Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
INTRODUCERE

I.C. este prozator din Epoca Marilor Clasici, membru al Societății Junimea și prieten
bun cu M. Eminescu, la îndemnul căruia începe să își scrie opera și să citească la ședințele
Junimii. Opera acestuia conține volumul "Amintiri din copilărie" povești și povestiri, dar
adevărata măsură a talentului său constă în savoarea limbajului marcat de oralitate.

Basmul este cea mai veche specie a literaturii folclorice, caracterizându-se prin autorul
anonim si oralitate. “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în anul 1877 în
revista "Convorbiri literare", care urmează tiparul narativ al basmului popular, având si
numeroase elemente de originalitate: fantasticul umanizat, accentuarea elementului
psihologic, perspectiva narativă, complexitatea personajelor, oralitate si umor. Despre basm,
George Călinescu afirma că “este oglindirea vieții in moduri fabuloase” și că “e un gen vast,
depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală etc”. Tema
basmului este triumful binelui asupra răului, dublată de tema inițierii, opera având
caracterul de bildungsroman.

I. TRĂSĂTURI TEMĂ

O primă trăsătură ce face posibilă încadrarea operei în această orientare tematică este
prezența motivelor literare specifice basmului: podul, labirintul, superioritatea
mezinului, cifra magică ‘3’. “Podul” reprezintă trecerea dinspre spațiul familial, ocrotitor,
spre lumea necunoscută. Acest motiv apare de două ori în basm: podul sub care se ascunde
craiul, deghizat in urs, si podul pe care se ține nunta furnicilor. Eroul alege să meargă prin
apă ca să nu curme viețile multor insecte și este răsplătit pentru aceasta, lucru ce dovedește
atât milostenia de care dă dovadă personajul, cât și faptul că este promovat binele.
“Labirintul” semnifică rătăcirea pe drumurile întortocheate ale vieții; eroul își pierde
încrederea în sine, simte nevoia de companie, de aceea nesocotește sfatul tatălui și îl acceptă
pe spân ca slugă (“Se vede ca aista-i țara spânilor”).

O altă trăsătură reprezentativă pentru tema inițierii este aceea că personajele își
asumă rolul de pedagogi în relația cu tânărul prinț. Sf. Duminică este pedagogul cel bun
care îi dă problema gata rezolvată, Craiul este întâiul pedagog care îl învață simțul dreptății
și al onoarei, calul este pedagogul rezervat ce intervine doar atunci când i se cere ajutorul,
iar Spânul este pedagogul cel rău care îl pune în situații periculoase, cu intenția de a-l
pierde, dar care va face din el un erou.

II. SCENE TEMĂ

O prima scenă reprezentativă pentru tema inițierii ce ilustrează naivitatea și lipsa de

experiență a prințului este coborârea în fântână, echivalentă unei coborâri în infern cu
schimbarea identității. Spânul, tipul parvenitului viclean, îi apare tânărului de trei ori în față
și îi propune să-l accepte slugă, iar acesta îl acceptă în final cu o motivație menită să-i
liniștească într-un fel conștiința: "se vede că aista-i țara spânilor". El are naivitatea să
coboare în fântână la îndemnul spânului și nu mai poate ieși decât după ce dezvăluie scopul
călătoriei și-i jură credință acestuia până când va muri și va învia. Astfel, spânul îl va pune
în situații periculoase, dar va face, contrar voinței sale, din fiul de crai un erou.

Scena care marchează trecerea către maturitate este scena morții simbolice a
personajului pozitiv. Spânul este demascat de fata împăratului Roș și crede că Harap-Alb l-a
trădat, de aceea îl decapitează pe erou și este ucis de calul năzdrăvan, fiind aruncat din
înaltul cerului. Harap-Alb este înviat de către fată cu ajutorul obiectelor magice: apă vie, apă
moartă și trei rămurele de măr verde, după care urmează nunta celor doi, deci eroul este
răsplătit pentru curajul și faptele sale. Simbolistica scenei este aceea că se împlinește
blestemul Spânului, moare vechea ipostază de slugă, iar eroul renaște ca împărat, stăpân al
propriului destin.

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

Un element de compoziție semnificativ pentru operă este titlul, un oximoron ce

exprimă armonizarea calităților și defectelor umane în același individ, deoarece reunește
cele două identități ale eroului: cea de rob, redată prin cuvântul "Harap", ipostază falsă,
impusă de spân și cea de tânăr prinț, naiv și fără experiență sugerată prin epitetul "Alb".
Astfel, titlul anticipează nu doar tema operei, ci și caracterul de bildungsroman al basmului.

Un alt element de compoziție îl reprezintă formulele asemănătoare celor din basmul

popular. Formula inițială este "Amu, cică era odată", ce avertizează cititorul asupra intrării
in lumea poveștii. Interjecția “amu” este una populară, aparținând graiului moldovenesc, iar
adverbul “cică” sugerează nesiguranța. Formulele mediane au rolul de a menține
curiozitatea cititorului, suspansul, echilibrul operei, făcând trecerea de la o secvență narativă
la alta: “merseră o zi, merseră două, merseră patruzeci si nouă”. Opera se încheie cu
readucerea cu brutalitate a cititorului in lumea reală, sugerând o teamă ancestrală, foametea,
căci se pun față in față două lumi: nunta din poveste, unde toata lumea bea și mănâncă, și
realitatea, unde “numai cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”.
Construcția “iară pe la noi” amintește de vorbele lui I.C. : “săra ca anul acesta, și ca anul
trecut, și ca de când mă știu n-am fost niciodată”.

În concluzie, subiectul operei este mai aproape de realitate, iar farmecul poveștii stă în
savoarea limbajului folosit cu măiestrie de către naratorul ce se adresează direct cititorului:
''eu sunt dator să vă spun povestea, iar dumneavoastră să mă ascultați". Acesta dovedește
erudiție paremiologică, introducând în text proverbe și zicători prin sintagma ,,vorba ceea,,
și devine chiar personaj în final când la nuntă este invitat ”un amărât de povestar fără bani
în buzunar”.