REFERAT

ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

PLAGIATUL

Proprietatea intelectuală este definită de Oficiul European pentru Drepturi de Autor1 ca

fiind creația minții și include invenții (brevete), opere literare și artistice, simboluri (logo-uri),
nume, imagini sau desene utilizate în activitățile comerciale. Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii
de proprietate intelectuală propunem următorul exemplu: sub protecția dreptului de proprietate
intelectuală intră poeziile scrise de un poet sau piesele muzicale ale unui compozitor, însă nu și
suportul pe care aceste opere se află stocate, respectiv cartea în care au fost publicate poeziile sau
compact discul pe care au fost imprimate piesele muzicale.
Dreptul de proprietate intelectuală face parte din categoria drepturilor de proprietate (cum
este cel de proprietate privată) și îi permite creatorului sau proprietarului să se bucure de beneficiile
rezultate de pe urma muncii sau a investiției sale. Dreptul de proprietate intelectuală este protejat
inclusiv prin Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 27), care prevede că „Fiecare om are
dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică,
literară sau artistică al cărei autor este”2.
Dreptul de autor sau drepturile de copyright includ lucrările literare și artistice precum
romane, poezii, piese de teatru, periodice (ziare, reviste), site-uri web, programe de calculator,
jocuri, baze de date, filme, opere muzicale, opere coregrafice, picturi, fotografii, sculpturi, design
arhitectural, hărți, creații publicitare, creații vestimentare etc.
Drepturile conexe se referă la drepturile artiștilor (actori, muzicieni) apărute ca urmare a
interpretării unor creații, drepturile producătorilor de înregistrări audio (casete, compact discuri) și
drepturile apărute ca urmare a emisiei programelor de radio și televiziune.
Dreptul de autor presupune existența unei opere și este protejat de legislația românească
prin prevederile cuprinse în Legea 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Prin operă
se înțelege „orice act de creație nou și original, indiferent de valoarea artistică sau științifică a
acestuia” (Turcu, 2017).
Potrivit art. 7 Legea 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, „constituie obiect
al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau
științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de
valoarea și destinația lor, cum sunt:
a) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice
alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator;
b) operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice;
c) compozițiile muzicale cu sau fără text;
1
Oficiul European pentru Drepturi de Autor, https://www.eucopyright.com/ro/ce-este-proprietatea-
intelectuala.
2
Declarația Universală a Drepturilor Omului, http://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR
.

1/ 8
 d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;
e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură,
litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului,
desene, design, precum și alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează
proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în
general”7.

Plagiatul este una dintre cele mai grave forme de încălcare a normelor academice și este una
dintre cele mai răspândite practici cu care se confruntă învățământul universitar din lumea întreagă.
Indiferent dacă este vorba despre cazuri minore, cum ar fi citarea necorespunzătoare, sau despre
preluări masive și intenționate de paragrafe, pagini sau capitole întregi dintr-o carte, plagiatul este
considerat o abatere academică gravă.
La nivelul comunității academice internaționale nu există o definiție a termenului de plagiat
unanim recunoscută și acceptată, ba chiar există mai multe variante elaborate de diverși autori
preocupați de integritatea academică sau chiar de instituții de învățământ.În ciuda diversității de
forme și idei exprimate, toate încercările de definire ale plagiatului s-au concentrat pe ideea de furt
de cuvinte sau idei.
Mai multe definiții formulate de o serie de autori au fost contabilizate de Reva Fish și Gerri
Hura (2013) în articolul ‖Students‘ perceptions of plagiarism‖:
„Unul sau mai multe pasaje care erau cuvânt-cu-cuvânt identice ca cele dintr-o altă sursă,
preluate fără citare corespunzătoare și ghilimele” (Belter & DuPre, 2009, p. 259).
„Folosirea unor părți sau a întregului text scris de o altă persoană fără recunoștere;
prezentarea aceleiași lucrări sau a unei părți din ea, pentru a fi notat, la mai mult de un singur
curs, falsificarea de informații” (Colnerud & Rosander, 2009, p. 506).
„Prezentarea ideilor sau cuvintelor unei alte persoane sau a mai multor persoane ca fiind
ale tale, fără o recunoaștere corectă, pentru a fi evaluat academic” (Hard, Conway, & Moran,
2006, p. 1.059).
„Plagiatul implică furtul literar, furatul (prin copiere) a cuvintelor sau ideilor altcuiva și
prezentarea lor ca fiind ale tale, fără a da credit sursei” (Park, 2003, p. 472).
„Când munca altcuiva (cuvinte și gânduri) este folosită fără atribuire” (Wang, 2008, p.
743).
„Orice procent mai mare de zero detectat de Turn-It-In (după screening)” (Williams et al.,
2010, p. 294).

