După Retragerea aureliană (271/274), continuă procesul de etnogeneză care se

încheia în secolul al VII-lea, conform izvoarelor istorice externe. Ele îi prezintă pe

români drept o populație de origine romanică organizată în obști sătești. (comunități
rurale preocupate preponderent de agricultură)
În timp, aceste obști sătești se unesc în uniuni de obști numite de Nicolae Iorga ,,romanii
populare’’. Procesul de centralizare va continua între secolele IX-XI când din 2-3 uniuni
de obști se formează cnezate, voievodate sau țări – adevărate autonomii locale. Ele sunt
conduse de șefi locali numiți cnezi, voievozi sau giuzi, cu atribuții militare,
administrative și judecătorești.
Rolul conducătorilor locali era și de a ține legătura cu migratorii care amenințau
permanent autonomiile locale. Pentru a avea relații puternice cu migratorii, adeseori se
plătea un tribut. Așadar, autonomiile stau la baza formării statelor medievale românești.

Formarea voievodatului Transilvaniei

În lucrarea ,,Gesta Hungarorum’’, cronicarul Anonymus prezintă pentru secolul al IX-lea

trei voievodate în spațiul intracarpatic:
I – voievodatul lui Menumorut în Bihor cu reședința în cetatea Biharea
II – voievodatul lui Gelu în centrul Transilvaniei cu reședința la Dăbâca
III – voievodatul lui Glad în Banat cu reședința în cetatea Cuvin
Aceste voievodate au fost remarcate la trecerea ungurilor prin Transilvania în secolul IX.
Ungurii se vor așeza în Câmpia Pannoniei întemeindu-și Regatul Ungar al cărui rege,
Ștefan I trece la catolicism.
Din secolul al XI-lea începe expansiunea maghiară asupra voievodatelor din
Transilvania sub pretextul aducerii lor la credința apostolică. Cucerirea maghiară durează
aproximativ 2 secole, rând pe rând, voievodatele sunt cucerite și transformate în comitate
= unități administrativ teritoriale conduse de comiți subordonați direct regelui Ungariei.
Primul comitat va fi atestat în anul 1111 în Bihor. Vor urma comitatele: Târnava, Timiș,
Alba etc.
Pentru a-i ține în ascultare pe români, ungurii vor coloniza pe sași și pe secui în secolele
XII-XIII, le vor acorda privilegii, scutiri de taxe și cele mai bune pământuri.
 În aceste condiții, românii se retrag în zonele de margine din depresiunile Arcului
carpatic unde își vor întemeia ,,țări’’: ,,Țara Făgărașului’’; ,,Țara Hațegului’’; ,,Țara
Bârsei’’; ,,Țara Rodnei’’; ,,Țara Maramureșului’’.
Aici erau conduși de voievozi români și aveau să își conserve tradițiile, obiceiurile, limba
română și religia ortodoxă. Când presiunea maghiară devine prea puternică, voievozii
români vor descăleca la S și la E de Carpați contribuind la formarea celorlalte două state
medievale românești.
Concluzii:
Așadar, Transilvania este primul stat medieval românesc ce încă de la formarea sa intră
sub dominația Ungariei. Chiar dacă își pierde independența, își păstrează autonomia
(=atribut politico-juridic al unui stat care se bucură de libertate în plan intern, dar depinde
de o putere mai mare în plan extern)
În Transilvania vor conviețui patru categorii etnice:
- Maghiarii, sașii și secuii cu rol privilegiat
- Românii cu rol subordonat
Situația se va agrava după anul 1366 când regele Ludovic I al Ungariei adoptă o lege prin
care condiționa calitatea de nobil de apartenența la catolicism.

