Autor

Lector magistru in drept

Chironachi Vladimir

Probele si probatiunea in procesul civil

Pentru ca examinarea pricinii civile să reflecte împrejurările reale ale sale e necesar de a
stabili corect obiectul probaţiunii, întrucît de calitatea acestei activităţi depinde şi întreaga
activitate de probaţiune judiciară.
Legislaţia procesual civilă nu conţine prevederi exprese ale noţiunii de obiect a
probaţiunii, ceea ce probabil creează dificultăţi în practică la identificarea obiectului probaţiunii
judiciare, iar cu acestea creîndu-se şi impedimente la înfăptuirea justiţiei în ansamblu.
Totuşi în literatura de specialitate există numeroase abordări a obiectului probaţiunii, iar
acest fapt ne permite să ne facem o imagine clară asupra obiectului probaţiunii, comparînd şi
identificînd atît elementele comune, cît şi cele distincte ale numeroaselor accepţiuni ştiinţifice
asupra obiectului probaţiunii. Intr-o primă opinie obiectul probei îl constituie elementul de
dovedit, respectiv faptele juridice în sens restrîns şi actele juridice, care au dat naştere, au
modificat sau au stins un raport juridic dedus judecăţii, împrejurări, fapte, acte sau întîmplări, de
care legea leagă anumite consecinţe juridice.
La fel pot forma obiectul probei şi dezbaterile în justiţie, regula legală, un fapt material şi
un act juridic, ori ca obiect al probei înseamnă a demonstra existenţa faptelor, dînd naştere la
raporturi de drept şi situaţii juridice.
In ceea ce priveşte faptele, pot constitui obiect al probei doar acele fapte care prezintă
importanţă pentru rezolvarea litigiilor dintre părţi şi nu orice întîmplări invocate de către acestea.
Aşadar, pentru a se constitui în probe, faptele trebuie să fie pertinente şi concludente.
Faptele asupra existenţei cărora toate părţile din proces sînt de acord (faptele necontestate de
părţi), nu au forţa probantă, deosebită prin însăşi consensul părţilor, judecătorul avînd posi -
bilitatea şi datoria de a se convinge de realitatea sau fictivitatea lor pe bază de probe. [4; p. 30]
Prin împrejurările pe care se întemeiază drepturile subiective civile, trebuie înţeles faptele
juridice deosebite de faptele obişnuite, întrucît normele dreptului leagă de existenţa sau
inexistenţa lor anumite consecinţe juridice. Faptele juridice sînt împărţite, după tăria dreptului
în evenimente, care iau naştere prin voinţa oamenilor şi au o anumită finalitate. Actul juridic

1
valabil încheiat este, însă, obligatoriu şi pentru organul de jurisdicţie, în cadrul procedurii
probatorii.
Existenţa unui fapt care trebuie să fie dovedit se stabileşte prin legătura lui cu faptele
probatorii. Deosebirea dintre faptele care trebuie dovedite şi faptele probatorii se explică prin
particularităţile naturii lor juridice. Faptele care trebuie dovedite formează obiectul probaţiunii,
întrucît fiecare litigiu, soluţionat de instanţă, este în legătură cu un raport de drept civil, în sens
larg cuprinzînd şi raporturile de drept comercial, al familiei, al muncii, iar raporturile de drept
civil, în acest sens nu se nasc, nu se sting şi nu se modifică de la sine, ci în urma producerii unor
fapte juridice şi acestea trebuie dovedite.
Unele fapte impun precizări particulare. Este, în primul rînd, locul faptelor negative. Şi
aceste fapte pot forma obiectul probaţiunii. într-o asemenea situaţie, dovada faptului negativ se
face printr-un fapt pozitiv sau printr-un fapt vecin şi conex. Astfel, de pildă, pentru declararea
dispariţiei sau a decesului unei persoane se impune stabilirea faptului, că într-un anumit interval
de timp nu s-au obţinut date despre cel dispărut. In schimb faptele negative indefinite, cum ar fi
faptul că o persoană n-a fost niciodată într-o anumită localitate sînt uneori greu sau chiar
imposibil de probat, datorită nedeterminării lor în timp. A doua categorie de fapte este aceea a
faptelor constante. Sînt constante acele fapte pe care legea le consideră existente şi cu privire la
care judecătorul nu poate admite sau ordona dovezi. Aceste fapte sînt prezumate de legiuitor pe
baza generalizaţii unor raporturi frecvente. în această categorie intră prezumţiile legale, care se
impun fără posibilitatea de tăgadă sau numai pînă la proba contrară.
După cum spuneam, legislaţia procesual civilă naţională reglementează dificitar şi
obiectul probaţiunii. Unicele sale prevederi referitoare la obiectul probaţiunii sînt despre faptele
care nu trebuie supuse probaţiunii şi care respectiv nu se introduc în obiectul probaţiunii. Astfel
Codului de procedură civilă al Republicii Moldova prevede că:
(1) Circumstanţele pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute, faptele de
notorietate publică, nu se cer a fi dovedite.
(2) Faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă
soluţionată anterior în instanţa de drept comun sau specializată sînt obligatorii pentru instanţa
care judecă pricina, nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei
alte pricini civile la care participă aceleaşi persoane.
(3) Sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauza penală şi hotărîrea
organului de urmărire penală privind încetarea urmăririi penale, rămase irevocabile, sînt
obligatorii pentru instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor
persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa sau hotărîrea doar dacă aceste acte au avut loc
şi numai în măsura în care au fost săvîrşite de persoana în cauză.
2
 (4) Faptele, care, conform legii sînt prezumate a fi stabilite, nu trebuie dovedite de
persoana în a cărei favoare se prezumă. Prezumarea faptelor poate fi contestată, conform
regulilor generale de probaţiune, de persoana interesată dacă legea nu dispune altfel instanţa
judecătorească este în drept să verifice din oficiu veridicitatea faptelor prezumate.
(5) Faptele constante printr-un act al autorităţii publice nu au pînă la judecată putere
pentru instanţă şi pot fi contestate în condiţiile codului.

Pertinenţa şi admisibilitatea probelor judiciare

Probaţiunea judiciară este o activitate strict prevăzută de lege şi este introdusă între nişte
limite concrete. Această activitate este determinată de principiile procesuale civile şi se detaliază
pe tot parcursul procesului. Fiecare acţiune a instanţei, sau alţi participanţi la proces, în ceea ce
priveşte acumularea, prezentarea, examinarea şi aprecierea probelor se supun unor reguli
procesuale. în primul rînd, acestor reguli un loc special îl deţin regulile generale a probaţiunii:
1) pertinenta probelor;
2) admisibilitatea probelor;
3) regulile sarcinii probaţiunii ;
4) regula pertinenţei obligă instanţa de judecată să primească în proces, doar acele probe
prezentate, care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, deci să fie în legătură cu litigiul.
Probele au legătură cu litigiul, atunci cînd ele au legătură cu circumstanţele invocate în acţiune şi
care fac obiectul probaţiunii. Sarcina instanţei constă-n aceea că ea va lua toate măsurile posibile
pentru a atrage în proces toate probele necesare, care au legătură cu litigiul şi totodată să nu
admită aglomerarea litigiului cu materiale şi date faptice, care nu au legătură cu cauza. Regula
pertinenţei este strîns legată cu obiectul probaţiunii. In componenţa obiectului probaţiunii trebuie
incluse doar acele fapte şi circumstanţe, care au importanţă pentru caz, permiţînd în baza lor
soluţionarea litigiului, stabilind faptul necesar. De exemplu, dacă în cazul unui litigiu de privare
de drepturile părinteşti sau a unui litigiu de evacuare, în baza imposibilului trai în comun, sau în
cazul restabilirii în muncă a unei persoane concediate pentru lipsa de la serviciu, instanţa e
obligată să stabilească circumstaneţele referitoare la personalitatea şi comportamentul pîrîtului
sau reclamantului, după caz, pe cînd în cazul acţiunii de percepere al datoriei, circumstanţele
respective nu sînt importante.
Deci, regula pertinenţei probelor obligă instanţa de judecată să clarifice şi să examineze
toate faptele şi circumstanţele care au legătură cu litigiul. Plenitudinea materialelor cazului
permite evitarea greşelilor, atunci cînd este motivată hotărîrea judecătorească. Concomitent cu
aceasta trebuie de avut în vedere, ca mijloacele care pot dovedi faptele respective pot fi
nenumărate. Martorii unui accident pot fi cîteva zeci de oameni, de exemplu, sau la fel un număr
3
mare de oameni pot fi martorii relaţiei dintre părinţi (în cazul unui litigiu, pentru a transmite
drepturile părinteşti în educaţia copilului, de la un părinte la altul) şi altele. Dar este oare necesar
de a chema în instanţă în calitate de martori, toate persoanele respective? Sarcina instanţei constă
în aceea ca să evidenţieze şi să selecteze acele probe, din multitudinea lor posibilă, care sînt
nemijlocit cele mai aproape legate de faptele litigiului respectiv, care trebuie dovedite. Totuşi,
toate acestea trebuie făcute, luînd în consideraţie că cantitatea lor să fie îndestulătoare la
stabilirea circumstanţelor cazului. Pertinenţa probelor este o regulă ce depinde de ultima
convingere a judecătorului, instanţa fiind cea care stabileşte dacă o probă e pertinentă sau nu
Din cele expuse mai sus, pertinenţa probelor reprezintă o regulă de sine stătătoare pe
lîngă admisibilitatea lor. Unii autori, însă, consideră că pertinenţa nu este altceva, decît o
condiţie al admisibilităţii probelor şi nu o regulă separată, ceea ce face o legătură de strictă
dependenţă a admisibilităţii de pertinenţă a probelor.
Pentru a elucida problema respectivă, este necesar să clarificăm ce este admisibilitatea
probelor în procesul civil.
Atunci cînd instanţa hotărăşte problema care din probele prezentate vor fi luate spre
examinare, ea se conduce de regula admisibilităţii probelor.
Prin admisibilitatea probelor se înţelege, în primul rînd, regula în baza căreia instanţa de
judecată poate folosi doar acele mijloace de probă, care sînt prevăzute de lege - explicaţiile
părţilor, depoziţiile martorilor etc. Alte mijloace de probă, neprevăzute de lege, instanţa nu are
dreptul să le admită. Insă, în procesul civil, regula admisibilităţii mai are un înţeles şi anume că
acele circumstanţe ale cauzei civile, care conform legii trebuie să fie confirmate prin anumite
mijloace de probă, nu pot fi confirmate cu nici un alt fel de mijloace de probă. De exemplu, dacă
la încheierea contractului nu s-a respectat forma obligatorie scrisă, atunci părţile nu pot cere
pentru a dovedi fapte pe care acestea le invocă prin proba cu martori. încălcarea formei scrise
simple la încheierea contractului nu atrage după sine nevalabilitatea contractului. Pentru aceasta
există o altă sancţiune - imposibilitatea de a face trimitere la depoziţiile martorilor, în cazul unui
litigiu, în cadrul unui proces civil.
Unii autori de specialitate consideră că regula admisibilităţii probelor în procesul civil se
supune cîtorva condiţii:
1) proba respectivă trebuie să fie legală, deci să nu fie oprită de legea de drept material
sau procesual. Probele nu pot fi încuviinţate de instanţă, dacă nu sînt admise de lege. Spre
exemplu, nu se admite nici un fel de probe împotriva prezumpţiilor legale absolute, cum ar fi:
prezumpţia de adevăr, rezultînd dispunerea lucrului judecat;

4
 2) proba trebuie să fie verosimilă, ceea ce se exprimă în ideea că proba solicitată trebuie
să facă credibil faptul pretins. Cu alte cuvinte, proba solicitată nu trebuie să contrazică legile
naturale universal recunoscute. Problema verosimilităţii probelor trebuie să fie cercetată de
instanţă în concret, examinîndu-se cu atenţie faptele ce se tind a fi probate şi concordanţa lor cu
legile naturii. Judecătorul trebuie să aprecieze verosimilitatea probei în raport cu datele ştiinţifice
existente în momentul administrării probe, că în timp o probă, deşi iniţial, neverosimilă poate
face ulterior credibil faptul pretins. Cucerirea de către om a spaţiului extraterestru este o dovadă
elocventă în acest sens, deoarece în urmă cu mai multe decenii acest fapt trecea drept
neverosimil pentru ca azi să constituie o certitudine. [3; p. 433] Această cerinţă este, totuşi,
contestată de unii autori [20; p. 282], iar alţii o ignoră pur şi simplu;
3) proba trebuie să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul procesului. Din cîte
am mai spus o probă se consideră a fi pertinentă, dacă ea se referă la fapte care trebuie să fie
demonstrate în sprijinul pretenţiilor sau apărărilor formulate de părţi. Faptele afirmate trebuie să
fie de natură de a genera, modifica sau stinge raporturi juridice. Orice fapt, care nu are legătură
cu obiectul procesului şi care deci nu ar fi susceptibil, în principiu, de a crea, modifica sau stinge
un raport juridic nu poate fi invocat cu succes ca obiect al probaţiunii judiciare, altfel judecătorul
ar juca un rol formal în probaţiune, situaţie dăunătoare nu numai justiţiei, ci şi părţilor, căci ar
conduce la realizarea unor cheltuieli inutile şi la pierderea de timp. [3; p. 433-434];
4) proba trebuie să fie concludentă, adică să conducă la soluţionarea litigiului. Instanţa
încuviinţează o probă doar dacă consideră că ea va duce la dezlegarea pricinii. O probă
concludentă este întotdeauna şi o probă pertinentă. într-adevăr o probă, care nu este în legătură
cu obiectul procesului, nu poate conduce la soluţionarea acestuia. Reciproca nu este întotdeauna
valabilă, adică o probă poate să fie pertinentă, fără să fie susceptibilă de a conduce la
soluţionarea cauzei. Astfel, de exemplu, susţinerea pîrîtului dintr-o acţiune, în stabilirea
paternităţii, în sensul că mama copilului a întreţinut, în timpul concepţiei relaţii sexuale şi cu alţi
bărbaţi, este o probă pertinentă, dar neconcludentă prin ea însăşi. Un alt exemplu ar putea fi în
cazul unui proces de reapărare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, proba cu martori,
aici, solicitată de către pîrît pentru a dovedi că au mai fost şi alţi participanţi, este o
probă pertinentă, dar nu este concludentă, deoarece în materia delictuală, răspunderea este
solidară. Dar, pîrîtul solicită încuviinţarea unei probe pentru a dovedi dulpa concurentă a
victimei, proba este pertinentă dar şi concludentă, întrucît în acest caz răspunderea se împarte
între autorul faptului prejudiciabil şi victimă.
Concludenta probei se analizează prin examinarea împrejurărilor, ce urmează a fi dovedite cu
ajutorul probei resective. Dacă există pericol, ca proba să se piardă prin întîrziere, aceasta va fi
încuviinţată, fără a se mai examina concludenta ei.
5
 Din cîte am putut observa, grupul respectiv de autori susţine că pertinenţa probelor în
procesul civil nu constituie o regulă separată, ci o condiţie a admisibilităţii probelor. Din aceasta
rezultă, că o probă solicitată de unul din participanţii la proces este admisibilă numai dacă este şi
pertinenţă.
Celălalt grup de autori de specialitate, după cîte am văzut mai anterior, nu va da
pertinenţa probelor ca o condiţie a admisibilităţii lor, ci ca o regulă separată. Totuşi, aceşti autori
susţin că instanţa va primi spre examinare doar acele probe, care cumulează condiţiile ambelor
reguli ceea ce, practic, duce la acelaş sens cu grupul advers.
Din punct de vedere practic, această „quasi" - divergenţă nu are importanţă atîta timp cît
ambele opinii susţin ideea, că instanţa va lua spre examinare doar acele probe, care sînt
pertinente şi admisibile, cu atît mai mult că pertinenţa probelor în procesul civil este tratată
similar ca legătură a probelor cu obiectul procesului, iar admisibilitatea la fel este tratată similar
dar cu specificul de expunere a ideilor a fiecărei din tabere. Astfel această separare de idei, dacă
îi putem spune aşa, nu are o importanţă practică, ci mai mult una teoretică. Bineînţeles, că la
chestiunea pertinenţei şi admisibilităţii probelor în procesul civil, nu putem să nu consultăm
legea procesuală naţională. Astfel, Codul de procedură civilă a Republicii Moldova în vigoare
conţine în acest sens următoarele prevederi: art. 121 referindu-se la regula pertinenţei probelor în
procesul civil, stipulează că instanţa judecătorească reţine spre examinare şi cercetare numai
probele pertinente, care confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existenţa
sau inexistenţa de circumstanţe, important pentru soluţionarea justă a cazului. Aceste prevederi
sînt de curînd în vigoare şi spre deosebire de legea veche. Codul de procedură civilă a Republicii
Moldova din 26.12.1964, acestea sînt mai ample şi edificatoare, în reglementarea veche,
pertinenţa probelor avea termenul de „relativitatea" probelor şi stipula doar că instanţa va reţine
spre cercetare numai acele dovezi prezentate, care au importanţă pentru pricină, astfel ca
prevederile legii procedurale civile în vigoare fiind mai adecvate. Art. 122, referitor la
admisibilitatea probelor în procesul civil, prevede că circumstanţele care, conform legii, trebuie
confirmate prin anumite mijloace de probaţiune, nu pot fi dovedite cu nici un fel de mijloace
probante. Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul
eliberării lor. Se consideră inadmisibile probele obţinute cu încălcarea prevederilor legii, cum ar
fi inducerea în eroare a participantului la proces, încheierea actului de către o persoană
neîmputernicită, încheierea defectuoasă a actului procedural, alte acţiuni ilegale.
Iarăşi, spre deosebire de iegea procesuală în vigoare, legea veche nu făcea faţă cerinţelor
plenitudinii reglementărilor şi accesibilităţii actului normativ, stipulînd doar, în ceea ce priveşte
admisibilitatea probelor, că împrejurările sînt pricini, care după lege trebuie să fie confirmate
cu anumite mijloace de probă, nu pot fi confirmate cu nici un fel de mijloace de probă. Codul
6
de procedură civilă în vigoare, însă, conţine prevederi mai largi şi mai clare, stipulînd şi
cazurile de inadmisibUitate a probelor, expres, fapt ce face textul legii mai accesibil, mai uşor de
înţeles.
Astfel, pentru realizarea sarcinilor sale de înrartuire a justiţiei, instanţa de judecată este
obligată pentru a emite o hotărîre corect motivată şi obiectivă, să examineze doar acele probe,
care pot contribui în realitate la aceasta. Pentru aceasta şi există regulile pertinenţei şi
admisibilităţii probelor în procesul civil, importanţa lor fiind că pe cînd prima regulă asigură
procesul doar cu acele probe ce pot stabili circumstanţele cazului şi le înlătură pe cele ce nu au
legătură cu aceasta, stabilindu-se astfel un volum corect al probelor; cea de-a doua regulă asigură
procesul cu probe licite şi eficiente.

Clasificarea probelor judiciare în procesul civil

Clasificarea probelor judiciare în procesul civil reprezintă o problemă mai mult
doctrinată, legea limitîndu-se doar a le enumera, dar importanţa clasificării probelor nu este doar
de ordin teoretic, ci şi practic. Esenţa clasificării probelor judiciare în procesul civil, din punct de
vedere practic, constă în, că ea permite evidenţierea particularităţilor diferitelor grupe de probe,
determinînd totodată şi căile cele mai eficiente de folosire a lor, ţinînd cont de aceste
particularităţi.
In literatura de specialitate există numeroase opinii în privinţa clasificării probelor în
procesul civil.
O primă variantă a clasificării probelor ar putea fi, că probele se clasifică în felul următor

1) probele primare - acele probe care izvorăsc din sursa principală originală, adică aceste
probe care implică un raport direct între sursa probei şi faptul care trebuie dovedit. De exemplu,
depoziţiile martorului ocular se consideră a fi probă primară, la fel şi informaţia obţinută de pe
originalul unui document (de exemplu, certificatul de căsătorie sau urmele lăsate pe anumite
obiecte).
2) probele secundare - acele probe care reproduc conţinutul altei probe, ele mai sînt
denumite şi probe „de mîna a doua", între probele secundare şi faptul de dovedit, despre care
acestea conţin informaţii, întotdeauna stă, cel puţin, încă o probă, informaţia căreia o şi
reproduce proba secundară.
Drept exemplu de probe secundare pot constitui:
1) Depoziţiile martorului ce a aflat despre faptul de dovedit de la o altă persoană
(martorul ocular).

