Sunteți pe pagina 1din 3

LOSTRIŢA

de Vasile Voiculescu

Mihai Ungheanu afirmă că nivelul pe care-l atinge proza fantastică românească


prin Povestirile lui Voiculescu este ceea ce ni se pare demn de semnalat în primul rând la
apariţia cu totul miraculoasă a acestui scriitor renăscut, ca pasărea Phoenix, din cenuşa
arderilor poetice. El împrumută mentalitatea originară a povestitorului popular, care nu
trişează cu substanţa naraţiunii sale, nu se detaşează de enigma ei, ci îi susţine evidenţa
prin chiar actul comunicării, din care face un ritual. Povestirile nu se spun oricum şi
oricând, ele cer anume ceasuri de linişte şi zăbavă, o atmosferă pregătitoare, o situare
oarecum atemporală şi aspaţială. Actul narării de fapte insolite cere un fundal de
discreţie, pudoare şi rezervă. Ca povestitor, Voiculescu nu e un spectator detaşat, ci un
actor. Voiculescu avansează un univers al său, plin de tensiune nervoasă şi de o
policromie, care e cea a orizontului muntenesc.
O lume deosebită se desfăşoară înaintea cititorului vrăjit. Vraci vechi ( vraciul
care dă sfaturi lui Aliman), cu ştiinţe ciudate, fac farmece tari. Ei poartă semne
distinctive, ca brâul verde ori scara căciulă împletită, instrumente consacrate, şi execută
ritualuri anacronice. Vrajitoare înrudite cu Satana spun descăntece bizare şi leagă şi
dezleagă pasiuni. Femeile au o atracţie irezistibilă şi se arată înzestrate cu puteri magice
( lostriţa cu chip de femeie extraordinar de frumoasă). Râurile poartă vietăţi malefice
( lostriţa care atrage băieţii tineri pentru a-i ucide). Haiduci şi hoţi de cai cu dotaţii
miraculoase străbat băraganele. Sălaşele acestor minuni sânt în locuri cât mai ferite de
lume, locuri de o arhaitate violentă. Întru-un astfel de stat, în creier de munte moşnenii
mai ştiu culege aurul din râuri în blăni de berbec, a căror lână devine de aur, ca în legenda
vechilor greci. E o lume de mit şi legendă, fără rival la vreun scriitor român.
Sinteza realizată de Voiculescu e însă mai amplă şi una din consecinţele ei este că
ne indică, prin chiar surprinzătoarea ei existenţă, un traseu literar ignorat, acela al prozei
fantastice româneşti, pe care îl scoate din anonimat.
Tema celor mai multe din povestirile lui Voiculescu vorbeşte despre comunicarea
secretă dintre fiinţe, fără ajutorul graiului sau al semnelor, între fiinţe şi lucruri care ar
avea un suflet comunicant, între fiinţe şi elementele naturii ( relaţia dintre Aliman şi
lostriţă este una specială).
Voiculescu devine un poet al vitalităţii, un cântareţ al forţelor ascunse ale naturii,
care arată întrepătrunderea regnurilor şi speciilor (Lostriţa- regn animal şi Aliman-
uman).
Povestirile lui fantastice exprimă o idolatrie a omului. Acest miraj al existenţei
omeneşti se clădeşte pe întoarceri la mişcările de mare autenticitate şi profunzime ale
sufletului, care nu consideră tot universul cântărit, cunoscut şi împărţit, ci îi admite
zonele de penumbră şi posibilităţile de surpriză.
Una dintre povestirile fantastice scrise de Voiculescu este Lostriţa, o frumoasă
poveste de dragoste, între un pământean şi un demon acvatic ce ne trimite, în planul
mitologiei universale, la împreunarea dintre nereida Thetis şi muritorul Peleu, împreunare
din care a luat naştere Ahile.