Într-o încercare de inventariere a formelor și sensurilor în care a fost folosit de alți autori
cuvântul plagiat, Chris Park (2003) a enumerat următoarele variante: „păcatul neoriginal‖, „păcatul
împotriva originalității‖, „cel mai rău păcat al scriitorului‖, „un atac la adresa drepturilor
fundamentale ale omului, a proprietății, a identității‖, „un cancer care erodează bogata moștenire a
erudiției‖, „furt sau deturnare a proprietății intelectuale‖, plagiatorul fiind descris ca „hoț de
gânduri‖ sau „hoț de idei‖.

2/ 8
Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește astfel plagiatul: „A-și însuși, a copia total sau
parțial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un furt literar,
artistic sau științific”.
În literatura de specialitate dedicată plagiatului există numeroase tipuri de clasificări făcute
de cercetători (Park, 2003; Weber-Wulff, 2014) sau de universități. Platformele electronice (soft-
urile) de detectare a plagiatului, precum Turnitin sau iThenticate pun și ele la dispoziția
utilizatorilor ghiduri de ierarhizare a tipurilor de plagiat. Încercările de identificare a unei tipologii a
plagiatului trebuie înțeleasă din perspectiva eforturilor depuse de specialiștii din comunitatea
academică în ideea de a contribui la înțelegerea plagiatului și la limitarea acestuia.
Trebuie menționat faptul că atât Turnitin, cât și iThenticate au fost dezvoltate de aceeași
companie, iParadigms LLC., care deține și site-ul www.plagiarims.org. Turnitin este un soft creat
special pentru uzul universităților, pe când iThenticate este destinat companiilor.

O clasificare a plagiatelor:
a) Plagiatul de tip copy-paste sau clonă
Înseamnă preluarea și folosirea cuvânt cu cuvânt (verbatim) a muncii unei alte persoane fără
citare corectă, prin atribuirea sursei și utilizarea ghilimelelor. Potrivit Turnitin, este cel mai des
întâlnit tip de plagiat, fiind și cel mai simplu, în condițiile accesului facil la resurse bibliografice
online, înlesnit de conexiunea la internet. Procedeul de copiere se realizează prin simpla utilizare a
comenzilor Ctrl + C urmat de Ctrl + V de pe computer sau prin copierea ad litteram a conținutului
unei lucrări. Pe cât de ușor poate fi executat, pe atât de simplu este de identificat. Porțiunile plagiate
prin procedeul „copy-paste” pot diferi ca întindere, de la un paragraf la mai multe pagini,
subcapitole sau capitole, sau chiar lucrări întregi.

b) Plagiatul prin citare parțială

Înseamnă preluarea de conținut dintr-o singură sursă, asupra căruia se fac intervenții
minimale. În cazul acestui tip de plagiat sursa originală poate să nu fie indicată deloc sau poate să
fie menționată prin notă de subsol sau paranteze, însă nu și prin plasarea între ghilimele a textului
preluat. Lipsa ghilimelelor, deși s-a făcut trimiterea către autor face ca respectivul pasaj să fie
declarat plagiat.