7
 2) Copia unui document.
3) Mulajele de pe urmele lăsate, fotografii ale imprimantelor digitale etc.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că instanţa poate asigura procesul cu probe,
care să-i permită să-şi facă o părere obiectivă asupra litigiului şi să emită o hotărîre sigură şi
motivată.
Probele directe - probe care luate chiar şi separat, dau posibilitate instanţei de a face o
singură concluzie determinată, despre faptele invocate. De exemplu, o scrisoare care pîrîtul
informează reclamantul că nu va putea întoarce la termen împrumutul, ne oferă o singură
concluzie — contractul de împrumut a fost încheiat, o altă versiune fiind imposibilă.
Probe indirecte - probe care luate separat dau pobilitate la existenţa mai multor
versiuni, la fapte invocate. Totuşi, facînd o legătură a acestora, cu alte probe din cadrul
procesului respectiv şi privind în ansamblu, se pot exclude versiunile nefondate şi de a face o
singură concluzie.
Probele indirecte au o aplicabilitate largă în practica judiciară pe pricinele civile, atunci
cînd probele directe lipsesc sau sînt insuficiente pentru soluţionarea litigiului. In special la
această categorie se face apel în pricinele, unde probele directe conţin informaţii şi date false. De
exemplu, în acţiunile civile pentru recunoaşterea ca nule, contractele dubioase sau fictive atunci
cînd actul respectiv conţine date care nu corespund realităţii sau în litigiile pentru eliberare de
sechestru a proprietăţii, unde probele indirecte sînt folosite pentru a clarifica problema aparenţii
reale a proprietăţii.
Utilizarea probelor indirecte este mai complicată decît cea a probelor directe. In raport cu
probele directe, principala sarcină a instanţei constă în aceea ca să verifice şi să stabilească
veridicitatea lor, care odată stabilită face utilizarea probelor directe fără obstacole, deoarece
faptul invocat, din probele respective, va fi stabilit ca existent sau inexistent.
Utilizarea probelor directe, însă, pe lîngă problema stabilirii veridicităţii lor, ridică şi
problema examinării a fiecărei versiuni, presupuselor concluzii, care au la bază probele
respective. Pentru aceasta probele indirecte trebuie examinate insistent cu toate probele şi
circumstanţele litigiului, pentru a unifica toate faptele într-un întreg, pentru a putea reproduce
imaginea evenimentelor produse.
Drept exemplu de probe indirecte, am putea aduce o scrisoare, pîrîtul cere cu împrumut o
sumă de bani de la reclamant. Scrisoarea respectivă ne oferă mai multe versiuni:
1) reclamantul i-a acordat împrumutul pîrîtului;
2) reclamantul nu i-a acordat împrumutul pîrîtului.
Clasificarea respectivă are importanţă prin aceea că permite instanţelor de judecată să
deosebească probele care oferă o unică concluzie existentă sau lipsa faptului invocat, de probele
8
care oferă mai multe versiuni, prin aceasta avînd posibilitatea de a selecta mai eficient probele
necesare pentru soluţionarea pricinii, care a fost investită.
Probele materiale - sînt considerate acele probe, care fiind nişte obiecte, lucruri ce
servesc ca surse de date, informaţii utile pentru soluţionarea litigiului, drept exemplu putem
aduce orice obiect al lumii materiale: televizor, frigider, îmbrăcăminte, produse alimentare etc.
Probele personale - sînt considerate acele probe care izvorăsc de la sursa umană, care
pot fi:
1) explicaţiile părţilor
2) explicaţiile intervenienţilor
3) depoziţiile martorilor
4) concluziile expertului.
In ceea ce priveşte înscrisurile ca probe în procesul civil, acestea pot fi atribuite, după opinia
unor autori, atît categoriilor probelor materiale - odată ce ele reprezintă obiecte ale lumii
materiale, lucruri în sensul larg al cuvîntului, cît şi categoriei de probe personale, din
considerentul ca înscrisurile sînt întocmite de oameni. [1; p. 197] O altă varinată a respectivei
clasificări ar fi:
1) probe materiale;
2) probe personale;
3) probe scrise (înscrisurile).
încă o variantă, după opinia aceluiaş autor, la clasificarea respectivă ar fi:
1) probe materiale - la care se atribuie atît documentele, cît şi obiectele;
2) probele personale;
3) probe mixte - la categoria respectivă se atribuie concluziile expertului. Temeiul
introducerii categoriei de probe mixte constituie faptul că aceste probe au o natură de
sine stătătoare şi se extrag concomitent din două surse ~ materiale şi personale, pe de
o parte o sursă este expertul, pe de altă parte, sursa o constituie obiectele pe care
acesta le supune expertizei.

După legătura cu faptul ce urmează a fi probat sînt probe:

1) probele directe sînt acele probe, care sînt singure, fără concursul altor probe
stabilesc faptul generator, modificator, extinctiv sau de nevaliditate de drepturi (exemplu:
înscrisurile, arturisirea, etc), măsturia persoanelor care au asistat la săvîrşirea faptului litigios,
care a creat prejudiciul;

9
 2) probele indirecte sînt cele, care stabilesc faptul generator, modificator sau
extinctiv de drepturi printr-un fapt probator intermediar, vecin şi conex, regurgîndu-se la un
raţionament deductiv sau inductiv.

După forma de exprimare a probelor avem:

1) probe verbale; |
2) probe scrise; personale;
3) probe materiale.
Dovezile personale pot fi exprimate în scris sau verbal separat sau combinat,
avînd în vedere principiul oralităţii, în cursul dezbaterilor majoritatea probelor administrate
în faţa instanţei sînt verbale (exemplu: declaraţiile de martori, răspunsul de interogatoriu,
prezentarea concluziilor verbale ale expertului, etc), care ajută în mai mare măsură
să fie percepute direct şi nemijlocit de către instanţă, părţi şi de către participanţii şa şedinţa
publică.
După cum probele sînt efectuate în faţa instanţei de judecată sau în afara acesteia
avem:
1) probe judiciare;
2) probe extrajudiciare.
Mărturisirea spontană în instanţa de judecată sau ca răspuns la interogatoriu şi depoziţiile
martorilor, sînt probe judiciare, întrucît sînt efectuate în faţa instanţei de jduecată, iar raportul de
expertiză, înscrisurile sau alte probe administrate chiar în faţa altei instanţe, în cadrul altui
proces, mărturisirea făcută în afara instanţei de judecată, dar în prezenţa unor persoane, care pot
depune ca martori, sînt extrajudiciare, întrucît sînt efectuate în afara instanţei de judecată, care
soluţionează pricina.
Probele judiciare într-un proces, pot fi folosite ca probe extrajudiciare într-un alt proces.
In literatura de specialitate probele au mai fost clasificate şi-n modurile următoare:
1) perfecte (înscrisurile, mărturisirea, jurămîntul, etc.) şi imperfecte (prezumpţiile, proba
cu martori) [18; p. 358];
2) probe legale şi probe morale
3) probe artificale sau neartificale, după cum cer sau nu ajutorul artei
4 ) probe imediate şi mediate
5) probe directe (intuitive) (exemple: expertiza, verificarea de scripte, cercetarea la faţa
locului) şi probe indirecte (prezumpţiile, declaraţia de martori)

10
 Aprecierea probelor
Aprecierea probelor reprezintă, în primul rînd, etapa finală al întregului sistem al
probaţiunii, fiind strîns legată de celelalte etape (acumularea şi prezentarea, examinarea).
Insă chiar din faza pregătitoare a procesului pentru dezbaterile judiciare, judecătorul face
o apreciere prealabilă a probelor prezentate, acumulate. In baza regulei pertinenţei probelor,
judecătorul poate reţine pentru examinarea în şedinţă a probelor importante pentru soluţionarea
litigiului sau poate să respingă probele care nu au legătură cu cazul judecat.
In baza examinării efectuate, în şedinţa de judecată, instanţa apreciază probele acumulate
pentru cazul respectiv şi face o concluzie referitor la aceea că faptele invocate au fost dovedite
sau nu.
Prin aprecierea probelor se înţelege activitatea înfăptuită exclusiv de instanţă, ce constă în
stabilirea veridicităţii şi suficienţei probelor examinate.
Veridicitatea probelor implică condiţia prin care acestea oferă date, informaţii care
corespund realităţii. Pentru a stabili veridicitatea probelor, instanţa de judecată, mai întîi de toate,
este obligată să verifice calitatea sursei, ce oferă datele respective, precum şi însăşi procesul de
formare a probei. De exemplu, instanţa va verifica dacă martorul interpreta, sesiza corect faptele,
le putea ţine minte sau nu. Tot sarcina instanţei este şi verificarea competenţei expertului, iar
referitor la înscrisuri instanţa, trebuie să verifice originalitatea, autenticitatea lor şi condiţiile în
care acestea au fost constituite.
Veridicitatea probelor se verifică şi pe calea conexării lor la alte probe.
Imediat ce a stabilit veridicitatea probelor, judecata va stabili şi suficienţa lor. Aprecierea
probelor sub condiţia veridicităţii lor reprezintă aspectul cantitativ al aprecierii probelor. Cînd ne
referim la suficienţa probelor în contextul aprecierii probelor avem în vedere faptul dacă se poate
în baza probelor acumulate de a face o conlcuzie despre existenţa sau lipsa faptelor invocate de
părţi. [4; p. 198] Dacă după aprecierea probelor, instanţa constată acestea că nu sînt veridice sau
sînt insuficiente, instanţa va solicita prezentarea de către părţi a unor probe suplimentare, va
reaprecia probele deja existente la cazul dat. Aprecierea probelor reprezintă o concluzie finală a
instanţei de judecată dată despre veridicitatea, forţa şi importanţa probelor, concluzie care
produce efecte juridice odată fixată în hotărîrea finală a instanţei.
Intr-o altă opinie aprecierea probelor constă în operaţiunea mentală pe care o face
instanţa, pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi al
tuturor probelor împreună.
Doar o apreciere justă a probelor poate da posibilitatea de a stabili adevăratele raporturi
între părţi, circumstanţele cazului. De aceea una din cele mai importante probleme a procesului o
constituie principiile aprecierii probelor, inclusiv şi problema, cum are loc aprecierea probelor,
11
de fapt. Instanţa de judecată, atunci cînd se ocupă de aprecierea probelor, trebuie să se conducă
de principiul aprecierii probelor după ultima părere a instanţei, bazată pe examinarea
multilaterală, deplină şi obiectivă a tuturor circumstanţelor cazului şi să ţină cont de regula că
nici o probă nu are valoare sau forţă mai prestabilă. Aprecierea probelor după convingerea
judecăţii înseamnă că veridicitatea şi suficienţa probelor sînt determinate de însăşi instanţă,
deoarece nicăieri în legislaţie nu se specifică că o probă are un grad de veridicitate mai înalt decît
alta, instanţa deci fiind liberă în a stabili aspectele sus-menţionate. O astfel de abordare a
aprecierii probelor asigură găsirea adevărului, fiind imposibil de aprestabili în lege veridicitatea
şi forţa probelor pentru fiecare caz, deoarece fiecare caz în parte are circumstanţele sale specifice.
In literatura de specialitate se susţine că regula cea mai importantă este aprecierea probelor în
complexitatea lor, fapt care oferă posibilitatea de a confrunta probele şi astfel de a le verifica una
cu ajutorul altei. Astfel, dacă sînt depistate divergenţe, atunci apare necesitatea de a examina
probele suplimentar, ceea ce duce la analiză mai profundă şi deplină a circumstanţelor cazului.
Ultima convingere a judecătorului nu reprezintă o concluzie intuitivă, bazată pe senzaţii
şi sentimente. Aceasta trebuie să fie motivată, fundamentată de date obiective, obţinute din
examinarea materialelor cazului. Această fundamentare se reflectă în hotărîrea finală a judecăţii,
unde în partea motivatoare a acesteia se supun toate motivele şi raţionamentele instanţei de
judecată în ceea ce priveşte acordul cu unele probe şi dezacordul cu altele. O astfel de expunere a
actelor obiective ce au determinat aprecierea probelor, este necesară pentru cazul cînd instanţele
superioare sînt sesizate pentru a verifica justeţea aprecierii probelor să poată face acest lucru fără
dificultate.
în mod definitiv instanţa apreciază probele în camera de deliberare, unde instanţa
stabileşte faptele invocate ca existente sau nu şi în baza lor emite hotărîrea. In aprecierea
probelor nu are loc doar în camera de chibzuire, dar şi pe parcursul dezbaterilor, atunci cînd sînt
examinate anumite probe. Anume în rezultatul aprecierii probelor în timpul şedinţei de judecată
instanţa decide dacă cazul este suficient de examinat, pentru a găsi de cuviinţă să solicite probe
suplimentare pentru examinare.
Din cele menţionate mai sus, putem concluziona următoarele:
1) subiectul aprecierii probelor - instanţa de judecată;
2) locul aprecierii probelor — camera de chibzuire (cînd ne referim la apreciere finală);
3) momentul aprecierii probelor - între încheierea dezbaterilor şi emiterea hotărîrii;
1) forma procesuală a aprecierii probelor - partea motivaţională a hotărîrii finale
judecătoreşti.
In ceea ce priveşte aprecierea probelor în Codul de procedură civilă a Republicii
Moldova în vigoare, prevede următoarele:
12
 1) instanţa judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, bazată pe
cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în
ansamblu şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege;
2) nici un fel de probe nu au pentru instanţa de judecată o forţă probantă mai prestabilă
fără aprecierea lor;
3) fiecare probă se apreciază de instanţă privitor la pertinenţa, admisibilitatea,
veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la legătura lor reciprocă şi suficientă
pentru soluţionarea pricinii;
4) ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa judecătorească este obligată să reflecte în
hotărîre motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe, precum şi argumentarea
preferinţei faţă de altele;
5) proba este declarată ca fiind veridică, dacă instanţa constată că prin cercetare şi
comparare cu alte probe, că datele pe care le conţine corespund realităţii. Astfel aprecierea
probelor nu este doar o activitate importantă a probaţiunii, ci şi a procesului civil în genere.
Atunci cînd la acumularea sau examinarea probelor se comit erori, acestea dacă nu au fost
depistate la moment pot fi remediate prin intermediul ultimei etape a probaţiunii - aprecierea. In
schimb, dacă aprecierea probelor nu este efectuată corect, erorile respective se vor formaliza în
hotărîrea definitivă a instanţei, care necontestată în termen legal, reprezintă exemplul real al
viciului de justiţie.
MIJLOACELE DE PROBĂ
1 Explicaţiile părţilor şi intervenienţilor

Sursa de date şi informaţii, care au importanţă pentru soluţionarea litigiului pot servi, în
primul rînd, explicaţiile părţilor şi intervenienţilor. Anume aceste date obţinute din declaraţiile
părţilor sau intervenienţilor se consideră a fi probe. Tot felul de alte declaraţii ale părţilor, prin
care acestea fac diferite solicitări sau îşi expun anumite raţionamente asupra unor probleme ce
se dezbat în proces sau dau o apreciere anumitor circumstanţe, importanţă probantă nu au
Particularitatea explicaţiilor părţilor şi intervenienţilor (dacă ne referim la persoanele
terţe ce formulează pretenţii proprii) constă în aceea că aceste explicaţii survin de la persoane
cointeresate de soluţionarea litigiului.
Părţile au cunoştinţă de circumstaneţele cauzei din prima mînă, adică sînt cele mai
aproape din circumstanţele cauzei, şi de aceea ele sînt cele mai în măsură să le comunice. Totuşi,
principalul obiectiv al părţilor este de a avea cîştig de cauză, dorind ca hotărîrea finală a instanţei
să fie în favoarea lor, de aceea foarte des, vrînd-nevrînd, comunicările părţilor despre faptele
cauzei sînt refractate mai mult sau mai puţin, cu atît mai mult că părţile conform legislaţiilor
13
multor state, inclusiv Republica Moldova nu poartă răspunderea pentru comunicarea unor
informaţii, date false. Astfel instanţa este obligată să ţină cont de aceste fapte, atunci cînd se
foloseşte de explicaţiile părţilor pentru a stabili anumite fapte importante pentru soluţionarea
pricinii. Totodată, explicaţiile părţilor şi intervenienţilor pot oferi instanţei materiale importante,
pentru determinarea obiectului probaţiunii, cercului faptelor probatorii, etc. Chiar şi nişte
explicaţii vădit false (după stabilirea lor ca false) pot oferi ajutor instanţei în a stabili faptele
litigioase.
Explicaţiile părţilor şi a intervenienţilor pot fi atît în formă orală (verbală), cît şi scrisă.
Deja în cererea de chemare în judecată se conţin unele explicaţii ale reclamantului asupra
cunoştinţelor cauzei, reclamantul fiind obligat să-şi motiveze cerinţele şi să indice în cererea de
chemare în judecată circumstanţele pe care acestea se bazează. Pîrîtul la fel are posibilitatea de a
oferi explicaţii (pentru a se apăra) înainte de începerea dezbaterilor judiciare, depunînd o
referinţă prin care pîrîtul se exprimă asupra faptelor invocate de reclamant în cererea de chemare
în judecată, referinţa care la fel poate indica la stabilirea anumitor fapte. [1; p. 200]
In şedinţa de judecată, deja, explicaţiile părţilor se fac în formă orală (verbală) conform
principiului oralităţii.
Doctrina procesual civilă cunoaşte două specii de bază ale explicaţiilor părţilor:
1) Afirmaţiile - acele comunicări ale părţilor prin care acestea aduc la cunoştinţă
despre anumite fapte în stabilirea cărora partea respectivă este însăşi cointeresată, acestea de
regulă, se conţin în cererea de chemare în judecată şi referinţă. De exemplu, atunci
cînd reclamantul indică în cererea de chemare în judecată că I-a împrumutat pe pîrît cu o anumită
sumă, aceasta reprezintă o afirmaţie, la fel şi în cazul cînd pîrîtul specifică că a fost împrumutat
cu o sumă mai mică.
2) Recunoaşterea - explicaţie prin care se confirmă faptele şi circumstaneţele
comunicate de partea adversă.
Recunoaşterea - confirmare de către o parte a faptelor, probarea cărora se află în sarcina
celeilalte părţi.
In literatura de specialitate recunoaşterea mai este denumită şi „mărturisire".
Mărturisirea nu trebuie să fie confundată cu mărturia, întrucît mărturia provine de la
martor - persoană ce nu este direct implicată în proces.
Mărturisirea - recunoaşterea pe care una din părţi o face cu privire la temeinicia
pretenţiei sau apărării părţii adverse ori cu privire la existenţa sau inexistenţa unui fapt pe care se
sprijină adversarul din proces în dovedirea pretenţiei sau apărării sale. Ca exemple, putem
menţiona recunoaşterea de către reclamant, că pîrîtul a făcut plata ce formează obiectul litigiului

