Impactul fenomenului secularizării în viața Bisericii

și a lumii contemporane

Pr. prof. dr. Ștefan Buchiu

Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul, Universitatea din București

„Cea dintâi și cea mai mare provocare pe care o are de înfruntat Biserica în aceste
vremuri este secularizarea vieții personale și a societății, ca și când Dumnezeu nu ar exista.
Cu alte cuvinte, este vorba de o societate care se construiește din ce în ce mai mult fără
referință la Dumnezeu, fără referință la valorile religioase. Din acest punct de vedere, cu cât
secularizarea se intensifică mai mult, Biserica trebuie să rămână fidelă, credincioasă lui
Hristos și să intensifice viața ei spirituală. În polarizarea aceasta, secularizare-sfințenie, noi
trebuie să luptăm cât putem să menținem vocația principală a omului și anume aceea de a
dezvolta viața în relație cu Dumnezeu. Dacă uităm de Dumnezeu atunci și demnitatea umană
sau valoarea umană eternă se pierde”1.

Citatul cu care am deschis această prelegere aparține Întâistătătorului Bisericii noastre,

Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, și el este extrem de elocvent în ceea ce privește
gravitatea și amploarea acestui fenomen, cu un impact foarte mare în viața Bisericii și a lumii
contemporane. Tocmai de aceea teologia ortodoxă este adânc preocupată să explice cauzele
apariției secularizării, să evalueze consecințele acesteia în planul vieții spirituale a
credincioșilor și al societății în general, dar și să identifice și să promoveze modalitățile
concrete de depășire ale efectelor nefaste ale secularismului. În cele ce urmează vom dezvolta
o analiză a acestui fenomen, structurată pe cele trei secțiuni, menționate mai sus.

Cauzele apariției secularizării.

Din punct de vedere istoric, termenul „secularizare” a fost întrebuințat la început pentru a
desemna expropierea terenurilor Bisericii, spre a fi împărțite între diferitele principate
germane, prin tratatul de la Westphalia (1648)2. Cu același înțeles este folosit termenul și în
Principatele Române în anul 1864, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă
Legea secularizării averilor mânăstirești. Prin urmare, primul și cel mai vechi sens al
termenului „secularizare” este acela prin care se definește trecerea din patrimoniul Bisericii în
cel al Statului (al puterii seculare sau lumești) a unor bunuri materiale. Dar sensul a evoluat
rapid în direcția exprimării unei separații totale dintre Stat și Biserică, dintre societate și
religie, dintre om și Dumnezeu3.

Alături de conceptul de „secularizare” și-a făcut apariția și un altul, derivat din acesta, și
anume „secularism”, care pentru unii teologi este sinonim cu primul, în timp ce pentru alții ar

1
+DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Misiune pentru mântuire, Lucrarea Bisericii în societate,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 147
2
Mitropolitul Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia
contemporană, București, 1972, p. 148
3
Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, Editura LIBRA, București, 1999, p. 11

1
exprima un înțeles diferit, chiar dacă strâns legat de cel dintâi. În timp ce secularizarea indică
o acțiune în desfășurare, un proces continuu, cu implicații ce se cer descifrate și evaluate în
funcție de anumite circumstanțe, secularismul desemnează efectul sau consecințele acestei
acțiuni. Dar pe lângă această distincție, mai mult filologică și filosofică, decât religioasă,
există și opinia unor teologi, conform căreia „secularismul ar fi un umanism agnostic, care
exclude posibilitatea existenței a ceva dincolo de această lume, declarând că prin această lume
se înțelege tot ce există, pe când secularizarea cheamă pe creștini să definească conceptul lor
despre sacru și secular, în așa fel încât să nu le confunde, ci să le diferențieze”4. Așa stând
lucrurile este explicabil de ce unii teologi moderni au căutat să accepte secularizarea, să o
justifice și chiar să o promoveze: „Este de la sine înțeles că numai făcând această distincție, ei
mai pot rămâne în câmpul teologiei. Dar devine din ce în ce mai evident că secularizarea are
mai multe șanse să ducă la secularism, decât delimitarea dintre sacru și secular. De aceea
secularizarea e abordată de aceștia atât ca fenomen pozitiv în viața Bisericii, cât și ca element
al crizei”5. Prin urmare, distincția dintre cei doi termeni, chiar dacă este posibilă, nu reușește
să acorde sensuri net diferite, deoarece realitatea pe care o definesc este în fond aceeași.

Cauze teologice ale secularizării.

Din punct de vedere istoric se poate discerne o similitudine între evoluția Reformei
protestante și evoluția procesului secularizării în Occident: ambele au demarat cu intenții
pozitive, de revigorare a vieții creștine, de emancipare de un „totalitarism religios”, datorat
unor concepții doctrinare scolastice, foarte puțin creștine, și au ajuns cu necesitate la o și mai
slabă formă de manifestare a religiozității și aceasta deoarece mijloacele alese n-au fost deloc
cele mai potrivite. În loc să recentreze pe om în Dumnezeu, să-i deschidă orizontul către
transcendentul care coboară, aducând o altfel de energie sau lucrare, absolut necesară omului,
întrucât nu este creată și îl poate ridica pe acesta în planul supranatural, necreat și veșnic, fără
însă a-l despărți de lumea care i-a fost încredințată și pe care trebuie să o ridice odată cu sine
însuși spre Dumnezeu, secularizarea, ca și altă dată Reforma, sfârșește prin a-l afunda pe om
mai mult în sine însuși, făcându-l prizonier al opțiunilor sale negative, care mai mult îl separă
de Dumnezeu și de viața Lui eternă, decât să-l ancoreze în transcendent.

