatice care distribuie sânge în sinusoidele hepatice şi bila care parcurge
canaliculii biliari constituiţi între două hepatocite adiacente pentru a întâlni
canalele biliare din spaţiul port.
Lobulul hepatic clasic este înconjurat de o placă limitantă. Sȃngele curge
de la periferie şi traversează sinusoidele spre vena centrolobulară. Bila curge în
direcţie opusă. În traveele hepatice se distinge un pol vascular (limitat de
sinusoide) şi un pol biliar (între două hepatocite).
La frontiera dintre sinus şi hepatocite există în mod cert un număr de celule
specializate. Etanşeitatea canaliculilor biliari dintre două hepatocite este asigurată
graţie unor joncţiuni seriate. Structura şi funcţiile hepatocitelor diferă în funcţie de
localizarea lor în lobulul hepatic.
Ficatul devine funcţional foarte timpuriu, avȃnd un rol important în
manifestările metabolice embrionare. La nivelul ficatului se realizează sinteza
proteinelor: protrombina, fibrinogen, serualbumine şi globuline serice.
Ficatul are un rol important în hematopoieza. În lunile 2 ‒ 7 i.u. ficatul,
prin intermediul materialului mezenchimal pe care-l conţine, devine centru
eritroformator; proprietatea hematoformatoare se poate relua şi după naştere.
Vascularizaţia ficatului este diferită faţă de cea a altor organe, provine din
două surse:

477
 Embriologie umană

-pe de o parte artera hepatică, ram din trunchiul celiac, care aduce la ficat
sȃnge oxigenat;
-pe de altă parte sȃnge venos de la organele abdominale, bogat în substanţe
nutritive, prin sistemul port.
25% din sȃngele ce perfuzează ficatul este arterial şi 75% venos .
Sȃngele părăseşte ficatul prin venele suprahepatice care se deschid în vena
cavă superioară. La om fluxul sangvin hepatic este de 1,5 l/min.
Trunchiul arterial vitelin trece prin grosimea lamei splanhnice spre
vezicula ombilicală, unde se ramifică în aria vasculară formând o reţea de capilare
situate profund. Artera vitelină stângă se atrofiază şi dispare. După atrofierea
veziculei ombilicale artera vitelină dreaptă ia parte la formarea arterei mezenterice
superioare.
Din reţeaua venoasă superficială a ariei vasculare viteline, care este o
continuare a reţelei profunde arteriale, iau naştere venele viteline care străbat septul
transvers şi ficatul, pentru a se vărsa în sinusul venos.
Vena vitelină stângă dispare în segmentul suprahepatic şi prehepatic,
persistă doar un mic segment ce ia parte la formarea venei porte. Pe măsură ce
ficatul evoluează, vena vitelină dreaptă se păstrează parţial în segmentul prehepatic
şi în totalitate în segmentul suprahepatic.
Sângele hepatic este drenat numai prin segmentul suprahepatic al venei
viteline drepte, vena hepatică comună - ce va deveni segmentul hepatic al venei
cave inferioare.
Segmentele periferice ale venelor viteline după naştere vor forma
ligamentele ombilicale laterale.
Segmentul arterei ombilicale de la origine şi până la mugurele arterei iliace
externe devine arteră iliacă comună, iar de la acest nivel arteră hipogastrică.
La naştere, când circulaţia placentară se întrerupe, segmentul arterelor
ombilicale (dreaptă şi stângă) cuprins între ombilic şi vezica urinară degenerează
formând ligament ombilical medial (drept şi stâng).

III. 1. 3. Malformaţii congenitale ale ficatului, vezicii biliare şi căilor biliare

Deşi relativ rare, anomaliile şi malformaţiile congenitale ale ficatului şi

căilor biliare pot determina patologii severe, uneori incompatibile cu viaţa.

III. 1. 3. 1. Malformaţii congenitale ale ficatului

III. 1. 3. 1. a. Anomaliile numerice

Agenezia ficatului - malformaţie congenitală gravă, incompatibilă cu viaţa.

Atrofia unui lob hepatic (deficit de dezvoltare), ficatul multilobat.

478
 Embriologie umană

Appendix fibrosa hepatis - constituie o variantă anatomică. O extensie a

lobului stâng hepatic acoperă splina şi se inseră pe peretele posterior şi diafragm.
Poate include canalul cistic şi lobi hepatici.

III. 1. 3. 1. b. Anomaliile hepatice de sediu

Ficatul ectopic - întregul organ, unul sau mai mulţi lobi hepatici pot fi
situaţi în torace, ca urmare a lipsei de dezvoltare a diafragmei.
Ficatul situat sub rebordul costal stâng - se observă în cazurile de
transpoziţie viscerală totală; se asociază cu poziţia anormală a splinei, care este
situată sub rebordul costal drept.

III. 1. 3. 1. c. Malformaţii hepatice congenitale cu transmitere ereditară

Ficatul polichistic congenital - se transmite autozomal recesiv, este asociat

frecvent cu hioplazia renală sau cu rinichiul polichistic congenital.

III. 1. 3. 2. Variante anatomice şi malformaţii congenitale ale vezicii biliare

III. 1. 3. 2. a. Anomaliile numerice - sunt foarte rar întâlnite; se asociază frecvent

cu alte anomalii.

Atrezia căilor biliare - malformaţie congenitală gravă, ce se manifestă

imediat după naştere, prin apariţia unui icter progresiv.
Agenezia veziculei biliare - incidenţa este de 0,003% , se defineşte prin
absenţa veziculei biliare care poate fi totală sau poate persista ca rudiment situat pe
flancul drept al căii biliare principale; uneori vezicula biliară este înlocuită de un
cordon fibros. Ca malformaţie congenitală izolată, nu se manifestă clinic, căile
biliare devenind un adevărat rezervor pentru secreţia biliară. Agenezia veziculei
biliare asociată cu atrezia căilor biliare constituie o malformaţie congenitală gravă,
care determină decesul în primele 12 – 18 luni după naştere.
Duplicaţia veziculei biliare - este foarte rară, incidenţa fiind 0,002%;
definitorie este prezenţa a două canale cistice care drenează, fiecare, una dintre cele
două vezicule biliare, în canalul coledoc.
Triplicaţia veziculei biliare - anomalia se datorează unei imperfecte
cavitaţii a mugurelui vezicular. Veziculele prezintă dezvoltare inegală şi o structură
imperfectă a tunicii musculare fiind deci stazice şi litogenice.

III. 1. 3. 2 b. Anomalii de mărime

Vezicula rudimentară - este o veziculă biliară în miniatură dar cu aspect

479
 Embriologie umană

perfect normal în ceea ce priveşte structura peretelui diferenţiindu-se astfel de

vezicula scleroatrofică. Nu depăşeşte în dimensiuni 1,5 – 2 cm lungime.
Vezicula gigantă - trebuie deosebită de macroveziculele gigante secundare
unor obstacole subaiacente, anomalia citată se caracterizează prin prezenţă unui
aparat diverticular de dimensiuni foarte mari, fundul ei ajungȃnd uneori până la
nivelul pelvisului.

III. 1. 3. 2. c. Anomalii de formă

Vezicula biliară segmentată - este determinată de o cavitaţie incompletă a

organului; se caracterizează prin existenţa unui singur canal cistic şi a unei irigaţii
arteriale unice, criteriu care o deosebeşte de vezicula biliară dublă şi de cea triplă.
Vezicula septată - septul sau septurile sunt reprezentate de îngroşări ale
peretului realizate pe seama tunicii mijlocii.
Diverticulul biliar - prezintă toate cele trei tunici la nivelul pungii
diverticulare; este o anomalie foarte rară, incidenţa 0,002%. diverticulul poate fi
sesil sau pediculat, situat inferior sau superior.
Vezicula biliară răsucită - este caracterizată prin aspectul spiralat sau
dublu volvulat organo-axial.

III. 1. 3. 2. d. Anomalii de poziţie

Localizarea anormală a vezicii biliare poate fi consecinţa unui dis-

sinergism între dezvoltarea mugurelui hepatic şi a canalului biliar.
Ectopiile adevărate sunt citate foarte rar şi apar atunci când mugurele biliar
se dezvoltă total independent de cel hepatic.
Ectopia vezicii biliare - diversele localizării ectopice prezintă importanţă
mai mult teoretică, fiind extrem de rară. Localizarea este de obicei: lombară, iliacă,
retroperitoneal pararenal drept.
Vezicula intrahepatică - este cea mai frecventă anomalie de poziţie ale
veziculei biliare; o situaţie parţială o constituie vezicula parţial intrahepatică.
Poziţia aceasta se asociază frecvent cu anomalii ale canalelor hepatice.
Vezicula biliară situată „la stânga” - nu trebuie confundată cu situaţia de
„situs inversus”. Canalul cistic poate fi scurt şi deschis pe faţa stângă a etajului
supramezocolic, sau poate înconjura canalul coledoc pentru a se deschide pe
marginea sa dreaptă (variantă de canal cistic „spiralat”).
Vezicula biliară în poziţie „transversală” - această anomalie determină
vărsarea separată a canalelor hepatice stâng şi drept ( nu se mai unesc).
Vezicula biliară în „interpoziţie pediculară” este o anomalie extrem de
rară - 0,001%. Poate fi situată la dreapta, la stânga sau central, în funcţie de
raporturile cu artera hepatică proprie şi canalul coledoc.

480
 Embriologie umană

Vezicula biliară în poziţie „posterioară” - se referă la porţiunea din spatele

şanţului sagital anterior drept.

III. 1. 3. 2. e. Variante de traiect şi deversare ale canalului coledoc

Ectopia căii biliare principale - este o anomalie rar întâlnită definită prin
traiect şi deversare cu totul anormale ale canalului coledoc. Ectopia rezultă din
dezvoltarea neconcordantă a fracţiunii biliare a mugurelui hepato-biliar încă din
primele stadii de dezvoltare.
Bifurcarea porţiunii terminale a canalului coledoc - imediat
supraduodenal; se varsă independent în duoden.
Deversarea înaltă (coledocul scurt) - se deschide la nivelul genunchiului
superior.
Deversarea joasă - deversarea se face la nivelul genunchiului inferior dar
şi la nivelul duodenului 3; se caracterizează prin păstrarea aparatului sfincterian.

III. 2. Morfogeneza Pancreasului

III. 2. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza pancreasului

Formarea mugurelui pancreatic dorsal este indusă de proteina Factorul 2 de

creştere a fibroblaştilor (Fibroblast Growth Factor 2 / FGF2) şi proteina numită
activină, membră a familiei Factorului β de transformare a fibroblaştilor
(transforming growth factor β TGF – β) sintetizate de celulele mezodermului axial
(notocordul) şi de către celulele endoteliului aortei dorsale.
Factorul 2 de creştere a fibroblaştilor FGF2 şi Factorului β de transformare
a fibroblaştilor TGF-β inhibă expresia proteinei morfogenetice sonic hedgehog
(SHH) la nivelul porţiunii caudale a intestinului anterior, în zona din care va lua
naştere mugurele pancreatic dorsal.
Formarea mugurelui pancreatic ventral este indusă de mezodermul
splanhnic.
PDX1 (pancreatic și duodenal homeobox 1), cunoscut şi ca factor
promotor al insulinei 1, este un factor de transcripţie necesar pentru dezvoltarea și
maturarea celulelor pancreatice β. Gena IPF1 (la om), PDX1 (la rozătoare) este
gena care codifică factorul promotor insulină 1.
Expresia genelor homeotice pereche PAX4 şi PAX6 specifică dezvoltarea
componentei endocrine a pancreasului, încât celulele în care sunt exprimate ambele
gene se transformă în celule β care vor secreta insulină, celule δ care vor secreta
somatostatină, celule γ care vor secreta polipeptid pancreatic.
Celulele în care se exprimă numai gena PAX6 devin celule α care vor
secreta glucagon.

481
 Embriologie umană

III. 2. 2. Morfodiferenţierea pancreasului

Pancreasul îşi are originea în toate cele trei foiţe embrionare:

-endoderm (dă naştere parenchimului pancreatic),
-ectoderm, (dă naştere parenchimului pancreatic),
-mezoderm (dă naştere stromei).
În săptămâna a 4-a i.u., la embrionul de 3 ‒ 4mm, se dezvoltă cei doi muguri
pancreatici. Mugurii pancreatici dorsal şi ventral iau naştere din endodermul
intestinului anterior (endodermul ce căptuşeşte podeaua primei părţi a viitorului
duoden).
Iniţial, la începutul săptămânii a 4-a există doi muguri pancreatici ventrali,
dintre care unul dispare repede, încȃt la formarea pancreasului participă:
-un mugure pancreatic ventral, care ia naştere din endodermul duodenului
I, împreună cu mugurele hepato-cistic şi apoi pătrunde în mezoduodenul ventral;
-un mugure pancreatic dorsal, care ia naştere din endodermul duodenului I
şi proemină între foiţele mezoduodenului dorsal.
Deoarece mugurii pancreatici sunt legati de duoden, căile biliare şi ficat,
pancreasul suferă modificări evolutive, atȃt datorită dezvoltării sale, cȃt şi
dezvoltării organelor amintite.
Mugurele pancreatic dorsal creşte mai rapid şi mai mult, în timp ce
mugurele ventral rămane mai mic.
Modificările pe care le suferă pancreasul în săptămȃna a 6-a i.u. sunt
urmarea următoarelor procese ce au loc concomitent:
-creşterea duodenului în lungime,
-formarea curburii duodenale,
-rotaţia stomacului 90° în sens orar în jurul axului vertical, urmată de
bascularea stomacului,
-rotaţia duodenului II, III, IV ca parte a ansei ombilicale, 270° în sens
anteorar în jurul unui ax vertical,
-deplasarea ficatului spre dreapta şi a splinei spre stȃnga.
În săptămâna a 6-a i.u. mugurele ventral trece înapoia duodenului.
Din mugurele ventral se formează partea inferioară a capului pancreasului,
procesul uncinat şi canalul Wirsung.
Din mugurele dorsal ia naştere partea superioară a capului pancreasului,
corpul şi coada pancreasului precum şi canalul Santorini; uneori cele două canale
se pot deschide separat.
În săptămȃna a 7-a i.u. cei doi muguri pancreatici fuzionează realizȃnd un
organ unic. Cele două canale individuale ale pancreasului ventral şi dorsal se
unesc, încât anatomia definitivă a canalelor pancreatice diferă de cea iniţială;
canalul pancreatic format pe seama canalului Wirsung preia canalul Santorini.
În săptamana a 8 - a i.u. ampula hepato-pancreatică proemină în duoden şi
formează papila mare duodenală.

482
 Embriologie umană

Structural, acinii pancreasului exocrin apar în luna a 3-a i.u. ca derivate

colaterale ale canalelor primitive. Acinii rămȃn conectaţi cu canalele pancreatice
mai largi prin mici canale secretorii.
Mugurii pancreatici sunt iniţial plini, apoi se tunelizează formând acini.
Pancreasul primitiv este format din celule epiteliale relativ nediferenţiate,
asemănător morfologic cu celule ductale pȃnă în săptămȃna a 9-a i.u.
Ţesutul mezenchimal al mezoduodenului în care creşte pancreasul dă
naştere unei capsule conjunctive subţiri din care pornesc septuri ce vor împărţi
glanda în lobi şi lobuli.
Există diferenţe între pancreasul embrionar şi adult, în ceea ce priveşte:
-morfologia,
-continutul enzimatic,
-capacitatea secretorie.
Timpuriu dezvoltate, celulele pancreasului conţin un reticul endoplasmatic rugos,
slab reprezentat şi nu există granule de zimogen. În evoluţie, apar granule care
cresc treptat în dimensiuni şi tind să ocupe majoritatea citoplasmei celulei,
inclusive regiunile latero-bazale.
În săptămȃna a 12-a i.u. la microscopul electronic pot fi identificate
granulele de zimogen, precum şi reticulul endoplasmatic rugos încă redus şi
aparatul Golgi.
În săptămȃna a 20-a i.u. a sunt vizibile granulele mari de zimogen ca şi la
adult.
Fiecare enzimă are un moment propriu de apariţie şi vor creşte în
concentraţie pe etape diferite. Tripsina este secretată în luna a 5-a i.u.
Diferenţierea pancreasului continuă şi după naştere interesȃnd atȃt volumul
granulelor de zimogen cȃt şi cantitatea de reticul endoplasmatic rugos.
Pancreasul endocrin suferă fenomene evolutive paralele cu componenta
exocrină, iar hormonii insulari preced apariţia granulelor secretorii în celulă.
La finele lunii a 3-a i.u. o serie de acini se separă de restul pancreasului
constituind insule Langerhans; insule distincte dar în etape diferite de dezvoltare,
sunt observate între săptămȃnile 12 ‒ 16 i.u.
Celulele insulinosecretante (beta) cresc continuu numeric cu vȃrsta, pe
cȃnd cele secretante de glucagon (alfa) cresc numeric în timpul vietii fetale şi
descresc la copil şi adult.
Majoritatea celulelor insulare se dezvoltă în coada pancreasului şi
pancreasul dorsal.
Insulele derivate din pancreasul ventral sunt mai bogate în celule
polipeptid secretante, în timp ce insulele provenite din mugurele pancreatic dorsal
sunt mai bogate în celule secretante de glucagon.
Pancreasul endocrin este constituit din cca 1 000 000 de acini care secretă
insulina începând cu lunile 4 ‒ 5 i.u.

483
 Embriologie umană

III. 2. 3. Malformaţii congenitale ale pancreasului

Pancreasul aberant - constă în insule de ţesut pancreatic situate mai

frecvent în diverticulul Meckel, uneori în pereţii stomacului, la nivelul intestinului
sau în raport cu splina.
Pancreasul accesor - are aspectul unei mase de ţesut pancreatic care se
dezvoltă în peretele duodenului.
Pancreasul inelar - se formează ca urmare a unui deficit de rotaţie a
mugurelui pancreatic ventral, care nu se deplasează, rămâne situat anterior de
duoden şi fuzionează cu mugurele pancreatic dorsal. Comprimarea duodenului de
către pancreasul inelar poate determina apariţia stenozei duodenale sau obstrucţia
completă a duodenului, în primele zile după naştere. Copiii de sex masculin
prezintă mai frecvent pancreas inelar.
Noduli şi vezicule pancreatice accesorii - iau naştere prin migrarea
anormală, concomitentă, a unuia dintre cei doi muguri pancreatici împreună cu
mugurele hepatic alcătuind împreună un nodul sau o veziculă pancreatică situate în
apropierea veziculei biliare.

484
 Embriologie umană

Ȋntrebări- MORFOGENEZA APARATULUI DIGESTIV

1. Derivatele intestinului anterior 5. Care din structuri devin

sunt următoarele, cu o excepţie retroperitoneale ca urmare a rotaţiei
a. splina intestinale şi a formării fasciilor de
b. esofag coalescenţă
c. ficat a. pancreas
d. pancreas b. stomacul
e. stomac c. colon ascendent
d. colon descendent
2. Mucoasa stomacului se dezvoltă e. colon transvers
din:
a. endoderm 6. Mezogastrul dorsal
b. mezoderm splanchnic a. formează ligamentele spleno- renal
c. mezoderm somatic şi gastro- splenic
d. creste neurale b. conţine splina care se dezvoltă
e. ectoderm între cele două foiţe ale sale
c. conţine ficatul care se dezvoltă
3. Stomacul între cele două foiţe ale sale
a. se roteşte cu 90° în sensul acelor d. formează omentul mic
de ceasornic, în jurul unui ax e. formează omentul mare
longitudinal
b. marginea sa anterioară creşte mai 7. Care segmente ale tubului digestiv
repede decât cea posterioară prezintă o vascularizaţie dublă
c. prin rotaţia sa participă la formarea a. duoden
bursei omentale b. ileonul
d. se dezvoltă din intestinul mijlociu c. colon ascendent
e. devine organ retroperitoneal d. colon transvers
e. canal anal
4. Ansa ombilicală
a. conţine în ax artera mezenterică 8. Rotaţia ansei ombilicale
inferioară a. este de 270° în sens învers acelor
b. prezintă diverticulul cecal pe de ceasornic
braţul său distal b. are loc în jurul trunchiului celiac
c. creşte rapid şi la 10 săptămâni c. interesează numai jejunul şi
herniază în cordonul ombilical ileonul
d. se formează prin alungirea rapidă a d. are loc înainte de alungirea ansei
intestinului mijlociu e. are loc la nivelul cordonului
e. este conectată cu sacul vitelin prin ombilical
ductul vitelin

485
 Embriologie umană

Anexă- MORFOGENEZA APARATULUI DIGESTIV

Limba
Mugurele
dentar
Epiteliul
bucal
Organul de
smalţ

Pulpa Mandibula
dentară

Cartilajul
Meckel Muşchii

Lama nr. 1. Stadiul de cupă dentară, săptămâna a 8-a de gestaţie ObX10.

Mugure
dentar

Epiteliul
bucal
Organul
de smalţ

Pulpa
dentară Mandibula

Lama nr. 2. Stadiul de cupă dentară, săptămâna a 8-a de gestaţie ObX20.

486
 Embriologie umană

Anse intestinale Cordon ombilical Perete abdominal

herniate
Lama nr. 3. Secţiune transversală prin abdomen şoarece A2G. Anse intestinale herniate în
cordonul ombilical. Coloraţie Hematoxilină- Eozină. Ob. X 40

487
 Embriologie umană

Măduva spinării Corp vertebral Anse intestinale herniate

Plămân Ficat

Lama nr. 4. Secţiune transversală prin abdomen embrion uman. Săptămâna 11 i.u. Ficatul
ocupă mare parte din cavitatea abdominala. Hernierea fiziologică a anselor intestinale.
Coloraţie Hematoxilină–Eozină. Obiectiv X 30.

488
 Embriologie umană

Bibliografie:

1. Aly Fatima, Salivary glands Embryology, PathologyOutlines.com, Inc.

2010
2. Andronescu A., Anatomia dezvoltării omului, Ed. Med. Bucureşti, 1987
3. Anghelescu V., Embriologie normală şi patologică, Ed. Academiei,
Bucureşti,1983
4. Brachet J., Alexandre H., Introduction to Molecular Embryology,
Heidelberg Science Library, 2nd edition, 2014
5. Chircor Lidia, Dina Constantin, Variante anatomice şi malformaţii
congenitale Editura Paco Bucureşti, 2007
6. Chircor Lidia, Surdu Loredana, Compendiu de Embriologie, Editura Ex
Ponto, 2012
7. Chircor Lidia, Surdu Loredana, Embriologie umană, Editura Ex Ponto,
2014
8. Chiriac M., Zamfir M., Antohe D. Anatomia trunchiului, vol.II,
Universitatea de medicină şi farmacie Iaşi, 1991
9. Cohard L.R., Netter's Atlas of Human Embryology, updated edition
Saunders edit. 2013, Elsevier Inc. 2015
10. D'Amour K.A., Bang A.G., Eliazer S., Kelly O.G., Agulnick A.D., Smart
N.G., Moorman M.A., Kroon E., Carpenter M.K., Baetge E.E. Production
of pancreatic hormone-expressing endocrine cells from human embryonic
stem cells. Nat. Biotechnol. 24 (11): 1392–401. 2006
11. Fair J.H., Cairns B.A., Lapaglia M., Wang J., Meyer A.A., Kim H., Hatada
S., Smithies O., Pevny L., Induction of hepatic differentiation in embryonic
stem cells by co-culture with embryonic cardiac mesoderm.
Surgery;134(2):189-96. 2003
12. Fajans S.S., Bell G.I., Polonsky K.S. Molecular mechanisms and clinical
pathophysiology of maturity-onset diabetes of the young. N. Engl. J. Med.
345 (13): 971–80. 2001
13. Geormăneanu Mircea, Patologie indusă prenatal, Edit. Medicală,
Bucureşti, 1989
14. Green R. The human embryo Research debates Oxford Univ. Press, 2001
15. Harrison M.R., Evans M.I. The Unborn Patient, 3rd ed., 2001
16. Holsinger C.F., Bui D.T. Salivary Gland Disorders, Springer-Verlag
Berlin Heidelberg/ 978-3-540-47070-0, pp 1-16. 2007
17. Jaskoll T., Melnick M. Branching Morphogenesis, Jamie A. Davies/
Embryonic Salivary Gland Branching Morphogenesis/Publisher Springer
US/ pag. 160-175. 2005
18. Johnson J.D., Ahmed N.T., Luciani D.S., Han Z., Tran H., Fujita J., Misler
S., Edlund H., Polonsky K.S. Increased islet apoptosis in Pdx1+/- mice. J.
Clin. Invest. 111 (8): 1147–60. 2003

489
 Embriologie umană

19. Johnson J.D., Bernal-Mizrachi E., Alejandro E.U., Han Z., Kalynyak T.B.,
Li H., Beith J.L., Gross J., Warnock G.L., Townsend R.R., Permutt M.A.,
Polonsky K.S. Insulin protects islets from apoptosis via Pdx1 and specific
changes in the human islet proteome. Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 103
(51): 19575–80. 2006
20. Krishnarao Appasani, Raghu K. Appasani, Stem Cells & Regenerative
Medicine: From Molecular Embryology to Tissue Engineering, Humana
Press, 2010
21. Larsen J. W., Human Embryology, 3rd Edition, Churchill Livingstone, 2001
22. Larsen J. W., Anatomy: Development, Function, Clinical Correlations,
Saunders, 2002
23. Larsen M., Yamada K.M., Musselmann K. Systems analysis of salivary
gland development and disease, Wiley Interdiscip Rev Syst Biol Med.
2(6):670-82. 2010
24. Liew C.G., Shah N.N., Briston S.J., Shepherd R.M., Khoo C.P., Dunne
M.J., Moore H.D., Cosgrove K.E., Andrews P.W. PAX4 enhances beta-cell
differentiation of human embryonic stem cells. PlOS one 3 (3): e1783.
2008
25. Lourenço S.V., Uyekita S.H., Lima D.M.C., Soares F.A. Developing
human minor salivary glands: morphological parallel relation between the
expression of TGF-beta isoforms and cytoskeletal markers of glandular
maturation. Virchows Archiv, Volume 452, Issue 4, pp 427-434. 2008
26. Moore and Persaud, Before We Are Born, 5th ed. 2003
27. Moore K.L., Persaud T.V. The Developing Human: Clinically Oriented
Embryology, 10th ed., Philadelphia, Pa: WB Saunders, 2014
28. Müller F., O'Rahilly R., The Prechordal Plate, the Rostral End of the
Notochord and Nearby Median Features in Staged Human Embryos, Cells
Tissues Organs; 173 (1): 1-20. 2003
29. O'Rahilly Ronan, Müller Fabiola, Human Embryology and Teratology,
3rd ed., New York: Wiley-Liss. 2001
30. Patel V.N., Rebustini I.T., Hoffman M.P. Salivary gland branching
morphogenesis, Differentiation. 74(7):349-64. 2006
31. Păduraru D.Ţ.T.et all. Anatomia ficatului în Proceeding de anatomie
macroscopică şi disecţie a ficatului, Edit UMF Gr T Popa Iaşi, 2012
32. Poirier J., Cohen I., Baudet J. Embryologie Humaine, Maloine S.A.Edit.
Paris, 1992
33. Poirier J., Catala M., Poirier I., Baudet J., Leçons d'embryologie humaine,
4ème éd., Paris, Vigot, 2006
34. Rogers D.S., Paidas C.N., Morreale R.F., Hutchins G.M., Septation of the
anorectal and genitourinary tracts in the human embryo: crucial role of
the catenoidal shape of the urorectal sulcus. Teratology; 66(4):144-52.
2002

490
 Embriologie umană

35. Rossi J.M., Dunn N.R., Hogan B.L., Zaret K.S., Distinct mesodermal
signals, including BMPs from the septum transversum mesenchyme, are
required in combination for hepatogenesis from the endoderm., Genes
Dev. 15(15): 2001
36. Sadler T.W., Langman J. Langman's Medical embryolog, 7th ed.,
Philadelphia: Lippincott Williams & Wilkins, 1995
37. Sadler Thomas W., Langman J. Langman's Medical embryology, 12th ed.,
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2013
38. Schoenwolf Gary C., Bleyl Steven B., Brauer Philip R. Larsen’s human
Embryology, 5th ed., Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
39. Sido - Gridorescu Fr. Embriogie Generală şi specială, Edit. Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006
40. Schmidt Ana-Nadia Embriologie Specială edit. Intelcredo, 2002
41. Stanger B.Z., Tanaka A.J., Melton D.A. Organ size is limited by the
number of embryonic progenitor cells in the pancreas but not the liver.
Nature 445 (7130): 886–91. 2007
42. Stein R. The islet beta cell-enriched MafA activator is a key regulator of
insulin gene transcription. J. Biol. Chem. 280 (12): 11887–94. 2005
43. Steinberg Z., Myers C., Heim V.M., Lathrop C.A., Rebustini I.T., Stewart
J.S., Larsen M., Hoffman M.P. FGFR2b signaling regulates ex vivo
submandibular gland epithelial cell proliferation and branching
morphogenesis, Development. 132(6):1223-34. 2005
44. Stoffel M., Stein R., Wright C.V., Espinosa R., Le Beau M.M., Bell G.I.
Localization of human homeodomain transcription factor insulin promoter
factor 1 (IPF1) to chromosome band 13q12.1. Genomics 28 (1): 125–6.
1995
45. Zaret K.S. Hepatocyte differentiation: from the endoderm and beyond.
Curr Opin Genet Dev. 11(5):568-74. 2001
46. Zhao L., Guo M., Matsuoka T.A., Hagman D.K., Parazzoli S.D., Poitout
V, Stein R. The islet beta cell-enriched MafA activator is a key regulator
of insulin gene transcription. J Biol Chem. 280(12):11887-94. 2005

491
 Embriologie umană

MORFOGENEZA APARATULUI URINAR

Aparatul urinar are legături strânse anatomo-funcţionale cu aparatul genital

atât în timpul dezvoltării embrio-fetale cât şi în morfologia definitivă.
Cunoaşterea fazelor dezvoltării ontogenetice face posibilă interpretarea
justă a malformaţiilor care pot surveni în cursul evoluţiei (de cele mai multe ori
acestea reprezentând oprirea într-un anumit stadiu al ontogenezei).
În cursul primelor trei săptămâni de dezvoltare mezoblastul intraembrionar
se diferenţiază în trei părţi:
1. mezoblastul paraaxial - constituie somitele;
2. mezoblastul lateral - se despică în somato şi splanhnopleură;
3. mezoblastul intermediar - pune în legătură cele 2 structuri de mai sus.
În regiunea cervicală mezoblastul intermediar este segmentat în metamere,
în regiunea toracală îşi pierde progresiv metamerizarea, iar în partea caudală
constituie o masă de ţesut nesegmentat. Totalitatea maselor intermediare formează
cordonul nefrogen. În regiunile cervicală şi toracală superioară metamerele
mezoblastice formează nefrotomul. Acest material nefrogen rupe legăturile cu
somitele, migrează si constituie corpul WOLFF (creasta uro-genitală), la nivelul
căruia se vor dezvolta şi gonadele.
În regiunea sacrată nefrotoamele formează blastemul metanefrogen.

I. FACTORI MOLECULARI CARE INTERVIN ÎN MORFOGENEZA

RINICHIULUI

Dezvoltarea rinichilor este reglată prin interacţiuni reciproce epitelio-

mezenchimatoase. Epiteliul mugurelui ureteral şi mezenchimul blastemului
metanefrogen sunt derivate de mezoderm.
Există mai multe căi de semnalizare care funcţionează în diferite etape ale
dezvoltării rinichilor. Printre acestea se numără BMP, FGF, Wnt, sonic hedgehog,
GDNF, HGF. Un rol important îl joacă şi factorii de transcripţie Pax2, Lim1 şi
Wt1. Moleculele semnalizatoare sunt prezente la suprafaţa celulei. Unele sunt
exprimate în epiteliu, altele în mezenchim.
Etapele timpurii ale dezvoltării sistemului urinar depind de acţiunea
acidului retinoic, care stabileşte limita de expresie a genelor Hox4-11 ce determină
limitele cranio-caudale ale sistenului urinar timpuriu. Răspunsul molecular al
mezodermului intermediar constă în exprimarea factorilor de transcripţie Pax2 şi 8
care induc Lim1. Acesta este necesar pentru agregarea celulelor mezenchimale ale
mezodermului intermediar în canalul pronefrotic.
Proteina Wt1(Wilms tumor 1), exprimată în mezenchim, determină
blastemul metanefrogen să răspundă la acţiunea inductoare a mugurelui ureteral.

492
 Embriologie umană

Wt1 reglează producţia factorilor GDNF (factorul neutrofic derivat din celulele
gliale) şi HGF (factorul de creştere a hepatocitelor), care la rȃndul lor stimulează
creşterea şi ramificarea mugurelui ureteral. Mugurele ureteral exprimă un receptor
RET pentru GDNF şi un receptor MET pentru HGF. Mugurele ureteral răspunde la
acţiunea inductoare a blastemului metanefrogen, secretȃnd BMP7 şi FGF2 care, la
rȃndul lor, stimulează proliferarea blastemului metanefrogen, blochează apoptoza
şi menţin producţia de Wt1.

Mugurele ureteral
RET MET

GDNF HGF

FGF2 BMP7

Blastemul metanefrogen

Schema. nr. 1. Schema căilor de semnalizare între mugurele ureteral şi blastemul

metanefrogen ( după Khaled).

