Referat la pedagogie

Tema: Educaţia religioasă

Boranescu Florin Adrian

CUPRINS

Introducere………………………………………………………...3

I. Educaţia religioasă în învăţământul preprimar şi primar.......4

II. Evoluţia idealului educaţiei......................................................11

III. Educatia religioasa– dimensiune specială a educatiei

generale…………………………………………………………...17

IV. Educaţia religioasă în Europa………………………………22

V. Religia - educaţie pentru veşnicie……………………………24

INTRODUCERE

“A căuta sensul existenţei înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu”.

Educaţia religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viaţă: "Dacă nu

plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu" (Vasile Băncilă, "Iniţierea religioasă a

copilului", p. 21). Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru copil,

deoarece sufletul copilului se înrudeşte structural cu realitatea religioasă: "Adevăr vă

spun: Cel ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea" (Marcu

10, 15).

Educaţia religioasă afirmă sufletul copilului şi, în acelaşi timp, îl înalţă prin

iubire. Sunt voci care, în numele libertăţii de conştiinţă, susţin cu vehemenţă eliminarea

disciplinei religie din şcoală, propunând soluţii "ingenioase": scoaterea din trunchiul
comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opţionale. Un astfel de demers ignoră

deopotrivă tradiţia şcolii româneşti, practica europeană, dar şi impactul actual al educaţiei

religioase asupra elevilor.

Educatia religioasa se realizează în familie, Biserică şi şcoală, de către părinţi,

preoţi şi profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor

determinând transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie

temeinică şi durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în

şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în Biserică şi societate. Prin

ora de religie suntem educaţi în spiritul onestităţii, al promovării valorilor morale, al

iubirii de Dumnezeu. Rămân ecouri adânci în mintea şi sufletul celui care acum începe să

se formeze: bun, ascultător, harnic, răbdător, iubitor de dreptate şi adevăr. Legătura cu

Dumnezeu este indisolubilă, iar orarul şcolar fără religie este ca trupul fără suflet".

"În contextul adoptării proiectului Legii educaţiei naţionale şi învăţării pe tot

parcursul vieţii, de către Camera Deputaţilor, în data de 19 mai 2010, şi al dezbaterilor pe

marginea acestuia, din Senatul României, este necesar ca autorităţile statului să consulte

cultele recunoscute, ori de câte ori se pune în discuţie statutul disciplinei religie. Un

dialog deschis între Stat şi Biserică conduce spre o educaţie religioasă de calitate în

şcoala românească, care pregăteşte copiii pentru prezent şi veşnicie", a spus diac. George

Jambore, inspector eparhial - Sectorul teologic-educaţional, Patriarhia Română.

I. EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREPRIMAR ŞI PRIMAR

Educaţia este un proces evolutiv şi complex desfăşurat pe parcursul mai multor

etape şi vizând o anume finalitate, finalitate care are în vedere formarea şi dezvoltarea

însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi ale tineretului, ale oamenilor şi ale
societăţii. De-a lungul secolelor, educaţia a fost strâns legată de religie. În Antichitate, în

Orient, şcolile funcţionau în general pe lângă temple. În Occident, mănăstirile erau centre

de cultură pe lângă care funcţionau şcoli, atât pentru viitorii clerici (şcoala interioară), cât

şi pentru laici (şcoala exterioară). În ţara noastră încă din sec. al XI-lea existau şcoli

pentru pregătirea preoţilor pe lângă mănăstiri şi centre episcopale, cu predare în limba

latină, greacă şi slavă.

Despre sensul şi importanţa educaţiei religioase, vorbeşte şi filosoful culturii şi

esteticianul Tudor Vianu care, scriind despre interacţiunea valorilor preciza că, dacă toate

celelalte domenii au o valoare integrativă, religia se constituie ca o valoare ce dă sens

integrator celorlalte direcţii ale cunoaşterii.

Prin educaţia religioasă trebuie să realizăm de fapt o reală cultivare a spiritului. Ea ne

ajută să construim un sistem de valori spirituale, etice, estetice etc. racordate la

personalitatea fiecăruia dintre noi şi materializarea în comportamente integratoare în viaţa

comunităţii din care facem parte şi a societăţii în ansamblu.

În aspiraţia noastră către perfecţiune, ne raportăm la fiinţa divină, la Dumnezeu,

pentru că El este singurul model formativ existenţial. În cultivarea sufletului educaţia

religioasă nu este unilaterală; ea apelează şi, chiar mai mult, îşi găseşte unele premise

care o fortifică în educaţia civică, estetică, morală.

Cercetările în domeniul psihologiei copilului ne arată că educaţia moral-religioasă

este posibilă de la cea mai fragedă vârstă, iar preşcolarii cu trăsăturile de voinţă şi

caracter în formare sunt receptivi la influenţele exercitate asupra lor.

Dacă educaţia morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului

pentru viaţa care are în vedere cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea binelui în viaţa

socială şi adaptarea la viaţa conunităţii, educaţia religioasă trebuie privită într-o strânsă

legătură cu educaţia morală acordându-i fundament divin. Educaţia moral-religioasă

trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă în familie. Apoi se continuă potrivit

nivelului de înţelegere a copilului pentru a se forma în sufletul acestuia impresii,

deprinderi de conduită şi sentimente cu ajutorul cărora să devină o adevărată persoană

deschisă comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

Religia este baza vieţii sociale, deoarece:

• ea este principiul constitutiv al familiei şi al statului;

• religia dă naştere şi avânt culturii; literatura, artele şi ştiinţele au luat naştere din

religie şi sub ocrotirea ei;

• religia apropie pe oameni unii de alţii şi cimentează solidaritatea socială.

Nu poţi constrînge sufletul să înveţe ceea ce este etic, religios; el trebuie să aibă

această afinitate spre ceea ce este pur.

Omul reprezintă cea mai frumoasă realizare din creaţie, de care însuşi Dumnezeu

este mândru. Sufletul este esenţa personalităţii, îl reprezintă pe om.