Nu este deloc de mirare faptul că în Apus se vorbește în mod curent de criză de identitate,
de criză de credință, de criză de autoritate, de criză de onestitate, de criză de orientare etc.
Faptul a fost confirmat de însuși papa Paul al VI-lea, care declara în deceniul al șaptelea al
secolului trecut că: „Biserica se află într-un ceas de neliniște, de autocritică, s-ar zice chiar de
auto-distrugere”6. După trecerea a trei decenii, papa Ioan-Paul al II-lea se exprimă la fel de
tranșant în a semnala dezorientarea spirituală, morală sau etică a omului contemporan: „Nu
putem trece sub tăcere indiferența religioasă, care determină pe mulți oameni din vremea
noastră să trăiască și să acționeze ca și cum Dumnezeu n-ar exista, sau să se mulțumească cu

4
Mitropolitul Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia
contemporană, p. 149. A se vedea și pr. Gheorghe Pietraru, Biserica Ortodoxă și fenomenul secularizării, în
„Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza”, Iași, 1993-1994, tom 2, Teologie, p. 189-211
5
Mitropolitul Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia
contemporană, p. 149
6
La Documentation Catholique, 5 ian. 1968, cit. supra, p. cit.

2
o vagă religiozitate, care îi împiedică să se confrunte cu problema adevărului sau cu cea a
coerenței”7.

Ceea ce lipsește însă din aceste luări de poziție este recunoașterea, dureroasă ce-i drept,
că în Occident Biserica însăși a contribuit, direct sau indirect, la îndepărtarea omului de
Dumnezeu. A făcut aceasta printr-o teologie neduhovnicească și intelectualistă, transformată
într-o metafizică aristoteliană sau platoniciană, oricum lipsită de dinamismul personalist al
Revelației biblice și al gândirii patristice și printr-o spiritualitate lipsită de afirmarea prezenței
Duhului Sfânt, Care este Duhul comuniunii, atât în Sfânta Treime, cât și în Biserică, și
transformată într-o știință despre om, văzut într-o autonomie separatoare față de Dumnezeu și
față de lume. Iar dacă nu a mai simțit un punct de sprijin existențial în Dumnezeu, în Hristos
și în Biserică, omul credincios, derutat și dezorientat, s-a repliat în subiectivitatea proprie,
slabă și neputincioasă în fața asaltului unei vieți individualiste și necruțătoare. Așa se poate
explica apariția crizelor, enumerate mai sus, din angoasa cărora omul contemporan nu mai
găsește scăpare8.

Ceea ce trebuie să remarcăm în acest context este faptul că fenomenul secularizării

afectează în prezent nu numai viața religioasă a credincioșilor, ci și teologia însăși, cu
consecințe grave. Nu trebuie pierdut din vedere că teologia este fermentul cel mai puternic al
spiritualității și că de corectitudinea celei dintâi depinde acuratețea și forța celei din urmă.

Anterior cauzelor religioase sau teologice care generează astăzi fenomenul secularizării
trebuie menționată o altă serie de cauze teologice, care însoțesc religia creștină de la început.
Ne referim la ereziile care au apărut în sânul Bisericii creștine, având ca origine folosirea
exclusivă sau abuzivă a rațiunii în interpretarea Revelației dumnezeiești și în formularea
învățăturii de credință sau a doctrinei. Fără să intrăm în detalii istorice vom afirma doar că cei
care erau partizanii acestei metode greșite de a dogmatiza erau de fapt acei creștini, de cele
mai multe ori clerici, care nu se puteau elibera total de sub influiența diferitelor sisteme
filosofice necreștine și care încercau, în mod eronat desigur, să împace datul revelat sau
conținutul Revelației divine, aflat în Sf. Scriptură și în Sf. Tradiție, cu ideile filosofice pe care
le împărtășeau. Demersul lor, doar în aparență teologic, în fond pur filosofic, conducea la un
deznodământ fatal: Revelația era făcută dependentă de filosofie și prin aceasta de cultura unui
anumit timp și spațiu. În loc să urmărească încreștinarea culturii și a spiritualității diferitelor
popoare prin întruparea în acestea a conținutului transcendent al Revelației divine, s-a
încercat, indirect, alterarea mesajului evanghelic sau mai direct spus, o păgânizare a
creștinismului, fapt ce revine astăzi în actualitate, chiar în cele mai civilizate culturi apusene.
Așa se explică motivul pentru care Părinții Bisericii reproșau ereticilor, în primele secole ale
creștinismului, un exces de filosofare din dorința de a raționaliza taina lui Dumnezeu: „Sf.
Vasile cel Mare atrăgea atenția eunomienilor că speculațiile lor ascund un triumfalism

7
Cit. la Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, O nouă strategie. Trei documente papale despre creștinismul răsăritean,
în vol. „Ortodoxie și contemporaneitate”, Editura Diogene, București, 1996.
8
Cf. Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, pp. 24-25

3
intelectual, care nu cadrează cu apofatismul, cu evlavia Bisericii, iar Sf. Grigorie Teologul
vorbea de necesitatea filosofării în interiorul limitelor credinței”9.