1
Şi în mitologia românească miturile acvatice au numeroase cristalizări. Personaje
mitice precum Vidra, Dulful, Mreana sau Ştimele apelor se întâlnesc în legende cu
subiect pescăresc, ghicitori, balade şi colinde de pescar cu evidentă dimensiune eroică.
Sub o asemenea dimensiune stă şi drumul lui Aliman ( personajul principal), chiar dacă
finalul ne trimite la tema logodnicilor uniţi prin moarte. Lostriţa este o ştimă a apelor.
Ştimele din mitologia românească ( femeile-peşti) sunt de o frumuseţe nefirească şi prin
mişcări înşelătoare şi vrăji atrag pescarii spre fundul apelor de unde nu se mai întorc
niciodată. Astfel, fantasticul apare într-un mediu rustic, realist ( un sat de munte, în apele
Bistriţei, ape bântuite de o Lostriţă care înşală şi ucide).
Lostriţele bucălate ( ne spune Voiculescu în Amintiri despre pescuit ) sunt „peşti
străvechi, aproape fabuloşi, neam al păstrăvilor. Acum lostriţa e pe cale să piară şi din
apele muntoase ale Moldovei, singurele care-i mai păstrează sămânţa şi legendele”. Cu
lostriţa dispărea lumea mică a moşnegilor vrăjitori şi a bătrânilor „descântători de peşti”,
aşa cum în Lostriţa bătrânul vraci, căutat din nou de Aliman, trecuse muntele. Miticul era
astfel înăbuşit de profan.
În Lostriţa povestea este aşezată încă de la început sub semnul duhului rău, al
celui din baltă (dracul): „fata şuie care se scaldă la vultori nu-i decât o ştimă vicleană, o
cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i inece”, deci o ipostază a diavolului. Lostriţa din
Bistriţa era dracul, care era în plus o lostriţă vrăjită. În prima secvenţă spaţiul este ocupat
de lostriţă, care era precum o domniţă „lungită la soare pe plaja nisipului argintiu”, era
frumoasă şi ademenitoare şi „nesătulă de carne de om”, deşi anual îi cădeau în mreje
„flăcăi turbaţi şi duşi în ispite de frumuseţea-i fără împotrivire”. Toţi se temeau, toţi se
fereau după atâta prăpăd. Din acest moment, ca într-un adevărat ritual de iniţiere, se
derulează povestea lui Aliman, flăcăul frumos şi voinic şi pentru care Bistriţa „nu mai
avea taine”, iar „la adânc ţinea ca o vidră”. Aliman aflase de lostriţă şi dorea foarte mult
să o prindă.
Probele de a prinde lostriţa sunt multiple. În primăvară a prins-o în undiţă dar
lostriţa s-a dus cu nadă cu tot. La mijlocul verii, într-un cot cu apă scăzută, a „înhăţat-o în
braţe”, dar i-a scăpat ca o săgeată licăritoare, cum „îi scăpa duminica la horă câte o
zvârlugă de fată”.
De acum, Aliman fulgerat de o dezmierdare nefirească se prinde în jocul iubirii,
ce pentru el va fi şi al morţii. Vrăjit de „lostriţa blestemată”, cu noroc la pescuit când i se
arăta în ape, dar ea, ştima apelor, o vreme nu s-a mai arătat şi Aliman de ciudă, de dor a
intrat în somnul iernii. Iubirea e boală grea, spune cântecul popular. Zbuciumul lui
Aliman, de a nu mai vedea lostriţa, se reflectă în natură: „Flăcăul, de atâta zbucium şi
alergătură, se topea. Bătea singur prundurile pustii bântuite de toamna ce se lăsa
timpurie”, „Apele veneau năboi tot mai negre şi mai umflate, potmolind reniile senine
unde ieşeau vietăţile”, „Aliman a tânjit, aproape a bolit tot timpul. Parcă intrase şi el în
somnul iernii”.
Dezlănţuită în primăvară Bistriţa anunţă furtuna din sufletul lui Aliman. Ivită pe
la Paşte „Lostriţa râvnită îl juca şi îl înfrunta pe faţă”. Miraculosul este în expansiune.
Capcanele, coteţele din nuiele sunt inutile. Rămăsese, ca singură speranţă, drumul la
bătrânul vraci, stăpân al apelor şi mare descântător de peşti de care am amintit mai
devreme. Practicele magice şi lostriţa de lemn ( motivul dublului), introdusă în apă „la
miez de noapte şi cu luna în pătrar” îi dau linişte. Dar Aliman, descântând lostriţa de
lemn, se lepăda de lumea lui Dumnezeu ( sugerare a ideii de sacrificiu prin iubire). După

