Teoria alegerii raţionale.

De această teorie s-au legat multe din speranţele savanţilor şi epistemologilor contemporani.
Max Black relatează, de exemplu, că a auzit un om de ştiinţă englez care spunea: ”Să nu uitaţi
că ştiinţa poate face orice pentru voi, de la a vă alege un cal la curse până la a vă alege o
nevastă!” Afirmaţia l-a făcut să-şi amintească faptul că Anglia este paradisul pentru cai şi
infernul pentru femei. 1

Teoria deciziei raţionale.

Apariţia teoriei alegerii raţionale: liberalismul clasic (D. Hume, A. Smith, J. Locke)
Teoria alegerii (sau a deciziei raţionale, sau a utilităţii subiective estimate) a apărut ca o
tentativă de a construi un model matematic pentru a face predicţii despre comportamentul
agenţilor umani. Rădăcinile sale, după cum arată Patrick Suppes, sunt în concepţia « utilitaristă »
după care acţiunea raţională este cea care procură cea mai mare satisfacţie posibilă unui subiect
conştient. Această idee poate fi găsită exprimată cu claritate de către David Hume, John Locke şi
de către filosofii iluminişti, de către senzualiştii francezi, ca şi de către doctrina lui Bentham.
Abordarea lor este destul de apropiată de conceptul de raţionalitate individuală care apare la
economiştii clasici, chiar dacă, pentru ei, el are semnificaţia mai restrânsă a lui « a prefera plusul
lui minus ». Aceştia au fost influenţaţi de faptul că, de obicei, atunci când se vorbeşte despre
« comportament raţional », se face referire la comportamentul presupus de o alegere între cele
mai bune mijloace disponibile pentru realizarea unui scop dat. Aceasta presupune că
raţionalitatea este un concept normativ : el este orientat către ceea ce trebuie să facem pentru a
atinge un scop sau un obiectiv dat. Şi astfel începe istoria a ceea ce a fost numit conceptul de
raţionalitate practică (sau instrumentală), care are importante aplicaţii pozitive (nenormative): el
este utilizat pentru explicarea, pentru predicţia, şi descrierea comportamentului uman.
Pentru economia clasică, supoziţia că o anumită persoană a acţionat sau va acţiona în mod
raţional are, evident, o putere explicativă şi predictivă considerabilă, pentru că implică faptul că
poate fi explicat sau prezis un mare număr de fapte economice posibile foarte complicate despre
comportamentul economic al acesteia în termenii unui număr mic de ipoteze simple privitoare la
scopurile2 sale. Simplitatea şi eficacitatea ei au fost principalele calităţi care i-au atras pe

1. Max Black, op.cit., p.24.

2 John C. Harsanyi, Advances in understanding rational behavior, in Paul K. Moser, Rationality in
Action. Contemporary Approaches, Cambridge University Press, 1990. , p.272.
economişti către această teorie.3 Dar, în ciuda acestor calităţi, modelul prezenta anumite limite
importante. Cea mai importantă era faptul că, întotdeauna trebuia să se aleagă un mijloc dintre
mai multe, fără a avea aceiaşi posibilitate de a alege în ceea ce priveşte scopurile, deoarece teoria
nu avea în vedere decât un singur scop. Atunci, situaţiile destul de frecvente de schimbare a
scopului în timpul acţiunii rămâneau neexplicate. Teoria raţionalităţii raportului dintre mijloace
şi scop era, deci prea îngustă, pentru că ea nu avea posibilitatea de a lua în calcul alegerile dintre
mai multe scopuri şi de a le da o expresie matematică. Aceasta a fost posibil numai la sfârşitul
secolului al XIX-lea, prin introducerea calculului preferinţelor şi al oportunităţilor. Aceasta a fost
o schimbare importantă şi, pentru aceasta, trebuie să insistăm puţin asupra acestui punct.
Situaţiile care scăpau modelului clasic, erau situaţii când alegerile erau făcute pe baza unui
criteriu. De exemplu, imaginaţi-vă că cineva vrea să cumpere automobilul cel mai rapid şi că
această maşină este fabricată de firma A. Deci, el trebuie să aleagă, dintre maşinile existente pe
piaţă pe aceea care îndeplineşte acest criteriu, adică este cea mai rapidă. Dacă spunem, ca în
teoria clasică, că achiziţionarea maşinii A este un mijloc pentru cumpărarea maşinii celei mai
rapide, ceva nu e în ordine, pentru că maşina A este cea mai rapidă, adică ea este scopul mai
curând decât mijlocul alegerii respective. Dar, ea este scopul care este introdus de către criteriul
utilizat. Dacă schimbăm criteriul, de exemplu, dacă vrem să cumpărăm cea mai ieftină maşină,
atunci se poate schimba şi scopul ales dacă maşina A nu este cea mai ieftină, deoarece, în acest
caz, alegerea maşinii A nu va însemna alegerea maşinii celei mai ieftine. În acest caz, agentul va
alege maşina care corespunde criteriului.4
De aceea, s-a introdus o definiţie care caracterizează comportamentul raţional ca fiind o
alegere între scopuri alternative pe baza unui ansamblu dat de preferinţe şi un ansamblu dat de
oportunităţi (adică un ansamblu de alternative disponible). Dacă am ales un scop dat, atunci eu
trebuie să renunţ la toate celelalte scopuri alternative. Renunţarea la aceste scopuri alternative
este costul de oportunitate al alegerii acestui scop particular. Acest model ne permite să
explicăm de ce un agent şi-a schimbat obiectivul în timpul acţiunii, chiar dacă preferinţele sale
de bază au rămas neschimbate. Explicaţia constă în faptul că, costurile de oportunitate ale
diverselor obiective posibile s-au schimbat, sau că, cel puţin informaţia de care dispune agentul
despre aceste oportunităţi s-a schimbat. Vom reveni mai târziu la acest subiect.

3 . Dar, această teorie avea presupoziţii care conduceau la o concepţie mecanicistă despre om. Cf.
Harsanyi, op.cit., p.273.
471. Harsanyi spune cu privire la acest model al raţionalităţii, că este foarte important pentru etică.
 Acest model, pe care Harsanyi îl numeşte al raportului dintre preferinţe şi oportunităţi, este
mai larg, incluzând atât modelul raţionalităţii de tip mijloace-scop, cât şi pe cel al raţionalităţii de
tip comportament-care-corespunde-unui-criteriu.
Identificarea raţionalităţii cu adoptarea unui comportament ”maximizator” îşi trage o mare
parte din importanţa ei metodologică din axiomatica utilităţii evaluate propusă în a doua ediţie a
Teoriei jocurilor a lui John von Neumann şi Oskar Morgenstern. Concepţia lor era pur
matematică. Ei demonstrau că, dacă alegerile unui agent sunt făcute după anumite reguli
(”axiome”), este posibil să se deriveze utilităţile (sau oportunităţile) – numere reale care
reprezintă valori personale – astfel încât o alternativă cu consecinţe probabilistice este preferată
alteia dacă şi numai dacă utilitatea ei evaluată este mai mare decât cea a celeilalte alternative.
Utilităţile sunt entităţi pur matematice şi existenţa lor este definită de axiome – exact la fel cum
dreptele pe care le studiem în geometria euclidiană sunt entităţi matematice definite în termeni de
axiome ale acestui sistem. Utilităţile sunt identificate cu « valorile personale » ale decidentului.
Raţionalitatea este definită, în acest caz, ca fiind acordul dintre alegerile decidentului cu datele
sistemului: un decident raţional va fi, deci, cel care va prefera alternativa X alternativei Y de
fiecare dată când utilitatea evaluată a lui X va fi mai mare decât utilitatea evaluată a lui Y.
Această contribuţie majoră a fost ulterior reformulată sau revizuită, cu nuanţe importante, de
către mai mulţi filosofi, matematicieni şi economişti : Marschak, Hernstein şi Milnor, Suppes,
Noiret, Davidson, Winet şi Aumann. Teoria normativă a deciziei derivă, deci, din teoria
economică a jocurilor5. Principiul de bază al acestei teorii este supoziţia că oamenii aleg de o
asemenea manieră încât să maximizeze cât mai mult utilitatea aşteptată - altfel spus, ca să
maximizeze beneficiile şi să minimizeze costurile. Din aceste două motive 6, cred, teoria a fost
foarte favorabil primită de către oamenii de ştiinţă.
În domeniul economic al teoriei alegerii s-a ajuns la două definiţii ale raţionalităţii: una
mai largă, cealaltă mai strictă .
1. Definiţia largă se referă la paradigmă mai curând decât la o anumită teorie. Subiecţii
decidenţi acţionează în mod raţional atunci şi numai atunci când comportamentul poate fi
interpretat ca fiind conform cu paradigma « alegerii raţionale ». Această paradigmă presupune că

5 .Această teorie a fost prezentată de J. von Neumann şi O. Morgenstern, Theory of Games and
Economic Behavior, Princeton U.P., 1947.
6. Pe de o parte, exactitatea matematicii, pe de alta importanţa alegerii: Simone Weil spune că «libertatea
(umană), dacă luăm cuvântul în sensul lui concret, consistă în capacitatea de a alege».
subiecţii decidenţi individuali au o funcţie de utilitate ale cărei argumente sunt definite ca fiind
utilizările alternative ale resurselor cu care sunt înzestraţi subiecţii. Mărimile acestor resurse sunt
interpretate ca fiind constrângătoare asupra alegerilor posibile valabile pentru subiectul decident,
astfel încât comportamentul raţional constă în determinarea ansamblului de resurse
corespunzătoare fiecărei din utilizările posibile ca fiind soluţia unei probleme de maximizare.
2. Definiţie strictă a raţionalităţii (sau definiţia maximizării utilităţii evaluate), enunţată pentru
prima dată de Neumann şi Morgenstern7 depinde de puternice supoziţii de natură psihologică.
Herbert Simon spune, în legătură cu tratamentul afectat de economia neoclasică raţionalităţii,
că are următoarele caracteristici :
1. ea nu spune nimic despre conţinutul scopurilor şi al valorilor;
2. ea postulează o consistenţă globală a comportamentului;
3. ea postulează ”o singură lume” - adică faptul că un comportament este în mod obiectiv
raţional în relaţie cu mediul său.

Dezvoltările matematice ale T.A.R. Probleme în aplicarea acestora.

Teorie deciziei nu este, în esenţă, o descriere sumară a acţiunii concrete. Ea produce reguli
de decizie şi exigenţe pratice a căror raţionalitate ea o poate pune în evidenţă, la fel cum o
aplicaţie tehnologică este în acelaşi timp cheia producerii anumitor obiecte, şi garantul înţelegerii
proprietăţilor şi a normelor de funcţionare a acestora. Oricât de greu de înţeles poate părea acest
fapt, trebuie să admitem faptul că ea construieşte o intuiţie a raţionalului, dând un aspect
sistematic condiţiilor de coerenţă practică care rezultă din deliberările obişnuite.
Modelul standard pentru alegerile individuale este presentat de obicei sub forma unui
sistem de axiome despre entităţi neidentificate care sunt identificate mai târziu ca fiind opţiuni –
care constau în consecinţe probabilistice (”jocuri”) - şi o relaţie neidentificată care va fi
identificată mai târziu ca fiind preferinţă şi care induce o ordine printre alternative. Operaţia de
combinare a alternativelor poate fi conceptualizată ca fiind un « amestec de probabilităţi » ale
alternativelor. Astfel, dacă A şi B sunt alternative, ApB se referă la alternativa A cu
probabilitatea p şi la alternativa B cu probabilitatea (1-p). Pentru că alternativele specifică
consecinţele cu probabilităţi particulare, amestecul (mixture) de probabilităţi de alternative este
sinonim cu un amestec de probabilităţi de consecinţe; adică, dacă alternativa A are consecinţa x
7 Von Neumann, J. şi Morgenstern, O, Theory of Games and Economic Behavior.Princeton,
N.J. Princeton University Press.
cu o probabilitate r şi consecinţa y cu o probabilitate (1-r), în vreme ce acest B are consecinţa z
cu o probabilitate s şi consecinţa w cu probabilitatea (1-s), atunci ApB are consecinţa x cu
probabilitatea rp, consecinţa y cu probabilitatea (1-r)p, consecinţa z cu probabilitatea s(1-p), şi
consecinţa w cu probabilitatea (1-s)(1-p). Rezultatul este faptul că o preferinţă între mai multe
alternative poate fi reprezentată ca fiind o ordonare a utilităţilor lor estimate. În sistemul
neinterpretat, entităţile şi relaţiile pot fi orice fel de entitate sau de relaţie care satisface toate
axiomele.

Axiomele lui Kolmogorov.

Noi le dăm aici numai în forma lor neformalizată :
a. Nu există probabilităţi negative.
b. Probabilitatea de adevăr logic este 1.
c. Probabilitatea ca una dintre două propoziţii exclusive să fie adevărată este echivalentă cu
suma probabilităţilor lor.
d. Probabilitatea conjuncţiei a două propoziţii echivalează cu probabilitatea primeia,
presupunând că în alte momente e valabilă probabilitatea celei de-a doua.
Funcţiile de probabilitate care îndeplinesc condiţiile axiomelor lui Kolmogorov sunt apreciate
ca fiind coerente, toate celalalte ca fiind incoerente. Aceste axiome sunt, deci, foarte importante,
pentru că ele introduc o dimensiune normativă care ne trimite la problema alegerii raţionale a
agenţilor. Cei care nu respectă aceste axiome, sunt vinovaţi de incoerenţă şi, deci, sunt iraţionali.

Teoria bayesiană a maximizării utilităţii evaluate.

Teoria economică clasică avea o altă limită importantă: ea se limitase la studierea

comportamentului uman numai în condiţii de certitudine, adică în condiţii în care decidentul
poate prezice numai rezultatul fiecărei acţiuni pe care o poate face. Situaţiile care comportă
riscul şi incertitudinea erau lăsate pe dinafară, pentru că într-o astfel de situaţie agentul nu se
poate limita la a prezice numai rezultatele acţiunii sale. În cazul riscului, el trebuie să cunoască
cel puţin probabilităţile obiective asociate oricărui rezultat posibil, în vreme ce în cazul
incertitudinii, unele dintre aceste probabilităţi obiective nu vor fi cunoscute de el. Modelul
maximizării utilităţii dădea o caracterizare satisfăcătoare ale comportamentului raţional în
condiţii de certitudine, dar ea eşua în cazul riscului şi al incertitudinii.
Abordarea bayesiană era orientată către căutarea unei soluţii la această problemă. Soluţia
consta într-o dezvoltare a teoriei clasice: ea presupune că dacă comportamentul decidentului
satisface anumite axiome de consistenţă şi de continuitate (un număr mai mare decât cel stabilit
de teoria clasică), atunci comportamentul său va echivala cu maximizarea utilităţii evaluate. În
cazul riscului, această utilitate evaluată poate fi definită în termeni de probabilităţi obiective
relevante (care, prin supoziţie, vor fi văzute ca fiind cunoscute de către decident). În cazul
incertitudinii, această utilitate evaluată trebuie să fie definită în termeni de probabilităţi
subiective ale decidentului însuşi de fiecare dată când probabilităţile obiective relevante nu sunt
cunoscute.
Pentru teoria bayesiană, noţiunea de estimare sau de aşteptare (expectation) este una dintre
cele mai importante. Thomas Bayes, unul dintre ”părinţii” teoriei, o defineşte în felul următor:
”Fiind dat un anumit eveniment, probabilitatea acestui eveniment este raportul dintre valoarea
care trebuie atribuită unei aşteptări care depinde de realizarea acestui eveniment, şi valoarea care
corespunde realizării acestui eveniment. Când mai multe evenimente sunt incompatibile,
probabilitatea ca unul sau altul dintre ele să se realizeze este egală cu suma probabilităţilor de
fiecăruia din ele.”8
Această estimare este subiectivă în sensul următor, expus de către Bruno De Finetti, care
vorbeşte, în 1937, de existenţa a două puncte de vedere divergente despre probabilitate:
”primul, cel mai acceptat, consideră elementele subiective ale noţiunii naive de probabilitate care
intervin în viaţa noastră cotidiană, ca fiind elemente periculoase care trebuie eliminate pentru ca
noţiunea de probabilitate să poată atinge un nivel cu adevăratv ştiinţific; punctul de vedere opus
consideră, dimpotrivă, elementele subiective ca fiind esenţiale, şi estimează că ele nu pot fi
eliminate fără a lipsi noţiunea şi teoria probabilităţilor de orice raţiune de a fi. Diferenţa dintre
cele două puncte de vedere este la fel de clară şi din punct de vedere filosofic: în vreme ce unul
consideră că probabilitatea este un element care face parte din lumea fizică şi există în afara
noastră, pentru celălalt punct de vedere ea nu exprimă decât opinia unui individ, şi nu poate avea
altă semnificaţie decât în funcţie de acesta.”9

8. Citat de Patrick Suppes, La logique du probable, Paris, Flammarion, 1981, p.26-27.

9 . Majoritatea economiştilor acceptă acum ideea caracterului subiectiv al probabilităţii, tocmai pentru că
aceasta permite introducerea anumitor limitări « psihologice » (vezi Herbert Simon), pe care o viziune
Şi mai departe, el dă concluzia următoare:
”Sensul concluziilor este întotdeauna acelaşi: observaţia nu poate confirma sau dezminţi o
opinie, care este şi nu poate fi altceva decât o opinie, deci nici adevărată, nici falsă; observaţia
poate numai să ne dea informaţii care sunt susceptibile să ne influenţeze opinia. Sensul acestei
afirmaţii este foarte precis: ea înseamnă că probabilităţii unui fapt care depinde de aceste
informaţii – şi destul de distinctă de cea a aceluiaşi fapt, dar care nu mai depinde de aceste
informaţii – noi îi putem atribui efectiv o valoare diferită.”10
Teoria bayesiană presupune, în esenţă, introducerea unei axiome suplimentare, principiul
lucrului sigur (sure-thing principle) şi a unei teoreme. Le vom prezenta rapid, pentru că ele au
importanţă deosebită în definirea raţionalităţii agenţilor.
Axioma poate fi enunţată astfel:
Să presupunem că X este un pariu (bet) care va conduce la un premiu x pentru decident dacă
se produce un eveniment specificat, E. Y este un pariu care conduce la un premiu y, dacă el
preferă pe y lui x, dacă se produce evenimentul E. Nu există nici o altă diferenţă între cele două
pariuri. Atunci, decidentul trebuie considere pariul Y cel puţin tot atât de dezirabil ca şi pariul X.
Această axiomă este o axiomă de consistenţă şi, pentru aceasta, ea este foarte importantă
pentru calificarea unui comportament ca fiind raţional sau iraţional. Dacă decidentul face o
alegere respectând această axiomă, atunci comportamentul lui este raţional. Dacă alegerea lui
este făcută prin nerespectarea axiomei, atunci comportamentul lui este iraţional. Ea prezintă
avantajul de a distinge anumite situaţii ca fiind iraţionale, dar care, din punctul de vedere al
teoriei clasice erau raţionale. Harsanyi spune că ea este foarte semnificativă îndeosebi pentru
cazurile de decizie în condiţii de risc.
Teorema lui Bayes este reprezentată de o formulă destul de simplă şi elegantă de calcul al
probabilităţii condiţionale. În primul rând, trebuie să definim probabilitatea condiţională.
Probabilitatea condiţională a unei propoziţii A fiind dată propoziţia B este probabilitatea pe
care o vom atribui lui A dacă vom şti că B este adevărată, adică de a şti « în mod condiţionat »
faptul că A este adevărată.
p(A) : probabilitatea lui A
p(A|B) : probabilitatea condiţională a lui A fiind dat B.