Prin intermediul ereziilor se altera adevărul de credință, se acorda întâietate concepțiilor

filosofice față de tainele dumnezeiești revelate, se prefera rațiunea înaintea credinței sau se
făcea o separație nefirească între ele, pe scurt, se așeza omul în locul lui Dumnezeu. În locul
efortului de a adecva mintea la existența și lucrarea necreată și antinomică a lui Dumnezeu, s-
a adoptat metoda facilă și ispititoare de a restrânge, până la distorsionare și alterare,
adevărurile de credință, în tiparele înguste și lipsite de viață ale nesfârșitelor sisteme de
gândire filosofică. De aici și reacția fermă a Bisericii de a salva, cu orice preț, apofatismul
tainei lui Dumnezeu prin care, paradoxal, El se revelează ca persoană sau ca treime de
Persoane veșnice și absolute10.

Cauze culturale ale secularizării.

Procesul de secularizarea omului și a societății umane în general este determinat, pe lângă

unele cauze teologice, menționate anterior, și de numeroase cauze culturale. Există de altfel o
anumită continuitate între erorile doctrinare apărute de-a lungul vremii în câmpul teologiei (
de ex. Filioque) și unele curente din cultura modernă și contemporană europeană. Dacă
primele favorizează oarecum indirect autonomizarea omului, concretizată în plan spiritual
prin slăbirea sentimentului religios și îndepărtarea de Biserică și de credință a omului
contemporan, cauzele culturale sunt mult mai directe în a afirma autosuficiența omului și, prin
aceasta, înstrăinarea lui de Dumnezeu. Legătura dintre cele două serii de cauze este dată în
relația extrem de strânsă dintre religie și cultură. Toată creația umană, în primul rând cultura
și în al doilea rând civilizația, sunt influențate de conținutul credinței, al vieții religioase
umane. Din punct de vedere teologic se poate afirma existența unui raport genetic între religie
și cultură, originea celor două aflându-se în voința lui Dumnezeu. Tocmai acest fel de raport a
putut garanta simbioza istorică a religiei și culturii care poate fi observată în toate etapele pe
care le-a străbătut societatea umană11.

Trebuie însă precizat că raportul religie-cultură n-a fost conceput corect decât în
monoteismul revelat primar al omenirii, în monoteismul vechi-testamentar sau mozaic și în
monoteismul creștin. Cât privește panteismul antic, ce încearcă să reînvie astăzi sub diferite
forme, acesta a încercat să așeze cultura în locul destinat religiei sau, altfel spus, să divinizeze
cultura 12 . Este exact ceea ce se poate observa astăzi în secularismul modern, pe care îl
analizăm. Dar nu toată cultura europeană s-a separat de religie, nu toți oamenii de cultură sunt
partizani ai secularismului. Pe de altă parte există o diferență fundamentală între secularizarea
culturii în apusul Europei, proces care începe cu Renașterea și cu epoca Iluminismului și
secularizarea forțată a culturii din unele țări est-europene, datorată regimurilor totalitare.

9
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, diac. asist. Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra,
București, p. 67
10
Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 39-40
11
A se vedea pe larg la Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iași, 1994, passim
12
Cf. Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, p. 43

4
Majoritatea țărilor ortodoxe se confruntă astăzi, pe de o parte, cu urmările încercărilor de
ateizare forțată a culturii iar pe de altă parte cu influiențele nocive ale unei părți a culturii
apusene secularizate. Dacă în primul caz se poate observa că majoritatea oamenilor de cultură
se delimitează de ateism, cel puțin în țara noastră, din câte cunoaștem, în al doilea caz
pericolul este în creștere, deoarece creația culturală apuseană, creștină sau descreștinată, este
tot mai prezentă în răsărit13.

Revenind la cauzele culturale ale secularizării să notăm faptul că divinizarea științei,

însoțită de divinizarea culturii autonome, a produs o încredere oarbă, nelimitată dar și
nejustificată a omului în propriile forțe. Iluminismul a decis irevocabil: orice problemă, în
principiu poate fi rezolvată ! Pentru filosofii epocii Luminilor orice se poate explica. Nu
există nicio lacună, niciun mister, care să poată scăpa în mod permanent cercetărilor unei
inteligențe umane cu adevărat emancipate. În această optică se consideră că domeniul
științific este infinit, acesta fiind de natură cumulativă și enciclopedică14. Dar pozitivismul
acesta nemăsurat a fost mult temperat în sec. al XX-lea, atunci când știința și-a recunoscut
propriile ei limite, precum și tainele Universului, care continuă să rămână de domeniul
filosofiei și în special al religiei.