Educaţia este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti, de asemenea educaţia

religioasă este posibilă în vârsta copilăriei deoarece însuşi sufletul copilului are în

interiorul său cele necesare pentru aceasta. Sufletul copilului poate fi întărit ca o cetate;

simţurile sunt porţile acestei cetăţi sau întăriturile lui. Se poate spune că sufletul cel mai

propice pentru educaţie este sufletul curat al copilului. Educaţia religioasă creştină este

posibilă numai dacă Hristos însuşi este primit în sufletul omului şi dacă acest suflet

lucrează împreună cu Hristos la desăvârşirea sa.

Educaţia religioasă şi catehizarea presupun o introducere a subiectului în marile

mistere, facilitând întâlnirea şi înţelegerea religiei şi tradiţiei creştine.

Experienţa religioasă îl face pe om să înţeleagă şi să acţioneze mai bine, îl invită

la reflexie, îl luminează interior. Ea are drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea

religiozităţii la individul copil sau adult. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă.
Religiozitatea este o stare psihică derivată din credinţa într-un principiu suprem, etern şi

imuabil. Educaţia religioasă creştină, de pildă, are ca proiect formarea şi desăvârşirea

profilului moral-religios, întrupartea la nivelul uman a unor virtuţi, într-un fel

“îndumnezeirea” omului, în măsura “coborârii” acestui atribut la dimensiunea şi condiţia

umanului.

Din încercările de a surprinde specificul educaţiei religioase, se pot extrage

următoarele trăsături ale educaţiei religioase:

• doar omul poate fi educat în perspectivă religioasă; această latură formativă, ca şi

educaţia în general, nu poate fi apanajul lumii subumane;

• educaţia religioasă presupune, în afară de om, prezenţa dimensiunii transcendente,

a unui factor informat mai presus de om şi de lume;

• educaţia religioasă nu se realizează de la sine, instantaneu, ci presupune o

intervenţie exterioară conştientă, o serie de tactici procedurale şi metodologice,

deliberate, dimensionate de factorii care înfăptuiesc o atare educaţie;

• intenţionalitatea acestei laturi a educaţiei este imprimată şi de prezenţa unui scop,

a unui proiect al devenirii personalităţii umane în perspectiva unei valori ce merită

să fie încorporate de individul copil sau adult.

Formarea conştiinţei religioase comportă trecerea prin anumite stadii, intervale de

timp în care chestiunile fumdamentale ale omului sunt percepute şi primesc rezolvări

particulare.

După unii autori, educaţia religioasă a copilului începe înainte de a se naşte, prin

formarea unei maturităţi spirituale a părinţilor. Părinţii poartă responsabilitatea pentru

procrearea şi aducerea copiilor pe lume. Copiii nu trebuie să suporte consecinţele unor

acte pe care ei nu le pot controla.

Evoluţia vieţii morale, sociale şi religioase se va realiza în funcţie de stadiile

psihologice de vârstă, puse în evidenţă de numeroase studii de psihologie genetică. Acest

adevăr este cunoscut de multă vreme, la el făcând referire şi Sfântul Apostol Pavel, în

Epistola către Corinteni: “când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil,

judecam ca un copil, dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (Corint.

13,11).

Copilăria - primii ani ai copilului se dovedesc a fi foarte importanţi pentru

dezvoltarea ulterioară pe un traiect religios. Copilul este foarte permisiv la credinţa în

minuni, în supranatural, în mistere. Copilăria este faza în care individul este dispus să

adere la o concepţie deistă sau atee despre existenţă; ea presupune o dinamică aparte. Sau stabilit, prin
cercetări concrete, anumite corelaţii între imaginile parentale în primii ani

de viaţă ai copilului şi paternitatea divină; astfel ajungându-se la următoarele concluzii:

• imaginile parentale evocă şi condiţionează în plan psihic dezvoltarea atitudinii

faţă de Dumnezeu;

• dată cu maturizarea spirituală a persoanei, evocarea divinităţii prin imaginile

părinţilor se purifică

• criza religioasă este dependentă de percepţia negativă a unui părinte

• autoritatea părinţilor are ceva în comun cu autoritatea divină; de aceea exerciţiul

autorităţii chibzuite constituie un teren favorabil pentru sădirea sentimentelor de

veneraţie pentru autoritatea lui Dumnezeu.

Începând cu vârsta de trei ani, sfera de curindere spirituală de către copil se

măreşte; aceasta este vârsta când se pot recepta relativ optim, dispoziţii cu caracter

moral. Regula principală este ca la fiecare întrebare să se dea un răspuns; acea parte din

adevăr care poate fi receptată corect de către copil.

Există însă riscul ca Dumnezeul copilului de trei ani, să fie gândit ca un om cu

atribute deosebite. În acest caz, sarcina educatorului de a transforma opinia copilului, a-l

face să înţeleagă transcendenţa lui Dumnezeu prin sublinierea atributelor nemateriale ale
Lui: bunătate, frumuseţe etc., pornind de la ceea ce copilu vede: bunătatea mamei,

frumuseţea naturii etc. Nu se va renunţa la implicarea copilului la actul ritualic, rugăciuni

sau alte improvizaţii scenice: Sărbătoarea Crăciunului; Naşterea Domnului; Săptămâna

Mare; Învierea Domnului etc.

Exemple de activităţi de învăţare:

- observarea şi comentarea unor imagini cu conţinut religios;

- audierea unor texte religioase;

- realizarea unor scenete cu conţinut religios;

- audierea unor casete (povestiri, colinde etc.);

- memorarea unor texte religioase;

- discutarea în clasă a unor reguli de comportament;

- jocuri de rol;

- studii de caz;

- concursuri.

Putem folosi texte şi cântece cu conţinut moral – religios accesibil preşcolarilor şi

şcolarilor mici, precum şi planşe ilustrate, dar şi şabloane diverse (îngeri, cizmuliţe,

clopoţei etc.) necesare activităţilor practice.

Fiecare sărbătoarte religioasă poate fi pregătită prin activităţi diverse: povbestiri,

memorizări, activităţi mizicale, artistico – plastice, activităţi practice, plimbări, vizite,

serbări etc.

