ŞCOALA SANITARĂ POSTLICEALĂ DE STAT BUZĂU

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Coordonator: Elev:

Androne Andreea Buleandră Florentina

BUZAU

2017
HEPATOPROTECTOARE
 MOTTO

”Realizaţi oare faptul că dacă ficatul ar putea să menţină puritatea fluxului

sanguin, filtrând otrăvurile nocive, omul ar trăi veşnic, cu excepţia unor accidente
fizice?” – Dr. Henry G.
 Motivația

Am ales ca dezbatere această temă, fiind influențată de stilul de viață nesănatos la care
trebuie să facem fața ȋn secolul ȋn care trăim, denumit și secolul vitezei. Sănătatea este pionul
principal de care trebuie să ne ȋngrijim, iar ficatul, cât și alte organe ale corpului nostru,
prezintă interes, cu atât mai mult cu cât stilul de viața și-a pus amprenta și ȋn modul ȋn care ne
hrănim. Semi-preparate, fast-food-uri, grăsimi,alimente care la prima vedere ne ajută să
trecem rapid peste mesele importante, dar și poluarea mediului ȋn care trăim, ne ȋncarcă
organismul cu toxine, determinându-ne la un moment dat să apelam din ce ȋn ce mai des la
medicamente a caror utilizare abuzivă se restrânge asupra ficatului nostru. În ziua de astăzi,
afecțiunile hepato-biliare au devenit comune.
Statisticile ne demonstrează că hepatita - una dintre afecțiunile ficatului -
este printre cele mai răspândite boli pe plan mondial. În ceea ce privește hepatita virala,
aceasta implică cel puțin șase tipuri de virusuri, virusul hepatitei A (HVA), virusul hepatitei B
(HVB), virusul hepatitei C (HVC), virusul hepatitei D (HVD), virusul hepatitei E (HVE) și
virusul hepatitei G (HVG). Noi dovezi știinfice sugerează existența și a altor virusuri hepatice,
ȋncă neidentificate. Cele mai comune tipuri de hepatită virală sunt hepatitele A, B și C. Atât
hepatita B cât și hepatita C pot provoca leziuni serioase, permanente, a nivelului ficatului și ȋn
multe cazuri, chiar moartea.
Mai mult decât atât, hepatita determinată de virusul hepatic B este considerată de
Organizația Mondială a Sănătății ca fiind al doilea agent cu potențial oncogen, după tutun. În
România, aproximativ un milion de persoane sunt afectate de virusul hepatic B și un alt
milion, de virusul hepatic C. Cele mai multe infecții cu virusul B și C s-au produs ȋnainte de
1990, având ȋn vedere că sângele nu era securizat și nu se utilizau seringi de unic folosință.
Abia după 1990 s-au luat măsuri care erau absolut necesare pentru reducerea acestor infecții,
ȋn special cea cu virus hepatic B.
Deasemenea, hepatita B este considerată de statisticile mondiale a doua boală cu
transmitere sexuală ca incidență. În jur de 40 – 50% din persoanele infectate rămân purtătoare
de virus. Dintre acestea, circa 60% dezvoltă hepatita cronică, ȋn jur de 30% ajung la ciroză
hepatică și ȋntre 5% și 10% fac cancer de ficat.
În cazul hepatitei virale de tip C, peste 40% dintre cei afectați de această boală ajung la
ciroză. Mortalitatea prin ciroză hepatică este destul de mare, boala generând complicații
extrem de grave.
O altă problemă delicată cu care se confruntă țara noastră este cea a coinfecției cu
virusul D. Dintre toate țările din sud-estul Europei, România are coinfecția cea mai mare de
virus B și D.
În acest context, cunoașterea afecțiunilor hepato-biliare și a medicației
corespunzătoare contribuie la identificarea și tratarea timpurie și eficientă a acestor afecțiuni,
controlând astfel boala și stopând evoluția nefavorabilă a acesteia.
 CUPRINS

CAPITOLUL I: ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA FICATULUI ….…..p.

1.1.Anatomia ficatului………………………………………….………...................p.

1.1.1. Structura ficatului……………………………………………….. ....................p.

1.1.2. Vase şi nervi…………………………………………………...........................p.

1.2.Fiziologia ficatului…………………………………………………......................p.

1.2.1. Funcţiile ficatului ……………………………………………….......................p.

1.2.2.Vezica biliară şi funcţiile sale………………………….………….......................p.