14
adus de reclamant în faţa instanţei, sau recunoaşterea de către pîrît a faptului că datorează
reclamantului suma de bani pe care acesta o pretinde.
Considerată pînă în anul 1950 ca „regină a probelor", astăzi mărturisirea, pentru
judecător are aceeaşi valoare. Probată ca şi celelalte mijloace materiale de probă.
După cum se poate face înainte sau în timpul judecăţii, mărturisirea poate fi:
1) extrajudiciară - poate fi scrisă sau verbală (exemplu: mărturisirea inculpatului făcută
într-un proces penal sau mărturisirea făcută în faţa procurorului);
Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi folosită ca dovadă, cînd obiectul
convenţiei nu poate fi dovedit cu martori.
Odată dovedită mărturisirea extrajudiciară, are aceeaşi putere probatoare, indiferent de
faptul dacă a fost făcută în scris sau verbal.
2) judiciară - se obţine în timpul judecăţii şi are aceeaşi valoare ca şi cea extrajudiciară,
întrucît, ca şi celelalte probe, este lăsată la aprecierea judecătorului. Instanţa este datoare să
examineze şi să motiveze admiterea sau respingerea mărturisirii, avînd dreptul să dispună din
oficiu, administrarea şi altor dovezi de natură, a-şi forma convingerea cu privire la sinceritatea
mărturisirii. Mărturisirea judiciară poate fi obţinută prin intermediul interogatoriului sau
spontană şi se menţionează în incheierea de şedinţă. în opinia unor autori, cu
excepţia acţiunilor de divorţ, în care mărturisirea nu este admisă pentru dovedirea motivelor de
divorţ, recunoaşterea este admisă în toate cazurile.
Instanţa de judecată nu va admite, însă, mărturisirea atunci cînd prin aceasta s-ar eluda
dispoziţiile legii ori s-ar putea ajunge la pierderea unui drept la care nu se poate renunţa, ori care
nu poate face obiectul unei tranzacţii. Unii autori consideră că avînd în vedere dreptul
recunoscut judecătorului de a aprecia liber toate probele, deci şi sinceritatea recunoaşterii şi
concordanţa ei cu adevărul obiectiv, în mod normal instanţei ar trebui să i se recunoască
dreptul de a reţine întreaga mărturisire sau doar o parte din ea.
Fiind un act personal, mărturisirea poate fi făcută doar personal sau de către mandatar
prin procură specială. In acest scop, partea va fi citată personal de instanţă cu menţiunea
personală la interogatoriu. Interogatoriul trebuie să constea în întrebări referitoare la fapte
personale pertinente şi concludente.
Recunoaşterea (mărturisirea) faptelor nu trebuie confundată cu recunoaşterea acţiunii
civile, deoarece recunoaşterea faptelor reprezintă o specie a explicaţiilor părţilor, la
recunoaşterea acţiunii reprezintă o acţiune dispotizivă a pîrîtului. Explicaţiile date de părţi şi de
intervenienţi, ca mijloc de probă în procesul civil, sînt prevăzute de art. 131 al Codului de
procedură civilă a Republicii Moldova în vigoare. In acest sens legea specifică că explicaţiile
date de părţi şi intervenienţi (persoane terţe) asupra circumstanţelor care le sînt cunoscute şi care
15
au importanţă în proces, urmează a fi verificate şi evaluate deopotrivă cu celelalte probleme.
Explicaţiile pot fi date oral sau scris. Dacă partea audiată are mai mulţi coparticipanţi procesuali,
instanţa, în funcţie de circumstanţele pricinii, determină necesitatea interogării tuturor
coparticipanţilor sau numai a unor din ei.
Instanţa poate considera suficiente pentru proces circumstanţele determinate în baza
explicaţiilor unei din părţi, dacă cealaltă deţine proba solicitată de instanţă, dar nu o prezintă.
Dacă partea obligată să dovedească afirmaţiile sale deţine, dar nu prezintă în judecată, probele
necesare, instanţa este în drept să-şi întemeieze concluziile pe explicaţiile date de partea adversă.
Dacă o parte recunoaşte în şedinţă de judecată sau în cadrul îndeplinirii delegaţiei
judiciare, faptele pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, aceasta din urmă
este degrevată de obligaţia dovedirii lor. renunţarea la recunoaşterea efectuată în judecată
influenţează recunoaşterea doar dacă partea care a recunoscut faptele dovedeşte că mărturisirea
lor nu corespunde adevărului, ci este rezultatul unei erori. Numai în acest caz, recunoaşterea îşi
pierde valabilitatea. In cazul cînd instanţa judecătorească are îndoieli referitor la recunoaşterea
efectuată, constatînd că s-a procedat astfel pentru tărnuirea circumstanţelor reale ale pricinii ori
în urma unor înşelăciuni, violenţe, ameninţări sau erori, ea va respinge printr-o încheiere
recunoaşterea. In acest caz, faptele recunoscute urmează a fi dovedite în baza regulilor generale.
Recunoaşterea acţiunii sau a faptelor, efectuate în prima instanţă, îşi păstrează veridicitatea şi în
instanţele ierarhic superioare. în ceea ce priveşte reglementarea explicaţiilor părţilor şi
intervenienţelor (terţelor persoane) ca mijloc de probă, legea procesul civilă în vigoare face acest
lucru în mod detaliat şi clar. Sintetizînd cele menţionate la paragraful respectiv, am putea spune
să explicaţiile părţilor şi intervenienţilor reprezintă mijlocul de probă cel mai dintîi supus
examinării judecătoreşti, deoarece unele date şi informaţii probante se conţin deja în cererea de
chemare în judecată, iar datorită faptului că explicaţiile emană de la persoanele interesate în
proces, ele au gradul cel mai mare de risc de a fi false în măsură mai mică sau mai mare, instanţa
avînd obligaţia atenţiei şi perspicacităţii duble, atunci cînd se foloseşte de explicaţiile părţilor sau
terţelor persoane, pentru a stabili faptele invocate în proces.

Depoziţiile martorilor
Unul din cele mai vechi şi răspîndite mijloace de probă sînt dispoziţiile martorilor.
Acestea nu sînt un mijloc de probă specific doar procesului civil, dar şi procesului penal. Alături
de explicaţiile părţilor şi terţelor persoane, dispoziţiile martorilor reprezintă categoria probelor
personale (emanînd de la persoane), doar că mijlocul de probă este depoziţia (mărturia), şi nu
martorul ca persoană fizică.

16
 Martorii sînt persoane străine de proces, care au recepţionat şi memorat faptele care sînt
concludente în rezolvarea unui proces civil şi care relatează în instanţa de judecată, ajutînd-o la
stabilirea adevărului. Intr-o altă opinie martorii pot fi persoanele chemate de instanţă pentru a
comunica circumstaneţele cazului de care aceştia au cunoştinţă. Din aceea ce am menţionat aici
reiese că calitatea de martori se dovedeşte de către o persoană fizică, care deţine anumite date
importante pentru soluţionarea cazului, doar dacă această persoană este chemată în judecată de
către instanţă, pentru a face depoziţii. Totuşi, noţiunea de martor nu este o noţiune strict
juridică, ci una socială, ceea ce înseamnă că martori sînt orice persoană, care deţine anumite
informaţii importante pentru soluţionarea cauzei (persoane neinteresate din punct de vedere
juridic de proces), chiar dacă aceste informaţii nu sînt comunicate instanţei în cadrul procesului
civil, doar că depoziţiile făcute de către martor în şedinţa de judecată la cererea instanţei au
forţă juridică probatoare, spre deosebire de orice altfel de comunicări, făcute în afara procesului
(extraprocesuale). După cum am spus unul din cele mai vechi mijloace de probă sînt depoziţiile
martorilor. Veridicitatea lor este condiţionată de tendinţa firească a oamenilor de a spune
adevărul. De a face depoziţii veridice este mai uşor decît de a refracta intenţionat realitatea.
Depoziţiile false într-un proces trebuie ţinute minte, memorate, iar în caz de necesitate de a le
depune repetat fără contradicţii. Datele ce retractează intenţionat realitatea, niciodată nu pot
presupune şi reflecta diversitatea şi complexitatea realităţii, de aceea depoziţiile martorilor se
referă la categoria celor mai răspîndite mijloace de probă. Deşi există posibilitatea falsificării lor
în contextul unor cauzalităţi întîmplătoare sau intenţionate, depoziţiile martorilor pot fi un mijloc
veridic pentru stabilirea adevărului. Referindu-ne la forma în care depoziţiile martorilor
trebuie făcute, menţionăm că în literatura de specialitate predomină opinia că ele trebuie făcute
oral (verbal) în faţa instanţei de judecată, declaraţiile consemnate grafic (în scris) chiar şi cele
făcute în formă autentică, nu pot fi utilizate cu titlul de probe testimoniale (aşa mai sînt denumite
în doctrină depoziţiile martorilor),
In ceea ce priveşte admisibilitatea probei cu martori trebuie să menţionăm că art. 211,
al. 2 al Codului Civil al Republicii Moldova în vigoare stabileşte interdicţia de a dovedi cu
martori, în caz de litigiu actele juridice, care conform legii sînt obligatorii de formă scrisă.
Conform art. 210, al. 1 al Codului Civil al Republicii Moldova în vigoare formă scrisă
obligatorie este prevăzută pentru actele juridice încheiate dintre persoanele juridice, dintre
persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice, dacă valoarea obiectului
actuvlui juridic depăşeşte 1000 de lei, şi în alte cazuri prevăzute de lege, indiferent de valoarea
obiectului (litigiuitorul aici se referă la cazurile, cînd obiectul actului juridic este un imobil).
Dovada unor astfel de acte juridice se poate face prin act autentic sau prin-un act sub semnătură

17
privată, aceasta pentru a obliga părţile, care încheie acte juridice să-şi preconstituie proba, care să
asigure certitudinea şi stabilitatea actelor juridice. Deci, inadmisibilitatea probei cu
martori se aplică la toate actele juridice, indiferent de felul lor, dar nu şi cu privire la faptele
juridice, excepţie stările de fapt în care operează prezumţiile legale (exemplu, naşterea, moartea,
care în principiu, nu pot fi dovedite cu martori, ci doar cu mijloace de probă), aici autorul a vrut
să spună probabil: „... şi cu alte mijloace de probă", deoarece depoziţiile martorilor sînt
considerate mijloc de probă.
Martori pot fi doar persoanele fizice, care au cunoştinţă despre faptele ce formează
obiectul judecăţii.
Revenind puţin la forma în care se fac depoziţiile martorilor, după cum am menţionat,
acestea se fac, de regulă, verbal, fapt care are menirea să asigure sesizarea nemijlocită a
depoziţiilor de către instanţă, fapt ce oferă la rîndul său posibilitatea acumulării unor date
complete de la martori, ulterior, facînd o apreciere a veridicităţii lor. Totuşi, ca excepţie, în
instanţele de arbitraj, judecata poate cere forma scrisă a depoziţiilor martorilor.
In cele ce urmează vom analiza prevederile legale în ceea ce priveşte depoziţiile
martorilor ca mijloc de probă în procesul civil. Astfel, art. 132 al C.P.C. al R.M. în vigoare
prevede:
1) Martor poate fi orice persoană, care nu are interes în proces şi căruia îi sînt cunoscute
faptele referitoare la pricină. Depoziţiile martorului nu pot fi considerate probă, dacă el nu poate
indica sursa informării sale.
Deşi la prevederea respectivă nu se specifică ce fel de persoane pot fi martorii, nu încape
îndoială că acestea pot fî doar persoanele fizice. Persoanele juridice nu au capacitatea de a sesiza
realitatea înconjurătoare şi de a o reda, cu atît mai mult de aceea ele nu pot avea calitate de
martor.
2) Solicitantul citării în judecată a unui martor este obligat să demonstreze ce fapte
importante pentru soluţionarea pricinii poate confirma acest martor şi să comunice instanţei
numele şu domiciliul lui.
Din cele de mai sus, rezultă că proba cu martori poate fi solicitată atît de părţi şi terţe
persoane, cît şi la iniţiativa instanţei de judecată.
Trebuie să specificăm că în unele cazuri, martorii pot aduce la cunoştinţă fapte, care au
fost sesizate de ei, datorită unor cunoştinţe speciale, de exemplu, comunicarea medicului despre
starea bolnavului pînă la proces; şi deoarece calitatea de martor şi respectiv de expert sînt
incompatibile, aceste persoane trebuie considerate martori şi nu experţi.
In ceea ce priveşte persoanele care nu pot avea calitatea de martori, legea (art. 133 C.P.C.
al R.M. în vigoare) spune că nu pot fi citaţi în judecată şi audiaţi în calitate de martori:
18
 1) persoanele care din cauza vîrstei fragede ori a handicapului lor fizic sau mintal, nu sînt
în stare să înţeleagă just faptele şi să depună asupra lor mărturii veridice.
La prevederea respectivă se presupun unele precizări. Prin „persoane cu vîrstă fragedă"
legiuitorul a avut în vedere persoanele ce nu au împlinit vîrsta de 16 ani. Dacă copilul nu a
împlinit vîrsta de 16 ani fără prezenţa pedagogului, acesta nu poate depune mărturii. Persoanele
cu vîrsta între 14-16 ani pot depune mărturii, prezenţa pedagogului fiind la discreţia instanţei. In
caz de necesitate, pentru persoanele de vîrsta respectivă pot fi chemaţi părinţi, tutorii, înfietorii.
In unele cazuri excepţionale din sala de şedinţă judecătorească, la decizia judecătorului, pe
timpul interogării persoanei minore pot fi îndepărtate anumite persoane participante la proces,
atunci cînd faptul respectiv este esenţial pentru aflarea adevărului. După întoarcerea sa în sala de

19
şedinţă, participantului respectiv i se comunică depoziţiile obţinute şi i se permite să pună
întrebări martorului minor.
Problema martorilor minori care pot depune mărturii în proces în fiecare caz se
soluţionează de către instanţă, care va ţine cont de gradul dezvoltării copilului şi de
circumstanţele cazului.
In ceea ce priveşte persoanele cu handicap fizic despre care legea spune că nu sînt în
stare să înţeleagă just faptele şi să depună asupra lor mărturii, se impun iarăşi precizări. Gradul
de incompatibilitate a persoanelor cu handicap fizic cu calitatea de martor este în dependenţă de
fiecare caz î parte şi nu are aspect general. De exemplu, orbii nu vor putea depune mărturie în
legătură cu faptele, care ar putea fi pricepute doar cu ajutorul organului de văz, în schimb vor
putea depune mărturie în legătură cu faptele, care puteau fi percepute prin intermediul organelor
de auz (dacă nu au handicap şi de auz), şi invers.
2) slujutorii cultelor, medicii, avocaţii, notarii şi orice alte persoane pe care legea le
obligă să păstreze secretul informaţiei confidenţiale primite în exerciţiul funcţiunii;
3) funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra datelor constituie secret ocrotit
de lege, care le-au parvenit în această calitate, dacă nu au fost degrevaţi, în modul stabilit, de
obligaţia păstrării lui;
4) persoanele care, în virtutea funcţiei profesionale, au participat la pregătirea, executarea
sau răspîndirea publicaţiilor periodice, emisiunilor televizate sau radiodifuzate, referitor la
personalitatea autorului, executorului sau alcătuitorului de materiale ori documente, la informaţia
parvenită de la aceştia în legătură cu activitatea lor, dacă materialele şi documentele sînt
destinate redacţiei;
5) judecătorii, referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstanţelor pricinii în
camera de deliberare la pronunţarea hotărîrii sau sentinţei.
Legea rezervă dreptul refuzului de a depune mărturii art. 134, C.P.C. al R.M. în vigoare)
în care, însă, este condiţionat. Astfel acest drept îl au:
- soţul împotriva soţiei, soţia împotriva soţului, inclusiv cei divorţaţi, copiii împotriva
părinţilor şi părinţii împotriva copiilor;
- logodnicii unul împotriva altuia;
- fraţii şi surorile unul împotriva altuia, buneii împotriva nepoţilor şi nepoţii împotriva
buneilor;
- persoana ale cărei depoziţii pot cauza prejudicii materiale martorului sau
persoanelor cu care se află în relaţiile menţionate mai sus;

20
 - persoana ale cărei depoziţii pot duce la dezonorarea sau pot crea un pericol de urmărire
administrativ sau penală lor sau persoanelor cu care se află în relaţii specificate mai sus;
- persoanele care nu pot depune mărturie fără a dezvălui secretul profesional sau
comercial;
- deputaţii - referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplinirii
obligaţiilor de deputat;
- avocaţii parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exerciţiul
împuternicii or.
Totuşi, martorii care nu se încadrează în categoriile prezentate anterior, conform art 135,
C.P.C. al R.M. dacă refuză de a depune mărturii, trebuie să declare în scris refuzul pînă la
depunerea mărturiilor, documentînd motivele refuzului. Instanţa are obligaţia de a înştiinţa
părţilor despre refuzul martorului. In cazul cînd refuzul martorului de a depune mărturii este
expus oral în şedinţa de judecată se consemnează în procesul-verbal al şedinţei. Dacă refuză să
facă depoziţii fără a indica motivele sau dacă motivele considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, martorul repară prejudiciile cauzate astfel părţii interesate şi poate fi supus unei
amenzi de 10 unităţi convenţionale.
Articolul 136 al C.P.C. al R.M. în vigoare prevede o serie de obligaţii şi drepturi. Una din
primele obligaţii a martorului este prezentarea sa în faţa instanţei la data şi la ora stabilită.
Martorul citat, care nu se poate prezenta în instanţă din cauză de sănătate, bătrîneţe, invaliditate
sau din alte motive, pe care aceasta le consideră întemeiate, poate fi audiat de instanţă la locul
aflării sale. Martorului care nu se prezintă în şedinţa de judecată din motive pe care instanţa le
consideră neîntemeiate, i se aplică o amendă de pînă la 5 unităţi convenţionale. Dacă nu se
prezintă nici după cea de-a doua citare, instanţa poate dispune aducerea sa forţată în judecată şi
aplicarea unei amenzi repetate de pînă la 10 unităţi convenţionale. O altă obligaţie a martorului
este de a depune mărturii veridice.
Pentru depoziţii false făcute cu bună ştiinţă, pentru refuzul sau eschivarea, contrar legii,
de a face depoziţii, martorul răspunde în conformitate cu legislaţia penală. Tot în art. 136 C.P.C.
al R.M. în vigoare prevede că martorul are dreptul la restituirea cheltuielor suportate în legătură
cu citarea sa în judecată şi la o compensaţie pentru sustragerea de la ocupaţiile sale obişnuite, al
cărei cuantum se determină în modul stabilit de lege.
în aprecierea probei, prin declaraţiile martorului există anumite particularităţi,
judecătorul avînd de rezolvat succesiv doua probleme: în primul rînd, dacă martorul este sincer,
iar apoi, presupunînd că martorul este de bună credinţă, dacă declaraţia lui corespunde
realităţii.