c) Plagiatul prin parafrazare

Apare atunci când cuvintele cheie sau unele porțiuni din propoziție sau frază sunt înlocuite
cu cuvinte sau expresii sinonimice, dar conținutul de bază este păstrat, sursa originală nefiind
menționată. Debora Weber-Wulff denumește această tehnică „plagiat camuflat‖. Parafrazarea poate
să se rezume la unul sau câteva paragrafe în care au fost operate modificări și se poate întinde până
la rescrierea unei lucrări întregi. Acest tip de plagiat poate fi destul de greu de identificat deoarece
este modalitatea de mascare prin schimbarea unor cuvinte cu unele cu înțeles identic sau similar,
prin schimbarea ordinii cuvintelor într-o frază sau chiar a topicii frazei. Cu toate acestea, scheletul
unei idei rămâne același, ideea principală rămâne aceeași, chiar dacă efortul de a ascunde
proveniența conținutului este unul important.

d) Plagiatul prin mixare

Apare atunci când porțiuni de propoziție sau frază sunt preluate din mai multe surse și sunt
folosite în așa fel încât să se potrivească. Acest tip de plagiat este unul „muncit‖, însă riscul de a fi
depistat nu merită efortul de a combina texte diferite. În acest caz intenționalitatea actului este una
evidentă, la fel și încercarea de a ascunde modalitatea de realizare a lucrării.

3/ 8
 e) Plagiatul prin reciclare
Sub această denumire avem de-a face, de fapt, cu autoplagiatul. Înseamnă utilizarea propriei
munci a autorului, folosită anterior într-o altă lucrare publicată, la care au fost aduse modificări
minimale, fără a se specifica (cita) faptul că respectivul text a mai fost publicat anterior. Platforma
iThenticate denumește această procedură și „plagiatul de tip duplicat‖. Există curente de opinie
destul de răspândite în comunitatea academică prin care unii cercetători resping ideea că un text
care le aparține și a fost publicat o dată nu mai poate fi republicat. Un text al aceluiași autor poate fi
republicat doar cu condiția de a se specifica faptul că nu este o creație nouă, ci una deja adusă la
cunoștința publicului. Acest tip de practică este una dezaprobată de comunitatea academică, mai
ales atunci când autorul încearcă să obțină un avantaj din republicare.

f) Plagiatul hibrid
Este modalitatea prin care se combină surse citate corect cu propoziții, fraze sau paragrafe
copiate fără referire la sursa originală. Și în acest caz intenția este una evidentă, având în vedere
faptul că autorul demonstrează, fără echivoc, că și-a însușit modalitățile de citare impuse de regulile
academice.

g) Plagiatul prin confuzie

Este tipul de plagiat care combină propoziții, fraze sau paragrafe întregi din surse diferite
care nu sunt atribuite. Debora Weber-Wulff numește acest tip de plagiat shake and paste collection,
adică conținut obținut prin amestecare și lipire. Mai exact, acest tip de plagiat combină propoziții
sau fraze, una câte una, în așa fel încât conținutul să fie din cât mai multe surse, chiar dacă de multe
ori acesta nu se potrivește și nu are cursivitate sau logică. Și în acest caz intenția autorului de a
plagia este evidentă, chiar dacă nu folosește nicio formă de citare.

h) Plagiatul mascat
Este tipul de plagiat mascat prin folosirea unor referințe inexistente sau inexacte despre
autorii lucrărilor sau materialele de proveniență a datelor. Autorul încearcă să dezinformeze și oferă
informații eronate cu privire la sursa folosită, scopul fiind, de fapt, de a ascunde faptul că a plagiat.
Aceste situații pot să apară atunci când se încearcă acoperirea plagiatului nu prin citarea autorului
din care au fost preluate informațiile sau textele în mod fraudulos, ci prin citarea autorului citat de
acesta. Este vorba, în fapt, despre citarea la a doua mână.

i) Plagiatul de tip agregat

Apare atunci când autorul folosește în lucrare în mod corect atribuirea sursei originale, prin
referire la aceasta și utilizarea ghilimelelor, însă lucrarea nu conține niciun fel de contribuție
originală fiind o simplă însăilare de citate. O lucrare realizată prin această procedură nu are niciun
fel de valoare științifică.