CAPITOLUL II: AFECŢIUNI ALE APARATULUI

HEPATO-BILIAR.....................................................................................p.
2.1.Hepatita....................................................................................................................p

2.2.Litiaza biliară...........................................................................................................p

2.3. Angiocolita...............................................................................................................p

2.4. Diskinezia biliară....................................................................................................p

2.5.Colecistita.................................................................................................................p

Capitolul III MEDICAŢIA APARATULUIHEPATO-BILIAR ……..p

3.1. Medicamente coleretice .........................................................................................p

3.1.1. Coleretice de origine animală................................................................................p

3.1.2. Coleretice de sinteză..............................................................................................p

3.1.3. Coleretice de origina vegetală...............................................................................p

3.2. Medicamente colecistokinetice..............................................................................p

3.3. Hepatoprotectoare..................................................................................................p

3.3.1. Colina.....................................................................................................................p
3.3.2 Metionina..............................................................................................................p

3.3.3. Acetilmetionina....................................................................................................p

3.3.4. Mezoinozitol........................................................................................................p

3.3.5. Acid orotic...........................................................................................................p

3.3.6. Arginina...............................................................................................................p

3.3.7. Ornitina................................................................................................................p

3.3.8. Acidul aspartic.....................................................................................................p

3.4. Plante medicinale hepatoprotectoare.................................................................p

3.4.1. Silimarina............................................................................................................p

3.4.2. Rostopasca..........................................................................................................p

3.5. Alte produse fitoterapice cu actiune asupra aparatului hepato-biliar...........p

3.5.1. Vorihep...............................................................................................................p

3.5.2. Hepatobil V........................................................................................................p

3.5.3. Liv 52.................................................................................................................p

3.5.4. Ceai hepatic........................................................................................................p

3.5.5. Ceai hepatocol....................................................................................................p

3.5.6. Ceai hepatic nr.2.................................................................................................p

CONCLUZII..........................................................................................p

BIBLIOGRAFIE...................................................................................p.
 CAPITOLUL I: ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA FICATULUI

1.1. Anatomia ficatului

Ficatul este cel mai mare organ din corpul uman. Este aşezat
ȋn cavitatea abdominală – etajul supramezocolic, ȋn partea superioară dreaptă, imediat sub
diafragm, iar lobul său stâng se ȋntinde până la epigastru. Locul ocupat de ficat se numeşte
lojă hepatică.
Este alcătuit din doi lobi inegali, cel drept fiind de circa saşe ori mai mare decât cel
stâng.
Configuraţia externă – are forma unui semivoid, aşezat transversal ȋn abdomen, cu
lungimea de aproximativ de 28 cm, diametrul antero-posterior de 18 cm, ȋnălţimea de 8 cm şi
greutatea de aproximativ 1400 g. Are o culoare roşu-cărămiziu, datorită cantităţii mari de
sânge pe care o conţine.
Ca şi consistenţă este dur, friabil, puţin elastic, şi ca urmare se rupe şi se zdrobeşte
uşor. Are o mare plasticitate, ceea ce ȋi permite să se muleze pe organele vecine.
Ficatul prezintă două feţe:

 Fața superioară (diafragmatică): pe ea se observă lobul drept şi lobul stâng

delimitaţi de ligamentul falciform. Lobul drept prezintă impresiunea arcului
costal, iar cel stâng ȋntăritura cardiacă. Faţa superioară este limitată prin două
margini: una posterioară, mai groasă şi alta anterioară, mai ascuţită.
 Faţa inferioară (viscerală): aceasta vine ȋn contact cu stomacul, duodenul,
colonul, mezocolonul transvers, rinichiul drept şi glanda suprarenală dreaptă.
Pe această faţă se găsesc trei şanţuri, de aspectul literei „H”:
 Şanţul antero-posterior (sagital) drept- adăposteşte ȋn porţiunea anterioară
veziculei biliare iar ȋn cea posterioară vena cavă inferioară;
 Şanțul antero-posterior (sagital) stâng- adăposteşte ȋn porţiunea anterioară
ligamentul rotund iar ȋn cea posterioară ligamentul Arantius.
 Şantul transversal – se ȋntinde ȋntre cele două şanţuri sagitale.
Aceste şanţuri delimitează patru lobi: drept, stâng, caudat şi al lui Spiegel.
 Şantul transversal se află hilul ficatului, prin care pătrund vasele şi nervii ficatului şi
ies canalele biliare şi lingfatice ale organului.

