OBSERVAŢIA

CA METODĂ DE CUNOAŞTERE
 DEFINIRE

 constă în urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului, cu

scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice.
 1. Din punct de vedere al prezenţei intenţiei de a
observa

 1. Observaţia spontană

 Observatiile ocazionale, accidentale pot constitui obiectul unor „observaţii

sistematice”.

 2. Observatia sistematică – debutează cu stabilirea cât mai exactă a

scopului şi impune respectarea unor exigenţe ştiinţifice:
 existenţa unui sistem conceptual (cunostinţe teoretice, formularea unor
ipoteze), a unui plan de acţiune în etape
 utilizarea unor mijloace tehnice care să compenseze imperfecţiunea
organelor noastre de simţ
 2. În funcţie de modalitatea de realizare:

 1. Observaţia directă - atenţia cercetătorului este îndreptată către

aspecte psihopedagogice uşor observabile şi accesibile organelor de simţ
 Se pot sesiza comportamentele copilului în timpul diferitelor sarcini (activism,
pasivitate, dezinteres, neatenţie etc.).
 2. Observaţie indirectă – descifrarea unor variabile „ascunse”, care nu
sunt accesibile unei observaţii directe deoarece nu transpar în
comportamentul copilului (inteligenţă, aptitudini, motivaţie, capacitate de
adaptare etc.)
 3. În funcţie de timp:

 1. Observaţie transversală - observatorul îşi propune să surprindă

integral personalitatea în ansamblu a unui individ, fie să urmărească un
anumit fenomen la un grup de persoane (de aceeaşi vârstă sau de vârste
diferite) într-un moment determinat.
 2. Observaţie longitudinală - vizează surprinderea personalităţii unui
individ sau a unui grup de-a lungul unei perioade de timp a cărei durată
poate să varieze de la zile, săptămâni, luni, ani.
 4. După locul unde se desfăşoară:

 1. Observaţie de teren - observatorul se deplasează în afara cadrului în

care lucrează în mod obişnuit.

 2. Observaţie de laborator - se realizează în cadrul instituţionalizat în

care îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea observatorul.
 5. După modul de organizare

 1. Observaţie integrală - urmăreşte să surprindă personalitatea

individului în totalitatea manifestărilor sale, pentru a se putea contura
un profil cât mai complet al acestuia.

 2. Observaţie selectivă - se procedează la izolarea unui singur

fenomen din multitudinea celor care definesc personalitatea
subiectului observat (ex. fluctuaţia atenţiei în timpul unei activităţi).
 6. INTROSPECŢIA ŞI EXTROSPECŢIA

 constă în observarea atentă a

propriilor trăiri, insesizabile din  Constă în urmărirea manifestărilor
exterior externe ale altor persoane

 constă în capacitatea unică şi  permite o confruntare a mai multor

caracteristică a omului: observatori, dar, există anumite
dedublarea, (capacitatea de a trăi dificultăţi datorită unor posibile
o stare şi în acelaşi timp aprecieri diferite.
conştientizarea ei)
 Critici aduse introspecţiei

 este o investigaţie strict individuală şi nu poate fi verificat adevărul celor

afirmate;

 este subiectivă, fiind tentaţi să ne prezentăm într-o lumină favorabilă;

 oferă o imagine incompletă, recurgerea la memorie poate să ofere informaţii

lacunare sau poate fi afectată de emoţii;
 6. După prezenţa sau absenţa observatorului

 1. O bservaţia directă - observatorul este prezent si subiectii observati

sunt conştienţi de prezenta acestuia.
 2. Observatia indirectă - observatorul este plasat în spatele unor
geamuri cu vedere unilaterală sau se beneficiază de o televiziune cu circuit
închis.
 3. Observatorul uitat, ignorat - observatorul este prezent, însă este
atât de cunoscut de către grupul supus observaţiei încât este ignorat, uitat.
 4. Observatorul ascuns - observatorul se plasează (se ascunde) în
spatele unor paravane.
 7. După implicarea sau nonimplicarea observatorului

 1. Observatia non-participativă - observatorul nu este implicat în

activitatea grupului

 2. Observaţia participativă - înseamnă a lua parte atât cât permite

situaţia, conştient şi sistematic, la viaţa activă a grupului studiat.
 8. După durata observaţiei:

 Observaţia continuă

 Observaţia discontinuă
 9. După conţinut:
SIMPTOMATICA
STABILĂ
 trăsăturile bioconstituţionale ale
individului (înălţimea, greutatea,
lungimea membrelor etc.)
 trăsăturile fizionomice (aspectul
feţei, fruntea, nasul etc.)
SIMPTOMATICA
LABILĂ
 multitudinea comportamentelor şi
conduitelor flexibile, mobile ale
individului cum ar fi:
comportamentele si conduitele
verbale, cognitive, afective, sociale
 Manifestări ce ţin de simptomatica labilă

 atitudinile prezente la debutul activităţii: opoziţie,

pasivitate, cooperare, entuziasm.
 atitudinile din timpul activităţii: iritare, spontaneitate,
formularea unor întrebări.
 respectarea consemnelor: ţine/nu ţine seama de ele.
 acţiuni şi mişcări necontrolate: agitaţie, ticuri, mişcări
ale ochilor, mâinilor, picioarelor, corpului.
 vorbirea: pronunţia şi articularea, număr de cuvinte
emise spontan, tipul de comportament verbal, conţinutul
comportamentului verbal.
 metode spontane de lucru: în manipularea obiectelor sau
cum procedeaza in rezolvarea unor probleme.
 reacţiile la eşecuri, dificultăţi.
 Condiţiile unei observaţii
ştiinţifice

 Stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivelor urmărite.

 Să se apeleze la o serie de repere de control, rezultate din
observaţiile anterioare ale cercetătorului , din experienţa sa personală
de viaţă, din lucrările de specialitate.
 Consemnarea imediată a datelor observate (întocmirea unui protocol
de observaţie).
 Efectuarea unui număr suficient de observaţii, în condiţii cât mai
diferite, în contexte diferite şi cât mai discret posibil.
 Combaterea obstacolelor care ar putea influenţa obiectivitatea
observaţiei: orientările şi dispoziţiile mentale ale observatorului
 Avantajele şi dezavantajele observaţiei

 Avantajele observatiei constau în faptul că permit surprinderea unor

manifestări comportamentale naturale, firesti, în conditii obisnuite de viaţă şi
activitate. Datele obtinute în acest fel sunt de ordin calitativ.

 Dezavantajele observatiei sunt determinate de faptul că de multe ori

observatorul trebuie să astepte declanşarea fenomenului propus pentru a fi
studiat. Aspectele observate pot fi, de asemenea, influenţate de intrarea în
functiune a mecanismelor de apărare a subiecţilor observati, determinate de
personalitatea observatorului care poate declanşa fie anumite efecte tonice,
fie anumite efecte deprimante.
 oale)

timpul
în toate
eglijentă

ăcăminte
Dif. perceptive

x
x
motrice
Anxietate,
emotivitate
x Impulsivitate,
instabilitate
Întârziere (în

xx
xx

dezvoltare)
Lipsă de încred

x
x
x

timid.
Agresivitate,
dominare
Atit. demonstr.,
x
x

tend. de a „cucer
Indif., lipsă de
x
x

interes
Capac. de
xx
xx

organizare

Sugestibilitate

Autoafirmare
x

Încredere în sin

Angajare,
xx

activism

Atitudine critică
 Pentru a uşura interpretarea materialului de
observaţie se utilizează tabele de analiză a
comportamentului.

 În forma sa tipică, este vorba de un tabel cu două

intrări: în prima coloană (pe ordonată) se trec pe rânduri
anumite fapte de conduită înregistrate prin observaţii,
iar în primul rând din tabel se notează pe coloană
semnificaţiile posibile sau trăsăturile pe care le dezvăluie
aceste comportamente.

 Pentru fiecare fapt de conduită, semnificaţiile posibile

sunt marcate cu un „x” în una sau mai multe coloane de
atitudini sau trăsături, ceea ce înseamnă enunţarea unor
ipoteze plauzibile; când gradul de plauzibilitate este
maxim, se marchează cu „xx”.
 Utilizarea tabelului presupune 2 faze.

 Într-o primă fază, cercetătorul consemnează observaţiile

sale într-un document primar.

 În cea de-a doua fază este consultat grupul de

observatori în vederea cristalizării unei imagini unitare
(se utilizează demersul orizontal şi vertical).
 EXPERIMENTUL

 Prin experiment se înţelege provocarea unui fenomen psihic, în condiţii bine

determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză.