Aceste activităţi pot fi abordate şi în manieră interdisciplinară, în vederea corelării şi

integrării educaţiei religioase în programul instructuv – educativ.

Un rol important în educaţia religfioasă a copiilor mici o are şi familia, multe din

elementele comportamentului religios formându-se prin contaminare, prin imitarea a ceea

ce spun sau a ceea ce fac părinţii.

Ca educatori, cultivăm ceea ce preexistă în suflet şi pentru aceasta trebuie să-i

cunoaştem specificul fiecărui copil şi să-l formăm în funcţie de el.

Obiectivele cadru ale educaţiei religioase la această vârstă sunt:

- cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu;

- formarea virtuţilor creştine şi cultivarea comportamentului moral – religios.

Valori ale moralei creştine:

- iubirea aproapelui (ceilalţi copii);

- respectarea bătrânilor;

- bucuria de a face fapte bune;

- să nu minţi, să nu furi (dorinţa de a fi cinstit);

- dorinţa de a fi modest;

- să învenţe să fie generoşi;

- să nu urască;

- să înveţe să ceară iertare când greşesc;

- să fie optimişti şi să aibă încredere în sine şi în alţii.

Descrierea etapelor formării conştiinţei religioase are numeroase incidenţe

didactice. Ea ne ajută să identificăm şi să delimităm tipurile de argumente care se

pretează în anumite momente ale catehizării şi educaţiei religioase.

Trecerea de la o etapă la alta nu se face fără o anumită criză; este posibil ca la un

moment dat copilul sau tânărul să respingă un element al manifestării religioase.

Prin educaţia religioasă se asigură un sens al vieţii credincioşilor, o direcţie şi un

mod de a exista. Idealul educaţiei religioase nu poate fi decât un ideal integralist; el

constă în a cultiva toate forţele de care dispune omul ca fiinţă psiho-fizică.

Formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite reprezintă idealul prioritar al

educaţiei religioase. Spre acest ideal se ajunge prin cunoaşterea şi interiorizarea unor
valori morale, estetice şi intelectuale.

“Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri

fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, Se

bucură şi Dumnezeu.

Şi oricine poate fi dascăl, dacă nu al altora, cel puţin al său.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

II. EVOLUŢIA IDEALULUI EDUCAŢIEI

Din cele mai vechi timpuri, mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea

ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să pătrundă tainele universului, să le

cunoască. Odată cu societatea a apărut şi educaţia ca un proces în desfăşurare, cu

particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio-umană

în ansamblul său se află în continuă devenire.

Noţiunea de educaţie a determinat formularea mai multor definiţii, luându-se în

considerare diverse aspecte: scopul educaţiei, natura procesului, conţinutul educaţiei,

laturile sau funcţiile actului educativ.

Etimologic, cuvântul „educaţie” provine din latinescul „ educo–are” ce înseamnă

„a creşte, a instrui, a forma, a scoate din”. Am putea spune că educaţia înseamnă a scoate

individul „din starea de natură” şi a-l introduce „în starea de cultură”.

Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane şi se

realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale şi

istorice bine determinate. Educaţia este absolut necesară omului, existând în acesta

dorinţa, înclinaţia, dar şi capacitatea de a răspândi zestrea înţelepciunii şi învăţăturii sale,

de a se perpetua spiritualiceşte, dincolo de timpul şi spaţiul ce i-au fost hărăzite. Prin

educaţie, omenirea durează şi dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă

trebuie să dispună şi de un învăţământ pe măsură. Prin el, îşi construieşte elementele

dăinuirii sale şi acest lucru se întâmplă dacă ţinem cont de cele două mari scopuri ale

educaţiei: primul este “să dăm copilului cunoştinţe generale de care ,bineînţeles, va avea

nevoie să se servească : aceasta este instrucţia, celălalt e să pregătim în copilul de azi pe

omul de mâine şi aceasta este educaţia.”

Nu achiziţia în sine este valoroasă, ci cum, când şi ce se actualizează atunci când

trebuie.

Astfel, pentru antichitatea greacă, esenţa educaţiei consta din realizarea

“kalokagathiei” adică obţinerea în paralel a frumuseţii fizice şi bunătăţii sufleteşti.

Socrate, unul din reprezentanţii de seamă ai lumii greceşti, consideră că pentru a deveni

virtuos, omul trebuie să cunoască mai întâi binele, care nu este în afara lui, ci sălăşluieşte

în om. El ne invită la o permanentă cunoaştere de sine, aceasta fiind socotită drept

începutul înţelepciunii şi trebuind să stea în centrul tuturor preocupărilor.

Platon – un alt reprezentant de seamă, este cel care propune, cel dintâi, un sistem

teoretic de educaţie .În viziunea lui, există două mari laturi ale educaţiei: intelectuală şi

fizică. Cea intelectuală se realizează prin ştiinţă, artă, meşteşug, însă nu este admisă orice

artă, ci numai cea care modelează, întăreşte şi creează armonie; iar cea fizică se

realizează prin gimnastică, rostul ei fiind acela de a preveni îmbolnăvirile şi de a întări

organismul. Mai mult, acest mod de gimnastică se adresează, în concepţia lui Platon, în

primul rând sufletului şi apoi trupului. Tot la Platon apare un element foarte important,

anume, educaţia făcută din plăcere şi cu plăcere, fără a fi forţată.

Un îndreptar de bază pentru educaţie îl constituie Vechiul Testament, cele mai

multe sfaturi şi principii pedagogice găsindu-se în Levitic, Numeri, Deuteronom, Pilde,

Psalmi. Din cărţile menţionate rezultă că scopul educaţiei este dobândirea înţelepciunii
spre care trebuie să tindem din toate puterile. În concepţia veche- testamentară este

considerat om înţelept nu cel ce are multe cunoştinţe, ci cel care ştie cum să trăiască

pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu. Aşadar, însuşirea poruncilor divine transmise prin

Moise nu la modul pur teoretic, ci prin împlinirea lor în fapte de viaţă constituia scopul

educaţiei la evrei.