Formarea Țării Românești

La Sud de Carpați, documentul ,,Diploma cavalerilor ioaniți’’ (1247) prezintă 5

formațiuni politice / autonomii locale.
1. Voievodatul lui Litovoi în Oltenia
2. Voievodatul lui Seneslau în Muntenia
3. Voievodatul lui Farcaș între Jiu și Olt în nord
4. Voievodatul lui Ioan între Jiu și Olt în sud
5. Țara Severinului
 Formarea Țării Românești înseamnă unirea acestor autonomii sub autoritatea unui
conducător – proces istoric care se desfășoare în trei etape între secolele XIII-XIV.
Prima etapă – pornește din dreapta Oltului, dinspre voievodatul lui Litovoi, care în anul
1277 încearcă să înlăture presiunea maghiară. Încercarea lui a eșuat, Litovoi fiind ucis în
luptă, iar fratele său, Bărbat, fiind luat prizonier.
A doua etapă se leagă de descălecatul lui Negru Vodă la 1290. Acesta era un voievod în
Țara Făgărașului, dar pentru că nu mai suportă presiunea catolicismului maghiar, trece
Carpații în S. La Câmpulung vin și i se închină boierii de peste Olt. Dar, descălecatul lui
Negru Vodă este mai degrabă o legendă. Nu există documente istorice care să confirme
acest descălecat. Singurul istoric ce apreciază acest eveniment va fi Gheorghe Brătianu în
lucrarea ,,Istoria poporului român – o enigmă și un miracol?’’.
A trei etapă este inițiată de voievodul Basarab I care a domnit între anii 1310-1352. El
unește toate formațiunile politice dintre Dunăre și Carpați pe două căi.
În anul 1324, Basarab încheia un tratat cu regele Ungariei, Carol Robert de Anjou prin
care se recunoaște vasal. Însă, în anul 1330, îndemnat de nobilii săi, regele maghiar rupe
tratatul și atacă Țara Românească. Basarab încearcă să negocieze pacea oferindu-i Țara
Severinului și 7000 de mărci de argint.
Carol respinge oferta și înaintează în spațiul românesc către capitala (Curtea de Argeș).
La Posada, într-o trecătoare strâmtă, armata maghiară este atacată de Basarab. Lupta se
desfășoară între 9-12 noiembrie 1330, iar Basarab obține o victorie strălucită.
Victoria de la Posada aduce independența Țării Românești, iar Basarab devine cel dintâi
domnitor al țării. El întemeiază țara și instituția domniei. Aceasta devine ereditară în
dinastia basarabilor.
Țara Românească se consolidează prin urmașii lui Basarab, astfel, fiul său, Nicolae
Alexandru (1352-1364) întemeiază prima mitropolie ortodoxă a Țării Românești la
Curtea de Argeș în 1359. Iar în fruntea ei se află mitropolitul care îl unge pe domn cu mir
sfânt de încoronare, este membru în Sfatul Domnesc și îi poate ține loc domnului la
nevoie.
Formarea Moldovei

La Est de Carpați, niște cronici rusești vorbesc despre existența unor autonomii locale
între secolele XI-XIII, cobâde, ocoale, câmpuri și țări.
Aceste autonomii erau permanent amenințate de tătarii din Hanatul Hoardei de Aur.
Pentru că acești migratori atacau uneori și Transilvania, chiar și Ungaria, regele Ludovic I
(fiul lui Carol Robert de Anjou) organizează o expediție de pedepsire a lor. Această
expediție face parte din prima etapă de formare a Moldovei. Etapa se leagă de
descălecatul voievodului Dragoș din Maramureș pe care regele Ludovic îl ia în expediție
în 1350.
Dragoș organizează o marcă de apărare împotriva tătarilor ( o zonă fortificată ) cu
capitala la Baia. În fruntea ei va fi voievodul Dragoș dependent de coroana maghiară.
A doua etapă în formarea Moldovei se leagă de numele voievodului Bogdan din
Maramureș care, în 1359 nemaisuportând presiunea maghiară în direcția catolicismului,
Bogdan se duce la Baia unde se luptă cu urmașii lui Dragoș, Sas și Balc pe care îi
învinge, îi alungă și preia puterea. Acțiunea lui stârnește reacția coroanei maghiare.
Regele Ludovic I trimite împotriva lui Bogdan o armată, dar în bătălia care se dă în 1365,
Bogdan învinge. În acest fel, el câștigă independența Moldovei și devine întemeietorul
acestei țări și al dinastiei mușatinilor.
Moldova va fi consolidată prin urmașii lui Bogdan:
1. Lațcu – întemeiază o episcopie catolică la Siret
2. Petru Mușat – mută capitala la Suceava, bate monedă, încheie tratatul de politică
externă cu regele Poloniei Vladislav Yagello și întemeiază mitropolie ortodoxă la
Suceava în 1387, dar intră în conflict cu patriarhia de la Constantinopoll și nu va fi
recunoscută.
3. Roman I unește Țara de Jos a Moldovei cu Țara de sus și formează Moldova
Amare. Într-un document din anul 1392 se va autointitula ,,domn de la munte până
la mare’’.
Formarea Dobrogei