21
 Sinceritatea martorului se apreciază cu ajutorul unor aspecte, de fapt, variabile de la o
speţă la alta, precum măsura în care martorul este interesat de proces, afecţiunea sau duşmănia
dintre martor şi una din părţi, gradul de rudenie sau afinitate, izvorul informaţiei martorului, dar
şi prin confruntarea depoziţiei martorului cu împrejurările de fapt ale speţei, stabilite suficient de
precis prin alte mijloace de probă. Astfel, simplă legătură de rudenie dintre martor şi una din păţi
nu creează prezumţia de lipsă de obiectivitate, la o astfel de concluzie, putîndu-se ajunge doar
din analiza declaraţiilor martorului în complexul întreg de material probator, cu atît mai mult, cu
cît în unele procese (divorţ, stabilirea paternităţii, etc.) este greu de produs alte probe în afară de
depoziţiile rudelor părţilor. în situaţia în care instanţa ajunge la concluzia că mărturia nu este
sinceră, o va înlătura din proces. Instanţa trebuie, însă, să dea posibilitatea părţii, care a propus
martorul respectiv de a audia eventual şi alţi martori, care ar putea să confirme susţinerile
considerate ca nesincere, dar şi partea potrivnică poate propune noi martori în combaterea celor
ce se vor declara, de către martorii adversarului.
După ce a stabilit sinceritatea martorului, instanţa trebuie să aprecieze în măsură
depoziţia acestuia, dacă reflectă realitatea. Această problemă se rezolvă prin efectuarea unui
examen asupra facultăţilor flzico-psihice ale martorului. Astfel, instanţa trebuie să se raporteze la
cel trei momente ale măsturiei:
1) perceperea faptului
2) memorizarea faptului conceput
3) reproducerea faptului conceput şi memorizat.
1). gradul în care un fapt este perceput de o persoană depinde de unele elemente obiective
(distanţa dintre martor şi faptul perceput) gradul de vizibilitate, locul, timpul şi condiţiile în care
s-a făcut percepţia, anumite infirmităţi fizice, care nu permit percepţia într-un anumit mod, etc.
dar, şi de elementele subiective (intensitatea cu care faptul respectiv a trecut în conştiinţa
martorului, starea sufletească în care se găsea în acel moment martorul, preocupările sale
obişnuite, profesia, etc).
2). memorizarea faptului perceput depinde de timp, care uneori şterge din memoria
martorului detalii sau chiar împrejurări esenţiale. Instanţa este obligată să ţină cont de cele
menţionate anterior, precum şi de faptul că în memoria martorului sînt imagini succesive în timp,
care se pot suprapune, deformînd imaginea iniţială; de asemenea, frecvent martorii adaugă la
faptele percepute şi propriile lor concluzii, în mod involuntar.
3). reproducerea faptului - prezintă o importanţă deosebită, fiind numeroase cazurile în
care o persoană, deşi a perceput bine faptul şi I-a conservat în memorie, nu este în măsură să-l
redea corect, mai ales martorul este o persoană cu pregătire inferioară, ori este foarte emotiv. Din

22
acest punct de vedere un rol mare îl are preşedintele completului, care ar trebui să-l lase pe
martor să se exprime aşa cum poate, fără să-l întrerupă, să evite sau să înlăture întrebările ce
sugerează răspunsurile martorului, toate aceste împrejurări, urmărind a fi apreciate în funcţie de
inteligenţa martorului, gradul său de cultură, obişnuinţa de a se exprima. Forţa probantă a
mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei, care, după ce evaluează critic declaraţiile martorilor,
se va pronunţa asupra faptelor şi împrejurărilor relatate de martori, pronunţîndu-se cu privire la
măsura în care au fost dovedite.

Înscrisurile
Obiectele, pe care cu ajutorul semnelor sînt exprimate idei anumite, care conţin relatări
despre faptele şi circumstanţele, care au importanţă la soluţionarea litigiului respectiv, reprezintă
proba prin înscrisuri.
În literatura de specialitate am mai întîlnit şi alte păreri, cum ar fi că înscrisurile ca mijloc
de probă în procesul civil ar reprezenta declaraţii ale părţilor, făcute în formă scrisă, cu privire la
anumite acte sau fapte juridice. La discuţia dată am avea obiecţii în ceea ce priveşte subiecţii
înscrisurilor ca mijloc de probă. Din definiţia respectivă se deduce faptul că înscrisurile sînt
declaraţii scrise, făcute doar de părţi, fapt pe care îl vom infirma chiar şi avînd o experienţă
juridică nu prea bogată, printr-un simplu exemplu: o scrisoare a fratelui mai mare către părinţi,
prin care acesta îi înştiinţează că fratele său mai mic (pîrîtul, care neagă existenţa contractului de
împrumut) i-a comunicat, că a împrumutat de la nişte persoane (reclamaţii, care susţin existenţa
contractului de împrumut) o sumă de bani, pe care nu o poate restitui. In lipsa contractului scris
de împrumut, această scrisoare care nu a fost întocmită de una din părţi, ar putea fi o probă
importantă în proces, reprezentînd un înscris. Astfel putem afirma că înscrisurile ca probe în
proces civil nu sînt întocmite exclusiv de părţi, ci şi de alţi subiecţi ai procesului sau chiar din
afara lui. In sprijinul afirmaţiei mele sînt opiniile unor alţi autori, care oferă ca exemple
de înscrisuri ca mijloace de probă în procesul civil diferite scrisori, acte de deces, foi de boală
sau acte jurisdicţionale a căror subiecţi, evident, că nu sînt părţile, dar toate acestea nu exclud
considerarea înscrisurilor, întocmite de părţi, inclusiv, ca probe în proces, înscrisurile ca mijloc de
probă au o importanţă deosebită mai ales în litigiile privind diferite raporturi obligaţionale,
deoarece de obicei consimţământul părţilor se materializează pe hîrtie.
Materialul din care e constituit înscrisul, este de obicei - hîrtia, dar uneori pot fi bucăţi de
carton, metal, masă plastică, ţesut, etc, care pentru a avea calitatea de probă, trebuie că conţină
semne inscriptive (litere, ieroglife, note, semne telegrafice sau stenografice), făcute de mînă sau
de aparate speciale, care pot stabili circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinei.

23
 Legea (art. 137 C.P.C, al R.M. în vigoare) ne oferă o definiţie destul de amplă şi
edificatoare asupra problemei „ce reprezintă înscrisurile ca probe în procesul civil". Astfel, legea
spune că se consideră înscrisuri orice document, act, convenţie, contract, certificat, scrisoare de
afacere ori scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum
şi primit prin fax, poştă electronică, ori prin alt mijloc de comunicare sau în alt mod, ce permite
citarea informaţiei, care se referă la circumstanţe importante precum soluţionarea pricinei şi care
pot confirma veridicitatea lor. La fel se consideră probă scrisă sentinţele, hotărîrile şi alte acte
judecătoreşti, procesele-verbale ale actelor procedurale, procesele-verbale ale şedinţelor
judiciare, anexele (scheme, proiecte, desene etc.) la procesele-verbale ale actelor procedurale.
Referitor la înscrisuri doctrina procesual civilă ne oferă următoarea clasificare a acestora,
după anumite criterii:
1) După conţinut înscrisurile se clasifică în]:
- înscrisuri de dispoziţie - prin care se exprimă voinţa de a stabili, modifica, stinge
raporturi juridice (de exemplu, un document în care este expus textul unui contract sau un ordin
al administraţiei unei întreprinderi).
- înscrisuri de înştiinţare - prin care se aduc la cunoştinţă anumite fapte (scrisoare despre
moartea cuiva, actul de deces, foaie de deces etc).
2) După caracterul izvorului
- înscrisuri originale
- înscrisuri, copii.
3) După scopul întocmirii lor înscrisuri reconstituite - acele înscrisuri, care au fost
întocmite cu intenţia de a fi
folosite ca mijloc de probă în cazul ivirii unui eventual litigiu.
- înscrisuri nepreconstituite — acele înscrisuri, care nu s-au întocmit în scopul de a fi
folosite ca mijloc de probă într-un litigiu de care, în mod accidental şi în lipsă de alte mijloace de
probă, sînt, totuşi, utilizate pentru dovedirea raportului juridic litigios.
înscrisurile preconstituite se mai clasifică în
1) înscrisuri originale, întocmite pentru a constata: încheierea, modificarea sau stingerea
unui raport juridic;
2) înscrisuri recognitive, prin care se recunoaşte existenţa unui înscris originar pierdut,
avînd rolul de a-1 înlocui pe acesta;
1) înscrisuri confirmative, întocmite pentru a confirma un act anulabil.
Clasificarea înscrisurilor ca mijloc în procesul civil, pe care o întîlnim la, practic, toţi
autorii de specialitate este următoarea:
1) înscrisuri autentice
24
 2) înscrisuri simple (sub semnătura privată).
înscrisul antentic este acela care a fost realizat cu solemnităţile cerute de lege, de un
funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut [4; p. 45]. Deşi
notarul public nu este funcţionar public, el este investit de lege să îndeplinească în serviciul de
interes public (art. 2 din Legea R.M. cu privire Ia notariat nr. 1453-XV din 08.11.2002), de aceea
actele pe care acesta le autentifică, reprezintă un înscris autentic.
Aceste înscrisuri sînt instrumente probatorii de o valoare deosebită, întrucît cuprind
manifestări de voinţă ale părţilor, făcute înainte de ivirea litigiului, cu intenţia de a servi ca
mijloc de dovadă în viitor. Ele constituie o garanţie de sinceritate şi exactitate a operaţiunii
juridice, pe care o constată întrucît autentificarea actului se săvîrşeşte de un funcţionar, ce
prestează un serviciu public. înscrisurile autentice, constituie cea mai importantă categorie a
înscrisurilor preconstituite, deoarece fac dovadă deplină pînă la înscrierea în fals, ele fiind cele
mai puternice mijloace de probă.
Noţiunea de autentic este de origine grecească şi în traducere înseamnă „ceea ce
valorează prin sine însuşi".
Din punct de vedere al formei, înscrisurile autentice sînt considerate, în practică,
sinonime cu actele notariale, deşi nu se confundă cu acestea
într-un sens restrîns prin înscris autentic se înţelege actul notarial, a cărui autentificare
privind conţinutul actului juridic, identitatea şi semnătura părţilor sînt atestate de notarul public.
In sens mai larg, înscrisurile autentice sînt acelea, al căror conţinut este indiscutabil şi
aparţine fără eschivoc persoanei despre care se afirmă că le-a întocmit
In literatura juridică de specialitate se mai arată că înscrisul autentic este înscrisul primit
şi autentificat cu solemnitate cerută de lege, de un funcţionar public, care are competenţa de a
instrumenta cu privire la actul respectiv şi de a funcţiona în locul, unde s-a făcut înscrisul .
Astfel, putem observa evidenţierea cîtorva condiţii, în ceea ce priveşte validitatea
înscrisurilor autentice:
1) actul să fie întocmit de către un funcţionar public;
1) funcţionarul public să aibă calitatea de a întocmi actul (nu îndeplineşte această calitate
funcţionarul care este suspendat din funcţie, destituit sau înlocuit);
2) funcţionarul nu trebuie să fie incapabil de a întocmi înscrisul;
2) funcţionarul public să fie competent pentru a încheia înscrisul, adică actul să fie
întocmit cu formalităţi, prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii.
În ceea ce priveşte sfera înscrisurilor autentice în afară de cele notariale, hotărîrile
judecătoreşti, actele de stare civilă, actele autorităţii tutelare, procesele-verbale de îndeplinire a
actelor procedurale, au această valoare şi alte înscrisuri:
25
 1) contractul de încheiere pentru suprafeţele locative din fondul locativ de stat;
2) contractul de constituire, precum şi contractul de vînzare-cumpărare de locuinţe
încheiate;
3) contractele de împrumut bancar încheiate cu o bancă cu capital integral sau majoritar
de statş.a.
In străinătate, în afara graniţelor Republicii Moldova, înscrisurile pot fi autentificate de
reprezentanţele diplomatice şi de oficiile consulare, a căror activitate de autentificare se
desfăşoară potrivit convenţiilor internaţionale, încheiate de statul nostru şi a reglementărilor
consulare, stabilite de Ministerul de externe, potrivit uzanţelor internaţionale.
Redactarea actelor juridice civile sub forma actului autentic prezintă pentru părţi avantaje
deosebite, datorită trăsăturilor, care le caracterizează, cele mai semnificative, fiind următoarele :

1) înscrisul autentic se bucură de prezumţia de autenticitate, care scuteşte pe cel care îl

foloseşte de orice dovadă, proba contrară trebuind să fie administrată de cel care-1 contestă.
Astfel, înscrisul care prin forma şi aparenţa sa exterioară are înfăţişarea unui înscris autentic,
regulat întocmit, se bucură de prezumţia de autenticitate, în sensul că emană în realitate de la cei
care figurează ca semnatori;

2) înscrisurile autentice fac dovada pînă la înscrierea în fals, în ceea ce priveşte

constatările personale ale funcţionarului instrumentator. Pentru celelalte constatări ce exced
atribuţiile funcţionarului public, cît şi pentru împrejurărilr declarate de părţi cu ocazia
autentificării, înscrisul autentic face dovada pînă la proba contrară;

2) înscrisul autentic face deplină dovada, pînă la înscrierea în fals, în ceea ce

priveşte semnăturile părţilor şi ale altor participanţi, precum şi cu privire la cererea părţilor
de a fi legalizate semnăturile acestora, notarul public poate legaliza semnătura părţilor
doar pe înscrisurile pentru care legea nu cerea forma autentică ca o condiţie de
valabilitate a actului. Pentru legalizarea semnăturilor, părţile vor prezenta exemplarele,
înscrisurile nesemnate.
Dacă înscrisul nu a fost semnat, el poate fi ca un început de dovadă scrisă.
In practică, absenţa semnăturii lipseşte înscrisul de calitatea de probă preconstituită, ceea
ce înseamnă, însă, ca raportul juridic nu ar putea fi dovedit cu alte probe
Înscrisul autentic face dovada despre data de pînă la înscriere în fals. Puterea
doveditoare a datei înscrisului autentic îşi are temeiul în faptul, că înscrisul este datat de
funcţionarul public competent, care a primit şi autentificat sau a întocmit şi autentificat înscrisul,
cu solemnităţile cerute de lege;

înscrisurile autentice, care constată obligaţiile, cînd acestea au ajuns la scadenţă, pot fi
26
puse în executare, avînd puterea unui titlu executoriu fără a mai fi nevoie de sesizarea instanţei.
Partea poate folosi calea justiţiei, folosind înscrisul autentic ca mijloc de dovadă. Dar în
literatura de specialitate şi în practică, s-a susţinut că în astfel de cazuri, acţiunea injustiţie ar fi
inadmisibilă ca fiind lipsită de interes
Puterea doveditoare a înscrisului autentic rezultă din faptul că a fost primit şi autentificat
ori a fost întocmit şi autentificat de un funcţionar public competent, a instrumentat cu privire la
actul respectiv şi a funcţiona în locul în care actul a fost întocmit, în limita atribuţiilor
funcţionarului. Aceasta conferă părţilor reale avantaje.
Forţa probantă a înscrisului autentic poate fi analizată sub aspectele privind:
1) Puterea doveditoare a menţiunilor referitor la constatările personale ale agentului
instrumentator.
2) Puterea doveditoare a declaraţiilor făcute de părţi, cuprinde în înscrisul autentic.
1) referitor la menţiunile cuprinse în înscrisul autentic cu privire la faptele
materiale săvîrşite de însuşi funcţionarul public şi cele referitoare la faptele materiale
petrecute în faţa sa şi constatate prin propriile sale simţuri în exerciţiul funcţiunii sale şi
în cadrul atribuţiilor ce-i revin, potrivit legii, se bucură de procedura specială a înscrierii
în fals
Deplina credinţă, ce se a cordă acestor menţiuni, se justifică prin garanţia de
corectitudine pe care o prezintă funcţionarul instrumentator, ca şi prin consecinţele, deosebit
de grave, la care acesta s-ar expune, dacă ar săvîrşi vreun fals în exercitarea atribuţiilor
sale de serviciu.
Semnătura părţilor şi a altor participanţi, semnătura funcţionarului instrumentator şi
menţiunile referitoare la prezenţa părţilor, constatarea identităţilor, data încheierii înscrisului,
locul unde s-a încheiat, declaraţia părţilor că afirmaţiile cuprinse în scris exprimă voinţa lor,
precum şi menţiunile referitor la alte fapte materiale, constatate personal de funcţionarul
instrumentator, cu condiţia ca aceste constatări să intre în atribuţiile sale de serviciu, toate fac
credinţa pînă la înscrierea în fals.
Dacă menţiunile cuprinse în actul autentic depăşesc atribuţiile conferite de lege
funcţionarului public instrumentator, actul nu va face credinţă pînă la înscrierea în fals, ce va
avea doar valoarea unei simple mărturii. Exemplificăm în acest sens mărturiile cu privire la
faptul că „voinţa părţilor a fost liberă şi neviciată", sau că părţile au fost în deplinătatea
facultăţilor lor mintale
2) spre deosebite de forţa probantă pînă la înscrierea în fals - conferită menţiunilor
referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator, puterea doveditoare a
declaraţiilor şi enunţurilor părţilor cuprinse în înscrisul autentic, cunoaşte o valoare mai limitată,
27
respectiv pînă la proba contrară. Aceasta îşi are explicaţia în faptul că declaraţiile şi menţiunile
făcute de părţi în cuprinsul înscrisului autentic nu sînt şi nici nu pot fi verificate de agentul
instrumentator spre a stabili dacă ele exprimă voinţa liberă şi neviciată a părţilor sau dacă ele
corespunde ori nu realităţii.
In ceea ce priveşte pe funcţionarul instrumentator, acesta atestă un fapt, şi anume că
părţile au declarat în faţa sa că cele cuprinse în înscris exprimă voinţa lor.
Menţiunile trecute de părţi într-un înscris autentic pot fi grupate în trei categorii:
1) declaraţiile părţilor referitoare la obiectul însuşi al faptului juridic civil pe care
înscrisul îl constată, privind drepturile şi obligaţiile lor;
2) enunţările părţilor care nu se referă la obiectul principal al actului juridic, pe care
înscrisul îl constată, dar care au legătură cu obiectul respectiv;
3) afirmaţiile părţilor cu privire la fapte străine de obiectul actului juridic civil, în vederea
constatării, căruia s-a întocmit înscrisul.
Declaraţiile din prima categorie şi enunţurile din cea de-a doua au putere doveditoare
pînă la proba contrară, iar în ceea ce priveşte menţiunile din cea de-a treia categorie, acestea
nu constituie decît un început de dovadă scrisă, care va trebui să fie completat prin alte probe.
Faptul că un înscris a fost autentificat, nu împiedică anularea acestuia pentru
incapacitatea părţilor sau pentru vicierea consimţămîntului lor prin eroare, doi, violenţă sau
leziune şi nici constatarea caracterului fictiv sau similar al înscrisului autentic sau vreunui fapt
material, relatat în acesta, întrucît funcţionarul instrumentator nu are nici chemarea şi nici
posibilitatea de a controla înscrisul sub aceste aspecte, iar anularea înscrisului în cazurile
menţionate sau contestarea caracterului său simulat, nu pune în discuţie sinceritatea şi
autenticitatea înscrisului .
Actele autentice pot fi atacate pentru cauze de simulaţie, fără înscrierea în fals cînd nu
este vorba de a se contesta fapte atestate de autoritatea, care a dat autenticitatea, ci doar
declaraţiile părţilor însemnate în acte. Legea recunoaşte simulaţia, dar pedepseşte frauda la lege.
Limita dreptului de simulaţie este tocmai frauda la lege sau frauda la terţ. O simulaţie care
ascunde o fraudă iese din domeniul licitului, disparînd una din condiţiile existenţei sale. în caz de
fraudă la lege, actul este nul nu pentru că ar fi simulat, ci întrucît este fraudulos.
înscrisurile sub semnătura privată - sînt înscrisurile întocmite şi semnate de părţi fără
intervenţia funcţionarului public .
Aceste înscrisuri constituie cea de-a doua mare categorie de înscrisuri preconstituite.
In literatura juridică de specialitate, în afară de noţiunea dată mai sus, au fost date mai
multe definiţii înscrisurilor sub semnătura privată, avînd în vedere caracteristicile acestora. In
esenţă, aceste definiţii sînt asemănătoare.
28
 S-a arătat că prin înscris sub semnătură privată se înţelege, în principiu, orice înscris,
indiferent de felul cum este întocmit, cu singura condiţie de a fi semnat de părţile de la care
emană, înscrisul sub semnătură privată cuprinde imensa majoritate a actelor juridice, încheiate în
circuitul civil, întrucît numărul actelor juridice pentru valabilitatea cărora legea cere forma
autentică este mai redusă.
Astfel, spre deosebire de înscrisurile autentice, care au o sferă mult mai restrînsă,
înscrisurile sub semnătură privată îşi au o aplicare cu mult mai largă, datorită simplităţii formelor
în care trebuie întocmite, ele constituind instrumente la îndemîna părţilor de constatare a
raporturilor juridice ce le stabilesc. întrucît legea nu condiţionează, ca regulă generală pentru
validitatea înscrisului sub semnătură privată, decît semnarea lui de părţile de la care emană în
nenumăratele şi variatele convenţii ce se încheie, părţile întocmesc înscrisuri sub semnătură pri-
vată pe care le folosesc ca instrumente doveditoare ale actului juridic ce au încheiat [4; p. 98-99].
Ca urmare situaţiile în care părţile recurg la forma înscrisului sub semnătură privată sînt
numeroase şi implicit, sfera acestor înscrisuri este foarte cuprinzătoare.
Avînd în vedere accesibilitatea incontestabile a înscrisurilor sub semnătură privată, în
practica curentă au fost frecvente situaţii cînd, în cazul vînzării unui imobil, care nu se putea face
decît prin act autentic, părţile încheiau sub formă de înscris sub semnătură privată, promisiunea
de contract, prin care se obligau a încheia în viitor, contractul de vînzare-cumpărare în condiţiile
legii situaţiei întîlnite şi astăzi în practica instanţelor judecătoreşti. S-a stabilit că admisibilitatea
acţiunii de validare a unei antecontract de vînzare-cumpărare, este condiţionată de existenţa unui
înscris din care să rezulte obligaţia de înstrăinare şi modalităţile de plată a preţului. In general, un
astfel de înscris nu poate să conducă la încheierea contractului în formă autentică, decît dacă el
însuşi îndeplineşte condiţiile de valabilitate necesară oricărui contract. Cum preţul constituie
element de bază într-o convenţie de vînzare-cumpărare, menţionarea sa în actul constatator este
obligatoriu. In speţă s-a apreciat că actul înfăţişat de părţile în litigiu, numit „chitanţă" cuprinde
menţiuni neechivoce, clare, neinterpretabile, cu privire la numele participanţilor, la calitatea în
care întocmesc actul, la scopul în care se încheie actul, la data întocmirii la suma primită şi
predată cu acest prilej [4; p. 99].
Principalele caracteristici ale înscrisului sub semnătură privată pot fi următoarele:
1) înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia i se opune s-au privit după
lege ca recunoscut, este asimilat de legiuitor înscrisului autentic. Acest efect se produce nu doar
între cei care l-au subscris, ci şi între cei care le reprezintă drepturile - şi dovada făcută
veridicităţii conţinutului său, înscrisul sub semnătură privată este ca şi cum ar fi autentică;
2) înscrisul şi semnătura privată izvorăşte din dreptul pe care-1 are partea căruia i se
opune, de ai contesta conţinutul sau semnătura; moştenitorii, de exemplu, au chiar dreptul să
29
declare şi mai mult, că nu cunosc scrierea sau semnătura autorului lor. în acest caz se procedează
la verificarea de scripte sau semnături contestate. Această situaţie ne îndreptăţeşte să
concluzionăm că, creditorul care, pentru probarea dreptului său, deţine un înscris sub semnătura
privată, este expus la tărăgănarea realizaţii acestui drept, ca urmare a faptului că la încheierea
actului n-a participat un funcţionar public, care să ateste faptul juridic consemnat în act. Aşa,
fiind, în cazul înscrisului sub semnătură privată nu mai operează prezumţia de validitate proprie
înscrisului autentic [18; p. 354];
3) înscrisul sub semnătura privată, prin forma şi condiţiile lui, se bucură doar de o
prezumţie de validitate pînă la proba contrară [24; p. 108].
Condiţia esenţială a oricărui înscris sub semnătură privată, este semnătura părţii sau a
părţilor.
înscrisul sub semnătură privată îşi trage tăria din semnătura părţilor, care îl întocmesc şi
care prin aceasta îşi însuşesc cuprinsul înscrisului [24; p. 117]. Semnătura este, în regula
generală singura, dar indiscutabilă condiţie a înscrisului sub semnătură privată, aşa cum se poate
desprinde şi din însăşi enunţarea denumirii acestei categorii de înscrisuri. Este necesar ca
semnătura să fie realizată de mîna părţii sau părţilor, care participă la întocmirea înscrisului. Nu
se admite sub nici o formă ca semnătura să fie dactilografiată, litografiată sau imprimată şi nici
înlocuită cu o parafa, cu sigiliu, prin punerea de deget sau cu vreun alt semn [4; p. 104]. In
literatura de specialitate, în afara scrisurilor autentice şi sub semnătură privată, se mai întîlnesc şi
alte înscrisuri:
Menţiunea făcută de creditor pe titlul de creanţă - orice adnotaţie făcută de creditor
în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanţă [4; p. 138].
Menţiunea făcută de creditor pe titlul de creanţă face parte din categoria înscrisurilor
nepreconstituite [4; p. 134].
Scrisorile - înscrisuri semnate în mod obişnuit, scris de mînă ori la maşină, prin care o
anumită persoană - expeditorul - face anumite comunicări altei persoane - destinatarul
-transmis prin intermediul poştei sau a unei terţe persoane, care este mandatarul expeditorului şi
garantul de afaceri al destinatarului,
Sînt considerate scrisori, nu doar scrisorile închise, ci şi cărţile poştale şi cărţile ilustrate,
însă nu şi aşa-zisele „scrisori deschise sau mesaje telefhice" [24; p. 145].
Corespondenţa dintre persoane poate să conţină, uneori, mărturisirea extrajudiciară a
unor fapte probatorii, caz în care ea poate servi ca mijloc de probă în instanţă [18; p. 320].
Telegramele - copii a unor declaraţii de voinţă, predate unui oficiu poştal, sub
formă scrisă al cărui cuprins este transmis prin mijloace mecanice la oficiul de destinaţie