Nici epoca Luminilor, pe plan filosofic, nici Renașterea pe plan cultural, n-ar fi devenit
surse sigure ale secularismului, dacă n-ar fi fost precedate sau însoțite de Reformă, în planul
teologic și bisericesc. Toate cele trei mișcări, deși aparțin unor domenii diferite, din punct de
vedere teologic converg în a se opune absolutismului bisericesc al Evului Mediu și în a afirma
o autonomie fără margini a omului, luat ca individ izolat. Reforma oferă predestinația,
Renașterea, umanismul neopăgân, iar Iluminismul oferă scientismul nelimitat, toate
impregnate de un antropocentrism arogant și periculos. „Începând cu sec. al XVI-lea, lumea
modernă, respingând progresiv tutela Bisericii, s-a desacralizat (sau mai corect s-a secularizat)
și a devenit conștientă de autonomia realităților sociale și culturale. Ruptura cu Biserica a
devenit vizibilă și s-a instituționalizat în sec. al XIX-lea și al XX-lea”15.

Ceea ce se propune lumii de astăzi din perspectivă ortodoxă este înlocuirea umanismului
ateu și orgolios cu divino-umanismul inaugurat de Mântuitorul Iisus Hristos și împărtășit
umanității sub forma Bisericii. Fiind remediul cel mai potrivit al reînnoirii creștine a culturii
europene, mărturisirea divino-umanismului nu trebuie să rămână exclusiv ascetico-mistică, ci
se impune să devină și un imperativ practic social, cultural și istoric. „Divino-umanitatea”, în
sensul dogmatic al cuvântului, apare astfel ca un veritabil filtru teologic interpretativ,
permițând diagnosticarea tendințelor și realităților oricărei epoci și culturi16.

Ca o concluzie a celor afirmate anterior, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, omul
european s-a aflat și se află situat între două filosofii, între umanismul lumii și divino-
umanismul Bisericii creștine. Pentru a supraviețui spiritual și cultural el trebuie să opteze, cât
timp nu este prea târziu, pentru divino-umanismul creștin. Pe această bază solidă el poate

13
Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 125-127
14
David J. Bosch, Dynamique de la mission chretienne, Labor et Fides, 1995, p. 355
15
Jean-Marie Aubert, Vivre en chretien au XXe siecle, Ed. Salvator, p.65
16
Arhim. Justin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, studiu introductiv și traducere de pr. prof. Ioan Ică și diac.
Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 32

5
depăși provocările secularismului, ca și pe cele ale altor curente filosofice și culturale
înstrăinate de Dumnezeu, poate crea o cultură prin intermediul căreia spiritualitatea și
gândirea creștină să-l înalțe pe om spre transcendent și în același timp să-i dea puterea de a
transfigura istoria și societatea umană, așa încât prezența lui Dumnezeu în ea să devină tot
mai evidentă17.

Consecințele secularizării în teologie, în viața Bisericii și în societate.

În prezentarea cauzelor teologice și a celor culturale ale fenomenului secularizării am

menționat deja unele consecințe sau efecte pe care acest fenomen le-a produs și continuă să le
producă în societatea contemporană.Vom încerca în continuare să identificăm și alte efecte,
care împreună să înfățișeze impactul secularizării asupra Bisericii și societății românești.

În mesajul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, reuniți la Constantinopol în anul 1992,

care constituie practic poziția oficială a Bisericii Ortodoxe, sunt enumerate o serie de
consecințe nefaste ale secularismului asupra societății contemporane, dintre care semnalăm:
„pierderea sensului și a curajului de a trăi, distrugerea simbolisticii tradiționale privitoare la
relația dintre bărbat și femeie, dintre tată, mamă și copil...Civilizația producției nelimitate
proletarizează lumea a treia, în vreme ce societățile occidentale însele explodează din cauza
șomajului și a gherilelor urbane” 18 . Față de această stare de lucruri Ortodoxia înțelege să
tragă, în mod responsabil, un semnal de alarmă. Fără a se dramatiza, în document apare un
avertisment serios în privința creșterii riscurilor de a compromite însăși supraviețuirea omului,
oferindu-se un exemplu foarte concret, confirmat din nefericire în zilele noastre: „Dezvoltările
geneticii, unele capabile să aducă imense contribuții la combaterea multor boli, pot și să
transforme ființa umană într-un lucru, într-un obiect controlat și dirijat de cei care dețin
puterea”19. Experiențele foarte recente privind clonarea ființelor, cu posibilitatea extinderii și
la ființele umane, ca și alte experimente ale ingineriei genetice la începutul sec. al XXI-lea,
sunt foarte elocvente în acest sens.

Alături de aceste urmări negative ale secularismului contemporan în viața oamenilor și

a societății în general, în același document sunt menționate și altele, ce vizează în mod direct
viața Bisericii și a credincioșilor ortodocși: „În Europa răsăriteană creștinii văd prăbușindu-se
culturile pe care credința lor le inspirase mai mult sau mai puțin, o întreagă artă de a trăi
împreună, pe care o distrug banul, individualismul, un hedonism adesea grosier. Aproape un
secol sau o jumătate de secol de persecuție au transformat Biserica într-un ghetou liturgic, în
care credincioșii sunt mai degrabă „liturgizați” decât evanghelizați. Și ceea ce este și mai
nociv, reapariția naționalismului religios, care reprezintă forma ortodoxă a secularizării” 20.
Afirmațiile de mai sus aparțin patriarhului ecumenic Bartolomeu I, care are, în general o
atitudine foarte echilibrată față de secularizare. Pe de o parte avertizează ferm asupra