1.1.1. Structura ficatului

Ficatul este ȋnvelit de peritoneul visceral (tunica seroasă), care se continua cu peritoneul
parietal. Sub această tunică se afla o membrană (capsula Glisson) şi apoi parenchimul hepatic,
acesta fiind divizat ȋn lobuli.
Lobul hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcționala a ficatului. Are forma unei
piramide așezate cu baza spre suprafața ficatului și vârful spre interior, având ȋn centru vena
centrolobulară. În structura lui distingem: capilare sangvine, celule hepatice, canalicule biliare
și nervi.
 Prin alăturarea mai multor lobuli hepatici, se formează spațiile portbiliare (Kiernan).
Aceste spații conțin: țesut conjuctiv o ramură a venei porte, o ramură a arterei hepatice, unul
sau două canale biliare, canale limfatice și nervi. Sângele circulă de la spațiul port spre vena
centrolobulara, iar bila din centrul lobului spre spațiul port.
Celule hepatice (hepatocitele) sunt așezate ȋn cordoane Remark, dispuse radial ȋn
ochiurile rețelei capilare intralobulare. Între celulele hepatice și peretele capilarelor se află
spațiul de trecere Disse. Între celulele endoteliului vascular se situează celulele Kupffer,
fagocite ce participă la degradarea hemoglobinei. Între cordoane se formează, prin simpla lor
alăturare, spații ȋnguste numite canalicule biliare, care au pereții proprii.
Spre periferia lobului, canaliculele biliare ȋși constituie un perete propriu numit
colangiola. Colangiolele sunt lobulii ȋnvecinați se unesc ȋntre ele și formează la nivelul
spațiilor Kiernan canalele biliare perilobulare. Canalele biliare perilobulare se unesc ȋntre ele
și dau naștere la două canale hepatice-drept și stâng – corespunzătoare celor doi lobi ai
ficatului, care, părăsind ficatul, la nivelul hilului se unesc și formează canalul hepatic comun.
După un traiect de 3-4 cm, canalul hepatic comun se unește cu canalul cistic și alcătuiesc
ȋmpreună canalul coledoc, care se deschide ȋn duoden ȋmpreună cu canalul Wirsung, la
nivelul carunculei mari.
Canaliculele biliare și canalele biliare perilobulare formează caile biliare
intrahepatice, iar canalul hepatic comun și canalul caledoc alcătuiesc caile biliare
extrahepatice.
Acinul hepatic reprezintă subunitatea morfofuncțională a lobului hepatic. Este
constituit din totalitatea celulelor irigate de același vas și care ȋși varsă bila ȋn același canalicul
biliar.
Vascularizația ficatului este realizată de artera hepatică și vena portă. Sângele pleacă
de la ficat prin venele suprahepatice, care colectează tot sângele din acest organ și ȋl varsă ȋn
vena cavă inferioară. Limfaticele ficatului sunt superficiale și profunde.
Nervii ficatului provin din plexul hepatic, alcătuit din fibre simpatice care ies din
ganglionul celiac și din fibre parasimpatice care se desprind din ambii nervi vagi.
1.1.2. Vase şi nervi

Ficatul are o dublã circulaţie sanguină: nutritivă şi funcţională. Circulaţia nutritivă