Ca metodă de educaţie, Vechiul Testament recomandă în special exemplul

părinţilor, care trebuie să-şi educe copiii şi atunci când este cazul, să-i mustre şi să-i bată:

“Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pilde

13, 24). Familia deţine rolul fundamental în educaţie, ceea ce s-a păstrat până în zilele

noastre.

Ideea de educaţie este prezentă şi în Noul Testament, copiii fiind supuşi unei

îndrumări atente orientate spre Hristos. Aceasta rezultă din chiar cuvintele Mântuitorului:

“Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei.”

(Matei 19, 24). Educaţia creştină are drept început si sfârşit dragostea de om şi de

Dumnezeu, în vederea fericirii omului pe pământ şi în ceruri. Prin realizarea ei pe

pământ, această educaţie urmăreşte să câştige împărăţia cerurilor. Educaţia noutestamentară o

depăşeşte pe cea vetero- testamentară prin faptul că postulează dragostea

faţă de oameni, inclusiv faţă de duşmani, bunătatea, sfinţenia, dreptatea, egalitatea,

smerenia. Educaţia creştină înseamnă convertire totală la Hristos.

În epoca patristică, ideile despre educaţie sunt cuprinse în diverse tratate de

educaţie generală şi specială, omilii, comentarii, catehisme, opere filosofice, opere

poetice, opere polemice, opere ştiinţifice propriu-zise.

Părinţii şi scriitorii bisericeşti creează o nouă formă de spiritualitate care implică o

orientare nouă pentru fiecare individ. Ei foloseau metode diferite de educaţie în funcţie de

situaţii, împrejurări şi oameni, ei nu doar vorbeau despre educaţie, ci se aplecau cu foarte

mare dăruire şi răbdare asupra sufletului fiecărei persoane, manifestau o îndrumare

directă, personală şi un control continuu al fiinţei umane.

În epoca patristică era preţuită atât educaţia individuală, cât şi cea în masă.

Biserica era cea care făcea educaţia, în spirit de frăţietate şi de dragoste, proces în care

personalitatea nu era anulată, ci integrată în ansamblul celorlalte personalităţi. Vom

urmări, pe scurt, cum era privită educaţia la Sfinţii Părinţi Capadocieni ( Vasile cel Mare,

Grigore de Nazianz, Grigore de Nyssa), la Sfântul Ioan Gură de Aur şi Clement

Alexandrinul. Ei acordă importanţă şi trupului şi sufletului, educaţia realizându-se, pentru

trup, cu ajutorul exerciţiilor de gimnastică la care se adaugă o deosebită grijă privitoare la

hrană şi îmbrăcăminte, iar pentru suflet prin educarea simţurilor.

Ca mijloace de realizare a acestui tip de educaţie se recomandă artele, precum:

poezia, pictura şi muzica. Toate acestea înnobilează sufletul, îl îmbracă în hainele iubirii

de bine, de frumos şi de adevăr. Pentru educaţia voinţei, al cărei scop este virtutea, primul

factor al realizării ei este exemplul. Educaţia voinţei trebuie făcută în sensul voinţei lui

Dumnezeu şi cu ajutorul Sfântului Duh. Autorii patristici oferă în operele lor modele

vrednice de urmat: patriarhi, prooroci, apostoli, misionari şi râvnitori pentru bine. De

asemenea, acordau un rol deosebit în educaţie recompensei şi pedepsei, recomandând ca

adevăratul pedagog să îmbine blândeţea cu severitatea.

Primul gânditor creştin care a lăsat o lucrare de pedagogie sistematică, din care sa alimentat tradiţia
creştină privind educaţia este Clement Alexandrinul cu a sa lucrare

“Pedagogul”. Conform învăţăturii sale, idealul educaţiei creştine este înscrierea omului

pe drumul către Hristos, dobândirea virtuţii prin urmarea modelului suprem, Iisus Hristos,

mântuirea sufletului prin răscumpărare, dar şi prin educaţie sistematică. Viaţa aleasă

propusă de această educaţie priveşte atât sufletul cât şi trupul. Scopul educaţiei nu se

poate împlini singur, ci prin colaborarea activă a credinciosului cu harul divin şi această

idee apare, de altfel, la toţi marii Părinţi şi scriitori bisericeşti. În viziunea Sf. Vasile cel

Mare, educarea copiilor trebuie să se facă în disciplină şi iubire faţă de Dumnezeu, în

vederea realizării unei personalităţi moral-religioase şi a vieţuirii întru Hristos. Acest

sfânt părinte recomandă începerea educaţiei de timpuriu, când sufletul, fiind moale ca

ceara, poate fi uşor de modelat şi format.

Aşadar, principiul psihologic îşi are rădăcini adânci, în însăşi învăţătura Sfinţilor

Părinţi. Precum doctorul nu prescrie acelaşi medicament pentru toţi bolnavii, aşa şi

pedagogul îşi exercită arta de a învăţa pe copii după posibilităţile şi caracteristicile

fiecăruia.

Din acest punct de vedere, Sf. Vasile cel Mare este un fin psiholog, un bun

cunoscător al sufletului celui educat, şi recomandă tuturor pedagogilor să ţină seama de

acest aspect deosebit de important în demersul educativ.

Ideea respectării particularităţilor individuale, a accesibilizării cunoştinţelor, a

continuităţii învăţării apare şi la Sf. Grigorie de Nazianz, care consideră că nu se cade a

vorbi orice despre Dumnezeu, în orice vreme şi oricui, ci este o vreme anume când

trebuie să vorbim despre El.

O importanţă deosebită i se acordă educaţiei şi de către Sf. Ioan Gură de Aur,

fiind considerată problemă capitală a omului, din lipsa acesteia decurgând toate relele

posibile. De asemenea, semnalăm necesitatea începerii educaţiei de la cea mai fragedă

vârstă, deoarece atunci sufletul este modelabil, precum o pastă care ia orice formă îi dai.