Mezenchimul suferă o tranziţie mezenchim-epiteliu ca răspuns la acţiunea

factorilor de transcripţie Pax2 şi Wnt4 şi începe formarea precursorilor epiteliali ai
tubilor renali. Mezenchimul conţine iniţial proteine precum fibronectină, colagen
de tip I şi III, care vor fi înlocuite cu proteine de tip epitelial (laminina,
syndencan1, colagen tip IV).
Mutaţii ale factorilor de transcripţie, ale moleculelor de semnalizare pot
duce la inhibarea creşterii mugurelui ureteral şi agenezie renală.

II. DEZVOLTAREA APARATULUI URINAR

Clasic se consideră că sistemul excretor renal se formează din trei organe

care se succed în timp şi spaţiu pe parcursul dezvoltării embrionare: pronefros,
mezonefros şi metanefros.

II. 1. Dezvoltarea rinichiului şi căilor urinare

II. 1. 1. Pronefros (rinichi primordial, rinichi cefalic)

Apare la embrionul cu 11 somite, cuprinde 2 ‒ 3 segmente şi reprezintă
forma cea mai timpurie a aparatului urinar.

493
 Embriologie umană

În formele tipice dezvoltarea pronefrosului are loc astfel:

-în masa nefrotomului apare un spaţiu numit nefrocel care comunică cu
celomul intern;
-din peretele dorsal al nefrocelului apare prin evaginare un diverticul
denumit canalicul pronefrotic care prezintă un orificiu de comunicare cu nefrocelul
(nefrostomă).
Caracteristic pentru pronefros este faptul că în dreptul unei somite iau
naştere un singur nefrocel şi un singur canalicul pronefrotic.
Ulterior canaliculul pronefrotic creşte comunicând cu canalul Wolff sau
ureterul primitiv al cărui capăt distal se deschide în cloacă. Concomitent către
nefrocel se îndreaptă un vas arterial pornit din aortă care formează un ghem de
capilare care se înfundă în peretele nefrocelului formând glomerulul intern. Un alt
vas arterial provenit din aortă formează un ghem capilar care se înfundă în peretele
medial al celomului (glomerul extern). Glomerulii externi sunt tranzitorii.
La om pronefrosul este un organ rudimentar structurat şi nefuncţional, însă
existenţa sa este importantă deoarece distrugerea sau secţionarea canalului colector
primar pronefrotic este urmată de apariţia unui mezonefros rudimentar şi de o lipsă
totală de dezvoltare a metanefrosului. De asemenea, partea epitelială are rol în
formarea structurilor de filtrare; grefa de ţesut pronefrotic ducând la apariţia de
glomeruli, tubi contorţi şi canal colector. Are deci un rol inductor.

II. 1. 2. Mezonefros (corpul Wolff, rinichi intermediar)

La om acest al doilea organ urinar îşi începe dezvoltarea la sfârşitul

săptămânii a 4-a a perioadei embrionare, atingând dezvoltarea maximă la mijlocul
lunii a 2-a i.u. La femeie această structură dispare în totalitate încă din perioada
fetală. La bărbat contribuie la formarea căilor genitale.
Mezodermul intermediar din regiunea toracală şi lombară dă naştere unor
vezicule mezonefrotice care devin tubuli mezonefrotici situaţi de o parte şi de
cealaltă a coloanei vertebrale, care nu comunică cu celomul. Tubulii mezonefrotici
în totalitatea lor alcătuiesc corpul Wolff, structură pasageră la om, care la peşti şi
amfibieni persistă ca rinichi definitiv.
Tubulii se succed temporal, cranio-caudal. Extremitatea medială a fiecărui
tubul mezonefric ia formă de cupă, devenind capsula Bowman. Extremitatea
laterală a fiecărui tubul mezonefrotic se deschide în canalul mezonefrotic Wolff.
La vezicula mezonefrotică ajunge un vas arterial - pornit din aortă - care formează
un glomerul capilar.
Pereţii veziculei mezonefrotice se mulează în jurul glomerulului formând
capsula Bowmann care împreună cu glomerulul constituie corpusculul
mezonefrotic asemănător unui corpuscul Malpighian din rinichiul definitiv.
Reţeaua capilară este colectată de venele cardinale posterioare şi venele
subcardinale.

494
 Embriologie umană

Canalul mezonefrotic Wolff se deschide în cloacă, în zona de implantare

luând naştere mugurele ureteral, care se dezvoltă în sens cranial.
În săptămânile 5 ‒ 6 la nivelul corpului Wolff (mezonefros) ia naştere o
structură fuziformă denumită creasta uro-genitală care se proiectează în cavitatea
celomică la nivelul mezenterului dorsal, fiind întinsă de la septum transversum
(anterior) la al 5-lea segment lombar (posterior); aici se vor dezvolta glandele
reproducătoare.
La data dezvoltării maxime mezonefrosul se prezintă ca un organ
voluminos, ovoid, aşezat pe peretele abdominal posterior de fiecare parte a liniei
mediane. Este legat de perete printr-un mezou scurt (mezoul corpului Wolff), iar de
diafragm se prinde prin ligamentul diafragmatic. Capătul caudal este fixat de
fundul cavităţii peritoneale prin ligamentul inghinal.
La bărbat, corpul Wolff contribuie la formarea căilor genitale.
Deşi mezonefrosul funcţionează ce organ excretor tranzitoriu, ductul său
mezonefrotic este foarte important:
A) are rol inductiv în dezvoltarea metanefrosului (rinichiul definitiv)
B) are rol inductiv în dezvoltarea canalelor paramezonefrotice Müller
C) la bărbat se diferenţiază în sistemul ductelor sexuale; la femeie
involuează, persistă ca relicve epooforul şi parooforul.
Mugurele ureteral ia naştere în săptămâna a 5-a i.u. din canalul
mezonefrotic Wolff, în zona de implantare a acestuia în cloacă, la nivelul
segmentului sacrat 1, la joncţiunea canalului Wolff cu cloaca, pe faţa dorsală a
unghiului pe care îl face canalul mezonefrotic înainte de a intra în cloacă.
Mugurele ureteral creşte rapid prin capătul liber dilatat, care reprezintă viitorul
pelvis renal.
Căile urinare (ureter, pelvis, calice mari, calice mici, inclusiv tubii
colectori) se formează prin bifurcaţii successive ale mugurelui ureteral dezvoltat
din mezodermul canalul mezonefrotic Wolff, în zona de implantare a acestuia în
cloacă.
Pelvisul renal se formează din extremitatea bombată a mugurelui ureteral
care se ramifică dicotomic de 4 ori în cursul săptămânilor 4 – 6 i.u.:
-Prima ramificare = 2 ramuri
-A 2-a ramificare = 4 ramuri
-A 3-a ramificare = 8 ramuri
-A 4-a ramificare = 16 ramuri
Prin coalescenţa parţială a celor 16 ramuri se formează 2 ‒ 4 calice majore.
În săptămâna a 7-a se formează calicele mici. Ele se deschid în calicele mari.
Generaţia a 2-a de ramuri ale mugurelui ureteral formează calicele mici şi papila
renală. Calicele mici urcă spre papila renală pe care o îmbracă formând fundurile
de sac caliceale (fornix).
Ramificarea dicotomică continuă până în săptămâna 32 i.u. când se ajunge
la a 15-a generaţie de ramuri.

495
 Embriologie umană

Calibrul tubulilor se reduce progresiv, în final la periferia blastemului

metanefrogen se formează 1 – 3 milioane tubi colectori.
Dezvoltarea tubilor colectori renali începe în timpul săptămânii a 4-a i.u.;
prin procese complexe se formează tubi de ordin II, III şi chiar XXX. Tubii de
ordin II şi cei următori vor deveni tubi colectori definitivi ai rinichiului adult.
Ramificaţiile celor 20 de tubi colectori ai fiecărei papile renale formează tubii
colectori renali, care alcătuiesc piramidele renale din medulară, apoi pătrund în
cortexul renal formînd pars radiata.
Joncţiunea dintre tubii colectori dezvoltaţi din mezonefros şi nefroni,
dezvoltaţi din metanefros, are loc în luna a 3-a i.u. rinichiul devenind astfel
funcţional.
Mugurele ureteral ia contact cu blastemul metanefrogen. Prin bifurcarea
mugurelui ureteral se separă de o parte şi de cealaltă a fiecărei noi ramuri câte o
masă de ţesut metanefrotic.

Pronefrosul Canal mezonefrotic

Wolff
Mezonefrosul

Mugurele ureteral

Cloaca
Blastemul metanefrogen

Figura nr. 1. Dezvoltarea rinichiului: pronefros, mezonefros şi metanefros.

II. 1. 3. Metanefros (rinichiul definitiv)

Metanefrosul iniţial compact sub forma unui blastem metanefrogen este

segmentat prin bifurcarea succesivă a mugurelui ureteral. Blastemul metanefrogen
înconjoară fiecare tub nou-format; se condensează pentru a forma mase celulare
peritubulare. Sub inducţia semnalelor provenite de la ansa ureterală, celulele
mezenchimale se transformă în vezicule care se alungesc, iau forma de „S”
devenind tubular, cu 3 porţiuni:

496
 Embriologie umană

-porţiunea distală devine ramul ascendent al ansei Henle şi tubul contort

distal,
-porţiunea mijlocie devine tubul contort proximal şi ramul descendent al
ansei Henle,
-porţiunea proximală devine capsula glomerulară.
Capsulele de ţesut metanefrogen obţinute prin diviziunea mugurelui
ureteral proliferează concomitent cu fiecare nouă diviziune a arborelui ureteral.
Imediat după formare, capsulele metanefrogene se transformă în vezicule
metanefrogene, se alungesc (se formează ansa Henle) şi se încurbează (se formează
tubul contort proximal şi tubul contort distal) devenind nefroni.
Epiteliul veziculelor metanefrogene secretă factori angiogenetici.
Extremitatea proximală a nefronului se invaginează pentru a forma capsula
Bowmann a glomerulului, astfel, celule endoteliale sunt aduse în capsula
glomerulară şi pe măsură ce iau contact cu vasele aferente se apropie de epiteliul
veziculei metanefrogene iar la locul de contact se turtesc alcătuind structura
bilaminară a capsulei Bowman (corpusculul renal).
Concomitent cu formarea corpusculului renal, extremitatea distală a
veziculei metanefrogene se deschide într-un tub colector, stabilindu-se astfel o
comunicare între elementele secretoare ale nefronului (format din blastemul
metanefrogen) şi elementele excretorii (formate pe seama mezonefrosului) cu tubul
colector (mezonefrogen) învecinat.
Rinichiul metanefros devine funcţional, poate filtra plasma de la glomerul.
Prin tubul contort proximal, filtratul glomerular (urina primară) trece în ansa
Henle, apoi în tubul contort distal de unde ajunge în tubul colector.
În tubulii colectori se formează urina secundară (prin resorbţie şi secreţie) care este
eliminată în pelvis şi apoi prin ureter ajunge în vezica urinară, de unde urina fetală
este excretată în cavitatea amniotică.
Formarea de noi nefroni se opreşte la un făt de 2100 ‒ 2500 de grame, dar
la prematurii sub 2500 nefrogeneza continuă postpartum. La termen fiecare rinichi
conţine între 850000 – 1000000 nefroni.
Iniţial metanefrosul este situat în pelvis în dreptul primelor două vertebre
sacrate, cu marginea convexă dorsal, iar hilul situat ventral, în contact cu peretele
ventral al abdomenului.
În săptămâna a 8-a i.u. metanefrosul începe procesul de ascensiune şi
rotaţie.
Ascensiunea are loc în două etape:
-ascensiunea rapidă în S8, datorită creşterii în lungime a peretelui
abdominal şi desfăşurării coloanei vertebrale,
-ascensiunea lentă până la vârsta de 11 ani. Pe parcursul acestei ascensiuni
rinichii întâlnesc un obstacol (artera mezenterică inferioară, ultim ram median al
arterei aorte, pe care dacă nu o depăşesc (rinichiul în potcoavă) nu pot ajunge în
poziţia normală, în regiune L1 – L2 devenind rinichi ectopici.

497
 Embriologie umană

Tabelul nr. 1. Dezvoltarea aparatului urinar în funcţie de vârsta gestaţională

SĂPTĂMÂNI DEZVOLTAREA APARATULUI URINAR ÎN FUNCŢIE DE
I.U. VÂRSTA GESTAŢIONALĂ
4–6 Pronefros
Mezonefros/duct mezonefrotic
Muguri ureterali, extrofia ductelor mezonefrotice şi ureterelor în
peretele vezicii
6–7 Calice mari şi mici
Începe ascensiunea rinichilor
8 – 11 Rinichii devin funcţionali
12 – 20 Arhitectura rinichiului este finalizată între săptămânile
a 5-a i.u. – a 15-a i.u.
32 Sistemul canalelor colectoare este complet

Concomitent cu ascensiunea are loc rotaţia rinichilor 90°, astfel încât

marginea convexă ajunge lateral, iar hilul medial; acest proces se termină în lunile
a 4-a – a 5-a i.u. În decursul lunii a 3-a i.u. rinichiul devine funcţional dar nu
intervine decât atunci când funcţia excretorie a placentei este deficitară.
La naştere rinichii au aspect multilobular. Mărirea de volum a nefronilor şi
a parenchimului renal în timpul copilăriei determină aspectul neted al rinichilor la
adult.
Sistemul vascular al rinichiului definitiv diferă de cel al etapelor
anterioare, nu numai ca sursă dar şi ca aspect. În momentul apariţiei sale rinichiul
este vascularizat de vase arteriale tranzitorii, ramuri ale arterei iliace comune şi
aortei; pe măsură ce ascensionează spre poziţia definitivă este vascularizat de
ramuri ale arterelor mezonefrotice (arterele intersegmentare dispuse între
segmentele T11 - L4). Arterele renale definitive se formează din regiunea lombară a
aortei. Vasele arteriale tranzitorii în mod normal dispar.
Artera segmentului L2 va rămâne definitivă, iar uneori pot persista şi alte
artere (1 – 2 artere polare). Există numeroase variante de artere şi vene renale care
reflectă modificările vasculare datorate migrării rinichilor. Rinichii au o arteră
renală unică şi o venă renală unică în proporţie de 39% din cazuri.
În perioada metanefrosului rinichii au o vascularizaţie dublă: arterială din
aortă şi venoasă sub formă de sistem port renal. Venele advehente, ce aduc sîngele,
urmează calea arborelui ureteral, iar cele revehente, calea ramificaţiei arteriale
omonime.

II. 2. Dezvoltarea regiunii cloacale

Cloaca reprezintă un receptacul comun în care se deschid canalele uro-

genitale şi intestinul posterior la mamiferele inferioare. Până în săptămâna 7 şi

498
 Embriologie umană

embrionul uman posedă această structură dar de la această dată, ea va fi divizată

într-o porţiune anterioară (vezica urinară) şi o porţiune posterioară (rectul), între
cele două formându-se perineul. Cloaca are origine dublă: endodermală (sinusul
uro-genital şi rectul) şi ectodermală (segmentul cloacal superficial). În cloacă se
deschid: canalul alantoidian, ureterele şi canalele mezonefrotice Wolff.

Alantoida

Membrana
cloacală

Cloaca Canal mezonefrotic

Septul uro- rectal Blastemul metanefrogen

Uracul Rinichiul
metanefr
Sinusul uro- genital os
Ureterul

Membrana
uro-genitală
Canalul mezonefrotic

Membrana anală Rectul

Figura nr. 2. Septarea cloacăi.

La extremitatea cranială a cloacăi se află o masă mezodermală care

proliferează caudal ca sept uro-rectal Tourneaux şi ia contact cu membrana
cloacală (care închide ventral cloaca) în săptămâna a 7-a i.u. Astfel cloaca se
septează în:
1. sinus uro-genital - închis caudal de membrana uro-genitală care se
resoarbe rapid;
2. canal ano-rectal - închis caudal de membrana anală care se resoarbe în
săptămâna a 9-a i.u.

499
 Embriologie umană

Sinusul uro-genital se continuă superior cu alantoida din care s-a format iar
inferior este închis de membrana uro-genitală.
În luna a 2-a i.u. sinusul uro-genital are trei porţiuni:
a) o porţiune superioară (vezico-uretrală) dilatată - viitoare vezică urinară -
în care se deschid canalele mezonefrotice Wolff;
b) o zonă intermediară (pelvină) îngustă care va deveni uretra pelvină;
c) o porţiune inferioară (falică) dilatată.
Cu excepţia primei regiuni, a cărei evoluţie nu depinde de sexul fetal,
celelalte două se dezvoltă diferit.
În grosimea septului uro-rectal se dezvoltă muşchii perineului. Muşchiul
sfincter cloacal este de tip striat, apare în plicile care mărginesc orificiul cloacal.
Dezvoltarea corpului perineal împarte muşchiul sfincter cloacal într-o porţiune
anală şi una uro-genitală.
La femeie sfincterul uro-genital persistă ca sfincter vaginal.
În timpul lunii a 2-a i.u. alantoida se continuă în cordonul ombilical cu
canalul alantoidian.
Postpartum canalul alantoidian cuprins între ombilic şi vezica urinară se
transformă fibros şi devine urac (urachus) care acoperit fiind de peritoneu
constituie ligamentul ombilical median.
Porţiunea superioară, vezicală, a sinusului uro-genital formează vezica
urinară cu excepţia trigonului vezical, care ia naştere prin înglobarea canalelor
Wolff în peretele vezicii urinare.
La bărbat poziţia ureterului faţă de canalul mezonefrotic Wolff se
modifică în timpul dezvoltării.
-Iniţial - la sfârşitul săptămânii a 4-a i.u. - ureterul apare ca un mugure al
canalului Wolff.
-În săptămânile a 5-a şi a 6-a i.u. porţiunea caudală a canalului Wolff este
înglobată progresiv în peretele vezicii urinare;
-În săptămâna a 7-a i.u. ureterul se deschide în peretele vezicii urinare
printr-un orificiu propriu iar canalul mezonefrotic Wolff este situat inferior faţă de
nivelul uretrei pelvine.
Trigonul vezical se formează din mezodermul canalelor mezonefrotice
Wolff, în zona dintre:
-orificiile ureterale dispuse lateral şi superior,
-orificiul uretrei pelvine, situat inferior.
În concluzie, trigonul vezical se formează din mezodermul canalului mezonefrotic
Wolff iar restul vezicii urinare ia naştere din endodermul sinusului uro-genital.
Mucoasa care căptuşeşte vezica urinară este de natură endodermală (din
sinusul uro-genital) iar musculatura netedă a peretelui vezical se formează din
mezodermul splanhnic înconjurător în săptămâna a 12-a i.u.
Sinusul uro-genital se continuă superior cu alantoida iar inferior este închis

500
 Embriologie umană

de membrana uro-genitală. Porţiunea sinusului situată caudal de vezică şi care se

întinde până în dreptul tuberculului Műller formează uretra.
La femeie porţiunea sinusului situată caudal de vezică şi care se întinde
până în dreptul tuberculului Műller va forma uretra, în timp ce porţiunile pelvină şi
falică vor forma vestibulul vaginal în care se deschid separat tractul vaginal şi cel
urinar.
La naştere vezica urinară este situată în întregime în regiunea abdominală,
orificiul intern al uretrei se află la nivelul simfizei pubiene iar vârful vezicii urinare
este situat înapoia ombilicului. Odată cu dezvoltarea pelvisului, în jurul vârstei de 6
ani vezica urinară ajunge în pelvisul mic iar după pubertate este situată în pelvisul
mare.

II. 3. Malformaţii congenitale ale aparatului urinar

II. 3. 1. Malformaţii congenitale renale

II. 3. 1. 1. Malformaţii congenitale renale numerice

Agenezia renală - presupune absenţa congenitală a unuia sau a ambilor

rinichi. Lipsa ambilor rinichi este letală generând moartea în primele ore
postpartum. Agenezia bilaterală asociază frecvent o cantitate insuficientă de lichid
amniotic (oligohidramnion) care permite peretelui uterin să exercite o compresie
sporită asupra fătului interferând creşterea şi dezvoltarea sa şi conducând la
sindrom Potter (anomalii faciale şi ale membrelor, piele uscată, ridată). La sexul
feminin agenezia renală este foarte rară cu un sex ratio de 1:7, dar aproximativ
75% dintre copii cu agenezie renală sunt de sex masculin.
Agenezia renală se asociază întotdeauna cu lipsa de dezvoltare a mugurelui
ureteral ceea ce validează ipoteza conform căreia agenezia renală unilaterală este
datorată opririi dezvoltării canalului Wolff în porţiunea sa terminală - care dă
naştere mugurelui ureteral - sau prin degenerescenţa precoce a mugurelui însuşi.
Agenezia renală se asociază frecvent cu alte malformaţii congenitale iar la sexul
feminin canalele Müller sunt în mod egal afectate rezultând o atrezie uterino-
vaginală.

II. 3. 1. 2. Anomalii renale de mărime

Hipoplazia renală - presupune existenţa unui rinichi mic, hipofuncţional,

compensator celălalt fiind hipertrofiat. Aceste malformaţii generează stenoză de
arteră renală, reflux vezico-ureteral, pielonefrită cronică şi asociază hipertensiune
arterială. Hipoplazia bilaterală se manifestă prin tulburări de creştere şi insuficienţă
renală cronică.

501
 Embriologie umană

II. 3. 1. 3. Anomalii renale de formă

Rinichiul polichistic - afectează ambii rinichi prin defectul de joncţiune

existent între aparatul excretor şi secretor al organului embrionar. Se descriu două
forme: rinichiul polichistic al adultului, cu transmitere autosomal dominantă,
maladie genetică existentă la adult; rinichiul polichistic cu transmitere autosomal
recesivă, maladie genetică prezentă la nou-născut (mortală, transmisă autosomal
recesiv) şi forma juvenilă.

Fotografia nr. 1. Rinichi polichistic congenital.

Chisturile apar prin defecte ale dezvoltării tubilor uriniferi şi colectori şi

prin anomalii în mecanismul lor de unire. Tubii „orbi” conectaţi la glomerulii
funcţionali devin chisturi. Rinichii păstrează şi după naştere aspectul lobat şi
suprafaţa netedă. Se manifestă prin: durere, formaţiuni tumorale lombare, piurie,
insuficienţă renală, hipertensiune arterială, etc. Uneori se pot asocia chisturi la
nivelul ficatului, pancreasului, splinei.

Rinichiul în potcoavă - este întotdeauna un rinichi ectopic.

Fuziunea rinichilor - parenchimul renal nu mai este distribuit în două

organe distincte ci constituie o masă unică.

II. 3. 1. 4. Anomalii de ascensiune şi/sau rotaţie renală

Ectopia renală - este caracterizată prin poziţia anormală congenitală a

rinichiului, al cărui pediculul vascular este dependent de vasele mari din apropiere,

502
 Embriologie umană

iar lungimea ureterului este corespunzătoare acestei poziţii. Ectopia poate fi:
simplă, directă (toracică, lombară inferioară, ileo-pelvină) şi încrucişată fără
fuziune (ureterul se deschide normal în vezică dar rinichiul este situat pe partea
opusă).

II. 3. 2. Malformaţii congenitale ureterale

II. 3. 2. 1. Malformaţii congenitale ureterale de număr

Pot fi de tip duplicaţie ureterală sau atrezie ureterală (forma bilaterală este
incompatibilă cu viaţa)

Duplicaţia ureterală - poate fi parţială sau totală. În mod normal mugurele

ureteral se bifurcă după ce ia contact cu blastemul metanefrogen. Bifurcarea
prematură a mugurelui ureteral determină apariţia ureterului bifid, în „Y”.
Extremitatea inferioară nedivizată a ureterului se deschide normal, în vezica
urinară. Una din cele două ramuri poate fi obstruată, fără lumen. Cele două ramuri
prezintă contracţii individualizate, asincrone, care favorizează: refluarea urinei
între cele două uretere, acumularea şi stagnarea ei, infecţii urinare recurente.

Ureterul dublu (complet duplicat) - rezultă din creşterea a doi muguri

ureterali care pătrund independent în blastemul metanefrogen, fiecare fiind bine
conturat, cu câte o extremitate superioară şi una inferioară care se poate deschide în
vezica urinară sau nu.
Dacă unul dintre uretere drenează polul superior al rinichiului iar celălat
ureter drenează polul renal inferior, cele două uretere se încrucişează unul cu
celălalt.
Deschiderile extrasfincteriene ale ureterului dublu determină incontinenţă
urinară. La sexul masculin ureterul cu deschidere ectopică poate drena urina în:
uretra prostatică, canalul ejaculator, canalul deferent sau vezicula seminală iar la
femei se poate deschide în uretră, vestibulul vaginal sau uter.

II. 3. 3. Malformaţii congenitale prin defecte de septare ale regiunii cloacale

Extrofia vezicii urinare - se caracterizează prin absenţa peretelui

abdominal anterior subombilical, precum şi a peretelui vezical inferior; sunt
interesate uretra, ureterele, organele genitale şi oasele bazinului. La femeie uretra
lipseşte sau are aspectul unei bandelete foarte scurte. Aparatul urinar superior este
de obicei normal.
Extrofia vezicii urinare este consecinţa anomaliilor de septare a cloacăi; 1
din 5000 de copii prezintă septul uro-rectal incomplet dezvoltat (Schmidt).

503
 Embriologie umană

În funcţie de mărimea şi localizarea defectului pot surveni malformaţii ale

structurilor anatomice dezvoltate pe seama cloacăi, cu afectarea conexiunii
acestora cu ureterele şi căile genitale.

Fotografia nr. 2. Extrofia vezicii urinare (aspect tipic): absenţa peretelui vezical, lipsa
fuziunii pliurilor uretrale şi a pielii la nivelul glandului (epispadias penopubic).

Anomalii de uracă - persistenţa canalului alantoidian fistule (oarbe interne

ce comunică cu vezica sau oarbe externe când comunică cu ombilicul sau chiar
complete - când urina se exteriorizează la nivel ombilical) sau chisturi.

Malformaţiile congenitale perineale - afectează 1 – 4 copii din 4000 –

5000 naşteri de feţi vii (Schmidt). În funcţie de mărimea şi localizarea defectului
de dezvoltare al regiunii cloacale pot surveni diverse malformaţii ale structurilor
anatomice dezvoltate pe seama cloacăi, cu afectarea conexiunii acestora cu
ureterele şi căile genitale.

Fistula recto-vaginală sau recto-vestibulară - este situată median în 10%

dintre cazuri (forma translevatorie) iar 17% sunt fistule proximale. Fistula recto-
vaginală poate avea localizare înaltă sau joasă la nivelul vaginei. Uretra şi vagina,
totuşi, se deschid normal la exterior. Majoritatea pacienţilor (59%) prezintă
anomalii congenitale combinate: în 42,5% cazuri în asociere cu malformaţii

504
 Embriologie umană

congenitale uro-genitale, în 26% - cu malformaţii ale sistemului osteo-articular, în

18,5% cazuri - cu malformatii ale sistemului cardiovascular, în 13% cazuri - cu
defecte de dezvoltare ale sistemului respirator. La 18% dintre pacienţii cu fistule
recto-vaginale, recto-vestibulare sau recto-vezicale se observă semne de
hermafroditism iar la 3,4%-vicii paragenitale.

Fistule recto-vezicale - sunt mai grave decât cele recto-uretrale; se

asociază frecvent cu alte malformaţii congenitale. La copiii de sex feminin
interferă cu fuziunea normală a extremităţilor inferioare ale canalelor Muller, ceea
ce determină formarea a două hemivagine şi două hemiutere separate, ale căror
cavităţi comunică direct cu lumenul vezicii urinare. La copiii de sex masculin,
fistula recto-vezicală se deschide direct în vezica urinară, mai frecvent în regiunea
fundică, iar sfincterele sunt rudimentare.

Fistule recto-uretrale - sunt malformaţii congenitale rare, afectează

preponderent copiii de sex masculin; uneori se asociază cu imperforaţia anală. La
copiii de sex masculin fistula se deschide în uretra posterioară la nivelul ductelor
eferente (poate fi situată mai proximal sau distal), are aspectul unei fistule strâmte
recto-prostatic-uretrală conectând rectul cu uretra prostatică. Uretra peniană şi
canalul anal se golesc prin canalele lor normale dar uretra peniană este frecvent
stenozată determinând evacuarea urinei prin fistula recto-uretrală şi canalul ano-
rectal.
La sexul feminin, regiunea inferioară, nedivizată, a cloacăi devine o
porţiune comună pentru uretră, vagină şi rect; se manifestă prin pierderi de gaze şi
materii fecale prin urină. Fistulele se pot evidenţia endoscopic.

505
 Embriologie umană

Ȋntrebări- MORFOGENEZA APARATULUI URINAR

1. Tractul urinar superior se dezvoltă a. rinichiul ectopic

din b. ectopia orificiului ureteral
a. mezoderm axial c. epispadiasul
b. mezoderm paraxial d. atrezia anală
c. mezoderm intermediar e. agenezia renală
d. creste neurale
e. endoderm 6. Tubii colectori ai rinichiului
permanent se dezvoltă din
2. Care dintre următoarele a. mugurele ureteral
malformaţii congenitale este asociată b. blastemul metanefrogen
cu oligoamnion: c. canalul mezonefrotic
a. fistulă eso- traheală d. mezodermul splanchnic
b. atrezie duodenală e. tubulii mezonefrotici
c. anencefalie
d. rinichi în potcoavă 7. Mugurele ureteral dă naştere la
e. agenezie renala bilaterală 1. nefroni
2. tubi colectori
3. Până în săptămâna 7, în cloacă se 3. calice mari şi mici
deschid următoarele canale, cu o 4. bazinet
excepţie 5. ureter
a. alantoidă
b. canale mezonefrotice 8. Uracul
c. intestin posterior a. se dezvoltă din alantoidă
d. uretere b. are origine endodermală
e. duct vitelin c. după naştere devine ligament
ombilical median
4. Trigonul vezical d. conectează vârful vezicii urinare
1. derivă din mezoderm cu ombilicul
2. este localizat pe peretele posterior e. conectează intestinal mijlociu cu
al vezicii urinare ombilicul
3. este format prin încorporarea
canalelor mezonefrotice şi a 9. Care din următoarele afirmaţii
ureterelor în sinususul uro- genital despre metanefros sunt adevarate
4. derivă din sinususul uro- genital a. organ tranzitoriu
5. derivă din endoderm b. este segmentat
c. este localizat în torace
5. Care dintre următoarele d. formează nefronii
malformaţii este mai frecvent e. formează tubii colectori
asociată cu extrofia vezicii urinare:

506
 Embriologie umană

Anexă- MORFOGENEZA APARATULUI URINAR

Glanda suprarenală

Corticală

Calice mici

Ureter
Calice mari

Lama nr. 1. Secţiune transversală prin rinichi uman. Vârsta de dezvoltare 10 săptămâni i.u.
Coloraţie Hematoxilină- Eozină. Ob.x 30.

507
 Embriologie umană

Tub neural
Aortă dorsală Notocord

Amnion
Somite
(Mezoderm somitic)

Mugure membru
Mezoderm intermediar
Mezoderm somatic

Canal vitelin Mezoderm splanchnic Celom intraembrionar

Lama nr. 2. Secţiune transversală prin embrion embrion şoarece A2G. Stadiul 27 somite.
Ob X 7.