30
şi remis destinatarului. Telegrama este un înscris a cărui specific constă în faptul că destinatarul
ei nu primeşte înscrisul original, care emană de la expeditor, ci o copie certificată de
funcţionar, căruia i se transmite prin semne conţinutul de către un alt funcţionar, care a primit
originalul şi a făcut operaţia de transmitere [18; p. 320].
Telegrama face probă, ca şi actul sub semnătură privată, cînd originalul este subscris de
însăşi persoana arătată într-însa ca trimiţătorul ei [4; p. 141].
Registrele şi hîrtiile casnice.
Telexurile şi faxurile. înregistrările electronice.
Titlurile de credit.
Cambia.
Biletul de ordin.
Conform legislaţiei naţionale (art. 138 C.P.C. al R.M. în vigoare) înscrisurile se depun
(prezintă) în judecată de către părţi şi de alţi participanţi la proces. La solicitarea acestora
înscrirurile pot fi reclamate de instanţă părţilor, altor participanţi la proces, precum şi persoanelor
care nu sînt participanţi la proces. Dacă înscrisul se păstrează la o autoritate, organizaţie sau altă
persoană, sau instituţie, instanţa la cererea persoanei interesate, depune prezentarea lui în termen.
Această prescripţie nu se referă la înscrisurile care pot fi obţinute fără concursul instanţei.
Obţinerea şi prezentarea înscrisurilor se fac pe cheltuiala solicitantului. Dacă pentru soluţionarea
pricinei, importanţă are doar o parte din document, instanţa primeşte un extras din el, autentificat
în modul stabilit de lege.
înscrisul se depune în original sau în copia autentificată în modul stabilit de lege,
indicîndu-se locul de aflare a originalului. înscrisul se depune în original cînd, conform legii sau
a unui alt act normativ, circumstanţele pricinei trebuie confirmate doar cu documentele în
original sau cînd copiile de pe documentul în original cu cuprinsuri contradictorii, precum şi în
alte cazuri cînd instanţa consideră necesar prezentarea originalului.
Dacă în conformitate cu afirmaţiile părţii interesate, documentul în original se află pe
mîna părţii adverse, probaţiunea se efectuează prin înaintarea unui demers privind obligarea
părţii adverse la prezentarea lui în original.
In cazul în care partea adversă nu execută încheierea judecătorească privind prezentarea
documentului în original, se va utiliza copia de pe original, prezentată de persoana interesată,
dacă legea nu prevede altfel. Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate după intima
ei convingere. Copiile de pe documente, prezentate în judecată de către participanţii Ia proces,
precum şi de pe cele reclamate din oficiu de instanţă, se înmînează participanţilor la proces, care
nu dispun de ele. Partea care a prezentat un document sau un alt înscris pentru a dovedi anumite

31
circumstanţe, poate renunţa la acest mijloc de probaţiune, numai cu consimţămîntul părţii
adverse.
In ceea ce priveşte aprecierea autenticităţii probelor scrise, legea (arî. 139 C.P.C. al
R.M. în vigoare) stabileşte că documentele şi alte acte eliberate de autorităţi şi de persoane cu
funcţie de răspundere în limitele competenţei şi împuternicirilor lor se rezumă a fi autentice.
Dacă are unele suspiciuni în privinţa autenticităţii lor. autenticitatea documentelor lor şi
a altor acte eliberate de autorităţile străine se determină conform art. 466 C.P.C. al R.M.
în vigoare. La evaluarea şi altor înscrisuri, instanţa judecătorească trebuie să se încredinţeze,
în raport cu alte probe, că documentul ori alt înscris este emis de autoritatea autorizată, că
este semnat de persoana împuternicită, că documentul conţine toate elementele prescriptibile
unor astfel de documente.
La constatarea veridicităţii copiei de pe documente sau de pe alte înscrisuri, instanţa
judecătorească verifică procedeul tehnic de copiere, garantarea identităţii cuprinsului copiei cu
cel al originalului, modul de conservare a copiei. Instanţa judecătorească nu poate considera
dovedit un fapt, adeverit doar prin copia de pe document, dacă originalul este pierdut, iar copiile
de pe el prezentate de părţi nu sînt identice, rămînînd imposibilă determinarea prin intermediul
altor probe a adevăratului cuprins al originalului. Dacă una din părţi sau un alt participant la
proces intenţionează să împiedice utilizarea în jduecată a documentului sau a unui alt înscris prin
. lichidarea sau prin aducerea lui la inutilizabilitate, afirmaţiile persoanei interesate despre
cuprinsul documentului pot fi considerate de instanţă ca fiind doveditoare. Puterea probantă a
documentului sau a unui alt înscris deteriorat (cu ştersături, radieri, completări etc.) se stabileşte
de instanţă după intima ei convingere.
Referitor la obţinerea modelelor de scris pentru cercetarea comparativă a
documentelor scrise şi a semnăturilor de pe ele, art. 140 C.P.C. al R.M. în vigoare stabileşte
că autenticitatea unui document sau a unui alt înscris poate fi demonstrată prin comparare
scrisului ori a semnăturilor. In acest caz, persoana interesată trebuie să prezinte în instanţa
judecătorească documente sau alte acte utile pentru compararea scrisului sau semnăturilor
ori să solicite obţinerea lor prin concursul instanţei.
Dacă persoana care a semnat contestă autenticitatea scrisului ori a semnăturii de pe
document sau de pe un alt înscris, instanţa judecătorească este în drept să-i solicite un model
al scrisului ori al semnăturii ei pentru cercetarea comparativă. Asupra obţinerii modelului,
instanţa emite o încheiere. Refuzul de a prezenta modelul de scris sau semnătura poate fi
calificat de instanţă ca recunoaşterea scrisului ori a semnăturii.
Modelul scrisului poate fi obţinut de instanţa judecătorească cu participarea
specialistului.
32
 Dacă, confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura persoanei, nu constată adevărul,
instanţa dispune ca verificarea să se efectueze de către expert.
Despre data, locul, condiţiile şi procedura obţinerii modelului de scris sau de semnătură
se încheie un proces-verbal, semnat de judecător, de persoana care a dat modelul de scris ori de
semnătură, de specialist, după caz.
Conform art. 141, după ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, înscrisul se
restituie, la cerere, persoanei care I-a prezentat, la doar anexîndu-se copia de pe el, autentificată
de judecător. Nu se restituie înscrisul care şi-a pierdut efectul juridic.
Cu acordul instanţei judecătoreşti, înscrisurile pot fi restituite anterior devenirii
irevocabile a hotărîrilor judecătoreşti. înscrisurile ca probe judiciare în procesul civil au
o importanţă considerabilă. Aceasta este determinată, după cum am mai amintit, de faptul
că majoritatea manifestărilor de voinţă, comunicărilor, izvorîte de la persoane fizice sau
persoane juridice, îmbracă forma scrisă. In scris sînt formate diferite acte despre starea civilă,
în formă scrisă sînt realizate negocierile în afaceri, iar în corespondenţa personală nu rar
se conţin date importante în legătură cu raporturile juridice dintre părţi. Forma scrisă ridică
gradul plenitudinii, exactităţii şi clarităţii ideilor formate, probaţiunea realizîndu-se mai
uşor, inclusiv şi datorită faptului că spre deosebire de alte mijloace de probă (probele
materiale, de exemplu) nu sînt perisabile şi astfel mai rezistente în timp şi de aplicare, folosire
repetată.

Probele materiale
In literatura de specialitate există o sumedenie de definiţii a probelor materiale. Cea mai
concisă din acestea spune că probele materiale sînt obiecte ale lumii materiale, care pot servi ca
mijloc de stabilire circumstanţelor ce au importanţă pentru caz [28; p. 59].
O definiţie mai edificatoare, asupra problemei definitivării probelor materiale, ar
constitui-o opinia că probele materiale sînt numite diferite obiecte, care datorită proprietăţilor
sale, formei lor exterioare, schimbărilor, locul aflării lor pot confirma sau infirma existenţa
faptelor juridice sau probatorii, necesare pentru soluţionarea justă a cauzei [29; p. 153].
Legislaţia procesuală autohtonă dă o definiţie asemănătoare celei anterioare, specificînd
că probele materiale sînt diferite obiecte care, prin aspect, calitate, proprietăţi, însuşiri,
schimbări, loc de aflare sau prin alte caracteristici pot servi la constatarea circumstanţelor
importante pentru soluţionarea pricinei (art. 142, al. 1 C.P.C. al R.M. în vigoare), fiind evidentă
inspiraţia doctrinei ruse acordate legiuitorului nostru.

33
 într-o opinie din categoria probelor materiale pot face parte: proprietatea deteriorată,
obiecte litigioase, marfa de calitate proastă, un loc de pămînt, spaţiu locativ (încăpere de locuit),
mijloc de transport, corpul uman [27; p. 348;
S-a susţinut că instanţa cînd examinează o probă materială o face sub aspectul cercetării,
conţinutului probei materiale. Conţinutul probei materiale îl reprezintă acele date despre fapte-
acţiuni, fapte-stări, fapte-inacţiuni, pe care instanţa le percepe nemijlocit vizual, totodată, avînd
posibilitatea de a apela la ajutorul expertului pentru a stabili conţinutul probei materiale
(exemplu: ştersături, modificări în documente, calitatea proastă a producţiei) [29; p. 153].
Proba materială poate să se prezinte în proces exclusiv în calitate de mijloc de dovadă şi
obiect al litigiului totodată.
Probele materiale, după cim am mai spus, sînt acele obiecte, lucruri pe care părţile le
prezintă pentru a-şi susţine pretenţiile sau contestaţiile. Participantul, care prezintă un anumit
obiect în calitate de probă materială sau care ca instanţa să dispună prezentarea lui, trebuie să
indice care circumstanţe importante pentru caz pot fi stabilite prin intermediul acestuia. Trebuie
să specificăm ca, cerînd instanţei să dispună prezentarea probei materiale de la alte persoane,
partea care cere acest lucru, trebuie să descrie obiectul solicitat, dar şi să indice motivele care au
constituit obstacolul în calea prezentării obiectului de el însuşi, precum şi sa indice pe ce bază
acesta consideră că obiectul se află la persoana respectivă, participantă la proces [29; p. 153];
Din cîte am menţionat, reiese că probele materiale reprezintă nişte lucruri, obiecte ale
lumii materiale. Obiecte ale lumii materiale sînt şi documente - calitatea lor ca un anumit mijloc
de probă alternează între înscris şi probă materială. Astfel că atunci cînd prin documente se
stabilesc, fapte ce au importanţă pentru caz nu datorită conţinutului lor, ci de exemplu, prin locul
aflării lor sau particularităţile exterioare etc, acestea nu sînt înscrisuri (ca probă în procesul
civil), ci reprezintă probele materiale [27; p. 348];
Revenind la problema prezentării obiectelor solicitate de instanţă ca probe materiale de la
persoanele la care se află acestea, trebuie să spunem, că ele au obligaţia de a prezenta direct la
sediul instanţei aceste probe materiale sau de a le transmite prin intermediul persoanei, care a
prezentat interpelarea instanţei de judecată. Persoanele care nu posedă obiectele solicitate de
instanţă sau care nu au posibilitatea de a le prezenta la termenul stabilit, sînt obligate să
conştiinţeze instanţa despre aceasta, indicînd şi motivele respective. Dacă persoana căreia i s-a
solicitat un obiect, în calitate de probă materială, nu respectă şi îndeplineşte obligaţia respectivă,
ea poate fi amendată, amenda neeliberînd persoana de obligaţia de a prezenta obiectul solicitat.