17
Cf. Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 153-154
18
Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, trad.
de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 135
19
Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, p.
138
20
Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, p.
137

6
pericolului pe care îl reprezintă pentru ortodocși resuscitarea naționalismelor, ca și
descreștinarea culturii. Pe de altă parte, însă, propune acceptarea secularizării, dar în alt mod
decât cel pe care îl concep occidentalii: „Ar fi fals și periculos, este de părere patriarhul
ecumenic, să nu vedem decât aspectele negative ale secularizării pentru a le denunța și să
visăm la o nouă creștinătate. În lumea secularizată, care va dura fie și numai ca meterez
împotriva asaltului fanatismelor (religioase n.n.), se regăsesc multe urme ale rădăcinilor ei
grecești și biblice (...) Europa răsăriteană trebuie să facă, într-un fel sau altul, ucenicia
laicității”21. Aceste afirmații vizează, desigur, faptul că la originea secularismului occidental
se află și anticlericalismul sec. al XVIII-lea, care a apărut ca răspuns la autoritarismul și
juridismul ecleziastic medieval.

Biserica și teologia ortodoxă acceptă cuceririle științei contemporane, progresul

tehnologiei, dezvoltarea artei și culturii laice, dar cu condiția ca toate aceste fenomene să nu-l
înstrăineze pe om de sine însuși și de Dumnezeu. Toate acestea sunt pozitive în măsura în care
lasă omului libertatea și capacitatea de a dezvolta armonios propria lui viață religioasă. În
clipa în care se produce un antagonism între nevoile materiale și cele spirituale, între aspectele
laice și cele religioase din viața credincioșilor, apare pericolul secularizări, indiferentismul
religios, când omul se lasă atras de cele „slabe” ale lumii, ocolind pe cele „tari”, după expresia
paulină, adică cele grele, care angajează responsabilitatea noastră. De aici și avertismentul,
care se adresează omului și societății de astăzi: „Dacă nu se va găsi un echilibru între
progresul științific și cel spiritual al omului, acesta are toate șansele să se dezumanizeze”22.

Secularismul, având la bază iluminismul, a urmărit să influențeze și în alt mod asupra

religiei creștine. Plecându-se de la distincția dintre fapte și valori, începând cu epoca
Luminilor, creștinismul nu a mai reprezentat decât o simplă provincie dintr-un vast imperiu al
religiilor. În această perspectivă diferitele religii nu fac decât să prezinte un evantai de valori
divergente, fiecare dintre ele reprezentând un simplu segment dintr-un mare mozaic. Prin
urmare orice religie trebuie tolerată. Mai mult decât atât, fiecare religie trebuie să permită
aderenților săi să-și revizuiască periodic sistemul de valori23.

Este pozitiv faptul că religia creștină trebuie să fie tolerantă și credem că ea așa s-a
manifestat în Răsărit; dar relativizarea ei cu bună știință, chiar de aderenții ei, este de natură
să genereze confuzie și derută printre credincioși. Mai mult decât atât, chiar dacă toate
religiile sunt egale în fața legii, nu sunt și nu pot fi așa în fața istoriei, adică în ceea ce privește
aportul lor la cultura, spiritualitatea și civilizația lumii. Pe de altă parte, libertatea acordată
fiecăruia să-și revizuiască periodic credința, în funcție probabil de contextul cultural,
echivalează cu relativismul doctrinar, ale cărei consecințe teologice le cunoaște cel mai bine și
mai sigur lumea protestantă. Nu credinciosul izolat poate reprezenta norma de interpretare a
Revelației și de trăire a credinței, ci comunitatea sacramentală a credincioșilor, adică Biserica
în totalitatea ei, având drept Cap și conducător nevăzut, dar real prezent și lucrător, pe

21
Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, p.
138
22
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu,Teologie și cultură, București, 1993, Introducere, p. 5
23
Cf. David J. Bosch, Dynamique de la mission chretienne, pp. 363-364

7
Mântuitorul Iisus Hristos și fiind asistată de lucrarea unificatoare și sfințitoare a Duhului lui
Hristos, adică Duhul Sfânt.

În sfârșit, un ultim efect al secularismului în planul religiei are ca substrat axioma