Idealul educaţiei are o profundă dimensiune religioasă pentru că vizează cultivarea

credinţei, şi dispreţuirea bunurilor trecătoare. Sf. Ioan Gură de Aur evidenţiază rolul

părinţilor, îndeosebi al femeii, al mamei în efortul educativ.

Ca o încununare a întregii concepţii despre educaţie a Sf. Ioan Gură de Aur şi,

implicit, a tuturor Sfinţilor Părinţi, propunem frumoasele cuvinte ale sfântului, izvor de

înţelepciune şi îndreptar în vederea realizării unei educaţii corecte şi eficiente: “A educa

înseamnă a cultiva curăţenia sufletească şi buna cuviinţă a copiilor şi tinerilor, a-l creşte
pe copil moral şi în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un

atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educaţia este

asemenea unei arte: artă mai mare ca aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc

un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea

viitoare”.

De la o epocă la alta, educaţia şi -a perfecţionat metodele, şi -a îmbogăţit

conţinutul, însă şi -a păstrat scopul: formarea de caractere umane. Mari pedagogi din

perioada modernă, majoritatea dintre ei oameni profund credincioşi, îşi întemeiază atât

principiile, cât şi metodele şi mijloacele educaţiei pe criterii exclusiv moral-creştine.

Astfel, pentru pedagogul ceh Jan Amos Comenius (1592-1670), scopul educaţiei

este pregătirea oamenilor pentru viaţa viitoare. Formarea omului presupune, după părerea

sa, dobândirea culturii, a virtuţii şi a pietăţii. Pentru filozoful şi pedagogul german I.

Kant(1714-1804), scopul educaţiei este formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-

1841),un alt mare pedagog german, căruia pedagogia modernă îi datorează formularea,,

treptelor formale”, propune la vremea sa concentrarea tuturor materiilor de învăţământ pe

baze morale. I. Pestalozzi(1749-1832)pedagog elveţian şi unul dintre cei mai mari ai

lumii, deosebit de ataşat Sfintelor Evanghelii, nominalizează credinţa şi iubirea drept

valori pedagogice ideale. Cu alte cuvinte, idealul educaţiei se concretizează în omul

profund credincios, care- şi dovedeşte credinţa prin iubire.

Pedagogii români, dintre care menţionăm pe G. G. Antonescu şi Simion

Mehedinţi, călăuziţi de preceptele evanghelice, văd formarea caracterului moral creştin

drept finalitate ideală a educaţiei.

Observăm că toţi pedagogii mai sus evocaţi s-au exprimat în favoarea unui ideal

educaţional creştin, pentru că au avut în conştiinţa lor Modelul Suprem, Iisus Hristos, pe

care Clement Alexandrinul îl numeşte Pedagogul desăvârşit. De aceea, atât învăţătura Sa,
cât şi idealul şi metodele de realizare a ei se deosebesc fundamental de ceea ce a fost

până la El. Reţinem că El nu a vorbit doar despre un ideal teoretic al educaţiei, ci a

înfăţişat în persoana Sa Modelul Ideal, plinătatea pedagogiei divino-umane.

III. EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – DIMENSIUNE SPECIALĂ A EDUCAŢIEI

GENERALE

Din cele prezentate mai sus desprindem concluzia următoare: în epoca patristică,

educaţia se făcea în vederea vieţii de aici în sensul şi în măsura în care această viaţă

devenea un instrument pentru câştigarea vieţii celeilalte.

Deci, orientarea ei era: prin lumea aceasta spre viaţa veşnică. Educaţia profană

pregătea şi pregăteşte pentru existenţa de aici, pentru a deveni un om de real folos

societăţii printr-o viaţă de aleasă creştere şi printr-o temeinică pregătire intelectuală şi

profesională. Educaţia din epoca patristică urmărea câştigarea virtuţii şi a desăvârşirii ca

trepte care duc la mântuire. Virtutea şi desăvârşirea preconizate de autorii patristici nu

erau de natură laică sau exclusiv morale, ci erau de natură eminamente religioase.

Educaţia avea ca scop ultim mântuirea. Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi

urmărea mântuirea celor educaţi. Elaborau, deci, o educaţie soteriologică . Această

educaţie avea la bază, în centrul şi în vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un

Hristos din fiecare persoană care se supunea procesului acesta de educaţie.

Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-se

în ceea ce priveşte formele de realizare. Educaţia religioasă creştină este o acţiune

specific umană, desfăşurată în mai multe contexte: familie, biserică, şcoală, societate.

Este o lucrare susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu. În

afară de om, în calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii

transcendente a unui factor informant mai presus de om şi de lume. Principiul colaborării

libere şi active între harul dumnezeiesc şi strădania creştinului în scopul desăvârşirii

acestuia din urmă, numit şi principiul sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei

religioase creştin-ortodoxe.

Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină, ca acţiune

premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţionare continuă – este posibilă. Căci

ea constituie premisa esenţială a mântuirii sufleteşti, fiind necesară în îndrumarea

sufletească a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către

ajungerea scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu.

În viaţa credincioşilor, educaţia religioasă deţine un rol important, deoarece prin

ea se asigură un sens vieţii, o direcţie şi un mod de a exista, o altă perspectivă decât cea

pur materială. Prin acest tip de educaţie se realizează legătura omului cu Dumnezeu,

comuniunea fiinţei limitate cu fiinţa infinită. Omul este îndrumat către o viaţă curată, este

invitat la o permanentă purificare de patimi şi o creştere în virtute care să-i permită

implicarea responsabilă în viaţa activă şi în social.

Rolul fundamental al educaţiei religioase este evidenţiat de Vasile Băncilă într-un

mod foarte succint, numind această educaţie “consolidarea Botezului, un fel de Botez

prelungit”. Dacă prin Botez pruncul se naşte la o nouă viaţă, viaţa veşnică, prin educaţia

religioasă el continuă acest Botez, asigură creşterea duhovnicească.