34
 Probele materiale se păstrează la dosar ori se predau în camera de păstrare a instanţei
judecătoreşti, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă (al. 1,
art. 143 C.P.C. al R.M. în vigoare).
Obiectele, care nu pot fi prezentate în judecată, se cercetează la locul aflării lor şi se
descriu amănunţit în procesul-verbal, încheiat la faţa locului ori sînt fotografiate, după caz, şi
sigilate. Procesul-verbal se anexează la dosar. Cercetarea la faţa locului se face cu concursul
participanţilor la proces, în prezenţa martorilor, specialiştilor şi experţilor, după caz (al. 2, art.
143, C.P.C. al R.M. în vigoare).
Cheltuielile de păstrare a probelor materiale se repartizează între părţi (al. 3, art. 143,
C.P.C. al R.M. în vigoare).
1) Examinarea probelor materiale se realizează prin intermediul următoarelor acţiuni
procesuale: cercetarea şi cercetarea la faţa locului, prezentarea spre recunoaştere, experimentul
judiciar, expertiza judiciară ş.a.
2) Cercetarea - acţiune procesuală, îndreptată spre a găsi, depista datele faptice ce au
legătură cu cazul pe calea vizualizării stării şi particularităţilor a diferitelor obiecte, inclusiv prin
intermediul mijloacelor tehnico-ştiinţifice (proiectare,aparate optice,de măsurare etc.) [27;
p.350].
In procesul civil cercetarea poate fi clasificată în felul următor:
1) în dependenţă de obiectul supus examinării:
- cercetarea încăperilor,
- cercetarea localităţii,
- cercetarea mijloacelor de transport,
- obiectelor supuse alterării rapide.
2) în dependenţă de timpul cercetării:
- cercetarea în timpul dezbaterilor judiciare,
- cercetarea în timpul pregătirii pentru dezbaterile judiciare,
- cercetarea pînă la intentarea acţiunii în ordinea asigurării probelor.
De regulă, cercetarea probelor materiale are loc în şedinţă în timpul examinării cauzei.
Probele materiale sînt cercetate de instanţă, apoi se prezintă participanţilor care sînt juridic
interesaţi de litigiu, iar în caz de necesitate probele materiale se prezintă şi experţilor,
specialiştilor, martorilor.
Persoanele, cărora li s-au prezentat probele materiale, pot să-şi expună observaţiile despre
particularităţile obiectelor, cercetate în faza pregătirilor, pentru dezbaterile judiciare, în ordinea
executării delegaţiiloe judecătoreşti sau asigurării probelor, în şedinţă vor fi anunţate toate

35
procesele-verbale ale cercetării, după care persoanele juridic interesate în soluţionarea litigiului li
se oferă dreptul de a-şi expune observaţiile şi de a face explicaţii [27; p. 154];
Cercetarea probelor materiale la faţa locului, practic, nu se deosebeşte de cercetarea în
şedinţă, deoarece cercetarea la faţa locului la fel se petrece prin participarea întregului complet
de judecată şi cu anunţarea tuturor participanţilor despre data, locul petrecerii acţiunii procesuale
respective [29; p. 154]. Totuşi, cercetarea la faţa locului are loc doar în anumite condiţii:
1) cînd obiectul cercetării este unul rapid alterabil, iar aducerea lui în instanţă ar lua mai
mult timp, decît deplasarea participanţilor la proces, spre locul aflării obiectului.
încheierea referitor la cercetarea probei materiale (obiectului) la faţa locului (locul aflării
Iui) instanţa o emite:
- la cererea participanţilor la proces juridic interesaţi în pricină;
- din iniţiativa instanţei de judecată.
Atunci cînd obiectul cercetării este o încăpere se identifică cîteva particularităţi a acestei
proceduri:
2) cercetarea încăperilor de locuit - aici încheierea instanţei trebuie prezentată persoanei
fizice, care locuieşte în încăperea respectivă;
3) cercetarea încăperilor de serviciu - aici încheierea instanţei trebuie prezentată
conducătorului sau reprezentatului organizaţiei, persoanei juridice;
4) cercetarea încăperilor în care seaflă bunuri materiale — are loc exclusiv, doar în
prezenţa persoanelor material responsabile.
Prezentarea spre recunoaştere - acţiune procesuală, care constă în prezentarea per-soanei
a obiectului, pentru identificarea lui cu obiectul perceput şi memorat anterior [27; p. 353],
In calitate de „recunoscător" în procesul civil pot fi martorii, părţile şi alte persoane
interesate juridic în soluţionarea pricinei.
Obiect al recunoaşterii poate fi şi persoana fizică, animale.
Recunoaşterea poate avea loc atît după semnele exterioare (particularităţile exterioare),
cît şi după cele funcţionale (specificul vocii, dicţiei, mersului).
în procesul civil prezentarea spre recunoaşterea lui după următoarele reguli [27; p. 354]:
1) înaintea prezentării spre recunoaştere trebuie efectuată interogarea recunoscătorului
despre circumstanţele în care acesta a perceput obiectul respectiv, despre particularităţile şi
semnele după care acesta poate recunoaşte obiectul.
2) Recunoaşterea persoanei are loc deschis, adică cel ce trebuie să recunoască şi cel
recunoscut, trebuie să fie în aceeaşi încăpere şi să se poată vedea. In cazuri excepţionale, pentru

36
asigurarea securităţii personale cel ce recunoaşte poate fi ascuns şi să nu se vadă, pe cînd el poate
şi trebuie să-l vadă pe cel de recunoscut.
A

3) In cazurile cînd cel ce recunoaşte este un martor, instanţa înainte de prezentare spre
recunoaştere îi aduce la cunoştinţă sau îi reaminteşte despre răspunderea penală, pe care acesta o
poartă, pentru refuzul de a face depoziţii vădit false.
4) Obiectul, recunoaşterea căruia se efectuează, se prezintă celui ce trebuie să recunoască
în compania altor obiecte omogene, asemănătoare după natură. La fel şi-n cazul prezentării spre
recunoaştere a persoanei, aceasta se va prezenta alături de alte persoane asemănătoare (de regulă,
încă două). Atunci este necesitatea de recunoscut după voce sursa semnalelor sonore, trebuie să
fie una.
5) Persoanei, recunoaşterea căreia i se face, i se propune să-şi aleagă locul de plasament,
între sau lîngă ceilalţi.
6) Uneori, obiectele pot fi recunoscute şi după fotografie, înregistrare video.
Recunoaşterea după fotografie se efectuează în condiţii similare ca recunoaşterea însăşi
nemijlocită a obiectului.
7) In cazul neprezentării părţilor, prezentarea spre recunoaştere are loc în prezenţa
martorilor asistenţi.
8) Dacă sînt mai multe obiecte de recunoscut, ele se prezintă succesiv, dar nicidecum
concomitent.
9) Dacă cel ce trebuie să recunoască, recunoaşte obiectul, el trebuie să explice după ce
semne I-a recunoscut.
10) Prezentări spre recunoaştere repetate nu se admit.
Experimentul judiciar - acţiune procesuală, care constă în reproducerea împrejurărilor în
care a avut loc evenimentul şi a acţiunilor, în care acesta a avut loc, cu scopul de a verifica şi
concretiza faptele ce au importanţă pentru caz [27; p. 355];
Experimentul judiciar poate avea loc doar în condiţiile în care cinstea şi onoarea
persoanei nu vor fi prejudiciate, sănătatea la fel. Dacă experimentul va produce daune materiale
persoanelor fizice sau juridice, instanţa trebuie să stabilească din contul cui se va efectua
compensarea prejudiciului. In ceea ce priveşte examinarea probelor materiale, legea (art. 144,
C.P.C. al R.M. în vigoare) prevede, în primul rînd, că judecătorul sau instanţa examinează de
urgenţă probele materiale perisabile la locul aflării lor, dispunînd restituirea lor către persoanele,
care le-au prezentat ori remiterea către organizaţia, care le poate folosi la destinaţie. In ultimul
caz, proprietarului îi pot fi restituite obiecte de acelaşi gen şi calitate ori valoarea lor.

37
 Participanţii Ia proces sînt înştiinţaţi despre locul, data şi ora examinării probei materiale
perisabile. Neprezentarea acestora, înştiinţaţi în mod legal, nu împiedică examinarea probei.
Datele referitoare la examinarea probelor materiale perisabile, se consemnează într-un
proces-verbal, care se anexează la dosar. Ca şi oricare mijloc de probă, probele materiale sînt
apreciate de instanţă în complexitate cu celelalte materiale la dosar [2; p. 208]. După ce hotărîrea
judecătorească rămîne irevocabilă, probele materiale se restituie persoanelor, care le-au prezentat
ori se remit celor cărora instanţa Ie-a declarat dreptul asupra lor (al. 1, art. 145, C.P.C. al R.M. în
vigoare). Obiectele care, potrivit legii, nu se pot afla în posesiunea persoanelor fizice, se remit
persoanelor juridice respective (al. 2, art. 145 a C.P.C. al Republicii Moldova în vigoare).
In unele cazuri, probele materiale, după ce sînt examinate de instanţa judecătorească, se
restituie, la cerere, persoanelor care le-au prezentat chiar înainte de terminarea procesului, dacă
aprobarea cererii nu creează impedimente în soluţionarea pricinei (al. 3, art. 145, C.P.C. al R.M.
în vigoare). Referitor la distribuirea probelor materiale înainte de adoptarea hotărîrii, instanţa
judecătorească emite o încheiere, care nu poate fi atacată cu recurs (al. 4, art. 145, C.P.C. al R.M.
în vigoare).
Deşi o lege nouă tinde, întotdeauna, să o completeze pe cea veche, să o modifice, dar în
orice caz să fie mai bună, oricum de lacune sau omisiuni nu scapă. Deşi legea veche (C.P.C. al
R.M. vechi) a fost abrogată, ea conţinea în art. 73 o prevedere destul de importantă, care în
actuala legislaţie lipseşte şi rămîne doar o idee doctrinată (de care am amintit anterior). Astfel
art. 73, C.P.C. al R.M. vechi, prevedea că obligaţia de a prezenta la cererea instanţei, probele
materiale pe care le deţin şi de care are nevoie instanţa, o au toate persoanele fizice şi juridice ce
nu participă la proces. Dacă acestea sînt în imposibilitatea de a prezenta obiectele cerute de
instanţă, ele sînt obligate să comunice despre această instanţă şi să indice motivele, în caz contrar
persoanele date vor fi sancţionate sub formă de amendă, fără scutirea obligaţiei de prezentare a
obiectelor, cerute de instanţă.
Bineînţeles, că am putea spune că în legea procesuală în vigoare, acest lucru se prezumă,
dar o lege trebuie să reglementeze expres şi clar relaţiile sociale, fără a lăsa loc de interpretări şi
presupuneri.
Deci probele materiale nu sînt nimic altceva decît nişte obiecte pe care examinîndu-le
instanţa îşi poate clarifica anumite probleme în legătură cu soluţionarea pricinei. Probele
materiale reprezintă, prin sine, acele obiecte ce se supun percepţiei fizice, adică pot fi percepute
prin intermediul organelor de văz, auz, miros, gust, simţ. Aceste obiecte, de exemplu, pot fi:
1) Automobile - într-un proces de reparare a prejudiciului material, de exemplu
2) Mobilă

38
 1) Aparate electrocasnice
2) Produse alimentare
3) Pelicule de fotografiat, etc.
Astfel, putem trage concluzia că în procesul civil probele materiale au o importanţă deloc
neglijată, cu atît mai mult că în anumite cazuri proba materială la o anumită categorie de litigiu
poate avea calitatea şi de însăşi obiect al litigiului şi prin aceasta căpătînd valoarea şi atenţia
dublă la examinare, dar mai ales la identificarea probelor, etapă a probaţiunii judiciare, fără de
care nu se pot declanşa în succesivitatea lor şi celelalte etape ale probaţiunii (acumularea şi
prezentarea, examinarea, aprecierea probelor).

Expertiza judiciară
De multe ori în procesul soluţionării unei pricini civile apar întrebări care necesită
cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, artei, literaturii, tehnicii sau meşteşugului. Pentru
soluţionarea unor astfel de întrebări, instanţa atrage în proces persoane specializate într-un
anumit domeniu - experţii.
Experţii (conform art. 8 al Legii Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară nr.
1806-XIV din 23.06.2000) sînt persoanele fizice, ce întrunesc următoarele cerinţe:
1) are capacitate de a acţiona cu descernămînt;
2) are studii superioare universitare, pregătire respectivă într-un anumit domeniu al
expertizei judiciare şi a obţinut calificarea de expert judiciar;
3) posedă cunoştinţe speciale în cele mai diverse domenii ale ştiinţei, tehnicii,
medicinii, artei, în alte domenii ale activităţii umane, necesare pentru întocmirea raportului de
expertiză;
4) este atestată în calitate de expert judiciar într-un anumit domeniu;
5) nu are antecedente penale;
6) se bucură de o reputaţie profesională.
Aceste persoane, în baza cunoştinţelor lor speciale, cercetează circumstanţele respective
cazului sau nemijlocit probe, în rezultatul cărora prezintă instanţei nişte concluzii într-un raport
de expertiză. Concluziile expertului, conform unei opinii, sînt acele concluzii, deducţii, efectuate
de persoană special atrasă-n proces, pentru cercetarea materialelor cazului, conform întrebărilor
puse de instanţă, care necesită cunoştinţe speciale [1; p. 212]. Cunoştinţele speciale, după cum
am mai arătat anterior, dar de fapt pe care şi legea le prevede expres (art. 148, al. 1, C.P.C. al
R.M în vigoare) sînt acele ce ţin de domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor artizanale şi
din alte domenii.

39
 Din acele expuse mai sus se vede că baza emiterii unor concluzii de către expert
este efectuarea expertizei - proces de cercetare efectuat de expert asupra circumstanţelor cazului
[15; p. 216].
La expertiză se poate recurge ori de cîte ori, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt,
este necesar să se cunoască părerea unor specialişti [24; p. 237-238].
In anumite cazuri, însă, expertiza este obligatorie sub sancţiunea nulităţii hotărîrii [10; p.
305-306]:
1) expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie;
2) expertiza medico-legală pentru stabilirea vîrstei, în cazul înregistrării tardive a naşterii;
3) expertiza preţuitoare (de evaluare) în materie gaj, pentru stabilirea valorii bunului
gajat;
4) expertiza privind evaluarea aportului în natură, avantajelor rezervate fondatorilor,
operaţiunilor încheiate de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează
să ia asupra sa;
5) expertiza pentru stabilirea aportului în natură, în cazul majorării capitalului social al
societăţii comerciale.
In dependenţă de circumstanţele supuse expertizei, materialelor trimise spre expertiză,
precum şi întrebărilor puse de către instanţă expertiza poate fi:
1) grafologică — în cazurile cînd este necesar de a stabili apartenenţa scrisului de pe un
înscris (cel mai des semnătura) sau pentru a stabili însăşi conţinutul înscrisului asupra căruia au
influenţat diferiţi factori (mecanici, chimici etc);
2) chimică - în cazurile cînd este necesar de a stabili compoziţia unor produse alimentare,
de exemplu;
3) biologică;
4) medico-legală, etc.
Expertiza judiciară poate fi efectuată în instanţă sau în afara ei, dacă o cere caracterul
cercetării sau este greu, sau imposibil de a duce obiectul cercetării înaintea instanţei. Deci, dacă
este nevoie şi problema poate fi lămurită de expert direct în şedinţă, el va fi ascultat de instanţă
în şedinţă, iar dacă este nevoie de timp, se fixează un termen [10; p. 307] (al. 3, art. 150 C.P.C. al
R.M. în vigoare).
Temeiul juridic pentru numirea expertizei judiciare, în procesul civil, este în exclusivitate
încheierea pronunţată de către instanţa de judecată, spre deosebire de procesul penal, unde
temeiul juridic mai poate fi şi ordonanţa anchetatorului sau procurorului, încheierea instanţei
neputînd fi atacată în recurs (al. 2, art. 148, C.P.C. al R.M. în vigoare). La rîndul său, temei

40
pentru pronunţarea încheierii judecătoreşti de numire a expertizei este cererea părţii sau a unui
alt participant la proces, sau din oficiu, la iniţiativa instanţei (al. 1, art. 148 C.P.C. al R.M. în
vigoare).
Prin încheiere, instanţa va stabili [10; p. 306]:
1) obiectul expertizei şi întrebările cărora expertul trebuie să le dea răspuns;
2) data la care trebuie de prezentat raportul;
3) fixează provizoriu remunerarea expertului.
Totuşi, doctrina ne prezintă varianta cea mai generală a cuprinsului unei încheieri
judecătoreşti de numire a expertizei. Legea procesuală naţională prevede expres cuprinsul
încheierii de numire a expertizei (art. 153, C.P.C. al R.M. în vigoare):
1) denumirea instanţei, care a ordonat expertiza;
2) data ordonării;
3) numele sau denumirea părţilor;
4) pricina care se examinează;
5) denumirea expertizei;
6) faptele pentru a căror elucidare se efectuează expertiza;
7) problemele puse în faţa expertului;
8) numele expertului sau denumirea instituţiei, căreia li se încredinţează expertiza;
9) materialele trimise spre expertiză;
10) alte date privind efectuarea expertizei;
11) termenul expertizei şi al prezentării raportului de expertiză;
12) somarea de instanţă sau de şeful instituţiei de expertiză (dacă expertul este numit de
conducătorul acesteia), de răspunderea penală în cazul prezentării cu bună ştiinţă a unui raport de
expertiză falsă. Expert poate fi numită persoana care întruneşte condiţiile prevăzute de art. 8 din
Legea Republicii Moldova cu privire la expertiză (condiţii pe care le-am enumerat ceva mai
devreme), iar la acestea mai adăugăm şi condiţia ca expertul să fie o persoană dezinteresată în
soluţionarea pricinei (al. 1, art. 149, C.P.C. al R.M. în vigoare). Efectuarea expertizei poate fi
încredinţată lucrătorilor organelor oficiale de expertiză judiciară (de stat) sau unor persoane
particulare, care corespund cerinţelor înaintate faţă de expert (al. 2, art. 149. C.P.C. al R.M. în
vigoare).
Persoana desemnată ca expert este obligată să efectueze expertiza dacă este numită
oficial ca expert în problemele, care trebuie cercetate sau dacă practică ştiinţa, arta, tehnica
sau meşteşugul artizanal, respectiv (al. 3, art. 149, C.P.C. al R.M. în vigoare). Probabil că în
partea a doua a frazei legiuitorul s-a referit la expertul particular nefiind clar, deoarece şi experţii

41
oficiali sînt cunoscători şi implicit practicieni ai domeniilor menţionate. Tot în aliniatul
respectiv, se mai conţine o prevedere, care prezintă necesităţi de interpretare, că depunerea
raportului de expertiză este obligatorie şi pentru persoana care şi-a manifestat disponibilitatea de
a efectua expertiza. Probabil că legiuitorul a vrut să spună aici că experţii se pot
autopropune pentru a efectua un anumit tip de expertiză, iar faptul că ei nu au fost nimiciţi,
s-au oferit din propria iniţiativă nu-i scuteşte pe aceştia de obligaţia de a prezenta, depune
raportul Ia termenul stabilit.
Astfel, pentru a dirija activitatea expertului, instanţa judecătorească stabileşte genul
expertizei, numărul experţilor, volumul lor de lucru, dirijează activitatea acestora, într-un cuvînt
(al. 1, art. 150, C.P.C. al R.M. în vigoare). în circumstanţele speciale, instanţa judecătorească
este în drept să audieze expertul pîna la formularea problemelor, care urmează a fi investigate, să
determine sarcina acestuia, să stabilească după caz, volumul investigaţiilor, legătura dintre expert
şi părţi, etapa la care acestea pot fi admise să participe la investigaţiile expertului (al. 2, art. 150
C.P.C. al R.M. în vigoare). Dacă poate să depună de îndată raportul de expertiză, expertul este
ascultat chiar în şedinţă, raporul lui consemnîndu-se în provesul-verbal, încheiat în condiţii
similare a consemnării dispoziţiilor martorului (conform art. 220 C.P.C. al R.M. în vigoare).
Astfel raportul expertului se consemnează în proces-verbal al şedinţei de judecată de către grefier
şi se semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşitul şedinţei de preşedintele şedinţei, de grefier
şi de expert, după ce acesta din urmă ia cunoştinţă de ele. Nedorinţa sau imposibilitatea
expertului de a semna, se consemnează în procesul-verbal. Orice completare, schimbare şi
ştersătură în raportul făcut trebuie acceptată şi semnată de preşedintele şedinţei, grefier şi expert,
sub sancţiunea nulităţii lor. Locurile nescrise din depoziţie trebuie împlinite cu linii, astfel încît
să nu se poată adăuga nimic. Din toate aceste menţiuni, putem trage concluzia că raportul de
expertiză în afară de forma scrisă poate fi făcută şi oral (verbal), atunci, bineînţeles, cînd este
posibilitate. Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a cere desemnarea în calitate de
expert a unei anumite persoane sau instituţii specializate (al. 1, art. 152 C.P.C. al R.M. în
vigoare). Tocmai acest drept, acordat de lege, oferă posibilitatea, în special părţilor sau altor
participanţi, juridic interesaţi în soluţionarea pricinii (persoanei terţe ce formulează pretenţii
proprii, de exemplu) de a influenţa desemnarea în calitate de expert a unei persoane, care ar avea
vreo legătură cu aceştia, fie legătură de rudenie, dependentă de serviciu ş.a., care în mod firesc,
printr-un raport de expertiză subiectiv ar înclina balanţa justiţiei în favoarea vreunuia din
participanţi interesaţi la proces.
Din considerentele enunţate anterior, legiuitorul prevede şi posibilitatea recuzării
expertului deja numit, desemnat pentru efectuarea expertizei. Unificînd prevederile art. 151,

42
al. 1; art. 51, art. 50 C.P.C. al R.M. în vigoare, obţinem clar o imagine a cazurilor (temeiurilor),
cînd expertul desemnat poate fi recuzat (scos din procesul civil):

1) cînd expertul a participat la judecarea anterioară a pricinii în calitate de martor,

specialist, interpret, reprezentant, grefier, executor judecătoresc sau judecător;

2) se află în raport de rudenie pînă la al treilea grad inclusiv sau de afinitate pînă la al
doilea grad inclusiv cu vreuna dintre părţi, cu alţi participanţi la proces sau cu reprezentanţii
acestora;

3) expertul soţul sau rudele lor de până la al treilea grad inclusiv au o pricină similară
celei care se judecă (şi-n care acesta este expert);

4) este tutore, curator sau adoptator a uneia dintre părţi;

5) şi-a expus opinia asupra pricinii care se judecă;

6) între el şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de cinci ani de pînă la
recuzare;

7) are un interes personal direct sau indirect la soluţionarea pricinii ori există alte
împrejurări, care pun la însoială obiectivitatea şi nepărtinirea lui;

8) depinde sau a depins pe linie de serviciu ori pe altă linie, de părţi sau de alţi
participanţi la proces sau de reprezentanţii acestora;

8) au efectuat o revizie ale cărei materiale au servit drept temei pentru intentarea
procesului oricare sînt folosite la soluţionarea pricinii în cauză.
Recuzarea formulată cu rea credinţă sau în mod abuziv, cu scopul de a tergiversa
procesul, de a deruta judecata sa din alte intenţii premeditate să sancţioneze, de către
instanţă, care judecă recuzarea, cu amendă de pînă la 60 unităţi convenţionale. Făptui
participării expertului în aceeaşi calitate la judecarea anterioară a pricinii nu constituie
temei pentru recuzarea lor. Cererea de recuzare a expertului se depune în instanţă sau
judecătorului care a numit expertiza, în cel mult cinci zile de la data înştiinţării despre
desemnarea expertului, dacă motivul refuzului există la a cea dată. In alte cazuri, termenul
recurge de la data apariţiei temeiului de recuzare. După această dată, recuzarea e posibilă
în cazul în care o persoană interesată dovedeşte că, din motive întemeiate, nu a reuşit
să depună la timp cererea de recuzare (al. 2, art. 251, Codul procesual civil al Republicii
Moldova).