508
 Embriologie umană

Bibliografie

1. Andronescu A., Anatomia dezvoltării omului, Ed. Med. Bucureşti, 1987

2. Anghelescu V., Embriologie normală şi patologică, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1983
3. Brachet J., Alexandre H., Introduction to Molecular Embryology,
Heidelberg Science Library, 2nd edition, 2014
4. Carlson B.M., Human Embryology and Developmental Biology, 5th edition,
Elsevier, 2013
5. Celio M.R., Groscurth P., Inagami T., Ontogeny of renin immunoreactive
cells in the human kidney, Anat Embryol (Berl). 173(2):149-55.1985
6. Chircor L, Dina C, Variante anatomice şi malformaţii congenitale, Editura
Paco Bucureşti, 2007
7. Chircor L., Surdu L., Compendiu de Embriologie, Editura Ex Ponto, 2012
8. Chircor Lidia, Surdu Loredana, Embriologie umană, Editura Ex Ponto,
2014
9. Chiriac M., Zamfir M, Antohe D., Anatomia trunchiului, vol.II,
Universitatea de medicină şi farmacie Iaşi, 1991
10. Cohard L.R., Netter's Atlas of Human Embryology, updated edition
Saunders edit. 2013, Elsevier Inc. 2015
11. Davies J.A., Fisher C.E., Genes and proteins in renal development. Exp
Nephrol. 10(2):102-13. 2002
12. Gallagher A.R., Hidaka S., Gretz N., Witzgall R. Molecular basis of
autosomal-dominant polycystic kidney disease, Cell Mol Life Sci.
59(4):682-93. 2002
13. Gattone II V.H., Goldowitz D., The renal glomerulus and vasculature in
„Aggregation” chimeric mice, Nephron. 90(3):267-72. 2002
14. Geormăneanu M., Patologie indusă prenatal, Edit. Medicală Bucureşti,
1989
15. Green R., The human embryo Research debates, Oxford Univ. Press, 2001
16. Harrison M.R., Evans M.I., The Unborn Patient, 3rd ed., 2001
17. Hinrichsen K.V., Human Embryologie, 727, Springer Verlag, 1993
18. Khaled El Masry, Molecular Embryology, Egypt, 2013
19. Kispert A., Vainio S., McMahon A.P., Wnt-4 is a mesenchymal signal for
epithelial transformation of metanephric mesenchyme in the developing
kidney. Development.125(21):4225-34. 1998
20. Kuure S., Vuolteenaho R., Vainio S., Kidney morphogenesis: cellular and
molecular regulation. Mech Dev.15;92(1):31-45. 2000
21. Larsen J. W., Human Embryology, 3rd Edition, Churchill Livingstone,
2001
22. Larsen J. W., Anatomy: Development, Function, Clinical Correlations,
Saunders, 2002

509
 Embriologie umană

23. Lodish H., Berk A., Zipursky S.L., Matsudaira P., Baltimore D., Darnell J.,
Molecular Cell Biology, 4th edition, W. H. Freeman and Company, New
York, 2000
24. Miyamoto N., Yoshida M., Kuratani S., Matsuo I., Aizawa S., Defects of
urogenital development in mice lacking Emx2. Development.124(9):1653-
64. 1997
25. Miyazaki Y., Oshima K., Fogo A., Hogan B.L., Ichikawa I., Bone
morphogenetic protein 4 regulates the budding site and elongation of the
mouse ureter, J Clin Invest.105(7):863-73. 2000
26. Moore and Persaud, Before We Are Born, 5th ed., 2003
27. Moore K.L., Persaud T.V., The Developing Human: Clinically Oriented
Embryology, 10th ed., Philadelphia, Pa: WB Saunders, 2014
28. Moore M.W., Klein R.D., Farinas I., Sauer H., Armanini M., Phillips H.,
Reichardt L.F., Ryan A.M., Carver-Moore K., Rosenthal A. Renal and
neuronal abnormalities in mice lacking GDNF. Nature. 382(6586):76-9.
1996
29. Obara-Ishihara T., Kuhlman J., Niswander L., Herzlinger D., The surface
ectoderm is essential for nephric duct formation in intermediate
mesoderm, Development;126(6):1103-8. 1999
30. O'Rahilly R., Müller F., Human Embryology and Teratology, 3rd ed., New
York: Wiley-Liss, 2001
31. Pohl M., Stuart R.O., Sakurai H., Nigam S.K., Branching morphogenesis
during kidney development. Annu Rev Physiol; 62:595-620. 2000
32. Pohl M., Bhatnagar V., Mendoza S.A., Nigam S.K., Toward an etiological
classification of developmental disorders of the kidney and upper urinary
tract. Kidney Int. 61(1):10-9. 2002
33. Poirier J., Catala M., Poirier I., Baudet J., Leçons d'embryologie humaine,
4ème éd., Paris, Vigot, 2006
34. Reidy K.J., Rosenblum N.D., Cell and molecular biology of kidney
development, Semin Nephrol. 29(4)321-37. 2009
35. Sadler T.W., Langman J., Langman's Medical embryology, 7th ed.
Philadelphia: Lippincott Williams & Wilkins, 1995
36. Sadler T.W., Langman's Medical embryology, ed. a 10-a, Ed. Medicală
Callisto, 2007
37. Sadler T.W., Langman J., Langman's Medical embryology, 12th edition
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2013
38. Schoenwolf Gary C., Bleyl Steven B., Brauer Philip R., Larsen’s human
Embryology, 5th edition. Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
39. Sido-Gridorescu Fr., Embriogie Generală şi specială, Edit. Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006
40. Schmidt Ana-Nadia, Embriologie Specială, edit. Intelcredo, 2002

510
 Embriologie umană

41. Torres M., Gomez-Pardo E., Dressler G.R., and Gruss P., Pax-2 controls
multiple steps of urogenital development. Development;121: 4057-4065.
1995
42. Vainio S., Lehtonen E., Jalkanen M., Bernfield M., Saxen L., Epithelial-
mesenchymal interactions regulate the stage-specific expression of a cell
surface proteoglycan, syndecan, in the developing kidney. Dev Biol.
134(2):382-91. 1989
43. Vainio S., Lin Y., Coordinating early kidney development: lessons from
gene targeting. Nat Rev Genet. 3(7):533-43. 2002
44. Velkey M., Development of the Urinary System, Michigan, 2009
45. Vize P.D., Seufert D.W., Carroll T.J., Wallingford J.B., Model systems for
the study of kidney development: use of the pronephros in the analysis of
organ induction and patterning, Dev Biol;188(2):189-204. 1997
46. Woolf A.S., A molecular and genetic view of human renal and urinary
tract malformations, Kidney Int. 58(2):500-12. 20

511
 Embriologie umană

MORFOGENEZA APARATULUI GENITAL

Deşi sexul genetic este stabilit în momentul fecundării, dezvoltarea

aparatului genital are loc în două etape. Prima etapă - nediferenţiată sau indiferentă
- este comună la ambele sexe, se desfăşoară în primele şase săptămâni i.u. Etapa a
doua - de diferenţiere - începe la vârsta de şapte săptămâni.

I. FACTORI MOLECULARI CARE INTERVIN ÎN MORFOGENEZA

APARATULUI GENITAL

Gonada în etapa nediferenţiată este un organ bipotenţial.

Determinarea sexuală primară presupune formarea unui ovar sau testicul
din gonada bipotenţială. Determinarea sexuală secundară implică dezvoltarea
fenotipului feminin sau masculin ca răspuns la hormonii secretați de ovare sau
testicule. Determinarea sexuală secundară se desfaşoară în două faze: în timpul
organogenezei şi la adolescenţă.
În mecanismele de gonadogeneză şi reglare a organogenezei sexuale
masculine sunt implicaţi factori de transcripţie şi molecule semnalizatoare precum:
TDF, SOX3/9, SF1 şi WT1, FGF9 şi AMH. În reglarea organogenezei sexuale
feminine sunt implicaţi factori de transcripţie şi molecule semnalizatoare precum:
WNT, WNT4, Dax1.
TDF (Testis-determining factor) este codat de gena SRY(Sex-determining
region Y) responsabilă de iniţierea determinării sexuale masculine. Gena SRY se
găseşte pe braţul scurt al cromozomului Y. Între săptămȃnile 7 ‒ 8 i.u. TDF iniţiază
o serie de procese care duc la diferenţierea masculină. În absenţa acestor procese,
se vor forma structurile genitale feminine.
SRY este exprimată în celulele somatice ale gonadei bipotenţiale cu puţin
timp înainte sau în timpul diferențierii sale în testicul, după care expresia sa
dispare. TDF este necesar, dar nu suficient, pentru dezvoltarea testiculelor.
Exprimarea sa determină dezvoltarea cordoanelor sexuale din partea centrală a
gonadei, viitorii tubi seminiferi.
La nivelul crestelor genitale, SRY şi SOX9 induc secreţia unui factor
chemotactic, FGF9, care permite migrarea celulelor mezonefrice în gonada XY.
Aceste celule mezonefrice determină epiteliul gonadal să formeze celulele Sertoli
secretoare de AMH. Tot sub influenţa SRY celulele interstiţiale din afara tubilor
seminiferi formează celulele Leydig secretoare de testosteron.
Când se asociază cu proteina SF1, acţionează ca un factor de transcripţie
care poate regla factori precum proteina SOX9.
SRY activează direct sau indirect, prin intermediul SOX9, SF1 (factorul
steroidogenic1) care pare să fie unul dintre cei mai importanţi şi timpurii factori ce

512
 Embriologie umană

acţionează în dezvoltarea tractului genital afectȃnd funcţia reproducătoare la toate

cele trei nivele ale axului hipotalamo-hipofizo-gonadal și, ulterior, reglează factorii
care acționează în dezvoltarea genitală specifică a sexului masculin. Are rol în
diferenţierea atȃt a celulelor Leydig cȃt și a celulele Sertoli.
În celulele Sertoli, SF1, împreună cu SOX9, cresc nivelurile de AMH. În
celulele Leydig, SF1 activează genele care codifică enzimele implicate în
producerea de testosteron.
Dax 1 este exprimată în creasta genitală a embrionului la puţin timp după
exprimarea SRY; are acţiune antagonistă cu SRY, scade expresia SF1 şi inhibă
funcţia SOX9.
WNT4 este gena care determină diferenţierea ovarului. Ea este exprimată
în gonada bipotenţiala a embrionului de şoarece, după care persistă doar la
gonadele XX, care devin ovare.
Dezvoltarea tuberculului genital este influenţată de factori precum FGF8,
FGF10, HOX13, BMP4.
Testosteronul este responsabil pentru diferențierea masculină a gonadei și
este necesar pentru dezvoltarea epididimului, veziculelor seminale și a ductului
deferent cu originea în canalul Wolff. La subiecţii de sex masculin aproximativ 5%
din cantitatea de testosteron se transformă, sub acţiunea 5α-reductazei, în 5α-
dihidrotestosteron numit şi dihydrotestosteron. 5α-dihidrotestosteronul este un
hormon mai puternic decât testosteronul. Afinitatea 5α DHT pentru receptorii
androgeni este de 2 – 3 ori mai decât a testosteronului şi de 15 – 30 ori mai mare
decât a androgenilor secretaţi de suprarenală. 5α-dihidrotestosteronul are un rol
esențial în formarea şi dezvoltarea organelor genitale externe masculine.
Testosteronul şi 5α-dihidrotestosteron (5α DHT) sunt responsabili de
virilizarea genitală a fătului de sex masculin (fuziunea pe inia mediană, formarea
uretrei peniene și scrotului, îngroșarea și alungirea penisului) dar rolul
testosteronului în acest proces este mult mai mic decât cel al 5α DHT.
Celulele Leydig secretă hormoni androgeni cât şi un hormon numit insulin-
like hormone 3 (Insl3). Acest hormon este necesar pentru coborârea gonadelor în
scrot. Indivizii de sex masculin lipsiţi de hormonul Insl3 sunt infertili deoarece
testiculul nu coboară în bursa scrotală.
Hormonul Anti - Müllerian(AMH) secretat de celulele Sertoli este o
glicoproteină, factor molecular din familia factorilor de transformare a creşterii-β /
TGF- β. Existenţa hormonului anti - Müllerian la sexul masculin determină
degenerarea canalului Müller.
Estrogenul este necesar pentru dezvoltarea ductelor Muller și Wolff. La
femei, estrogenul secretat de ovarele fetale pare suficient pentru a induce
diferențierea ductului Mullerian în trompe, uter, col uterin și partea superioară a
vaginei.

513
 Embriologie umană

II. DEZVOLTAREA APARATULUI GENITAL

II. 1. Dezvoltarea gonadelor

II. 1. 1. Dezvoltarea gonadelor în etapa nediferenţiată

Glandele genitale îşi fac apariţia în săptămâna 5 ‒ 6 i.u. (embrion 5 ‒

12mm) pe faţa medio-ventrală a rinichiului mezonefros, unde formează o
proeminenţă longitudinală, alcătuită din epiteliu germinativ, denumită progonadă.
Între celulele acestui blastem apar în săptămâna a 6-a i.u. celulele germinale
(provenite din peretele sacului vitelin) care sunt încorporate în cordoanele sexuale
primare. La nivelul progonadei epiteliul celomic proliferează dând naştere
cordoanelor sexuale care vor fi colonizate de gonocite. Există două tipuri de
cordoane sexuale: corticale - scurte şi groase, medulare - lungi şi subţiri, care se
anastomozează. Odată cu formarea zonelor corticală şi medulară progonada trece
în stadiul de gonadă. După săptămâna a 7-a i.u. zonelor corticală şi medulară
evoluează diferit la cele două sexe.

II. 1. 2. Dezvoltarea gonadelor în etapa de diferenţiere

II. 1. 2. 1. Diferenţierea testiculului

În săptămâna a 7-a începe procesul de diferenţiere al testiculului. Epiteliul

superficial germinativ este separat de blastemul central prin apariţia albugineei care
la începutul lunii a 3-a i.u. este complet diferenţiată. În medulara testiculului se
diferenţiază cordoane celulare solide aşezate radiar, schiţa viitorilor tubi seminiferi,
în care se deosebesc celulele interstiţiale Leydig. Aceste celulele interstiţiale
secretă testoteron ce induce diferenţierea canalului mezonefrotic şi a organelor
genitale externe.- Celulele Sertoli secretă Hormon Anti Müllerian, cu efect
supresor asupra dezvoltării canalului paramezonefrotic.
Tubii seminiferi rămân solizi până la pubertate. Din tubulii mezonefrici
apar o serie de conducte celulare fine care se anastomozează între ele alcătuind o
reţea - rete testis - din care pornesc o serie de cordoane drepte şi scurte. Aceştia
reprezintă viitorii tubi drepţi. În luna a 3-a fetală tubi drepţi intră în legătură cu
cordoanele sexuale medulare - tubii seminiferi - realizând joncţiunea uro-genitală.
Stabilirea joncţiunii uro-genitale marchează sfârşitul etapei nediferenţiate.
Tubii uriniferi mezonefrotici devin canale eferente testiculare iar canalul
mezonefrotic devine canal epididimar.
Testiculul coboară în bursa scrotală în două etape care se succed:
-procesul de coborâre internă, până la finele săptămânii a 10-a;
-procesul de coborâre externă.

514
 Embriologie umană

Medulară Cordoane medulare Rete testis

Cordoane corticale
Corticală (degenerează) Tubi seminiferi

Figura nr. 1. Dezvoltarea testiculului.

Deşi acest proces este cel mai vechi cunoscut în embriologie, cauzele sunt
încă obscure; se incriminează:
-cauze hormonale (gonadotropina şi androgenii);
-scurtarea activă a formaţiunii fibromusculare, gubernaculum testis;
-degenerarea şi transformarea gubernaculum testis în ţesut mucoid care
dilată canalul peritoneo-vaginal încât acesta nu mai poate susţine testiculul care
cade în interiorul canalului peritoneo-vaginal ajutat fiind şi de presiunea
intraabdominală.

II. 1. 2. 2. Diferenţierea ovarului

Diferenţierea sexuală a gonadei feminine se realizează prin predominenţa

cordoanelor corticale sub influenţa unei substanţe numită corticină.
Prezenţa cromozomilor existenţi în fiecare celulă a corpului constituie
factorul determinant în diferenţierea gonadei; prezenţa gameţilor nu este necesară
pentru diferenţierea gonadelor.
Morfogeneza ovarului este mai simplă decât cea a testiculului, dar mai
tardivă, caracterizată prin persistenţa cordoanelor corticale cu ovocite.
La feţii umani purtători de 46 cromozomi dintre care o pereche de
gonozomi XX cordoanele sexuale iniţiale sunt înlocuite de o nouă serie de
cordoane - cordoane Valentin-Pflüger - edificate tot pe seama epiteliului
germinativ. Acestea pătrund în zona corticală a ovarului, se fragmentează în
multiple formaţii denumite ovisaci (foliculi primordiali). În interiorul fiecărui
folicul se află una sau mai multe celule germinale care dau naştere ovogoniilor în
timp ce celulele epiteliale care alcătuiesc peretele foliculului devin celule
foliculare.

515
 Embriologie umană

Medulară Cordoane medulare Resturi de cordoane medulare

(degenerează)

Corticală Cordoane corticale Foliculi ovarieni

Figura nr. 2. Dezvoltarea ovarului.

Sexul cromozomal stabilit în momentul fecundării determină astfel (prin

gonozomi) sexul gonadal, care determină la rândul său sexul gonoforic şi perineal.
În această perioadă cordoanele sexuale medulare fac joncţiunea cu elementele
canaliculare ale mezonefrosului şi constituie rete ovarii, care va suferi un proces de
involuţie.
După luna a treia i.u. ovarul îşi schimbă sediul coborând din regiunea
lombară în pelvis. Ligamentul inghinal al corpului Wolff este preluat de ovar şi
devine ligament rotund, capătul său central se fixează la uter şi la polul ovarian
inferior alcătuind ligamentul utero-ovarian.

II. 2. Dezvoltarea căilor genitale

II. 2. 1. Dezvoltarea căilor genitale în etapa nediferenţiată

Mezonefrosul
Gonada

Canalul Müller

Canalul Wolff Vezica urinară

Canalul utero-vaginal Sinusul uro-genital

Figura nr. 3. Căile genitale în etapa nediferenţiată.

516
 Embriologie umană

În afara canalului mezonefrotic Wolff care este complet în săptămâna a 4-a

i.u., lateral de acesta, la embrionul de 10 mm (săptămâna a 6-a i.u.) se diferenţiază
canalul paramezonefrotic Müller.
Canalul paramezonefrotic rămâne deschis la extremitatea cranială, către
cavitatea internă (celom) iar în rest se alungeşte, încrucişează ventral canalul
mezonefrotic şi se aşează medial de acesta. Extremităţile inferioare ale canalelor
paramezonefrotice Müller fuzionează median şi iau contact cu sinusul genital în
zona tuberculului sinusal (tuberculul sinusului).

II. 2. 2. Dezvoltarea căilor genitale în etapa de diferenţiere

II. 2. 2. 1. Diferenţierea căilor genitale masculine

La sexul masculin gena purtătoare a factorului de determinare al

testiculului se exprimă în celulele cordoanelor sexuale determinând producerea
factorului de determinare al testiculului TDF. Existenţa cromozomului Y - prin
intermediul TDF - determină transformarea zonei medulare a gonadei în testicul
(prin transformarea cordoanelor sexuale primitive în tubi seminiferi). Gonada astfel
diferenţiată secretă hormoni de tip androgen care induc diferenţierea canalelor
genitale şi a organelor genitale externe precum şi hormonul anti - Müllerian
(AMH) denumit si Factor Anti-Mϋllerian care induce degenerarea canalelor
Müller.

Tabel nr. 1. Diferenţierea gonadelor şi căilor genitale masculine

Structuri în etapa indiferentă Structuri definitive masculine
Gonadă Testicul
Cortex Tubi seminiferi
Medulară Rete testis
Mezorchim
Ligamente genitale Ligament testicular
Gubernaculum testis (segment caudal)
Gubernaculum testis (ca întreg)
Tubi colectori mezonefrotici Canale eferente
Grup cranial Canale aberante craniale
Grup caudal Canale aberante caudale
Paradidim
Apendice epididimar
Canal epididimar
Canal mezonefrotic Canal deferent, vezicule seminale
Canal ejaculator
Ureter, pelvis,calice, tubi colectori

517
 Embriologie umană

În timpul vieţii fetale testosteronul induce diferenţierea masculină (inclusiv

a căilor genitale) iar la pubertate determină apariţia lumenului tubilor seminiferi,
spermatogeneza şi caracterele sexuale.
În luna a 3-a de viaţă i.u. tubulii mezonefrici devin canale eferente
testiculare iar canalul mezonefrotic Wolff devine canal epididimar. La ieşire din
epididim canalul capătă tunicile musculară şi conjunctivă şi devine canal deferent.
În porţiunea lui cea mai caudală prezintă o dilataţie, ampula canalului deferent, din
peretele căreia iau naştere în săptămâna a 13-a i.u. veziculele seminale. Conversia
testosteronului în dihidrotestosteron în timpul vieţii fetale determină diferenţierea
organelor genitale externe (penis, scrot) şi a prostatei.

II. 2. 2. 2. Diferenţierea gonoforului feminin

Diferenţierea căilor genitale la femeie se caracterizează prin persistenţa

canalelor Müller şi regresia canalelor Wolff.
Canalele paramezonefrotice Müller se formează lateral de corpul şi canalul
mezonefrotic Wolff, cresc caudal şi îl încrucişează ajungând apoi medial pentru a
fuziona pe linia mediană cu canalul paramezonefrotic Müller de partea opusă.
Canalele Müller iau contact cu sinusul uro-genital în regiunea uretrei
posterioare printr-o uşoară îngroşare numită tubercul sinusal (tubrerculul Müller).
Dezvoltarea sexuală consecutivă este controlată de prezenţa sau absenţa
TDF (testis-determining factor), codificat pe cromozomul Y. Deci se remarcă
faptul că diferenţierea gonoforului feminin nu este sub influenţa hormonilor
ovarieni fetali ci sub influenţa lipsei cromozomului Y şi a hormonilor masculini .
Partea superioară a canalului Müller este mai largă şi comunică cu
cavitatea peritoneală, din această extremitate va lua naştere pavilionul tubei
uterine; din porţiunea situată inferior se formează tuba uterină de partea respectivă,
iar din extremitatea caudală ia naştere canalul utero-vaginal. Uneori la acest nivel
poate persista septul despărţitor ducând la apariţia malformaţiilor uterine.
Canalul şi corpul Wolff suferă un proces de atrofie parţială, din ele
rămânând vestigii embrionare: hidatida pediculată, ataşată pavilionului trompei
uterine, epooforul, parooforul şi ductul Gärtner.
Odată cu migrarea ovarului mezoul corpului Wolff va da naştere
ligamentelor largi, iar mezoul genital va forma aripioara posterioară a ligamentului
larg (mezoovar).
Vagina se formează în luna a treia de viaţă intrauterină. În timp ce se
formează canalul utero-vaginal ţesutul endodermal al tuberculului sinusal începe să
prolifereze formând o serie de tuberozităţi (bulbi) sinovaginale care formează 20%
din partea inferioară a vaginei. Extremitatea inferioară este obstruată printr-un miez
solid (placă vaginală) a cărei origine este incertă. Acest ţesut se tunelizează printr-
un proces de apoptoză (moarte celulară dirijată) centrală. Peretele fibromuscular
vaginal îşi are originea în mezodermul canalului utero-vaginal.

518
 Embriologie umană

Vagina are dublă origine:

-porţiunea superioară se formează din zona caudală a canalului uterin
(constituit prin fuziunea canalelor Müller) la nivelul tuberculului sinusal;
-porţiunea inferioară ia naştere din regiunea inferioară (falică) a sinusului
uro-genital.
Lumenul vaginei rămâne separat de cavitatea sinusului uro-genital printr-o
membrană subţire denumită himen. Acesta este alcătuit din epiteliul care căptuşeşte
sinusul uro-genital şi un strat subţire de celule vaginale. În perioada perinatală, la
nivelul himenului apar mici orificii.
Glandele genitale accesorii se dezvoltă prin înmugurirea din uretră (glande
parauretrale Skene) şi din sinusul uro-genital definitiv (glande vestibulare mari
Bartholin).

Tabel nr. 2. Diferenţierea gonadelor şi căilor genitale feminine

Structuri în etapa indiferentã Structuri definitive feminine
Gonadă Ovar
Cortex Cortex (foliculi ovarieni)
Medulară Medulară primară
Rete ovarii
Mezovarium
Ligamente genitale Ligament suspensor al ovarului
Ligament propriu al ovarului
Ligament rotund al uterului
Ligament lateral al uterului
Tubi colectori mezonefrotici
Grup cranial Epoofor.Canale aberante
Grup caudal Paroofor
Apendice veziculos
Canal mezonefrotic Canalul epooforului
Canalul lui Gartner
Ureter, pelvis,calice, tubi colectori
Canal paramezonefrotic Hidatida Morgagni
Tubă uterină
Uter
Vagină (porţiunea superioară)

II. 3. Dezvoltarea organelor genitale externe

II. 3. 1. Dezvoltarea organelor genitale externe în etapa nediferenţiată

În această etapă organele genitale sunt aceleaşi pentru ambele sexe. La

finele săptămânii a 4-a sub inserţia cordonului ombilical, mezodermul formează o

519
 Embriologie umană

ridicătură conică, tuberculul genital. Buzele şanţului uretral în continuare cu cele

ale deschiderii sinusului, alcătuiesc plicile uro-genitale.

Tubercul genital
Tubercul labio- scrotal
Plică uro- genitală

Bărbat Etapa indiferentă Femeie

Glandul

Șanţul uretral

Anusul Clitorisul
Glandul penisului

Labie mare
Scrotul
Rafeul scrotal

Labie mică

Vagina
Anusul

Bărbat Etapa de diferenţiere Femeie

Figura nr. 4. Dezvoltarea organelor genitale externe.

În săptămâna a 7-a i.u. tuberculul genital a crescut formând schiţa

penisului, terminată la capătul liber cu o formaţiune rotunjită, schiţa glandului

520
 Embriologie umană

penian. Deschiderea sinusului uro-genital este acum limitată anterior de tuberculul

genital, pe laturi de plicile uro-genitale iar dorsal de septul septul uro-rectal şi
corpul perineal. Lateral de plicile uro-genitale îşi fac apariţia tuberculii labio-
scrotali.
În săptămâna a 7-a de dezvoltare intrauterină, organele genitale externe
sunt identice morfologic la ambele sexe.

II. 3. 2. Dezvoltarea organelor genitale externe în etapa de diferenţiere

II. 3. 2. 1. Diferenţierea organelor genitale externe la bărbat

În decursul săptămânii a 9-a hormonii androgeni induc creşterea penisului,

formarea uretrei peniene, fuzionarea tuberculilor scrotali, dezvoltarea prostatei şi
glandelor seminale. Plicile uro-genitale fuzionează formând uretra spongioasă.
Fuzionarea plicilor uretrale are loc în sens dorso-ventral; după terminarea
acestui proces persistă doar rafeul penian. Orificiul exterior al uretrei migrează
treptat spre gland. În săptămâna a 14-a uretra este formată până la nivelul
glandului.
Corpii cavernoşi ai penisului şi corpul spongios al uretrei se diferenţiază
din mezenchimul glandului şi penisului începând cu săptămâna a 7-a i.u.
Tuberculii labio-scrotali cresc caudal, se apropie unul de celălalt formând
fiecare ½ din scrot. Aceste jumătăţi fuzionează; la suprafaţă linia de unire este
indicată de rafeul scrotal.

Tabel nr. 3. Diferenţierea căilor genitale şi organelor genitale externe masculine

Structuri în etapa indiferentă Structuri definitive masculine
Canal paramezonefrotic Apendice testicular
Utricul
Sinus uro-genital Vezică urinară
Uretră (fără fosa naviculară)
Prostată
Glande bulbouretrale
Tubercul sinusal Colicul seminal
Tubercul genital Penis
Gland penian
Corp cavernos penis
Corp spongios al uretrei
Plici uro-genitale Faţă uretrală penis
Tuberculi labio-scrotali Scrot
Rafeu scrotal

521
 Embriologie umană

II. 3. 2. 2. Diferenţierea organelor genitale externe la femeie

La femeie tuberculul genital are dezvoltare redusă şi dă naştere clitorisului.

Din marginile şanţului uro-genital, din pliurile uretrale, se dezvoltă cutele genitale
care se transformă în labii mici. Lateral de pliurile uro-genitale se dezvoltă
protuberanţele labio-scrotale care în lipsa androgenilor vor deveni labii mari.
Sinusul uro-genital definitiv va da naştere vestibulului vaginal.

Tabel nr. 4. Diferenţierea căilor genitale şi organelor genitale externe feminine

Structuri în etapa indiferenă Structuri definitive feminine
Vezică urinară
Sinus uro-genital Uretră,vestibul vaginal
Glande uretrale şi parauretrale
Glande mari vestibulare
Tubercul sinusal Himen
Tubercul genital Clitoris
Gland clitoridian
Corp cavernos clitoridian
Bulb vestibular
Plici uro-genitale Labii mici
Tuberculi labio-scrotali Labii mari
Comisura posterioară
Proeminenţa medială cranială Mons Pubis

II. 4. Dezvoltarea glandelor sexuale accesorii ale aparatului genital masculin

Prostata este alcătuită din ţesut glandular şi stromă. Ţesutul glandular se

dezvoltă după săptămâna a 10-a i.u. Conversia testosteronului în dihidrotestoteron
se corelează cu capacitatea mezenchimului din această zonă de a induce
proliferarea endodermul uretrei pelvine. Astfel în săptămâna a 11-a i.u. către
lumenul uretrei se formează un mănunchi de muguri epiteliali (circa 60) cu aspect
de cordoane. Iniţial solide, cordoanele capătă lumen şi dezvoltă acini, se grupează
în 5 mase distincte, fiecare din cele 5 devenind un lob prostatic. Mugurii prostatici
în dezvoltare iau contact cu musculatura circulară a sinusului, care le formează o
capsulă. Stroma prostatei se diferenţiază din mezenchimul cordonului genital care
înconjoară tubii prostatici fiind reprezentată de elemente conjunctive şi musculare.
În săptămânile 13 ‒ 15 i.u. odată cu creşterea nivelului de testosteron prostata
începe să secrete.
Epiteliul ce înveleşte porţiunea falică a sinusului uro-genital, cranial şi
caudal de locul de pătrundere al canalului deferent va deveni uretra prostatică.
Evoluţia glandei este lentă până la pubertate când începe evoluţia
explozivă ce determină apariţia alveolelor.

522
 Embriologie umană

Ţesutul colagen al prostatei care este bine dezvoltat până la pubertate,

începe să regreseze până în jur de 50 ani, vârstă la care predomină ţesutul glandular
şi muscular.
După vârsta de 50 ani glandele epiteliale şi ţesutul muscular încep să
regreseze în timp ce sporeşte colagenul şi ţesutul sclerotesticular. Aceeaşi evoluţie
o are ţesutul elastic.
Glandele seminale se dezvoltă printr-o evaginare a peretelui ampulelor
canalului deferent în săptămâna 13. În luna a 7-a au formă definitivă. Ele cresc lent

până la pubertate, după care ritmul se accelerează.

Glandele bulbouretrale la bărbat apar în săptămâna a 9-a i.u. sub forma
unor muguri solizi ai epiteliului endodermal care căptuşeşte sinusul uro-genital la
nivelul uretrei cavernoase. În luna a 4-a i.u. epiteliul lor devine glandular.
Glandele uretrale apar în luna a 3-a i.u. la nivelul uretrei cavernoase prin
acelaşi proces de înmugurire a epiteliului uretral.

II. 5. Malformaţii congenitale ale aparatului genital

Hermafroditismul adevărat - este foarte rar întâlnit. Aspectul fizic poate fi

masculin sau feminin dar organele genitale sunt ambigui iar gonada - ovotestis -
conţine linii celulare germinale atât de tip feminin cât şi masculin.
Hermafroditismul adevărat prezintă ţesut ovarian şi testicular, cel mai frecvent ca
ovotestis, ocazional putând prezenta un ovar pe o parte şi un testicul pe cealaltă.
Hermafrodiţii adevăraţi pot fi cromozomial de sex feminin (cariotip 44+XX),
masculin (cariotip 44+XY), sau pot prezenta mozaicism de tip: 44+X/44+XY;
44+XX/44+XXY, 44XX/44XY. Indivizii cu organe genitale externe ambigui sunt
denumiţi intersex (hermafrodit) dar acest termen nu se aplică la sindrom Turner sau
Klinefelter, organele lor genitale externe find nete.

Pseudohermafroditismul - poate fi determinat de nivele reduse ale

hormonilor androgeni sau de anomalii ale receptorilor hormonilor sexuali.
Pseudohermafrodiţii prezintă gonade şi cromozomi sexuali caracteristici unui sex
concomitent cu caractere sexuale şi organe genitale externe proprii sexului opus.
Pseudohermafrodiţii care au testicul sunt pseudohermafrodiţi masculini iar cei cu
ovar pseudohermafrodiţi feminini.

Pseudohermafroditismul de tip feminin - afecteză 1 din 16000 nou-născuţi;

asociază cariotipul feminin cu organe externe masculinizate: hipertrofia
clitorisului, fuziunea în diferite grade a pliurilor labio-scrotale.
Malformaţia este determinată de sindromul adrenogenital rezultat prin
hiperplazia congenitală virilizantă a glandei suprarenale. Ovarul este prezent dar

523
 Embriologie umană

organele genitale se masculinizează în perioada fetală prin exces de hormoni

androgeni. În cazuri extreme fuzionarea plicilor labio-scrotale şi uro-genitale este
completă iar clitorisul este traversat de uretră. Multe forme de
pseudohermafroditism feminin sunt transmise autosomal recesiv. Ele sunt cauzate
de un blocaj într-o anumită etapă în sinteza cortizolului care are ca rezultat o
secreţie excesivă de ACTH şi hiperplazia suprarenalei fetale. Dacă nu se intervine
cu un tratament adecvat virilizarea continuă şi în stare adultă, concomitent cu
instalarea caracterelor sexuale secundare de tip feminin, normale, induse de
hormonii secretaţi de către ovar.

Fotografia nr. 1. Pseudohermafroditism feminin. Cariotip 44+XX, organe genitale externe

masculinizate: hipertrofie clitoridiană, fuziunea pliurilor labio-scrotale.

Pseudohermafroditismul de tip masculin - caracterizează indivizi cu sex

genetic masculin, purtători ai unui cariotip 46,XY şi organe genitale de tip feminin.
Un nivel scăzut al hormonilor androgeni permite dezvoltarea căilor genitale şi a
organelor genitale în mod autonom, în grade diferite de feminizare strict corelate
cu felul steroizilor masculini afectaţi.

Sindromul de feminizare testiculară - este consecinţa anomaliilor numerice

şi/sau calitative ale receptorilor pentru hormonii androgeni. În acest caz testiculele
se dezvoltă şi hormonii androgeni au nivel normal sau chiar crescut dar ţesuturile
ţintă nu reacţionează în lipsa receptorilor adecvaţi; nu are loc procesul de coborâre
al testiculului iar căile genitale şi organele genitale externe se dezvoltă ca şi cum
androgenii ar fi absenţi. Receptorii pentru estrogen şi progesteron sunt normal
dezvoltaţi sau chiar în exces astfel că la pubertate caracterele sexuale sunt de tip
femin.

524
 Embriologie umană

II. 5. 1. Malformaţii congenitale ale aparatului genital masculin

Criptorhidia - constituie una dintre cele mai frecvente anomalii de

dezvoltare ale gonadei masculine. Este consecinţa opririi în coborâre a gonadei
masculine datorată unor cauze mecanice sau deficienţe hormonale. Testiculul
rămâne blocat în abdomen sau pe traseul normal de coborâre. Criptorhidia este
malformaţia congenitală asociată cel mai frecvent cu fuziunea spleno-gonadală;
alte anomalii asociate includ: anus imperforat, spina bifida, hernia diafragmatică şi
hipospadias.

