SECŢIUNEA a IV – a

VARIETǍŢI DE VÂNZARE

Regulile înfăţişate mai sus constituie dreptul comun în materia

contractului de vânzare. Atât Codul civil cât şi alte acte normative conţin şi
reguli speciale aplicabile diferitelor feluri de vânzări existente în practică şi pe
care le vom prezenta în continuare.

1. Vânzarea bunurilor de gen1

În art. 1678 Cod civil este reglementată vânzarea bunurilor de gen.
Conform textului legal: „Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen,
inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la
data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin
orice alt mod convenit sau impus de natura bunului”.
În toate cazurile vânzarea este perfectă din momentul în care părţile au
căzut de acord asupra bunului şi asupra preţului, însă proprietatea şi riscurile
pieirii bunului se transferă de la vânzător la cumpărător, la momentul
individualizării prin numărare, cântărire, măsurare sau prin orice alt mod
convenit de părţi ori impus de natura bunului.
Vânzarea bunurilor de gen nu trebuie confundată cu vânzarea în bloc (cu
grămada). Vânzarea în bloc are ca obiect o cantitate determinată prin masa ei
(ex. grâul aflat într-un hambar) iar preţul este şi el determinat global, pentru
întreaga cantitate. Vânzarea bunurilor de gen are ca obiect tot o cantitate de
bunuri generice dintr-un lot determinat însă, în acest caz fiind necesară
cântărirea, numărarea, măsurarea atât pentru individualizarea cantităţii vândute
din lot, cât şi pentru determinarea preţului.

2. Vânzarea în bloc
Codul civil reglementează în art. 1679 vânzarea în bloc a bunurilor.
Conform legii: „Dacă însă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un
preţ unic şi global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul
s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate”.
Această vânzare are ca obiect o cantitate de bunuri generice, determinată
prin masa ei, caz în care şi preţul este determinat global pentru întreaga
cantitate.
Deşi este vorba de lucruri de gen care nu sunt cântărite, numărate sau
măsurate în momentul încheierii contractului, totuşi proprietatea şi riscurile trec
1
Denumită vânzarea după greutate, număr sau măsură, în reglementarea anterioară.
asupra cumpărătorului chiar din acel moment, întrucât atât bunul vândut cât şi
preţul sunt bine individualizate. De aceea, legea prevede expres că în această
situaţie transferul dreptului de proprietate operează chiar din momentul
încheierii contractului, independent dacă bunurile au fost ori nu individualizate.

3. Vânzarea după mostră sau model

În art. 1680 Cod civil este reglementată cu titlu de noutate, o varietate
distinctă de vânzare, respectiv vânzarea după mostră sau model. Conform
textului legal: „La vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la
momentul predării bunului”.
În acest caz, deşi contractul se poate încheia numai pe baza mostrei sau
modelului, transferul dreptului de proprietate are loc ulterior, la momentul
predării către cumpărător a bunului, identic cu mostra sau modelul.
La momentul predării, marfa poate fi confruntată cu mostra sau modelul
prezentate de vânzător. Dacă marfa nu corespunde mostrei, cumpărătorul poate
refuza primirea ei. De asemenea, el poate solicita rezoluţiunea vânzării sau
înlocuirea mărfii predate cu o alta corespunzătoare mostrei sau modelului.