Ca orice tip de educaţie în general, şi educaţia religioasă are un dublu scop: unul

informativ, în sensul că disciplina Religie pune la dispoziţia elevilor o sumă de cunoştinţe

specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie şi filozofie a religiilor, şi

necesare pentru o cultură generală, dar şi unul formativ, de interiorizare şi traducere în

fapte de viaţă a normelor religioase. La întrebarea:”ce se urmăreşte prin educaţia

religioasă?”,părintele Dumitru Călugăr propune următorul răspuns: caracterul religios

moral-creştin. În sens biblic, teologic, a educa un suflet, a-l forma şi a-l convinge pentru

un anumit fel de viaţă, nu înseamnă numai a-l instrui cu reguli de memorizat, a-l face să

memoreze preceptele noii învăţături, ci, mai mult, a-i forma toate facultăţile sale

sufleteşti pentru a- şi atinge scopul final, mântuirea. Deci, ţinta prioritară a educaţiei

religioase este formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite.

Putem considera educaţia religioasă drept un prilej de cercetare a sinelui, de

cunoaştere a propriilor idealuri, prilej de fortificare interioară, orientare a omului spre

lumea valorilor absolute şi o cale de perfecţionare a persoanei atât din punct de vedere

religios, cât şi intelectual, moral, estetic, civic, fizic. Cunoscându-ne pe noi înşine, îi

cunoaştem mai bine pe cei din jur, ne cunoaştem aproapele, îi înţelegem credinţa şi ne

deschidem cu mai multă dăruire pentru a duce o viaţă de comuniune creştină.

Biserica a aşezat la temelia ei încă de la început principiul învăţământului, potrivit

poruncii lui Iisus Hristos: “Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19) dată

Sfinţilor Apostoli şi prin ei slujitorilor bisericeşti din toate timpurile. Începând din epoca

apostolică şi continuând în cea patristică, s-a acordat o importanţă majoră învăţământului

catehetic.

Desfăşurat de Sfinţii Apostoli după practica şi metodele Mântuitorului,

învăţământul a fost continuat cu acelaşi zel de Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi,

dezvoltându-l prin introducerea unor elemente noi corespunzătoare specificului

psihologic şi cerinţelor religioase şi spirituale ale catehumenilor.

În Biserica Ortodoxă, învăţământul religios este unul dintre elementele

constitutive ale întreitei activităţi desfăşurate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, alături

de sfinţirea vieţii şi conducerea credincioşilor pe calea mântuirii. Fiind practicat de la

început pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar

“katihein” care are sensul de: a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunţa o
veste, a anunţa pe cineva prin viu grai (Luca 1, 4; Fapte 18, 25; 21,21; Romani 2, 18;

Galateni 6,6.)

De-a lungul timpului, acest învăţământ s-a realizat sub diferite forme, în funcţie

de contextul istoric şi religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre sub

forma învăţământului pe clase şi lecţii. Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a

fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligaţie fundamentală pentru fiecare membru

al ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit dacă

nu- şi luminează mintea cu ajutorul învăţăturii care trezeşte sentimente înalte şi determină

voinţa spre realizarea faptelor bune.

Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „Om si societate”. Ea

urmăreşte, alături de celelalte discipline componente, formarea personalităţii în

concordanţă cu valorile creştine şi dezvoltarea de caractere moral-creştine în spiritul

dreptei credinţe. Atât în şcoala generală, cât şi în liceu, studiul religiei îşi propune

atingerea următoarelor obiective cadru:

-cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii şi desăvârşirii omului;

-cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;

-cunoaşterea învăţăturilor Sfintei Scripturi, a tradiţiilor religioase şi a istoriei Bisericii;

-formarea virtuţilor creştine şi consolidarea deprinderilor de comportament moralreligios;

-educarea atitudinilor de acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de alte credinţe şi

convingeri.

La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activităţi, dintre

care cel mai frecvent utilizată este lecţia de religie. Acesteia i se alatură şi alte forme,

precum: vizite la mănăstiri; participarea la conferinţe duhovniceşti; întâlniri cu tineri de

alte confesiuni şi credinţe, rase, naţionalităţi; participarea la acţiuni de caritate în

orfelinate, azile sau spitale, împreună cu membrii altor confesiuni sau credinţe religioase;
organizarea unui cerc de religie.

Lecţia de religie este alcatuită dintr-o succesiune de etape ce se desfăşoară într-un

anumit interval de timp. Succesiunea etapelor depinde de tipul de lecţie folosit (lecţie

mixtă, lecţie de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe, lecţie de formare de deprinderi,

lecţie de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor, lecţie de verificare şi evaluare), însă

urmărindu-se întotdeauna asigurarea legăturii între transmiterea cunoştinţelor şi

asimilarea acestora.

Etapele corespunzătoare fiecărui tip de lecţie sunt selectate în funcţie de

conţinutul informaţional, de obiectivele urmărite, de particularităţile clasei de elevi,

existând, prin urmare, o multitudine de structuri, de secvenţe posibile.

Menţionăm etapele scenariului didactic pentru o lecţie mixtă, deoarece acest tip

de lecţie le cuprinde pe toate:

-momentul organizatoric;

-verificarea cunoştinţelor;

-captarea atenţiei (sau pregătirea aperceptivă);

-anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse;

-predarea noilor cunoştinţe (sau tratarea);

-fixarea cunoştinţelor;

-asocierea;

-generalizarea;

-aplicarea.

În şcoală, activitatea religioasă este coordonată de un educator, de o persoană

special pregătită în acest scop, care să dispună de o bună formaţie intelectuală, cu o doză

de cunoştinţe care să-l ajute să trateze complet, competent şi cu autoritate ştiinţifică

temele propuse. De asemenea, să aibă şi cunoştinţe de psihologie şi logică, pentru a şti ce

materie să folosească şi cât anume din ea, şi mai ales cum să o facă uşor inteligibilă, în

funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. La toate acestea se adaugă

şi cunoştinţe de pedagogie care să-i ofere metodele necesare activităţii de catehizare.