obiectivistă despre probabilitate nu le permite, aceasta vizând mai curând un agent ideal.
10 . Citat de P. Suppes, op.cit., p.46.
 A p( A ⊗B)
Teorema lui Bayes : p( )=
D pB

Cum se aplică această formulă? De exemplu 11, să presupunem cazul unui medic care are o
pacientă în jur de 30 de ani care este bănuită de cancer la sân. După ce a examinat-o, medicul
crede că o femeie cu trecutul ei medical poate avea o probabilitate du cancer de 0,5 – adică 1 din
20 femei.
Fig.1
O diagramă de arbore de probabilităţi pentru exemplul mamografiei.
Pozitivă (0.95x 0.20 = 0.19)
0.20

fără cancer Negativă (0.95x 0.80 = 0.76)

0.80
0.95

0.80
0.05 Pozitivă (0.05x 0.80 = 0.04)
cancer

0.20 Negativă (0.05x 0.20 = 0.01)

Medicul îi recomandă să facă o mamografie, pentru că ştie că pentru femeile din grupul ei,
mamografia va indica cancerul cu o probabilitate de 80%. Pentru femeile care nu au cancer,
mamografia va indica, în mod fals, cancerul într-o proporţie de 20%.
Deci, avem mai multe posibilităţi:
Fără cancer şi mamogramă pozitivă 95 x 0,20 = 19
Fără cancer şi mamogramă negativă 95 x 0,80 = 76
Cancer şi mamografie pozitivă 5 x 0,80 = 4
Cancer şi mamografie negativă 5 x 0,20 = 1
Să presupunem că mamografia este pozitivă. Atunci, femeia va aparţine unuia dintre cele
două grupuri:
Fără cancer şi mamografie pozitivă sau
Cancer şi mamografie pozitivă.

11. Exemplul a fost utilizat pentru prima oară de D.M. Eddy, Probabilistic reasoning in clinical
medicine : Problems and Opportunities. In D.Kahenman, P.Slovic şi A. Tversky (eds.), Judgment under
uncertainty : Heuristics and biases, Cambridge University Press, 1982. p.249-267
 Noi putem combina cele două grupuri, obţinând unul singur, cu 23 membre, dintre care 19
sănătoase şi 4 bolnave. Pentru acest grup, probabilitatea ca pacienta lui să aibe cancer este 4/23
sau, 0,17.
Deci, în formula noastră avem
p(A şi B) = 0,04
p(B) = 0,23 şi
p(A|B) = 0,17
Un alt mijloc de a descrie asemenea situaţii este de a construi un arbore decizional (vezi
fig.1). În acest tip de diagramă, numărul fiecărei ramuri a arborelui este probabilitatea calculată
pentru această ramură, dat fiind faptul că este destul de avansat în raport cu « rădăcina » ramurii
respective. Pentru a calcula probabilitatea de a ajunge la capătul ramurii respective, spre dreapta,
trebuie să se înmulţească toate probabilităţile care sunt întâlnite de-a lungul ramurii. Avantajul
acestui tip de diagramă este că ajută la a gândi toate posibilităţile.
Deci, teoria presupune faptul că decidentul are o funcţie de utilitate bine definită şi că poate
atribui un număr cardinal ca fiind măsura posibilităţii fiecărui scenariu pentru viitor. Apoi, ea
presupune că decidentul este confruntat cu un ansamblu bine definit de alternative de alegeri.
Aceste preferinţe nu au nevoie să fie alese în acelaşi timp, dar ele pot presupune secvenţe de
alegeri sau strategii în care fiecare sub-alegere va fi făcută numai la un moment dat utilizând
informaţia valabilă la acel moment dat. Mai mult, ea presupune că decidentul poate atribui o
probabilitate asociată distribuţiei consistentă pentru toate mulţimile viitoare de evenimente. În
fine, ea asumă că decidentul va (sau va putea) alege alternativa, sau strategia, care va maximiza
valoarea evaluată, în termenii funcţiei sale de utilitate, a unui ansamblu de evenimente ce decurg
dintr-o strategie. Fiecărei strategii îi este asociată o probabilitate de distribuţie a viitoarelor
scenarii, care poate fi utilizată pentru măsurarea utilităţilor acestor scenarii.
Deci, noi avem posibilitatea de a defini bayesianismul în modul următor 12: el constă în a
crede că probabilitatea poate fi interpretată subiectiv ca grad de credinţă raţională, şi ca mod
raţional de a amenda o structură de credinţă pentru a ţine cont de elementele de informaţie noi,
fiind descrisă de formula probabilităţilor condiţionale. Ea dă punctului de vedere bayesian o altă
caracterizare, pe care o consideră la fel de bună ca prima, în trei puncte :
1. decizia raţională şi preferinţa raţională rezultă din estimarea utilităţii subiective;

12 Rational Decision and Causality, Cambridge, 1982, p.4.

probabilităţile subiective şi reprezentările numerice ale utilităţilor subiective sunt entităţi
teoretice care susţin şi explică alegerile şi preferinţele care, în schimb, dau acestor entităţi o
interpretare empirică parţială;
2. învăţarea (prin care trebuie să se înţeleagă asimilarea noilor elemente de informaţie) are loc
conform cu formula probabilităţilor condiţionale.

Teoria lui Savage.

După autorii deja menţionaţi, Leonard Savage 13 este cel care aduce completări importante
teoriei deciziei. Însuşindu-şi ideea deja prezentă la Ramsay, a unei determinări simultane a
probabilităţii subiective şi a gradelor de satisfacţie, el a vrut să descrie totodată alegerile raţionale
în condiţii de incertitudine şi atribuirea raţională a probabilităţilor personale diverselor « stări ale
lumii » posibile.
Probabilitatea subiectivă este concepută ca fiind un grad în procesul raţional prin care se
adaugă credinţă propoziţiilor care descriu diferitele stări posibile ale lumii. Din această cauză s-a
afirmat că teoria lui Savage realizează o sinteză a cercetărilor lui Bruno de Finetti despre
concepţia subiectivistă a probabilităţilor cu teoria jocurilor dezvoltată de von Neumann şi
Morgenstern.
Pentru Savage, teoria probabilităţii subiective este o teorie a credinţei raţionale, de unde se
deduce un ”cod de coerenţă” pentru decident. Finalitatea calculului probabilităţilor este de a
permite unei persoane de a se asigura de compatibilitatea dintre diversele ei credinţe despre
lume. Pentru aceasta, Savage spune că nu poate exista aici ”vreo utilizare a calculului
probabilităţilor în decizii în condiţii de incertitudine, dacă nu se inventariază toate posibilităţile
cu putinţă şi dacă nu li se asociază o probabilitate a priori care exprimă gradul de credinţă iniţial
în eventualitatea unei asemenea stări de lucruri” 14. Ideea lui Savage este, într-un fel,
revoluţionară, pentru că ea înlocuieşte o concepţie destul de înrădăcinată în spiritul cercetătorilor,
aceea că noi ne formăm numai credinţe certe15, deci că pentru noi, o credinţă poate avea numai
două posibilităţi: adevărată, sau, în limbajul matematic al probabilităţilor, 1, sau falsă, adică 0.
În condiţii de incertitudine, adică atunci când nu se ştie exact dacă ”stările lumii” cu care ne

13 . în lucrarea lui The Foundations of Statistics, NY, Wiley, 1972.

14 . Savage, op.cit., citat după Emm. Picavet, op.cit., p.191.
15 .Ideea certitudinii ca trăsătură care defineşte credinţa poate fi depistată, între alţii, la Descartes.
confruntăm sunt absolut certe, este evident că această viziune devine inacceptabilă, şi că agentul
trebuie să opereze cu probabilităţi pentru fiecare din credinţele sale. De aceea, consistenţa
internă a sistemului de credinţe este singura posibilitate de a asigura funcţionalitatea deciziei
noastre într-un asemenea mediu.
Savage dă un exemplu16 , care ne poate ajuta să-i înţelegem ideile :
« Soţia ta tocmai a spart cinci ouă într-o farfurie, când tu ajungi acasă de la serviciu şi te oferi să
faci tu omleta. Un al şaselea ou care, din motive pe care nu le cunoşti nu a fost spart, trebuie fie
să-l foloseşti pentru omletă - dacă este bun-, fie să-l arunci la gunoi - dacă este stricat.. Tu trebuie
să te decizi pentru una din aceste două alternative. Probabil nu este o simplificare prea mare să
spunem că tu trebuie să te decizi între numai trei acţiuni, adică între a sparge oul în farfuria în
care sunt deja celalalte cinci, a-l sparge într-o altă farfurie, pentru a-l controla, sau de a-l arunca
fără nici un control. În funcţie de starea oului, fiecare din cele trei acţiuni va avea anumite
consecinţe în ceea ce te priveşte. »
Savage construieşte un tabel pentru a reprezenta matricea decizională implicată aici (vezi
fig.2). Dacă o privim mai îndeaproape, putem vedea că, pe prima coloană, avem acţiunile
disponible pentru agent, că pe a doua coloană avem rezultatele dacă al şaselea ou este bun şi, în
fine, că pe a treia coloană avem rezultatele fiecărei acţiuni disponible dacă al şaselea ou este
stricat. Deci, această matrice este compusă dintr-un ansamblu de acţiuni disponibile, dintr-un
ansamblu de stări posibile ale lumii (ou bun sau stricat) şi, în fine, dintr-un ansamblu de
rezultate. Numărul de rezultate este produsul dintre numărul de acţiuni şi numărul de stări
posibile ale lumii.
Problema alegerii raţionale este, în acest caz de a descoperi care din aceste şase rezultate
este cel mai preferabil. Pentru aceasta, preferinţele agentului faţă de aceste rezultate posibile ale
acţiunilor disponibile trebuie să fie calculate. Dezirabilitatea unui rezultat este foarte importantă,
pentru că ea determină utilitatea personală a fiecărui rezultat pentru agentul în cauză. O scală
ordinală a rezultatelor posibile este o ordonare a acestor rezultate în ordinea preferinţei. O astfel
de ordonare nu indică măsura sau gradul în care un decident preferă un rezultat în raport cu un
altul.
Fig.2

16 .The Foundations of Statistics, New York, Dover, 1972, p.13-14.

 Matrice decizională, după Savage.

Acţiune Stare
(Ou) Bun (Ou) Stricat
Să-l spargi în O omletă cu şase Nici o omletă şi cinci
farfuria în care sunt şi ouă ouă bune compromise.
celelalte cinci ouă
Să-l spargi într-o altă O omletă cu şase O omletă cu cinci ouă şi
farfurie ouă şi încă o încă o farfurie de spălat
farfurie de spălat.
Să-l arunci la gunoi O omletă cu cinci O omletă cu cinci ouă
ouă şi un ou bun
aruncat la gunoi

Când agentul este sigur de rezultatele acţiunii sale prin raport cu stările posibile ale lumii, atunci
o ordonare ordinală este adecvată. Fiind dată certitudinea, decidentul nu are nevoie să invoce
ordonarea obişnuită a rezultatelor bazată pe preferinţele sale personale; el trebuie numai să
aleagă acţiunea care are cea mai mare utilitate în clasamentul său. Dar, problemele apar atunci
când decidentul nu are o astfel de certitudine despre rezultate.

Problema deciziei în condiţii de incertitudine şi de risc.

Pot exista două situaţii, în care decidenţii sunt lipsiţi de certitudine cu privire la rezultate:
situaţiile de risc, când el deţine o informaţie completă despre acţiunile sale disponibile, despre
rezultatele sale şi despre stările relevante ale lumii, dar poate atribui mai mult de o singură
probabilitate definită fiecărui rezultat posibil al acţiunilor sale disponibile. De aceea, Ramsey şi
Savage cred că probabilităţile relevante sunt subiective pentru că ele sunt determinate de
credinţele decidentului despre stările posibile ale lumii. În situaţiile de incertitudine, agentul este
lipsit de informaţia privitoare la stările relevante ale lumii şi, de aceea, el nu poate nici măcar să
atribuie probabilităţi definite pentru rezultatele posibile ale acţiunilor sale disponibile.
Teoreticienii bayesieni presupun că toate deciziile sunt de tipul deciziei în situaţii de risc, chiar
dacă este vorba, evident, de o situaţie de incertitudine, pentru că ei presupun că decidentul are
întotdeauna posibilitatea de a produce credinţe despre stările posibile ale lumii şi că, pe această
bază, se pot calcula probabilităţile subiective corespunzătoare.
Nu există un acord asupra raportului dintre risc şi incertitudine. De exemplu, Machina şi
Rotchild, în articolul lor despre risc17, pleacă de la viziunea curentă, după care diferenţa dintre
risc şi incertitudine rezidă în prezenţa sau absenţa unor probabilităţi numerice asociate
ocurenţelor posibile cu care se confruntă decidenţii. În acelaşi dicţionar, în articolul despre
Incertitudine, autorul, Hammond evocă ipoteza unei incertitudini ”pure” în situaţiile în care
inegalitatea informaţiei de care dispun diverşi agenţi o face ireductibilă la organizarea unor pieţe
contingente. Problema este dacă incertitudinea poate fi redusă la risc şi atunci ne putem întreba la
ce bun distincţia dintre ele, sau dacă nu, atunci pentru care motive trebuie să o menţinem şi să o
mai distingem de risc ?
F. H. Knight este răspunzător, în mare parte, de această distincţie 18. Acesta face o analiză
teoretică a diferitelor componente ale incertitudinii care ajunge la o clasificare a incertului nu în
două, ci în trei categorii fondate pe modul în care este măsurat riscul (probabilităţi a priori,
probabilităţi statistice, estimări). Knight propune utilizarea termenului de « risc » pentru a
desemna orice formă de incertitudine măsurabilă şi-l rezervă pe cel de incertitudine exclusiv
cazurilor în care această incertitudine nu este măsurabilă. Acest criteriu de demarcare nu este
limitat numai la măsurarea probabilităţilor. El desemnează, în general, comensurabilitatea
evenimentului singular care reprezintă incertitudinea pentru decident.
Cu alte cuvinte, se va spune că dacă un eveniment singular poate fi reperat cu ajutorul unei
relaţii de apartenenţă la un ansamblu non-vid ce conţine alte evenimente singulare, sau cel puţin
clase de alte elemente singulare, incertitudinea relativă la ocurenţa lui este comensurabilă şi nu
este vorba de un risc. Dacă nu este cazul, aceasta înseamnă că ocurenţa acestui eveniment, pentru
că este unică, nu este comensurabilă şi nu este vorba de o incertitudine.
Incertitudinea reprezintă, pentru Knight, un caz-limită de risc. În capitolul VII al cărţii sale,
el prezintă incertitudinea ca fiind un fel de continuum. La unul din capete se află cazul în care
evenimentul aparţine unui ansamblu ale cărui elemente sunt cunoscute cu precizie ; la celălalt
capăt, cazul în care evenimentul este unic şi nu se ştie nimic despre eventuala lui apartenenţă la
un ansamblu. Deci, incertitudinea, în sensul tare al termenului priveşte numai această extremitate
a continuumului.
17 . New Palgrave Dictionary.
18 . în Risk, Uncertainty and Profit, New York, A.M. Kelley, 1921.
 Toată această discuţie asupra incertitudinii pune în evidenţă legătura foarte strânsă care
există între incertitudinea decizională şi ignoranţa subiectului decident. Această legătură ne
permite să transferăm problema raţionalităţii deciziei în condiţii de incertitudine pe problema
ignoranţei raţionale a agentului.

Modelele „raţionalităţii limitate”: H. Smith, O. Becker

Ignoranţa raţională şi incertitudinea decizională.