 L. Festinger arăta că experimentul constă în observarea şi măsurarea

efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilelor
dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori este redusă la
minimum.
 VARIABILA INDEPENDENTĂ ŞI VARIABILA DEPENDENTĂ

 Variabila dependentă (VD) – este cea care face obiectul observaţiei, cea a
cărei variaţie o va studia cercetătorul în cursul experimentului.

 Variabila independentă (VI) – reprezintă factorul controlat sau manipulat de

către experimentator.
 Pentru a asigura realizarea unui bun experiment, VD trebuie să satisfacă o
serie de condiţii:
 • să fie sensibilă la variaţiile VI;
 • să fie bine definită şi uşor de măsurat pentru a putea fi investigată şi de
un alt cercetător în acelaşi mod;
 • să fie fiabilă, adică să producă efecte stabile, nu fluctuante.

 VI alese de cercetător se numesc controlate, iar VI care intervin fără voinţa

cercetătorului se numesc parazite.
 AVANTAJELE EXPERIMENTULUI

 stabileşte mai bine relaţiile cauzale dintre fenomenele studiate;

 oferă date de ordin cantitativ şi calitativ;

 dispune de un grad mai mare de precizie şi rigurozitate.

 DEZAVANTAJELE EXPERIMENTULUI

 condiţiile artificiale în care este pus subiectul pot afecta reacţiile acestuia;

 forţa unor variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din
viaţa reală, de aceea subiectul o poate subestima/supraaprecia;

 experimentatorul sugerează uneori involuntar ceea ce aşteaptă de la subiect,

deformându-i astfel reacţiile;

 subiecţii au tendinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă pentru a obţine

stima experimentatorului.
 EXPERIMENTUL PSIHOPEDAGOGIC

 Constatativ - urmareste consemnarea unei situatii la un

moment dat;

 Formativ – constă în introducerea unor variabile care pot

determina un anumit progres cu scopul schimbării
comportamentului, modificarea lui se constată prin
compararea cu comportamentul iniţial.

 In acest fel se poate verifica superioritatea unor variabile

(metode sau procedee). Verificarea rezultatelor ca urmare a
introducerii unor astfel de variabile se face prin compararea
grupelor, claselor la care a fost introdusa variabila
respectivă (metoda, procedeul) cu grupele, clasele la care
nu a fost experimentată variabila respectivă.
 
 Convorbirea este o discuţie, un dialog între cercetător şi subiectul cercetat care-şi
propune obtinerea unor date necesare în demersul recuperator şi educativ.
 relaţia directă de tipul „faţă în faţă” între cercetător şi subiect;

 alternarea locului şi rolului celor doi interlocutori implicaţi în dialog;

 între cei doi interlocutori (cercetător şi subiect) trebuie să se creeze un

climat de încredere, de sinceritate şi respect reciproc;
 capacitatea cercetătorului de a asculta, dar nu printr-o atitudine pasivă, ci
una activă, de acordare a atenţiei la ceea ce spune şi felul în care spune;

 pentru evitarea disimulării (a tendinţei subiectului de a se prezenta altfel

decât este în realitate, a tendinţei de a masca adevăratele stări sufleteşti),
cercetătorul trebuie să fie capabil să interpreteze meta-mesajul, care de cele mai
multe ori reprezintă realitatea care trebuie luată în considerare;
 interrelaţia dintre cercetator şi subiect va avea şansa unui succes numai în
condiţiile unei comunicări empatice, capacitatea de a vedea lumea prin ochii
celuilalt, capacitatea de a transmite încrederea interlocutorului;

 nu este permis ca dialogul să se transforme într-o anchetă.

 Convorbirea standardizată, dirijată, structurată: se bazează pe formularea
aceloraşi întrebări, în aceeaşi formă tuturor subiecţilor, indiferent de
particularităţile individuale ale subiecţilor;

 Convorbirea semistandardizată sau semidirijată: se adresează unele

întrebări suplimentare, se reformulează unele întrebări, se schimbă succesiunea
acestora etc.;