iluministă: fiecare ființă umană există în calitate de individ emancipat și autonom. Acest
principiu a influiențat creștinismul apusean sub forma individualismului, care s-a generalizat
în mod special în protestantism. Această influiență are și un aspect mai general: chiar dacă
rămânea în Biserică, fiecare persoană, independentă și liberă, putea de acum înainte să ia
propria sa decizie în materie de credință24. Cu alte cuvinte, știința, despre care s-a crezut la un
moment dat în istorie că este infailibilă, l-a determinat pe omul modern să se considere el
însuși infailibil, inclusiv în domeniul credinței. Pe această bază, unii au considerat că pot lua
din Biblie sau din Biserică doar ceea ce doresc și simt că li se potrivește, restul fiind fără
valoare pentru ei. Nimic mai eronat și mai dăunător pentru religie în general și pentru credință
și spiritualitate în special. Relativismul doctrinar atrage după sine laxismul moral, lipsa de
responsabilitate pentru aproapele, pentru Biserică, pentru societate. Omul, chiar dacă încearcă
să rămână credincios, nu vrea decât să primească, fără să ofere nimic în schimb, fără să se
angajeze prin efort ascetic și moral la „prefacerea” propriei ființe, dar și a societății după
modelul și din puterea lui Dumnezeu. Credința sa, devenită nelucrătoare prin fapte, nu mai
este ancorată în Revelația dumnezeiască, nici verificată, cultivată și consolidată în Biserică și
deci nu-l mai poate pune efectiv în relație directă și mântuitoare cu Dumnezeu. Teologia
credincioșilor fără Biserică se transformă pe nesimțite într-o ideologie, asemănătoare tuturor
ideologiilor, chiar dacă păstrează o aparență religioasă. Ea devine arbitrară, autoritară,
intolerantă, exclusivistă. Nu servește decât drept paravan pentru prozelitism și sectarism,
pentru dezbinare și orgoliu neînfrânt. Este cea mai bună dovadă că secularismul s-a insinuat
total în miezul creștinismului25.

Modalități de depășire a efectelor secularizării

Pentru ca teologia să surmonteze provocarea și consecințele secularismului, ea trebuie

în primul rând să rămână fidelă față de Revelație și să constituie, după expresia Părintelui
Dumitru Stăniloae, o slujire a Bisericii, având deci un caracter comunitar sau sobornicesc.
Influiențele filosofice, sociologice și în general culturale, nu trebuie să-i afecteze în niciun fel
conținutul doctrinar și exprimarea liturgic-sacramentală, biblică și patristică deopotrivă. „Față
de curentele filosofice, mai vechi și mai noi, teologia ortodoxă afirmă prezența lui Dumnezeu
în imanența creației și a istoriei prin lucrările sau energiile Sale necreate, scoțând în evidență
concomitent transcendența absolută a lui Dumnezeu în raport cu creația Sa. În primul caz,
lumea materială dobândește o semnificație spirituală, fiindcă omul descoperă în creație nu
numai materia, ci și capacitatea de a o transfigura în Hristos; în al doilea caz, fiindcă omul
dobândește caracter de persoană, ca unul ce a fost creat după chipul Ziditorului său, care este
Dumnezeu personal, Treime și comuniune de iubire”26.

24
Cf. David J. Bosch, Dynamique de la mission chretienne, p. 366
25
Cf. Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 162-165
26
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Filosofia antică și impactul ei asupra teologiei apusene și răsăritene, în vol.
„Teologie și cultură”, p. 77-78

8
 Deși a fost acuzată pe nedrept de platonism, teologia ortodoxă învață despre
îndumnezeirea omului întreg, trup și suflet, despre transfigurarea naturii umane și a întregului
cosmos. Dar acest proces de îndumnezeire, care constituie în același timp și unul din
fundamentele spiritualității ortodoxe, și la care omul a fost chemat de Dumnezeu din chiar
momentul creării sale, înseamnă nu numai depășirea opoziției platonice dintre suflet și trup
sau a opoziției dintre ordinea naturală și supranaturală, care a obligat Apusul să asiste
neputincios la procesul de secularizare a lumii, ci înseamnă înainte de toate depășirea
individualismului egoist, pentru ca omul să se deschidă solidarității cu semenii săi, ca rezultat
al comuniunii sale cu Dumnezeu în Treime27.

Pentru Ortodoxie spiritualitatea, adică trăirea în Hristos și în Duhul Sfânt, în

comuniune neîntreruptă cu semenii, uniți organic și sacramental în Biserică, a fost din
totdeauna scopul teologiei și al teologhisirii sale sobornicești. Răsăritul ortodox a înțeles și a
susținut că rostul spiritualității creștine este cel de a elibera omul de sub dominația plăcerilor
sensibile, care îl dizolvă din punct de vedere spiritual, pentru a-l înălța spre spre asemănarea
cu Dumnezeu, ca sinteză a valorilor de bine, adevăr, frumos și sfințenie. Pentru atingerea
acestui scop spiritualitatea ortodoxă se folosește de puterea Duhului Sfânt, care coboară la
Cincizecime, momentul întemeierii Bisericii, în inima și mintea tuturor credincioșilor, spre
renașterea lor spirituală28.

Sfânta Treime, așa cum este înțeleasă și experiată în Ortodoxie, este cheia de boltă
atât a teologiei, cât și a spiritualității. După modelul și din puterea Ei, înțelegem că nu putem
iubi pe aproapele dacă nu ne purificăm pentru Dumnezeu de egoism și nu putem sluji lui
Dumnezeu, dacă nu slujim pe aproapele. Contemplația și acțiunea sunt valori complementare
iar nu opuse sau antagonice. Departe de a provoca fuga de lume, în sens pietist, pentru
credincioșii ortodocși Sfânta Treime reprezintă forța interioară și fundamentul acțiunii
creștine în lume, pentru dreptatea socială, pentru libertate și egalitate. De aceea spiritualitatea
se reconciliază deplin cu responsabilitatea doar în Ortodoxie, întrucât doar aici ea se
întemeiază pe mișcarea descendentă a Sfintei Treimi în viața Bisericii și a lumii. Dacă
dimpotrivă, teologia și spiritualitatea propun doar o mișcare ascendentă solitară a
credinciosului, fără ca acesta să beneficieze de un ajutor divin real și continuuu și fără să se
ajungă la transfigurarea acestuia, nu se va ajunge la o asumare a responsabilității față de
semeni din motive teologice și duhovnicești, ci dintr-o motivație ce ține mai mult de o etică
socială.