43
 Recuzarea se judecă în şedinţa de judecată, cu citarea participanţilor la proces şi a
expertului (al. 3, art. 151, C.P.C. al R.M.).
încheierea prin care este soluţionată recuzarea expertului nu poate fi atacată cu recurs
(al. 4, art. 151, C.P.C. al R.M.).
Legea (art. 154, C.P.C. al R.M. în vigoare), prevede un şir de drepturi şi obligaţii ale
expertului:
Drepturi;
- să ia cunoştinţă de materialele din dosar, referitoare la obiectul expertizei;
- să ceară instanţei printr-un demers punerea la dispoziţie de materiale suplimentare,
necesare elaborării raportului de expertiză;
- să participe în şedinţă şi cu permisiunea instanţei să pună participanţilor la proces
întrebări referitor la obiectul expertizei;
să ia cunoştinţă de partea respectivă a procesului-verbal şi să facă observaţie
asupra caracterului exhaustiv şi corect al consemnării acţiunilor şi explicaţiilor sale;
- să depună raportul şi să dee explicaţii în limba maternă sau în limba pe care o
cunoaşte;
- să se folosească gratuit de serviciile traducătorului şi să înainteze plîngeri împotriva
acţiunilor instanţei, care-i ştirbesc drepturile în efectuarea expertizei;
- să se abţină de a da raport, dacă problema depăşeşte sfera cunoştinţelor sale
speciale sau dacă materialele puse la dispoziţia sa sînt insuficiente şi să i se compenseze
cheltuielile suportate pentru efectuarea expertizei şi să primească onorariul pentru lucrul
efectuat, dacă expertiza nu intră în sfera obligaţiilor de serviciu în instituţiile de stat;
- să consulte părţile în problemele de efectuare a expertizei şi să nu întrerpindă, fără
încuviinţarea instanţei ordonatoare de expertiză, cercetări care să distrugă total ori parţial
obiectul cercetării ori care să schimbe calitatea sau însuşirile lui.
Obligaţii:
- să depună un raport veridic, pentru depunerea cu bună ştiinţă a unui raport fals,
expertul răspunde conform legislaţiei penale;
- să prezinte explicaţii în faţa instanţei de judecată, ori de cîte ori, i se va cere, în
cazul neprezentării nejustificate, al modificării raportului de expertiză în şedinţa de judecată faţă
de cel depus înscris, al refuzului de a efectua expertiza, dacă este obligat să o efectueze, sau al
neprezentării materialelor din dosar ori altor materiale, chletuielile suportate de persoanele
interesate vor fi puse în sarcina expertului. Concomitent acestuia i se poate aplica amenzi de pînă
la 15 unităţi convenţionale. In cazul neîndeplinirii obligaţiilor, sancţiunea va fi aplicată repetat.

44
 Expertiza se efectuează în localul instanţei judecătoreşti sau în altă parte, în dependenţă
de caracterul cercetării sau de circumstanţele, care fac dificilă ori chiar imposibilă aducerea
obiectului cercetării în faţa instanţei. Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să asiste la
efectuarea expertizei, cu excepţia cazurilor cînd prezenţa lor nu este obligatorie sau ar putea
împiedica lucrul experţilor (al. 2, art. 155, C.P.C. al R.M. în vigoare).
Pentru efectuarea expertizei la faţa locului, este obligatorie citarea părţilor şi altor
participanţi la proces interesaţi, acestea fiind obligaţi să dea expertului ori explicaţie în legătură
cu obiectul expertizei (al. 3, art. 155, C.P.C. al R.M.). în cazul efectuării expertizei într-o
instituţie specializată de expertiză, răspunderea pentru raportul depus o poartă expertul respectiv
sau experţii desemnaţi de şeful instituţiei să facă investigaţie (al. 4, art. 155, C.P.C. al R.M. în
vigoare). Expertiza poate fi efectuată atît de un singur expert, cît şi de un grup de experţi. Grupul
de experţi de aceeaşi specailitate, care efectuează a expertiză colegială (art. 156, al. 1, C.P.C. al
R.M.). dacă experţii ce evaluează colegial rezultatele investigaţiilor ajung la o singură concluzie,
ei vor elabora un singur raport de expertiză (art. 156, al. 2, C.P.C. al R.M.). în cazul în care unul
sau mai mulţi experţi fac opinie separată, referitor la obiectul investigaţiei, depun separat opinia
lor (al. 3, art. 156, C.P.C. al R.M.).
Expertiza ordonată în cazul în care, cînd la constatarea circumstanţelor importante pentru
soluţionarea pricinii sînt necesare date din diferite domenii ştiinţifice sau din diferite ramuri ale
aceluiaşi domeniu, efectuate de mai mulţi experţi, se numeşte expertiză complexă. In baza
datelor obţinute din investigaţii, experţii elaborează un raport general de expertiză. Experţii care
nu au participat la elaborarea raportului general de expertiză ori nu sînt de acord cu el, semnează
doar pentru partea din raport, care conţine rezultatele cercetării lor (art. 157, C.P.C. al R.M.).
După ce experţii au efectuat expertiza asupra problemelor, ce au o importanţă
considerabilă în soluţionarea litigiului, concluziile experţilor se consemnează într-un raport
de expertiză, care se depune la biroul local şi după verificarea lui este înaintat instanţei de
judecată.
Raportul de expertiză reprezintă actul final al activităţii de expert din însărcinarea
instanţei, reprezintă concretizarea activităţii de documentare şi analiza făcută de experţi, pentru a
răspunde la obiectivele ce i-au fost cerute [30; p. 143-144].
Juridiceşte vorbind, ceea ce constituie mijloc de probă, propriu-zis, este raportul de
expertiză şi nu expertiza însăşi, care nu este decît cercetarea prealabilă, pe care se bazează
raportul de expertiză [30; p. 144].
In comparaţie cu celelalte probe, raportul de expertiză prezintă următoarele trăsături
distincte:

45
 1) emană de la un specialist, care nu a cunoscut în prealabil faptele supuse analizei sale;
2) raportul este precedat de o expertiză propriu-zisă, respectiv cercetarea prealabilă de
specialitate, în care expertul aplică cunoştinţele sale, examinează faptele litigioase supuse
cercetării sale de către instanţa de judecată;
3) raportul cuprinde expunerea constatărilor şi concluziilor de ordin ştiinţific, tehnic sau
artistic al cercetării, care îl precedează, expunerea făcută de expert în scopul de a da instanţei de
judecată, lămuririle pe care aceasta le cere.
O formă a rapoartelor de expertiză este cea care cuprinde trei părţi şi anume:
1) generalităţi - în care se descrie activitatea pentru îndeplinirea misiunii şi
lămurirea
cauzei, deplasările efectuate etc;
2) obiectul expertizei — în care se ocupă de documentele expertizate, a căror menire este
să dee expertului posibilitatea să formuleze concluziile la care a ajuns;
3) concluzii - în care se cuprind părerile expertului, formulate în urma analizei şi
examinărilor materialului, pentru care instanţa a apelat la aportul lui, ca specialist [30; p. 145].
O altă opinie asupra formei raportului de expertiză ar fi următoarea [27; p. 361-362]:
1) partea introductivă - aici se indică:
- cînd s-a efectuat expertiza;
- unde s-a efectuat expertiza;
- cine a efectuat expertiza (numele, prenumele, studiile, specialitatea,
gradul
ştiinţific, funcţia ocupată);
- temeiul efectuării expertizei;
- obiectul supus expertizei.
2) partea discriptivă - aici sînt indicate cercetările efectuate;
3) partea concluzivă - aici sînt indicate toate răspunsurile motivate la întrebările propuse.
Ceea ce interesează mai mult instanţa din întreg raportul de expertiză, în sens
probaţional,
este anume partea concluzivă a raportului, deoarece anume acolo se conţin acele
date şi informaţii cu ajutorul cărora instanţa poate stabili circumstaneţele pentru
soluţionarea litigiului. Totuşi, după cum am menţionat, întregul raport, de expertiză, doar,
reprezintă mijlocul de probă propriu-zis [30; p. 144] şi nu exclusiv concluziile expertului,
exprimate în partea concluzională (concluzivă) a raportului de expertiză. La această opinie
aderăm şi noi, deoarece, în caz contrar, informaţiile şi datele conţinute în partea introductivă
(în special unde, cînd, cine a efectuat expertiza) nu ar avea importanţă la fel şi cele din

46
partea discriptivă (în special, ce cercetări s-au efectuat asupra obiectului expertizei) tot va
avea importanţă, fapt neadevărat, deoarece pentru a avea încredere în raportul de
expertiză, ca material
probator, instanţa este foarte cointeresată să cunoască gradul de competenţă, timpul, locul
efectuării expertizei şi care cercetări au fost efectuate cu obiectul expertizei pentru, ca datorită
experienţei judecătorului (judecătorilor) sau cu ajutorul altor experţi să stabilească legătura
între cercetările efectuate şi concluziile emise de către expertul, numit să efectueze
expertiza.
Concluziile expertului nu sînt, alt ceva, decît răspunsurile la întrebările puse şi
părerea expertului. Tot în concluzii, expertul arată dacă întrebările puse sînt suficiente
pentru clarificarea integrală a obiectivului expertizei, dacă consideră necesară extinderea
obiectivului, sau efectuarea şi a altor expertize de către alţi specialişti (problemă pe
care o vom aborda puţin mai tîrziu). Cerinţele de ordin metodologic îl obligă pe expert
să prezinte concluzii scurte şi clare, să răspundă la toate obiectivele, puse expertizei pentru
soluţionarea, în măsura în care acestea nu depăşesc competenţa expertului [30; p. 146].
Legea (art. 158, al. 3, C.P.C. al R.M.) referitor la cuprinsul raportului de expertiză
stipulează ca raportul de expertiză va cuprinde descrierea amplă a investigaţiilor şi
concluziilor pe marginea lor, răspunsul la întrebările instanţei judecătoreşti. în cazul în care
constată, pe parcursul efectuării expertizei, existenţa unor circumstanţe importante pentru
soluţionarea pricinii, referitor la care nu i s-au pus întrebări, expertul este în drept să
includă în raport deducţiile sale asupra lor. Prevederile respective sînt foarte generale şi
haotice, astfel că intervenţia informaţiei doctrinale, anterior menţionată, este pe deplin
îndreptăţită.
Revenind, după cum am promis, la problema expertizei repetate, trebuie să spunem că
instanţa judecătorească poate dispune efectuarea unei expertize repetate, în cazul cînd nu este
de acord cu raportul de expertiză din motivul neîntemeierii sau veridicităţii lui îndoielnice,
cînd concluziile mai multor experţi sînt contradictorii ori cînd, la efectuarea expertizei,
normele procedurale sînt încălcate (al. 2, art. 159, C.P.C. al R.M. în vigoare).
Expertiza repetată se încredinţează unei comisii de experţi. Experţii, care au efectuat
expertiza anterioară, pot oferi comisiei explicaţii, dar nu au dreptul să participe la
efectuarea
A.

investigaţiilor (al. 3, art. 159, C.P.C. al R.M. în vigoare). In încheierea judecătorească privind
efectuarea expertizei repetate, trebuie să se indice motivul respingerii raportului de expertiză
anterior (al. 4, art. 159, C.P.C. al R.M.)

47
 în cazul cînd raportul de expertiză nu este suficient de clar sau este incomplet, ori cînd
apar noile probleme referitor la circumstanţele examinării ulterioare, instanţa poate dispune
efectuarea de către acelaşi expert sau de un altul a unei expertize suplimentare (al. 1, art. 159,
C.P.C. al R.M. în vigoare).
In cazul ordonării unei expertize suplimentare ori repetate, expertului
(experţilor) i se prezintă, numaideeît, raportul elaborat anterior (al. 5, art. 159,
C.P.C. al R.M. în vigoare).
Printre mijloacele de probă, la care să apeleze tot mai des, în vederea
soluţionării juste a proceselor deduse judecăţii, se numără deci şi expertiza
judiciară. Apelarea cu o frecvenţă crescută la acest mijloc de probă, se explică prin
progresul continuu a metodelor de investigare ştiinţifică, pe de o parte, şi prin
complexitatea problemelor de ordin tehnic de strictă specialitate cu care sînt tot mai
des confruntate instanţele de judecată, pe de altă parte.

Înregistrările video şi sonore

Pînâ nu demult, printre mijloacele de probă în procesul civil, înregistrările
audio (sonore) şi video nu aveau loc. Insă, odată cu intrarea în vigoare la 12.06.2003
a noului Cod procesual civil al Republicii Moldova, înregistrările audio şi video şi-
au căpătat statutul juridic de mijloc de probă, autonom.
Lipsa unui astfel de mijloc de probă în procesul civil face dificilă, afectează
soluţionarea obiectivă a anumitor categorii de pricini, în care împrejurările
invocate, de o parte sau de alta, sînt exclusiv bazate pe o înregistrare sonoră sau
video, dar odată cu apariţia acestora în C.P.C. al R.M. în vigoare ca mijloc de probă,
au început a fi pe larg admise în practica judiciară.
Astfel, aceste mijloace de probă noi, sînt o consecinţă a progresului tehnic,
una din consecinţele cele mai utile societăţii.
Aşa cum la timpul său, a fost recunoscută, iar apoi pe larg utilizată,
fotografia (ea considerabil, mai amplu, reflecta obiectele şi circumstanţele, decît
conştiinţa umană, procesele-verbale, scheme, planuri, desene), acum la etapa
actuală una din cele mai efective mijloace de stabilire a adevărului în procesul civil,
sînt considerate înregistrările audio şi video, toate acestea datorită calităţilor lor de
universalitate în reproducere, fixare şi demonstrare a datelor informaţionale [27;
p. 364].
Utilizarea înregistrărilor audio şi video, ca mijloace de probă în procesul civil,
poate avea un caracter multiaspectual. în special cu ajutorul lor este posibilă

48
fixarea şi păstrarea, pentru o ulterioară percepere de către instanţă a informaţiei
despre circumstanţele pricinii civile instanţă (interogarea experimentului juridic).
în afară de acestea, înregistrările audio şi video, posedă nişte proprietăţi
cercetătoare, foarte utile, de exemplu:
- posibilitatea demonstrării (derulării) rapide a imaginilor;
- reluări multiple a unor faze, fragmente ale înregistrărilor [27; p. 364],
În calitate de mijloace de probă, într-un proces civil, pot fi admise [27; p. 365]:
1) înregistrările profesionale sau cele amatoare, care au fost produse în afara legăturii
cu
procesul, dar, totuşi, care conţin date, episoade, care confirmă circumstanţele care au importanţă
pentru caz (de exemplu, într-un caz despre partajul averii comune agonisite de soţi, despre
eliberarea de sub sechestru a bunurilor, mijloc de probă în aceste cazuri pot fi întregistrarea
video a nunţii, pe care se pot vedea bunurile făcute ca daruri de nuntă; în cazul despre afirmarea
unor zvonuri, care aduc atingerea cinstei şi demnităţii, difuzate prin intermediul mijloacelor
de
informare în masă (MASS-MEDIA), ca mijloace de probă pot fi fragmentele unei radio
emisiuni
sau unei emisiuni televizate;
2) înregistrările efectuate de persoanele juridic interesate în soluţionarea litigiului, speciai
pentru fixarea circumstanţelor importante pentru caz (exemplu, înregistrarea video sau audio a
momentului încheierii de către părţi);
3) înregistrările efectuate în timpul procesului civil sau penal.
înainte de apariţia lor în procesul civil ca mijloace de probă prevăzute de lege,
înregistrările sonore şi video erau pe larg folosite în domeniile procesului penal, criminalisticii.
Fotografiile, înregistrările video sau audio, care figurau într-un proces penal erau atribuite
categoriilor următoare [31; p. 33]:
- probe materiale;
- documente;
- probe materiale procedurale.
Unii autori considerau că înregistrările audio şi video reprezintă mijloace de probă
distincte, alţii desconsiderau aceste opinii [31; p. 33].
Soluţia cea mai potrivită la această problemă este condiţionată de ordinea utilizării
înregistrării video şi audio în cursul acţiunilor de cercetare şi anchetă şi oformare procesuală
a rezultatelor obţinute. Astfel apare necesară o abordare diferenţiată a problemei respective,
care ar separa materialele respective în trei grupe [31; p. 33-34]:

49
 1) înregistrările video şi audio - probe materiale.
La categoria respectivă, în special, se referă acele înregistrări pe care sînt înregistrate
însăşi faptele litigioase (de exemplu, în cazul contestării existenţei contractului invocat, ca temei
juridic, pentru executarea unor anumite obligaţii, ca mijloc de dovadă, poate servi înregistrarea
video sau audio a momentului încheierii contractului, sau în cazul unui litigiu pentru repararea
prejudiciului material, unde înregistrarea video întîmplătoare a unei persoane (vecin), pe care
se conţin momentul prejudicierii materiale de către o anumită persoană, care nu recunoaşte că
el este autorul pagubei).
Importanţa probaţională a unor astfel de înregistrări constată în aceea că, deşi instanţa
poate reproduce imaginea celor întâmplate şi după alte mijloace de probă (explicaţiile părţilor,
depoziţiile martorilor), înregistrările sonore şi video oferă o imagine mai edificatoare, datorită
proprietăţilor lor de a surprinde pînă şi cele mai mici detalii a realităţii, lăsînd, astfel, loc mai
puţin pentru interpelări şi presupuneri.
Astfel un element, devenit în zilele noastre indispensabil, pentru eficienţa
serviciilor de securitate a diferitor întreprinderi, „super-marketuri" etc, este camera video a
sistemului de pază a obiectivelor mai sus nominalizate, imaginea surprinsă a cărora se
înregistrează pe pelicula video, automat. Utilitatea acestor sisteme nu este doar în faptul, că
previn sau contribuie rapid la descoperirea unor infracţiuni contra obiectivelor respective, dar
şi-n aceea că fixînd diferite momente (cum ar fi faptul vînzării-cumpărării unui bun din
„super-market", într-un litigiu de restabilire a drepturilor consumatorului încălcate, unde
reclamantul nu a păstrat cecul, bonul de plată sau alte mijloace de dovadă a achiziţiei)
înregistrările audio şi video devin mijloace importante pentru soluţionarea justă nu
doar a proceselor penale, dar şi civile.
Astfel în cazurile menţionate anterior, după cum afirmă doctrina, înregistrările audio şi
video pot fi considerate ca probe materiale (asta, bineînţeles, pînă la momentul cînd au început
a fi prevăzute de lege ca mijloace distincte de probă în procesul civil) [31; p. 34-36].
2) înregistrările video şi audio - documente.
In acest sens literatura de specialitate [31; p. 39] menţionează că înregistrările video şi
audio puteau fi interpretate şi ca varietăţi a documentelor, considerînd documente, orice obiect
al lumii materiale, în care sînt fixate în scris, fotografic, cinematografic, video, date
importante pentru soluţionarea pricinii. Aici înregistrările audio şi video sînt considerate ca
anexe la actele procesuale.
3) înregistrările video şi audio - probe materiale procedurale.
Deşi în legislaţie această noţiune, în genere, lipseşte, totuşi, în literatura de specialitate
putem întîlni această noţiune atribuită înregistrărilor video şi audio [31; p. 36].