Sylvain Bromberger a încercat să determine o definiţie pentru ignoranţa raţională. Pentru

19

aceasta, autorul introduce câteva definiţii preliminare:

1. Ignoranţa este relaţia dintre o persoană P şi un ansamblu de chestiuni Q, când P nu ştie
răspunsul corect pentru fiecare din membrii lui Q şi nu există viziuni tari despre răspunsul
corect pe care fiecare dintre ele trebuie să-l primească.
2. Ignoranţa unei persoane P la un moment dat t este un ansamblu de chestiuni care este
maximal Qt , în raport cu care P este în relaţie de ignoranţă în moment t.
3. O persoană este mai puţin ignorantă în momentul t2 decât în momentul t1, dacă şi numai dacă
Q2<Q1, adică dacă şi numai dacă există cel puţin o chestiune care este membrul lui Q 1 fără să fie
membrul lui Q2 , dar nu şi viceversa.
O scădere a ignoranţei lui P între t 1 şi t2 poate fi produsul unei întâmplări norocoase sau
rezultatul unei acţiuni deliberate. Acţiunea deliberată necesită două etape : selecţionarea unei
chestiuni din Qt, şi apoi, activarea procedurilor pentru a găsi răspunsul la această chestiune.
4. Prima etapă a unei scăderi a ignoranţei este raţională dacă şi numai dacă ea consistă în
selecţionarea unei chestiuni pe o cale raţională, adică cu scopul de a maximiza câştigurile şi de a
minimiza pierderile.
5. O persoană P este rational ignoramus20 în momentul t dacă şi numai dacă în momentul t, P are
şi foloseşte o politică raţională de selecţionare a chestiunii următoare care trebuie eliminată din
ignoranţa lui P.21
Bromberger dă ignorantului raţional următoarea definiţie :

19 . On What We Know We Don’t Know. Explanation, Theory, Linguistics, and How Questions Shape
Them, Chicago, The University of Chicago Press, 1997.
20 . Expresia este cea utilizată de autor.
21 . op.cit., p.129. . Într-o notă de subsol, autorul spune că ”a cunoaşte” este prea tare, că mai adecvat ar
fi ”a crede” sau ”a crede pe baze justificate”, vezi p. 151.
 O persoană P este un ignorant raţional în momentul t prin raport cu un ansamblu finit de
chestiuni Q dacă şi numai dacă, în momentul t, Q este un sub-ansamblu accesibil al ignoranţei
lui P, şi P are o strategie raţională de selecţionare a chestiunii următoare din Q care trebuie
eliminată din ignoranţa lui P.
Această viziune despre ignoranţa raţională are câteva supoziţii pe care trebuie să le
prezentăm :
a. ignorantul raţional trebuie să fie capabil să-şi reprezinte chestiunile, adică să fie capabil să
formuleze şi să înţeleagă enunţurile interogative dintr-un anumit limbaj sau ceea ce autorul
numeşte “condiţiile de reprezentare”. Dacă agentul nu este capabil să-şi reprezinte întrebarea, să
o formuleze, este puţin probabil că va fi capabil să-i găsească în mod raţional răspunsul.
b. el trebuie să fie capabil să cunoască22 faptul că anumite chestiuni reprezintă itemi originari de
ignoranţă, adică faptul că trebuie să ştie sau să aibă motive temeinice să creadă că trebuie să
cunoască răspunsul acestor chestiuni, sau ceea ce autorul numeşte “condiţiile adecvării”. Dacă
agentul nu este capabil să-şi reprezinte faptul că este vorba despre o ignoranţă din partea lui, este
improbabil că el va căuta un răspuns. Dacă el nu crede că este vorba de o chestiune la care el nu
poate răspunde pentru că nu ştie răspunsul, atunci el nu are nici un motiv să-l caute, fie pentru că
crede că-l are deja, fie pentru că crede că este vorba de o chestiune fără răspuns.
c. ignorantul raţional trebuie să cunoască despre anumite chestiuni din Q faptul că el nu le poate
cunoaşte răspunsurile sau ceea ce autorul numeşte “condiţiile de conştienţă” (awareness).
Agentul trebuie să ştie că există chestiuni pentru care el nu are raţiuni suficiente să accepte vreun
răspuns, oricare ar fi acesta23.
d. odată ce sub-ansamblul de chestiuni accesibile poate avea o mărime impresionantă,
ignorantul raţional nu poate încerca să răspundă la toate acestea şi el trebuie să aleagă. Dacă
alegerile sale trebuie să fie raţionale, atunci el trebuie să caute să maximizeze valorile şi să
minimizeze costurile sau ceea ce autorul numeşte “condiţiile de valoare”.24

22
23 . op.cit., p.152.
24 . Bromberger clasifică valorile în 4 categorii : (i) valoare peirceană : valoarea unei chestiuni date de
valoarea intelectuală evaluată a răspunsului său ; (ii) valoarea jamesiană : valoarea pe care chestiunea o
primeşte de la beneficiile materiale estimate pentru răspunsul ei ; (iii) valoarea collingwoodiană :
valoarea pe care chestiunea o primeşte de la estimarea că răspunsul ei va produce noi chestiuni cu valori
estimate ; (iv) valoarea macheiană : valoarea pe care o primeşte chestiunea de la estimarea că răspunsul
va implica alte răspunsuri la alte chestiuni cu valori estimate.
 Toate aceste valori sunt relativizate la preferinţele şi la cunoaşterea fundamentală a
ignorantului raţional în momentul în care el trebuie să-şi facă alegerile.
Ceea ce este important în acest model este faptul că ceea ce defineşte ignorantul ca fiind
raţional este modul în care el se raportează la propria ignoranţă, adică la chestiunile la care nu
ştie să răspundă : el trebuie să aleagă chestiunile care reprezintă, pentru el, conţinutul ignoranţei
sale. Astfel, în ultimă instanţă, ceea ce face dintr-un ignorant o fiinţă raţională este modul în care
îşi alege conţinutul de ignoranţă. Dacă încercăm să gândim modelul lui Bromberger în cadrul
alegerii în condiţii de incertitudine, avem situaţia următoare : agentul trebuie să ia o decizie, de
exemplu dacă el trebuie sau nu să-şi ia umbrela la plecarea de-acasă. El nu ştie, în acest moment
destule lucruri : el nu ştie rezultatul unui meci de fotbal, numele ultimului alpinist care a încercat
să escaladeze Everestul, care va fi timpul probabil pentru orele următoare etc. ; dintre toate
aceste lucruri, ultimul pare să aibă importanţă, acum, pentru lui ; este o întrebare la care el poate
da un răspuns ? dacă da, atunci ce cale trebuie el să aleagă pentru ca să ajungă la răspunsul cel
mai valoros şi cel mai puţin costisitor pentru el ? Aici, el trebuie să utilizeze teoria deciziei
pentru a decide în mod raţional care este modalitatea cea mai raţională pentru el ca să elimine
ignoranţa privind datele necesare unui alt proces raţional de decizie. Situaţie care pare a fi
paradoxală, să utilizezi teoria deciziei pentru a solutiona dificultăţile pe care le întâlneşte teorie
însăşi în aplicarea ei. Dar, se poate răspunde că, chiar dacă pare să fie paradoxală, situaţia nu
este astfel, odată ce nimic nu interzice tratarea celor două aplicări ale teoriei ca având un scop
diferit (una vizează o decizie referitoare la umbrelă, cealaltă se referă la timpul probabil pentru
orele următoare) şi utilizează mijloace diferite (prima utilizează un alt proces de decizie ca fiind
un mijloc de reducere a incertitudinii care-i blochează decizia : dacă pronosticul meteo pentru
orele următoare are o probabilitate rezonabilă, atunci eu pot depăşi incertitudinea iniţială şi pot
lua o decizie cu un anumit risc). Deci, modelul lui Bromberg ne permite să reducem
incertitudinea iniţială la risc.

Supoziţiile teoretice ale teoriei alegerii raţionale. Structura alegerilor

Structura şi nivelele teoriei deciziei.
 Nu există un acord în ceeea ce priveşte conţinutul şi scopurile teoriei actuale a deciziei
raţionale. Harsanyi, de exemplu, propune o definiţie a unei teorii generale a comportamentului
raţional , care cuprinde elementele următoare :
25

(1) o teorie de utilităţii, care este teoria comportamentului raţional individual în condiţii de
certitudine, de risc, şi de incertitudine. Rezultatul principal al acesteia este faptul că,
comportamentul raţional este definit ca fiind maximizarea utilităţii evaluate.
(2) Teoria jocurilor, care este teoria comportamentului raţional pentru doi sau mai mulţi
indivizi raţionali care interacţionează, fiecare fiind determinat să-şi maximizeze propriile
interese, fie că sunt sau nu egoiste, în acord cu propria funcţie de utilitate.
(3) O etică, care este teoria judecăţilor raţionale cu valoare morală, adică judecăţile raţionale de
preferinţă bazate pe criterii imparţiale şi impersonale. Judecăţile morale raţionale presupun
maximizarea nivelului utilităţii medii a tuturor indivizilor care compun societatea.
Se poate vedea acum că ceea ce este numit teoria deciziei raţionale este ceva destul de
complex. Această complexitate este sporită de faptul că, în cursul istoriei sale, teoria şi-a
schimbat ea însăşi scopurile, astfel încât au apărut mai multe dezvoltări alternative, în funcţie de
scopul urmărit de teorie . Astfel, avem trei abordări distincte, în cadrul aceleiaşi teorii :
1. O abordare descriptivă, care caută să descrie într-un mod mai exact maniera în care agenţii reali
îşi iau deciziile. Acest tip de abordare se confruntă cu necesitatea de a dezvolta o teorie despre
eroare pentru a acomoda datele empirice cu teoria deciziei;
2. O abordare normativă, care caută să construiască modele mai complicate ale deciziei, îndeosebi
pentru a justifica schimbările din timpul procesului de decizie (schimbarea de informaţie, de
preferinţă, de mijloc etc.)
3. O abordare prescriptivă, care vrea să dezvolte tehnici eficace pentru învăţarea unor maniere
decizionale ale teoriei îndeosebi pentru cei care este foarte important să ia decizii rapide şi
corecte, de exemplu, medicii. Interesul acesteia este de a găsi inconsistenţele cele mai frecvente
din judecata obişnuită a agenţilor şi de a-i învăţa maniera în care pot fi evitate asemenea
inconsistenţe. Această abordare este cea mai recentă şi destul de importantă pentru că raţiunea ei
de a fi este tocmai diferenţa dintre ceea ce indică teoria şi ceea ce face efectiv agentul. 26

25. op.cit., p.278.

26 . După D.E. Bell, H. Raiffa şi A. Tversky, Interactions in decision making, p. 24, în D.E. Bell, H.
Raiffa şi A. Tversky (eds.), Decision Making. Descriptive, Normative, and Prescriptive Interactions,
Cambridge, Cambridge University Press, 1988.
 În concluzie, putem menţiona câteva trăsături importante ale naraţiunii bayesiene27 :
1.Situaţia de alegere este cea a unei alegeri solitare şi orientate către sine însăşi. Bayesianul este
un fel de Robinson Crusoe care decide întotdeauna pe baza propriilor sale preferinţe şi judecăţi
de probabilitate. Dar, în contextul social, reacţiile şi dorinţele celorlaţi au o influenţă importantă
asupra alegerilor. Ele pot fi acceptate în model numai dacă au influenţat deja preferinţele
decidentului.
2. Naraţiunea bayesiană este mai curând statică decât dinamică. Ea examinează decidentul într-
un singur episod de decizie fără să presupună nici să excludă preocuparea pentru o corectare
anterioară sau viitoare: nimic nu este spus despre caracterul recomandabil de a se conforma
deciziilor precedente sau de a invoca maxime generale. Acestea pot apărea ca fiind motive
imediate pentru acţiune. Sfatul bayesian dat unui jucător de şah priveşte numai mutarea
următoare.
3. Trebuie să mai notăm că naraţiunea nu lasă vreun loc pentru critica sau «rectificarea»
modelului dat de preferinţe, nici în cazul unor alegeri în condiţii de risc, în afara unei insistenţe
pe compatibilitatea asociată valorilor atribuite. Singura constrângere pentru parametrii utilităţii şi
probabilităţii este consistenţa globală.
4. Ceea ce califică o anumită alegere ca fiind corespunzătoare cu parametrii raţionali este, de
aceea, înfăţişat ca fiind un fel de armonie logică sau cvasi-logică între toţi parametrii.
Aceasta explică tendinţa avocaţilor bayesianismului de a vorbi de o «logică a alegerii »,
pentru un anumit tip de coerenţă formală fără raport cu conţinutul dorinţelor şi al aşteptărilor
care determină parametrii alegerii. Pentru bayesian, deci, raţionalitatea înseamnă, în esenţă,
consistenţă.
Într-un mod mai intuitiv, care este modelul alegerii propus de teoria bayesiană a deciziei?
Iată-l, într-o descriere a lui James G. March şi Herbert A. Simon:
1. Omul raţional al teoriei statistice a deciziei are înaintea lui un ansamblu de alternative plecând
de la care el îşi va a alege acţiunea. Acest ansamblu este pur şi simplu dat; teoria nu ne spune
cum este el obţinut.
2. Fiecărei alternative îi este asociat un ansamblu de consecinţe – evenimentele care se vor
produce dacă o astfel de alternativă este aleasă.

27 . cf. M. Black, op.cit, p.26.

3. Decidentul are o ”ordonare a preferinţelor” care ierarhizează toate ansamblurile de consecinţe
de la cel mai preferat până la cel mai puţin preferat.
4. Decidentul va alege tot o alternativă optimală, adică una căreia nici o alta nu-i este preferată.
Când o situaţie presupune un risc, se introduce notiunea de utilitate subiectivă evaluată care este
măsurată de dezirabilitatea decidentului faţă de consecinţele incerte, înmulţită cu încrederea lui
faţă de producerea fiecăreia.

Situaţia este exprimată foarte bine de Isaac Levi 28 : ”un decident care ocupă o poziţie
ideală…trebuie să facă în mod raţional o opţiune care este cea mai preferabilă pentru el.”29

Dar există o imprecizie importantă în lucrările teoreticienilor bayesieni între aspectul

descriptiv şi cel normativ al teoriei; ei par să sugereze că, în calculul preferinţei este vorba mai
curând de ceva strict descriptiv.30 Cum se explică această ambiguitate ? Max Black crede că, la
început, creatorii teoriei bayesiene a deciziei au avut un scop dublu:
1.să producă o abordare matematică (adică abstractă şi idealizată)
2.să explice modul în care fac oamenii alegeri (teoria trebuie să fie, pentru aceasta, empiric
verificabilă sau falsificabilă).
Apoi s-a remarcat o puternică evidenţă, faptul că decidenţii nu se comportă ca buni
bayesieni. Teoreticienii bayesieni au căutat să evite acest lucru susţinând că teoria nu prescrie
modul în care decid realmente subiecţii, ci cum ar trebui ei să decidă. Acum, dat fiind faptul că
”este” nu poate implica niciodată pe ”trebuie” (ought)31, o astfel de tranziţie deconcertează puţin.
În plus, dacă agenţii sunt fiinţe libere, adică fiinţe care pot alege după voia lor, fără nici o
constrângere, cum se explică faptul că ei trebuie să se conformeze preceptelor bayesiene, adică
cum poate acţiona teoria asupra lor într-o manieră constrângătoare? Răspunsul dat de bayesieni
la această chestiune, este la următorul: ”Dacă tu nu urmezi preceptele bayesiene,
comportamentul tău va fi incoerent, adică va fi iraţional.” Deci, teoria se pretinde o descriere
exactă, fidelă a comportamentului raţional. Se poate crede că această descriere nu are nici o forţă

28 Gambling with Truth, New York, Knopp, p.45.

29 . Max Black comentează această afirmaţie spunând că ea pare să fie o tautologie, pentru că ea este
într-adevăr o tautologie (op.cit., p. 21)
30 . După Emmanuel Picavet, Choix rationnel et vie publique, Paris, PUF, 1996, p. 162, această
ambiguitate este permisă de axiomatica deciziei însăşi şi că, în sine, teoria nu este nici normativă, nici
descriptivă, ci numai ”un cadru de analiză” sau un «”formalism” ce se pretează la o interpretare
descriptivă ca şi bine la o interpretare normativă. » Această teză este susţinută şi de P.Pavesi şi Peter
Fishburn .
31 . Acest fapt este recunoscut şi reiterat de Herbert Simon într-unul din articolele sale.
constrângătoare asupra subiecţilor, dar ea permite judecarea comportamentului lor ca fiind
raţional, dacă corespunde modelului sau ca iraţional, dacă nu corespunde. Dar, se întreabă Black,
ce înseamnă asta? Este un fel de diagnostic medical? Care este riscul cu care se confruntă
decidentul care nu respectă modelul? Situaţia nu este comparabilă cu cea a bolnavului care nu
respectă medicaţia prescrisă de medic şi care ştie care sunt consecinţele, pentru că noi nu ştim
care sunt consecinţele irationalităţii. Răspunsul ar putea fi următorul: ”Tu trebuie să alegi în mod
raţional, altfel eşti inconsistent.”
Picavet, care se opreşte şi el la această idee a unui fel de imperativ natural al principiilor
teoriei deciziei asupra subiecţilor umani, crede că este vorba, în bună parte, ”despre o confuzie
între necesitatea logico-matematică a acestor principii şi necesitatea naturală.” Postulatul este
”natural”, ”convingător” sau ”necesar” numai în raport cu ansamblul fundamentelor conceptuale
(sau mai corect, ontologice) ale acestei teorii. Când se aplică exigenţe teoretice de raţionalitate în
medium-ul unei teorie, trebuie să se accepte de la început faptul că aceste exigenţe nu au (în cel
mai bun caz) decât o evidenţă relativă la ansamblul teoriei propuse: ”În sine, un postulat nu este
niciodată « natural ». »Evidenţa » ţine mai curând de ceea ce este perceput în mod personal, şi
în cazuri particulare (relative la circumstanţe concrete), ca fiind ceea ce trebuie făcut altfel
existând pericolul de a se comporta într-o manieră contrară raţiunii.” 32

Teoria « revizionistă » a lui Richard Jeffrey.

Jeffrey a încercat să răspundă la această obiecţie care vede în teoria bayesiană mariajul
33

imposibil dintre o abstracţie puternic normativă şi un empirism foarte mărginit. Astfel, el

defineşte două variante de « probabilism »:
• bayesianismul rationalist care este un fel de bayesianism îngust, după care există o distribuţie
probabilistă (logică sau a priori) care va defini o stare de spirit (state of mind) a unei inteligenţe
perfecte, inocentă în raport cu întreaga experienţă. Adepţii aceastei poziţii sunt Bayes, Laplace,
W .E. Johnson, Keynes, H. Jeffreys şi R. Carnap. Atribuirea unei probabilităţi pentru o credinţă
este văzută de ei ca fiind compusă din două elemente. Primul este reprezentat de un proces pur
raţional, care constă în atribuirea iniţială a unei probabilităţi M care caracterizează starea de
32.Emm. Picavet, op.cit., p.228.
33 . Radical Probabilism (Prospects for a User’s Manual), Philosophical Issues, 2, 1992,p.193-204.
33
spirit a unei inteligenţe laplaceene nou-născută. Cealaltă parte este un element pur empiric, un
raport comprehensiv D al întregii experienţe la un moment dat. Pe ansamblu, cele două
determină probabilităţile de judecăţi experimentate de inteligenţa laplaceană, obţinute prin
condiţionarea 34
”ignoranţei iniţiale” M de către protocolul D. Probabilitatea judecăţii H va fi
M(H|D) pentru orice subiect a cărui bază de date de experienţă este D.
• probabilismul radical care respinge atât mitul empirist al propoziţiei D ca fiind constituită din
date senzoriale imediate cât şi mitul raţionalist al ignoranţei iniţiale M. Probabilităţile n-au
nevoie de sprijinul unor certitudini (adică medierea condiţionării): putem avea probabilităţi oricât
de înapoi putem regresa, regresia la infinit fiind blocată de accesibilitatea limitată la trăsăturile
stării probabilistice actuale a subiectului.
Această renunţare la cele două supoziţii bazale ale bayesianismului a provocat respingerea
teoriei ca fiind necritică, pentru că ea nu impune agentului justificarea factorilor bayesieni ca
fiind consideraţi convingători (cogent)35. Caracterul convingător se poate exprima el însuşi în
orientarea (commitment) către o anumită acţiune care va fi respinsă dacă probabilitatea credinţei
se va modifica foarte mult. Ceea ce vrea Jeffrey să introducă astfel în teoria deciziei este faptul
empiric că majoritatea experţilor, când trebuie să ia o decizie iau în considerare experienţa lor
anterioară care se prezintă în mod solidar cu factorii care le-au determinat deciziile în acel
moment, astfel încât nu se poate face o separare între aceasta şi aceştia. Toţi aceşti factori se
prezintă într-o anumită ordine care este determinată de experienţă şi care determină calculul
probabilităţilor anvizajate pentru fiecare dintre ei. Astfel, pot exista factori neobişnuiţi care i s-au
impus în mod personal (personally cogent), în propria lui experienţă, ceea ce transformă procesul
de decizie într-o ”artă a judecăţii care depăşeşte eficienţa onestă”36. Formal, justificarea factorilor
bayésieni care se impun expertului ca fiind constrângători (cogent) într-o manieră intrinsecă, dar
nu şi colegilor acestuia, este o problemă, crede Jeffrey, de certificare, care este atestată de
diploma de studii şi de prestigiul expertului printre cunoscători. Material, metodele de justificare
a probabilităţilor radicale ale credinţelor utilizate într-un anumit domeniu, rămân inaplicabile în
altul.