Ectopia testiculară - defineşte anomalii în cadrul procesului de descensus

testis cu situarea gonadei în afara traiectului normal de coborâre. Ectopia
interstiţială este localizată în apropierea muşchiul oblic extern, în trigonul femural,
dorsal de penis sau de partea opusă (ectopie încrucişată). Testiculii ectopici se
atrofiază iar tubii seminiferi suferă un proces de scleroză şi degenerescenţă. Uneori
epididimul se poate separa de testicul şi coboară singur în scrot. Localizarea
anormală a gonadei în abdomen, la temperatură mai ridicată decât cea din bursele
scrotale favorizează apariţia tumorilor maligne - embrioame.

Hipospadias - semnifică deschiderea uretrei pe faţa ventrală a glandului

sau penisului, în cazuri mai severe prin mai multe deschideri. Frecvent penisul este
rudimentar şi curbat caudal. În clinică se descriu patru tipuri de hipospadias: la
nivelul glandului, penian, peno-scrotal, perineal.

A. B.
Fotografia nr. 2. A. Hipospadias localizat la nivelul glandului. B. Hipospadias penian
anterior.

525
 Embriologie umană

Este cauzat de o secreţie insuficientă de hormoni androgeni având ca

rezultat lipsa de fuziune în diferite grade a plicilor uro-genitale şi incompleta
formare a uretrei spongioase. Hipospadias peno-scrotal exprimă lipsa de fuziune
atât a plicilor uretrale cât şi labio-scrotale. Hipospadias perineal (forma cea mai
severă) ia naştere prin lipsa totală a fuziunii plicilor labio-scrotale tuberculii labio-
scrotali nu fuzionează între ei, orificiul uretral este situat între cele două jumătăţi
ale scrotului, în fundul unei depresiuni a perineului. Se însoţeşte de încetinirea
creşterii falusului astfel încât organele genitale externe la naştere au aspect
feminin.

A. B. C.
Fotografia nr. 3. A. Hipospadias penian posterior. B. Hipospadias penoscrotal.
C.Hipospadias scrotal.

Epispadias - este caracterizat prin prezenţa unui penis rudimentar cu şanţul

uretral pe faţa sa dorsală. Asociază frecvent lipsa de formare a peretelui abdominal
anterior şi extrofia vezicii urinare.
II. 5. 2. Malformaţii congenitale ale aparatului genital feminin
II. 5. 2. 1. Afecţiuni genetice şi tulburări enzimatice
Disgenezia gonadală (sindromul Turner) - asociază malformaţii multiple,
cele genitale fiind de natura insuficienţei gonadale, deficitul de 17 alfa-hidroxilază
(fenotip feminin, amenoree primară, absenţa caracterelor sexuale secundare,
infantilism genital, hipotrofie staturo-ponderală, hipertensiune, hipokaliemie).
II. 5. 2. 2. Malformaţii congenitale ale căilor genitale
Malformaţii utero-vaginale - apar la 0,16% dintre femei. Se crede că aceste

526
 Embriologie umană

malformaţii sunt consecinţa uneia din următoarele cazuri: fuziunea anormală a

ductelor paramezonefrotice, dezvoltarea incompletă a unui duct paramezonefrotic,
insuficienţa dezvoltării unei părţi a unui duct paramezonefrotic sau a ambelor şi
absenţa tunelizării sau tunelizarea incompletă a plăcii vaginale.
Anomaliile canalului Müller au fost clasificate în şase clase principale.
Clasa I-a cuprinde agenezia segmentară sau hipoplazia segmentară a
canalului Müller (vaginală, fundică, tubară, combinată).
Clasa a II-a include uterul unicornuat; cornul uterin poate fi normal
dezvoltat sau: rudimentar; cu cavitate endometrială comunicantă; cu cavitate
endometrială necomunicantă ; fără cavitate endometrială.

Radiografia nr. 1. Uter bicorn. Radiografie cu substanţă de contrast.

Clasa a III-a este reprezentată de uterul didelf.

Clasa a IV-a se referă la uterul bicorn: cu cavitate uterină completă către
ostiumul intern; cu cavitate uterină parţială; cu cavitate uterină arcuată în zona
fundului uterin.
Clasa a V-a este reprezentată de uterul septat: complet, sau incomplet.
Clasa a VI -a include uterul cu modificări ale lumenului.

527
 Embriologie umană

Ȋntrebări- MORFOGENEZA APARATULUI GENITAL

1. Sexul embrionului se stabileşte: d. plici uro- genitale

a. când celulele germinale e. tuberculi labio- scrotali
primordiale ajung în crestele genitale
b. când se formează crestele genitale 6. Din sinusul uro- genital la bărbat
c. în momentul fecundării se formează următoarele, cu o
d. când se formează cordoanele excepţie
sexuale primitive a. vezica urinară
e. niciun răspuns nu este corect b. uretra membranoasă
c. uretra prostatică
2. Care din următoarele gene este d. corpul spongios al uretrei
responsabilă de iniţierea determinării e. prostata
sexuale masculine
a.WNT 7. Cordoanele sexuale primare de la
b.DAX nivelul crestei genitale vor fi
c. SRY populate cu celule germinale
d. SHH primordiale
e. HOX a. în săptămâna a 3-a
b. în săptămâna a 4-a
3. Labiile mari se dezvoltă din: c. în săptămâna a 6-a
a. pliurile uro- genitale d. în săptămâna a 9-a
b. tuberculii labio- scrotali e. la naştere
c. septul uro- rectal
d. tuberculul genital 8. Care din următoarele structuri
e. tuberculul sinusal feminine îşi au originea în canalele
paramezonefrotice
4. Canalul utero- vaginal se formează a. epoofor
din b. hidatida Morgagni
a. extremitatea cranială a canalelor c. tuba uterină
mezonefrotice d. uterul
b. extremitatea caudală a canalelor e. porţiunea inferioară a vaginei
mezonefrotice fuzionate
c. extremitatea cranială a canalelor 9. Malformaţia congenitală
paramezonefrotice caracterizată prin testicul blocat pe
d. extremitatea caudală a canalelor traseul normal de coborâre se
paramezonefrotice fuzionate numeşte
a. testicul ectopic
5. Himenul se dezvoltă din b. criptorhidie
a. sinus uro- genital c. hipospadias
b. tubercul sinusal e. epispadias
c. tubercul genital

528
 Embriologie umană

Anexă- MORFOGENEZA APARATULUI GENITAL

Lama nr. 1. Cordoane testiculare la nou-născut.

Secţiune transversală prin testicul. Col. H.E.

Foliculul ovaria de Graaf Foliculul ovarian primar

Corpus
luteum

Lama nr. 2. Secţiune prin corticala ovarului. Foliculi ovarieni în diverse stadii de
evoluţie. Coloraţie Hematoxilină–Eozină. Ob. X 30

529
 Embriologie umană

Lama nr. 3. Secţiune prin corticala ovarului. Corpus albicans Coloraţie

Hematoxilină–Eozină. Ob. X 250

530
 Embriologie umană

Bibliografie

1. Andronescu A., Anatomia dezvoltării omului, Ed. Med. Bucureşti, 1987

2. Beau C., Vivian N., Munsterberg A, Dresser DW, Lovell-Badge R,
Guerrier D., In vivo analysis of the regulation of the anti-Müllerian
hormone, as a marker of Sertoli cell differentiation during testicular
development, reveals a multi-step process, Mol Reprod Dev. 59(3):256-64.
2001
3. Bendel-Stenzel M., Anderson R., Heasman J., Wylie C., The origin and
migration of primordial germ cells in the mouse. Semin Cell Dev Biol.
9(4):393-400. 1998
4. Berta P., Hawkins J.R., Sinclair A.H., Taylor A., Griffiths B.L.,
Goodfellow P.N., Fellous M., Genetic evidence equating SRY and the
testis-determining factor. Nature 348 (6300): 448–50. 1990
5. Braat A.K., Speksnijder J.E., Zivkovic D., Germ line development in
fishes. Int J Dev Biol. 43:745-60. 1999
6. Brachet J., Alexandre H., Introduction to Molecular Embryology,
Heidelberg Science Library, 2nd edition, 2014
7. Brennan J., Capel B. One tissue, two fates: molecular genetic events that
underlie testis versus ovary development. Nat Rev Genet. 5(7):509-21.
2004
8. Carlsen E., Giwercman A., Keiding N., Skakkebaek N.E., Evidence for
decreasing quality of semen during past 50 years. BMJ. 305(6854):609-
13. 1992
9. Chircor Lidia, Dina Constantin, Variante anatomice şi malformaţii
congenitale, Editura Paco Bucureşti, 2007
10. Chircor Lidia, Surdu Loredana, Compendiu de Embriologie, Editura Ex
Ponto, 2012
11. Chircor L., Surdu L., Embriologie umană, Editura Ex Ponto, 2014
12. Cohard L.R., Netter's Atlas of Human Embryology, updated edition
Saunders edit. 2013, Elsevier Inc. 2015
13. Geormăneanu M., Patologie indusă prenatal, Edit. Medicală Bucureşti,
1989
14. Hajkova P., Erhardt S., Lane N., Haaf T., El-Maarri O., Reik W., Walter J.,
Surani M., Epigenetic reprogramming in mouse primordial germ cells.
Mech Dev.117(1-2):15. 2002
15. Harrison M.R., Evans M.I., The Unborn Patient, 3rd ed., 2001
16. Haraguchi R., Suzuki K., Murakami R., Sakai M., Kamikawa M., Kengaku
M., Sekine K., Kawano H., Kato S., Ueno N., Yamada G., Molecular
analysis of external genitalia formation: the role of fibroblast growth

531
 Embriologie umană

factor (Fgf) genes during genital tubercle formation. Development.

127(11):2471-9. 2000Jameson J.L., De Groot L.J., de Kretser D.,
Grossman A., Marshall J.C., Melmed S., Potts J.T. Jr, Weir G.C.,
Endocrinology: Adult and Pediatric, 6th edition, Elsevier, 2013
17. Jeays-Ward K., Hoyle C., Brennan J., Dandonneau M., Alldus G., Capel
B., Swain A., Endothelial and steroidogenic cell migration are regulated
by WNT4 in the developing mammalian gonad.
Development.130(16):3663-70. 2003
18. Jordan B.K., Shen J.H., Olaso R., Ingraham H.A., Vilain E., Wnt4
overexpression disrupts normal testicular vasculature and inhibits
testosterone synthesis by repressing steroidogenic factor 1/beta-catenin
synergy. Proc Natl Acad Sci U S A.100(19):10866-71. 2003
19. Karl J., Capel B., Sertoli cells of the mouse testis originate from the
coelomic epithelium. Dev Biol. 203(2):323-33. 1998
20. Kashimada K., Koopman P., Sry: the master switch in mammalian sex
determination, Development 137 (23): 3921–30. 2010
21. Kubota Y., Temelcos C., Bathgate R.A., Smith K.J., Scott D., Zhao C.,
Hutson J.M., The role of insulin 3, testosterone, Müllerian inhibiting
substance and relaxin in rat gubernacular growth. Mol Hum Reprod
8(10):900-5. 2002
22. Lancaster E., Pedisich P., Congenital Malformations Australia 1981-1992
Birth defects series 1. 1995
23. Larsen J. W., Human Embryology, 3rd Edition, 2001
24. Larsen J. W., Anatomy: Development, Function, Clinical Correlations,
Saunders, 2002
25. Merchant-Larios H., Moreno-Mendoza N., Onset of sex differentiation:
dialog between genes and cells, Arch Med Res.32(6):553-8. 2001
26. Mittwoch U. The race to be male, New Scientist 120 (1635): 38–42. 1988
27. Moore and Persaud, Before We Are Born, 5th ed., 2003
28. Moore K.L., Persaud T.V., The Developing Human: Clinically Oriented
Embryology. 10th ed. Philadelphia, Pa: WB Saunders, 2014
29. Muller J., Skakkebaek N.E., Ritzen M., Ploen L., Petersen K.E.,
Carcinoma in situ of the testis in children with 45,X/46,XY gonadal
dysgenesis. J Pediatr.106(3):431-6. 1985
30. O'Rahilly R., Müller F., Human Embryology and Teratology, 3rd ed. New
York: Wiley-Liss, 2001
31. Parker K.L. et al., Gene interactions in gonadal development. Annu. Rev.
Physiol. 61: 417-433. 1999
32. Poirier J., Cohen I., Embryologie Humaine, Maloine Edit., 1992

532
 Embriologie umană

33. Poirier J., Catala M., Poirier I., Baudet J., Leçons d'embryologie humaine,
4ème éd. Paris, Vigot, 2006
34. Queipo G., Zenteno J.C., Pena R., Nieto K., Radillo A., Dorantes L.M.,
Erana L., Lieberman E., Soderlund D., Jimenez A.L., Ramon G., Kofman-
Alfaro S., Molecular analysis in true hermaphroditism: demonstration of
low-level hidden mosaicism for Y-derived sequences in 46,XX cases. Hum
Genet.111(3):278-83. 2002
35. Sadler T.W., Langman J., Langman's Medical embryology, 11th ed.
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2010
36. Sadler T. W, Langman J. “Langman's Medical embryology” 12th edition
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins 2013
37. Schmidt A.N., Embriologie Specială, edit. Intelcredo, 2002
38. Schoenwolf G.C., Bleyl S.B., Brauer P.R., Larsen’s human Embryology,
5th edition. Churchill Livingstone/Elsevier, 2014
39. Sido-Gridorescu Fr., Embriogie Generală şi specială, Edit. Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006
40. Skakkebaek N.E., Rajpert-De Meyts E., Jorgensen N., Carlsen E., Petersen
P.M., Giwercman A., Andersen A.G., Jensen T.K., Andersson A.M,
Muller J., Germ cell cancer and disorders of spermatorganes génitaux
externesnesis: an environmental connection? J. APMIS.106(1):3-11. 1998
41. Vainio S. Uro-genital system development 2006. EUROGENE portal. 2010
42. Wallis M.C., Waters P.D., Graves J.A., Sex determination in mammals -
Before and after the evolution of SRY. Cell. Mol. Life Sci. 65 (20): 3182–
95. 2008
43. Yao H.H., DiNapoli L., Capel B., Meiotic germ cells antagonize
mesonephric cell migration and testis cord formation in mouse gonads.
Development.130(24):5895-902. 2003
44. http://www.edk.fr/archive/ms/2002/10/0921_Nouvelles.pdf

533
 Embriologie umană

MORFOGENEZA SISTEMULUI NERVOS

I. MORFOGENEZA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

Dezvoltarea sistemul nervos central este un proces complex ce are loc într-
o secvenţă temporală specifică care poate fi rezumată în şase stadii principale:
-Formarea structurilor creierului: 0 – 20 săptămâni,
-Migrarea neuronală: 6 – 20 săptămâni,
-Proliferarea celulară şi creşterea creierului: 0 săptămâni – 12 ani,
-Diferenţierea, maturarea, sinaptogeneza 12 săptămâni – 12 ani,
-Moartea celulară programată: până la 6 luni postnatale,
-Mielinizarea: 13 săptămâni – 30 ani.

I. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza sistemului nervos central

Stabilirea axelor corpului cranio-caudală şi dorso-ventrală se realizează în

stadiile timpurii de dezvoltare ale embrionului.
La nivelul marginii anterioare a discului embrionar sunt exprimate gene
precum cele care codifică factorii de transcripţie OTX2, L1M1, HESX1 şi factorul
cerberus, cu rol în stabilirea capătului cranial el embrionului, precum şi BMP-4
(bone morphogenetic protein 4, proteina morfogenetica osoasă 4) membru al
familiei TGFβ (transforming growth factor β, factorul β de transformare a
creşterii).
BMP-4 reprezintă o moleculă foarte importantă de semnalizare, necesară
în stabilirea axei dorso-ventrale şi în dezvoltarea timpurie a embrionului. BMP-4
induce diferenţierea ectodermului supraiacent în epiblast. În prezenţa BMP-4 şi a
FGF (fibroblast growth factor, factorul de creştere a fibroblaştilor) o parte din
mezoderm va fi ventralizat (mezodermul intermediar şi cel lateral).
La nivelul nodului primitiv sunt sintetizate proteinele chordin, noggin şi
follistatin care leagă BMP-4, un inhibitor al neurulaţiei. Activitatea BMP-4 odată
blocată, ectodermul se diferenţiază în ţesut nervos. Tot ca şi consecinţă a acestui
lucru, mezodermul cranial este dorsalizat şi formează notocordul, somitele şi
somitomerele. De aceea, nodul primitiv este considerat centru cu rol organizator.
Centrele organizatoare sunt zone limitate, specializate, cu rol crucial în
inducţia specificaţiei zonei, capabile să schimbe soarta unor celule.
Genele care codifică cele trei proteine (chordin, noggin si follistatin) vor fi
exprimate, ulterior, şi la nivelul notocordului şi vor avea un rol important în
formarea structurilor nervoase din regiunea cranială.
Semnalele care induc formarea tiparului dorso-ventral al tubului neural
sunt: proteina Sonic hedgehog (Shh) şi BMP. Ele controlează expresia genică şi

534
 Embriologie umană

soarta celulelor, în funcţie de poziţia moleculelor semnalizatoare şi de gradientul

de concentraţie.
BMP îşi are originea în ectodermul din vecinătatea plăcii neurale, ulterior
la marginea dorsală a plicelor neurale iar după închiderea tubului neural în placa
dorsală din vecinătatea tubului neural dorsal.
Shh este iniţial secretat de notocord, cȃnd axa dorso-ventrală a tubului
neural este specificată, după care este secretată şi de placa ventrală. Se găseşte în
concentraţie mare ventral şi în concentraţie mică dorsal.
Eliberarea Shh şi BMP formează gradiente de concentraţie opuse şi
controlează polaritatea dorso-ventrală a diferenţierii măduvei spinării. Polaritatea
se referă la achiziţia diferenţelor axiale în structurile pe cale de formare.
BMP în regiunea dorsală induce dezvoltarea neuronilor senzoriali şi
promovează migrarea şi diferenţierea neuronilor comisurali, în apropierea plăcii
dorsale. Celulele tubului neural din regiunea ventrală, expuse unor concentraţii mai
mari de proteină Sonic hedgehog vor deveni neuroni motori. Concentraţii mai mici
de proteină Sonic hedgehog determină formarea de interneuroni.
Gradientul BMP/Shh activează factori de transcripţie la diferite nivele
dorso-ventrale. Astfel, în partea dorsală a tubului neural, BMP menţine expresia
dorsală a genelor PAX3 şi PAX7 care controlează diferenţierea neuronilor
senzoriali. În jumătatea ventrală a tubului neural, semnalele Shh suprimă expresia
genelor PAX (paired box) dorsale şi activează expresia genelor NKX2.2, NKX6.1
şi PAX6, cu rol în formarea neuronilor ventrali.
O alta etapă importantă în dezvoltarea sistemului nervos central este
regionalizarea. Regionalizarea se referă la organizarea sistemului nervos central în
subdiviziuni cranio-caudale. Genele care controlează acest proces sunt din familia
OTX şi EMX pentru creierul anterior, gene homeotice (HOX) pentru creierul
posterior, care codifică valori pozitionale de-a lungul axei cranio-caudale, în timp
ce gene din familia PAX sunt implicate în dezvoltarea limitelor cranio-caudale ale
creierului.
Cea mai clară subdiviziune are loc la nivelul rombencefalului.
Regionalizarea creierului posterior implică un proces de segmentare. În
timpul dezvoltării timpurii a rombencefalului apar 8 unităţi morfologice, numite
rombomere. Rombomerele servesc la organizarea tiparului segmentar al
diferenţierii neuronale şi migrarea comandată a celulelor crestelor neurale în
arcurile branhiale specifice. Fiecare rombomer va forma propriul set de ganglioni
şi nervi. Rombomerele determină tiparul de maturare al rombencefalului, cu
stabilirea părtilor finale ale acestuia: punte, cerebel şi bulb.
După stabilirea limitelor dintre structurile cerebrale se formează centrii
organizatori secundari: creasta neurală anterioară (la limita dintre marginea
cranială a plăcii neurale şi epiblast) şi istmul rombencefalic. Aceste centre produc
factorul FGF8 care induce expresia genelor ce controlează procesul de diferenţiere.

535
 Embriologie umană

La nivelul istmului FGF8 împreună cu Wnt1 induc expresia genelor EN1 şi

EN2 (engrailed 1 şi 2) care reglează dezvoltarea cerebelului şi a porţiunii dorsale a
mezencefalului.
Semnalele FGF8 sunt necesare pentru dezvoltarea neuronilor
dopaminergici mezencefalici. Chiar dacă FGF8 nu este exprimat la nivelul
mezencefalului, el are un rol extrinsec important în a stabili soarta celulelor
creierului mijlociu, alături de Wnt1, Shh şi OTX2. În mezencefal şi rombencefal
Shh reprezintă unul dintre semnalele necesare pentru generarea de neuroni
dopaminergici şi serotoninergici.
În etapele timpurii de dezvoltare embrionară, prozencefalul este divizat în
prozomere. Spre deosebire de rombomere, celulele de aici pot migra în
prozomerele vecine. În regiunea viitorului telencefal nu se observă o
compartimentare importantă.
Centrii de modelare care produc gradiente ale morfogenilor printre care
FGF, BMP, Wnt, Shh şi RA se găsesc în telencefal în stadiile timpurii de
dezvoltare, cu rol în specificaţia acestuia. La nivelul telencefalului dorsal FGF8
controlează dezvoltarea cranio-caudală, în timp ce BMP şi Wnt reglează
dezvoltarea dorso-ventrală. Shh şi RA controlează dezvoltarea telencefalului
ventral şi lateral.
La nivelul ANR, FGF8 induce expresia genei FOXG1 (BF1, brain factor
1) care controlează regionalizarea şi creşterea telencefalului şi a veziculelor optice.
BMP acţionează la nivelul cortexului cerebral, prin reglarea sintezei
factorului de transcripţie LHX2.
Shh organizează dezvoltarea tubului neural prin stabilirea unor regiuni
distincte de producţie a factorilor de transcripţie homeodomain, de-a lungul axei
postero-anterioară. Acești factori de transcripție, includ şi membrii ai familiei Nkx
și Pax, specifici neuronilor. Gena NKX2.1 este necesară pentru dezvoltarea
hipotalamusului (corpi mamilari şi tuber cinereum), Pax 6 este necesară pentru
dezvoltarea cortexului cerebral.
La nivelul prozencefalului Shh este necesar pentru generarea de celule ale
eminențelor ganglionare mediale și laterale şi are un rol important în dezvoltarea
retinei și a ochilor. Shh este exprimată la limita dintre viitorul talamus ventral şi cel
dorsal (zona limitantă intratalamică), deci Shh este un centru de semnalizare pentru
creierul anterior. Shh nu este exprimat la nivel ventral în telencefal şi diencefal,
deoarece nu există placă ventrală şi notocord la acest nivel. În lipsa Shh se produce
holoprozencefalia şi ciclopia, datorită lipsei de separare a lobilor prozencefalului.

I. 2. Morfogeneza tubului neural

Sistemul nervos central se diferenţiază din ectodermul discului embrionar

sub forma plăcii neurale care, în urma neurulaţiei, generează tubul neural.

536
 Embriologie umană

Neurulaţia începe în ziua 18 i.u. când lungimea embrionului este curpinsă

între 1 – 1,5 mm.
O arie de ectoderm îngroşat - placa neurală - se formează în urma inducţiei
exercitate de notocord (mezodermul axial) şi mezodermul subiacent.

Ectoderm Placă neurală Șant neural

Creste neurale Tub neural

Figura nr.1. Formarea tubului neural.

Placa neurală se adânceşte devenind şanţ neural în zilele 20 – 21 i.u.

Zona de joncţiune dintre buzele şanţului neural şi restul ectodermului va
forma crestele neurale.
Începând cu ziua 22 i.u. plicile neurale încep să fuzioneze dinspre regiunea
occipito-cervicală către extremităţi pentru a forma tubul neural; în interiorul
tubului neural apare canalul central.
După închiderea tubului neural pentru scurt timp persistă un neuropor
anterior şi unul posterior prin care tubul neural comunică cu amnionul.
În ziua 25 i.u. se închide neuroporul anterior iar trei zile mai târziu cel
posterior.
Tubul neural formează creierul şi măduva spinării, nervul optic,
neurohipofiza.
În ziua 28 i.u. la extremitatea rostrală a tubului neural pot fi identificate 3
vezicule cerebrale:
-prozencefalul (creierul anterior);
-mezencefalul (creierul mijlociu);
-rombencefalul (creierul posterior).
Extremitatea caudală a tubului neural va forma măduva spinării. Simultan
se formează:

537
 Embriologie umană

-curbura cervicală, la joncţiunea dintre creierul posterior şi măduva

spinării;
-curbura cefalică în regiunea creierului mijlociu.

Diencefal Curbura cefalică Mezencefal

Metencefal
Telencefal

Mielencefal

Curbura cervicală

Măduva spinării

Pedicul optic
Curbura pontină

Figura nr. 2. Tubul neural la 5 săptămâni i.u.

Crestele neurale migrează la scurt timp după închiderea tubului neural şi se

situează pe laturile tubului neural. Din ele se formează:
-ganglionii spinali;
-ganglionii simpatici;
-ganglionii parasimpatici;
-celulele cromafine ale medulosuprarenalei;
-melanocitele din piele;
-neuronii din pereţii tractului gastrointestinal (plexul Meissner din
submucoasă, plexul Auerbach din tunica musculară); sistemul APUD (Amino
Precursor and Decarboxilaze);
-porţiunea membranoasă a septului ventricular (parţial);
-ectomezenchimul feţei;
-ameloblastele;
-leptomeningele (piamater şi arahnoida).
În timpul săptămânii a 5-a i.u. prozencefalul şi rombencefalul se divid în
două porţiuni. Astfel din cele 3 vezicule cerebrale primare se vor dezvolta 5
vezicule cerebrale secundare.
Prozencefalul se divide în:

538
 Embriologie umană

-telencefal (cranial)
-diencefal (caudal).
Mezencefalul nu se divide.
Rombencefalul se divide în:
-metencefal (cranial)
-mielencefal (caudal).

Tabelul nr. 1. Dezvoltarea veziculelor cerebrale

VEZICULE VEZICULE STRUCTURI ADULTE
PRIMARE SECUNDARE
Creier anterior Telencefal Emisferele cerebrale cu cortexul şi zona
(prozencefal) medulară, nucleii bazali, lama terminală,
hipocampul, corpii striati, sistemul olfactiv
Diencefal Talamus, epitalamus, hipotalamus, subtalamus,
neurohipofiza, epifiza, retina, nervul optic,
corpii mamilari
Creier mijlociu Mezencefal Mezencefalul
(mezencefal)
Creier posterior Metencefal Puntea şi cerebelul
(rombencefal) Mielencefal Bulbul rahidian

Între săptămâna a patra şi a cincea de viaţă intrauterină tubul neural se

flectează brusc la trei nivele.
Prima dintre aceste curburi este curbura mezencefalică, o curbură cu
concavitatea plasată ventral, numită şi curbura cranială.
În timpul săptămânii a cincea de viaţă intrauterină între mielencefal şi
măduva spinării se realizează o nouă curbură cu concavitatea plasată ventral,
numită curbura cervicală. Dezvoltarea curburilor cranială şi cervicală este corelată
cu curbarea cranio-caudală a embrionului.
În decursul săptămânii a cincea de viaţă intrauterină, la nivelul punţii aflată
în dezvoltare se produce o curbură cu concavitatea orientată dorsal, numită curbura
pontină. Până în săptămâna a opta de viaţă intrauterină adancirea acestei curburi
pontine pliază metencefalul (inclusiv cerebelul aflat în evoluţie) înapoi, spre şi
peste mielencefal.
Mezencefalul este separat de rombencefal printr-un şanţ adânc, istmul
rombencefalic.
Limita dintre metencefal şi mielencefal este marcată printr-o a treia
curbură, curbura pontină.
În interiorul fiecărei veziculele cerebrale canalul neural devine ventricul
cerebral primitiv, care va forma ventriculii definitivi ai creierului matur. Cavitatea
rombencefalului devine ventriculul IV, cavitatea mezencefalului devine apeductul
Sylvius, cavitatea diencefalului devine ventriculul III. Din cavitatea telencefalului

539
 Embriologie umană

se dezvoltă perechea de ventriculi laterali ai emisferelor cerebrale.

După închiderea neuroporului posterior atât ventriculii creierului aflat în
evoluţie cât şi canalul ependimar din centrul măduvei spinării conţin lichid
cerebrospinal. Între zilele 41 – 50 i.u. porţiunea cea mai caudală a tubului neural şi
a canalului central involuează pe măsură ce coada embrionului dispare.
Atrofia tubului neural caudal duce la formarea unei structuri fibroase
denumită „filum terminale”, care va fi prezent pe parcursul întregii vieţi.
Pe măsură ce cresc corpurile vertebrale, extremitatea canalului central
(conul medular) suferă o „contracţie” aparentă ajungând mai sus în raport cu
coloana vertebrală, atingând nivelul L1 – L2 la 2 săptămâni postnatal.

I. 2. 1. Histogeneza ţesutului nervos

Peretele tubului neural recent închis este format de celule neuroepiteliale.

Proliferarea iniţialǎ a celulelor neuroepiteliale generează neuroblaşti care
migrează spre zona de manta iar prelungirile neuronilor migrează în zona
marginală.

Zona de manta viitoare Lamă dorsală

substanţă cenuşie

Lamă alară
Canal central

Şanţ intermediar

Lamă bazală

Zona marginală
viitoare substanţă albă Lamă ventrală

Figura nr. 3. Secţiune transversală prin măduva spinării.

Se formează astfel coloanele bazale ce conţin neuroni motori somatici şi

viscerali şi coloanele alare care conţin neuroni senzitivi şi neuroni de asociaţie.

540
 Embriologie umană

După formarea neuronilor, stratul neuroepitelial continuă să genereze

celulele gliale ale tubului neural: astrocite fibrilare şi neuroplasmatice,
oligodendroglii, microglii. La naştere stratul neuroepitelial pierde capacitatea de
neurogeneză, devine strat periependimar. Zona de manta devine substanţa cenuşie
iar zona marginală devine substanţa albă.
Neuronii se organizează pentru a forma lame (coloane) celulare.
Topografic tubul neural prezintă 6 lame:
-două lame bazale situate de o parte şi de alta a canalului central, în
regiunea ventrală; fiecare lamă bazală conţine zona de manta şi zona marginală.
-două lame alare situate de o parte şi de cealaltă a canalului central, în
regiunea dorsală; fiecare lamă bazală conţine zona de manta şi zona marginală.
-o lamă dorsală, între cele două lame alare;
-o lamă fundamentală (ventrală), între cele două lame bazale.
Mezencefalul, metencefalul, mielencefalul şi măduva spinării conţin plăci
bazale şi plăci alare, în timp ce la nivelul diencefalului şi telencefalului plăcile
bazale lipsesc.

I. 2. 2. Morfogeneza măduvei spinării

Neuronii de la nivelul măduvei spinării (zona de manta) se organizează

pentru a forma patru plăci sau coloane celulare: două plăci bazale (ventrale) şi două
plăci alare (dorsale).
Topografic tubul neural în regiunea măduvei spinării prezintă cele 6 lame:
-două lame bazale situate în partea ventrală, de o parte şi de alta a canalului
central al tubului neural;
-două lame alare, situate dorsal, de o parte şi de cealaltă a canalului central
al tubului neural,
-lama dorsală, situată între cele două lame alare;
-lama fundamentală (ventrală) situată între cele două lame.
Coloanele bazale conţin neuroni somatici şi viscerali iar coloanele alare
conţin neuroni de asociaţie care fac sinapse cu fibre eferente la nivelul neuronilor
senzitivi ai ganglionilor de pe traseul rădăcinii posterioare.
Axonul unui neuron de asociaţie poate face sinapsă cu neuroni motori de
aceeaşi parte (ipsilateral) sau de partea opusă (contralateral) a măduvei (formând
un arc reflex) sau pot avea un traiect ascendent spre creier.
Fibrele eferente ale neuronilor motori iau calea rădăcinii ventrale.

I. 2. 3. Morfogeneza mielencefalului

Mielencefalul este componenta caudală a rombencefalului din care se

dezvoltă bulbul rahidian. Metencefalul este componenta cea mai rostrală a
rombencefalului din care se formează puntea şi cerebelul.

541
 Embriologie umană

Ca urmare a apariţiei curburii pontine, pereţii tubului neural din regiunea

metencefal - mielencefal se deplasează posterior şi dinăuntru-înafară (ca o carte ce
se deschide). Lama dorsală se întinde şi se subţiază devenind pânza coroidă (tela
choroideea) a ventriculului IV, lamele alare se situează dorso-lateral iar lamele
bazale păstrează poziţia ventrală.
Cranial de flexura pontină, la nivelul metencefalului, marginile dorsale ale
plăcii alare constituie buzele romboide. Buzele romboide proliferează, acoperă
tavanul ventriculului IV şi alcătuiesc vermisul cerebelos şi emisferele cerebeloase.
Lama dorsalǎ constă în principal din ependim, este acoperită de un strat
bine vascularizat al piei mater - tela choroideea. De fiecare parte a liniei mediane
piamater şi ependimul formează zona plexurilor coroide, o zonǎ de structuri fine,
cu aspect digitiform, specializată în secreţia de lichid cefalorahidian începând cu
luna a 3-a i.u. Plexurile coroide se proiecteazǎ în ventriculul IV.
Lichidul cerebrospinal circulă permanent prin canalul central al măduvei
spinării, ventriculii cerebrali şi spaţiul subarahnoidian şi este drenat în sinusurile
durei mater. Lichidul trece în spaţiul subarahnoidian pe calea a trei orificii ce se
deschid în acoperişul ventricului patru: o deschidere mediană (orificiul Magendie)
şi două deschideri laterale (orificiile Luschka).