asigură aportul de sânge hrănitor, bogat ȋn oxigen . Sângele este adus de artera hepatică,
ramură a trunchiului celiac. După ce a servit nutriţia oxigenului, sângele este condus prin
venele hepatice în vena cavă inferioară.
Circulaţia funcţională este asigurată de vena portă. Această venă aduce sângele
încărcat cu substanţele nutritive absorbite la nivelul organelor digestive abdominale şi de la
splină , substanţe pe care celulele hepatice le depozitează sau le prelucrează. De la ficat,
sângele portal este condus mai departe tot prin venele hepatice. Sistemul vascular al ficatului
este format din doi pediculi. Pediculul aferent al circulaţiei de aport , este format de artera
hepatică şi de vena portă; acestora li se adaugă ductul hepatic, vasele limfatice şi nervii
ficatului, alcătuind toate împreună pediculul hepatic.Pediculul eferent (superior) al circulaţiei
de întoarcere este format de venele hepatice.
Artera hepatică pleacă din trunchiul celiac şi după un traiect orizontal de-a lungul
marginii superioare a corpului pancreasului se bifurcã în artera hepatică proprie şi în artera
gastroduodenală . Artera hepatică proprie urcă în pediculul hepatic , între foiţele omentului
mic, şi la 1-2cm dedesubtul şanţului transvers, se divide ȋn cele două ramuri terminale ale
sale-dreaptă şi stângă.
Vena portă colectează şi transportă la ficat sângele venos de la organele digestive
abdominale (stomac, intestin subţire şi gros, pancreas) şi de la splină. Ea are particularitatea
de a poseda la ambele extremităţi câte o reţea capilară: una la extremitatea perificã de origine,
cealaltă la extremitatea perifericã centrală, terminată ȋn ficat.
Venele suprahepatice formează pediculul eferent. Ele culeg sângele adus la ficat de
vena portă şi artera hepatică; nu ȋnsoţesc ramurile pediculului portal, ci trec între acestea,
având o direcţie perpendiculară pe ele. Sângele drenat din lobuli prin venele centrale, trece ȋn
venele sublobulare, apoi în vene, din ce în ce mai mari, care în cele din urmă dau naştere la
trei vene hepatice. Cele trei vene se varsă ȋn partea superioară a porţiuni hepatice a venei
cave inferioare. Nervii provin din nervii vagi, din plexul celiac şi din nervul vag parasimpatic.

1.2.Fiziologia ficatului

Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activitatea sa metabolică
reprezintă unul dintre cele mai complexe organe interne. 1.2.1. Funcţiile ficatului:

1. Elimină pe cale biliară pigmenţii biliari, colesterol, unele metale grele şi fosfataza
alcalină;
2. Intervine ȋn metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vitaminelor
şi substanţelor minerale;
3. Are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având temperatura cea mai
ridicată în organism;
4. Are funcţie antitoxică, captează particulele străine în intestin în circulaţia prin
celulele Kupffer; în hepatocite se produce conjugarea , oxidarea şi reducerea unor
substanţe cu efect nociv:
-formarea ureei din amoniac (funcţie ureoproteică);
-reducerea, conjugarea şi inactivarea unor hormoni.

Funcţia antitoxică constă în faptul că ficatul dispune de activităţi prin care

substanţele toxice de origine exogenă, ca şi acelea rezultate din metabolismele
endogene sunt transformate în substanţe mai puţin toxice şi eliminate ca atare.
Neutralizarea substanţelor toxice este realizată de ficat cu ajutorul proceselor de
conjugare a acestor substanţe, cu sulful de exemplu (acţiunea de sulfoconjugare).
Ficatul este un important depozit de vitamine A, B2, B12, D, K. El intervine în
 convertirea carotenilor în vitamină A, în transformarea vitaminei B1, în
cocarboxilază, în conjugarea vitaminei B2 pentru formarea fermentului galben
respirator, în procesul de sintetizare a protrombinei cu ajutorul vitaminei K.
Sinteza fermenţilor necesari proceselor vitale este îndeplinită într-o foarte mare
măsură de ficat. Fermenţii sunt complexe macromoleculare legate de grupări active,
iar sinteza lor reprezintă o activitate laborioasă a hepatocitului şi necesită integritatea
anatomică şi funcţională a ficatului. Ficatul mai intervine în menţinerea echilibrului
acidobazic, ca depozit al apei şi posibilitatea de a echilibra perturbările circulatorii.
5. În perioada embrionară are funcţie hematopoetic;.
6. La adult sintetizează factorii coagulatorii si fibrinolizei;
7. Contribuie la transferul sângelui din sistemul port ȋn marea circulaţie şi la depozitarea
sângelui (volumul stagnant);
8. Funcţia biligenetică, de formare şi excreţie a bilei.

1.2.2.Vezica biliară şi funcţiile sale

Bila este formată de celulele hepatice și celulele Kupffer. Este produsă ȋn mod
continuu, astfel ȋncât ȋn 24 ore se obține o cantitate de 600-1200 ml. Ritmul secreției este mai
redus noaptea și mai crescut ziua. Bila se elimină ȋn duoden doar ȋn cursul digestiei
alimentelor. Între timp ea se acumulează treptat ȋn vezicula biliară unde suferă un proces de
concentrare prin absorbție de apă și ioni și primește o cantitate de mucus.
 Compoziția bilei:

1. Apă(97%)

2. Săruri biliare (1%). Ele reprezintă cel mai important constituent al bilei şi sunt
reprezentate de glicolat și aureolat de sodiu.