Mesajul Bisericii Ortodoxe adresat lumii, oamenilor și societăților umane de astăzi

este mesajul iubirii Preasfintei Treimi, care se împărtășește prin Mântuitorul Iisus Hristos și
prin Duhul Sfânt, Duhul comuniunii. Mai mult ca niciodată lumea are nevoie de valorile
spirituale autentic creștine: iertare, dreptate, iubire, milă, pe care Biserica este chemată să le
afirme, să le susțină și să le promoveze. „Așa a procedat Sf. Apostol Pavel ca să învingă

27
Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Suferința, între transcendență și solidaritate umană, în vol. „Teologie și
cultură”, p. 143
28
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Suferința, între transcendență și solidaritate umană, în vol. „Teologie și
cultură”, p. 147

9
secularismul lumii vechi, astfel a procedat Biserica răsăriteană în secolul al XIV-lea, în
vremea Sf. Grigorie Palama, ca să învingă raționalismul medieval, care a secularizat Europa,
astfel trebuie să procedăm și noi astăzi, pentru ca lumea să se întoarcă la Hristos”29.
Prin afirmația de mai sus am ajuns de fapt la problema misiunii Bisericii Ortodoxe
într-o lume secularizată. Ne vom referi în continuare la obiectivele misionare, care stau în fața
Bisericii noastre. Cu certitudine cel mai presant aspect al misiunii Bisericii constă în
catehizarea credincioșilor. În ciuda propagandei atee, a secularizării forțate a societății
românești, poporul român a rămas în marea lui majoritate un popor credincios. Însă cu tot
angajamentul lor explicit în favoarea Bisericii, majoritatea credincioșilor ortodocși nu dețin o
instrucție religioasă corespunzătoare. Depășirea acestei deficiențe se poate realiza prin
predarea religiei în școală de către profesori competenți, ajutați de manuale de înaltă ținută și
de calitate, cât și prin lucrarea de catehizare, ce trebuie să se desfășoare în mod susținut în
parohii30.

Un alt aspect, extrem de important, îl constituie participarea cu regularitate a

credincioșilor la săvârșirea sfintelor slujbe. Datorită slabei catehizări, a slăbirii conștiinței
eclesiale, foarte mulți credincioși se adresează Bisericii doar atunci când le dictează interesele
lor personale. Tot astfel, chiar și atunci când participă la cult, ei nu caută să stabilească o
relație de comuniune unii cu alții, în special în mediu urban. Teologii recunosc faptul că în
ultimele decenii nu s-a acordat importanța cuvenită preoției universale a credincioșilor, așa
cum este ea înțeleasă în Ortodoxie. Fără să devină clericalistă, Biserica noastră a neglijat
uneori implicarea laicilor în acțiuni folositoare pentru viața și misiunea Bisericii 31. Atunci
când însă a știut să mobilizeze energiile credincioșilor mireni rezultatele au fost foarte
benefice. Cel mai recent exemplu îl reprezintă implicarea credincioșilor laici în susținerea orei
de religie, fapt ce a facilitat consolidarea orei de religie în învățământul românesc, cu toată
opoziția unor grupuri minuscule de reprezentanți ai societății civile.

Reînnoirea spirituală și morală a societății românești, în mijlocul căreia își desfășoară

lucrarea pastoral-misionară Biserica noastră Ortodoxă, este în dependență directă de
reînnoirea duhovnicească a vieții din parohii și din mânăstiri și de lucrarea misionară
desfășurată în cadrul acestora. Aceasta este soluția pe care Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe
Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, o propune clericilor din parohii și viețuitorilor
din mânăstiri: „Secularizarea contemporană indusă sau impusă, care afectează deopotrivă
spațiul public și modul de viață individual european, poate fi contracarată dacă misiunea
parohiei și a mânăstirii va avea în centru o viață duhovnicească profundă și o acțiune pastorală
și socială ancorată în realitățile complexe ale timpului în care trăim. Pentru aceasta este
necesar ca întreg clerul ortodox și toți credincioșii mireni să cultive o conștiință misionară
profundă și să facă eforturi constante pentru a răspunde în mod înțelept și eficient
provocărilor și problemelor noi, care apar în societatea românească, dar mai ales celor care
29
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii astăzi și mâine. Perspectivă teologică, în vol. „Hristos,
Biserică, societate”, București, 1996, p. 57
30
Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii în societatea românească contemporană, în vol.
„Hristos, Biserică, societate”, pp. 59-60
31
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii în societatea românească contemporană, în vol. „Hristos,
Biserică, societate”, p. 61

10
survin la nivel local, în comunitatea parohială și în comunitatea monahală.(...) Trebuie
cultivate mai mult conștiința misionară și responsabilitatea eclesială a laicatului ortodox,
astfel încât mirenii ortodocși să nu fie doar credincioși de duminică sau sărbători, ci și
mărturisitori permanenți ai valorilor credinței creștine în familie, la locul de muncă și în
societate”32.