34 . care este definit ca fiind ”un mod particular de schimbare a probabilităţilor anterioare ”, op.cit., 202.
35. Jeffrey prezintă toate sensurile cuvântului: « urgent », « convingător », « constrângător »,
« puternic », « irezistibil » etc.

35
36 Jeffrey, op.cit, p.203.
 Deci, probabilismul radical al lui Jeffrey se opune tendinţelor care au văzut în teoria deciziei
ceva foarte apropiat de gândirea logică şi argumentativă şi care au furnizat modele de a gândi în
mod corect şi de a lua decizii bune. El vrea să apropie teoria deciziei cât mai mult posibil de
realitatea deciziei. În tentativa lui de apropiere de procesul real de decizie, se poate remarca, în
primul rând, faptul că Jeffrey renunţă la aspectul raţional al bayesianismului. Aceasta înseamnă
două lucruri: că el încearcă, pe de o parte, să construiască o teorie a deciziei care să fie complet
descriptivă, adică fără nici o normativitate şi, pe de altă parte, să elimine orice tentativă de
reducere sau de eliminare a incertitudinii iniţiale. Această renunţare la raţionalitate 37 vrea,
probabil să dea dreptate cercetărilor care au ajuns la concluzia irationalităţii agenţilor pe baza
faptului că ei nu respectă axiomele teoriei raţionale a deciziei. Dar, Jeffrey pare să fie indiferent
în privinţa problemei raţionalităţii deciziei. El este mai interesat de conformitatea teoriei cu
realitatea deciziei. Aceasta explică de ce el subliniază, de fiecare dată, aspectele implicite, tacite
ale procesului, faptulul că teoria lui furnizează o viziune mai intuitivă despre decizia umană
decât teoria clasică.
Viziunea lui despre învăţarea tehnicilor de calcul este marcată de această grijă pentru ceea ce
ţine de intuiţie. Probabilismul radical crede că noi putem păstra proiectul de învăţare a tehnicilor
de calcul al probabilităţilor, dar el susţine că programele de antrenament (training) trebuie să fie
create pe baza unor factori de experienţă (pe care Jeffrey îi numeşte capta pentru a-i distinge de
data – datele teoriei clasice) recoltaţi din experienţa experţilor. Teoria prescriptivă nu mai are
drept scop eliminarea diferenţelor care există între teoria normativă şi cea descriptivă, ci de a
elimina diferenţele care există între decizia expertului şi cea a novicelui, diferenţe care nu mai
sunt la nivelul tehnicilor, ci la nivelul acelor capta, al factorilor prezenţi în experienţa noastră
care sunt utilizaţi în procesul de decizie.38
Încercarea lui de a elimina orice normativitate şi orice presupoziţie este evidentă în
demersul care priveşte rolul pe care trebuie să-l joace calculul probabilităţilor în decizia
obişnuită: el spune că «rolul propriu omului de ştiinţă nu este de a asigura agenţilor raţionali
probabilităţi pentru ipotezele pe care ei trebuie, pe această bază, să le accepte sau să le respingă».
Dacă oamenii de ştiinţă trebuie să maximizeze binele, atunci ei trebuie să se abţină de la a
accepta sau a respinge ipotezele. Cineva nu poate, acceptând sau respingând ipoteza privitoare la

37 . El utilizează numele ”raţional” numai pentru a desemna alternativa concurentă pentru bayesianismul
său, nu şi pentru teoria sa.
38 . Această viziune prezintă anumite trăsături comune cu cea împărtăşită de Brunswik sau Hammond.
vaccinul contra poliomelitei, de exemplu, să dea dreptate atât problemei medicului care încearcă
să decidă dacă trebuie să-l inoculeze unui copil şi celei a veterinarului, care are o problemă
similară cu o maimuţă. Pentru a accepta sau a respinge această ipoteză definitiv, aceasta
înseamnă să se introducă un conflict inutil între interesele medicului şi cele ale veterinarului.
Conflictul poate fi soluţionat fie dacă omul de ştiinţă le asigură celor doi o singură probabilitate
privitoare la ipoteză (plecând de la care ei iau decizii bazate pe utilităţile particulare ale
problemelor lor), fie el se ocupă de elaborarea unei decizii separate pentru acceptabilitatea
ipotezei în fiecare caz. Există trei motive pentru a accepta o astfel de viziune : (i) ea presupune o
teorie satisfăcătoare despre probabilitate în sensul gradului de confirmare pentru ipotezele
privind o evidenţă dată ; (ii) chiar dacă o astfel de teorie ar fi disponibilă ar exista dificultăţi
practice enorme în utilizarea ei ; (iii) o astfel de abordare nu prezintă nici o asemănare cu modul
nostru obişnuit de a concepe ştiinţa. Cărţile de electrodinamică, adaugă Jeffrey, se mărginesc la a
prezenta ecuaţiile lui Maxwell ca fiind legi; ele nu le adaugă şi un grad de confirmare.39
Pentru Jeffrey, teoria bayesiană a deciziei este mai curând un fel de carte de reguli pentru
şah care ne spune cum să câştigăm o partidă. Ceea ce rămâne, după el, în afara teoriei este
problema căilor şi a mijloacelor pentru a realiza asta. 40

Se pare că Jeffrey este hotărât să distrugă vechea teorie a deciziei, că este adeptul unui
probabilism radical, care exclude complet certitudinea absolută (valorile 1 şi 0). Dar, această
poziţie nu este întotdeauna susţinută cu aceiaşi putere. Uneori41, el acceptă ideea că pot fi
utilizate probabilităţile extreme şi el crede despre probabilismul lui că este un fel de alternativă la
aceste judecăţi extreme. Probabilismul, spune el, nu trebuie să insiste pe precizia judecăţii în
fiecare caz. O stare de judecată perfect inteligibilă este, de exemplu, cea în care agentul
presupune că ploaia este mai probabilă decât ninsoarea şi mai puţin probabilă decât timpul
frumos, dar el nu le poate atribui valori numerice pentru că nu este cazul (Nu pentru că nu ar
exista numere în mintea lui, ne spune el, maliţios, ci pentru că este prea întuneric acolo, în
mintea lui, pentru ca să le poată vedea).
Legile probabilităţii logice nu sunt desemnate să-i apere pe oameni de la a nu deveni
victimele tentaţiilor doxastice, ele sunt desemnate să ne ajute să explorăm ramificaţiile diverselor

39 . Jeffrey, Probabiliy and th Art of Judgment, Cambridge, Cambridge University Press, 1992, p.26.
40 .op.cit., p.43.
108. vezi op.cit., p.48
41.
noastre stări de credinţă actuale şi potenţiale - ale noastre sau ale altor oameni, acum sau în trecut
sau în viitor. Şi ele sunt înţelese ca asigurând o bază pentru metodologie. Concepţia lui Jeffrey
42

are consecinţe deosebite pentru teoria deciziei, pentru că, odată cu eliminarea normativismului
presupus de acesta, el elimină şi posibilitatea unei decizii raţionale. Scopul lui este de a oferi o
descriere sistematică, “ştiinţifică” a deciziei umane, fără a introduce nici un fel de supoziţie
normativă. Este, însă, posibil aşa ceva? Mai putem vorbi de o teorie a deciziei, mai are aceasta
valoare predictivă şi mai are vreun sens învăţarea metodelor de decizie elaborate de teoria
bayesiană? Pentru a vedea care sunt implicaţiile acestei modificări, va trebui să examinăm mai
atent supoziţiile filosofice ale acestei teorii.
Raţionalitatea şi comportament real. Statutul erorilor.
Modelul clasic al raţionalităţii exclude practic posibilitatea unui
comportament care să fie, în acelaşi timp raţional şi eronat. De aici, rezultă paradoxul
următor: pe de o parte, fiinţele umane sunt foarte inteligente şi pe de altă parte în mod
cronic influenţate în raţionamentele şi judecăţile lor.
Ca să înţelegem ce se întâmplă în aceste cazuri, să ne imaginăm problema
următoare:
Linda are 31 ani, necăsătorită, sinceră şi foarte inteligentă. Ea şi-a făcut
studiile în filosofie. Ca studentă, ea a fost foarte implicată în mişcările legate de
discriminare şi de justiţie socială şi a participat la demonstraţii antinucleare. Care
dintre aceste două alternative este cea mai probabilă ?
(a) Linda este casieră la bancă;
(b) Linda este casieră la bancă şi militantă în mişcarea feministă.
Care va fi alternativa pe care o alegeţi ? Cel mai probabil este că veţi opta
pentru (b), ca majoritatea subiecţilor care au participat la experiment.
Experimentatorul vă explică că (b) este o conjuncţie de două evenimente, îndeosebi,
că Linda este casieră şi că ea activează în mişcarea feministă, în vreme ce (a) este
una din componentele conjuncţiei. Pentru că probabilitatea ca o conjuncţie de două
evenimente nu poate fi mai mare decât cea a uneia din componentele ei, răspunsul
corect este (a) şi nu (b), spune experimentatorul. De aceea, judecata aceasta este
înregistrată ca o eroare de raţionament, cunoscută sub numele de eroarea conjuncţiei.

42 ..id., p.90.
Acum, experimentatorul vă explică că aceste erori de raţionament sunt ca iluziile
vizuale: odată descoperite, ele pot fi indicate, dar această cunoaştere nu este
necesarmente utilă. Oamenii văd în continuare aceiaşi iluzie, sau continuă să
raţioneze în acelaşi fel, în ciuda faptului că o ştiu. De aceea, prin analogie cu iluziile
vizuale, erorile permanente de raţionament ca iluzia conjuncţiei, vor fi numite iluzii
cognitive .
Iluziile cognitive par să fie “durabile, sistematice şi greu de eliminat” . Ele au
fost văzute ca fiind consecinţe deschise ale legilor raţionamentului uman; oamenii nu
posedă algoritmi mentali apropriaţi. Paleontologul Stephen J. Gould spune direct,
referindu-se la “problema Linda”: “De ce trebuie să facem, în mod constant, această
eroare logică ? Tversky şi Kahneman susţin, în mod corect, cred, că spiritul nostru nu
este construit pentru ca să lucreze după regulile probabilităţii”.
De aceea, deoarece conduc la concluzia că oamenii sunt iraţionali, cercetările
asupra erorilor comise prin influenţare (bias) au fost criticate, invocându-se
următoarele motive:
1. Autorii citează în mod selectiv evidenţa influenţei şi ignoră studiile care raportează
raţionamente corecte.
2. Erorile sunt judecate relativ la un sistem normativ arbitrar ca logica standard sau
teoria probabilităţilor, în timp ce subiecţii pot utiliza un sistem alternativ .
3. Raţionalitatea este mărginită de constrângerile cognitive computaţionale. Sistemele
normative referenţiale (ca logica şi teoria probabilităţilor) sunt irelevante pentru că
este computaţional imposibil pentru o fiinţă omenească să aplice aceste principii la
problemele complexe ale lumii reale .
4. Experimentele psihologice sunt arbitrare şi nereprezentative pentru lumea reală.
Ele produc “iluzii cognitive” similare cu iluziile vizuale .
5. Experimentele psihologice care induc erori sunt desemnate ca informând asupra
proceselor cognitive implicate, dar ele nu suportă extrapolări privind performanţa în
lumea reală.
6. Erorile aparente de raţionament reflectă reprezentarea personalizată de către
subiecţi a informaţiei problemei.
7. Există o relaţie circulară între logică şi comprehensiune, şi singura poziţie non-
contradictorie posibilă este de a asuma raţionamentul logic.
Conceptul cognitiv de raţionalitate.
Cercetările cognitive asupra raţionalităţii cuprind două câmpuri majore:
domeniul decizional) şi cel al judecăţii; studiul raţionamentului deductiv şi inductiv.
Două concepţii diferite apar din aceste două câmpuri: prima, raţionalitatea 1 este cea a
scopurilor, în timp ce cea de-a doua este raţionalitatea procesului.
Raţionalitatea în comportamentul decizional.
Teoria normativă a deciziei derivă din teoria economică a jocurilor . Principiul
de bază al acestei teorii este supoziţia că oamenii aleg în aşa fel încât să-şi
maximizeze utilitatea aşteptată - altfel spus, să-şi maximizeze beneficiile sau să-şi
minimizeze costurile. Noţiunea de maximizare a utilităţii este, evident, un caz de
raţionalitate1.
Principiul de maximizare a utilităţii subiective aşteptate. Teoria
comportamentului decizional are un câmp de aplicaţie cunoscut sub numele de
analiză decizională . Într-o analiză decizională, un consilier ajută factorii de decizie
să-şi structureze problema, ceea ce implică dezvoltarea unor arbori decizionali şi
asocierea rezultatelor proiectate cu probabilităţi şi utilităţi, pentru ca decizia să fie
luată în acord cu principiul USA.
Teoria comportamentului decizional are implicaţii asupra conceperii raţionalităţii 2 :
de exemplu, cineva care intră într-un restaurant şi cere un meniu. Ce determină
alegerea ? Un teoretician al învăţării poate afirma că el va generaliza experienţa lui
din alte restaurante cu meniuri asemănătoare şi că va alege ceva care i-a făcut altădată
plăcere şi va evita tot ceea îi displace. Pentru acesta, se pare că alegerea este
determinată de experienţa trecută. Teoreticianul deciziei, pe de altă parte, va afirma
că decidentul va calcula care din opţiunile sale este cea mai bună pentru a maximiza
utilitatea şi a alege în acord cu aceasta. Dacă-l întrebaţi cum face acest calcul, atunci,
desigur, va apela la experienţele trecute din restaurante asemănătoare şi la alegereile
pe care le-a făcut atunci.
Cele două teorii prezic aceleaşi alegeri şi ifecare respectă principiul de
raţionalitate1. Dar, abordarea teoreticianului deciziei apare ca fiind mai raţională şi, de
aceea, el ne spune ceva despre natura raţionalităţii. Componentele conceptului
raţionalităţii1 includ gândurile conştiente, liberul arbitru şi logicitatea.
Analizele decizionale au favorizat viziunea bayesiană după care o probabilitate este
un număr care reprezintă gradul de credinţă în posibilitatea ca un eveniment să aibă
loc: „omul a fost apreciat ca fiind un bun statistician intuitiv" . Ultimii 20 de ani au
43

adus dovezi care susţin concepţia după care modul în care se formează probabilităţile
subiective este supus unei varietăţi foarte mare de influenţe.

Cercetările psihologiei deciziei: A. Tverski, D. Kahneman. Critica T.A.R.

Teoria prospectivă
Tversky et Kahneman44 au arătat că mulţi indivizi încalcă implicaţiile
modelului teoriei maximizării utilităţii estimate chiar şi în situaţii de alegere foarte
simple în care nu este vorba de incertitudine, în care probabilităţile sunt identificate
cu frecvenţe cunoscute. Kahnemann a pus la punct o subteorie a teoriei deciziei având
ca scop analiza comportamentelor reale de decizie şi explicarea erorilor întâlnite în
experimente. El a catalogat tipurile de diferenţe dintre modelul teoriei deciziei
raţionale şi comportamentul descris şi, apoi, a indicat modul în care modelul teoretic
poate fi modificat pentru a asigura o predicţie mai bună. Modelul lui descriptiv a fost
numit „teorie prospectivă”.
Aceasta modifică teoria utilităţii estimate în mai multe puncte:
• ea propune să se presupună că agenţii modifică probabilităţile şi că utilităţile lor
depind de un punct de referinţă instabil
• utilitatea fiecărui rezultat depinde nu numai de rezultatul însuşi, ci şi de celelalte
rezultate care vor apărea în tabelul utilităţii – adică în „stări ale lumii” diferite
(pentru aceiaşi opţiune) sau în opţiuni diferite (pentru aceiaşi „stare a lumii”).