Sărurile biliare ȋndeplinesc următoarele funcții:

a) la nivelul intestinului emulsionează grăsimile și potențează lipaza pancreatică;

b) formează cu grăsimile complecși solubili ȋn apă permițând astfel absorbția și a

vitaminelor liposolubile (A, D, E, K și F);

c) stimuleaza peristaltismul intestinal – rol laxativ;

d) mențin echilibrul florei microbiene a intestinului gros, combatând flora de

putrefacție;

e) stimulează formarea bilei - rol coleretic.

 3. Pigmenții biliari (0,5%) - sunt reprezentați de bilirubina și biliverdina. Aceștia
sunt produși de dezasimilație ai hemoglobinei și se elimină prin bilă, fapt ce le conferă
caracterul de produs de excreție. Acumularea pigmenților biliari ȋn sânge duce la apariția
icterului, atunci când bilirubina crește peste valoarea de 2 mg%.

4. Colesterolul (1-2%)

Menținerea raportului colesterol/saruri biliare are o deosebită importanță. Când acesta

scade sub o treime, este favorizată precipitarea colesterolului, care duce la formarea de calculi
biliari.
Colesterolul are rol ȋn sinteza unor hormoni corticosuprarenali, sexuali, a acizilor
biliari și a vitaminei D3.

5. Alte substanțe: lecitina (0,1%), mucina, substanțe minerale (clorura, fosfatul și

bicarbonatul de sodiu sau bilei un pH alcalin = 7,3 - 7,4), cantitați mici de acizi grași, acid
glicoronic, acid uric și uree.

Deosebim două tipuri de bilă:

a) Bila hepatica primară care trece din ficat direct ȋn duoden ȋn timpul digestiei.
Este lichid galben verzui care conține 97% apă și 3% reziduu uscat ( substanță
organică ȋn anorganică).

b) Bila vezicularăcare se varsă ȋn duoden din vezicula biliară numai ȋn timpul

alimentației. Este mai vâscoasă (conține mucus din mucoasa veziculei ) și mai
concentrată in pigmenții biliari (ȋn timpul acumulării ei ȋn veziculă o parte din apă se
absoarbe prin pereții acesteia).Eliminarea bilei din vezicula biliară se face pe cale
umorală și pe cale reflexă.

Creșterea cantității de bilă secretată de ficat se numește colereza, iar substanțele care
produc colereză se numesc coleretice. Au efect coleretic: umplerea stomacului cu alimente,
săruri biliare, galbenuș de ou, protidele, apele minerale sulfatate și alcaline.
Substanțele care favorizează contracția colecistului se numesc colescistokinetice sau
colagoge. Alimente colagoge sunt grăsimile, galbenușul de ou și carnea. Au rol colagog și o
serie de droguri (de exemplu extractele de hipofiză posterioară administrate parenteral).
Funcțiile bilei sunt importante și se referă la fenomenele de digestie și metabolism:

1. bila contribuie la neutralizarea reacției acide a amestecului alimentar sosit din

stomac ȋn intestin.
2. intervine decisiv ȋn digestia grăsimilor, favorizând emulsionarea lor;
3. stimulează fermenții specifici (lipazele);
4. ajută la absorbția acizilor grași și a unor substanțe solubile ȋn grăsimi
(vitaminele);
5. contribuie la ȋntreținerea peristaltismului intestinal;
6. contribuie la menținerea echilibrului dintre diferiți ioni ȋn cursul digestiei;
7. contribuie la eliminarea unor produși de excreție;
8. acționează ca agent bacteriostatic, inhibând creșterea unor germeni patogeni.
 CAPITOLUL II: AFECTIUNI ALE APARATULUI HEPATO-BILIAR

2.1.Hepatita

Una dintre cele mai comune boli hepatice este hepatita, o inflamație a ficatului.
Hepatita poate fi cauzată de expunere prelungită le diferite medicamente sau droguri, de boli
autoimune sau infecții virale. Dar, hepatitele, ȋn cele mai multe situații sunt cauzate de viruși.
Hepatita poate fi:acută sau cronică.