I. 2. 3. 1. Morfogeneza bulbului rahidian

Neuroblaştii trunchiului cerebral se dezvoltă într-o manieră asemănătoare

cu cei de la nivelul măduvei spinării. Plăcile alare şi bazale formează coloane
motorii şi senzoriale. Totuşi, organizarea plăcilor alare şi bazale diferă faţă de cea
de la nivelul măduvei. În bulb şi punte plăcile alare sunt situate lateral de cele
bazale şi nu posterior şi există migrări ale neuroblaştilor din plăcile situate în
podeaua ventriculară spre alte locaţii.

Eferenţe generale Aferenţe somatice

viscerale

Aferenţe viscerale speciale

Eferenţe viscerale
speciale (IX, X, XI)
Aferenţe viscerale generale

Eferenţe somatice (XII) Nucleul olivar

Figura nr. 4. Secţiune transversală prin mielencefal (după Sadler T.W.).

542
 Embriologie umană

I. 2. 4. Morfogeneza metencefalului

I. 2. 4. 1. Morfogeneza punţii Varolio

Din metencefal iau naştere două structuri diferite: puntea şi cerebelul.

Puntea conţine mai ales tracturi masive de fibre care conduc informaţii între
scoarţa cerebrală, cerebel şi măduva spinării. Aceste tracturi apar iniţial pe seama
straturilor marginale ale coloanelor bazale metencefalice. În plus nucleii pontini
conduc impulsuri de la scoarţa cerebrală la cerebel.
Puntea este alcatuită din două porţiuni:
-o porţiune dorsală numită tegmentum pontin, situată în podeaua ventriculului IV,
care se continuă cu bulbul şi care prezintă o organizare similară cu a acestuia;
-o porţiune ventrală numită porţiune bazală, mai recent apărută filogenetic.

I. 2. 4. 2. Morfogeneza cerebelului

Cerebelul se dezvoltă pe seama buzelor romboide ale plăcii alare de la

nivelul metencefalului, începând cu săptămâna a 6-a i.u. şi continuând după
naştere.
La finele săptămânii a 6-a i.u. buzele romboide metencefalice formează 2
plăci cerebeloase. În luna a doua i.u. porţiunile craniale ale buzelor romboide se
unesc pe linia mediană, formând un primordiu unic ce acoperă ventriculul IV. În
mijlocul lunii a 3-a i.u. primordiul vermisului proemină dorsal.

Aferenţe viscerale generale

Buză romboidă Aferenţe somatice
Eferenţe generale
viscerale

Eferenţe viscerale
speciale( V si VII)
Aferenţe viscerale speciale

Eferenţe somatice (VI) Nuclei pontini

Figura nr. 5. Secţiune transversală prin metencefal (după Sadler T.W.).

Fisura postero-laterală separă o porţiune caudală constând într-o pereche

de lobi floculonodulari (porţiunea cea mai veche filogenetic) de o porţiune mai
mare, situată cranial, constând într-o îngroşare mediană denumită vermis şi două
emisfere cerebeloase.

543
 Embriologie umană

Tabelul nr. 2. Topografia ontogenetică a nervilor cranieni (după Schmidt)

Regiunea creierului Nervi cranieni asociaţi

Telencefal Olfactiv
Diencefal Optic
Mezencefal Oculomotor
Trohlear apare în metencefal şi se
transferă apoi în mezencefal)
Metencefal Trigemen
- nucleul senzitiv apare în metencefal şi
se transferă parţial în mezencefal
- nucleul motor rămâne în metencefal
Abducens
Facial
Vestibulocohlear
Mielencefal Glosofaringian
Vag
Accesor
Hipoglos

Porţiunea cranială creşte mai rapid decât lobii flocculus şi nodulus, pe care
îi acoperă. Vermisul şi emisferele cerebeloase se pliază transversal. Fisura primară
se adânceşte. La finele lunii a 3-a i.u. are loc divizarea vermisului cât şi a
emisferelor cerebeloase într-un lob anterior şi unul mijlociu. Aceşti lobi sunt sunt
divizaţi în continuare în lobuli prin apariţia fisurilor secundară şi prepiramidală.
Suprafaţa lobulilor este fisurată într-o serie de girusuri transverse denumite lame.
Procesul de formare de noi girusuri continuă toata viaţa i.u. determinând
dezvoltarea cortexului cerebelos.
Substanţa cenuşie a cerebelului este dispusă atât la exterior sub forma unui
strat denumit scoarţă cerebeloasă cât şi în interior sub forma a patru grupe de
nuclei pereche: fastigial, globos, emboliform şi dinţat. Toate aferenţele la scoarţa
cerebeloasă sunt retransmise prin aceşti nuclei. Citoarhitectonica cortexului
cerebelos este extrem de regulată.

I. 2. 5. Morfogeneza mezencefalului

O mare parte a mezencefalului este constituită din substanţa albă, în

principal de marile tracturi care îl conectează la creierul posterior denumit şi
rombenencefal (viitor bulb, punte, cerebel) şi la măduva spinării.
Nucleii motori de origine ai nervilor cranieni III şi IV sunt localizaţi în

544
 Embriologie umană

mezencefal ca şi o parte a nucleului senzitiv al nervului V (trigemen). Dintre aceşti

nuclei doar doi, aparţinând oculomotorului (III) se dezvoltă pe seama
neuroblaştilor mezencefalici.

Eferenţe viscerale
Stratul nuclear stratificat
al coliculilor
Eferenţe somatice cvadrigemeni
(III si IV)
Nucleul roşu

Crucea creierului
Substanţa neagră

Figura nr. 6. Secţiune transversală prin mezencefal (după Sadler T.W..)

Nucleii trohlearului (IV) şi nucleul mezencefalic al trigemenului (V) se

formează în metencefal, de unde migrează apoi în teritoriul mezencefalic.
Coliculii cvadrigemeni superiori şi inferiori se dezvoltă pe seama
neuroblaştilor din plăcile alare ce migrează medial în regiunea dorsală a
mezencefalului.

I. 2. 6. Morfogeneza diencefalului

Din prozencefal iau naştere două vezicule cerebrale: diencefalul şi

telencefalul.
Telencefalul dă naştere emisferelor cerebrale, comisurilor şi creierului
olfactiv.
Diencefalul nu conţine plăci bazale; plăcile alare ale diencefalului
formează:
-talamus (în partea dorsală);
-hipotalamus (în partea ventrală);
-epitalamus (posterior, în jurul epifizei).
Placa dorsală diencefalică situată cranial de epitalamus păstrează caracterul
epitelial, se diferenţiază de-a lungul ventriculului trei, împreună cu piamater,
pentru a forma plexurile coroide pereche ale ventriculului trei.
În restul ventriculului 3 ependimul formeazã un număr de structuri
secretorii unice cunoscute ca organe circumventriculare: organul subfornical,
organum vasculosum al lamei terminale, organul subcomisural.

545
 Embriologie umană

I. 2. 6. 1. Talamus

La finele săptămânii a 6-a i.u. un şant superficial denumit „sulcus dorsalis”

separă talamusul de îngroşarea epitalamică care se formează pe marginea
posterioară a peretelui diencefalic şi din placa dorsală adiacentă.
Creşterea talamusului obliterează şanţul dorsal şi transferă structurile
epitalamice dorsal.
Talamusul creşte disproporţionat după săptămâna a 7-a i.u. încât vine în
contact cu talamusul de partea opusă la nivelul adeziunii intertalamice.
Talamusul este separat de hipotalamus prin fasciculul lenticular. Ţesutul
dintre aceste două fascicule devine zona incertă şi nucleul reticular talamic.
Nucleul subtalamic este format din neuroni migraţi din porţiunea caudală a
hipotalamusului.

I. 2. 6. 2. Hipotalamus

Infundibulul şi neurohipofiza reprezintă o prelungire a hipotalamusului.

În luna a 2-a i.u. apar primele conexiuni hipotalamice cu creierul olfactiv şi
centrii mezencefalici.
Centrii posteriori capătă conexiuni cu centrii vegetativi din etajele
inferioare şi cu nucleii supraoptic şi tuberali.
Prin intermediul conexiunilor talamice, hipotalamusul este în legătură cu
girul cingului şi cu cortexul frontal.

I. 2. 6. 3. Epitalamus

Placa dorsală epitalamică se evaginează pentru a forma glanda epifiză. În

săptămâna a 7-a i.u apar: epifiza, trigonul habenular, nucleul habenulei, comisura
posterioară, comisura habenulară.
Placa dorsală diencefalică şi ependimul formează plexuriIe coroide şi
pânza coroidă ale ventriculului III.

I. 2. 7. Morfogeneza glandei hipofize

Glanda hipofiză se formează pe seama diencefalului şi a pungii Rathke.

În timpul săptămânii a treia un diverticul numit infundibulum se dezvoltă
în podeaua ventriculului III la nivelul hipotalamusului. Acest diverticul în formă
de pâlnie (infundibulum) creşte ventral în direcţia gurii primitive. Porţiunea distală
a infundibulului se diferenţiază pentru a forma neurohipofiza.
Epiteliul ectodermal care căptuşeşte tavanul gurii primitive (stomodeum)

546
 Embriologie umană

proliferează alcătuind o placodă ectodermală care se invaginează şi dă naştere

unui diverticul numit punga Rathke. Aceasta creşte cranio-dorsal, spre
infundibulum (împreună cu care va forma glanda hipofiză). Punga Rathke străbate
modelul cartilaginos al osului sfenoid, se aşează pe suprafaţa corpului osului
sfenoid, înapoia chiasmei optice, unde determină o impresiune („sella turcica”)
apoi pierde conexiunile cu stomodeumul şi dă naştere adenohipofizei.
La vârsta de trei luni i.u. glanda hipofiză devine funcţională.

I. 2. 8. Morfogeneza glandei epifize

Glanda epifiză ia naştere în săptămâna a 7-a i.u. sub forma unei evaginaţii
produse prin proliferarea porţiunii caudale a învelişului ependimar al tavanului
diencefalic, rostral de comisura posterioară. Pe parcursul lunii a 2-a aspectul
glandei epifize aminteşte ochiul pineal (Andronescu). Ganglionul habenular care
pare a fi ganglionul epifizei primeşte fibre de la striile olfactive. Celulele glandei
epifize sunt de natură glandulară dar conţin un număr de neuroblaşti şi nevroglii.
Din peretele anterior al evaginaţiei se desprinde o masă de celule care se
izolează şi se diferenţiază pentru a forma lobul anterior al epifizei. Din porţiunea
inferioară a evaginaţiei se diferenţiază lobul posterior epifizar.
Recesul rezultat prin evaginaţie este aproape obliterat. Creşterea masivă a
talamusului obliterează şanţul dorsal epithalamic şi deplasează caudal structurile
epitalamice.
În luna a 5-a i.u.glanda epifiză are forma definitivă.
Mezenchimul înconjurător pătrunde în interiorul glandei împreună cu
vasele sanguine şi separă cordoane celulare. Structura glandulară a epifizei atinge
dezvoltarea maximă la vârsta de 7 ani apoi involuează. După pubertate ţesutul
glandular este înlocuit treptat cu ţesut conjunctiv.
Uneori prin proliferarea tavanului ventriculului III din zona situată dorsal
de orificiul interventricular Monro poate lua naştere o evaginaţie care devine
parafiza. Dacă persistă postnatal, parafiza secretă coloid şi formează chisturi care
pot obstrua orificiul interventricular provocând hidrocefalie.

I. 2. 9. Morfogeneza telencefalului

Telencefalul se dezvoltă la extremitatea rostrală a prozencefalului, pe

seama plăcilor alare şi dorsală.
Prin zona de manta, lipsită acum de neuroblaşti, trec prelungirile
neuroblaştilor dinspre cortex spre periferie şi viceversa, constituind substanţa albă
a emisferelor cerebrale.
La nivelul telencefalului se disting trei zone: area olfactivă, area striată,
area paleală.

547
 Embriologie umană

Area striată va forma corpul striat.

Area paleală (neopallium) devine cortex cerebral în care se diferenţiază
centrii corticali.
Area olfactivă apare în săptămâna a 6-a i.u. sub forma a doi lobi olfactivi,
care prezintă două regiuni:
-anterioară, constituită din bulbul olfactiv şi tracturile olfactive;
-posterioară, reprezentată de substanţa perforată anterioară şi area
paraolfactivă.
Filogenetic porţiunea anterioară a lobului olfactiv aparţine
palleopaliumului iar hipocampul aparţine arhipalliumului.
Vezicula telencefalică, în dezvoltarea sa generează:
-emisferele cerebrale,
-comisurile,
-bulbii şi tracturile olfactive.
Creşterea veziculelor telencefalice începe în săptămâna a 6-a i.u. în special
în sens caudal şi dorsal duce la apariţia lobului temporal care acoperă pereţii
laterali ai diencefalulului.
În luna a 3-a i.u. veziculele cerebrale (viitoare emisfere cerebrale) se extind
şi acoperă mezencefalul iar în luna a 5-a i.u. acoperă cerebelul.

I. 2. 9. 1. Citoarhitectonica cortexului

În primele două luni cortexul este alcătuit din cele trei straturi primare.
În lunile 3 – 4 i.u. zona corespunzătoare stratului neuroepitelial se
multiplică intens, formând neuroblaşti care migrează din zona de manta în zona
marginală unde alcătuiesc cortexul cerebral primar.
În luna a 5-a i.u. cortexul cerebral se delaminează rapid în straturi.
În luna a 6-a i.u. există toate cele şase straturi dar diferenţierea ultimelor
trei straturi se face postnatal pănă la mijlocul copilăriei.
Ultimul strat care apare şi are cea mai mare dezvoltare este stratul
piramidal extern (supragranular).
Numărul definitiv de neuroblaşti este atins în luna a 7-a i.u., ulterior având loc doar
înmulţirea prelungirilor neuronale.

I. 2. 9. 2. Dezvoltarea comisurilor

Comisurile care conectează cele două emisfere cerebrale se formează pe

seama lamei comisurale şi a lamei terminale care iau naştere în regiunea rostrală a
telencefalului.
Lama comisurală se află situată dorsal iar lama terminală este situată
ventral.

548
 Embriologie umană

Figura nr. 7. Citoarhitectonica cortexului.

Din lama termină (lama terminalis) iau naştere:

-Comisura posterioară,
-Comisura habenulară,
-Comisura fornixului,
-Corpul calos.
Primele fibre comisurale care se dezvoltă la nivelul lamei terminale aparţin
comisurii anterioare formate pe parcursul săptămânii a 7-a i.u.
Comisura fornixului sau hipocampală apare în săptămâna a 9-a i.u. În
săptămânile următoare începe formarea corpului calos; porţiunea cea mai
anterioară a corpului calos apare prima iar porţiunea sa posterioară se formează
mai târziu, pe parcursul vieţii fetale.
Prin expansiune emisferele cerebrale înconjoară ventriculii laterali,
ventriculul trei, infundibulum, corpul striat şi acoperă diencefalul, mezencefalul
precum şi porţiunea rostrală a metencefalului.
Moartea celulară programată - apoptoza - este prezentă în mod natural în

549
 Embriologie umană

procesul de dezvoltare a sistemului nervos central. Apoptoza apare în momentele

în care ţesutul nervos suferă procese ca separarea, fuziunea, plierea, cavitaţia sau
când ţesuturile sunt remodelate şi numărul celulelor este ajustat. Gene specifice şi
unii hormoni par a fi implicate în controlul apoptozei.
Alungirea axonilor şi dendritelor apare la nivelul conurilor de creştere,
prezente la vârfurile acestora, pe parcursul desfãşurãrii procesului de creştere
La naştere creierul reprezintă aproximativ 25% din volumul creierului
adult.
Creşterea postnatală este datorată creşterii dimensionale a corpilor
neuronali şi proliferării prelungirilor neuronale cât şi mielinizării fibrelor nervoase.
Celulele Schawann derivate din crestele neurale migrează până la nivelul
nervilor periferici unde mielinizează axonii aparţinând sistemului nervos periferic.
Celulele Schwann se pot divide iar proliferarea pare să apară după
contactul cu axonul. Interacţiunea cu neuronii este esenţială pentru diferenţierea
completă a celulelor Schwann.
Oligodendroglia mielinizează axonii sistemului nervos central.
Mielinizarea nu este necesară pentru funcţiunea axonului, fenomenul de
conductibilitate apărând în timpul dezvoltării înainte de iniţierea mielinizării.
Mielinizarea serveşte la creşterea vitezei de conducere a impulsului nervos.
În sistemul nervos periferic o singură celulă Schwan mielinizează un singur axon
în timp ce la nivelul sistemul nervos central o singură oligodendroglie poate
mieliniza mai mulţi axoni.
Înaintea mielinizării există o perioadă de intensă de proliferare a
oligodendrocitelor asociată cu intensificarea vascularizării.
Comparativ cu alte fenomene în dezvoltarea SNC mielinizarea apare târziu
şi persistă un timp îndelungat nefiind completă decât după naştere.
Porţiunile sistemului nervos central mai vechi filogenetic sunt mielinizate
înaintea celor recent achiziţionate filogenetic iar neuronii mari, cu axon lung vor fi
mielinizaţi înaintea celor mici, cu axon scurt.

I. 3. Malformaţii congenitale ale sistemului nervos

I. 3. 1. Malformaţii congenitale ale sistemului nervos central însoţite de anomalii

cromozomale
Trisomia 21 (Sindromul Down)
Trisomia 21 - este cel mai frecvent sindrom malformativ determinat de o
anomalie cromozomală. Se caracterizează prin triada: aspect clinic caracteristic (un
mongolian seamănă mai mult cu un alt mongolian decât propriul său frate), retard
psihomotor şi trisomie 21.

550
 Embriologie umană

Incidenţa este în medie 1:650 dar variază direct proporţional cu vârsta

maternă.
Tabloul clinic Manifestarea bolii apare imediat după naştere. Sindromul
Down însumează mai mult de 5% dintre copii cu retard mental (de la debilitate
mintală la imbecilitate), constituind una din problemele clinice majore ale
sindromului Down.

Fotografia nr. 1. Sindromul Down.

Majoritatea bolnavilor au QI între 25 şi 50 dar ocazional pot fi educaţi şi

învăţaţi să citească şi să scrie.
În sindromul Down creierul are aproximativ 3/4 din greutatea normală,
lobii frontali sunt mici, girusurile orbitale înclinate şi lobii occipitali aplatizaţi
(Norman).
Atrofia dendritică a fost observată la copiii între 1 şi 2 ani.
Aspectul faciesului este caracteristic aplatizat, cu fante palpebrale orientate
oblic în sus şi în afară (mongoliene), plici epicantice, nas de dimensiuni reduse,
urechi displazice, jos situate; craniu brahicefal, cu occiput plat, ceafă aparent scurtă
şi groasă, frecvent palmată. Ochii prezintă pete Brusfield la nivelul irisului (un inel
de spoturi rotunde, cenuşii), uneori exoftalmie uşoară, strabism, nistagmus şi
ocazional cataractă. Limba are aspect „geografic”, proemină ca urmare a
hipoplaziei maxilarului şi palatului.
Creşterea este nesatisfăcătoare cu nanism relativ. Mâinile şi picioarele sunt
scurte, groase, cu degete scurte; degetul mic curbat radial (clinodactilie radială).

551
 Embriologie umană

Trisomia 13 (Sindromul Pätau)

Trisomia 13 - este asociat cu holoprozencefalia în aproximativ o treime din

cazuri iar celelalte cazuri de obicei demonstrează anomalii ale creierului anterior
sau anomalii nespecifice ale cerebelului. Dacă holoprozencefalia sau arinencefalia
sunt prezente de obicei este prezentă şi heterotopia cerebelului (Norman, 1992).

Fotografia nr. 2. Sindromul Pätau.

Incidenţă 1: 4 000 ‒ 1: 5 000 nou-născuţi vii.

Etiopatogenie Tulburarea echilibrului genic, prin existenţa unui al treilea
cromozom 13 (trizomie 13, aneuploidie autozomală).
Tabloul clinic Boala este manifestă de la naştere: microcefalie,
plagicefalie, frunte teşită, fante palpebrale cu oblicitate mongoliană, micro- până la
anoftalmie, coloboma irisului, micrognatism cheilognatopaltoschizis. Sindromul
malformativ asociază facies caracteristic, retard psihomotor sever, hexadactilie,
multiple anomalii congenitale şi trisomie 13.

I. 3. 2. Malformaţii congenitale ale tubului neural

Anencefalia - este caracterizată prin lipsa părţii cefalice a tubului neural, în

locul căreia există o masă de ţesut degenerat expus la suprafaţă.
Anencefalia este datorată neînchiderii neuroporului anterior. Primordiul
creierului anterior este anormal şi dezvoltarea calvariei deficitară. Cea mai mare
parte a creierului este expusă vederii, substanţa cerebrală degenerează fiind

552
 Embriologie umană

Fotografia nr. 3. Anencefal. Fotografia nr. 4 Anencefalie şi

rahischizis.

înlocuită cu o masă vasculară spongioasă. Mai frecventă la sexul feminin, este

asociată cu acrania şi cu rachischizis.
Calvaria este absentă iar habitusul individului este tipic de broască.
Suprafeţele feţei, gâtului şi toracelui sunt coplanare. Anencefalia poate fi
diagnosticată prin creşterea alfa-fetoproteinei (AFP) în timpul sarcinii.

Encefalocel, meningo-encefalocel, hidro-meningo-encefalocel - sunt

generate de osificare defectuoasă a calotei. Osul cel mai frecvent afectat este
scuama osului occipital care poate lipsi parţial sau total. Dacă defectul osos este
mic, atunci poate hernia meningele, formându-se un menigocel. Dacă defectul osos
este mai mare, atunci herniază o parte din creier dezvoltând meningo-encefalocel;
hernierea creierului, meningelor şi ventriculului cerebral constituie hidro-
meningo- encefalocel.

Spina bifida - este o malformaţie scheletică la nivelul arcurilor vertebrale

care antrenează hernierea meningelui (meningocel), urmată sau concomitent cu
protruzia măduvei spinării (mielo-meningocel).

I. 3. 2. 1. Malformaţii congenitale ale creierului anterior (prozencephalon)

Holoprozencefalia - reprezintă lipsa formării celor două emisfere cerebrale; poate

fi parţială - holoprozencefalia lobară - sau totală, în cazuri severe, caracterizată prin
absenţa fisurii interemisferice şi prezenţa unui singur ventricul anterior, în locul
celor doi ventriculi cerebrali laterali.

553
 Embriologie umană

Fotografia nr. 5. Holoprozencefalie (creierul prezintă un ventricul cerebral unic) însoţită de

hipoplazia trunchiului cerebral şi cerebelului, agenezia corpului calos şi arinencefalie (lipsa
rinencefalului).

Decesul intervine înainte de naştere sau imediat după naştere. Supravieţuirea este
posibilă în caz de holoprozencefalie parţială dar asociază deficienţe motorii şi
cognitive, diabet insipid, secreţie inadecvată de hormon antidiuretic.
Diviziunea anormală a celor două emisfere poate fi asociată de asemenea cu lipsa
formării celor două vezicule optice, rezultând un singur ochi (ciclopia sau
sinoftalmia).

I. 3. 3. Neurocristopatii

Boala Hirschprung (Megadolicocolon aganglionar congenital)

Incidenţă a fost estimată la 1/5000 de nou naşteri (Edery).

Fotografia nr. 6. Maladia Hirschprung. Aspect intraoperator megadolicocolon.

554
 Embriologie umană

Etiopatogenie Boala Hirschprung se caracterizează prin reducerea masivă

până la absenţa celulelor nervoase ale plexului nervos vegetativ (Meissner) din
tunica submucoasă şi plexului mienteric (Auerbach) din tunica musculară la nivelul
intestinului posterior.
Gena asociată cu boala Hirschprung este localizată pe cromozomul 10.
Tabloul clinic în formele grave este evident la naştere prin absenţa
peristaltismului intestinal în zona afectată şi ocluzie intestinală secundară în
perioada neonatală. La adultul tânăr diagnosticul este sugerat prin metode
paraclinice, ultrasonografie sau examen radiologic cu substanţă de contrast, care
evidenţiază megadolicocolon cu unde peristaltice foarte rare şi de intensitate
extrem de redusă în zonele intestinului posterior afectat.
Tratament chirurgical cu excizia segmentului de intestin afectat.

Sindromul Di George

Etiopatogenia Această neurocristopatie este consecinţa migrării lente a

populaţiilor neuronale din crestele neurale care ar trebui să participe la formarea
ectomezenchimului feţei, a materialului arcurilor banhiale şi pungilor branhiale 2,
3 şi 4; în cursul vieţii embrionare se produce o perturbare a structurilor care se
formează din aceste teritorii: facies, glande paratiroide, timus, tiroidă, 1/3
superioară a septului interventricular.
Tabloul clinic Agenezia timusului determină scăderea dramatică a
imunităţii celulare, apariţia de infecţii grave, recurente, care conduc la deces în
primele săptămâni după naştere, deşi imunitatea mediată umoral este normală
(valori normale ale concentraţiei imunoglobulinelor).
Agenezia glandelor paratiroide are ca urmare dezechilibrul electrolitic şi
instalarea convulsiilor hipocalcemice încă de la naştere.
Defectul septal ventricular este situat în porţiunea membranoasă (1/3
superioară) a septului interventricular.
Faţa are toate semnele unei dezvoltări întârziate: urechile jos inserate,
nasul scurt, ochii mai depărtaţi (hipertelorism), mandibula de dimensiuni reduse
(micrognatism), bolta palatină adâncă şi îngustă (ogivală) sau despicată
(palatoschizis).

I. 3. 4. Tulburări ale proliferării neuronale

Microencefalia - constă într-un creier mic nedezvoltat. Ea atrage după sine

microcefalia deoarece bolta craniană creşte în mare parte din cauza presiunii
exercitate de creierul în dezvoltare. Microcefalia poate proveni şi din închiderea
prematură a suturilor, dar foarte rar suturile se închid simultan; când sunt afectate
numai unele suturi apar: asimetrii ale craniului (plagiocefalie), craniul „în turn”

555
 Embriologie umană

(acrocefal) prin osificarea precoce a suturii coronare, craniul natiform (bose

parietale) prin osificarea precoce a suturii sagitale.

Hidrocefalia - se caracterizează prin acumularea anormală de lichid

cerebrospinal în sistemul ventricular (hidrocefalie internă) fie în spaţiul
subarahnoidian (hidrocefalie externă). Poate fi o acumulare de lichid
cefalolorahidian prin exces de secreţie sau prin deficienţă de absorbţie, dar cel mai
frecvent prin stenoza apeductului Sylvius.
Consecinţa acumulărilor lichidiene este dilatarea excesivă a ventriculilor
cerebrali, superior locului de obstrucţie şi ulterior macrodimensionarea capului.
Această stare (acumularea de lichid cefalolorahidian în exces) duce la comprimarea
creierului între lichidul cefalolorahidian şi craniu şi cum suturile sunt deschise şi
fontanelele existente rezultă creşterea enormă în volum a creierului şi calvariei cu
atrofia cortexului cerebral.

I. 3. 5. Malformaţii congenitale ale sistemului nervos induse de droguri

Fetopatia alcoolică - este o combinaţie între efectele asupra dezvoltării

tubului neural şi efecte sistemice rezultate prin expunerea cronică la alcool. Acest
sindrom este cauza cea mai cunoscută (pe plan mondial) de retard mental.
Sindromul alcoolic embrio-fetal - survine la descendenţii mamelor care au
consumat alcool în timpul perioadei de organogeneză; se caracterizează prin risc
crescut de naştere prematură, întârziere în dezvoltarea staturo-ponderală, greutate
mică la naştere, microcefalie, facies particular, retard psihic moderat.
Incidenţă Sindromul evident apare cu o frecvenţă de 2‰ şi are expresie
parţială la un număr de 3 ‒ 5 născuţi vii/1000 de naşteri. Teratogenitatea alcoolului
a fost recunoscută recent. Date preliminarii sugerează că aproximativ 30 ‒ 55 g
alcool etilic absolut ingerate zilnic de femeia gestantă dau un risc semnificativ
(10%) de producere a patologiei fetale. Pe loturi de femei gravide s-a demonstrat
că, la cantităţi mai mari, riscul creşte la 20%.
Tabloul clinic Sindromul alcoolic embrio-fetal constă în întârzierea
creşterii pre- şi postnatale cu afectarea îndeosebi a creşterii în lungime.
Aproape toţi copiii afectaţi prezintă microcefalie cu dezvoltare defectuoasă
a sistemului nervos central, QI cu valori curinse între 65 ‒ 85 iar aproximativ 50%
prezintă anomalii cardiace asociate. Faciesul acestor copii are aspect caracteristic:
hipertelorism, fante palpebrale scurte, plică epicantică, hipoplazia etajului facial
inferior, nas scurt, filtrum alungit şi aplatizat, buze liniare. Se mai notează creste
palmare anormale, anomalii articulare, anomalii ale urechii, ale organelor genitale
externe şi hemangioame cutanate.
Anomaliile caracteristice fetopatiei alcoolice constau în: microcefalie cu
anomalii ale migrării neuronale şi gliale, anomalii cerebeloase, polimicrogirie,
agenezia corpului calos, holoprozencefalia, defecte de tub neural, arinencefalia.

556
 Embriologie umană

Fotografia nr. 7. Sindromul alcoolic embrio-fetal.

Apariţia fetopatiei alcoolice şi severitatea simptomatologiei sunt direct

proporţionale cu cantitatea şi distribuţia în timp a consumului de alcool de către
mamă.

II. MORFOGENEZA SISTEMULUI NERVOS PERIFERIC

Sistemul nervos periferic cuprinde structuri nervoase situate în afara

sistemului nervos central: nervii cranieni, spinali, viscerali şi ganglionii cranieni,
spinali şi autonomi.
Formarea sistemului nervos periferic presupune mai multe procese:
formarea ganglionilor, proliferarea neuroblaştilor, creşterea axonilor,
sinaptogeneza preganglionară, formarea dendritelor şi inervaţia ţintei vizate. Unele
procese continuă şi postnatal.
Sistemul nervos periferic se dezvoltă din mai multe surse, sursa principală
fiind reprezentată de celulele crestelor neurale.

II. 1. Morfodiferenţierea crestelor neurale

Crestele neurale sunt structuri tranzitorii, pluripotente, ce se dezvoltă în

momentul închiderii tubului neural. La finele gastrulaţiei, în ziua 20-21 i.u. placa
neurală se adânceşte devenind şanţ neural.
După gastrulaţie, la începutul neurulaţiei, ziua 21 ‒ 22 i.u., la graniţa
dintre marginea plăcii neurale și ectodermul non-neuronal, în zona de joncţiune
dintre buzele şanţului neural şi ectodermul non-neuronal apar celulele crestei
neurale.

557
 Embriologie umană

Caudal

Rostral

Figura nr. 8. Reprezentarea schematică a căilor de migrare urmate de celulele crestelor

neurale. După emergenţa celulelor din tubul neural (NT) (1), celulele crestelor neurale
migrează dorso-ventral printre tubul neural şi sclerotom (scl) (2), sau înăuntrul limitelor
părţii rostrale a somitei ce contribuie la formarea ganglionului rădăcinii dorsale (DRG) (3).
Alte celule migrează printre sclerotom şi dermamiotom (DM) (4) sau printre două somite
consecutive (5) şi ajung la aorta dorsală (Ao) unde se comasează lanţul primar al
ganglionilor simpatici. Celulele crestelor neurale pot urma şi calea longitudinală înapoia
ectodermului superficial (ect) (6), sau de-a lungul aortei dorsale (7). Celulele crestelor
neurale ce migrează printre ectoderm şi dermamiotom se vor diferenţia în celule
pigmentare. (după Le Douarin.)

În timpul neurulaţiei, ziua 22 – 23 i.u. buzele şanţului neural (plicile

neurale) corespunzătoarei graniței plăcii neurale converg pe linia mediană dorsală
şi încep să fuzioneze dinspre regiunea occipito-cervicală către extremităţi pentru a
forma tubul neural.
Ulterior, celulele neuronale ale plăcii dorsale a tubului neural, situate la
joncţiunea tubului neural cu ectodermul non-neuronal (restul ectodermului din care
s-a desprins tubul neural) sunt supuse unei tranziţii epitelial - mezenchimale, se
desprind de neuroepiteliu și alcătuiesc creasta neurală.
Astfel, după închiderea tubului neural, celule ectodermale situate la
joncţiunea dintre tubul neural şi ectodermul non-neuronal pierd legătura cu celulele
învecinate, migrează, invadează mezoblastul de pe laturile tubului neural şi
formează o masă celulară numită creasta neurală. Această masă unică se separă
într-o porţiune dreaptă şi una stângă care migrează pe feţele dorsale ale tubului
neural.
Prin diferenţierea celulelor migrate din crestele neurale iau naştere diferite
linii celulare, inclusiv melanocite, celule ale cartilajelor și oaselor cranio-faciale,
celule musculare netede, celulele gliale, neuroni periferici și enterici.

558
 Embriologie umană

II. 1. 2. Linii celulare

Celulele crestelor neurale care provin din diferite segmente de-a lungul
axului antero-posterior se diferenţiază în diferite ţesuturi. Aceste regiuni ale
crestelor neurale pot fi împărțite în patru regiuni principale funcționale:
-creasta neurală cranială,
-creasta neurală din regiunea trunchiului,
-creasta neurală vagală și sacrată,
-creasta neurală corespunzătoare regiunii cardiace.