43 . C.R. Peterson şi L.R. Beach, "Man as an intuitive statistician", Psychological Bulletin, 68: 1967, p. 29.
44 . Rational Choice and the Framing of Decisions,dans D. E. Bell, H. Raiffa şi A. Tversky (eds.), Decision Making.
Descriptive, normative and Prescriptive intercations, Cambridge, Cambridge University Press, 1988, p.167-192.
 Teoria prospectivă este o descriere a modului în care oamenii iau decizii cu
privire la pariuri (sau loterii) simple. Ea a pus în evidenţă existenţa a trei diferenţe
sistematice în raport cu teoria maximizării utilităţii estimate:
1. oamenii consideră consecinţele ca fiind creşteri (sau scăderi) ale stării actuale şi
au aversiune faţă de pierderi. Altfel spus, mulţi oameni dovedesc un punct de
rezistenţă în raport cu status quo-ul lor ca punct de referinţă : ei au aversiune faţă
de risc dacă-şi depăşesc status quo-ul şi caută riscul dacă sunt sub status quo.
2. ei nu tratează în mod adecvat numerele mari. De exemplu, 20.000 $ pare, pentru
ei, o sumă foarte apropiată de 25.000 $.
1. ei dau o importanţă prea mare (exprimată în mod probabilist) evenimentelor
improbabile şi subapreciază evenimentele cu o mare probabilitate.
Un alt obiect de studiu pentru teoria prospectivă îl reprezintă modul în care sunt
construite judecăţile agenţilor decidenţi. Contrar ideilor clasice, care prespuneau că
raţionamentul are o natură deductivă, cercetările grupului lui Kahnemann au ajuns la
concluzia că este vorba mai curând de euristici, adică de moduri de gândire foarte
empirice, bazate pe experienţa directă, îndeosebi pe succesul acesteia. Exemplul cel
mai important al unei asemenea euristici este reprezentativitatea. Kahneman şi
Tversky o descriu în maniera următoare: „Prespunînd că C este o categorie şi o este
un obiect oarecare, pentru a judeca probabilitatea ca o să fie un membru al lui C,
oamenii se bazează pe perceperea reprezentativităţii lui o în C. În special, o este
considerat, în mod verosimil, ca aparţinând lui C dacă proprietăţile pregnante ale lui
o sunt prezise de apartenenţa la C şi este considerat ca neaparţinând lui C, dacă
aceleaşi proprietăţi sunt, fie nonprezise, fie contra-prezise de apartenenţa la C.”45
Pentru a înţelege cum funcţionează reprezentativitatea, să luăm un exemplu:
avem categoria PASĂRE şi o ocurenţă vrabie. Cunoaşterea faptului că vrăbiile sunt
păsări prezice multe din proprietăţile lor evidente, de exemplu, faptul că ele zboară.
Alte proprietăţi, de exemplu, mărimea, nu sunt prezise de apartenenţa lor la categorie,
dar ele pot fi la fel de întâmplătoare pentru alte păsări, cum este cazul pinguinilor care
nu pot să zboare. Deci, proprietăţile au o capacitate predictivă diferită în privinţa
apartenenţei la o categorie şi instanţe diferite dau, cu ajutorul categoriei, impresii
45.N. Osherson, Probability Judgment, in E.E.Smith şi D.N.Osherson (eds.), Thinking. An Invitation to Cognitive
Science, volume 3, p.47.
diferite de predictabilitate. De exemplu, proprietăţile vrăbiei par să fie mai previzibile
în raport cu apartenenţa lor la PASĂRE decât proprietăţile pinguinilor.
O altă teorie, numită a regretului, a fost propusă de Bell, Loomes et Sugden , 46

în 1982. După această teorie noi regretăm decizia pe care am luat-o dacă aflăm că
rezultatul ar fi fost mai bun dacă am fi ales altceva. De exemplu, dacă cineva a hotărât
să facă o plimbare fără să-şi ia umbrela, pentru că afară este frumos şi, dacă după o
vreme, vremea se schimbă şi începe să plouă, agentul va regreta că nu şi-a luat
umbrela. Dacă nu plouă, atunci el se va bucura că nu a luat umbrela. Atunci când
luăm decizii, anticipăm aceste sentimente (regret, bucurie) şi le luăm în calcul. După
teoria regretului, noi supraevaluăm aceste sentimente anticipate de regret şi de
bucurie atunci când diferenţa dintre rezultate este mare. În ce priveşte decizia privind
umbrela, diferenţa dintre rezultate apare dacă plouă: în această „stare a lumii” ne
bucurăm mai mult dacă avem umbrelă şi regretăm mai mult dacă nu o avem. Dacă nu
plouă diferenţa dintre rezultate este prea mică (să cari sau nu o umbrelă inutilă) ca să
ţinem cont de sentimente.
R. J. Quinn şi D. E. Bell 47 arată, cu ajutorul unui exemplu, importanţa unui alt
fenomen, cel al decepţiei: A merge la cinema şi descoperă că este spectatorul cu
numărul 1000. Primeşte drept premiu un cec de 100 de $. B merge la un alt
cinematograf şi este spectatorul cu numărul 1.000.000. În această calitate, el poate
trage la sorţi: are 80% şanse să câştige 50.000 $ şi 20% şanse să câştige 100 $. Care
dintre cei doi va fi mai fericit când va primi cecul de 100 $ ? Majoritatea oamenilor
spun că A este cel mai fericit, deoarece B este decepţionat de faptul că nu a câştigat
cei 50.000 $.

Decepţia şi satisfacţia (elation), după Bell, sunt complementele bucuriei şi ale

regretului. Ele implică compararea diferitelor rezultate produse de stări diferite în
cadrul aceleiaşi alegeri. Regretul şi bucuria presupun comparări între rezultatele
produse de alegeri diferite în aceiaşi stare a lumii.

46. Regret theory : An alternative theory of choice under uncertainty, Economic Journal, 97, p.805-824.
47. A preliminary test of a reference-point model of risk choice, citat de Jonathan Baron, Thnking and Deciding,
Cambridge University Press, 1988, p. 345.
Succesul cercetărilor grupului condus de Kahneman a atras atenţia psihologilor către
problema limitelor cogniţiei umane; astfel, ei au ajuns să facă descoperiri importante
relative la limitările care afectează memoria. Constrângerile impuse de capacitatea
limitată a memoriei pe termen scurt au fost puse în evidenţă de G.A. Miller 48 şi A.D.
Baddeley49 şi au fost folosite ca explicaţii pentru a justifica anumite influenţe
negative în experimentele consacrate raţionamentului de către J.St.B.T. Evans50 şi
P.N. Johnson-Laird51. O altă limitare, mai puţin studiată, afectează memoria pe
termen lung.
M.Oaksford şi N. Chater52, continuând cercetările colectivului lui D. Kahneman
privind deciziile hazardate, susţin că trebuie asertată existenţa unor limite şi în ce
priveşte raţionamentul deductiv. Ei afirmă că abaterile empiric determinate în raport
cu teoriile normative nu trebuie să pună sub semnul întrebării raţionalitatea umană: în
general, oamenii pot să nu folosească unele dintre aceste strategii normative. Îl putem
condamna pe cineva ca fiind iraţional pentru că nu a folosit o anumită strategie numai
dacă ar fi trebuit s-o utilizeze. „A gândi altfel, înseamnă a-l condamna pentru că nu
respiră în apă, chiar dacă nu are bronhii» 53. Ar fi iraţional, mai curând, să ceri
oamenilor să folosească strategii pe care nu pot utiliza. Autorii sugerează că, cel puţin
în anumite situaţii, strategiile normative sunt inadecvate posibilităţilor agenţilor
decidenţi. Cu alte cuvinte, există situaţii în care decizia raţională nu este, omeneşte
vorbind, posibilă.
P.N. Johnson-Laird şi R.M.J. Byrne54 resping ideea enunţată, între alţii de H.
Brown, privind faptul că regulile sunt garantul raţionalităţii şi susţin că mai curând
conformitatea faţă de reguli, căutarea de contra-exemple furnizează un principiu
universal de raţionalitate. Dar, în ce priveşte căutarea de contra-exemple, se poate
obiecta că ea nu este o cerinţă necesară pentru raţionalitate, din două motive:

48 . în Kahneman , Slovic şi Tversky, op.cit.

49 .Op.cit., p. 137.
50 . Deduction, Hillsdale, Erlbaum, 1991.
51 . op.cit., p.51.
52 . Reasoning Theories and Bounded Rationality, in K.I. Manktelow şi D.E. Over (eds.), Rationality, Londres,
Routledge, 1993, p.32.
53 . in Manktelow şi Over, op.cit., p.227.
54 .Mental Models : Toward a Cognitive Science of Language, Cambridge University Press, 1983.
1. ea nu este un princpiu care să adere în mod universal la practica ştiinţifică care
reprezintă cazul-paradigmă pentru activitatea raţională;
2. în perioadele de ştiinţă normală, după Kuhn, oamenii de ştiinţă refuză în mod
explicit să ia în calcul posibilitatea ca principiile teoretice ar putea fi respinse.
Căutarea de contra-exemple nu este nici un criteeriu suficient pentru o judecată
raţională. A căuta la nesfârşit contraexemple nu este ceva raţional atunci când
încercăm să luăm o decizie în timp real.
Oaksford şi Chater cred, de aceea, că trebuie să adaptăm căutarea de
contraexemple la o teorie a judecăţii. Brown55 a definit judecata ca fiind „o capacitate
de evaluare a unei situaţii, pentru a determina o evidenţă şi pentru a ajunge la o
decizie rezonabilă fără să respectăm regulile”. Este o problemă de judecată, de
exemplu, atunci când şi dacă contraexemplele ne permit să falsificăm un nucleu de
principii teoretice sau când căutarea de contraexemple a fost suficient de exhaustivă.
Adesea, facem apel la experţi, care au o experienţă şi o cunoaştere suficientă pentru a
face aceste judecăţi.
Teoria psihologică nu are totuşi intenţia, în opinia lui Oaksford şi Chater, de a
demonstra iraţionalitatea deciziei umane: „multe dintre lucrările mai vechi folosesc
modelul normativ pentru a explica performanţa umană şi introduc procese distincte
pentru a explica abaterile de la optim. În contrast, cercetările privind euristica
judecăţii caută să explice atât judecăţile corecte cât şi pe cele incorecte în termenii
aceloraşi procese psihologice”56.
Ei sunt de acord cu noţiunea lui J. Brunner şi H. Simon de „raţionalitate limitată”. D.
Newell et H. A. Simon57, au dezvoltat noţiunea de strategii euristice în rezolvarea de
probleme pentru a putea aborda comportamentul inteligent (raţionalitatea 1) care nu
poate analizată cu ajutorul abordării computaţionale a problemelor complexe pe baza
algoritmilor logici. Pentru aceasta, trebuie să redefinim principiul de raţionalitate 1
pentru a putea include următorul principiu al raţionalităţii limitate: oamenii

55 Rationality, Londres, Routledge, 1990.

56 . D. Kahneman, P. Slovic şi A. Tversky, Judgement under Uncertainty: Heuristics and Biases, Cambridge U.P.,
1982. Preface
57 Human Problem Solving, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice Hall, 1972.
acţionează în astfel încât să-şi maximizeze beneficiul, în cadrul unor constrângeri
exercitate de capacitatea lor cognitivă de calcul.
Există o lungă tradiţie care echivalează logicitatea cu raţionalitatea 1 şi care
presupune că prima este o condiţie necesară pentru cea de –a doua. Dar, cercetările
cognitive au arătat că logicitatea nu reprezintă o exigenţă pentru comportamentul
inteligent. Viziunea clasică asupra raţionalităţii echivalată cu logicitatea trebuie să se
confrunte astăzi cu următoarele probleme:
1. Logica formală este o reprezentare inadecvată şi non-naturală a raţionamentului
implicat în limbajele naturale şi conceptele lumii reale.
2. Logica mentală este, computaţional vorbind, nereprezentabilă: procedurile mentale
de demonstraţie suferă de pe urma exploziei combinate produse de faptul că numărul
de premize care trebuie examinate creşte continuu.
3. Experimentele psihologice arată că raţionamentul oamenilor este influenţat de
mulţi factori, atât în privinţa formei cât şi a conţinutului problemelor, care sunt
independenţi de construcţia lor logică.
4. Competenţa logică, acolo unde există, poate fi abordată cu alte mecanisme de
raţionare decât cele ale logicii mentale, de exemplu, pe baza supoziţiei că oamenii
folosesc modele mentale sau că folosesc reguli sau scheme ce depind de conţinut.
5. Inferenţele inductive sunt, în mod inerent, ilogice, dar absolut necesare pentru
comportamentul inteligent. Ceea ce contează, nu este numai cât de raţional este
comportamentul nostru, ci şi cum facem ceea ce facem.
Mulţi cercetători cred că cele abordări, normativă şi descriptivă, surprind aspecte
importante ale competenţei umane. D.N. Osherson58 a formulat, pentru a exprima
această situaţie, teza coexistenţei. Această teză recunoaşte natura constrângătoare şi
apelul intuitiv la principiile raţionalităţii şi, în acelaşi timp, aprobă transgresarea lor
sistematică.
Descoperirea şi explicarea erorilor sistematice a contribuit la înţelegerea modurilor
în care funcţionează gândirea. În acelaşi timp, procesele cognitive care caracterizează
aparatul nostru mintal au consecinţe importante pentru intuiţiile privind raţionalitatea.

58.
"Judgement", în D.N. Osherson şi E.E. Smith (eds),An Invitation to Cognitive Science, tomul 3, MIT Press,
Cambridge, Mass., 1990.
Conflictul dintre teoria normativă a deciziei şi teoria descriptivă psihologică.
În studierea comportamentelor de alegere, cele două discipline diferă în mai multe
puncte:
1. clasa fenomenelor studiate : psihologii nu-şi limitează domeniul de cercetare la nivelul
comportamentului de piaţă;

2.. obiectul de studiu: în vreme ce psihologii se concentrează pe studierea proceselor, economiştii

se ocupă de rezultate;

3. datele considerate ca fiind relevante: relaţiile preţ-cantitate reprezintă centrul investigaţiei

economice, în vreme ce psihologii sunt preocupaţi de diferitele tipuri de date individuale;

Există diferenţe importante între explicaţiile comportamentului de alegere care

sunt acceptate de economişti şi cele acceptate de psihologi: explicaţiile economice
implică să se arate că rezultatele (adică ceea ce a decis agentul să facă) sunt
consistente cu ipoteza susţinută de paradigma alegerii raţionale. Pentru psihologi,
explicaţia necesită specificarea proceselor în urma cărora se fac alegerile. Un
exemplu de dezacord care poate să apară între conomişti şi psihologi: Slovic
raportează un caz pe care el îl numeşte „fenomenul refuzului”: subiecţii
experimentului sunt rugaţi să presupună două jocuri cu o valoare aşteptată
aproximativ egală, un joc având o mare probabilitate de a câştiga o miză redusă în
vreme ce celălalt joc are o probabilitate redusă de a câştiga o miză mare. Rezultatul
care intrigă este acela că mulţi subiecţi care preferă primul joc celui de-al doilea,
acordă, atunci când li se cere să evalueze jocurile, o valoare de cumpărare minimă
mai mare ultimului în raport cu primul.
Reacţiile economiştilor şi psihologilor la rezultatele acestui experiment au fost
foarte diferite: economiştii au „raţionalizat” discreditând sau susţinând irelevanţa
rezultatelor empirice. Psihologii au căutat să producă o teorie asupra procesului care
conduce la schimbarea preferinţei şi să vadă dacă aceasta poate fi generalizată şi la
alte domenii.
Atunci când descoperă un comportament anormal care le contrazice experienţa
acumulată, economiştii caută să demonstreze cum este în acord comportamentul
aparent anormal cu ipoteza susţinută anterior. Ei studiază comportamentul subiecţilor
care sunt confruntaţi cu cerinţele pieţei economice (maximizarea profitului şi
minimizarea costurilor). Economiştii nu sunt interesaţi de modelarea agenţilor care au
un comportament diferit în raport cu principiile raţionale, odată ce cred că asemenea
agenţi nu vor reuşi să supravieţuiască pe piaţă. Ei sunt de acord cu faptul că agenţii
sunt failibili, dar această failibilitate este apreciată ca fiind mai curând accidentală
decât ca având un caracter sistematic. Există o puternică legătură între acceptarea
liberei concurenţe între agenţii de pe piaţă şi acceptarea paradigmei alegerii raţionale:
cei care o acceptă pe prima sunt obligaţi să o accepte pe a doua şi cei care sunt de
acord cu cea de-a doua trebuie să o accepte şi pe prima.
Lucas 59 propune, de aceea, ca paradigma să fie aplicată numai în situaţiile în care
mediul este stabil. Alţi autori au ridicat două probleme relative la acest compromis:
1. ce criterii vor fi folosite pentru a determina dacă agenţii (subiecţi individuali,
agenţi economici) au destul timp (din perspectiva teoriei) ca să se adapteze la
recompensele de performanţă cu care se confruntă ? De exemplu, consumatorii care
cumpără în mod regulat din supermagazine, vor fi suficient de „experţi” pentru a
respecta criteriul ?
2. restrângerea studiului economic la situaţiile care realizează condiţiile introduse de
Lucas va limita considerabil numărul fenomenelor studiate. Pe planul politicii
economice concrete, suntem uneori interesaţi nu numai să ştim dacă echilibrul se
conservă dacă se schimbă condiţiile, ci şi care este natura costurilor impuse de
trecerea de la o stare la alta. La nivel individual, agenţii se confruntă cu noi alegeri;
pentru aceasta este important să ştim cum aleg ei în condiţii diferite de ignoranţă.
Psihologii susţin că multe decizii sunt luate în circumstanţe în care este greu să
vedem cum s-ar putea aplica disciplina economiei de piaţă. Tversky şi Kahneman,
vorbind despre aanomaliile alegerii atribuite efectelor de „framing”, fac o distincţie
între două versiuni ale problemelor de alegere: „transparentă” şi „opacă”. Atunci când
problema este prezentată într-o formă transparentă, comportamentul de alegere nu
încalcă principiile raţionale de bază. Atunci când este formulată într-o manieră opacă,
subiecţii pot transgresa aceste principii. Diferenţa dintre cele două moduri este legată

59.Robert E. Lucas, Jr. The Behavioral Foundations of Public Policy-making, în R.M.Hogarth, M.W.Reder (eds.),
Rational Choice. The Contrast between Economics ans Psychology, Chicago:The University of Chicago Press,
1987.
de aspectele structurale ale problemelor şi de diferenţele privind nivelul individual de
expertiză. Dar Tversky şi Kahneman ne spun că expertiza profesională într-un anumit
domeniu nu garantează faptul că oamenii percep problemele de alegere ca fiind
transparente. Dar, cum rezultatele lor sunt obţinute pe o bază ipotetică, scepticii s-ar
putea întreba dacă răspunsurile obţinute de experimentatori au o influenţă reală
asupra deciziilor luate de agenţi în situaţii reale.