Hepatita acută: evoluează ȋn mai puțin de 3 luni și are numeroase cauze. Cele mai
frecvente sunt virale. Hepatita toxică și cea medicamentoasă pot fi cauzate de administrarea
de antibiotice, antituberculoase, paracetamol sau hormoni.
Hepatita acută alcoolică se aseamănă cu hepatita acută toxică. Acest tip de hepatită
poate necesita transferul pacientului la reanimare atunci când există semne asociate de
insuficiență hepatică.
Hepatitele acute bacteriene sau parazitare apar ca urmare a unor afecțiuni
cum este tuberculoza. Aceasta se vindecă rapid ȋn mod obișnuit, după prescrierea
antibioticului potrivit.
O hepatită este numită cronică atunci când evoluează pe o durată mai mare de 6 luni.
Cauzele sunt aceleași cu ale hepatitelor acute, iar simptomele acestora se regăsesc și hepatita
cronică.
Tratamentul vizează mai ales simptomele și reechilibrarea nutrițională. Gravitatea
hepatitelor cronice estelegata de posibilitatea apariției cu timpul a unei insuficiențe hepatice
ireversibile (tulburări de coagulare sangvină, encefalopatie hepatică, acidoză metabolică și o
hipertensiune portală). Această evoluție este cauzată de constituirea unei ciroze. Cirozele
pot să evolueze spre hepatocarcinom (cancer al ficatului).

Hepatită acută virală: este o boală infecțioasă, transmisibilă, sub formă de epidemii
sau chiar pandemii, produsă de virusuri extrem de mici, care pătrund ȋn organism pe cale
digestivă sau parenterală, provocând ȋmbolnăvire generală a organismului, ȋn special a
ficatului.
Deoarece sunt mai multe virusuri care produc hepatita (A, B, C, D, E, G), exista mai
multe tipuri de hepatită virală, cel mai des ȋntălnite fiind hepatita A, hepatita B și hepatita C.
 Hepatita virală acută evoluează de obicei ȋn trei faze: preicterică, icterică și de
rezoluție.

v Faza preicterică are o durată de 3 - 4 zile, până la 2 săptămâni. Semnele apar

pe un fond de stare alterată: astenie, insomnie, cefalee, tulburări dispeptice, stare subfebrilă.
În urma anlizelor de laborator se observă o urobilinogenurie și creșterea
transaminazelor.
În unele cazuri, boala se oprește in acest stadiu, fara apariția icterului.

v Faza icterului este caracterizată de atenuarea sau dispariția simptomelor din

faza preicterică și apariția icterului. Revine apetitul, dispare starea subfebrilă, urina devine
hipercromă, scaunele ușor decolorate, scade diureza. Pruritul şi bradicardia - semne al
creșterii sărurilor biliare ȋn sânge - sunt moderate, persistând doar ȋn formele de icter
prelungit.
În medie, icterul persistă 4 săptămâni, dar ȋn unele formeușoară poate dura câteva
zile.În urma analizelor de laborator se constată o bilirubinemie crescută, transaminazi
și gama globuline crescute.

v Faza de rezoluție se caracterizează prin dispariția icterului, a asteniei și a

ȋmbunătățirii stării generale. Analizele de laborator pun ȋn evidență normalizarea
bilirubinemiei și a urobilinogenuriei.
Hepatita anicterică (fără icter): absența icterului face ca acesta să fie mai greu de
recunoscut, ȋnsă existența unor tulburări digestive, stare de oboseală, somnolență, sugerează
medicului diagnosticul de hepatită. Probele de laborator au aici o importanța majoră, uneori
fiind singurele care ajută la descoperirea bolii. La copii, formele anicterice, reprezintăă 50-
90% din totalul cazurilor de hepatită.

Hepatita virala A este determinată de virusul hepatic A (HVA) o particulă extrem de