Filosoful german Immanuel Kant este cel care a propus una dintre cele mai influente teorii
etice. El a susținut că moralitatea acțiunilor nu poate fi determinată doar de consecințele acțiunilor.
E natural să ne raportăm la consecințele acțiunilor, de vreme ce o bună parte a moralității de zi cu zi
privește felul în care acțiunile noastre îi afectează pe ceilalți. Deși ceea ce ne atrage în aceste situații
sunt consecințele acțiunilor, Kant credea că moralitatea se bazează în ultimă instanță pe modul în
care ne raportăm la ceilalți ca persoane și ființe raționale. Valoarea ființelor umane nu este stabilită
de utilitatea lor. Nu există oameni care au în sine o importanță morală mai mare decât alții. Ceea ce
contează în mod fundamental este că ființele umane sunt persoane cu o demnitate ce trebuie să
respectată în sine, nu comparativ cu ceilalți.

4/ 8
 Ca să aflăm ce datorii avem, Kant propune un principiu al universalizării: acționează astfel
încât ceea ce vrei să faci să poată deveni o lege universală pentru toți oamenii. Întrebarea este dacă
vrem cu adevărat ca acțiunea noastră să fie imitată de toată lumea. Când punem problema în acești
termeni, observăm că, deși ne convine personal să mințim pentru a ieși dintr-o situație dificilă în
care ne-am băgat singuri, de fapt, nu dorim ca acțiunea noastră să fie un exemplu pentru ceilalți.
Principiul universalizării face apel la voința noastră, dacă vrem ca regula acțiunii noastre să devină
o regulă ce poate fi urmată de ceilalți, dar nu trebuie să-l gândim în termeni de preferințe
individuale. În procesul de a ridica o acțiune individuală la rangul de lege universală, nu dorințele
noastre sunt cele care contează, ci poziția din care judecăm.
Un alt principiu la care ajunge teoria lui Kant este principiul umanității: acționează astfel
încât să tratezi orice ființă umană ca scop în sine, nu doar ca mijloc. Valoarea scopului în sine nu
este ceva produs într-o stare de fapt, ci o modalitate prin care ne raportăm la existență oamenilor.
A-i trata pe ceilalți ca scopuri în sine presupune să le acordăm o importanță egală chiar în relația cu
propria noastră persoană. Nu putem să ne folosim de ceilalți doar pentru a ne atinge scopurile..
Principiul umanității surprinde această dezamăgire profundă și interzice să ne raportăm la orice
ființă umană ca și cum ar fi o simplă unealtă. Respectul demnității ne cere să apreciem valoarea
absolută a oricărei ființe umane, dincolo de utilitate. În interacțiunea socială trebuie să avem în
vedere nu doar scopurile noastre personale, ci și respectul pe care îl datorăm celorlalți în calitate de
persoane cu propriile dorințe, nevoi și aspirații

Niște principii etice și de integritate au fost elaborate în majoritatea ghidurilor universităților