1. Vânzarea pe încercate
Vânzarea pe încercate este contractul încheiat din momentul realizării
acordului de voinţă al părţilor, în care se prevede condiţia suspensivă a
încercării bunului de către cumpărător. Astfel, conform art. 1681 alin. (1) Cod
civil: „Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia suspensivă
ca, în urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea
contractului ori, în lipsa acestora, destinaţiei bunului potrivit naturii sale”.
Întrucât contractul se încheie sub condiţia suspensivă ca bunul, în urma
încercării, să corespundă unor criterii convenite de părţi încă de la încheierea
contractului, proprietatea nu se transmite până la îndeplinirea condiţiei în sensul
corespunderii bunului. Conform alin. (2) al art. 1681, dacă părţile nu au stabilit
un termen pentru încercarea bunului se prevede, cu caracter de noutate, un
termen legal de 30 de zile de la predare, înăuntrul căruia, cumpărătorul este ţinut
să încerce bunul. Dacă înăuntrul acestui termen, cumpărătorul nu declară că
bunul nu este corespunzător, condiţia se consideră îndeplinită, acordul de voinţă
al părţilor producând efecte retroactive. Alin. (3) al art.1681 reglementează o
prezumţie absolută privind încheierea unei vânzări pe încercate, cu consecinţa
aplicării regulilor de mai sus, ori de câte ori părţile au stipulat în contract că
bunul urmează a fi încercat.
În cazul vânzării pe încercate, cumpărătorul nu poate refuza bunul pentru
simplul motiv că nu-i place; în acest caz vânzătorul poate solicita o expertiză.
Aceasta înseamnă că bunul poate fi refuzat numai dacă în mod obiectiv, raportat
la cerinţele impuse de cumpărător, este necorespunzător. Altfel, condiţia ar fi
pur potestativă şi vânzarea lovită de nulitate.
 2. Vânzarea pe gustate
În cazul vânzării pe gustate art. 1682 Cod civil menţine regula conform
căreia contractul de vânzare se consideră încheiat doar în condiţiile existenţei
consimţământului expres al cumpărătorului în sensul că bunul corespunde
gusturilor sale. Prin urmare, contractul de vânzare se consideră încheiat numai
după ce cumpărătorul a gustat bunul şi a declarat că este satisfăcut. La vânzarea
pe gustate cumpărătorul este suveran şi necenzurabil în privinţa satisfacţiei sale. 2
El poate să şi refuze pe simplul motiv că bunurile nu-i plac. Spre deosebire de
vânzarea pe încercate, vânzarea pe gustate nu este o vânzare sub condiţie,
deoarece, în acest caz, condiţia care ar afecta vânzarea ar fi pur potestativă 3, ceea
ce ar atrage nulitatea vânzării în totalitate.
De aceea, vânzarea pe gustate nu există înainte de a-şi fi dat acordul
cumpărătorul, după gustare, iar proprietatea se transmite după individualizarea
bunului4.
La fel ca în materia vânzării pe încercate legea reglementează, cu caracter
de noutate, acelaşi termen legal, de 30 de zile, în interiorul căruia cumpărătorul
trebuie să-şi exprime acordul cu privire la bunul ce face obiectul vânzării.
În alin. (2) al art. 1682, codul instituie o prezumţie legală în sensul că
bunul corespunde gusturilor cumpărătorului în absenţa oricărui răspuns din
partea acestuia în cadrul termenului de 30 de zile.

3. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare

Art. 1758-1762 Cod civil reglementează vânzarea cu opţiune de
răscumpărare. În acord cu propunerile formulate în doctrină, Codul civil reia
astfel, o reglementare mai veche a acestei varietăţi de vânzare ce se regăsea în
dispoz. art. 1371-1387 din Codul civil de la 1865, abrogate prin Legea nr.
61/1931 contra cametei.
Conform art. 1758 alin. (1), vânzarea cu opţiune de răscumpărare este o
vânzare supusă unei condiţii rezolutorii exprese care constă în facultatea pe care
şi-o rezervă vânzătorul de a relua în proprietate bunul vândut, înăuntrul unui
termen şi la preţul convenit cu cumpărătorul. În alin. (2) al art. 1758 se prevede,
cu caracter imperativ, un termen maxim de 5 ani care poate fi prevăzut în
contract pentru exercitarea opţiunii de răscumpărare, orice alt termen mai mare
fiind considerat redus la cel de 5 ani. Dacă dreptul de răscumpărare nu se
exercită în acest termen, condiţia rezolutorie care afecta vânzarea este
considerată a nu se fi îndeplinit, iar dreptul cumpărătorului se consolidează [art.
1758 alin. (3)].
Art. 1752 Cod civil reglementează modalitatea de exercitare a dreptului
de răscumpărare. Conform legii aceasta se realizează prin achitarea efectivă de
către vânzător a preţului stipulat pentru răscumpărare, precum şi a cheltuielilor
2
Ion Turcu, op.cit., p.736.
3
Pentru detalii asupra condiţiei actului juridic, a se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de
drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 178-186.
4
Francisc Deak, op.cit., p. 82.
pentru încheierea contractului de vânzare şi îndeplinirea formalităţilor de
publicitate suportate de către cumpărător, a cheltuielilor pentru ridicarea și
transportul bunurilor, a cheltuielilor necesare, precum şi a celor utile, acestea din
urmă numai în limita sporului de valoare.
Totodată, vânzătorul care intenţionează să exercite opţiunea de
răscumpărare, este obligat să-i notifice, în prealabil, cu privire la intenţia sa, atât
pe cumpărător, cât şi pe orice subdobânditor căruia dreptul de opţiune îi este
opozabil şi faţă de care doreşte să-şi exercite acest drept [art. 1760 alin. (2)]. În
termen de o lună de la data notificării, vânzătorul trebuie să consemneze sumele
reprezentând plata cheltuielilor pentru încheierea contractului şi realizarea
formalităţilor de publicitate, la dispoziţia cumpărătorului sau, după caz, a
terţului subdobânditor. Neexecutarea acestei obligaţii prevăzută în alin. (3) al
art.1760, atrage decăderea vânzătorului din dreptul de a exercita opţiunea de
răscumpărare.
Pentru ipoteza bunului aflat în coproprietate, când vânzarea cu opţiune de
răscumpărare are ca obiect o cotă dintr-un bun, pentru a-l proteja pe vânzătorul
care nu şi-a exercitat încă opţiunea, art. 1761 alin. (1) Cod civil prevede că
partajul început de coproprietari trebuie cerut şi în raport cu vânzătorul. În
cadrul partajului, vânzătorul este obligat să-şi exercite opţiunea de
răscumpărare, altfel este decăzut din dreptul de opţiune, chiar şi atunci când
bunul este atribuit, în tot sau în parte, cumpărătorului [art. 1761 alin. (2)].
Conform art. 1762 Cod civil, dacă diferenţa dintre preţul răscumpărării şi
preţul plătit pentru vânzare depăşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru
dobânzi, preţul răscumpărării va fi redus la preţul plătit pentru vânzare, aceste
prevederi fiind aplicabile şi vânzărilor în care vânzătorul se obligă să
răscumpere bunul vândut. Prin aceasta legiuitorul urmăreşte să prevină
deturnarea acestei varietăţi de vânzare către cămătărie5.

4. Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii

Codul civil instituie în premieră reguli aplicabile atunci când bunul se
vinde cu plata în rate şi, în plus de aceasta, vânzătorul şi-a rezervat dreptul de
proprietate până la achitarea integrală a preţului (art. 1684).
Conform art. 1755 Cod civil, în acest caz, proprietatea se transmite
cumpărătorului la data achitării ultimei rate din preţ, dar dacă predarea bunului
s-a realizat anterior, riscul pieirii fortuite a bunului se transmite cumpărătorului
încă de la momentul predării.
Conform legii, neplata unei singure rate, care nu depăşeşte o optime din
preţ, nu atrage rezoluţiunea contractului, iar cumpărătorul păstrează beneficiul
5
De altfel, ceea ce a determinat interzicerea vânzărilor cu pact de răscumparare prin Legea contra cametei din
1931 a fost faptul că, de cele mai multe ori, acestea ascundeau împrumuturi cu dobânzi cămătăreşti,
împrumutătorul impunând stipularea în contractul de vânzare, drept preţ, a unei sume disproporţionat de mari
faţă de suma împrumutată, diferenţa reprezentând dobânda. Pentru detalii, a se vedea Adina Nicolae, Nicolae
Crăciun, Consideraţii asupra valabilităţii actuale a contractului de vânzare-cumpărare cu pact de
răscumpărare, în revista Dreptul nr.3/2001, pp.17-26.
termenului pentru ratele succesive (art. 1756). Prevederea legală are caracter
supletiv, astfel că părţile pot deroga de la această regulă.
Dacă s-a produs rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului,
vânzătorul este obligat să restituie toate sumele primite, dar este îndreptăţit să
rețină, pe lângă eventuale daune-interese, o compensaţie echitabilă pentru
folosirea bunului de către cumpărător [art. 1757 alin. (1)].
Părţile pot prevedea, printr-o clauză penală, ca sumele încasate cu titlu de
rate să fie dobândite în întregime sau în parte de vânzător urmând a nu mai fi
restituite cumpărătorului în caz de rezoluţiune a contractului. În acest caz
legiuitorul acordă instanţei posibilitatea de a reduce aceste sume, prin aplicarea
regulilor din materia clauzei penale.
Conform alin. (3) al art. 1757, regulile de mai-sus vor fi aplicabile şi în
cazul contractului de leasing sau de locaţiune, când părţile au stabilit ca locatarul
să dobândească proprietatea bunului la achitarea integrală a sumelor prevăzute
iniţial cu titlu de chirie.