II. 1. 2. 1. Creasta neurală cranială

Creasta neurală cranială migrează dorso-lateral pentru a forma

mezenchimul cranio-facial care se diferențiază în diferiţii ganglioni ai nervilor
cranieni, cartilejele şi oasele cranio-faciale. Aceste celule pătrund în pungile
faringiene și arcurile branhiale, unde contribuie la formarea timusului, oaselor
urechii medii, maxilarului și odontoblastelor de la nivelul mugurilor dentari.
Lumsden (1991) demonstrează existenţa unei relaţii între locul de emergenţă şi
derivatele crestelor neurale. În funcţie de teritoriul de origine corespunzător
evoluţiei în care se descompun celulele crestei neurale craniale, deosebim: creasta
neurală prozencefalică, mezencefalică şi rombencefalică, aceasta din urmă fiind
divizată într-un segment anterior şi unul posterior.
Creasta neurală prozencefalică invadează întregul mugure fronto-nazal.
Din elementele sale derivă dermul frunţii, condroblastele modelului cartilaginos
etmoidal, scheletul fronto-nazo-premaxilar care devine osteo-membranos, osul
vomer şi osul lacrimal, odontoblastele incisivilor maxilari deciduali şi definitivi.
Odontoblastele derivate din creasta neurală prozencefalică formează cei
patru incisivi superiori iar crestele neurale mezencefalice determină dezvoltarea
tuturor celorlalţi dinţi.
Creasta neurală mezencefalică formează mezenchimul primului arc
branhial. Celulele sale se regăsesc în: regiunea dermului lateral al feţei,
odontoblastele dinţilor (cu excepţia incisivilor superiori), rădăcina nervului
trigemen, osul malar; cartilajul primitiv Reichert şi derivatelor sale; apofiza
zigomatică şi stȃnca temporalului.
Creasta neurală rombencefalică participă la formarea regiunii ventrale a
gâtului, celulelor „C” tiroidiene secretoare de calcitonină, reţelei conjunctive a
timusului, glandei tiroide, limbii; va forma cartilajul pavilionului urechii şi parţial
ectomezenchimul primului arc branhial.
Deasemenea creasta neurală rombencefalică induce formarea pereţilor
celui de al treilea şi al patrulea arc aortic (triunghiul arterelor pulmonare, crosa
aortei, carotida şi artera subclavie dreaptă). În plus se va distribui în neuroblaştii

559
 Embriologie umană

bipolari ai ganglionilor somatosenzitivi şi senzoriali ai nervilor trigemen, vag şi

spinali; în neuroblaştii multipolari colinergici parasimpatici ai plexurilor digestive.
Studii experimentale recente identifică la nivelul rombencefalului 8 rombomere cu
funcţii specifice, iniţiate înainte de migrarea celulelor în afara crestelor neurale.
Celule din crestele neurale situate în regiunea cranială migrează dorso-
lateral în mezenchimul cranio-facial unde dau naştere neuronilor care intră în
alcătuirea ganglionilor unor nervi cranieni precum şi celulelor gliale.
Celulele crestelor neurale ce aparţin rombomerelor 1 şi 2 contribuie la
formarea ganglionului trigeminal şi a primului arc branhial; cele din rombomerul 4
participă la formarea ganglionilor nervilor facial şi glosofaringian şi la edificarea
arcului 2 branhial; din materialul rombomerului 6 se formează ganglionul pietros
superior şi al treilea arc branhial.
Celulele crestelor neurale mezencefalică şi rombencefalică participă în
egală măsură la formarea ectomezenchimului feţei, dermului facial şi cervical cu
melanoblastele, celulele adipoase şi muşchii erectori ai firelor de păr din această
regiune; ţesutului adipos peritraheal; ţesutului conjunctiv lax de la nivelul
planseului bucal, limbii şi din regiunile ventrală şi laterale ale gâtului; precum şi
derivatele mezenchimatoase faringiene şi glandulare ale arcurilor branhiale (timus,
tiroidă, paratiroide). Grefele realizate de Le Douarin şi Coll au permis localizarea
precisă a nivelului de origine a populaţiilor de celule care migrează din creasta
neurală cefalică în regiunea viscerocraniului. S-a determinat existenţa de-a lungul
crestelor neurale a unei succesiuni de zone din care celulele migrează preferenţial
în diferite arcuri branhiale; aceste zone sunt separate prin teritorii marginale în care
celulele colonizează două arcuri branhiale învecinate. Teritoriile capabile să
furnizeze derivate osteo-cartilaginoase sunt limitate la crestele neurale situate
anterior de a 7-a pereche de somite.
Toate elementele vasculare branhiale sunt dezvoltate pe seama celululor
crestei neurale rombencefalice, mai puţin endoteliul; sunt deasemenea considerate
ca derivate ectomezenchimale celulele musculo-conjunctive de la nivelul carotidei
şi celulele musculare netede din tunica arterială. Muşchii ciliari şi muşchii netezi ai
tunicilor arteriale îşi au originea în celulele crestelor neurale.
Celulele crestelor neurale aparţinând sistemului cromafin îşi datorează
denumirea reacţiei specifice pe care epinefrina, hormonul secretat de celulele
sistemului cromafin, o dezvoltă în contact cu sărurile de crom. Formaţiunile
cromafine se diferenţiază în luna a 2-a sub forma unor populaţii celulare situate în
vecinatatea ganglionilor şi plexurilor nervoase autonome.
Corpii carotidieni se dezvoltă în peretele fiecărei artere carotide interne în
săptămîna a 7-a; ei sunt invadaţi de celule necromafine din ganglionii nervilor
cranieni în special ai nervului glosofaringian.
La polul cefalic şi în particular la nivelul crestelor neurale rombencefalice
sunt localizate viitoarele celule „C” care secretă calcitonina la nivelul glandei

560
 Embriologie umană

tiroide, celulele paraganglionare ale corpusculilor carotidieni precum şi celule

secretoare ale glandelor paratiroide. Toate acestea posedă funcţii neuroendocrine şi
prezintă prin polul bazal rapoarte strânse cu capilarele şi cu plexurile nervoase. Ele
secretă granule care conţin catecolamine şi posedă o mică afinitate pentru coloranţi
clasici de unde şi denumirea de „celule clare”. La nivel carotidian ele formează
două tipuri de celule: chemoreceptoare şi celule de susţinere.
Melanocitele şi celulele pigmentare ale irisului iau naştere din celulele
crestelor neurale. Melanoblastele migrează din creasta neurală, maturizarea lor
constituind un proces îndelungat în timpul vieţii intrauterine.
S-a observat o importantă multiplicare a promelanoblastelor înainte de
producerea melaninei; precursorul melaninei este şi elementul de bază pentru
sinteza adrenalinei şi este reprezentat de molecula de tirozina, acest fapt
constituind un argument histochimic al originii comune a melanoblastelor şi
lanţurilor simpatice din crestele neurale.
Leptomeningele sunt de origine neuroectodermală; în a 40-a zi de
dezvoltare intrauterină sunt vizibile la suprafaţa nevraxului.
Din celulele crestelor neurale care nu migrează se diferenţiază, în dreptul
fiecărui miomer, mase celulare care devin ganglioni ai sistemului nervos autonom.
Toţi neuronii senzoriali somatici şi viscerali din ganglionii nervilor spinali,
neuronii din lanţurile simpatice, din ganglionii parasimpatici, inclusiv ai nervilor
cranieni VII și parţial V, IX și X, celulele gliale satelite ganglionilor vegetativi și
ganglionilor senzitivi, celula Schwann a nervilor periferici derivă din celulele
crestelor neurale. Celulele Schwann împreună cu celulele gliale îşi au originea în
crestele neurale.

II. 1. 2. 2. Creasta neurală din regiunea trunchiului

Creasta neurală din regiunea trunchiului dă naştere la două populații de

celule.
Un grup de celule predestinat pentru a deveni melanocite migrează dorso-
lateral în ectoderm spre linia mediană ventrală.
Un al doilea grup de celule migrează ventro-lateral prin porțiunea
anterioară a fiecărui sclerotom.
Celulele care stau în sclerotoame dau naştere ganglionilor situaţi pe
rădăcina dorsală a nervilor spinali, în timp ce celulele care continuă să migreze mai
ventral dau naştere ganglionilor simpatici, medulosuprarenalei, și nervilor din jurul
aortei (Taneyhill).

II. 1. 2. 3. Creasta neurală din regiunea cordului (Creasta neurală cardiacă)

Celulele din creasta neurală cardiacă migrează în materialul arcurilor

561
 Embriologie umană

branhiale 3, 4 şi 6 unde formează țesutul conjunctiv și neuronii structurilor

anatomice care iau naştere din materialul arcurilor branhiale 3, 4 şi 6.
De asemenea contribuie la formarea septului aorto-pulmonar (Taneyhill), a
porţiunii membranoase a septului ventricular, a țesutului conjunctivo-muscular al
arterelor mari, şi la formarea valvelor semilunare de la nivelul inimii (Sauka-
Spengler).
Celulele din creasta neurală cardiacă dau naştere melanocitelor regiunii
aferente.

II. 1. 2. 4. Crestele neurale vagală și sacrată

Din celulele crestelor neurale situate în regiunea vagală și sacrată iau

naştere:
-sistemului neuro-enteric inclusiv plexurilor Meissner din tunica
submucoasă şi Auerbach din tunica musculară a tubului digestiv;
-ganglionii parasimpatici (Taneyhill);
-Sistemul APUD (Amine Precursor Uptake and Decarboxilation) este o
altă linie celulară cu originea în crestele neurale.
Studiind sistemul endocrin difuz, Pearse remarcă existenţa de celule cu
caractere histochimice identice care secretă hormoni polipeptidici şi captează
precursorii aminelor biogene. S-au pus în evidenţă două sisteme: unul cu entitate
histologică şi topografică şi altul cu o entitate histochimică şi funcţională. Originea
lor neuro-ectodermală a fost demonstrată (Le Douarin, Dulac).

II. 1. 3. Derivatele Crestelor neurale

O caracteristică a crestelor neurale este migrarea în alte ţesuturi

embrionare pentru a forma structuri neuronale sau non-neuronale.
Clasificarea structurilor ce iau naştere din crestele neurale poate avea drept
criteriu teritoriul de origine al polulaţiilor celulare migrate, aspect de mare interes
pentru patologia malformativă, sau aspectul histopatologic şi expresia fenotipică.
Celulele Crestelor neurale participă la formarea următoarele structuri
anatomice:
-ectomezenchimul de la nivelul capului, din care iau naştere următoarele
structuri anatomice (Abitua):
-odontoblaste, papilele dentare;
-chondrocranium ( capsula nazală, cartilajul Meckel, oscioarele urechii
medii, columela și osul hioid), cartilajele laringelui şi traheei, desmocraniul (oase
de membrană de la nivelul capului);
-pericitele și musculara netedă a venelor şi arterelor arcurilor branhiale;
-tendoanele mușchilor masticatori şi ai globului ocular;

562
 Embriologie umană

-ţesut conjunctiv de la nivelul capului si gâtului;

-componenta mezenchimală a glandei glandei hipofize, a glandelor care
iau naştere din pungile faringiene (tiroida, paratiroidele, timusul) și din epiteliul
bucal (glandele salivare);
-glandele lacrimale;
-dermul și țesutul adipos de la nivelul calotei craniene;
-zona ventrală a gâtului și feţei;
-celule endocrine:
-celule cromafine ale zonei medulare a glandei suprarenale;
-celulele parafoliculare ale glandei tiroide;
-celulele glomus-ului carotidian;
-Sistemului nervos periferic:
-toţi neuronii senzoriali somatici şi viscerali din ganglionii nervilor
spinali;
-neuronii din lanţurile simpatice, din ganglionii parasimpatici,
inclusiv ai unor nervi cranieni;
-celulele gliale satelite ganglionilor vegetativi și ganglionilor senzitivi;
-celula Schwann a tuturor nervilor periferici;
-melanocitele şi celule pigmentare ale irisului.

II. 1. 4. Glandele suprarenale

În timpul dezvoltării epiteliului celomic se formează creasta urogenitală,

de unde se vor dezvolta ulterior rinichiul, gonada şi glanda suprarenală. La nivelul
crestei urogenitale se individualizează primordiul adreno-genital, locul de origine
al suprarenalei şi al gonadei. Separarea glandei suprarenale de primordiul gonadei
are loc cȃnd celulele germinale primordiale colonizează creasta genitală. La vȃrsta
de 9 săptămâni i.u., primordiul glandei suprarenale este complet încapsulat.

Factori moleculari care intervin în dezvoltarea glandei suprarenale

Dezvoltarea suprarenalei depinde de aceeaşi factori de transcripţie şi

molecule de semnalizare ca şi cei implicaţi în dezvoltarea gonadelor şi a rinichilor.
Factorul steroidogenic 1 SF-1 (Steroidogenic factor 1), DAX-1 (dosage-
sensitive sex reversal-adrenal hypoplasia congenita critical region on the X
chromosome, gene 1) şi proteina steroidogenic acut regulatoare StAR
(steroidogenic acute regulatory protein) au un rol important în dezvoltarea şi
funcţionarea glandei suprarenale. Ei au fost identificaţi atȃt în corticala
suprarenalei cȃt şi în gonade.
SF-1 reglează activitatea unor enzime steroidogenice, expresia StAR şi a
receptorilor de ACTH din corticala definitivă a suprarenalei.

563
 Embriologie umană

DAX-1 inhibă steroidogeneza, controlȃnd activitatea unor enzime

steroidogenice şi suprimȃnd genele pe care SF-1 le activează (precum gena pentru
StAR).
DAX-1 este supresor al lui SF-1, care la rȃndul său reglează activitatea lui
DAX-1.
StAR reglează transferul colesterolului prin membrana mitocondrială
externă.
Chiar dacă proteina WT-1 (Wilms tumor 1) nu este expimată în glanda
suprarenală a adultului, se pară că are un rol important în primele etape ale
dezvoltării acesteia. Ea are rol de factor de transcripţie, deoarece intervine în
creşterea şi diferenţierea celulelor, şi în procesul de apoptoză.
Co-factorul de transcripţie CITED2 interacţionează cu WT-1 pentru a
stimula expresia SF-1 în primordiul adreno-gonadal.
Factorii de transcripţie Sox8 şi Sox10 sunt bine exprimaţi în celulele
crestelor neurale care migrează în glanda suprarenală.
Experimente efectuate pe şoareci la care lipseşte proteina Sox10,
primordiul glandei nu se colonizează cu celule ale crestelor neurale, acestea
distrugȃndu-se prin apoptoză în timpul migrării; în aceste condiţii, zona medulară
a glandei suprarenale este absentă.

Dezvoltarea glandei suprarenale

Glandele suprarenale sunt detectate pentru prima dată la vȃrsta de 6

săptămȃni i.u.
Primordiul corticalei se formează dintr-o placă largă a epiteliului celomic,
în porţiunea internă a blastemului mezonefric, de ambele părţi ale embrionului,
între rădăcina mezenterului şi gonadă. La începutul lunii a 2-a, sub influenţa
canalului Wolff, celulele mezoteliale ale epiteliului celomic proliferează şi
penetrează mezenchimul supraiacent. Aceste celule se multiplică şi se diferenţiază
în celule mari acidofile ce alcătuiesc corticala fetală.
La sfȃrşitul lunii a 3-a, un nou val de celule din epiteliul celomic penetrează
mezenchimul şi înconjoară masa celulelor acidofile. Aceste celule mici, bazofile,
formează corticala definitivă, alcătuită în acest moment din zonele glomerulară şi
fasciculată. Este descrisă o „zonă de tranziţie” situată între corticala fetală şi cea
definitivă. Se crede că zona fasciculată derivă din acest al treilea strat. Zona
glomerulară şi zona fasciculată sunt prezente la naştere dar zona reticulată nu se
identifică pȃnă la vȃrsta de trei ani.
Primordiul medularei apare la vȃrsta de 45 de zile i.u. şi se formează din
simpatogonii ale lanţului simpatic din vecinătatea primordiului corticalei. Aceste
celulele invadează corticala fetală şi se aşează în cordoane. Ele devin celulele
cromafine cu rol în producerea epinefrinei şi norepinefrinei.

564
 Embriologie umană

Celule pluripotente ale crestelor neurale

Celule bipotente
simpatogonii

Glucocorticoizi
inhibă diferenţierea neurală FGF2

Precursori ai celulelor cromafine Celule competente NGF

Glucocorticoizi NGF
stimulează enzimele inhibă raspunsul la glucocorticoizi
cromafin-specifice

Celule cromafine Neuroni simpatici

Schema nr. 1. Diferenţierea celulelor cromafine ale medulosuprarenalei (după Gilbert S.).

Simpatogoniile sunt celule primitive ale crestelor neurale, care sunt

programate să formeze ţesutul cromafin medulosuprarenalian şi neuronii
ganglionilor simpatici. Glucocorticoizii inhibă acţiunea factorilor ce stimulează
diferenţierea neuronală, FGF2 (factor de creştere al fibroblaştilor) şi NGF (factor
de creştere al nervilor) şi ulterior induc formarea enzimelor caracteristice celulelor
cromafine.
Secreţia de steroizi din corticala fetală începe înainte de săptămȃna a 10-a
i.u. Suprarenalele fătului sunt de 10 ‒ 20 de ori mai mari decȃt la adult, deoarece
corticala fetală produce precursori ai steroizilor, utilizaţi de placentă pentru sinteza
de estrogen.
Corticala este predominantă în timpul vietii fetale, în timp ce medulara
rămȃne mică pȃnă după naştere. Glandele îşi micşorează volumul în primul an de
viaţă, pe măsură ce corticala fetală involuează.
În luna a 4-a i.u. glanda este de 4 ori mai mare decȃt rinichiul, în timp ce la
naştere reprezintă 1/3 din rinichi. La 4 ‒ 5 ani corticala definitivă este complet
dezvoltată.

Malformaţii congenitale ale glandelor suprarenale

Agenezia glandei suprarenale este asociată cu agenezia renală homolaterală.

565
 Embriologie umană

Glande suprarenale fuzionate pe linie mediană, dorsal de aortă, sunt asociate cu

rinichi fuzionaţi.

Hipoplazia suprarenalei poate fi de două tipuri:

-hipoplazia sau absenţa corticalei fetale cu medulara slab reprezentată;
-corticala fetală şi medulara sunt dezorganizate, iar corticala definitivă nu este
prezentă.

Heterotopia suprarenalei înseamnă prezenţa glandei într-o locaţie anormală precum

capsula renală, hepatică.

Ţesut suprarenalian accesor poate fi întȃlnit în cavitatea abdominală, cel mai

frecvent în ligamentul larg sau în cordonul spermatic (paragonadal datorită originii
corticalei), chiar şi intracranian.

II. 2. Alte surse de origine a neuronilor sistemului nervos periferic

O altă sursă de origine a sistemului nervos periferic o reprezintă tubul

neural. Neuronii formaţi în plăcile bazale, în vecinătatea şantului limitant,
inervează viscerele. Aceşti neuroni împreună cu fibrele lor aparţin de sistemul
nervos autonom.( Le Douarin)
Corpii neuronali ai celulelor senzoriale sunt localizaţi în afara sistemului
nervos central. Cu excepţia celulelor din ganglionii spiral şi vestibular ai nervului
VIII, toate celulele senzoriale periferice sunt iniţial bipolare. Ulterior, cele două
prelungiri se unesc şi formează o structură unică, cu o componentă periferică şi una
centrală, rezultând astfel un neuron unipolar.
Componenta periferică se termină într-un receptor în timp ce componenta
centrală intră în măduva spinării sau în creier. Celulele senzoriale din ganglionii
nervului cranian VIII rămân bipolare.
Corpul celular al fiecarui neuron senzorial este înconjurat de o capsulă de
celule Schwann modificate, celule satelit, care derivă din crestele neurale. Această
capsulă se continuă cu neurilema celulelor Schwann care înconjoară axonii
neuronilor senzoriali. La exteriorul celulelor satelit se găseşte un strat de ţesut
conjunctiv care se continuă cu endonervul. Ţesutul conjunctiv şi endonervul derivă
din mezenchim.

II. 3. Morfodiferenţierea nervilor spinali

Rădăcina ventrală a nervilor spinali este formată din fibre nervoase ce iau
naştere din celulele plăcilor bazale ale măduvei spinării, la sfârşitul săptămânii a 4-
a i.u. Ele părăsesc măduva de-a lungul suprafeţei ventro-laterale a acesteia.

566
 Embriologie umană

Rădăcina dorsală a nervilor spinali este formată din axoni ai celulelor

derivate din crestele neurale, care migrează în partea dorso-laterală a măduvei,
unde se diferenţiază în celule ale ganglionilor spinali.
Prelungirea centrală al neuronilor din ganglionii spinali formează un
mănunchi ce creşte spre măduva spinării, în partea opusă vârfului cornului dorsal
al măduvei.
Prelungirea distală a neuronilor din ganglionii spinali se îndreaptă spre
rădăcina ventrală cu care se unesc pentru a forma un nerv spinal.
Nervul spinal este un nerv mixt, care se împarte într-o ramura ventrală şi
una dorsală.
-Ramurile dorsale inervează tegumentele spatelui, muşchii şanţurilor
vertebrale şi articulaţiile intervertebrale posterioare.
-Ramurile anterioare inervează pielea şi musculatura pereţilor laterali şi
anteriori ai trunchiului, membrele superioare şi inferioare. Ele participă la formarea
plexurilor cervical, brahial, lombar, sacrat şi a nervilor intercostali.

II. 4. Morfodiferenţierea nervilor cranieni

Nervii cranieni se dezvoltă în săptămânile 5 ‒ 6 de viaţă intrauterină. Ei

pot fi clasificaţi după funcţii şi după de originea lor embrionară.
Din punct de vedere funcţional nervii cranieni pot fi:
-senzitivi,
-motori,
-micşti.
Ţinând cont de originea lor embrionară se împart în:
-nervi cranieni somatici motori (IV, VI, III, XII);
-nervi ai arcurilor branhiale (V, VII, IX, X);
-nervi sezoriali speciali (I, II, VIII).

II. 4. 1. Dezvoltarea nucleilor nervilor cranieni

Toate cele 12 perechi de nervi cranieni cu excepţia I şi II apar din nuclei

aparţinând mezencefalului şi metencefalului, nuclei care apar şi se diferenţiază
precoce.
Plăcile bazale ale rombencefalului sunt primele grupări neuronale ale
sistemului nervos central la nivelul cărora se găsesc toţi nucleii nervilor motori
cranieni. Ca şi la nivelul măduvei spinării plăcile alare se formează mai tardiv faţă
de cele bazale, la mijlocul săptămânii a 5-a i.u. La finele săptămânii a 5-a i.u. toţi
nucleii nervilor cranieni sunt formaţi.
Plăcile bazale ale măduvei spinării sunt organizate în coloane motorii
somatice şi vegetative.

567
 Embriologie umană

Nucleii bazali şi alari ai nervilor cranieni sunt organizaţi în 7 coloane ce

contribuie la realizarea funcţiilor lor particulare; unii autori descriu numai 6 funcţii,
trei motorii şi trei senzitive.
Funcţiile motorii (pentru coloanele bazale) sunt realizate de:
-neuroni somatici eferenţi din creier care inervează muşchii extrinseci ai
globului ocular şi muşchii limbii.
-neuroni eferenţi branhiali deservind muşchii striaţi derivaţi din arcurile
branhiale. Nucleul motor al nervului accesor formează o parte a acestei coloane,
deşi muşchii trapez şi sternocleidomastoidian nu derivă din arcurile branhiale.
-neuroni viscerali eferenţi servind inervaţiei parasimpatice a sfincterului
pupilei şi muşchilor ciliari ai ochiului, muşchilor netezi şi glandelor din structura
viscerelor toracice, abdominale şi pelvine, inimii, căilor respiratorii şi glandelor
salivare.
Funcţiile senzitive (pentru coloanele alare) sunt realizate de:
-neuroni de asociaţie viscerali aferenţi care recepţionează pulsuri pe cale
vagală de la receptorii senzitivi din pereţii viscerelor toracice, abdominale, pelvine
(interoceptorii).
-neuroni de asociaţie aferenţi generali recepţionând sensibilitatea generală
(tactilă, termică, dureroasă) de la nivelul capului, gâtului, mucoasei cavităţii nazale,
cavităţii bucale şi faringelui.
-neuroni de asociaţie aferenţi speciali deservind sensibilităţi speciale:
-aferenţe viscerale speciale,
-aferenţe somatice speciale (auzul şi echilibrul).
Coloana eferentă somatică constă în:
-nucleul hipoglosului situat în rombencefal,
-nucleul n.VI situat în rombencefal (mai cranial),
-nucleul nervilor III şi IV situaţi în mezencefal.
Coloana eferentă branhială conţine trei nuclei aparţinând nervilor V, VII, IX, X, XI
şi se limitează la rombencefal.
Coloana eferentă viscerală include doi nuclei localizaţi în rombencefal. Nucleul
salivator inferior inervează glandele salivare şi lacrimale pe calea nervilor VII şi
IX. Imediat caudal de acest nucleu se află nucleul dorsal al vagului ce conţine
neuroni parasimpatici preganglionari inervând o serie de viscere. Nucleul Edinger-
Westphall (III) este situat în mezencefal.
În sens medio-ventral se dispun cele patru coloane alare (asociative).
Coloana aferenţelor generale viscerale constă în nuclei ce recepţionează informaţii
interoceptive pe calea nervilor IX şi X.
Coloana primară a aferenţelor speciale denumită şi coloana eferenţelor speciale
viscerale constă în nucleul tractului solitar ce recepţionează impulsuri gustative pe
calea nervului VII, IX şi X.
Coloana aferenţelor generale constă în neuroni ce recepţionează impulsuri ale
sensibilităţii generale de la nivelul zonelor faciale inervate de nervul V (trigemen)

568
 Embriologie umană

şi VII (facial) şi de la nivelul cavităţilor orală, nazală şi faringiană.

Coloana a doua a aferenţelor speciale denumită şi coloana aferenţelor somatice
speciale) constă în nucleii cohleari şi vestibulari ce deservesc auzul şi echilibrul.

Tabelul nr. 3. Nervii cranieni (după Carlson B.)

Nervul Componenta Funcţia Funcţia Funcţia Distribuţia (fibre
asociată de senzitivă motorie autonomă motorii)
la nivelul Originea (fibre
snc senzitive)
Olfactiv I Telencefal + Mucoasa olfactiva
Optic II Diencefal + Retina
Oculomotor III Mezencefal + + Muşchii drept
superior, inferior şi
medial şi oblic inferior
ai globului ocular
Muşchiul sfincter al
pupilei
Muşchii ciliari
Trohlear IV Mezencefal + Muşchiul oblic
superior al globului
ocular
Trigemen V Mezencefal + + Derivatele arcului
branhial I
Abducens VI Mezencefal + Muşchiul drept lateral
al globului ocular
Facial VII Joncţiunea + + + Derivatele arcului
metencefal branhial II
/mielencefal
Vestibulocohlear Joncţiunea + Urechea internă
VIII metencefal
/mielencefal
Glosofaringian Mielencefal + + Derivatele arcului
IX branhial III
Vag X Mielencefal + + + Derivatele arcului
branhial IV
Accesor XI Mielencefal + + Muşchii trapez,
Măduva sternocleidomastoidian
spinarii Trahee, inimă, esofag
toracic, viscere
abdominale, muşchi ai
palatului
Hipoglos XII Joncţiunea + Muşchii limbii
metencefal
/mielencefal

569
 Embriologie umană

Nu toţi nucleii dezvoltaţi în coloanele bazale şi alare rămân la locul de

formare. Nucleul eferent branhial al nervului facial călătoreşte întâi dorso-caudal şi
apoi ventral. Nucleul ambiguu migrează de asemenea ca şi nucleii olivari şi pontini
ce apar în plăcile alare şi migrează într-o poziţie ventrală. În timpul migrării
neuronilor. În sistemul nervos central, aceştia îşi „desfăşoară axonii înapoia lor”,
de aceea traseul nucleului poate fi reconstruit după traseul axonilor lor.
În asociere cu unii nervi cranieni se dezvoltă ganglioni parasimpatici şi
senzitivi.
Neuronii periferici aparţinând nervilor cranieni (cu componenta
parasimpatică şi senzitiv-senzorială) sunt localizaţi în ganglionii pozitionaţi în
afara SNC (extranevraxiali). Ca şi în restul sistemului nervos vegetativ,
parasimpaticul cranian constă din doi neuroni: neuronul central situat într-un
nucleu apartinȃnd SNC şi neuronul periferic localizat într-un ganglion. Ganglionii
cranieni senzitivi şi cei parasimpatici apar în intervalul cuprins între sfârşitul
săptămȃnii a patra şi începutul săptămȃnii a cincea. Ganglionii senzitivi ai nervi lor
cranieni sunt similari cu ganglionii senzitivi situaţi pe traseul rădăcinii posterioare
a nervului spinal.
Ganglionii parasimpatici pot fi divizaţi în două grupe: ganglionii asociaţi
nervului vag, localizaţi în peretii unor viscere (tub digestiv, plămâni, organe din
pelvis) şi ganglionii parasimpatici ai nervilor cranieni III, VII, IX şi X care
inervează structuri ale capului. Capul primeşte şi o inervaţie simpatică pe calea
eferenţelor lanţului ganglionar simpatic (paravertebral) cervical.
Originea ganglionilor parasimpatici ai nervilor cranieni se află la nivelul
crestelor neurale fapt demonstrat prin experimente pe hibrizi pui-prepeliţă (quail-
chick chimera) de Nicole Le Douarin.
Fiecare ganglion apare din creasta neurala situată la acelaşi nivel cu
nucleul nervului cranian corespunzător. Cu toate acestea ganglionul ciliar al
nervului oculomotor (III) este format din crestele neurale de la nivelul părţii
caudale a diencefalului şi a părţii craniale a mezencefalului.
Ganglionii sfenopalatin şi submandibular ai nervului facial (VII) sunt
formaţi de către crestele neurale ce migrează de la extremitatea cranială a
rombencefalului.
Ganglionul otic al nervului glosofaringian ca şi ganglionii enterici anexaţi
nervului vag (X) sunt derivaţi din crestele neurale localizate la nivelul porţiunii
caudale a mezencefalului.
Ganglionii senzitivi ai nervilor cranieni derivă parţial din crestele neurale
şi parţial din placode ectodermale. Trei dintre aceste placode (nazală, cristaliniană
şi otică) sunt legate de formarea organelor de simţ, iar alte patru apar ca îngroşări
situate dorsal de al 4-lea şanţ branhial extern. O placodă mai difuză denumită
placoda trigeminală se dezvoltă în aria situată între placodele epibranhiale şi
placoda otică.

570
 Embriologie umană

Ganglionul trigeminal (semilunar) al nervului trigemen (V) are origine

mixtă: porţiunea proximală apare mai ales de la nivelul crestelor neurale situate în
dreptul diencefalului şi mezencefalului, în timp ce neuronii porţiunii distale apar
mai ales pe sema placodei trigeminale. Ganglionii senzitivi asociaţi cu arcul IV şi
arcul VI faringian derivă din placodele epibranhiale corespunzătoare şi din crestele
neurale. Fiecare din aceşti nervi are câte un ganglion senzitiv proximal şi unul
distal.
Ganglionul superior (comun) al nervilor VII şi VIII derivă din crestele
neurale rombencefalice darşi din prima placodă epibranhială. Neuronii
ganglionului inferior (geniculat) al nervului VII derivă din prima placodă
epibranhială.
Ganglionii inferiori ai nervilor VIII, ganglionii vestibular şi cohlear se
diferenţiază din placoda otică.

II. 5. Morfodiferenţierea sistemului nervos autonom

Sistemul nervos autonom coordonează activităti involuntare. Cele două

componente ale sale, sistemul nervos simpatic (toraco-lombar) şi sistemul nervos
parasimpatic (cranio-sacrat) acţionează antagonic. Ambele componente conţin câte
două tipuri de neuroni: preganglionari şi postganglionari.

II. 5. 1. Sistemul nervos simpatic

În săptămâna a 5-a i.u. celule ale crestelor neurale din regiunea toracală
migrează de ambele părţi ale măduvei spinării şi formează ganglionii simpatici
latero-vertebrali. Aceştia sunt conectaţi prin fibre nervoase longitudinale cu care
alcătuiesc cele două lanţuri simpatice latero-vertebrale.
Unele celule ale crestelor neurale migrează anterior de aortă şi formează
ganglionii celiac şi mezenterici, în timp ce altele migrează spre inimă, plămani,
tract gastrointestinal, formând ganglionii de la nivelul plexurilor simpatice ale
organelor respective.
Neuronii preganglionari iau naştere din celulele neuroepiteliale ale tubului
neural din cornul lateral al măduvei spinării, la nivelul T1 ‒ L2. Axonii lor sunt
fibre mielinizate care ies din măduvă împreună cu rădăcina ventrală a nervilor
spinali.
Ulterior, axonii neuronilor simpatici preganglionari părăsesc nervul spinal
prin ramura comunicantă albă. Aceasta intră în ganglionii spinali unde face sinapsă
cu neuronii simpatici postganglionari, cu originea în crestele neurale.
Axonii neuronilor simpatici postganglionari sunt fibre nemielinizate care
părăsesc lanţul ganglionar prin ramura comunicantă cenuşie şi reintră în nervul
spinal din vecinătate. De aici axonii se îndreaptă spre organele efectoare.

571
 Embriologie umană

II. 5. 2. Sistemul nervos parasimpatic

Neuronii parasimpatici preganglionari iau naştere din neuroblaştii

visceromotori ai tubului neural. Aceştia se găsesc la diferite etaje: în mezencefal, în
rombencefal (asociaţi nervilor cranieni III, VII, IX şi X) şi în regiunea sacrată a
măduvei spinării, segmentele S2, S4.
Axonii neuroblaştilor preganglionari fac sinapsă cu neuronii
postganglionari derivaţi din celulele crestelor neurale. Aceştia sunt situaţi în
ganglioni sau plexuri aflaţi in pereţii organelor pe care le inervează.