Bisericii Ortodoxe îi revine și responsabilitatea de revigora teologia, atât prin

creșterea calitativă, prin ancorarea ei permanentă în spiritualitatea biblică, patristică și
filocalică, cât și prin deschiderea ei față de cultură și știință. Potrivit tradiției răsăritene,
statornicită de Părinții Bisericii, trebuie să adoptăm o atitudine selectivă față de cultură,
inclusiv cea occidentală, în sensul de a prelua ceea ce este pozitiv și de a respinge aspectele
negative. „Să luăm știința, tehnica nouă sau etica occidentală, de exemplu dar să respingem
debusolarea morală și spirituală a Occidentului, izvorâtă dintr-o concepție deistă
secularizantă” 33 . De altfel trebuie precizat că în Occident astăzi își face apariția o nouă
cultură, ce caută să depășească individualismul și antropocentrismul iluminist.

Atât în Răsărit, cât mai ales în Apus, Biserica și societatea au nevoie să-și recâștige
credibilitatea, una în ochii celeilalte; prima să depășească absența și indiferentismul față de
gravele probleme din societate (în Răsărit o absență forțată timp de o jumătate de secol și
chiar mai mult) iar a doua să depășească ura anticlericală și sectarismul ideologic, scientismul
simplist. (În țările ortodoxe nu s-ar putea vorbi de ură anticlericală, ci, mai curând de un
indiferentism, cultivat cu asiduitate în perioada totalitară).

„Societatea europeană de astăzi, afirmă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, adesea

mai mult indiferentă decât necredincioasă, are nevoie de Biserică, întrucât are nevoie de
vindecare și de comuniune spirituală. Are nevoie de vindecare tocmai pentru că identifică
libertatea persoanei cu individualismul egoist și cu posesia lucrurilor limitate și trecătoare; or,
viața omenească nu se poate construi temeinic și constant pe vidul spiritual al uitării de
Dumnezeu și de vocația cerească sau transcendentă a persoanei umane. Fără perspectivă
spirituală sau metafizică, viața umană se reduce repede la „matematică” și anume, număr de
indivizi robotizați și cantități de produse finite, pentru scopuri bine definite, dar trăind într-o
lume închisă în sine, autosuficientă”34. Pentru depășirea consecințelor secularismului modern
și contemporan, Preafericirea Sa lansează un apel, care se adresează deopotrivă clericilor și
credincioșilor Bisericii noastre: „Trebuie să redescoperim acum umanismul sfinților. Nu este
suficient să ai idei frumoase; avem nevoie și de forța spirituală de a trăi ca ființe create după
chipul lui Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu nu trebuie marginalizată. Aceasta trebuie să
devină centrul vieții particulare și sociale. Întreaga viață umană este chemată să se hrănească

32
+ DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Să aducem lumină și bucurie într-o lume confuză și tristă.
Misiunea parohiei și a mânăstirii azi, în ,,Ziarul Lumina”, Joi, 28 mai 2015, Nr. 119 (3116) Anul XI, p. 4-5
33
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii în societatea românească contemporană, în vol. „Hristos,
Biserică, societate”, p. 64
34
+DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei,
BASILICA, București, 2014, pp. 66-67

11
cu prezența și iubirea lui Dumnezeu prin rugăciunea-respirație a sufletului și printr-o viziune
divino-umană a umanității și a creației”35.

În fața provocărilor secularizante ale lumii contemporane Biserica Ortodoxă nu trebuie

să piardă din vedere faptul că lumea tot mai tehnicizată, robotizată și frustrantă are mai mult
ca oricând nevoie de spiritualitate, de comuniune și de sfințenie. Toate acestea își au izvorul și
puterea în Sfânta Treime și în relația dinamică dintre Sfintele Taine și om, lume și cosmos.
Atât timp cât omul rămâne statornic întemeiat pe această relație dată în harul dumnezeiesc,
este ferit de a deveni străin de semenul său și de sine însuși și poate înainta în progresul
material și spiritual, spre orizontul totdeauna deschis al transfigurării și îndumnezeirii sale36.

Bibliografie:

- + DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Misiune pentru mântuire. Lucrarea

Bisericii în societate, Ed. Basilica, București, 2009, 922 p
- + DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Libertate pentru comuniune. Lucrarea
Bisericii în societate în anul 2009, Ed. Basilica, București, 2010, 787 p.
- + DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Lumina Botezului și bucuria familiei.
Lucrarea Bisericii în societate în anul 2011, Ed. Basilica, București, 2012, 469 p.
- + DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii - Vocația mistică și
misionară a teologiei, Ed. Basilica, București, 2014, 334 p
- Mitropolitul Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, 325 p
- Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teologie și cultură, EIBMBOR, București, 1993, 166 p
- Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, EIBMBOR, București, 1998,
149p
- Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, Editura Sfintei
Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 2004, 132 p
- Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Misiune, Editura Arhiepiscopiei Dunării
de Jos, Galați, 2011, 284 p
- Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, Editura LIBRA, București, 1999

35
+DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei,
p. 57-58
36
Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 206

12