50
 Explicaţia acestei noţiuni venea de la faptul, că înregistrările sonore şi video ale
procesului, în primă instanţă, puteau fi considerate probe materiale procedurale, pentru
procesul examinat deja în instanţele superioare (dar asta pînă a căpăta statut juridic propriu în
legislaţie).
Principiile de bază, care determină utilizarea în calitate de probă, în procesul civil a
înregistrărilor audio şi video şi înregistrărilor de pe alte suporturi informaţionale (soft, har-
dischete, CD), sînt următoarele [27; p. 365-366]:
I. Caracterul deschis al obţinerii lor. Prin înregistrarea obţinută pe cale ascunsă, se
înţelege acea înregistrare, producerea căreia a fost special organizată în condiţii în care partea
faţă de care înregistrarea va fi folosită, ca mijloc de probă, în proces nu ştia acest lucru,
înregistrarea primită, pe cale ascunsă, poate fi utilizată în calitate de probă, doar în cazul, cînd o
astfel de obţinere este permisă de lege (cazurile sancţionate de judecător pentru ascultarea
convorbirilor telefonice sau în cazurile cînd înregistrarea obţinută pe ascuns este o consecinţă a
autoapărării drepturilor persoanei - camerele de supraveghetori) [27; p. 365];
II. Obligativitatea părţii ce invocă admiterea înregistrărilor audio şi video în calitate de
probă în procesul civil, de a comunica instanţei datele tehnice ale sistemelor de înregistrare şi
reproducere folosite, ce permit perceperea informaţiei pe care acestea le conţin [27; p. 366];
Referitor la principiile enunţate anterior legea (art. 146 C.P.C. al R.M. în vigoare)
prevede:
1. Nu poate servi ca probă înregistrarea audio sau video ascunsă, dacă nu este permisă
prin lege (al. 2);
2. Persoana care prezintă o înregistrare audio sau video pe un suport electronic sau de
altă
natură ori solicită reclamarea unor astfel de înregistrări este obligată să indice persoana, care
a
efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării (al. 1).
Nicăieri în lege sau în doctrină nu am găsit o explicaţie clară, ceea ce înseamnă
înregistrări audio sau video, de aceea „vom" încerca a defini termenii respectivi autonom.
Astfel, înregistrarea audio sau video, în sens de mijloc de probă în procesul civil,
sînt acele imagini si/sau sunete conţinute pe casete, dischete, CD, care pot fi percepute
prin intermediul văzului si/sau auzului, care conţin date şi informaţii importante
pentru soluţionarea unui litigiu civil. Suporturile înregistrărilor audio-video se
păstrează în instanţa judecătorească, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri
pentru păstrarea lor intactă. înregistrarea audio-video se efectuează în condiţiile similare celor a
păstrării probelor materiale (art. 147, al. 1, C.P.C. al R.M. în vigoare). După ce hotărîrea

51
judecătorească devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor audio-video pot fi restituite
persoanei, care le-a prezentat, în cazuri excepţionale, instanţa le poate restitui printr-o încheiere
şi pînă la data de devenire irevocabilă a hotărîrii (al. 2, art. 147, C.P.C. al R.M.).
Sperînd că abordarea problemei înregistrărilor sonore şi video, în doctrină, va deveni una
din priorităţi, iar reglementarea lor, legată ca mijloc de probă independente, va fi mai
amănunţită şi mai clară, un lucru este bine, deja, că legea le-a acordat înregistrărilor sonore şi
video un statut juridic propriu, alături de celelalte mijloace de probă.

Delegaţiile judecătoreşti

Există situaţii în practica judiciară, cînd instanţa competentă şi sesizată cu soluţionarea

unui anumit litigiu se află în imposibilitatea reală de a efectua anumite acte de procedură (acte a
căror efectuare este de competenţa instanţei respective), datorită locului aflării instanţei
judecătoreşti. Din aceste considerente legiuitorul a prevăzut pentru aceste situaţii posibilitatea
instanţelor judecătoreşti, mai înainte menţionate, de a împuternici alte instanţe judecătoreşti
autohtone sau străine, care datorită locului aflării lor pot efectua actele de procedură respectivă.
Legea (art. 125 C.P.C. al R.M. în vigoare) denumeşte aceste împuternici - delegaţii
judecătoreşti, care nu reprezintă nimic altceva decît, transferul a unei anumite părţi de
competenţa instanţei sesizate, aflate într-o localitate anumită, către o altă instanţă, aflată într-o
altă localitzate, de unde acesta din urmă poate efectua anumite acte de procedură, pe care nu le
poate efectua prima, datorită locului aflării ei.
Din cele menţionate trebuie să clarificăm ce înseamnă „o altă localitate" şi „anumite
acte de procedură". Astfel, conform art. 125, al. 1, C.P.C. al R.M. în vigoare prin „altă
localitate" se înţelege:
l)oraş;
2) municipiu;
3) raion.
Totodată instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii instanţelor
judiciare străine în vederea efectuării diferitelor acte de procedură în conformitate cu legislaţia
Republicii Moldova şi cu tratatele internaţionale la care aceasta este parte (al. 3, art. 125 C.P.C.
al R.M.).
Prin „anumite acte de procedură" se are în vedere (conform al. 1, art. 125, C.P.C. al
R.M. în vigoare):
1) adunarea probelor;

52
 2) înmînarea unor acte judiciare;
Din cîte putem vedea, procedura delegaţiilor judecătoreşti este un instrument destul de
util procesului de probaţiune (anume din acest considerent am hotărît să ne referim în capitolul
dat, la delegaţiile judecătoreşti). Astfel în faza acumulării probelor, atunci cînd instanţa adună
probele posibile importante pentru soluţionarea cauzei cu care a fost sesizată, aceasta poate
delega de la instanţa de la locul aflării mijlocului de probă, cu acumularea (uneori mai întîi
chiar şi cu identificarea probelor), examinarea [15; p. 202] mijloacelor de probă. Totuşi din
lege rezultă că delegaţiile judecătoreşti (în ceea ce priveşte probele) se rezumă doar la
acumularea şi identificarea probelor, dar nu şi la examinarea lor (art. 125, C.P.C. al R.M.)
Consider corectă această prevedere, deoarece, în caz contrar, dacă instanţa delegată ar avea în
competenţa sa şi examinarea probelor, implicit, ea ar fi cea care trebuie să facă şi aprecierea
lui (deoarece aprecierea e o consecinţă logică, legală a examinării probelor), iar apreciind
probele instanţa delegată este obligatoriu cea care pronunţă, hotărîrea finală, ceea ce face ca
instanţa sesizată să nu aibă, practic, nimic cu soluţionarea litigiului, fiind încălcată astfel,
competenţa teritorială jurisdicţională. Trebuie să mai specificăm, încă odată, că delegaţiile
judecătoreşti nu implică transferul total de competenţă, ci doar a unei părţi din ea, strict
delimitate de lege şi de încheierea instanţei sesizare cu soluţionarea litigiului, astfel că instanţa
delegată poate îndeplini doar acele cerinţe care sînt indicate în încheiere şi care, bineînţeles, nu
contravin legislaţiei.
Unicul temei juridic al delagaţiei judecătoreşti este încheierea instanţei, care judecă
pricina. In încheierea privind delegaţia judecătorească se indică fondul pricinii, datele
referitoare la părţi, inclusiv domiciliul sau locul aflării lor, circumstaneţele ce urmează a fi
clarificate şi probele pe care trebuie să le adune instanţa executoare a delegaţiei. Această
încheiere este obligatorie pentru instanţa căreia îi este adresată şi trebuie să fie îndeplinită în cel
mult 10 zile de la data primirii delagaţiei (al. 2, art. 125 C.P.C. al R.M.).
Delegaţia jduecătorească se îndeplineşte în şedinţa de judecată, conform regulilor
stabilite în legislaţie (C.P.C. al R.M.). Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora
şedinţei. Neprezentarea lor, însă, nu împiedică îndeplinirea delegaţiei (al. 1, art. 126 C.P.C. al
R.M.). Referitor la prevederile că neprezentarea participanţilor la proces, care a fost înştiinţaţi în
mod corespunzător, nu împiedică îndeplinirea obligaţiilor, trebuie să spunem că aceasta are ca
scop netergiversarea excesivă a delegaţiei judecătoreşti şi a procesului în general, ţinînd cont de
faptul că instanţele sesizate cu soluţionarea litigiului, pot delega instanţe aflate în afara
frontierelor de stat (străine), iar deplasarea participanţilor la proces într-un alt stat, este un
proces costisitor şi de lungă durată (în special datorită formalităţilor pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană ce trebuie să plece peste hotare - obţinerea vizelor, de exemplu etc).

53
 Procesele-verbale şi probele adunate în legătură cu îndeplinirea delegaţiei se remit
imediat instanţei, care judecă pricina aceasta, fiind un argument în plus, că instanţa delegată nu
mai poate face nimic cu probele adunate (adică să le examineze), ci doar să le remită instanţei,
care judecă pricina (al. 2, art. 126 C.P.C. al R.M.)- în cazul în care participanţii la proces,
martori sau experţi, care au depus mărturii, au dat explicaţii ori au expus concluzii în faţa
instanţei executoare a delegaţiei, se prezintă în faţa instanţei care jduecă pricina, ei depun
mărturii, dau explicaţii, expun concluzii conform regulilor generale (al. 3, art. 126, Codul
procesual civil al Republicii Moldova).

Asigurarea probelor
In practica judiciară se întîlnesc situaţii cînd, încă, înainte de pornirea procesului sau în
cursul lui, un mijloc de probă, ce are o importanţă deosebită pentru soluţionarea pricinii poate
dispărea sau pierde din unele calităţi probante. Astfel de situaţii pot crea unele dificultăţi pentru
părţile interesate în folosirea acestui mijloc de probă în confirmarea pretenţiilor invocate sau
faptelor în apărarea sa.
Pentru evitarea situaţiilor date, legiuitorul a găsit de cuviinţă de a crea posibilitatea
legală a persoanei interesate în mijlocul de probă pentru a fi prezentat de a efectua diferite
activităţi în conservarea informaţiei respective, ce poate fi utilă într-un proces deja început.
Asigurarea dovezilor constituie nişte măsuri îndreptate la conservarea informaţiei
despre circumstanţele cauzei, în cazurile cînd folosirea sursei acestei informaţii ar putea fi-n
viitor dificilă sau chiar imposibilă [1; p. 215];
Pericolul apariţiei unor astfel de cazuri apare, atunci cînd, de exemplu, persoana care ar
putea face depoziţii de martor asupra circumstanţelor litigioase, poate pleca pe mult timp; cînd
în urma proprietăţilor rapid schimbătoare a obiectului, expertiza căruia e necesară de
efectuat pentru soluţionarea litigiului, apare necesitatea unei rapide examinări a acestuia etc.
Am putea spune că asigurarea probelor este un institut al dreptului procesual civil,
deoarece aceasta reprezintă un sistem de norme, ce stabilesc ordinea conservării sau
autentificării datelor probatorii, atunci cînd există pericolul folosirii dificile sau imposibile a
surselor acestora
Deci, participanţii la proces, interesaţi să prevină dispariţia ori imposibilitatea
administrării în viitor a unei probe utile pentru dovedirea pretenţiilor, pot cere instanţei
judecătoreşti asigurarea probei. Asigurarea se face prin audierea martorului, efectuarea
expertizei, cercetarea la faţa locului şi prin alte modalităţi (al. 1, art. 127, C.P.C. al R.M.).
In sens teoretic prevederea respectivă este puţin inexactă şi contradictorie, deoarece
specificînd că participanţii la proces, inclusiv instanţa (deoarece conform doctrinei, instanţa de

54
judecată este şi ea participant la proces) [10; p. 81] pot cere instanţei judecătoreşti asigurarea
probelor, reiese că instanţa poate din iniţiativă proprie dispune asigurarea probelor, fapt ce
contravine întregului text al prevederii respective, conform căruia, unicul temei pentru
dispunerea asigurării probelor este cererea părţilor şi altor participanţi la proces. De aceea
consider necesară substituirea termenului „participanţii la proces" care nu include neapărat şi
instanţa spre deosebire de varianta existentă (dar toate astea doar în sensul art. 127 C.P.C. al
R.M.).
Cei care solicită asigurarea probelor sînt părţile şi alţi participanţi la proces, dar cei care
efectuzează asigurarea probelor sînt:
1) instanţa de judecată- într-un proces civil deja intentat;
2) notarii sau persoanele care sînt oficiale ale misiunilor diplomatice (care îndeplinesc
şi
unele funcţii notariale în afara ţării, de obicei consulatele) - înainte de intentarea procesului în
instanţa j udecătorească.
Astfel după momentul efectuării ei, asigurarea probelor se clasifică în:
1) Asigurarea probelor judiciare - într-un proces început.
2) Asigurarea probelor extrajudiciare - înainte de intentarea procesului.
După cum spuneam unicul temei pentru efectuarea asigurării probelor este cererea
părţilor şi altor participanţi la proces (art. 127 C.P.C. al R.M.).
Cererea de asigurare a probelor se depune la instanţa, care judecă pricina sau, după
caz, la notarul, de la locul îndeplinirii actelor de procedură în vederea asigurării probelor
(al. l.art. 128, C.P.C. al R.M.).
In cererea de asigurare a probelor se indică esenţa pricinii, datele părţilor, inclusiv
domiciliul ori sediul lor, probele a căror asigurare se cere, faptele ce urmează a fi confirmate sau
infirmate prin aceste probe, motivul solicitării probelor. Asupra cererii de asigurare a probelor,
instanţa emite o încheiere (al. 2, art. 128 C.P.C. al R.M.).
încheierea se poate ataca cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a emis cu
citarea participanţilor la proces, sau de la comunicarea ei, dacă s-a emis fără citarea lor.
încheierea emisă în timpul judecării pricinii nu poate fi atacată decît odată cu fondul (al. 3, art.
128,C.P.C. alR.M.).
Asigurarea probelor se efectuează de către judecător conform prevederilor C.P.C. al
R.M. privind cercetarea probei. Persoana interesată, alţi participanţi la proces se înştiinţează
despre locul, data şi ora asigurării probei. Neprezentarea lor, însă, nu împiedică examinarea
cererii de asigurare a probei. In cazul pericolului de întîrziere, instanţa se examinează cererea

55
de asigurare a probei imediat, fără citarea părţilor. In astfel de cazuri, încheierea de asigurare se
comunică părţilor şi altor persoane interesate (al. 1, art. 129, C.P.C. al R.M.).
încheierea, procesele-verbale şi toate probele adunate în cadrul asigurării lor se trimit
instanţei, care judecă pricina, înştiinţînd despre aceasta participanţii la proces (al. 2, art. 129,
C.P.C. al R.M.).
Dacă asigurarea probelor se efectuează la o altă instanţă decît cea care examinează
pricina - în cazul delegaţiei judecătoreşti se vor aplica prevederile referitoare la procedura de
îndeplinire a delegaţiei (al. 3, art. 129, C.P.C. al R.M.).
Din cele menţionate se poate evidenţia o serie de trăsături definitorii a asigurării
probelor:
1) asigurarea probelor are ca scop conservarea calităţilor probante a unor mijloace
de
probă în cazuri excepţionale;
2) asigurarea probelor reprezintă un şir de măsuri prevăzute expres în lege;
3) asigurarea probelor e iniţiată doar de părţi sau de alte persoane interesate;
4) realizarea activităţilor ce ţin de asigurarea probelor pot avea un caracter
extrajudiciar,
deoarece pot fi realizate pînă la pornirea procesului
5) asigurarea poate fi efectuată de instanţă, birourile notariale, oficiile consulare.

Bibliografie:
Acte normative
1.Ginossar S.Elementele probei judiciare în sistemul englez. Revista de drept
internaţional comparat, Bruxelles, 1965, nr. 1-2;

56
2.Ionaşcu A. Probele în procesul civil, Bucureşti, 1969;
3.Liebman E. T. Manual de Derecho Procesual Civil, Ediţia a 3-a, de Palma, Buenos
Aires, 1981;
4.Ciobanu V. M. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. I, Bucureşti, 1996;
5.PicardEd. Le droit pur, Flamarion Ernest, Paris, 1911.
6.Stoinescu I., Zieberstein Drept Procesual Civil. Teoria generală, Bucureşti, 1983;
7.Ciobanu V. M. Drept procesual civil, voi. I, Universitatea Bucureşti, 1986;
8.Colin A., Capitant H. Cours elementaire de droit civil francais, ediţia a 3-a, voi. XII,
Paris, Dolloz, 1921;
9.Boroi G., Rădescu D. Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. AII,
Bucureşti, 1994;
10. A. A. Власов „Гражданское Процесуалъное Право” Mockвa 2002.
11. А. Кожухарь. И. Раиляню указ. Соч. Масква 1998.
12. Dumitru Roman, Adrian Cerbu, Tatiana Vîzdoagă, Sergiu Ursu.”Organele de
Ocrotire a Normelor de Drept”. Chişinău 2004.
13. Djuvara M. ,, Drept raţional" Bucureşti 1995.
14. Dumitru Radu, Gheorghe Durac, Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi
2001.
15. Evelina Oprina, Judecător, Doctor în Drept, „Participanţii în Procesul Civil”
Editura Bucureşti 2005 ROSETI.
16. Florea Măgureanu “Drept Procesual Civil” Ediţia II-a Editura All Beck 1999.
17. Florea Măgureanu “Drept Procesual Civil” ediţia III-a, Editura All Beck,
Bucureşti 2001.
18. Florea Măgureanu “Drept Procesual Civil Român”, Vol. Editura Bucureşti 1997.
19. Gabriela Răducan. „Drept Procesual Civil”, Editura All Beck Bucureşti 2005.
20. Ion Cugeac “Curs Elementar de Drept Constituţionasl”. Vol. II, Chişinău 2004.
21. Ina Dorfman. “Drept Procesual Civil”,partea generală, Chişinău 2003.
22. Ioan Leş „Tratat de Drept Procesual Civil”, Ediţia II-a, Editura All Beck,
Bucureşti 2001.
23. Ioan Leş „Tratat de Drept Procesual Civil”, Ediţia II-a, Editura All Beck,
Bucureşti 2002

57