din România. În ghidul etic al Universității Ecologice din București, universitate al cărei program
de formare profesională îl urmez, putem observa principalele noțiuni și criterii pe care fiecare dintre
studenți trebuie să și le însușească și să le pună în practică. Astfel, în cadrul Universităţii,
integritatea morală constituie substanţa eticii, esenţa deontologiei profesionale; membrii comunităţii
academice sunt obligaţi să-şi exercite profesia şi funcţia cu onestitate, bună-credinţă, respect,
responsabilitate şi onoare.
Autonomia personală în spaţiul universitar presupune posibilitatea membrilor comunităţii
academice de a-şi alege în mod liber programele de studiu şi de cercetare, precum şi oportunităţile
şi nivelurile de pregătire în carieră la care fiecare poate să acceadă. În acest sens, toate informaţiile
importante sunt puse la dispoziţia celor interesaţi şi publicate pe paginile web ale Universităţii.
”Art. 8 Toţi membrii comunităţii academice trebuie să fie trataţi în mod corect şi
echitabil.
Art. 9 Realizarea deplină a valorilor morale de dreptate şi echitate în spaţiul universitar
presupune, în special:
a) nediscriminarea şi egalitatea de şanse;
b) prevenirea şi eliminarea conflictelor de interese, precum şi a situaţiilor de
incompatibilitate;
c) prevenirea şi combaterea corupţiei.
Art. 10 (1) În Universitate nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex,
origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de
discriminare.
(2) Universitatea asigură egalitatea de şanse şi de tratament cu privire la dezvoltarea
personală a tuturor membrilor comunităţii academice.
(3) Membrii comunităţii academice sunt obligaţi să aplice cu obiectivitate criteriile de
evaluare a competenţei profesionale, eliminând orice formă de tratament discriminatoriu.
(4) Politica de nediscriminare este aplicată în toate domeniile de activitate academice:
admiterea studenţilor, evaluarea lor, angajarea şi evaluarea personalului didactic, didactic-

5/ 8
auxiliar sau nedidactic, promovarea profesională, promovarea în organisme şi funcţii de
conducere.
Art. 11 (1) Universitatea întreprinde toate măsurile în scopul de a elimina situaţiile care
ar putea conduce la conflicte de interese sau incompatibilităţi.
(2) Universitatea interzice şi sancţionează orice formă de corupţie, ia măsuri de
prevenire şi de combatere a acestora, în condiţiile în care manifestările de acest tip ar putea
determina vicierea climatului universitar şi aducerea de grave prejudicii bunului renume al
instituţiei.”3

Plagiatul este considerat o lipsă de cunoștințe academice și o încălcare a eticii jurnalistice.

Este supus unor sancțiuni, cum ar fi penalizări, suspendarea și chiar exmatricularea din școală sau
muncă. Aproape în fiecare an, cazuri de „plagiat extrem” au fost identificate în mediul academic.
Conceptul modern de plagiat, ca imoral și original, ca un ideal, a apărut în Europa în secolul al
XVIII-lea, în special cu mișcarea romantică.
Plagiatul și încălcare a drepturilor de autor se suprapun într-o măsură considerabilă, dar ele
nu sunt concepte echivalente, iar multe tipuri de plagiat nu constituie o încălcare a drepturilor de
autor, care este definită de legea drepturilor de autor și poate fi pronunțată de instanțe. Plagiatul nu
este definit sau pedepsit de lege, ci de instituții (inclusiv asociații profesionale, instituții de
învățământ și entități comerciale, cum ar fi societățile de publicare).
Autorul real poate fi o persoană, o organizație, sau poate include mai multe persoane sau
organizații, inclusiv o comunitate de contributori - precum Wikipedia. Indiferent de tipul autorului
real, și de forma de publicare (anonimă, sub pseudonim, sau sub numele real), preluarea creației
acestuia fără specificarea corectă a sursei reprezintă plagiat. De asemenea, plagiatul este distinct de
încălcarea drepturilor morale ale autorului sau de încălcarea drepturilor de autor. De exemplu,
susținerea publică unei lucrări de diplomă cumpărate de la o firmă specializată în redactarea
lucrărilor de diplomă reprezintă plagiat - deși nu încalcă nici un fel de drept de autor sau de
proprietate intelectuală.
În zilele noastre, plagiatul este accentuat de internet și de ușurința de a prelua online lucrări
de doctorat, de cercetare, articole, idei, imagini. Plagiatul bazat pe texte din rețea este denumit în
prezent plagiat online.
Identificarea plagiatului se stabilește, în principiu, pe baza de asemănări și nu de deosebiri.
Simpla existență a unor deosebiri nu apără de învinuirea de plagiat, dacă se dovedește existența și
importanța asemănărilor. Stabilirea existenței plagiatului este, prin urmare, o problemă de fapt. Nu
se consideră plagiat, și nici încălcarea drepturilor de autor, fără consimțământul autorului, și fără
plata vreunei remunerații, ale unei opere aduse anterior la cunoștința publică, cu condiția ca acestea
să fie conforme bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl
prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de exploatare - utilizarea de scurte citate dintr-o
operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care
folosirea lor justifică întinderea citatului.

Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare

(CNATDCU) a publicat lista programelor recunoscute și utilizate la nivelul instituțiilor de
învățământ superior organizatoare de studii universitare de doctorat și al Academiei Române, în
vederea stabilirii gradului de similitudine pentru lucrările științifice, cuprinde:
 iThenticate;
 Turnitin;
3
Codul de etică și deontologie al UEB - 2019

6/ 8
  Plagiarism detector + PDAS (PDAS - Plagiarism Detector Accumulator Server);
 Safe Assign;
 SEMPLAG;
 www.sistemantiplagiat.ro.

În septembrie 2016, parlamentarii au aprobat pe articole legea prin care titlurile de doctor sunt
acordate și retrase de universități, nu de Ministerul Educației, iar un plagiator poate renunța de
bunăvoie la doctorat, fără să răspundă pentru frauda intelectuală comisă.

De ce se plagiază?
Dezvoltarea acestui subiect mută discuţia asupra motivelor pentru care se plagiază şi, de
bună seamă, asupra urmărilor sociale ale acestui tip de fraudă. Dacă un furt material se face pentru
a-ţi însuşi un bun (dar fără dorinţa de a deveni proprietar), de cele mai multe ori un furt de idei are
la bază dorinţa de a deveni autor. Se pare că autoratul este, în sfera simbolică, tot atât de important
precum bunul în sfera materială, patrimonială. Fie că vorbim despre orgoliu (a-ţi vedea numele pe o
lucrare), fie că vorbim despre avantaje instituţionale şi patrimoniale (spor salarial, acces la anumite
funcţii), reducerea autoratului la un simplu nume pe o bucată de hârtie reflectă o percepţie greşită,
care justifică, pe de o parte, clemenţa publică în cazurile de fraudă intelectuală, iar, pe altă parte,
explică lejeritatea altora de a aspira oricum, prin orice mijloace, la statutul de autor (adică în
deplina desconsiderare a contrapunctului autenticităţii). În măsura în care cineva nu uită că
autenticitatea reprezintă precizarea necesară a autoratului, atunci accentul se mută de la nume la
persoană: avem un nume pe o lucrare, dar cine este persoana care aspiră la statutul de autor?
Dacă autenticitatea face ca autoratul să fie o chestiune de vocaţie, atunci lipsa de
autenticitate (frauda intelectuală, fie sub forma plagiatului, fie sub cea a contrafacerii) produce un
autorat de circumstanţă, în care finalitatea nu sunt adevărul, progresul în cunoaştere şi utilitatea
socială, ci avantajul personal, sub aspect patrimonial ori simbolic (adică o formă de corupţie morală
care o angajează pe cea legală). Fiind o chestiune de vocaţie, autoratul întemeiat pe autenticitate, şi
nu pe fraudă presupune foarte mult timp pentru studiu individual, ţinând la distanţă sau chiar
eliminând competitorii (alte activităţi profesionale, iar uneori chiar activităţile de familie). Este
foarte puţin probabil ca un autorat autentic (de lucrare academică precum doctoratul, de carte etc.)
să poată fi obţinut în contextul altor activităţi profesionale (administrative, de reprezentare/politice
etc.).
Verificarea autenticităţii unei lucrări în vederea însuşirii statutului de autor se poate face
plecând şi de la întrebări precum: cât a frecventat biblioteca, ce cursuri a audiat, ce activităţi de
comunicare a rezultatelor a avut? Astfel, cercetarea biografiei este primul mijloc de probă şi,
totodată, primul semn de întrebare privind autenticitatea autoratului.
Probabil că în spatele multor cazuri de plagiat se află convingerea (chiar dacă
neconştientizată) că autoratul n-a fost în trecut şi cu atât mai puţin nu este astăzi, când cunoaşterea a
explodat, o chestiune de genialitate. Dintotdeauna, autoratul nu presupune afirmare, ci dialog; e
greu de conceput că cineva poate fi în mod autentic un autor fără status quaestionis, adică în
absenţa travaliului de a ţi poziţiona propriul mesaj în relaţie cu alţi autori. Nucleul autoratului,
dovadă a autenticităţii, se află în secţiunea status quaestionis, care ar trebui să însoţească orice fel
de lucrare, căci nu poţi vorbi convingător despre anumite lucrări dacă nu le-ai citit (adică nu te-ai
rezumat, cel mult, la prefaţă şi/sau concluzii) şi nu-ţi poţi găsi un loc pe harta tot mai extinsă a
autoratului fără să cunoşti opera celor care au avut acelaşi interes.
Nu devii autor în sine, ci aproape exclusiv în relaţie cu alţi autori, adică în dialog, sub forma
cercetării critice a literaturii existente. Astfel, în multe situaţii, cel care plagiază o face dintr-un soi
de întârziere faţă de evoluţia lucrurilor, întârziere rezultată, la rândul ei, chiar din îndepărtarea de