Prin termenul de educator vom desemna atât profesorul laic, înţelegând prin

acesta o persoană ce urmează cursuri speciale de pedagogie şi psihologie în cadrul

Facultăţii de Teologie Ortodoxă, unde se insistă şi pe elemente de psihologie a copilului

şi pe educaţia religioasă a acestuia, cât şi preotul profesor.

Şi unul şi celălalt trebuie să fie pătrunşi de evlavia bisericească, de spiritul

supremului Pedagog Iisus Hristos, să aibă un suflet cald care să poată încălzi şi alte

suflete şi să le aducă la înălţimea lui Hristos. Atât profesorul cât şi preotul au datoria de a

aprinde scânteia evlaviei în sufletele elevilor, de a crea ambianţa educativă religioasă

necesară lecţiei, de a învăţa şi lumina sufletele copiilor, de a forma caractere moralreligioase. Căci “cel ce
va face şi va învăţa şi pe alţii să le facă, acela mare se va chema

întru împărăţia cerurilor.” ( Matei 5, 19 ). Educatorul, prin cunoştinţele teologice şi

culturale, prin munca, rugăciunea şi harul primit de sus, prin curăţenia vieţii lui trebuie să

devină model de imitat pentru toţi cei cărora le propovăduieşte adevărurile sfinte.

În general, activitatea religioasă din şcoală are puncte comune cu alte discipline în

ceea ce priveşte principiile didactice după care se călăuzeşte, metodele şi procedeele

utilizate. Apar şi aspecte specifice, care vor fi orientate de către educator conform unui

plan şi unor metode bine precizate.

Educaţia , în general, este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti.

De asemenea, şi educaţia religioasă . Omul mereu poate fi supus modelării prin

educaţie, poate fi condus spre cele bune. De aceea, un aspect important, cu implicaţii în

dezvoltarea ulterioară a elevului şi, în acelaşi timp, în realizarea cu succes a educaţiei

religioase în şcoală, este respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor.

IV. EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN EUROPA

În aproape toate ţările, cu excepţia Franţei, statul consideră că prin susţinerea

educaţiei religioase nu pierde nimic din laicitatea sa şi apreciază că acest tip de educaţie

nu este un program de economie, ci o investiţie în viitor şi o dimensiune esenţială a

umanităţii. Părinţii doresc o educaţie religioasă care să asigure accesul la valorile

autentice ale umanităţii, iar copiii sunt în căutarea unor elemente pentru înţelegerea

mesajului religios conţinut inclusiv în creaţiile literar-artistice şi a unor modele care să-i

conducă spre o mai bună înţelegere a persoanei umane şi a lumii în ansamblul său.

Majoritatea ţărilor europene alocă educaţiei religioase, în planurile de învăţământ,

1-3 ore/ săptămână, de exemplu: Anglia şi Ţara Galilor - 1 oră, Austria - 2 ore, Belgia - 2

ore, Danemarca - 1 oră, Germania - 56-62 ore (an), Grecia - 2 ore, Islanda - 1 oră, Irlanda

- 92 ore (an), Italia - 1,5 ore, Luxemburg - 3 ore, Malta - 2 ore, Norvegia - 78 ore (an),

Portugalia - 1 oră, Spania - 1,5 ore, Suedia - 1 oră.

Potrivit părintelui Opriş şi profesorului Monica Opriş, în ţările europene, educaţia

religioasă se realizează fie monodisciplinar (mai ales în Europa Centrală şi de Est), fie

face obiectul unei predări integrate, alături de cunoştinţe de etică, morală, ştiinţe sociale

etc. (Belgia, Suedia, Danemarca, Olanda), fie, în câteva situaţii, se realizează o abordare

transcurriculară a acesteia.

Proiectarea programelor şcolare pentru educaţia religioasă reprezintă fie o

responsabilitate a statului, fie a cultelor reprezentate într-o anumită ţară sau a

comunităţilor religioase locale, fie poate să constituie, aşa cum este cazul ţării noastre,

rezultatul fericit al colaborării dintre instituţiile subordonate Ministerului Educaţiei, cu

atribuţii în domeniu, şi cultele recunoscute de către stat, prin comisiile de specialitate. De

asemenea, între Stat şi Biserică se împarte şi responsabilitatea elaborării manualelor

şcolare şi a auxiliarelor didactice, prin demersuri specifice fiecăreia dintre ţări.

V. RELIGIA - EDUCAŢIE PENTRU VEŞNICIE

Educaţia religioasă propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au

şi rolul de a unifica toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Ea este importantă

pentru copii atât ca sentiment, cât şi ca logică de explicare a lumii. Disciplina religie le

oferă copiilor perspectiva comuniunii veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii, mai ales că

aceştia nu pot înţelege complet un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de

bunătate şi sfinţenie, necesare în viaţa personală şi comunitară.

Ora de religie este ca o redută în faţa asaltului de nonvalori morale.

Educaţia religioasă reprezintă un deziderat al părinţilor, ca mijloc de promovare a

valorilor şi a unei educaţii solide în faţa nonvalorilor morale promovate în ultima

perioadă. De asemenea, educaţia religioasă transmite copiilor moralitatea şi echilibrul în

faţa violenţei şi imoralităţii promovate obsesiv de mijloacele moderne de comunicare.

"Reprezintă deja o realitate pentru societate probleme precum recrudescenţa

cazurilor de suicid la elevi, creşterea toxicomaniei şi a infectării cu HIV/ SIDA în rândul

tinerilor, înmulţirea alarmantă a cazurilor de violenţă în care sunt implicaţi tineri, în

şcoală şi în afara acesteia, accelerarea maturizării tinerilor, în special ca urmare a

vizionării de programe TV inadecvate vârstei acestora fără o înţelegere adecvată a

efectelor complexe ale sexualităţii asupra întregii personalităţi", se arată în lucrarea pr.

prof. dr. Dorin Opriş şi a prof. dr. Monica Opriş

Referitor la necesitatea şi dorinţa elevilor şi a părinţilor de a fi studiată cât mai

intens religia în instituţiile de învăţământ, au fost făcute şi o serie de cercetări şi sondaje,

care arată nu doar că religia este necesară, ci şi că cei mai mulţi dintre cei chestionaţi îşi
doresc ca elevii să studieze această disciplină.