III. MORFOGENEZA ORGANELOR DE SIMŢ

III. 1. Morfogeneza urechii

III. 1. 1. Urechea externă

Urechea externă se dezvoltă din ectomezenchimul primelor două arcuri

branhiale situat în jurul primului şanţ branhial extern.
Primele 2 arcuri branhiale se arcuiesc ca un inel în jurul primului şanţ
branhial prin marginile lor externe rezultând pavilionul urechii.
Din primul şanţ branhial iau naştere meatul acustic extern şi conca (concha
- cea mai largă şi mai adâncă concavitate a urechii externe, situată lângă
deschiderea conductului auditiv extern; concha va fi parțial împărțită de crus helix
în două porțiuni dintre care partea superioară este denumită cymba concha, partea
inferioară cavum conchæ).

Arcul 2 branhial
Arcul 1 branhial

Lobulul

Figura nr. 9 a. Cei şase muguri auriculari ai primelor două arcuri branhiale. Săptămâna 9
i.u.

572
 Embriologie umană

Ectodermul care căptuşeşte primul şanţ branhial va forma mucoasa

meatului acustic extern şi membrana externă a timpanului.
Timpanul se formează la limita dintre primul şanţ branhial şi prima pungă
faringiană. Endodermul care căptuseşte prima pungă faringiană dă naştere
membranei interne a timpanului şi epiteliului ce tapetează urechea medie, tuba
auditivă şi antrumul mastoidian.
Astfel, timpanul este alcătuit dintr-un strat extern (derivat din ectoderm),
un strat mijlociu (de natură mezodermală), un strat intern (derivat din endoderm).
În luna a 2-a i.u. în schiţa pavilionului apar şase condensări mezenchimale
cu aspect de noduli - corniculii His - care în luna a 3-a i.u. se condrifică.
Mugurii auriculari care se formează din arcului 1 branhial formează tragus,
helix, crus helix, iar restul pavilionului urechii (85%) ia naştere din mugurii
auriculari, care se dezvoltă din arcul 2 branhial (Davis şi Weerda).
Primul arc branhial formează primii trei muguri auriculari.
- mugurele auricular 1 devine:
-tragus (situat în faţa concăi);
- mugurele auricular 2 devine:
-helix (o bordură care circumscrie pavilionul urechii),
-crus helix (porţiunea de început a helixului);
- mugurele auricular 3 devine:
-cymba concha (porţiunea superioară a concăi),
-helixul ascendent (partea ascendentă a helixului).
Al 2-lea arc branhial dă naştere următorilor trei muguri auriculari.
- mugurele auricular 4 devine:
-cymba concha (porţiunea superioară a concăi),
-helixul superior (partea superioară a helixului,),
-scapha (fosa scafoidă, o depresiune îngustă, curbată, situată între helix şi
antihelix);
- mugurele auricular 5 devine:
-helixul descendent (partea descendentă a helixului),
-antihelix (o cută cartilaginoasă care proemină în interiorul helixului;
antihelixul se va bifurca în partea superioară pentru a forma foseta triunghiulară).
-partea mijlocie a fosei scafoide;
- mugurele auricular 6 devine:
-antitragus (situat posterior de concha),
-helixul inferior (partea inferioară a helixului).
Partea inferioară a pavilionului se continuă cu un pliu cutanat, lobulul.
Lobulul nu se formează din mugurii auriculari.
Inervaţia pavilionului urechii externe este asigurată de plexul cervical
superficial, nervul auriculo-temporal, ram al nervului mandibular (nervul trigemen
fiind nervul arcului 1 branhial).

573
 Embriologie umană

Inervaţia la nivelul concăi este asigurată de ramul senzitiv al nervului

facial (nervul facial este nervul arcului 2 branhial).

Helix Scapha (Fosa scafoidă)

(Conc
Triangular Fossa ha)

Crus antihelix
Tuberculul auricular
(Concha)
Crus Helix

Meatul acustic extern Helix

(Conc
ha)
Antihelix
Tragus
Conchæ cymba (porţiunea superioară )
Conchæ cavum - (depresiunea centrală)
Antitragus
Lobulul

Figura nr. 9 b. Structurile anatomice dezvoltate din cei şase muguri auriculari ai
primelor două arcuri branhiale.

Iniţial urechea externă este situată caudal de mandibulă şi dispusă orizontal

dar dezvoltarea arcului 1 branhial (arcul mandibular) şi a regiunii cervicale
determină ascensiunea pavilionului până în dreptul ochilor şi dispunerea verticală a
urechii externe. Dezvoltarea mandibulei plasează pavilionul urechii în poziţie
defivinitivă.
Mecanismele moleculare care controlează dezvoltarea urechii externe
implică genele care reglementează dezvoltarea arcurilor branhiale 1 și 2 şi sunt în
legătură cu segmentarea creierul mic (rombomerul 4).
Cele mai multe dintre genele responsabile pentru reglarea moleculară a
morfogenezei urechii interne sunt membri ai familiei de gene homeobox, cum ar fi
gene homeobox Pax, gene homeobox Msx și gene homeobox OTX.
Dezvoltarea unor structuri ale urechii interne, cum ar fi cohleea este
reglementată de Dlx5/Dlx6, Otx1/Otx2 și Pax2, care la rândul lor sunt controlate
de gena shh. Proteina codificată de gena sonic hedgehog poarta numele de proteina
sonic hedgehog homolog (SHH), este un morfogen cheie în reglementarea

574
 Embriologie umană

organogenezei, cu rol critic în semnalizarea dezvoltării neuronilor motori. Proteina

sonic hedgehog homolog (SHH) este secretată de notocord. Secreția de SHH de
către notocord stabilește polul ventral al axei dorso-ventrale a embrionului în curs
de dezvoltare. Formarea neuronilor motori are loc în general în porţiunea ventrală a
tubului neural, în timp ce porţiunea dorsală a tubului neural formează, în general,
neuroni senzitivi.

III. 1. 2. Urechea medie

Cavitatea timpanică şi tuba Eustachio iau naştere din prima pungă

faringiană iar endodermul care căptuşeste prima pungă faringiană devine epiteliul
urechii medii, al tubei auditive şi antrumului mastoidian.
În săptămâna a 7-a i.u. se formează oscioarele urechii medii. Prin
condensarea mezenchimului arcului 1 iau naştere ciocanul (malleus) şi nicovala
(incus). Prin condensarea mezenchimului arcului 2 ia naştere scăriţa (stapes).
Începând cu luna a 8-a intrauterină în jurul oscioarelor se formează un
ţesut spongios care se rezoarbe progresiv până la naştere. În acelaşi timp şi printr-
un mecanism asemănător apar o serie de anexe ale urechii medii (additus, antrum,
sistemul de cavităţi pneumatice mastoidian şi temporal, în parte).
În săptămâna a 9-a i.u. se formează muşchii ataşaţi acestor oscioarelor
urechii medii. Din mezenchimul arcului 1 se formează muşchiul tensor al
timpanului, care se inseră pe mânerul ciocanului şi este inervat de un ram al
nervului trigemen.
Din mezenchimul arcului 2 ia naştere nucleul scăriţei ce se organizează în
jurul arterei stapediene care ulterior dispare; nucleul scăriţei formează muşchiul
scăriţei (muşchiul stapedian) inervat de nervul facial.
La vârsta de 20 săptămâni i.u. cavitatea timpanică se dezvoltă şi înglobează
oscioarele urechii medii.
În săptămâna 22 i.u. se formează antrumul mastoidian iar la 33 de
săptămâni i.u. are loc pneumatizarea primară a procesului mastoidian.

III. 1. 3. Urechea internă

La embrionul de 3 săptămâni i.u. pe feţele laterale ale embrionului de o

parte şi de cealaltă a rombencefalului apar cele două placode otice sub forma a
două îngroşări ectoblastice care ulterior se deprimă şi devin fosete otice.
La sfârşitul primei luni embrionare fosetele otice se transformă în vezicule
otice (otocist). Înainte de închiderea veziculei, la locul de contact cu epiblastul se
formează o invaginare din care se dezvoltă canalul endolimfatic care se va răsuci în
jurul veziculei otice. Vezicula otică este precursorul labirintului membranos.
În săptămâna a 5-a embrionară vezicula otică se turteşte, devine ovoidală

575
 Embriologie umană

iar din partea sa anterioară se va dezvolta utricula şi saccula, iar prin partea sa
posterioară primul canal semicircular.
În săptămâna a 6-a apar toate cele trei canale semicirculare.
În acelaşi timp se formează şi schiţa canalului cohlear, ca o evaginare
asemănătoare literei „J”.
În săptămâna a 7-a ţesutul care umple lumenul labirintului membranos
începe să se resoarbă iar în săptămâna a 8-a aspectul este definitiv.
În dezvoltarea sa fiecare veziculă otică apare constituită din trei segmente:
-segmentul ventral al veziculei otice reprezintă regiunea sacculară din care
se formează canalul cohlear şi saccula. Canalul cohlear se alungeşte, în luna a 3-a
i.u. ajunge la două spire şi jumătate şi începe diferenţierea epiteliului său din care
se va forma organul Corti. Diferenţierea organului Corti se face treptat, începând
de la baza melcului către vârf; tunelul spiral apare prin autoliza unora dintre
celulele de susţinere, din care ia nastere, înaintea formării organului Corti,
membrana tectoria.
-segmentul dorso-medial al veziculei otice reprezintă apendicele
endolimfatic din care ia naştere ductul endolimfatic, iar la capătul distal al acestuia
sacul endolimfatic.
- segmentul central al veziculei otice reprezintă regiunea utriculei, din care
se formează utricula şi canalele semicirculare.

Peretele rombencefalului Fosetă otică Veziculă otică

Placodă otică

Faringe Endoderm Aortă dorsală Reces tubo- timpanic

Figura nr. 10. Formarea veziculei otice (după Sadler T.W.).

La începutul lunii a 3-a i.u. în ampulele canalelor semicirculare apar

crestele ampulare iar în sacculă apar maculele otolitice.
În săptămâna a 9-a i.u. mezenchimul din jurul labirintului membranos
formează o capsulă otică, cartilaginoasă care suferă un proces de vacuolizare

576
 Embriologie umană

devenind astfel cavitatea perilimfatică.

Labirintul membranos este suspendat în perilimfa acestei cavităţi şi capsula
otică se osifică la aproximativ 23 săptămâni i.u. formând labirintul osos, situat în
stânca temporalului.
În luna a 4-a i.u. nervul acustico-vestibular se mielinizează, deci fătul este
apt să recepţioneze zgomote din mediul extern.
În luna a 5-a i.u. precartilajul situat în jurul labirintului membranos se
osifică astfel încât la jumătatea perioadei de sarcină (cca 140 zile) urechea capătă
forma definitivă.

III. 2. Malformaţii congenitale ale urechii

Incidenţa malformaţiilor urechii este de aproximativ 1 la 3800 nou-născuți.

Malformaţiile congenitale ale urechii pot avea cauze genetice (asociate cu
sindroame sau nu, cu antecedente familiale, mutaţii spontane), sau pot fi dobândite
ca urmare a acţiunii factorilor de peristază (mediul extern).
Malformații congenitale severe ale urechii pot afecta 1/10000 – 1/20000
nou-născuţi
Malformaţiile congenitale pot afecta urechea externă (pavilionului urechii
externe şi conductul auditiv extern), urechea medie si urechea internă, adeseori
fiind combinate.
Se estimează că 30% dintre malformațiile congenitale sunt asociate cu
sindroame care implică malformaţii suplimentare și/sau pierderea funcțională a
organelor sau sistemelor de organe. Exemplu sunt disostozele faciale (de exemplu,
sindromul Treacher Collins-, sindromul Goldenhar), disostozele cranio-faciale (de
exemplu, sindromul Apert-Crouzon), disostozele oto-cervicale (de exemplu,
sindromul Klippel-Feil, sindromul Wildervanck), disostozele oto-scheletale (de
exemplu sindromul van der Hoeve-de-Kleyn, sindromul Albers-Schönberg) și
sindroamele cromozomiale, cum ar fi trisomia 13 (sindrom Patau), trisomia 18
(sindrom Edwards), trisomia 21 (sindromul Down) și sindromul 18q.
Malformațiile congenitale non-sindromale ale urechii sunt malformațiile
congenitale izolate, care nu se asociază cu alte malformațiile congenitale.
Malformațiile congenitale ale urechii datorate factorilor de mediu apar ca
urmare a acţiunii unui factor teratogen extern care acţionează în timpul sarcinii.
Astfel de fatori sunt:
-infecţii care se transmit de la mamă la făt, mai ales virale, dintre care sunt
confirmate rubeola, citomegalovirusul și virusul herpes simplex şi sunt considerate
ca fiind posibil teratogene rujeola, oreionul, hepatita, poliomielita, varicela , virusul
Coxsackie și infecțiile cu virusul ECHO, toxoplasmoza și lues (sifilis);
-agenţi chimici precum chinină și antibiotice aminoglicozide, citostatice,
medicamente antiepileptice (difenilhidantoina, trimetadionă, acidul valproic), doze

577
 Embriologie umană

excesive de acid retinoic ( embriopatia acidului retinoic ) dar şi deficitul vitaminei

A (sindrom VAD) în timpul sarcinii;
-malnutriţie;
-iradiere;
-incompatibilitate Rh;
-hipoxie;
-modificări ale presiunii atmosferice;
-expunerea la zgomot.
Sângerarea care apare în prima parte a sarcinii și tulburări ale
metabolismului, cum ar fi diabetul zaharat trebuie de asemenea să fie luate în
considerare (Katzbach) .
Gropiţele preauriculare şi pediculii preauriculari supranumerari atunci
când există, se pot asocia cu alte malformaţii ale urechii externe, ale urechii medii
sau ale urechii interne.

Fotografia nr. 8. Microotie cu gropiţe preauriculare.

Fotografia nr. 9. Apendici cutanaţi preauriculari.

578
 Embriologie umană

Dezvoltarea anormală a membranei timpanice, a labirintului osos sau

oscioarelor pot determina Surditatea congenitală, care la rândul ei poate conduce
la surdo-mutism. Majoritatea surdităţilor congenitale sunt cauzate de factori
genetici, dar factorii de mediu pot fi de asemenea implicaţi în dezvoltarea anormală
a urechii medii. Virusul rubeolic afectează grav dezvoltarea organul Corti în
săptămâmile 7 i.u. – 8 i.u. A fost deasemenea sugerat că poliomielita, eritroblastoza
fetală, diabetul, hipotiroidismul şi toxoplasmoza pot fi cauze ale surdităţii
congenitale.

III. 2. 1. Malformaţii congenitale şi anomalii ale urechii externe

Incidența malformațiilor congenitale ale urechii externe este între 1/6000

nou-născuţi – 1/6830 nou-născuţi. Malformațiile şi anomaliile congenitale ale
urechii externe variază ca gravitate, de la anomalii minore până la malformaţii
congenitale severe. Malformațiile congenitale ale urechii externe și medii afectează
în principal partea dreaptă (58 ‒ 61%) și cea mai mare parte (cca. 70 ‒ 90%) sunt
unilaterale.
Anotia congenitală constă în lipsa urechii prin absenţa sau lipsa de
dezvoltare a tuberculilor auriculari. Anotia ca lipsă a pavilionului urechii externe şi
a canalului auditiv poate fi unilaterală sau bilaterală, ca malformaţie congenitală
izolată sau în asocieri plurimalformative.
Dezvoltarea redusă a mugurilor auriculari determină microtie (ureche de
dimensiuni reduse).
Malformațiile şi anomaliile congenitale ale urechii externe pot afecta:
-orientarea pavilionului urechii externe,
-poziția pavilionului urechii externe,
-dimensiunea pavilionului urechii externe,
-modelul de relief al pavilionului urechii.
Mai rar, pot fi absente cavitatea timpanică şi meatul extern.
Atrezia conductului auditiv extern constă în lipsa dezvoltării acestuia;
Hipoplazia conductului auditiv extern constă în dezvoltarea redusă a
conductului auditiv extern.

III. 2. 2. Malformaţii congenitale şi anomalii ale urechii medii

Malformațiile congenitale ale urechii medii pot interesa:

-configurația și dimensiunea spațiilor urechii medii,
-numărul oscioarelor urechii medii,
-mărimea oscioarelor urechii medii,
-configurația oscioarelor urechii medii.
Pot exista anomalii ale ferestrei ovale şi rareori ale ferestrei rotunde.

579
 Embriologie umană

III. 2. 3. Malformaţii congenitale şi anomalii ale urechii interne

Malformațiile congenitale ale urechii interne pot fi unilaterale sau

bilaterale. Incidența globală a malformațiilor congenitale ale urechii este de cca.
1:3800 nou-născuti.
Malformațiile congenitale ale urechii interne pot fi consecinţa lipsei de
dezvoltare a veziculei otice, a opririi sale în dezvoltare sau a dezvoltării sale
anormale în perioada embrionară.
Aplazia urechii interne semnifică lipsa dezvoltării urechii interne.
Hipoplazia urechii interne constă în dezvoltarea redusă a urechii interne ca
efect al opririi evoluţiei sau dezvoltării reduse a veziculei otice.
Malformații congenitale ale labirintului membranos pot să apară prin lipsa
de dezvoltare sau oprirea evoluţiei acestuia.
Malformațiile congenitale ale canalului cohlear se întâlnesc foarte rar.
Celulele ganglionului acustico-vestibular sunt adesea reduse numeric în
cazul existenţei malformațiilor congenitale ale urechii interne.
Malformațiile congenitale ale canalului canalul auditiv intern, atunci când
există, se pot însoţi de deplasarea arterelor și nervilor de la acest nivel, mai ales a
nervului facial (Thorn).
Sindromul Goldenhar-Cunoscut ca displazia oculo-auriculară, prezintă
colobom al pleoapei superioare asociat cu:
-hipoplazia urechii externe,
-hipoplazia condilului mandibular,
-dermoid epibulbar.

Fotografia nr. 10. Sindromul Goldenhar.

580
 Embriologie umană

Cazurile extreme de displazie, cu malformaţii ale unor structuri anatomice

învecinate, dezvoltate din primului şi cel de al doilea arc branhial se pot asocia cu:
-malformaţii ale urechii medii,
-malformaţii ale ale osului temporal în porţiunea pietroasă,
-malformaţii ale ale maxilei şi mandibulei,
-malformaţii ale nervului facial,
-malformaţii ale muşchilor masticatori,
-malformaţii ale glandei paratiroide, cu localizare unilaterală sau bilaterală.

III. 3. Morfogeneza ochiului

III. 3. 1. Factori moleculari care intervin în morfogeneza ochiului

Dezvoltarea ochiului începe cu formarea unui cȃmp ocular unic, la

extremitatea cranială a plăcii neurale. Gena Pax6 (paired box 6), exprimată la
nivelul diencefalului, este considerată o genă „master”, implicată în dezvoltarea
timpurie a ochiului, cȃt şi în dezvoltarea ulterioară a retinei şi a cristalinului. Shh
secretată de placa precordală separă cȃmpul ocular unic în două primordii optice.
Shh inhibă expresia Pax 6 în regiunea centrală a cȃmpului ocular. Absenţa Shh
produce holoprozencefalie.
La nivelul cȃmpului ocular şi a veziculei optice sunt exprimaţi mai mulţi
factori de transcripţie cu rol în dezvoltarea ochiului printre care: Rx, Pax6, Otx2,
Six6, Six3, Shh, acidul retinoic. Modificări ale genei care codifică factorul Six6 pot
duce la apariţia cataractei, microftalmiei şi a nistagmusului, în timp ce mutaţii la
nivelul genei Six3 produc holoprozencefalie. Absenţa genelor homeobox Rx, Otx2
duce la anoftalmie sau microftalmie.
Formarea cristalinului este indusă de semnale venite de la ţesuturile din
jur, în timp ce cupa optică are rol în creşterea şi diferenţierea acestuia. Pentru
inducerea şi menţinerea cristalinului sunt necesare Pax6, BMP4 şi BMP7.
Prox1(Prospero homeobox protein 1) induce expresia genelor necesare pentru
formarea cristalinei. FoxE3 (Forkhead box protein E3) menţine proliferarea şi
alături de Pitx3 (Pituitary homeobox 3) reglează separarea veziculei cristalinului de
ectodermul de suprafaţă. Mutaţii ale genei FoxE3 pot duce la afachie, sclero-
corneea, microftalmia sau coloboma discului optic. Mutaţii ale genei Pitx3 duc la
dezvoltarea anormală a segmentului anterior al ochiului şi un risc crescut de
glaucom şi de opacifiere a corneei.
Ectodermul superficial din care se formează cristalinul este esenţial pentru
formarea cupei optice. Formarea cupei optice nu depinde de Pax6 ci este o
interacţiune epitelio-mezenchimală, care depinde de schimbul de semnale dintre
vezicula optică şi mezenchimul înconjurator pe de o parte şi de ectodermul de
suprafaţă pe de altă parte. Pax6 din ectodermul superficial reglează dezvoltarea

581
 Embriologie umană

cristalinului, creşte sinteza factorului de transcripţie SOX2. Mutaţii la nivelul genei

Sox2 produc anoftalmie bilaterală. Celulele veziculei optice secretă BMP4 care
amplifică expresia genelor SOX2 şi LMAF.
După ce este indusă formarea cristalinului, retina secretă FGF care se
acumulează înapoia cristalinului, în umoarea vitroasă şi stimulează formarea
fibrelor cristalinului. Cristalinul are efect inductor asupra ectodermului de
suprafaţă şi stimulează formarea corneei.
Pe măsură ce se formează cupa optică, se diferenţiază retina pigmentară,
retina neurală şi pediculul optic. Fiecare din aceste regiuni exprimă anumiţi factori
de transcripţie. Retina neurală exprimă Pax6, Vsx2, Sox2, Notch, în timp ce retina
pigmentară exprimă Otx2, Mitf, Rx3. Pediculul optic exprimă Pax2, Shh, Vax1,
HesX1. Celulele care exprimă Pax2 asigură semnalul declanşator pentru creşterea
axonilor retinali care trec prin nervul optic, chiasma optică şi intră în tractul optic
contralateral.
Retina este alcatuită din 6 tipuri de neuroni şi un tip de celule gliale,
grupate în 3 straturi nucleare:
-stratul celulelor ganglionare conţine celulele ganglionare retinale,
-stratul nuclear intern cu celulele orizontale, amacrine, bipolare şi celulele gliale
Müller,
- stratul nuclear extern în care se găsesc celulele fotoreceptoare cu con şi bastonas.
Iniţial, cupa optică este alcatuită din celule multipotente, capabile să se
diferenţieze în celule specifice diferitelor regiuni ale ochiului. Diferenţierea
ulterioară este indusă de ţesuturile din jur. FGF secretat de ectodermul de suprafaţă
are rol în diferenţierea retinei neurale. TGFβ secretat de mezenchim controlează
formarea stratului pigmentar al retinei.
Balanţa între proliferare şi neurodiferenţiere este controlată de factori de
transcripţie bHLH. Math5 și Pax6 sunt necesare pentru formarea celulelor
ganglionare retinale. Celulele din imediata vecinătate, care coexprimă Math3 și
NeuroD împreună cu Pax6/Six3/Prox1 sau Pax6/Six3/Lim1 influenţează soarta
celulelor amacrine sau orizontale. Coexpresia NeuroD/Mash1 și Otx2/Crx poate
induce dezvoltarea celulelor fotoreceptoare. Mai târziu, celulele care exprima
Mash1/Math3 cu Vsx2 se diferenţiază în celule bipolare. Semnalele Notch
stimulează producţia de celule gliale Müller. Un alt modulator important al
celulelor precursoare ale retinei este factorul de creștere și diferențiere 11
(GDF11), un membru al superfamiliei factorului transformator de crestere-β
(TGFβ).

III. 3. 2. Morfodiferenţierea ochiului

Ochii încep să se dezvolte la sfârşitul săptămânii a 4-a sub forma unei

perechi de vezicule optice situate de o parte şi de alta a creierului anterior. Când

582
 Embriologie umană

veziculele optice vin în contact cu ectodermul superficial, induc modificările

necesare pentru formarea placodei cristalinului. Imediat după formare, placoda
cristalinului şi porţiunea adiacentă a veziculei optice încep să se invagineze.
Prin invaginarea placodei cristalinul se formează vezicula cristalinului care
se desprinde de ectodermul superficial.
Prin invaginarea veziculei optice se formează cupa optică cu cele două
straturi conectate la creierul posterior prin pediculul optic .
Foiţa superficială a cupei optice se subţiază, se încarcă cu granule de
pigment devenind stratul pigmentar al retinei.
Foiţa profundă se îngroaşă în cele 4/5 posterioare devenind retină vizuală
pluristratificată. Din porţiunea vizuală a retinei se diferenţiază toate straturile
retinei; din celulele neuroepiteliale se formează fotoreceptorii, celulele bipolare,
celulele multipolare; din glioblaşti se formează celulele de susţinere şi fibrele
corpului vitros.
În 1/5 anterioară se formează porţiunea oarbă a retinei, până la marginea
anterioară a cupei optice, trece înaintea cristalinului, fuzionează cu ţesutul
mezenchimal alcătuind împreună irisul si corpul ciliar.

Ectoderm superficial
Peretele Invaginarea
creierului placodei
anterior Creier anterior cristalinului
Placoda cristalinului

Șanţ optic Veziculă optică Invaginarea veziculei optice

Figura nr. 11. Sectiune prin creierul anterior. Dezvoltarea veziculei optice si a
placodei cristalinului (după Sadler T.W..)

Irisul şi corpul ciliar se formează în săptămâna a 10-a i.u. la extremitatea

cupei optice, unde straturile intern şi extern ale retinei rămân alipite.
Marginea cupei optice devine marginea orificiului pupilar. Orificiul pupilar
se închide până în luna a 9-a i.u..
Prin fisura coroidă şi şanţul pediculului optic pătrund vasele hialoidiene
care vor deveni vase centrale ale retinei. Prin închiderea fisurii coroide vasele sunt
închise în centrul nervului optic şi al petei oarbe.

583
 Embriologie umană

Spaţiul intraretinian Peretele creierului

Vezicula cristalinului

Lumenul
Artera hialoidiană pediculului optic

Figura nr. 12. Secţiune prin vezicula cristalinului. Cupa optică şi pediculul optic în
planul fisurii coroide (după Sadler T.W.).

Pediculul optic parcurs de axonii celulelor multipolare devine nervul optic.

Învelişurile nervului optic se formează din mezenchimul înconjurător şi sunt
echivalentele meningelui.
Artera hialoidiană ajunge până la polul posterior al cristalinului, se
ramifică în tunica vasculară având rol trofic (cristaloida anterioară şi posterioară).
După separarea cristalinului de ectodermul superficial, fibrele posterioare
ale cristalinului se alungesc obliterând cavitatea cristalinului, care dispare în
săptămâna a 7-a iar corneea începe procesul de diferenţiere.
Cristalinul are iniţial formă de sferă, pereţi subţiri, apoi celulele epiteliale
ale peretelui posterior se alungesc, îşi pierd nucleul iar peretele posterior se
îngroaşă, venind în contact cu cel anterior.
Camera anterioară se formează ca spaţiu situat între cristalin, membrana
irido-pupilară şi cornee.
Membrana pupilară involuează.
Între vezicula cristalinului şi peretele intern al cupei optice există un spaţiu
în care este secretată o substanţă gelatinoasă, viitorul corp vitros.
Dezvoltarea corneei este indusă de vezicula cristalinului. Corneea constă
într-un strat epitelial extern format din ectodermul superficial şi straturi epiteliale
interne formate din celulele crestelor neurale.
În săptămâna a 7-a i.u., ţesutul mezenchimatos care înveleşte cupa optică,
sub influenţa stratului pigmentar al retinei, se diferenţiază într-un strat intern
vascular, coroida şi un strat extern fibros, sclerotica.
Pleoapele apar în luna a 2-a i.u. ca plici ale pielii. Marginea lor liberă se
sudează în luna a 3-a i.u. şi se deschid definitiv în luna a 8-a i.u.

584
 Embriologie umană

Epiteliul conjunctivei este de natură ectodermală; se dezvoltă în relaţie cu

pleoapele.
Glanda lacrimală apare sub forma mai multor muguri epiteliali care se
dezvoltă din sacul conjunctival. Căile lacrimale se formează din epiteliul şanţului
existent între mugurele maxilar şi mugurele nazal lateral.
La naştere nou-născutul poate distinge formele urmărind liniile de
îmbinare dintre lumină şi întuneric până la 20 ‒ 30 cm distanţă, percepe nuanţele
de alb, negru şi gri. La o săptămână după naştere nou-născutul, reacţioneză la
mişcări şi fixează privirea. Vederea binoculară se dezvoltă rapid pe parcursul
primelor săptămâni şi luni de viaţă. Prima culoare percepută este roşu; până la
sfârşitul lunii a 3-a se percepe întreg spectrul de culori. În următoarele 10 ‒ 12
săptămâni nou- născutul poate să urmărească obiecte în mişcare şi să recunoască
lucruri. La 6 luni după naştere vederea este complet dezvoltată.

III. 3. 3. Malformaţii congenitale ale ochiului

Anoftalmia, absenţa ochiului, este foarte rară şi poate fi atribuită lipsei de

formare a veziculelor optice.

Microftalmia presupune prezenţa unui ochi cu dimensiuni reduse faţa de

normal. Poate fi asociată cu defecte genetice sau cu infecţii intrauterine:
toxoplasmoza, citomegalovirus.

Fotografia nr. 11. Ciclopie: fantă palpebrală unică, doi globi oculari foarte apropiaţi.

585
 Embriologie umană

Ciclopia este caracterizată de existenţa unei singure fante palpebrale, la

nivelul căreia se observă un ochi unic rezultat din contopirea celor două vezicule
optice; se asociază cu fuziunea bulbilor olfactivi. Unele cazuri prezintă doi globi
oculari situaţi foarte aproape dar nefuzionaţi, vizibili printr-o fantă palpebrală
unică.
Ciclopia se poate însoţi de migrarea excesivă şi coalescenţa mugurilor
nazali, care alcătuiesc în acest caz un proboscis congenital, în interiorul căruia se
află o singură cavitate nazală, care se deschide anterior printr-o unică narină.

Coloboma irisului reprezintă lipsa de închidere a fisurii coroide în

săptămâna a 7-a i.u. În aceste condiţii, persistă o despicătură la nivelul irisului. Ea
se poate extinde la nivelul corpului ciliar, retinei, coroidei, nervului optic.

Cataracta congenitală este caracterizată de opacifierea cristalinului în

viaţa fetală. Cataracta congenitală este cauzată de factori teratogeni exogeni
precum virusul rubeolei la a carui acţiune cristalinul este vulnerabil între
săptămânile a 4-a i.u. şi a 7-a i.u.
În cazurile de asimetrie facială severă zona orbitală de partea afectată are
dimensiuni mai reduse şi este mai jos situată în raport cu partea neafectată.

III. 4. Morfogeneza sistemului tegumentar

III. 4. 1. Morfogeneza tegumentului

Tegumentul are origine dublă:

-epidermul şi anexele sale iau naştere din ectoderm;
-dermul şi hipodermul se dezvoltă din mezodermul somatopleural şi din
dermatoamele somitelor.
În săptămâna a 3-a i.u. epiderma constă într-un strat de celule
nediferenţiate.
În luna a 2-a i.u. epidermul este alcătuit din două straturi:
-peridermul, stratul superficial;
-stratul bazal (germinativ), alcătuit din celule cubice.
În luna a 3-a i.u. celulele peridermului se turtesc şi acest strat este înlocuit treptat,
până în săptămâna 21 când dispare.
În săptămânile 8 ‒ 11 i.u. între periderm şi stratul bazal care acum devine strat
germinativ, ia naştere al treilea strat, stratul intermediar.
Stratul germinativ continuă să producă celulele atât în timpul vieţii
intrauterine cât şi după naştere. În cursul lunilor a 3-a i.u.şi a 4-a i.u. proliferarea
celulelor stratului germinativ se intensifică, încât la sfârşitul lunii a 4-a i.u.
epidermul are toate straturile existente şi la adult: bazal germinativ, granulos,
lucidum şi cornos.