Incertitudinile teoriei prescriptive a deciziei

Am văzut în capitolul precedent că diferenţele dintre cele două nivele ale teoriei
deciziei au condus la apariţia unei noi abordări, cea prescriptivă. Această abordare,
care caută să elimine diferenţele care apar între modul în care oamenii iau, de obicei,
decizii şi modul recomandat de teoria deciziei, nu este ea însăşi imună la îndoieli.
Problema cea mai importantă este dacă, într-adevăr, subiectul uman are nevoie să
înveţe modul de decizie indicat de teoria maximizării utilităţii estimate. Serveşte
aceasta interesele subiectului ? Desigur, ne putem imagina situaţii în care agenţii
decizionali, urmându-şi tendinţele naturale, ajung la erori evidente, dar nu trebuie să-
şi ocupe viaţa cu problemele teoreticienilor. Ei se confruntă mai curând cu
problemele lumii reale. Ei au învăţat prin experienţă, de exemplu, că evenimentele
improbabile se produc cu o frecvenţă mai mare decât cea atribuită de obicei, că
aversiunea faţă de pierderi produce o selecţionare a alternativelor cu un potenţial
pentru pierdere mai evident decât o poate sugera o analiză obiectivă.
O altă problemă ridicată de teoria prescriptivă a deciziei priveşte învăţământul:
Tversky şi Kahneman sunt de acord că oamenii îşi învaţă comportamentul decizional
în condiţii concrete de alegere şi că în aceste cazuri criteriile principale ale selecţiei
alternativelor sunt cele care conduc decizia raţională. În plus, situaţia de învăţare
necesită anumite condiţii, printre care cea mai importantă este o abordare adecvată şi
imediată a relaţiei dintre condiţiile situării şi răspunsul adecvat; pentru ca învăţarea să
se producă este absolut necesară producerea feed-back-ului. Dificultăţile apar atunci
când trebuie să învăţăm în condiţii de incertitudine, de exemplu în cazul învăţării
strategiilor politice, pentru că:
1. rezultatele sunt, de obicei, târzii şi pot fi atribuite articulării mai multor acţiuni;
2. valabilitatea afectează crdibilitatea, îndeosebi atunci când sunt implicate rezultate
cu probabilitate redusă;
3. nu există, evident, nici o informaţie asupra rezultatului obţinut în cazul în care s-ar
fi luat altă decizie;
4. deciziile cele mai importante sunt unice şi puţin adaptate pentru a fi învăţate.
Aceasta înseamnă că o eroare particulară va fi eliminată prin experienţă dacă
aceasta din umră satisface anumite condiţii de învăţare. Dezacordul fundamental
dintre economişti şi psihologi priveşte necesitatea de a valida sau nu faptul că erorile
de judecată şi de alegere ar fi eliminate în urma unei combinări de învăţare dintre
feed-back şi competiţie.
Un alt aspect care a fost ignorat de teoreticienii deciziei este faptul că
raţionalitatea calculată este numai o tehnică printre altele de luare a deciziilor. În
versiunile standard ea este singura formă legitimă de inteligenţă. Dar, există forme
alternative la fel de valide şi de importante ca, de exemplu, intuiţia sau imitaţia,
expertiza, adică forme care nu folosesc nici calculul, nici evaluarea preferinţelor.
Există situaţii în care este preferabil să foloseşte mai curând o asemenea formă de
decizie decât să faci calcule: dacă vrei să cumperi o maşină şi dacă singura problemă
este performanţa tehnică a acesteia, apelul la experienţa şi cunoştinţele unui mecanic
auto este mult mai rezonabilă decât încercarea de a determina toate valorile numerice
ale preferinţei pe care o poţi avea. Sau în situaţii care necesită o decizie rapidă, pe loc,
intuiţia sau imitaţia se impun în mod evident.
O problemă suplimentară este cea a raportului dintre aceste tehnici şi
conceptul de raţionalitate. Prespunând că raţionalitatea calculată nu este identică cu
raţionalitatea, atunci intuiţia, expertiza şi imitaţia sunt şi ele tehnici raţionale şi în ce
măsură ?

Problemele psihologiei deciziei raţionale

Teoria bayesiană a deciziei se confruntă, deci, pe de o parte cu mai multe
paradoxuri care-i pun la îndoială validitatea şi capacitatea de a descrie sau de a
prezice comportamentul agenţilor umani şi, pe de altă parte, cu încălcările flagrante şi
repetate ale principiilor sale de către agenţi în timpul procesului concret de decizie.
Vom prezenta mai jos câteva astfel de paradoxuri şi de violări ale principiilor teoriei
care pun în discuţie, teoretic şi practic, raţionalitatea procesului de decizie.
Paradoxul lui Allais
Să presupunem că cineva trebuie să aleagă între două seturi de alternative, A şi B, pe
de o parte şi C şi D, pe de alta (unde A = primeşti 100 de milioane de lei ; B =
primeşti 5oo de milioane cu o probabilitate de 10%, 100 de milioane cu o
probabilitate de 89%, şi 0 cu o probabilitate de 1%, C = primeşti 100 de milioane cu
o probabilitate de 11%, şi 0 cu o probabilitate de 89% şi D = primeşti 500 milioane cu
o probabilitate de 10% şi 0 cu o probabilitate de 90%).
Ar trebui să constatăm că dacă A este preferat lui B, C este preferat lui D. Dar
se observă, de fapt, că numeroşi subiecţi, inclusiv cei familiarizaţi cu teoria utilităţii
estimate, îl preferă pe A lui B şi pe D lui C. Asemenea preferinţe violează axioma de
independenţă şi formula utilităţii estimate. Cei care au studiat acest paradox, au ajuns
la concluzia că ceea ce-i motivează pe agenţă să nu respecte formula este un fel de
aversiune faţă de ambiguitate. Dar, aversiunea faţă de ambiguitate ar putea, foarte
bine, să se numere printre dorinţele sau pasiunile care conduc raţiunea. Aceasta
înseamnă că teoria deciziei exclude, de fapt, unele forme psihologic plauzibile de
interes subiectiv. Lucrările lui Daniel Kahneman şi Amos Tversky asupra acestei
probleme au arătat că efectul de raport comun descoperit de Allais60 era prezent în
numeroase situaţii, „evaluările” agenţilor reflectând o preferinţă absolută pentru
certitudine. În plus, ei au explicat unele abateri ale teoriei utilităţii estimate prin
efectele de framing: în anumite cazuri, subiecţii au recurs la judecăţi de uz personal
care se abat de la normele teoriei sub influenţa „cadrului” prezentării opţiunilor.
Eroarea conjuncţiei
( The Conjunction Fallacy)

Tversy şi Kahneman au pus această problemă unui număr de 89 de studenţi de la

Universităţile din Stanford (S.U.A.) şi British Columbia (Canada).
Linda are 31 de ani, este necăsătorită, sinceră şi foarte inteligentă. A terminat
facultatea de filozofie. Ca studentă, a fost implicată în mişcările privind discriminarea
60 . A fost numit astfel, pentru că în aceste experimente agenţii se confruntă cu alegerei care, în termeni de utilitate
estimată, se raportează la acelaşi lucru.
şi dreptatea socialăşi a participat şi la demonstraţii antinucleare. Aranjaţi, vă rog,
enunţurile următoare în funcţie de probabilitatea lor, folosind 1 pentru cel mai
probabil şi 8 pentru cel mai puţin probabil.
(a) Linda este învăţătoare;
(b) Linda munceşte într-un magazin şi face un curs de yoga;
(c) Linda este o feministă activă;
(d) Linda lucrează ca asistent social pe probleme psihiatrice;
(e) Linda este membră a League of Women Voters;
(f) Linda este casieră la bancă ;
(g) Linda este o persoană care munceşte în asigurări;
(h) Linda este casieră la bancă şi militantă în mişcarea feministă.

Majoritatea subiecţilor au considerat că (h) este mai probabilă decât (f). O asemenea
ordonare este incoerentă pentru că ea are forma
P(S1 şi S2)>P(S1),
Care contrazice axioma d a lui Kolmogorov. 61
Tversky şi Kahneman au presupus că această eroare se produce din cauza faptului
că mulţi subiecţi înţeleg (f) ca având sensul:
(f*) Linda este casieră la bancă şi ea nu este activă în mişcarea feministă.
Dacă (f) este înţeles astfel, atunci eroarea dispare, pentru că (h) are o probabilitate
mai mare decât (f*). Pentru a verifica această ipoteză, ei au înlocuit pe (f) cu:
(f’) Linda este casieră independent de faptul că ar fi sau nu activă în mişcarea
feministă.
Această alternativă nu poate fi interpretată ca (f*). Numai16% din cei 75 de
subiecţi au considerat că (h) este mai puţin probabilă decât (f’).
Dar, există un alt aspect al acestui experiment care a provocat foarte multe
discuţii: faptul că subiecţii nu sunt capabili să-şi corecteze eroarea. Astfel,
experimentatorul îi explică subiectului în ce constă eroarea conjuncţiei: faptul că (h)
este conjuncţia a două evenimente, adică (1) Linda este casieră şi (2) Linda este
activivă în mişcarea feministă, în vreme ce (f) este una din componentele conjuncţiei;

61 . P(S1 et S2) < P(S1)

probabilitatea unei conjuncţii nu poate fi mai mare decât cea a uneia din
componentele ei, de aceea răspunsul corect este că (f) este mai probabilă decât (h) şi
nu invers. De aceea, spune experimentatorul, răspunsul este o eroare de raţionament,
eroarea conjuncţiei. Chiar şi după această explicaţie, eroarea persistă. Unii psihologi
au încercat să explice acest lucru spunând că erorile de raţionament sunt la fel ca
iluziile vizuale: odată descoperite, pot fi indicate, dar această cunoaştere nu este în
mod necesar utilă. Oamenii continuă să vadă aceiaşi iluzie sau continuă să raţioneze
în acelaşi fel, cu toate că ştiu că greşesc.
De aceea, prin analogie cu iluziile vizuale, erorile permanente de raţionament
au fost numite iluzii cognitive62.
Kahneman şi grupul lui de cercetători au încercat să explice această eroare ca
fiind cauzată de reprezentativitate. Linda ar putea fi reprezentată ca fiind obiectul o.
Proprietăţile evidente ale Lindei sunt cele de mai sus. Predicatele
« C1 este casieră. » şi
« C2 este casieră şi este activă în mişcarea feministă. »
joacă rolul de categorii. Acum, putem să remarcăm faptul că oamenii sunt înclinaţi să
considere că Linda este mai reprezentativă pentru C 2 decât pentru C1. De exemplu,
interesul Lindei pentru discriminarea socială şi pentru dreptate este mai bine prezis de
faptul de a fi o casieră feministă decât de faptul de a fi numai o casieră. Tversky şi
Kahneman au verificat această ipoteză pe un grup de studenţi care a trebuit să
clasifice enunţurile în funcţie de gradul de asemănare a Lindei cu un membru tipic al
clasei. Studenţii au găsit că ea este mai apropiată de o casieră feministă (h) decât de o
casieră simplă (f).

Modelele „raţionalităţii limitate”: H. Smith, O. Becker

Abordarea lui Herbert Simon.
Criticii cognitivişti au atras atenţia asupra riscului confuziei între „omul raţional” şi
„omul înzestrat cu o capacitate infinită de calcul”. Simon crede că teoria clasică a deciziei pleacă
de la următoarele supoziţii:
1. valorile sunt date şi sunt consistente;
62. exemplu utilizat de Gerd Gigerenzer, The Bounded Rationality of Probabilistic Mental models, Manktelow şi
Over (eds.), op.cit. p.284.
 2. este posibilă o descriere obiectivă a lumii ca atare;
3. puterile subiecţilor decidenţi sunt nelimitate.
Aceste supoziţii implică anumite consecinţe:
a. nu trebuie să distingem între lumea reală şi perceperea acesteia de către subiectul
decident, deoarece acesta o percepe ca atare.
b. Putem să prezicem alegerile care vor fi făcute de un subiect raţional plecând numai de la
cunoaşterea pe care o avem despre lumea reală şi fără o cunoaştere a percepţiilor
subiectului sau a modalităţilor lui de calcul.
Dar, dacă acceptăm ideea că atât cunoaşterea cât şi puterea de calcul ale subiectului sunt
sever limitate, atunci putem să distingem între lumea reală şi perceperea acesteia de către subiect
şi între anticipările noastre şi ceea ce efectiv decide el. Adică, trebuie să construim o teorie
asupra procesului de decizie. Teoria noastră trebuie să includă nu numai procesul de raţionament,
ci şi procesele care sunt produse de reprezentarea subiectivă a agentului asupra problemei
deciziei, cadrul ei. Această teorie ne va permite să trecem de la raţionalitatea substanţială la cea
procedurală. Ea necesită o extindere majoră a fundamentelor empirice ale economiei.
Conceptul de „raţionalitate limitată” a fost introdus, astfel, la începutul anilor ‘60, în
urma cercetărilor privind limitările sistemului cognitiv din cauza organizării memoriei şi a nevoii
de a opera rapid în timp real. Simon spune că „limitările cognitive au fost o temă centrală pentru
majoritatea teoriilor…Există limitări foarte importante ale raţionalităţii umane, îndeosebi, dacă
raţionalitatea trebuie folosită într-un context faţă-n-faţă în timp real”. Limitările cognitive
înseamnă că oamenii nu pot trăi pe baza abordărilor normative, costisitoare din punct de vedere
al procesului de calcul, ale comportamentului inferenţial.
Simon a propus un model de alegere raţională bazat pe o reprezentare considerată mai
realistă a procesului efectiv de decizie.
Trebuia dezvoltată ideea după care cerinţele raţionalităţii depind de informaţia agentului
şi chiar ideea de raţionalitate presupune o capacitate dată de puterea de prelucrare a informaţiei
de către agentul care realizează acţiunile respective. Trebuia deci luate în considerare în mod
explicit limitările efective impuse agenţilor de capacitatea lor de procesare a informaţiei. Contrar
cu ceea ce presupun modele obişnuite ale alegerii raţionale, Simon aprecia că aceste constrângeri
care condiţionează comportamentul nu provin numai din mediu şi din circumstanţele externe, ci
şi din facultăţile agenţilor: există, deci, „limite interne” ale raţionalităţii.63
Simon opune această viziune procedurală asupra raţionalităţii, care este în acord, după el,
cu o lume în care fiinţele umane gândesc şi inventează continuu, viziunii substanţiale asupra
raţionalităţii64 a modelelor tradiţionale, care se bazează pe viziunea încremenită a unei lumi în
care preferinţele agentului nu se schimbă.65 În aceste condiţii, trebuie să se formuleze reguli de
comportament „suboptimizator” sau de satisficing, care iau în calcul intenţia raţională a agenţilor
(care deliberează în continuare în vedere obţinerii celui mai mare beneficiu), şi, în aceleaşi timp,
şi incapacitatea lor de a urma regulile de raţionalitate care presupun o capacitate de procesare a
informaţiei pe care ei nu o pot avea.
În articolul Alternative visions of rationality, publicat în volumul in Human Affairs66 ,
Simon enunţă mai multe motive pentru care raţiunea noastră este limitată:
1. Lipsa unui fundament absolut pentru raţionamentele noastre: acestea se
sprijină pe observaţii (date) empirice (ca premize) şi regulile de inferenţă
sunt, şi ele, justificate exclusiv de exeperienţă. Deci, raţionamentul nu este
şi nu poate fi produsul pur al raţiunii. Este ceea ce Simon numeşte „nu
există concluzii fără premize”67.
2. Contaminarea teoretică a faptelor: nu avem posibilitatea de a distinge clar
între fapte empirice şi idei teoretice. Percepţia noastră foloseşte concepte,
termeni, teorii pentru a asimila faptele.
3. Nici o regulă de inferenţă acceptată nu este capabilă să producă rezultate
normative plecând numai de la premize descriptive. Simon enunţă aici un
alt principiu, „nici un trebuie obţinut numai din este”68.
4. Incompletitudinea sistemelor axiomatizate pusă în evidenţă de logicianul
Kurt Godel. Există întotdeauna teoreme adevărate, dar care nu sunt
derivabile în sistem.
Putem să remarcăm aici că toate aceste limitări ale raţiunii sunt şi limitări ale puterilor

63 . “Interne” în raport cu subiectul decident, nu cu raţionalitatea, cum s-a crezut.