8. Vânzarea bunului altuia

Art.1683 Cod civil, reglementează în mod expres şi într-o concepţie
inedită regimul juridic al vânzării bunului altuia şi vânzării bunului aflat în
coproprietate.
Astfel, conform alin. (1) al art. 1683: „Dacă, la data încheierii contractului
asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ,
contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea
dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”.
Anterior acestei reglementări prin care se validează un astfel de contract,
vânzarea bunului altuia a reprezentat o problemă controversată deoarece
codificarea din 1865, nu a preluat art. 1599 din Codul civil francez, potrivit
căruia vânzarea bunului altuia este nulă. În esenţă, doctrina şi jurisprudenţa, au
afirmat trei posibile soluţii: două dintre acestea admiteau că o astfel de vânzare
nu este valabilă, sancţionând-o fie cu nulitatea absolută, fie cu nulitatea relativă
iar a treia soluţie considera valabilă vânzarea lucrului altuia, dar cumpărătorul
putea solicita rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea de către vânzător a
obligaţiei de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului vândut. Soluţiile
adoptate erau diferite şi după cum consimţământul părţilor era afectat de viciul
erorii sau încheierea contractului s-a realizat în cunoştinţă de cauză6.
Potrivit noii reglementări, vânzarea bunului altuia este întotdeauna
valabilă, indiferent că dobânditorul a cunoscut sau nu lipsa calităţii de proprietar
a vânzătorului. De altfel, în acord şi cu noua definiţie a contractului de vânzare,
atunci când se vinde un bun al altuia, vânzătorul este obligat să asigure
transmiterea proprietăţii bunului către cumpărător, ceea ce înseamnă că
vânzătorul trebuie să procure proprietatea de la adevăratul proprietar şi să o

6
Pe larg, a se vedea, Francisc Deak, op.cit.p. 42-44.
transmită ulterior în patrimoniul cumpărătorului, însă nu prin alt contract, ci
chiar prin contractul de vânzare încheiat.
Conform alin. (2) al art. 1683, obligaţia vânzătorului se consideră
executată şi dacă adevăratul proprietar ratifică sau consimte la vânzarea
încheiată iniţial de vânzător cu privire la bunul său, ori în orice altă modalitate
ce are ca rezultat dobândirea dreptului de proprietate de către cumpărător prin
ratificarea de către proprietar a vânzării.
În alin. (3) al art. 1683 se prevede că, independent de modalitatea în care
vânzătorul îşi execută obligaţia, transmiterea proprietăţii are loc, de drept, direct
în patrimoniul cumpărătorului, chiar din momentul dobândirii bunului de către
vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar, în temeiul
contractului încheiat iniţial între vânzător şi cumpărător.
Dacă vânzătorul nu-şi execută obligaţia, în sensul că nu reuşeşte să
asigure transmiterea proprietăţii către cumpărător, acesta din urmă poate cere
rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi daune-interese.
Acelaşi raţionament se aplică şi în situaţia vânzării în întregime a unui
bun aflat în coproprietate, de către un singur coproprietar, fără acordul celorlalţi.
Astfel, potrivit alin. (5) al art. 1683, dacă un coproprietar a vândut bunul
proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun
către cumpărător, acesta din urmă are posibilitatea de a alege fie menţinerea
contractului şi reducerea preţului, proporţional cu cota-parte pe care nu a
dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă
ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.
Şi în acest caz, potrivit alin. (6), cumpărătorul poate solicita daune-
interese, cu excepţia situaţiei în care a cunoscut, la momentul încheierii
contractului, că bunul nu aparţinea în exclusivitate cumpărătorului.
În toate cazurile, daunele-interese se stabilesc în condiţiile art. 1702 şi
1703 Cod civil.