7/ 8
sensul cercetării prin nepracticarea ei: cu cât cineva citeşte mai mult, cu atât observă că
originalitatea/ autenticitatea presupune dialog, raportare critică, şi nu monolog.

ÎN CONCLUZIE: BUNE PRACTICI DE EVITARE A PLAGIATULUI

Măsuri de prevenire a plagiatului involuntar
Observaţie: se solicită nu numai evitarea plagiatului voluntar, ci şi lurea tuturor măsurilor
necesare pentru a evita plagiatul involuntar. Lipsa măsurilor de prevenire reprezintă o greşeală.
Măsuri de prevenire ce trebuie respectate:
- atunci când preluaţi informaţii din documente, puneţi între ghilimele tot ceea ce copiaţi cuvânt
cu cuvânt
- în general, atunci când preluaţi informaţii, este indicat să sintetizaţi. Există şi posibilitatea să
inseraţi direct.
- când preluaţi informaţii, sau când fotocopiaţi, nu uitaţi să menţionaţi toate elementele
caracteristice ale documentelor, mai ales că ele vor apărea în cadrul lucrării voastre şi la
bibliografie
- atunci când preluaţi informaţii, este bine să identificaţi calitatea sursei, inclusiv fiabilitatea sa
- menţionaţi referinţa nu numai când citaţi textul, ci şi când reproduceţi o idee sau o analiză
- referinţa bibliografică vă îmbogăţeşte lucrarea, pe când absenţa referinţei poate fi o sursă de
reproşuri
- menţionaţi referinţa din documentul care citează un alt document, în cazul în care nu aţi
consultat documentul original: (adesea citarea sau referinţa poate fi inexactă) .

Bibliografie:
- Materiale curs ”Etică și integritate academică ” – Lect. univ. dr. Tudor Avrigeanu;
- ”Deontologia Academică – Ghid Practic” – Emilia Șercan;
- ”Etică și Integritate Academică ” – Emanuel Socaciu ș.a.;
- ”Codul de etică și deontologie profesională al UEB”
- Oficiul European pentru Drepturi de Autor, https://www.eucopyright.com/ro/ce-este-proprietatea-
intelectuala.
- Declarația Universală a Drepturilor Omului http://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Plagiat

8/ 8