64 . Sau a “rezultatului”, nu a “mijloacelor” cum este prima.
65 . H.Simon, From substantive to procedural rationality, Models of Bounded Rationality, volume 2, Cambridge :
Mass., MIT Press, 1982.
66 . Stanford University Press, 1983.
67 . Empirice, binenţeles.
68 “no ought’s from is’s alone”.
noastre teoretice, deci limite pentru chiar teoria deciziei. Raţiunea decizională este, în acest caz,
complet instrumentală. Ea nu ne spune către ce să ne îndreptăm. Ea este, spune Simon, ca o armă
care poate fi folosită în orice scop, bun sau rău.
Dar, există destule motive legate de deficienţele teoriei bayesiene a deciziei, pe care le-
am prezentat deja sumar, care ne conduc la concluzia că raţionalitatea agenţilor este limitată.
Pentru a determina care sunt limitele deciziei, Simon îşi propune să procedeze invers decât
bayesienii: el nu pleacă de la un model abstract, dar coerent, al acţiunii către acţiunea însăşi, ci
de la comportamentul real al agentului către teorie. Desigur, punctul de plecare nu ignoră
complet teoria; el nu are deloc intenţia de a înlocui teoria bayesiană cu o alta, ci de a o modifica
în aşa fel încât ea să fie mai adecvată experienţei. Astfel, el constată că unele supoziţii ale teoriei
clasice69 sunt orientate mai curând către un agent atotputenic şi omniscient decât către omul
obişnuit. Simon remarcă absenţa constrângerilor mediului, a constrângerilor situaţiei empirice
asupra procesului de decizie. De exemplu, nici un agent decident nu foloseşte, în procesul de
decizie, scenarii detaliate asupra viitorului, completate cu calcule ale probabilităţilor. El nu ia în
calcul toate posibilităţile imaginabile, ci numai un număr destul de redus, determinat de gusturile
sau de interesele sale etc. Atenţia lui este orientată către anumite lucruri, neglinjând în acelaşi
timp complet pe celelalte : cineva poate cumpăra o anumită maşină gândindu-se la concediu sau
pentru că-i place să asculte muzică în timpul călătoriei. Toate fluctuaţiile atenţiei pot produce
schimbări importante în decizie. În fine, o mare parte din timpul afectat deciziei va fi ocupată de
căutarea informaţiei : consultarea unor cărţi, a prietenilor, a specialiştilor. Deci, aceasta înseamnă
folosirea unei informaţii care, de fapt, nu aparţine agentului. Simon dă mai multe exemple pentru
a arăta că teoria clasică este lipsită de anumite supoziţii necesare şi care sunt prezente în teoria
psihologică a raţionalităţii procedurale.
Astfel, spune el, într-o teorie substanţială a raţionalităţii nu există loc pentru o variabilă
ca fixarea atenţiei. În teoria procedurală este important să ştim în ce circumstanţe vor fi
percepute anumite aspecte ale realităţii şi altele vor fi ignorate. Un exemplu foarte semnificativ
este comportamentul de vot. Marx ne spune că votul exprimă interesele de clasă, în special
interesele economice ale alegătorilor, dar, în fapt, lucurile apar ca fiind mult mai complicate.
Pentru a înţelege în ce constă complexitatea unei situaţii complexe, Simon ne dă ca exemplu,
cazul unui alegător la alegerile prezindenţiale americane din 1984. Principiul alegerii sale este,

69 . pe care o mai numeşte şi « olimpiană ».

binenţeles maximizarea bunăstării, dar care din faptele economice îi vor influenţa votul ?:
1. veniturile majorităţii populaţiei au crescut în ultimii 4 ani, dar rata creşterii este mai
scăzută decât anterior;
2. dispersia veniturilor a crescut;
3. rata inflaţiei a scăzut dramatic;
4. profitul rămâne ridicat comparativ cu cel din trecut;
5. datoria publică şi deficitul naţional au crescut în mod dramatic;
6. balanţa de plăţi a fost grav dereglată;
7. numărul falimentelor în agricultură a crescut foarte mult;
8. şomajul este în scădere, dar rămâne totuşi mai ridicat decât în trecut.
Pentru a previziona cum va vota alegătorul motivat de bunăstarea sa, avem nevoie, în
plus, să presupunem maximizarea utilităţii. Un alegător care este preocupat de rata inflaţiei se
poate comporta diferit de un alegător care este preocupat de datoria publică. Apoi, pentru a
previziona către ce se îşi va orienta atenţia, trebuie să cunoaştem care sunt credinţele lui
economice. Un monetarist consideră că sunt relevante alte fapte decât cele luate în cont de un
keynesian.
Finalemente, Simon crede că avem deja, în psihologie, un corpus substanţial de teorie testată
empiric privind procesele folosite de oameni pentru luarea deciziilor, într-o manieră limitată,
raţionale sau „rezonabile”. Acest corpus teoretic ne indică faptul că procesele sunt sensibile la
complexitatea contextelor în care se iau deciziile şi la procesele de învăţare. O ştiinţă economică
fără cercetarea psihologică şi sociologică, care să determine datele situaţiei decizionale,
orientarea atenţiei, problema reprezentativităţii şi procesele utilizate pentru identificarea
alternativelor, estimarea consecinţelor şi alegerea posibilităţilor, o asemenea economie este ca o
foarfece cu o singură lamă.70
Care sunt caracteristicile unui organism înzestrat cu o raţionalitate limitată ? Simon încearcă să
răspundă la această întrebare enumerând următoarele caracteristici:
1. agentul trebuie să-şi concentreze atenţia, să evite distragerea şi să-şi menţină
atenţia concentrată pe lucrurile care trebuie examinate. În modelul „olimpian”,
toate problemele sunt rezolvate permanent şi simultan. În modelul
comportamental, atenţia este cea care alege ordinea problemelor şi este legată

70 . H.A. Simon, Rationality in Psychology and Economics, op.cit., p.40.

 de emotivitate. Aceasta trebuie să fie luată în considerare.
2. un mecanism capabil să producă alternative
3. o capacitate de a asimila faptele privind mediul în care trăieşte agentul şi o
capacitate modestă de a produce inferenţe plecând de la aceste fapte.
Dar, în ce scop trebuie să construim un model comportamental al raţionalităţii ?
Spre deosebire de modelul clasic, un astfel de model nu ne poate îmbunătăţi acţiunea. El nu e
capabil nici măcar să garanteze faptul că deciziile pe care le luăm sunt consistente. E foarte uşor,
spune Simon, să observăm că alegereile unui organism care are aceste caracteristici vor depinde
de ordinea în care-i sunt prezentate alternativele: dacă A este prezentat înaintea lui B, A poate să
pară mai dezirabil sau, cel puţin satisfăcător; dar dacă B este prezentat înaintea lui A, B poate să
pară dezirabil şi să fie ales înainte chiar ca A să fie luat în cont. Acest model renunţă la multe din
proprietăţile formale ale modelului clasic, dar, în schimb, ne permite să concepem o formă de
raţionalitate care explică modul în care creaturile înzestrate cu capacităţile noastre mentale sunt
capabile să acţioneze într-un fel care este mult mai complicat decât cel propus de punctul de
vedere olimpian al teoriei bayesiene.
Raţionalităţile limitate ale teoriei deciziei
J. G. March71 dă câteva exemple de astfel de raţionalităţi. Le vom trece rapid în revistă, pentru a
avea o percepţie mai clară a problemei:
Raţionalitatea limitată – care subliniază măsura în care indivizii şi grupurile simplifică o
problemă de decizie din cauza dificultăţilor de anticipare sau de exeminare a tuturor
alternativelor şi a întregii informaţii. Ea a introdus ca răspunsuri rezonabile, lucruri ca regulile
căutării simple, evitarea incertitudinii, reformularea premizelor etc. Raţionalitatea contextuală –
care subliniază măsura în care comportamentul de alegere este înrădăcinat într-un complex de
alte aserţiuni privind atenţia actorilor şi a altor structuri de relaţii sociale şi cognitive. Acest
model a orientat cercetarea către modul în care comportamentul de alegere este afectat de
costurile ocazionale ale atenţionării şi de tendinţa aparentă a oamenilor, a problemelor, a
soluţiilor şi a alegerilor de a fi asociate mai curând din cauza simultaneităţii lor accidentale,
relativ arbitrară, decât datorită relevanţei reciproce
Raţionalitatea jocului – subliniază măsura în care organizaţiile şi celelalte instituţii
sociale îi determină pe indivizii care acţionează în relaţie unul cu celălalt, în mod inteligent
71. în Rationality, ambiguity and the engineering of choice, în D. Bell, H. Raiffa şi A. Tversky (eds.), Descriptive,
Normative, and Prescriptive interactions, Cambridge University Press, 1988, p.33-57.
pentru a-şi urmări obiectivele individuale cu ajutorul unor calcule individuale egoiste.
Rezultatele decizionale ale colectivităţii, într-un sens, se amestecă în toate aceste calcule egoiste,
dar fără să impună un super-scop sau fără să invoce o raţionalitate colectivă. Acest concept
descoperă raţiunea în procesul de formare a coaliţiilor, în atenţia faţă de scopuri, în influenţa
exercitată de informaţie şi jocul interpersonal.
Raţionalitatea procesului - subliniază măsura în care deciziile îşi capătă sensul de la
atributele procesului de decizie mai curând decât de la atributele rezultatelor deciziei. Modelul
orientează atenţia cercetătorului către plăcerile şi suferinţele omeneşti semnificative şi spre
conţinutul simbolic al ideii şi al procedurilor de alegere. Rezultatele explicite sunt văzute ca fiind
secundare şi procesul de decizie devine sensibil în cursul înţelegerii modului în care este
orchestrat.
Raţionalitatea adaptativă – subliniază importanţa învăţării prin experienţă pentru
indivizi şi colectivităţi. Modelele mai adaptative au proprietatea ca, dacă lumea şi preferinţele
sunt stabile şi experienţa este suficient de lungă în timp, comportamentul care va fi ales va fi
foarte apropiat de comportamentul ales în mod raţional pe baza unei cunoaşteri perfecte.
Raţionalitatea selecţionată – subliniază procesul de selecţie care operează între indivizi
sau organizaţii în cursul luptei pentru supravieţuire sau dezvoltare. Regulile de comportament
duc la inteligenţă nu datorită calcului conştient al raţionalităţii lor de către jucătorii unor roluri
obişnuite, ci datorită supravieţuirii şi dezvoltării unor instituţii sociale în care asemenea reguli
sunt respectate şi asemenea roluri sunt adoptate. Conceptul este orientat către măsura în care
alegerea este dominată de procedurile standard de operare şi de reglarea socială a rolurilor.
Raţionalitatea ulterioară – subliniază descoperirea intenţiilor ca fiind o interpretare a acţiunii
mai curând decât ca fiind o poziţie anterioară. Acţiunile sunt văzute ca fiind exogene şi ca
producând experienţe care sunt organizate într-o evaluare ulterioară. Evaluarea este făcută în
termeni de preferinţe produse de acţiune şi de consecinţele acesteia, iar alegerile sunt justificate
pe baza consistenţei lor ulterioare cu scopurile, care au fost ele însele dezvoltate în cursul unei
interpretări critice a alegerii. Modelele de raţionalitate ulterioară susţin ideea că acţiunea trebuie
să fie consistentă cu preferineţele, dar ele o concep ca fiind antecedentă scopurilor sale.
Se pot face mai multe observaţii asupra acestor tipuri de raţionalitate limitată: principala
este, însă, aceea că toate se raportează, într-o manieră mai mult sau mai puţin explicită, la
raţionalitatea clasică, ideală, încercând s-o adapteze, prin introducerea unui anumit element
descriptiv, care ţine de psihologia agentului sau de mediul în care acesta trăieşte, de factorii
sociali sau culturali, la realitatea procesului de decizie. O asemenea operaţie este benefică în
măsura în care acţiuni care, din perspectiva teoriei clasice, erau iraţionale pot fi acceptate ca
raţionale deoarece ele reflectă acţiunea factorului pe care modelul în cauză îl ia în calcul.
Problema este că acţiunea respectivă va fi raţională numai din această perspectivă, celelalte
modele, care introduc factori neutri în raport cu situaţia de decizie actuală, vor funcţiona la fel ca
teoria clasică, deci acţiunea va fi catalogată ca fiind iraţională. Situaţia are implicaţii mult mai
grave: dacă o decizie apare ca fiind raţională numai din perspectiva unei singure teorii, toate
celelalte catalogând-o ca fiind iraţională, verosimilitatea raţionalităţii ei este foarte redusă.
Aceasta afectează credibilitatea teoriei, care apare ca fiind mai curând o justificare pro domo a
acţiunii, decât ca o descriere a acesteia. Aceasta înseamnă că, în măsura în care renunţăm la
elementul normativ, conceptul de raţionalitate îşi pierde semnificaţia şi justificarea
epistemologică: ce rost mai are să catalogăm o acţiune ca raţională, dacă nu putem determina ce
o face să fie astfel, ci numai ce o limitează. Utilitatea conceptului de raţionalitate stătea în
normativitatea lui, adică în faptul că fixa anumite principii normative care trebuiau respectate
pentru a putea deosebi o acţiune de o alta. Raţionalităţile limitate ne explică de ce nu putem
respecta unele dintre aceste principii, nu şi de ce trebuie să le respectăm pe celelalte. Aceasta
înseamnă că chiar dacă conţinutul normativ al conceptului nu este complet eliminat, valoarea lui
este ocultată de elementul descriptiv. Acolo unde „este”, nu mai „trebuie” nimic.
Putem vedea acum , cum s-a ajuns la introducerea raţionalităţii limitate: s-a plecat de
la nevoia de a previziona şi descrie comportamentul uman de decizie. S-a produs o teorie
matematică, foarte abstractă şi coerentă, simplă, precisă şi exactă care promitea să asigure o mai
mare înţelegere a gândirii şi acţiunii umane şi, în acelaşi timp, posibilitatea de le îmbunătăţi.
Această teorie a propus o definiţie mai precisă, instrumentală, a conceptului de raţionalitate. Dar,
curând, au apărut problemele:
• în interiorul teoriei: paradoxurile decizionale şi inconsistenţele;
• în raporturile teoriei cu alte teorii: cercetările psihologice au arăta că pretenţiile normative
ale teoriei sunt la fel de iluzorii ca şi cele descriptive;
• în raporturile teoriei cu realitatea: domeniul de aplicaţie al teoriei se restrânge în măsura
gradului ei de abstractizare;
• în raport cu supoziţiile filosofice ale teoriei: concluzia că subiecţii umani sunt iraţionali.
 Elementul fundamental care a pus la îndoială teoria a fost descoperirea făcută de
psihologi, a faptului că subiecţii nu respectă, de regulă, normele sau modelele stabilite de teoria
deciziei, sau, altfel spus, problema erorii masive.72
Teoreticienii deciziei, ca Simon, au crezut că de această inconsistenţă se face vinovat
conţinutul prea abstract, normativ, al conceptului de raţionalitate şi au introdus conţinuturi
concrete, descriptive – factori psihici, sociali, culturali etc – vizând situaţii în care aplicarea
conceptului clasic conducea la concluzia iraţionalităţii subiecţilor. Noile teorii au reuşit, deci, să
demonstreze raţionalitatea agenţilor acolo unde vechea teorie trăgea concluzia iraţionalităţii lor şi
aceasta prin apelul la factori pozitivi pe cae vechea teorie îi ignora total.
Proliferarea şi diseminarea modelelor de raţionalitate limitată a condus la
contextualizarea conceptului de raţionalitate, adică la obligativitatea precizării perspectivei din
care judecăm o acţiune ca fiind raţională. Epistemologic vorbind, noua situaţie reprezintă un
regres, deoarece în situaţia anterioară nu trebuia să precizăm din ce punct de vedere calificăm o
acţiune ca fiind raţională. Un alt regres important priveşte semnificaţia calificativului de
„raţional”: în vreme ce anterior era vorba de realizarea unor standarde universale –
indepedendente de orice fel de factori-, acum este vorba de o raţionalitate puternic
contextualizată de situaţia care este luată în calcul.
Există, astfel, modele de raţionalitate aplicate infracţionalităţii, activităţilor criminale.
Dacă am modifica, de exemplu, legislaţia în aşa fel încât să dispară diferenţele de pedeapsă
dintre infracţiunile grave şi cele minore73, atunci numărul infracţiunilor minore ar scădea, dar ar
creşte numărul infracţiunilor grave, deoarece, pentru un infractor mărunt – un hoţ – costul
(pedeapsa) ar fi acelaşi în situaţia în care îşi jefuieşte victima şi în cea în care o jefuieşte şi o
ucide -, dar probabilitatea de a fi prins şi acuzat de furt s-ar reduce considerabil în a doua
alternativă. Există, deci, o raţionalitate a infractorilor, de care legislatorii trebuie să ţină cont
atunci când elaborează legislaţia, dar sensul acestei raţionalităţi este admisibil numai în acest

72 . Această afirmaţie pare contestabilă : se poate crede că consistenţa teoriei este mai importantă decât această
invalidare empirică, de exemplu ; dar, există câteva argumente în favoarea părerii mele pe care le voi aminti aici :
- problemele de consistenţă sunt tolerabile, într-o anumită măsură, în orice teorie; istoria ştiinţei ne arată că teorii
foarte onorabile, cum ar fi mecanica newtoniană sau cea relativistă, au avut, aproape tot timpul astfel de
probleme. Dar dacă o teorie îşi pierde valoarea explicativă şi predictivă, atunci este înlocuită de o alta.
- Problemele de consistenţă pot fi rezolvate fie fiind negate ca atare (cazul lui Allais, care a negat faptul că am
avea de-a face cu un paradox decizional), fie prin eliminarea din domeniul teoriei a tuturor situaţiilor care pot
conduce la inconsistenţă. Erorile empirice sistematice nu sunt, însă, eliminabile decât printr-o schimbare a
teoriei.
73 . Am pedepsi, de exemplu, furtul şi crima, cu aceiaşi pedeapsă maximă, aşa cum au cerut unii “justiţiari” şi la noi.
context.
Această situaţie este răspunzătoare de îndoielile cu care trebuie să se confrunte teoria
prescriptivă: dacă teoria clasică trebuie înlocuită, progresiv, de o mulţime de teorii descriptive
care descriu modurile obişnuite de luare a deciziilor ale decidenţilor, la ce bun să mai încercăm
să-i învăţăm ceva (adică să schimbăm obişnuinţele decizionale ale agentului) diferit de ceea ce el
ştie deja şi consideră ca fiind corect ? Cu atât mai mult cu cât şi noi, ca psihologi, consderăm că
acesta este modul corect de a decide.
Dar, problema relevanţei raţionalităţii limitate este, într-adevăr, o problemă ? În fond, ar
putea replica cineva, avem nevoie de un concept de raţionalitate ca să ştim ce decizie poate fi
luată într-o situaţie dată, atât. Dacă un model descriptiv al raţionalităţii limitate ne permite să
determinăm acest lucru, atunci nu are nici o importanţă dacă agentul este mai mult sau mai puţin
raţional decât în altă situaţie. Funcţia oricărei teorii a raţionalităţii limitate este de a asigura
predicţia alegerii agentului. Dar, se poate răspunde că faptul că fiecare model al raţionalităţii
limitate propune o viziune diferită asupra aceleiaşi situaţii decizionale, ceea ce înseamnă şi
rezultate diferite ale deciziei. În vreme ce, anterior, aveam de-a face cu o singură predicţie
considerată, dintr-o perspectivă unică, pe baza unui calcul unic, ca fiind raţională, acum vom
avea mai multe predicţii apreciate ca fiind raţionale, dar din perspective diferite74, pe baza unor
calcule diferite. Cum decidem care este teoria adecvată situaţiei ? De unde ştim dacă teoria
noastră modelează corect situaţia ? Din aceea că predicţia ei este confirmată ? Dar, dacă mai sunt
şi alte modele care avansează aceiaşi predicţie ?
Egon Brunswik şi-a pus aceste întrebări şi a realizat necesitatea unei unificări între teoria
clasică normativă şi realitatea psihologică. Bazele acestei unificări le-a văzut în conceptul de
cvasi-raţionalitate. Intenţia lui este de a construi o teorie şi un model al simţului comun. Această
teorie vizează reunirea intuiţiei şi a gândirii logice în acelaşi concept de simţ comun. Dar,
conceptul a fost introdus în legătură cu descrierea percepţiei mărimii unui obiect ca fiind un
„compromis” între mărimea proiectată pe retină şi mărimea fizică în mediu, gradul specific al
compromisului fiind dependent de condiţiile locale. Apoi, el a extins noţiunea de compromis
pentru a se referi la activitatea cognitivă în general şi la judecată în special. Deci, ideea unui
compromis între latura analitică a gândirii noastre şi latura intuitivă a condus la ideea cvasi-
raţionalităţii, care presupune existenţa unui continuum între cele două laturi.
74 . Multe din ele incomensurabile. De exemplu, un model care ia în cont factori culturali (tradiţii, moravuri etc) sau
afectivi (sentimente, emoţii) şi un model care ia în cont factori economici (costuri, profit etc).
 În « The conceptual framework of psychology »75, el a introdus baza teoretică pentru
utilizarea statisticii regresiei multiple ca unealtă matematică pentru cogniţia cvasi-raţională. El
crede că omul, spre deosebire de maşina inteligentă 76, folosind indici cu o validitate limitată, are
o percepţie şi o judecată imperfecte. Pentru Brunswik, spre deosebire de alţi psihologi, atât
gândirea logică cât şi intuiţia sunt forme imperfecte de raţionament. Fiecare, spune el, are virtuţi
proprii , dar şi propria formă de stupiditate.
Ce rezultat al evoluţiei, omul este capabil să stabilească corelaţii între diferiţi indici.
Acest fapt este posibil datorită faptului că indicii sunt redundanţi şi, de aceia, interşanjabili. Un
surâs piretenos poate înlocui o strângere de mână prietenoasă ca semn al prieteniei, de exemplu.
Hammond crede că medicina, ca artă, constă în capacitatea medicului de a cunoaşte şi a
recunoaşte interşanjabilitatea, redundanţa diferitelor semne şi simptome care vehiculează
informaţia care nu e direct observabilă.
În general, condiţiile naturale oferă informaţia în termeni de indici multipli failibili. Dar,
în eforturile noastre de a spori exactitatea şi competenţa judecăţilor noastre, construim continuu,
pentru propria noastră utilizare, indici infailibili. Hammond dă ca exemplu de astfel de indici,
farurile, semnele de circulaţie etc. Astfel, o mare parte din mediul nostru înconjurător a fost
transformat pentru a ne asigura astfel de indici. Cel mai bun exemplu este locul de muncă într-o
uzină: întreaga structură a acestuia este gândită plecând de la cerinţele legate de o optimă
desfăşurare a operaţiilor cerute de procesul de muncă vizat.
Oamenii se confruntă cu condiţii care le oferă atât indici failibili (în lumea naturală) cât şi
indici infailibili (în lumea umanizată). Anumite situaţii şi anumite scopuri sunt mai generoase cu
primele, altele sunt mai generoase cu ultimele. De exemplu, munca fizicianului experimentator
este foarte bogată în indici infailibili: el controlează majoritatea variabilelor presupuse de
experiment, aceasta are o structură determinată de interesul cognitiv al cercetătorului, există
instrumente adecvate care pot da uşor o expresie cantitativă variabilelor, în fine maşini de calcul
puternice (care folosesc algoritmi puternici cu viteze care-i fac eficienţi) asigură o imagine
globală destul de apropiată de realitatea experimentării. Dar, în ciuda tuturor acestor indici
infailibili, fizicianul nu-i poate elimina complet pe ceilalţi, failibili şi, de aceea, este obligat să
apeleze la intuiţie. Lucrul acesta este valabil îndeosebi în cazul incertitudinii, ca în acest exemplu