Rezultatele cercetării realizate de cercet. dr. Irina Horga, de la Institutul de Ştiinţe

ale Educaţiei, pe un eşantion de 1060 de elevi din 12 judeţe, 112 profesori de religie,

inspectori de religie şi responsabili pe probleme de curriculum şi educaţie ai fiecărui cult,

relevă faptul că 82% dintre elevii chestionaţi sunt de acord cu statutul actual, de

obligativitate al orei de religie, cu stabilirea posibilităţii de dispensă, fapt prevăzut, de

altfel, în legile educaţiei de până acum. 14% sunt în favoarea studierii opţionale a religiei,

3% o doresc în afara orarului şcolar, iar 1% nu şi-au exprimat opinia.

Importanţa orei de religie este evidenţiată şi de proporţia mare de diriginţi

(profesori de alte specialităţi decât religie) care îşi exprimă opinia în favoarea prezenţei

acestei discipline în cadrul şcolar: 52,8% se exprimă în favoarea statutului de disciplină

obligatorie, iar 27,4% o doresc disciplină opţională.

După jumătate de secol de ateism impus de regimul comunist, începând cu 1989,

România şi-a recâştigat libertatea religioasă, o urmare a acestui fapt fiind reintroducerea

orei de religie în programa şcolară. Astfel, reintroducerea acestei discipline nu este o

noutate, ci o revenire la normalitatea dinainte de venirea comuniştilor la putere, consideră

anumite personalităţi din rândul preoţilor profesori.

Legitimitatea realizării educaţiei religioase în şcoală este susţinută cu argumente

de ordin istoric, moral, cultural, psihologic, sociologic, ecumenic, teologic şi pedagogic,

fiecare dintre acestea contribuind la evidenţierea unităţii axiologice promovate de

creştinism, la înţelegerea pozitivă şi superioară pe care această dimensiune a educaţiei o

oferă asupra valorii persoanei umane, prin capacitatea de a contribui la o continuă

formare şi regenerare a structurilor de tip afectiv, atitudinal şi volitiv ale acesteia, în

perioade de timp şi în spaţii culturale diferite

Decretul privind reforma învăţământului din 1948 a scos religia în afara şcolii,
educaţia religioasă revenind exclusiv în responsabilitatea Bisericii, cu efecte negative pe

termen lung, pe fondul exacerbării propagandei ateiste în toate domeniile vieţii sociale şi

politice: "Sub regimul comunist, cu o perseverenţă într-adevăr diabolică, puterea a

încercat, şi în parte a reuşit, să limiteze vocaţia Bisericii la lucrarea ei liturgică. Altfel

spus, ea a fost exilată într-un "ghetou liturgic". Cei cincizeci de ani de comunism au

favorizat analfabetismul religios, au diminuat dorinţa împărtăşirii euharistice, dar nu au

reuşit să schimbe statutul omului de fiinţă religioasă.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti,1997;

2. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul 44- Pentru creşterea copiilor, pag. 410-425 şi

Cuvântul 46-Pentru ce fel de clironomii trebuie să lăsăm copiilor noştri, pag. 426-

431 în vol. „Puţul şi împărţire de grâu”, Bacău, 1995;

II CĂRŢI, STUDII, ARTICOLE

1. Alexandru, Gheorghe & colectivul, Metodica predării religiei, Editura “gheorghe

Alexandru”, Craiova, 2000.

2. Anghelescu, pr. prof., Anton, Psihologia religioasă a copilului şi a adolescentului

cu aplicaţiuni la învăţământul religios (teză de doctorat), Atelierele tipografice

“Presa’’, Brăila, 1939;

3. Antonescu, G. G. , Din problemele pedagogiei moderne, Bucureşti,1924

4. Badea, Elena, Caracterizarea dinamică a copilului şi adolescentului cu aplicaţie la

fişa şcolară, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997;

5. Balcă, diac. prof., Nicolae, Caracteristici esenţiale ale sufletului creştinului

autentic, în “Studii teologice’’, nr. 9-10/1954, pag. 475-494;

6. Bologa, Lucian, Psihologia vieţii religioase, Tip. Cartea Românească, Cluj, 1930;

7. Bulacu, pr., prof., Mihail, Probleme de pedagogie catehetică în “Studii

teologice’’, nr. 3-6 /1950, pag. 236-261;

8. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi,1996;

9. Cucoş, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, 1999;

10.Curriculum Naţional pentru Învăţământul obligatoriu. Programe şcolare pentru

clasele I-VIII, Aria curriculară: Om şi societate, Religie, elaborat de Ministerul

Educaţiei Naţionale, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti, 2003;

11.Danion, Vasile, Cum să ne creştem copiii, Editura Sofia, Bucureşti, 2002;

12.Dumitru, preot dr., Valeriu, Vasile Băncilă şi educaţia religioasă, Editura Bacău,

2002;

13.Galeriu, pr. prof., Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos-Învăţătorul nostru suprem

în “Ortodoxia’’, nr. 1/1983, pag. 34-61;

14.Gordon, preot lect. dr., Vasile, Elemente pentru cursul de Catehetică, anul al IIIlea, teologie pastorală,
2001;

15.Gordon, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Repere ale

unui scurt excurs istorico-pedagogic, în “Ortodoxia’’,nr. 3-4/2000, pag. 41-52;

16.M.E.N. Răducanu, Ani prof , Patriarhia Română Filip, Sorin pr., Îndrumător –

elemente de educaţie religioasă pentru învăţământul preşcolar, vol. I,

Editura”Grafika Print”, Bucureşti, 1999.

17.Nicola, Ioan, Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1994;

18.Sârbu, pr., Ilie, Catehizarea copiilor şi tineretului, obiectiv prioritar al Bisericii, în

“Altarul Banatului’’, nr.5-6/1990, pag. 50-57;

19.Şebu, pr.Sebastian (& Monica si Dorin Opris), Metodica predării religiei, Alba
Iulia,2000;