9. Vânzarea cu arvună
Noţiunea de arvună semnifică o sumă de bani sau un bun mobil, remisă în
momentul încheierii unui contract, fie pentru a marca, în mod ferm, încheierea
actului juridic, fie pentru a permite oricăreia dintre părţile contractante să-şi
retragă ulterior consimţământul dat.
În art. 1544 -1546, Codul civil reglementează arvuna, dar fără să o
definească.
Art. 1544 reglementează arvuna confirmatorie7 cu rol de dovadă a
contractului şi de garanţie pentru executarea acestuia. Conform legii, dacă partea
care a dat arvuna nu execută obligaţia fără justificare, cealaltă parte poate
declara rezoluţiunea contractului, reţinând arvuna. Atunci când neexecutarea
7
Potrivit instanţei, clauza de arvună are funcţie confirmatorie, în sensul că, în caz de nerealizare a vânzării
datorită culpei uneia dintre părţi, cealaltă parte are alegerea între a cere executarea silită sau a pune clauza în
funcţiune. Părţile pot, prin voinţa lor, să adopte o clauză de dezicere, dar acesta trebuie să fie clară şi neechivocă
(I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., decizia nr. 2688 din 27 martie 2007, www.scj.ro).
provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara
rezoluţiunea contractului şi poate cere dublul acesteia [art. 1544 alin. (2)].
În art. 1545 este reglementată arvuna penalizatoare, cu rol de dezicere, de
denunţare unilaterală a contractului8. Conform legii, dacă în contract este stipulat
expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de
contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să
restituie dublul celei primite.
Dincolo de regulile specifice instituite prin normele de mai-sus, art. 1546
Cod civil prevede că arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce
nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi.

10. Vânzarea moştenirii

Vânzarea unei moşteniri este contractul prin care titularul unui drept
succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane. Aşadar, în acest
caz, vânzătorul înstrăinează în schimbul unui preţ dreptul său asupra unei
moşteniri.
Conform art. 1747 alin. (1) Cod civil, prin moştenire se înţelege dreptul
de a culege o moştenire deschisă sau o cotă din aceasta. În consecinţă, o
asemenea vânzare poate să aibă loc numai după deschiderea moştenirii potrivit
cu regulile din materie succesorală iar dreptul înstrăinat poate să poarte fie
asupra întregii moşteniri în sensul de universalitate juridică (ex. când vânzătorul
este unic moştenitor), fie asupra unei cote sau fracţiuni din patrimoniul
succesoral.
Menționăm că vânzarea unor bunuri individualizate din moştenire
reprezintă o vânzare pură şi simplă iar nu vânzarea unei moşteniri.
Totodată, vânzarea unei moşteniri implică acceptarea acesteia de către
vânzător. Dacă moştenitorul vinde moştenirea mai înainte de acceptare, atunci
vânzarea valorează acceptare tacită9.
Conform art. 1747 alin. (2) Cod civil, sub sancţiunea nulităţii absolute a
contractului, vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică.
Reglementând obligaţiile vânzătorului, art. 1749 Cod civil prevede că
acesta este obligat să predea cumpărătorului toate fructele pe care le-a cules şi
alte sume de bani încasate în contul creanţelor moştenirii până la momentul
încheierii contractului, cu excepţia situaţiei în care părţile au convenit altfel.
Întrucât prin efectul contractului de vânzare a unei moşteniri, renasc
creanţele vânzătorului faţă de succesiune, cumpărătorul este obligat:
- să restituie vânzătorului aceste creanţe, stinse anterior prin
confuziune;
8
Într-o speţă s-a decis că, întrucât părţile au cuprins în antecontract şi o clauză de dezicere în favoarea
amândurora, precizând totodată despăgubirea datorată de aceea care împiedică realizarea convenţiei, dezicerea
vânzătoarei prin încheierea unei vânzări perfecte, faţă de alţi cumpărători, se înscrie în condiţiile stabilite de
comun acord prin contract, iar actul autentic de înstrăinare a imobilului este pe deplin valabil (C.S.J., s.civ. şi de
propr. int., decizia nr. 2199 din 20 noiembrie 1992, în Legalis).
9
E. Safta Romano, Contracte civile, vol.1, Editura Graphix. Iaşi, 1995, p. 101.
 - să achite vânzătorului sumele pe care acesta din urmă le-a plătit
pentru sarcinile şi datoriile succesiunii (art. 1750).
Vânzarea moştenirii nu stinge însă obligaţia vânzătorul de a răspunde
pentru datoriile succesiunii faţă de creditorii acesteia (art. 1751).
Cu titlu de noutate, art. 1752 Cod civil prevede că, în privinţa bunurilor de
familie, care nu au o valoare semnificativă din punct de vedere patrimonial, însă
prezintă o valoare afectivă pentru vânzător, operează prezumţia că acestea nu
sunt cuprinse în obiectul contractului de vânzare a unei moşteniri. În cazul în
care aceste bunuri au o valoare patrimonială însemnată, dacă vânzătorul doreşte
să le păstreze, trebuie să şi le rezerve expres sau să achite preţul lor la momentul
vânzării.
În ceea ce priveşte obligaţia de garanţie, art. 1748 Cod civil prevede că
vânzătorul răspunde numai de calitatea sa de moştenitor nu şi de conţinutul
universalităţii transmise (garanţie de drept). Această garanţie poate fi modificată
prin convenţia părţilor (garanţie convenţională), specificându-se în amănunt
bunurile cuprinse în moştenire, cu consecinţa agravării ei. Totodată, în limitele
permise în materie de evicţiune, părţile pot stipula clauze privind exonerarea de
răspundere (de ex. pentru micşorarea drepturilor succesorale ale vânzătorului
prin apariţia unui alt moştenitor).
În art. 1753 Cod civil se face aplicarea noilor reguli privind efectul
constitutiv de drepturi în materie de carte funciară, prevăzându-se că atunci când
în moştenirea vândută se regăsesc bunuri imobile, dobândirea drepturilor reale
asupra acestora se face numai prin îndeplinirea formalităţile privind înscrierea în
cartea funciară.
Conform art. 1754 Cod civil, regulile instituite în noua reglementare
pentru vânzarea unei moşteniri reprezintă cadrul comun şi vor fi aplicabile,
deopotrivă, şi altor contracte prin care se înstrăinează o moştenire, indiferent
dacă sunt cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Se menţionează însă că, în cazul
actelor de înstrăinare cu titlu gratuit, se vor aplica regulile din materia
contractului de donaţie.