75. În Enciclopedia of Unified Science (vol. I, no.10, p. 4 -102), Chicago, University of Chicago Press,1952.
76Care este construită în funcţie de câţiva indici (cues) fizici, dar care au o credibilitate maximă, dând
astfel posibilitatea unui raţionament perfect valid.
din istoria ştiinţei: Hertz a fost obligat să interpreteze anumiţi indici care nu erau (încă) infailibili
şi care erau răspunzători de incertitudinea experimentului. Eroarea lui nu era iraţională, pentru că
interpretarea lui era o încercare de reducere a incertitudinii. El a încercat să determine care indici
ai experimentului pot fi interpretaţi ca fiind infailibili. El s-a înşelat, dar într-o manieră cvasi-
raţională, pentru că a fost obligat să suplinească lipsa de informaţie (de certitudine) cu intuiţia
pentru a construi un algoritm al experimentului. Dar, din nefericire, intuiţia l-a înşelat.
Hammond a construit o variantă a modelului lentilei corespunzătoare cvasi-raţionalităţii
La fel ca în modelul original, organismul este văzut ca o lentilă : el colectează informaţia cu
ajutorul indicilor care emană de la obiect şi îi reorientează în sistemul cognitiv al organismului
sub forma unei judecăţi despre o stare ideală.

Teoria jocurilor

Teoria jocurilor este o subteorie a teoriei alegerii raţionale.

Ea încearcă să adapteze concepţia alegerii la realitate, anume la faptul că majoritatea alegerilor
noastre interacţionează (cauzează sau sunt cauzate de) cu alegerile altor decidenţi. Aceasta
înseamnă că, între alternative trebuie să includem şi alegerile pe care le fac ei sau consecinţele
acestora pentru alegerea noastră.
Într-un joc, avem de-a face cu următoarele concepte:
1. Jucători: aceştia sunt participanţii la joc. Un jucător poate fi un individ sau un grup (o
echipă, o corporaţie, un partid politic, o naţiune, un pilot de avion sau un căpitan de submarin
etc)
2. O mutare sau o alegere care va fi executată de jucător.
3. O strategie, adică o regulă (sau o funcţie) care asociază mutarea (alegerea) jucătorului cu
informaţia disponibilă în momentul în care face alegerea.
4. O strategie de comportament este o regulă care defineşte probabilitatea unei mutări
admisibile ca fiind o funcţie a informaţiei disponibile.
5. Câştigurile( Payoffs) care sunt numere reale care măsoară dezirabilitatea unor rezultate
posibile ale jocului, adică sumele de bani pe care jucătorii le pot câştiga. Sinonime: recompense,
indici de performanţă, criterii de performanţă, valori ale utilităţii etc.
 O definiție mai riguroasă poate fi dată dacă formulăm teoria în domeniul analizei
decizionale în care arborele decizional dă o reprezentare a relației dintre acțiuni, rezultate și
incertitudini. Această reprezentare poate fi numită forma extinsă a unui joc. Un joc în formă
extinsă este un graf (adică un set de noduri și de arce) care are structura unui arbore și care
reprezintă o secvență posibilă de acțiuni și perturbări medii care influențează rezultatul unui joc
jucat de mai mulți jucători. Un joc în formă extinsă include un set de jucători dintre care se
distinge unul numit Natura și un set de poziții descrise drept noduri întro structură de arbore. În
fiecare nod, un anumit jucător are dreptul să execute o mutare, adică trebuie să să aleagă o
acțiune posibilă dintrun set de arce ce pornesc dintrun nod. Informația de care dispune fiecare
jucător întrun nod este descrisă drept informația despre structura jocului. În general, jucătorul
poate să nu știe cu exactitate în care nod al structurii arborescente a jocului se află în momentul
efectuării alegerii.
Când jucătorul alege o mutare, aceasta corespunde cu alegerea unui arc al grafului care

definește trecerea la un alt nod, după care celălalt jucător trebuie să aleagă o mutare etc. Dintre
jucători, Natura este singura care mută la întâmplare, adică mutările ei sunt selectate întâmplător.
Jocul are o regulă de încheiere descrisă de nodul terminal al arborelui. În acel moment jucătorii
își primesc recompensele numite și cîștiguri (payoffs). Figura 2.1 prezintă forma extinsă a unui
joc cu doi jucători, un joc stocastic cu mutări simultane. Putem spune și că acest joc are
informația unei structuri de mutări simultane. Aceasta înseamnă că jucătorul 2 nu știe ca acțiune
a ales jucătorul 1 și vice versa. În această figură, nodul marcat cu D1 corespunde jucătorului !,
iar nodurile marcate cu D2 corespund mutării jucătorului 2. Informația jucătorului 2 este
reprezentată de caseta ovală. De aceea, jucătorul 2 nu știe care a fost acțiunea aleasă de jucătorul
1. Nodurile marcate cu E corespund mutării Naturii. În acest caz, prespunem că sunt posibile 3
evenimente echiprobabile. Nodurile reprezentate de cercurile pline sunt nodurile terminale în
care jocul se încheie și se achită câștigurile.
Ca şi teoria alegerii raţionale, teoria jocurilor pleacă de la individualismul metodologic şi
aplică principiul Maximin (maximizarea câştigurilor şi minimizarea costurilor). Diferenţe:
1. între alternative sunt incluse alegerile celuilalt (sau ale celorlalţi) jucător(i).
2. jocul comportă mai multe stadii („ture”): adică nu avem de-a face cu o singură secvenţă
decizională, ci cu o serie care conduce la rezultatul urmărit.
3. un set de reguli pe care fiecare jucător este obligat să le respecte, pentru a putea fi
considerat „raţional”, adică pentru a nu fi eliminat din joc.
Machiavelli : „Un principe găseşte întotdeauna motive raţionale ca să-şi încalce promisiunile.
Ameninţări, promisiuni şi jocuri secvenţiale (cu mai multe mutări)
Schemele la care face apel teoria jocurilor se numesc „arbori decizionali” şi ele indică paşii
presupuşi de realizarea obiectivului acţiunii.

Exemplu
 Nu copiază Ia o notă mai mică decât
A. student dacă ar copia

copiază

B. profesor
Ameninţă că va da 1 Îi dă nota 1 pentru copiat şi
pentru copiat pierde examenul

Nu-l prinde sau se face că

nu-l prinde, deci ia o notă
mai mare decât dacă nu ar
fi copiat.

Profesorul poate folosi ameninţarea pentru a-i descuraja pe studenţii care intenţionează să o
facă. Este important să existe o evaluare a ameninţării.
Exemplu: părinţii folosesc deseori ameninţările pentru a-şi tempera copii. Eficacitatea acestora
depinde de doi factori:
1. dacă părintele, în cazul în care copilul nu respectă interdicţia, îşi duce sau nu la
îndeplinire ameninţarea. În al doilea caz, copilul nu va mai lua ameninţarea în serios.
Probabilitatea acesteia va scădea.
2. dacă ameninţarea este „corect” ponderată: dacă ameninţarea este exagerată în raport cu
obiectul încălcării, probabilitatea ca ea să fie aplicată scade. Dacă este prea mică, atunci
ea poate fi asumată ca un „cost” suportabil al încălcării.

Eliminarea alternativelor

Pentru a creşte probabilitatea unei alternative care te conduce către rezultatul scontat, poţi apela
la eliminarea acelor opţiuni care te îndepărtează de el. În acest fel, reuşeşti să obţii un rezultat
dublu:
1. să creşti probabilitatea obiectivă (un număr mai redus de alternative înseamnă o
probabilitatea obiectivă mai mare pentru fiecare alternativă).
 2. să determini celălalt jucător să adopte o decizie în favoarea rezultatului tău.

Exemplu. Tactica „navei incendiate”.

Să presupunem că ataci un port aflat pe o insulă. Oraşul atacat ştie că tu vrei să obţii o victorie
cât mai uşoară, adică cu un minim de pierderi din rândurile soldaţilor tăi. Deci, adversarul va
încerca să prelungească lupta cât mai mult pentru a te descuraja şi a te determina să ridici
asediul.
Trebuie să iei o decizie care să-l facă să renunţe la această tactică şi să se predea. Arderea navei
cu care ţi-ai adus soldaţii a fost, în istorie, o astfel de tactică. În acest fel, pe de o parte, soldaţii
tăi sunt convinşi că nu au de ales, trebuie să cucerească oraşul sau să moară. Pe de altă parte,
atacatul înţelege că, indiferent cât va dura asediul, nu va exista posibilitatea retragerii
atacatorului. Atacatorul arăta că este hotărât să cucerească portul prin aceea că elimina
posibilitatea retragerii. Confruntat cu eliminarea acestei alternative, oraşul asediat rămâne numai
cu cea a capitulării.
Această tactică a fost folosită, de exemplu de conquistadorul spaniol Cortez împotriva aztecilor,
când a debarcat în America.

Negocierea
Un alt exemplu de joc este negocierea. Să presupunem că trebuie să-ţi negociezi salariul.
Vrei o mărire de salariu.
Care este arborele decizional în acest caz ?
 A. salariat Mărire de salariu

Îţi creşte salariul

B. patron Acordă mărirea

Nu o acordă
Patronul
pierde un
Iţi cauţi alt angajat
C. salariat serviciu

Patronul nu-ţi
măreşte salariul
accepţi

Decizia patronului depinde în acest caz, de ceea ce anticipează că vei face în C, adică vei accepta
refuzul de mărire şi vei rămâne (el câştigă) sau vei refuza şi el pierde un angajat. Dacă are nevoie
de tine, deci dacă rezultatul pe care-l urmăreşte este să te păstreze, atunci îţi va acorda mărirea de
salariu cerută. Probabilitatea acordării creşte dacă tu îl ameninţi că, în caz contrar, vei pleca.
Eliminarea alternativei rămânerii pe acelaşi salariu, îl poate determina, deci să aleagă mărirea de
salariu. Dacă ameninţarea plecării, chiar formulată, nu este reală, atunci va alege să nu-ţi acorde
mărirea, pentru că ştie că alternativa plecării este puţin probabilă. Patronul poate formula chiar
el, în B, o ameninţare, anume aceea reducerii de personal, făcând astfel alternativa măririi
imposibilă.
Problema onestităţii (a respectării regulilor jocului).
Există situaţii paradoxale în care negocierea se loveşte de anumite ambiguităţi legate de
credibilitatea (cel puţin a) unuia dintre jucători.
Cazul răpirilor de persoane.
Un răpitor cere o răscumpărare pentru a elibera persoana răpită. Pentru a primi banii el trebuie
să-i convingă pe cei care trebuie să o plătească de buna lui credinţă, adică de faptul că se va ţine
de cuvânt. Problema lui este faptul că răpirea este o infracţiune care îi pune în discuţie
onestitatea: cine comite o astfel de infracţiune este puţin probabil că-şi va respecta promisiunea.
El ştie că dacă aceştia nu au încredere în onestitatea lui pot anunţa poliţia, ceea ce îi pune în
pericol libertatea. Dar şi dacă îşi respectă promisiunea, adică eliberează captivul, acesta poate
ajuta poliţia la prinderea lui, deci îi pune în pericol libertatea. Pe de altă parte, totuşi, dacă îl
omoară pe captiv în loc să-l elibereze, comite o infracţiune mai gravă decât răpirea, ceea ce
înseamnă că, deşi probabilitatea de a fi prins scade, costul (pedeapsa pentru crimă este mult mai
mare decât pentru răpire plus poliţia va fi mai motivată în a-l prinde decât dacă ar elibera
victima) este prea mare. Deci, cel mai avantajos pentru răpitor este să-şi respecte cuvântul şi să
elibereze victima.
Un caz asemănător este şantajul. Şantajistul are şi el o problemă de credibilitate în faţa celui
şantajat, deoarece şantajul este şi el considerat o infracţiune. Şantajatul poate crede, în plus, că
şantajistul nu va renunţa la şantaj şi după, ce a primit suma de bani cerută şi atunci poate cere
ajutorul poliţiei. Deci, şantajistul se confruntă cu problema dacă, după primirea sumei, să renunţe
la şantaj sau nu. Dacă renunţă se privează de un câştig, dacă nu renunţă îşi pierde credibilitatea şi
şantajatul poate refuza să plătească şi îl poate denunţa poliţiei, deci pierde şi banii şi libertatea.
Deci, pentru şantajist cel mai avantajos este să-şi respecte cuvântul şi să renunţe la reeditarea
şantajului.
Cu alte cuvinte, chiar şi în cazul unor acţiuni imorale, agenţii au de câştigat dacă au reputaţia
unor oameni care „respectă regulile jocului”.
Invadarea Irakului de către trupele NATO conduse de SUA
Jucători: SUA, Consiliul de Securitate ONU, membrii NATO.
Punctul de plecare: SUA sunt principalul importator de petrol. Iarakul este un producător
important de petrol. Sancţiunile ONU împotriva Irakului („petrol contra hrană”) limitează
exploatarea şi exporturile irakiene de petrol. Consecinţa creşterea rapidă a cererii internaţionale
de petrol, adică creşterea rapidă a preţului la petrol, adică cheltuieli mai mari pentru importatorii
americani de petrol.
Soluţia: înlăturarea lui Saddam Hussein – ridicarea sancţiunilor- creşterea producţiei şi
exportului de petrol irakian – scăderea cheltuielilor.
Scopul SUA: înlăturarea lui S.H.
Posibilităţi :
1. Un război „drept” (adică legitimat de CS al ONU şi de membrii NATO) împotriva lui SH –
înlăturarea lui SH- …
2. Un război parţial justificat (parţial legitimat de unii membri NATO în urma unor negocieri cu
aceştia şi a unor încercări de a obţine un sprijin al CS) – înlăturarea lui SH…
3. Un război „nedrept” (SUA atacă imediat în mod unilateral Irakul) – înlăturarea lui SH…
Costuri:
1. Obţinerea unei hotărâri consensuale este dificilă şi presupune timp. Opoziţia Chinei şi a
Rusiei în CS al ONU şi opoziţia Franţei şi a Germaniei în NATO au redus apreciabil
probabilitatea obţinerii lui. Costurile cresc odată cu trecerea timpului.
2. Obţinerea unui consens parţial (cu noii membri ai NATO şi alţi aliaţi mai vechi) este
realizabilă într-un termen mai scurt. Costul implicat: scăderea popularităţii SUA în ţările
care au refuzat să sprijine intervenţia: Franţa, Germania, Rusia, China. În 3 dintre acestea
(F,R, C) sentimentele antiamericane există deja, deci, oricum adoptarea acestei alegeri nu
modifică radical lucrurile. În cazul Germaniei, atitudinea este conjuncturală: schimbarea
partidului la putere a reapropiat Germania de SUA.
3. Izolarea politică a SUA atât faţă de aliaţii din NATO cât şi faţă de comunitatea
internaţională (ONU).

Prima alternativă reduce la minim costurile, dar și probabilitatea beneficiului. Ultima asigură o
realizare imediată a beneficiului, dar cu costuri maxime. Alternativa 2 apare ca fiind mai
echilibrată în privința costurilor și a beneficiului.

Concluzii

Teme-te numai de ameninţările credibile (adică cu o probabilitate mai mare). Încrede-te numai în
promisiunile credibile.
Ocupă-te numai de costurile tale, nu şi de cele ale oponentului tău. Odată ce maximizarea
câştigului este scopul tău, nu trebuie să-ţi pui problema dacă vei câştiga mai mult sau mai puţin
decât el.
„Nu are rost să plângi după laptele vărsat”. Trebuie să te preocupe acţiunile viitoare, nu cele
trecute.