 Convorbirea liberă, spontană, asociativă: se realizează în funcţie atât de

particularităţile situaţiei în care se desfăşoară, de particularităţile
psihoindividuale ale subiectului şi de momentul în care se desfăşoară;
 Situaţii în care subiectul solicită o
discuţie cu un specialist
 Desfăşurarea unei astfel de
convorbiri are avantajul că efortul
cercetătorului de a câştiga
cooperarea subiectului este diminuat
de dorinţa acestuia de a fi ajutat într-
o anumită problemă;
 Situaţii în care subiectul
este solicitat să participe
la o anumită investigaţie.
 In această situaţie este
important ca subiectul să
fie informat şi constientizat
cu privire la motivaţia
acestei convorbiri.
 este importantă
capacitatea empatică a
cercetătorului, capacitatea
de a câştiga interesul şi
încrederea subiectului.
 părintele solicitpă diverse sfaturi privind evoluţia relaţiilor cu copilul, evoluţia
copilului, şansele de recuperare.

 părintele este invitat pentru a i se comunica anumite situaţii cu privire la copil,

precum şi pentru a întregi o anumită imagine despre copil,

 părintele prezintă o serie de informaţii cu privire la comportamentul copilului în

contexte diferite.
 cadrele didactice pot extrage informaţii despre comportamentul copilului în
diferite contexte (pregătirea temelor, răspunsul la diferite întrebări, atitudinea la
diferite activităţi etc.);

 cadrele didactice sunt primele care pot sesiza eventuale aspecte deficitare sau
conduite inadecvate;

 cadrele didactice pot sesiza dinamica, constanţa sau oscilaţia unor

comportamente, contextul în care acestea se manifestă.
 respectarea personalităţii subiectului;

 organizarea şi planificarea şedinţelor în funcţie de

problema abordată;

 adoptarea unei atitudini diferenţiate în funcţie de persoana

investigată;

 se impune alcătuirea protocolului de conversaţie;

 se impune confruntarea datelor cu informatii obţinute prin

alte metode.
 Stabiliţi scopuri reciproce;
 Clarificaţi-vă propriul rol faţă de cealaltă persoană;
 Folosiţi întrebări deschise;
 Lasaţi persoana să termine de vorbit fără să reacţionaţi;
 Sesizaţi sentimentele acesteia;
 Reflectaţi cu acurateţe ideile şi sentimentele acesteia;
 Parafrazaţi ceea ce spune interlocutorul;
 Faceţi un rezumat la ceea ce s-a discutat pentru a continua discuţia;
 Folosiţi îndemnuri pentru a vă încuraja interlocutorul să continue;
 Oferiţi-i înţelegere;
 Suportaţi tăcerile scurte (de cca. 5 secunde);
 Controlaţi-vă propria nervozitate şi relaxaţi-vă;
 Orientaţi discuţia şi menţineţi interesul concentrat asupra subiectului
principal;
 Recunoaşteţi şi înfruntaţi ambivalenţa şi inconsistenţa;
 Discutaţi şi elaboraţi planuri alternative de acţiune;
 Incepeţi, sustineţi şi terminaţi cu bine fiecare şedinţă şi întregul contact în
ansamblu.
 
 chestionare de date faptice (factuale) - sunt cele care urmăresc colectarea unor
date personale (sex, vârstă, şcoală, data naşterii, locul de muncă al părinţilor).

 chestionarele psihologice - încearcă investigarea a ceea ce este intim şi specific

indivizilor
  chestionare cu întrebări închise

 răspunsurile sunt precizate dinainte, iar subiectul poate opta pentru un anume răspuns.

Acestea pot fi:

 dihotomice - la întrebarea pusă se răspunde prin DA sau NU.

 trihotomice - la o întrebare pusă se poate alege o variantă de răspuns din trei (ex.: Care
din următoarele variante este corectă: prima, a doua sau niciuna? Subiectul alege un
singur răspuns.

 precodificate multiplu – ex.: Cum îţi alegi prietenii? Variante de răspuns: foarte uşor,
uşor, greu, foarte greu.
  chestionare cuîntrebări
deschise
 înaceste chestionare întrebările
permit răspunsuri libere într-o
manieră personală.
 chestionare cu întrebări mixte
 constau în alternarea
întrebărilor închise cu cele
deschise în cadrul aceluiaşi
chestionar.
 A. Punerea problemei - identificarea problemei pe care vrem s-o studiem şi
formularea de ipoteze ce interferează cu aceasta.

 B. Stabilirea şi formularea întrebărilor - metoda chestionarului are sanse de

reuşită în măsura în care stabilirea şi formularea întrebărilor respectă o serie de
exigenţe
 lipsa de accesibilitate a întrebărilor datorită structurii şi stilului (nu se vor folosi
cuvinte ambigue, neologisme, arhaisme etc.).

 caracterul tendenţios al întrebărilor determină un anumit tip de răspunsuri

 („Nu-i aşa că nu-ţi place să înveţi?”, angajează un răspuns negativ ).

 caracterul prezumtiv al întrebărilor (se vor evita întrebări de
genul:
”Câte note de 10 ai luat săptămâna aceasta?”,
daca nu este precedată de întrebarea:
„Ai primit note săptămâna aceasta?”).