11. Vânzarea de drepturi litigioase.

În art. 1653 Cod civil se reglementează vânzarea de drepturi litigioase.
Conform legii: „Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat
cu privire la existenţa sau întinderea sa” [art. 1653 alin. (3)].
Din analiza textului legal rezultă că, în momentul vânzării dreptului
litigios, trebuie să existe un proces început pe rolul instanţei judecătoreşti şi care
nu este soluţionat printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă. De asemenea,
procesul trebuie să privească existenţa sau întinderea dreptului, adică fondul
acestuia. Astfel, noua reglementare nu mai permite calificarea ca fiind drept
litigios şi a dreptului contestat, fără să fi fost declanşat un proces.
Dreptul litigios poate forma obiectul vânzării indiferent că este un drept
real sau de creanţă, inclusiv dreptul de proprietate intelectuală sau drepturi
succesorale.10 Contractul are un caracter aleatoriu, întrucât există şanse de câştig
sau pierdere a procesului pentru ambele părţi. Deoarece, până la soluţionarea
definitivă procesului, nu se cunoaşte cine este titularul dreptului – vânzătorul sau
cumpărătorul – vânzătorul nu garantează existenţa dreptului transmis căci
aceasta ar echivala cu garantarea câştigării procesului, lucru care nu este posibil.
Deşi vânzarea de drepturi litigioase reprezintă o operaţiune speculativă, ea
este permisă, fiind interzisă numai în cazul incapacităţii prevăzute în art. 1653
Cod civil. Astfel, conform alin. (1) sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin
persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenta instanţei
judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea: judecătorii,
procurorii, grefierii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în
insolvenţă. Contractele încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii sunt lovite de
nulitate absolută. Prin excepţie, chiar şi aceste persoane pot dobândi drepturi
litigioase în următoarele cazuri:
a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor – părţi din dreptul de
proprietate de la comoştenitori sau coproprietari, după caz;
b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care
s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios;
c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui care
stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul litigios.
Pentru a preveni specularea drepturilor litigioase, Codul civil de la 1865 a
reglementat retractul litigios. Noul Cod civil nu mai reglementează retractul
litigios dar nici nu interzice această procedură situaţie în care, alături de alţi
autori11, apreciem că ea poate fi aplicată chiar în absenţa unei reglementări
speciale. Retractul litigios poate fi exercitat numai de către pârât, nu şi de
reclamant.
Pentru exercitarea retractul litigios trebuie întrunite următoarele condiţii:
- să existe un drept litigios, adică un proces început dar nefinalizat
asupra fondului dreptului;
- să existe o vânzare sau o cesiune cu titlu oneros a dreptului aflat
în litigiu;
- retractul litigios să fie exercitat de cel împotriva căruia s-a
promovat acţiunea, adică de pârât.
Ca urmare a invocării retractului litigios pârâtul trebuie să ofere
vânzătorului preţul real al vânzării, dobânda aferentă acestui preţ din ziua
efectuării vânzării, cheltuielile vânzării şi cheltuielile de judecată.
Exercitarea retractului litigios determină desfiinţarea retroactivă a
contractului de vânzare şi stingerea litigiului cu privire la fondul dreptului,
deoarece retractantul, substituindu-se în drepturile cumpărătorului dreptului
litigios, devine reclamant şi pârât în acelaşi proces.