În spațiul dintre Dunăre și mare existau mai multe formațiuni politice amintite în
izvoarele vremii.
Despotul Dobrotici unește aceste autonomii pe la jumătatea secolului al XIV-lea și
formează Dobrogea, fiul său Ivanco va consolida statul, dar piere ucis într-o luptă cu
turcii. Din anul 1388, Dobrogea va fi integrată în hotarele Țării Românești de către
domnitorul Mircea cel Bătrân.

Importanța formării statelor medievale românești

I – S-au trasat granițe, s-au stabilit capitale, s-a creat un cadru organizatoric favorabil
dezvoltării societății românești.
II – S-au asigurat condiții pentru dezvoltarea economiei și a comerțului. Pe această bază
se dezvoltă cultura română.
III – Se organizează instituțiile medievale care permit dezvoltarea statelor românești.
În esență, statele medievale românești reprezintă o barieră în calea expansiunii otomane,
o poartă a creștinătății care va reuși să întârzie expansiunea otomană peste două sute de
ani.

Instituțiile medievale
Sunt organizate sub influență bizantină în Moldova și Ț.R. și sub influență maghiară în
Transilvania. Domnia și biserica sunt instituțiile centrale cu rol dominant în conducerea
societății, Sfatul Domnesc, Adunarea Țării, Armata, administrația și justiția reprezintă
celelalte instituții cu rol fundamental în dezvoltarea țării.
Domnia este instituția centrală în stat, ereditară și electivă (putea fi ales moștenitorul).
Puterea domnitorului este de esență divină, el domnind în numele lui Dumnezeu,
fenomen reflectat prin particula ,,io’’ din titulatura voievodului.
Dinastia basarabilor pentru Ț.R. și dinastia mușatinilor pentru Moldova asigură
succesiunea și stabilitatea la tron până în secolul XVI.
Atribuțiile domnitorului: bate monedă, comandant suprem al armatei, judecător suprem,
încheie tratate de politică externă, numește înalții dregători, proprietarul întregului
pământ și în această calitate acordă danii pe care le poate și revoca.
Instituția domniei a evoluat în timp în funcție de raporturile cu Imperiul Otoman. După
pierderea independenței și pe măsură ce autonomia devine tot mai limitată, atribuțiile
domnitorului încep să scadă. Astfel, la sfârșitul secolului al XVI-lea, domnitorul Mihai
Viteazul (1595-1601) ajunge să-și cumpere domnia de la sultan cu 155 000 de galbeni.
Puterea sa este limitată, numai că Mihai Viteazul acționează pentru consolidarea ei.
În secolul al XVIII-lea se introduc domniile fanariote în Moldova 1718-1821 și în
Țara Românească în 1716-1821. Fanarioții erau greci din cartierul fanar din
Constantinopol care își cumpărau domnia de la sultan cu mari sume de bani. Durata era
scurtă de 2-3 ani, dar exista posibilitatea ca un domnitor să conducă de mai multe ori.
Armata este desființară, iar politica externă era făcută de sultan. Crește tributul către
Poartă și celelalte obligații se măresc.
În esență, autonomia țărilor române în secolul al XVIII-lea va fi mult limitată.
Biserica este cea de a doua instituție centrală în stat, în strânsă colaborare cu domnia
Susține domnia și se implică în apărarea creștinătății. În fruntea bisericii se află
Mitropolia. Prima mitropolie se formează în 1359 la Curtea de Argeș în timpul
domnitorului Nicolae Alexandru.
Mitropolitul are următoarele 3 atribuții:
1 – îl unge cu mir sfânt pe domn la încoronare
2 – îi poate ține loc domnului
3 – este primul sfetnic al domnului și face parte din Sfatul Domnesc
Un rol important îl vor avea mănăstirile, în primul rând în plan cultural, dar și în plan
militar.