 întrebări care pot declanşa reacţii de rezistenţă, de teamă sau de

prestigiu a celui chestionat (întrebări de genul:
„Esti un copil cuminte?” de regulă generează răspunsuri pozitive).

 suprasolicitarea subiectului
 realizează trecerea de la general la particular, subiectul răspunde mai întâi la o
întrebare cu caracter general, urmată apoi de o întrebare cu ţintă particulară.

- Sunteţi de acord sau împotriva aplicării de către părinţi a pedepsei corporale

copiilor ?
 - Dvs. aplicaţi pedepsele corporale copiilor dvs.?
 –trecerea de la particular la general.

 - Sunteţi mulţumit de felul în care a fost recuperat copilul dvs.?

 - Care este părerea dvs. despre activitatea de recuperare desfăşurată în
şcoală ?
 defineşte contagiunea răspunsurilor.

 Acest efect se produce în două situaţii:

 prin iradierea sentimentelor (o întrebare care produce nelinişte determină

aceeaşi stare şi asupra celor care urmează),

 fie prin organizarea logică a răspunsurilor (maniera în care subiectul răspunde la

o întrebare influenţează următoarele întrebări).
 Permite elucidarea anumitor aspecte psihopedagogice

 Permite aprecierea mai fidelă şi mai profundă a individualităţii unei persoane,

specificitatea unor particularităţi ale copilului cu C.E.S.

 Acest lucru este condiţionat de ambianţa în care este aplicat chestionarul, de ora
la care se desfăşoară, de felul în care este prezentat, de felul în care se suscită
interesul subiectului
 ambianţa în care se desfăşoară chestionarul să fie plăcută, să înlăture teama,
neliniştea subiectului, să evite orele prea matinale sau prea tardive.
 
 Produsele activităţii sunt forme de exteriorizare a potenţialului, a forţelor psihice,
în afara comportamentelor motorii, verbale sau expresiv-emotionale.

 compunerile,
 desenele,
 creaţiile literare,
 modul de formulare sau rezolvare a unor probleme
 
 Testul psihologic este o situaţie standardizată care permite o măsurare obiectivă
a unui eşantion din manifestările psihice / comportamentale.”
 după condiţiile de examinare pot fi: teste individuale şi teste de grup

 după natura reacţiilor subiectului, pot fi teste verbale şi teste creion – hârtie

 în funcţie de aspectul măsurat se diferenţiaza testele de eficienţă (de inteligenţă,

de aptitudini, de cunoştinţe) şi testele de personalitate
 se referă la cât de bine realizează un studiu, o procedură sau un instrument
de măsură ceea ce se presupune că face (Graziano, Raulin, 1993).

 Lafon (1973) definea validitatea unui test ca fiind calitatea acestuia „de a
măsura exact ceea ce trebuie să măsoare”,

 Lindeman (1978) - „validitatea unui test este dată de măsura în care acesta
îşi îndeplineşte funcţia”.
 validitatea predictivă - prin acest procedeu se urmăreşte în ce măsura subiecţii
confirmă reuşita sau nereuşita în cadrul testului şi în activitatea reală.

 Ex., în ce măsura rezultatele la un test de inteligenţă sunt confirmate de

rezultatele şcolare.

 validitatea concurentă - constă în stabilirea corelaţiei dintre rezultatele obţinute

la un test în curs de examinare şi rezultatele obţinute la un test deja validat
 indică dacă diferenţele dintre
caracteristicile individuale
rezultate în urma aplicării
testului sunt determinate de
diferenţele reale dintre subiecţi,
sau sunt efectul unor factori
exteriori, efectul unor variabile
independente.
 Condiţii
 stabilitatea în timp a
rezultatelor;
 stabilitatea rezultatelor atunci
când aceeiaşi subiecti sunt
examinaţi de persoane diferite;
 caracterul adecvat al tuturor
probelor care constituie testul în
ansamblu;
 omogenitatea probelor.
 defineşte fineţea discriminativă, numărul de clase pe care-l permite în cadrul
unui grup