10
Francisc Deak, op.cit., p. 85.
11
Dumitru C. Florescu., Contractele civile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.84.
 CAPITOLUL II

CONTRACTUL DE SCHIMB

1. Definiție și cadrul legal

Cunoscut și sub numele de troc, schimbul datează încă din cele mai vechi
timpuri, fiind practicat în diverse domenii și în zilele noastre.
Codul civil definește contractul de schimb în art. 1763. Conform legii,
schimbul este contractul prin care fiecare dintre părți, denumite copermutanți,
transmite sau, după caz, se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul.
Din definirea dată de legiuitor rezultă că schimbul poate fi precedat, ca și
în cazul vânzării, de un antecontract.
Schimbul este un contract autonom, distinct, căci, spre deosebire de
vânzare, în care predarea unui bun presupune, prin esența contractului, plata
unui preț stabilit în bani, schimbul implică „în mod necesar darea unui lucru
pentru un alt lucru”.12
Prin natura sa contractul de schimb transmite drepturi de proprietate între
copermutanți, putându-se mijloci valabil și alte drepturi reale sau de creanță.
Contractul de schimb este reglementat în Codul civil în art. 1763 – 1765.

2.Caractere juridice
Contractul de schimb prezintă următoarele caractere juridice: este un
contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, în principiu
consensual şi de regulă translativ de proprietate.

2.1.Caracterul sinalagmatic (bilateral), al contractului de schimb

rezultă din faptul că prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între
părţile contractante [(art. 1764 alin. (2)].
Fiind un contract sinalagmatic, i se aplică regulile specifice acestei
categorii de contracte precum: excepţia neexecutării contractului, rezoluţiunea
pentru neexecutarea obligaţiei de către una dintre părţi, riscul contractului.

2.2. Schimbul este un contract cu titlu oneros întrucât fiecare parte

contractantă urmăreşte un interes (folos) patrimonial. În situația când bunurile
sunt inegale ca valoare, pentru restabilirea echilibrului se plătește o sumă de
bani, numită sultă.

12
Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, București, 2014, p. 206.
 2.3. Schimbul este un contract comutativ, deoarece existenţa şi
întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea
contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor şi
incert, care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi.

2.4. De regulă, schimbul este un contract consensual. Acest caracter

este reflectat în dispoziţiile art. 1178 Cod civil: „Contractul se încheie prin
simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate
pentru încheierea sa valabilă”.
Cu titlu de excepţie de la principiul consensualismului menţionăm mai
multe dispoziţii din noul Cod civil. Astfel, potrivit art. 1244 Cod civil, este
cerută ad validitatem forma autentică, în situația schimbului de imobile, caz în
care contractul este solemn.
2.5. De regulă, schimbul este un contract dublu translativ de
proprietate.
În majoritatea cazurilor, proprietatea se transmite de drept între
copermutanți din momentul încheierii contractului, schimbul fiind astfel un
contract uno ictu.
Ca și în materia vânzării, transmiterea imediată a dreptului de prorpietate
presupune îndeplinirea următoarelor condiții: părțile au calitatea de proprietar,
bunurile sunt individual determinate, bunurile schimbate există, nu a fost amânat
transferul dreptului de proprietate.
Reținem că schimbul nu este un contract real, predarea bunului nefiind
legată de momentul încheierii contractului.
În condițiile Codului civil, riscul în contractele sinalagmatice translative
de proprietate revine debitorului obligației de predare, fiind legat de calitatea
deținătorului și nu de calitatea proprietarului.

3. Aplicarea dispozițiilor de la vânzare

Conform art. 1764 alin. (1) Cod civil, dispozițiile privitoare la vânzare
se aplică, în mod corespunzător, și schimbului.
Prin natura sa contractul de schimb transmite drepturi de proprietate
între copermutanți, cu aplicarea regulilor specifice contractului de vânzare.
Sigur că este vorba de acele norme care corespund naturii și efectelor
contractului de schimb.