586
 Embriologie umană

Stratul bazal, germinativ este situat cel mai profund, pe dermul subiacent
epidermei. Conţinutul în keratină creşte din profunzime către suprafaţa
tegumentului, încât stratul cornos, care este situat cel mai superficial, este extrem
de bogat în keratină. Keratina de la suprafaţă se descuamează în lambouri foarte
fine. Procesul de descuamare a celulelor moarte de pe suprafaţa epidermului
continuă pe durata întregii vieţi. Stratul cornos nu se dezvoltă în mucoasa buzelor,
vulvei şi anusului.
În săptamâna a 6-a i.u. din celulele pluripotente ale crestelor neurale se
detaşează celule pigmentare, melanoblaste. Acestea migrează pe distanţe mari
ajungând la nivelul joncţiunii dermo-epidermice, unde trec prin derm, depăşesc
membrana bazală, ajung la nivelul epidermului. La începutul perioadei fetale se
diferenţiază devenind melanocite care produc melanina.
În săptamâna a 10-a i.u. melanocitele ajung la nivelul foliculilor piloşi.
Celulele Langerhans sunt celule macrofage ale pielii care îşi au originea în
măduva osoasă, de unde migrează în epiderm începând cu săptămâna a 7-a i.u.
Migrarea celulelor Langerhans din măduva osoasă în epiderm continuă în viaţa
postnatală.
Celulele Merkel apar în luna a 2-a i.u. în piele subţire a regiunilor palmare
şi plantare, la baza epiderului şi prezintă subiacent terminaţii nervoase dermice.
În luna a 4-a i.u. suprafaţa de contact dintre epiderm şi derm îşi modifică
aspectul plat prin apariţia unor cordoane epiteliale solide care pătrund în grosimea
dermului palmar şi plantar. Între aceste creste epidermale, dermul subiacent
formează creste care se divid în două categorii de papile:
-papile vasculare,
-papile senzitive (nervoase).
În a doua jumătate a vieţii fetale pe suprafaţa epidermului, în dreptul lor epiteliale
solide care au pătruns în profunzimea dermului apar crestele epidermice care
formează dermatoglifele. În săptămâna 17 i.u. dermatoglifele au aspectul definitiv.
Dermul ia naştere din mezodermul plăcii dermatomului somitic şi din
mezodermul somatic (mezodermul somatopleural). Fibrele de colagen se formează
în lunile 3 – 4 i.u., fibrele de elastină apar in luna a 4-a i.u.
La sfârşitul lunii a 2-a i.u. celulele din mezodermul somatic care vin în
contact cu celulele ectodermului se condensează alcătuind corionul iar celulele mai
profunde se diferenţiază în ţesut subcutanat şi hipoderm. Tot acum, în săptămânile
6 – 8 i.u. pe faţa palmară a mâinii şi degetelor apar liniile de inflexiune.
În lunile a 3-a i.u. şi a 4-a i.u. în corion apar papilele dermului.

III. 4. 2. Morfogeneza părului

Părul începe să se diferenţieze în cursul lunii a 3-a i.u. în regiunea

sprâncenelor, buzei superioare, bărbiei şi scalpului iar în luna a 4-a i.u. în restul
corpului, devenind vizibil în săptămâna 40 de viaţă intrauterină.

587
 Embriologie umană

Părul apare sub forma unei invaginări a stratului epidermic, în grosimea

dermului sau corionului, invaginaţie care reprezintă foliculul pilos.
Foliculul pilos are o direcţie oblică pe suprafaţa pielii, cu care face un
unghi cu valori diferite în diferite regiuni ale corpului.
La vârsta de 6 luni i.u. corpul fătului este acoperit în întregime de păr fin,
numit lanugo, care este înlocuit înainte sau imediat după naştere cu părul
prepuberal numit şi vellus. După pubertate acesta persistă ca atare pe faţă şi pe
ceafă la femeie şi pe trunchi la bărbat.
Persistenţa părului la nivelul scalpului, axilei şi pubelui este normală la
ambele sexe iar la bărbat şi pe faţă, torace, faţa flexoare a membrului superior.
Părul se formează periodic. La terminarea fiecărui ciclu părul cade
împreună cu foliculul, apoi apare un alt folicul şi se diferenţiază alt fir de păr.

III. 4. 3. Morfogeneza unghiilor

Unghiile se formează în luna a 3-a i.u. din epidermul situat pe faţa palmară
şi plantară a degetelor, prin keratinizarea epidermului.
Unghiile apar ca îngroşări epidermale la vârful degetelor, în săptămâna a
10-a i.u. la mână şi săptămâna a 14-a i.u. la picior. Pe faţa dorsală a primordiului
unghiei apare o depresiune numită patul primar unghial care este înconjurat lateral
şi proximal de ectodermul plicilor unghiei. Stratul germinativ al plicii proximale
prolifereaza devenind rădăcina unghiei (zona formativa) care produce placa
unghiei din keratinocite. Iniţial placa unghiilor este acoperită de un strat fin
epidermal numit eponychium care degenerează, exceptând baza unghiei.
Unghiile începe să se alungească în luna a 7-a i.u.; în luna a 8-a i.u. ajunge
la extremitatea distală a degetelor membrului superior iar în luna a 9-a i.u. ajunge
la extremitatea distală a degetelor membrului inferior.

III. 4. 4. Morfogeneza glandelor anexe pielii

III. 4. 4. 1. Morfogeneza glandelor sebacee

Glandele sebacee, sudoripare şi apocrine iau naştere prin invaginarea

epidermului.
Glandele sebacee se diferenţiază în raport cu firul de păr, începând cu luna
a 5-a i.u. până la pubertate. Glandele sebacee apar sub forma unui mugure plin
situat la baza foliculului piloşi, care prin degenerescenţa grăsoasă a celulelor
centrale capătă lumen. Glandele sebacee independente de firul de păr se dezvoltă la
nivelul penisului şi labiilor mici.
Glandele Meibomius sunt glande sebacee modificate, cu secreţie de tip
holocrin. Glandele Meibomius participă la formarea vernix caseosa. În regiunea
buzelor şi nasului sunt influenţate fiziologic de ciclul sexual.

588
 Embriologie umană

III. 4. 4. 2. Morfogeneza glandelor sudoripare

Glandele sudoripare apar în luna a 4-a i.u. sub forma unui muguri plini
epiteliali care pătrund în dermul subiacent. În luna a 6-a i.u. mugurele glandular se
alungeşte iar în în luna a 7-a i.u. capătă lumen.

III. 4. 4. 3. Morfogeneza glandelor apocrine

Glandele apocrine sunt glande de tip special, cu secreţie apocrină, care se

dezvoltă în relaţie cu foliculii piloşi, în regiunea axilară, regiunea pubiană, a
prepuţului, scrotului, labiilor mici regiunea şi areolară mamară, care încep să
secrete doar la pubertate.

III. 4. 4. 4. Morfogeneza glandei mamare

III. 4. 4. 4 a. Factori moleculari care intervin în morfogeneza glandei mamare

Glandele mamare se dezvoltă în cicluri de creștere.

Dezvoltarea glandei mamare în etapa embrionară este coordonată temporal
și spaţial prin diverse căi de semnalizare.
Există mai multe gene care controlează dezvoltarea glandei mamare, un
important rol funcţional îl deţin următoarele;
-WNT,
-factorul de creștere al fibroblastelor FGF,
-proteine de semnalizare legate de hormonul paratiroidian precum BMP4.
Precizarea crestei mamare are loc la embrionul aflat în stadiul 40 ‒ 42
somite, prin exprimarea mai multor gene WNT, la nivelul crestei mamare.
Dezvoltarea crestei mamare este dependentă de semnalizarea canonică
Wnt, necesită o semnalizare WNT timpurie, care este responsabilă de inducerea
unei cascade ulterioare de exprimare a genelor WNT şi a semnalizării WNT.
Semnalizarea FGF este importantă pentru primele etape de dezvoltare a
glandei mamare și acţionează în paralel cu semnalizare Wnt.
Dezvoltarea embrionară a glandei mamare depinde de hormonii sistemici
şi de interacţiunea dintre epiderm (celulele epiteliale) și mezenchim.
Comunicarea paracrină între celulele epiteliale și mezenchimale învecinate
este reglată de proteine PTHrP (proteine legate de hormonul paratiroidian). Aceşti
factori secretaţi la nivel local dau naștere unor serii de feedback-uri pozitive „în
afară” și „înăuntru” între cele două tipuri de celule învecinate:
-celulele epiteliale,
-celulele mezenchimale.
Astfel, celulele epiteliale ale mugurelui mamar pot prolifera și germina în

589
 Embriologie umană

jos în stratul de celule mezenchimale subiacent, până când ajung la stratul adipos şi
încep prima rundă de ramificare.
În același timp, celulele mezenchimale embrionare din jurul mugurelui
epitelial primesc factori secretori activaţi de proteine PTHrP (proteine legate de
hormonul paratiroidian), cum ar fi BMP4 (bone morphogenetic protein 4). Aceste
celule mezenchimale se transformă în ţesut mezenchimal mamar din care mai
tȃrziu ia naştere ţesutul conjunctiv, se formează vase de sânge și limfatice. Ulterior,
prin diferenţierea celulelor mioepiteliale se formează membrana bazală, care
păstrează polaritatea canalului galactofor primar şi conține în principal laminină și
colagen.
Dezvoltarea canalelor galactofore are loc ca răspuns la hormonii circulanţi,
atât prenatal cât și perinatal și mai târziu în timpul pubertății.
Estrogenul promovează diferențierea şi ramificarea în timp ce la bărbați
testosteronul le inhibă.
Dintre factorii care intervin în reglarea creșterii celulare se remarcă:
-beta-1 integrina,
-receptorul factorului de creștere epidermală (EGFR),
-laminina-1/5,
-colagen-IV,
-metaloproteinaza matriceală (MMP),
-proteoglicani heparan sulfat, şi altele.
Un nivel ridicat al hormonului de creștere și estrogenului promovează
expresia genelor specifice, iar celulele pluripotente se diferențiază devenind celule
mioepiteliale şi celule luminale care căptuşesc lumenul canalelor galactofore.
Țesutul glandular este de tip tubulo-acinos. Celulele secretoare se dezvoltă
în glanda mamară mai ales în timpul sarcinii, atunci când creșterea nivelului de
prolactină, estrogen şi progesteron determină ramificarea canalelor galactofore
împreună cu o creștere a țesutului adipos și un flux de sânge mai bogat.
În timpul sarcinii există o conexiune progesteron-Wnt; concentrația
progesteronului seric se menţine la valori crescute, încât semnalizarea prin
receptorul progesteronului este activată în mod continuu. Ca una din genele
transcrise, Wnts secretat de celulele epiteliale mamare acționează paracrin pentru a
induce o ramificare crescută la nivelul celulelor vecine.
În ultimele săptămâni ale sarcinii şi în primele zile după naştere se secretă
colostrul. Secreția de lapte (lactaţia) începe câteva zile mai târziu, ca urmare a
reducerii concentraţiei progesteronului seric și prezenței hormonului prolactină,
care mediază alveologeneza, producția de proteine din lapte, și reglementează
echilibrul osmotic.
Prin stimularea glandei mamare în timpul suptului se eliberează hormonul
oxitocină, care stimulează contracția celulelor mioepiteliale.
În timpul înţărcării scade concentraţia de prolactină, stimularea mecanică

590
 Embriologie umană

efectuată de sugar încetează, au loc modificări în echilibrul osmotic cauzate de

staza laptelui care determină încetarea secreţiei de lapte. Apoptoza celulelor
endoteliale capilare sanguine accelerează regresia canalelor galactofore.
Contracția capilarelor sanguine şi remodelarea canalelor galactofore are
loc prin diverse proteinaze şi este sub controlul somatostatinei şi altor hormoni de
inhibare a creșterii precum și al factorilor locali. Această schimbare structurală
majoră conduce la umplerea cu ţesut adipos a spaţiului gol creat prin dispariţia
unor canale galactofore. Formarea de noi canale galactofore are loc atunci când
femeia este din nou însărcinată.
La unele specii există involuţie completă sau parţială a structurilor
alveolare după înțărcare, la om există doar involuţie parţială iar nivelul de involuţie
pare a fi extrem de individual.

III. 4. 4. 4 b. Morfodiferenţierea glandei mamare

În săptămânile 4 ‒ 6 i.u. apare linia mamară primitivă, îngroşare a

ectodermului, care se întinde de la rădăcina membrului superior la cea a membrului
inferior. Linia mamară primitivă regresează rapid, cu excepţia zonei toracale, unde
ia naştere creasta mamară, care în dzvoltarea ăsa trece prin următoarele stadii:
-stadiul discoidal - săptămânile 7 – 8 i.u. îngroşarea schiţei mamare urmată
de o invaginare în mezenchimul peretelui toracic;
-stadiul globular - creştere tridimensională;
-stadiul conic - continuă invazia mezenchimului în săptămânile 10 ‒ 14
i.u.;
-săptămânile 12 ‒ 16 i.u. celulele mezenchimale se diferenţiază în celule
musculare mamelonare şi areolare;
-în luna a 5-a i.u. se formează mugurele mamar, începe să prolifereze,
rezultând 15 ‒ 20 muguri plini înconjuraţi de ţesut adipos;
-până în luna a 8-a i.u. aceşti muguri se ramifică şi capătă lumen devenind
canale lactifere;
-perinatal se dezvoltă areola mamară şi glandele areolare Montgomery.
După naştere, la femeie, glanda mamară trece prin 3 etape succesive.
1. Etapa puberală corespunde pubertăţii - este etapa în care are loc
definitivarea structurii acinilor glandulari.
2. Etapa deplinei maturităţi - are loc odată cu naşterea şi alăptarea primului
copil, glanda devine funcţională.
3. Etapa de atrofie progresivă a ţesutului glandular - are loc după
menopauză.
La bărbat până la vârsta de 20 ani glanda mamară se dezvoltă în mod
asemănător atingând aspectul glandei din perioada pubertăţii la femeie, aspect pe
care şi-l menţine până la vârsta de 45 ani când începe să involueze.

591
 Embriologie umană

III. 4. 5. Malformaţii congenitale ale glandei mamare

Polimastia – prezenţa glandelor mamare supranumerare, se observă la

nivelul bandeletei lactee primitive.

Amazia - absenţa sau hipoplazia ţesutului mamar, cu prezenţa

mamelonului.

Ginecomastia - dezvoltarea exagerată a glandei mamare la subiecţi de sex

masculin.

Atelia - absenţa mamelonului - este mai frecvent întâlnită la glandele

mamare accesorii.

A. B.
Figura nr. 13. A. Politelie. Sânul drept prezintă 2 mameloane. B. Politelie bilaterală.

Politelia - prezenţa mameloanelor accesorii - reprezintă cea mai frecventă

anomalie a regiunii mamare.

592
 Embriologie umană

Ȋntrebări- MORFOGENEZA SISTEMULUI NERVOS

1. Puntea lui Varolio derivă din 6. Retina se dezvoltă din

a. prozencefal a. telencefal
b. telencefal b. diencefal
c. mezencefal c. mezencefal
d. mielencefal d. mielencefal
e. metencefal e. metencefal

2. Care dintre următoarele structuri 7. Pavilionul urechii de devoltă din

anatomice nu derivă din crestele a. mezenchimul arcului 4
neurale b. arcul 1
a. medulosuprarenala c. arcul 2
b. ganglionii simpatici d. arcurile 1 şi 2
c. celulele Schwann e. arcul 3
d. melanocitele
e. arahnoida 8. Cristalinul se dezvoltă din
a. ectoderm superficial
3. Cavitatea telencefalului formează b. tub neural
a. istmul rombencefalic c. creste neurale
b. ventriculul III d. mezoderm
c. ventriculul lateral e. endoderm
d. canalul ependimar
e. ventriculul IV
9. Glanda mamară ajunge la
maturitate
4. Neuroporul posterior al tubului
a. când mugurii mamari capătă
neural se închide în ziua
lumen
a. 18
b. la naştere
b. 21
c. la pubertate
c. 25
d. odată cu naşterea şi alăptarea
d. 28
primului copil
e. la naştere
e. la menopauză
5. La adult conul medular se găseşte
10. Meatul acustic exter se dezvoltă
la nivelul vertebrei
din
a. T12
a. primul arc branhial
b. L1
b. primul şanţ branhial
c. L2
c. prima pungă faringiană
d. L3
d. al doilea şanţ branhial
e. L4
e. stomodeum

593
 Embriologie umană

Anexă- MORFOGENEZA SISTEMULUI NERVOS

Tub neural

Aortă dorsală

Notocord

Mezoderm somatic

Celom intraembrionar

Mezoderm splanchnic

Mezoderm intermediar Intestin primitiv

Lama nr. 1. Secţiune transversală prin embrion şoarece A2G. Stadiul neurulă. Ob X 7.

Veziculă cerebrală

Veziculă otică

Venă cardinală Aorta dorsală

Măduva spinării

Artere intersegmentare

Lama nr. 2. Secţiune longitudinală prin embrion şoarece A2G. Stadiul neurulă.
Coloraţie Hematoxilină- Eozină. Ob X 7.

594
 Embriologie umană

Veziculă cerebrală

Veziculă otică

Măduva spinării

Lama nr. 3. Secţiune longitudinală prin embrion şoarece A2G. Stadiul 27 somite. Coloraţie
Hematoxilină– Eozină. Ob X 7.

595
 Embriologie umană

Bibliografie

1. Anderson S.A., Marin O., Horn C., Jennings K., Rubenstein J.L. Distinct
cortical migrations from the medial and lateral ganglionic eminences.
Development 128:353 -363. 2001
2. Anderson R.M., Lawrence A.R., Stottmann R.W., Bachiller D.,
Klingensmith J. Chordin and noggin promote organizing centers of
forebrain development in the mouse. Development. 129(21):4975-87. 2002
3. Andronescu A., Anatomia dezvoltării omului, Ed. Med. Bucureşti,
1986
4. Anghelescu V. Embriologie normală şi patologică, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1983
5. Anthony T.E., Klein C., Fishell G., Heintz N. Radial glia serve as neuronal
progenitors in all regions of the central nervous system. Neuron.
25;41(6):881-90. 2004
6. Bartel-Friedrich S., Wulke C. Classification and diagnosis of ear
malformations, GMS Current Topics Otorhinolaryngology - Head and
Neck Surgery vol. 6: 5. 2007
7. Blinkov and Glezer, The Human Brain in Figures and Tables, 1968
8. von Bohlen und Halbach O, Schober A, Krieglstein K. Genes, proteins,
and neurotoxins involved in Parkinson's disease. Prog Neurobiol.: 73, 151-
77. 2004
9. Bourgeois J.P., Rakic P. Changes of synaptic density in the primary visual
cortex of the macaque monkey from fetal to adult stage. J Neurosci.
13(7):2801-20. 1993
10. Brachet J., Alexandre H., Introduction to Molecular Embryology,
Heidelberg Science Library, 2nd edition, 2014
11. Burlacu A . Regulation of apoptosis by Bcl-2 family proteins. J Cell Mol
Med.7(3):249-57. 2003
12. Carlson B.M., Human Embryology and Developmental Biology (St. Louis,
MO: Mosby, 1994); also, Carlson, ibid., 2nd ed., 1999
13. Chi N., Epstein J.A. Getting your Pax straight: pax proteins in
development and disease. Trends Genet. 18(1):41-7. 2002
14. Chircor Lidia, Dina Constantin, Variante anatomice şi malformaţii
congenitale, Editura Paco, Bucureşti, 2007
15. Chircor Lidia, Embriologie Generală, Editura Ex Ponto, 2010
16. Chircor Lidia, Surdu Loredana, Compendiu de Embriologie, Editura Ex
Ponto, 2012
17. Chircor L., Surdu L., Embriologie umană, Editura Ex Ponto, 2014
18. Chiriac M., Zamfir M., Antohe D. Anatomia trunchiului, vol.II,
Universitatea de medicină şi farmacie Iaşi, 1991

596
 Embriologie umană

19. Cohard L.R., Netter's Atlas of Human Embryology, updated edition

Saunders edit. 2013, Elsevier Inc. 2015
20. Couly G., Creuzet S.,Bennaceur S.,Vincent C., Le Douarin N.M.
Interactions between Hox-negative cephalic neural crest cells and the
foregut endoderm in patterning the facial skeleton in the vertebrate head.
Development 129:1061-1073. 2002
21. Di Matteo V., Esposito E. Curr Biochemical and therapeutic effects of
antioxidants in the treatment of Alzheimer's disease, Parkinson's disease,
and amyotrophic lateral sclerosis. Drug Target CNS Neurol Disord.
2(2):95-107. 2003
22. Dickson B.J. Molecular mechanisms of axon guidance. Science. 6;
298(5600): 1959-64. 2002
23. Donoghue P.C., Graham A., Kelsh R.N. The origin and evolution of the
neural crest. Bioessays. 30: 530-41. 2008
24. Duenker N., Valenciano A.I., Franke A., Hernández-Sánchez C., Dressel
R., Behrendt M., De Pablo F., Krieglstein K., de la Rosa E.J. Balance of
pro-apoptotic transforming growth factor-beta and anti-apoptotic insulin
effects in the control of cell death in the postnatal mouse retina. Eur J
Neurosci. 22:28-38. 2005
25. Echelard Y. Epstein Dj.; St-Jacques B. Shen L. Mohler J. Mcmahon Ja.
Mcmahon. Sonic hedgehog, a member of a family of putative signaling
molecules, is implicated in the regulation of CNS polarity. Cell 75 (7):
1417–30. 1993
26. Fadok V.A. The sirens' call. Nat Cell Biol. 5(8):697-9. 2003
27. Farkas L.M., Dünker N., Roussa E., Unsicker K., Krieglstein K.
Transforming growth factor-beta(s) are essential for the development of
midbrain dopaminergic neurons in vitro and in vivo. J Neurosci. 23:5178-
86. 2003
28. Fields R.D., Stevens-Graham B. New insights into neuron-glia
communication. Science. 18;298(5593):556-62. 2002
29. Garcia-Castro M.I., Marcelle C., Bronner-Fraser M. Ectodermal Wnt
function as a neural crest inducer Science 297(5582):848-51. 2002
30. Geormăneanu Mircea, Patologie indusă prenatal, Edit. Medicală,
Bucureşti, 1989
31. Gilbert S.F. Developmental Biology, 6th edition, Sunderland (MA):
Sinauer Associates, 2000
32. Green R . The human embryo Research debates, Oxford Univ. Press, 2001
33. Goulding M.D., Chalepakis G., Deutsch U., Erselius J.R., Gruss P. Pax-3,
a novel murine DNA binding protein expressed during early neurogenesis.
EMBO J. 10(5):1135-47. 1991
34. Hamburger V. Regression versus peripheral control of differentiation in
motor hypoplasia. Am. J. Anat. 102, pp. 365 -410. 1958

597
 Embriologie umană

35. Harrison M.R., Evans M.I. The Unborn Patient, 3rd ed. 2001
36. Hatten ME. Central nervous system neuronal migration. Annu Rev
Neurosci.22:511-39. 1999
37. Heupel K., Sargsyan V., Plomp J.J., Rickmann M., Varoqueaux F., Zhang
W., Krieglstein K. Loss of transforming growth factor-beta 2 leads to
impairment of central synapse function. Neural Dev. 3, 25. 2008
38. Kalcheim, C. and Le Douarin, N.M. The Neural Crest, 2nd ed.,
Cambridge, U. K.: Cambridge University Press. 1998
39. Katzbach R., Klaiber S., Nitsch S., Steffen A., Frenzel H.
Ohrmuschelrekonstruktion bei hochgradiger Mikrotie. HNO;54:493–514.
2006
40. van Keymeulen A., Mascre G., Youseff K.K., Harel I., Michaux C., De
Geest N., Szpalski C., Achouri Y., Bloch W., Hassan B.A., Blanpain C.
Epidermal progenitors give rise to Merkel cells during embryonic
development and adult homeostasis. J Cell Biol. 187(1):91-100. 2009
41. Klein D. The 2004 Aschoff/Pittendrigh lecture: Theory of the origin of the
pineal gland - a tale of conflict and resolution. J Biol Rhythms 19(4): 264–
79. 2004
42. Kraus P., Luftkin T. A symphony of inner ear developmental control genes,
BMC Genetics, vol. 11: 68, anul 2010
43. Krieglstein K., Suter-Crazzolara C., Fischer W.H., Unsicker K. TGF-beta
superfamily members promote survival of midbrain dopaminergic neurons
and protect them against MPP+ toxicity. EMBO J. 14 :736-42. 1995
44. Krieglstein K., Henheik P., Farkas L., Jaszai J., Galter D., Krohn K.,
Unsicker K. Glial cell line-derived neurotrophic factor requires
transforming growth factor-beta for exerting its full neurotrophic potential
on peripheral and CNS neurons. J Neurosci. 18: 9822-34. 1998
45. Krieglstein K., Richter S., Farkas L., Schuster N., Dünker N., Oppenheim
R.W., Unsicker K. Reduction of endogenous transforming growth factors
beta prevents ontogenetic neuron death. Nat Neurosci. 3, 1085-90. 2000
46. Kriegstein A.R., Gotz M. Radial glia diversity: a matter of cell fate.
Glia.43(1):37-43. 2003
47. Krieglstein K. Cell death in the nervous system. Adv Exp Med Biol.557:1-
10. 2006
48. Krishnarao Appasani, Raghu K. Appasani, Stem Cells & Regenerative
Medicine: From Molecular Embryology to Tissue Engineering, Humana
Press, 2010
49. La Bonne C. Curr Vertebrate development: wnt signals at the crest. Biol.
12(21): 743-4. 2002
50. Lacmann A., Hess D., Gohla G., Roussa E., Krieglstein K. Activity-
dependent release of transforming growth factor-beta in a neuronal
network in vitro. Neuroscience. 12;150(3):647-57. 2007

598
 Embriologie umană

51. Lancaster E., Pedisich P. Congenital Malformations Australia 1981-1992

Birth defects series 1. 1995
52. Larsen W.J. Development of the head, the neck, and the eyes and ears.
Human Embryol. 12: 309-51. 1993
53. Larsen J.W. Human Embryology, 3rd Edition Churchill Livingstone, 2001
54. Larsen J.W. Anatomy: Development, Function, Clinical Correlations,
Saunders, 2002
55. Le Douarin N.M., Creuzet S., Couly G., Dupin E. Neural crest cell
plasticity and its limits. Development 131:4637-4650; 2004
56. Le Douarin N.M. The avian embryo as a model to study the development of
the neural crest: a long and still ongoing story. Mech Dev. 121: 1089-102.
2004
57. Levison S.W., Druckman S.K., Young G.M., Basu A. Neural stem cells in
the subventricular zone are a source of astrocytes and oligodendrocytes,
but not microglia. Dev Neurosci. 25(2-4):184-96. 2003
58. Lowery L.A., Sive H . Strategies of vertebrate neurulation and a re-
evaluation of teleost neural tube formation. Mech Dev. 121(10):1189-97
2004
59. Luhmann H.J., Hanganu I., Kilb W. Cellular physiology of the neonatal rat
cerebral cortex. Brain Res Bull. 60(4):345-53. 2003
60. Marti E., Bovolenta P. Sonic hedgehog in CNS development: one signal,
multiple outputs. Trends Neurosci. 25(2):89-96. 2002
61. Moore and Persaud Before We Are Born, 5th ed, 2003
62. Moore K.L., Persaud T.V.N., Torchia M.G. The developing human:
clinically oriented embryology, 10th ed. Keith Edit. Philadelphia:
Saunders. 2014
63. Muroyama Y., Fujihara M., Ikeya M., Kondoh H., Takada S. Wnt
signaling plays an essential role in neuronal specification of the dorsal
spinal cord. Genes Dev. 16(5):548-53. 2002
64. Nadarajah B., Alifragis P., Wong R.O., Parnavelas J.G. Neuronal
migration in the developing cerebral cortex: observations based on real-
time imaging. Cereb Cortex. 13(6):607-11. 2003
65. O’Rahilly R., Müller F. Human Embryology and Teratology, 3rd ed. New
York: Wiley-Liss. 2001
66. Parnavelas J.G. The origin and migration of cortical neurones: new vistas.
Trends Neurosci. 23(3):126-31. 2000
67. Peterziel H., Paech T., Strelau J., Unsicker K., Krieglstein K. Specificity in
the crosstalk of TGFbeta/GDNF family members is determined by distinct
GFR alpha receptors. J Neurochem. 103:2491-504. 2007

599
 Embriologie umană

68. Peterziel H., Unsicker K., Krieglstein K., TGFbeta induces GDNF
responsiveness in neurons by recruitment of GFRalpha1 to the plasma
membrane. J Cell Biol.: 159, 157-67. 2002
69. Poirier J., Cohen I., Baudet J. Embryologie Humaine, Maloine S.A.Edit.
Paris, 1992
70. Poirier J., Catala M., Poirier I., Baudet J. Leçons d'embryologie humaine,
4ème éd. Paris, Vigot, 2006
71. Rakic S., Zecevic N. Emerging complexity of layer I in human cerebral
cortex. Cereb Cortex. 13(10):1072-83. 2003
72. Roussa E., Krieglstein K. Induction and specification of midbrain
dopaminergic cells: focus on SHH, FGF8, and TGF-beta. Cell Tissue
Res.: 318, 23-33. 2004
73. Roussa E., Wiehle M., Dünker N., Becker-Katins S., Oehlke O.,
Krieglstein K. Transforming growth factor beta is required for
differentiation of mouse mesencephalic progenitors into dopaminergic
neurons in vitro and in vivo: ectopic induction in dorsal mesencephalon.
Stem Cells.: 24, 2120-9. 2006
74. Roussa E., Oehlke O., Rahhal B., Heermann S., Heidrich S., Wiehle M.,
Krieglstein K. Transforming growth factor beta cooperates with persephin
for dopaminergic phenotype induction. Stem Cells.: 26, 1683-94. 2008
75. Sadler T. W, Langman J., Langman's Medical embryology, 12th edition
Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins, 2013
76. Sauka-Spengler T. and Bronner-Fraser M. Development and evolution of
the migratory neural crest: a gene regulatory perspective. Curr Opin
Genet Dev. 13, 360-6. 2006
77. Sauka-Spengler T., Meulemans D., Jones M., and Bronner-Fraser M.
Ancient evolutionary origin of the neural crest gene regulatory network.
Dev Cell. 13, 405-20. 2007
78. Schoenwolf G.C; Larsen W.J. Larsen's human embryology, 5th ed.
Philadelphia, PA: Elsevier/Churchill Livingstone, 2014
79. Schmidt Ana-Nadia Embriologie Specială, edit Intelcredo 2002
80. Schober A., Peterziel H., von Bartheld C.S., Simon H., Krieglstein K.,
Unsicker K. GDNF applied to the MPTP-lesioned nigrostriatal system
requires TGF-beta for its neuroprotective action. Neurobiol Dis.: 25, 378-
91. 2007
81. Schober A., Hertel R., Arumäe U., Farkas L., Jaszai J., Krieglstein K.,
Saarma M., Unsicker K. Glial cell line-derived neurotrophic factor
rescues target-deprived sympathetic spinal cord neurons but requires
transforming growth factor-beta as cofactor in vivo. J Neurosci.: 19,
2008-15. 1999

600
 Embriologie umană

82. Schulz R., Vogel T., Dressel R., Krieglstein K. TGF-beta superfamily
members, ActivinA and TGF-beta1, induce apoptosis in oligodendrocytes
by different pathways. Cell Tissue Res. 334, 327-38. 2008
83. Schuster N., Bender H., Philippi A., Subramaniam S., Strelau J., Wang Z.,
Krieglstein K. TGF-beta induces cell death in the oligodendroglial cell
line OLI-neu. Glia. 40: 95-108. 2002
84. Schuster N., Krieglstein K. Mechanisms of TGF-beta-mediated apoptosis.
Cell Tissue Res. 307: 1-14. 2002
85. Sido - Gridorescu Fr. Embriogie Generală şi specială, Edit. Casa Cărţii de
ştiinţă, 2006
86. Specht H., Peterziel H., Bajohrs M., Gerdes H.H., Krieglstein K., Unsicker
K. Transforming growth factor beta2 is released from PC12 cells via the
regulated pathway of secretion. Mol Cell Neurosci.: 22, 75-86. 2003
87. Squier V.M., Malformations of the Nervous System and Hydrocephalus. In
Kecling J. (Ed.) Fetal and Neonatal Pathology. 3rd Edition Springer-Verlag
London, Berlin, Heidelberg, 605-630. 2001
88. Szeder V., Grim M., Halata Z., Sieber-Blum M. Neural crest origin of
mammalian Merkel cells. Dev Biol. 253(2):258-63. 2003
89. Ten Donkelaar H.J., Lammens M., Wesseling P., Thijssen H.O., Renier
W.O. Development and developmental disorders of the human cerebellum.
J Neurol.250(9):1025-36. 2003
90. Testaz S., Jarov A., Williams K.P., Ling L.E., Koteliansky V.E., Fournier-
Thibault C., Duband J.L. Sonic hedgehog restricts adhesion and migration
of neural crest cells independently of the Patched- Smoothened-Gli
signaling pathway. Proc Natl Acad Sci U S A. 98(22):12521-6. 2001
91. Thorn L. Entwicklung des Ohres (Einschließlich Entstehung von
Missbildungen, Experimentelle Embryologie und In-vitro-Studien) în Oto-
Rhino-Laryngologie in Klinik und Praxis. pp. 1–22. 1994
92. Unsicker K., Krieglstein K. Co-activation of TGF-ss and cytokine
signalling pathways are required for neurotrophic functions. Cytokine
Growth Factor Rev. 11, 97-102. 2000
93. Wang V.Y., Zoghbi H.Y. Genetic regulation of cerebellar development.
Nat Rev Neurosci. 2(7):484-91. 2001
94. Weerda H. Chirurgie der Ohrmuschel. Verletzungen, Defekte und
Anomalien .Stuttgart: Thieme; pp. 105–226. 2004
95. Wessely O., De Robertis E.M. Neural plate patterning by secreted signals.
Neuron. 33(4):489-91. 2002.
96. Yokoyama A., Yang L., Itoh S., Mori K., Tanaka J. Microglia, a potential
source of neurons, astrocytes, and oligodendrocytes. Glia. 45(1):96-104.
2004

601
 Embriologie umană

97. Yuan J., Yankner B.A. Apoptosis in the nervous system. Nature.
12;407(6805):802-9. 2000
98. Yuan J., Lipinski M, Degterev A. Diversity in the mechanisms of neuronal
cell death. Neuron. 9;40(2):401-13. 2003
99. Zhao M., Momma S., Delfani K., Carlen M., Cassidy R.M., Johansson
C.B., Brismar H., Shupliakov O., Frisen J., Janson A.M. Evidence for
neurogenesis in the adult mammalian substantia nigra. Proc Natl Acad
Sci U S A. 24;100(13):7925-30. 2003

602