2
această scenă Aliman salvează din apele Bistriţei o fată ( probabil o altă lostriţă) care are
chip bucălat, ochi de chihlimbar verde-azurii, dar reci ca de sticlă, dinţi ascuţiţi ca la
fiare, şuie cu trupul lung. Această fată îi intră în suflet. Aliman o aduce în casa lui şi îi dă
numele de Ileana. Nu ştim dacă este vis sau realitate vieţuirea împreună a celor doi
logodnici, fericiţi peste măsură. Povestitorul păstrează o necesară ambiguitate, cu toate că
descrierile şi structura narativă a nuvelei se păstrează în limitele peisajului obişnuit. Este
ceea ce numim tehnica prozei „realist fantastice”. De elementul miraculos-de care
aproape uitasem- ne dăm seama din nou abia în momentul când lostriţa logodnică este
rugată de Aliman să accepte consfinţirea iubirii lor prin cununie. Fata nu vrea să audă de
aşa ceva semn al apartenenţei ei la categoria diabolicului. Satul vuia de zvonuri cum că
Aliman s-a însoţit cu o strigoaică care îi suge sângele. În ciuda zvonurilor, iubirea se
împlinea şi „vremea trecea ameţitoare, ca o Bistriţă umflată de fericiri”( din nou starea lui
Aliman se reflectă în naură). Dar mama fetei, o vrăjitoare, întrerupe dureros drumul
iubirii luându-şi fiica de lângă Aliman. Acesta reintră, pentru un timp, în lumea reală, dar
fără forţă, fără voinţă. Aparent numai vindecat de dragoste pentru lostriţă Aliman se lasă
în voia soartei, însurându-se cu o fată oarecare din lumea lui. Dar în noaptea nunţii, care a
avut loc „la Filipi, în gura postului”, la mijlocul lunii noiembrie- adică tocmai atunci când
nopţile sunt bântuite de strigoi- lostriţa îşi face apariţia în preajma satului de pe Bistriţa.
O zărise un băietan „ieşită la liman sub Coasta Iadului” ( numele locului e simbolic şi
prevesteşte destinul lui Aliman). Aliman aude, este trezit din somnul indiferenţei şi
spune: „Azi nu mai scapă”! El se aruncă în valurile Bistriţei după lostriţă şi dispare
împreună cu ea în adâncuri: „...şi iar simţea deşteaptă în carnea braţelor dulceaţa unei
poveri neuitate. Când sosi la locul de care povestise băiatul lostriţa era acolo. Ea se
întoarse deodată nălucitoare, cu capul ţintă la Aliman. Stătu aşa clipă plină. Apoi porni,
fulgerând apele, spre el. Omul încremeni. Dar numaidecât, cu chipul luminat de o bucurie
nefirească, chiui, strigând cât să înăbuşe huietul:-Iată, vin!-... şi smucindu-se din braţele a
trei oameni, sări în mijlocul Bistriţei, cu braţele întinse spre lostriţă... El a mai ieşit o dată.
Ţinea lostriţa şi, ameţit de izbitura apelor, se caznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un
copil cu braţele. Apoi s-a cufundat în valurile care, bolborosind mânioase, s-au pecetluit
deasupra lui pentru totdeauna”.
Moartea lui Aliman, cu lostriţa în braţe, ne arată încă o dată sacrificiul pe care
flăcăul îl face pentru împlinirea iubirii ( prima oară se leapădă de Dumnezeu şi acum
moare spre împlinirea iubirii). Probabil prin moarte, împreunarea cu lostriţa devine
veşnică şi aşa toate chinurile lui Aliman se sfârşesc.
Ion Rotaru afirmă: „Povestea lui Aliman a rămas vie. Creşte şi se împodobeşte an
de an cu noi adause şi alte scornituri după închipuirile oamenilor, jinduiţi de întâmplări
dincolo de fire. Fie că este aşa, fie că s-ar putea să nu fie ( căci s-ar putea ca- situându-ne
pe un teren absolut pozitiv- pe meleagurile de acum ale Bistriţei, „stricată” de barajul de
la Bicaz, poluată la propriu şi la figurat, cu tot felul de elemente ale civilizaţiei moderne,
să fi dispărut absolut orice urmă de mitologie ichtiologică-ramură a zoologiei care se
ocupă cu studiul peştilor), poetul prozator Voiculescu se află în elementul său şi în
drepturile artei sale. Aproape că nu are importanţă sursa folclorică iniţială. Povestitorul a
reinventat mitul Lostriţei, într-o operă de sine stătătoare, autarhică, consideraţiile noastre,
toate, neavând altă menire decât de a întări chiar această născocire frumoasă a imaginaţiei
prozatorului.”