mică (27-35 mm). Acest virus se gasește ȋn scaunul bolnavului cu hepatită și se transmite ȋn
general pe cale digestivă. În mod excepțional, se poate gasi și ȋn sângele bolnavului.
O particularitate a hepatitei virale A o constituie ponderea modestă a formelor cu
manifestare clinică tipică evidentă, comparativ cu numărul mare al infecțiilor asimptomatice
cu virus hepatic A, sau al celor cu simptome foarte sărace și atipice.
 Hepatita A, epidemică ( „boala măinilor murdare”), poate produce simptome
infecțioase generale, digestive, hepatice, ȋnsoțite sau nu de icter. Virusul A se afla ȋn organism
ȋn perioada acută a bolii, se elimină prin materii fecale ȋn ultima parte a incubației, ȋn perioada
preicterică. O bună igienă practicată și vaccinarea sunt măsuri eficace de prevenire a hepatitei
de tip A.
Hepatita virala B este provocată de virusul hepatitic B (HVB) și are ȋn prezent o
evoluție endemică. VHB poate determina o gamă largă de manifestări ale infecției, ȋncepând
cu infecția inaparentă, continuând cu hepatita acută și ajungând la infecția persistentă din
hepatita cronică sau ciroza hepatică.
Perioada de incubație variază ȋntre 45 și 180 de zile și se caracterizează prin
infecțiozitatea sângelui, prezența virusului putând fi depistată ȋn circulația sangvină ȋncepând
cu ziua 6 - 10 de la momentul infectării. Boala se transmite prin sânge și netratată poate
evolua spre hepatită cronică și cancer hepatic, afecțiuni ai căror tratament este cu mult mai
costisitor decăt prevenirea și tratamentul din faza incipientă, soluția ultimă fiind transplantul
hepatic.

Hepatita virala C este provocată de virusul hepatic C (VHC). Este o infecție virală
care se transmite prin sânge infectat. Netratată, hepatita C conduce la ciroza și cancer de ficat.
Tratamentul hepatitei C a inregistrat progrese majore ȋn ultimii 10 ani. Astăzi, noile metode
de terapie permit tratarea cu succes a 50% - 80% din cei infectați.
 2.2. Litiaza biliara

Litiaza biliară este o afecțiune provocată de dezvoltarea unor calculi biliari ȋn veziculă
sau ȋn căile intra sau extrahepatice. Prezența acestor calculi poate să nu se manifeste clinic,
sau poate fi insoțită de o simptomatologie zgomotoasă.Frecvența este mare: la populația
adultă, 10 - 15% dintre , femei.
În procesul de formare a calculilor biliari intervin o serie de factori. Factorii endocrini
sunt printre cei mai importanți. Frecvența superioară la femei, perioada de graviditate,
favorizantă pentru formarea calculilor (hipercolesterolemia ȋn sarcină), faptul că menopauza
fiziologica sau chirurgicală este urmată deseori de apariția litiazei, demonstrează rolul
glandelor cu secreție internă ȋn această afecțiune.
Printre factorii de teren care intervin activ ȋn apariția litiazei biliare, se pot enumera:
diabetul, obezitatea, guta, litiaza renală, astmul bronșic, unele forme de reumatism.
Factorii favorizanți sunt: sedentarismul, abuzul de grăsimi și proteine, surmenajul,
traumele psihice, constipația, mesele neregulate, infecții intestinale, mai ales infecții ale căilor
biliare.
Procesul de formare a calculilor biliari rezultă din acţiunea unui mecanism complex, la
care participă interacțiunea mai multor factori: fizico-chimici, metabolici, factorul stază
(oprirea sau ȋncetinirea sângelui ori a secrețiilor interne ȋn unele părți ale organismului) și
infecțiile.
Factorii fizico-chimici și metabolici determină modificări ale componenților bilei, cu
perturbarea stabilității ei coloidale. Când apar dereglări ȋn metabolismul hepatic, se modifică
concentrația de săruri biliare și de fosfolipide, scăzând concentrația lor ȋn bilă. Pe
de altă parte, hipercolesterolemia rezultată dintr-o dietă bogată ȋn lipide, va modifica
concentrația colesterolului ȋn bilă.
Scăderea raportului săruri biliare/colesterol creează premise pentru precipitarea
colesterolului, a bilirubinei și a calciului.
Factorul stază este necesar și el ȋn procesul de litogeneză. Staza poate fi realizată prin
obstrucții cistice sau oddiene, prin atonie veziculară, prin variante anatomice ale aparatului
excretor biliar sau prin microstaze create de modificări distrofice (colesteroloză, colecistoză).
Sarcina este și ea un factor de fază.
Factorii infecțioși concura la formarea calculilor biliari modificând compoziția
chimică și pH-ul bilei infectate. Ca rezultat al proceselor inflamatorii, vor apărea detritusuri
celulare și mucus, care, ȋmpreună cu microorganismele, vor forma materialul necesar pentru
matricea calcului.Calculii biliari sunt formați din materie proteică peste care se depun
colesterol sau săruri, sau ambele, ceea se face să avem mai multe tipuri de calculi biliari:
calculi de colesterol, calculi de bilirubinat de calciu sau de carbonat de calciu, calculi mixti.
În ceea ce privește simptomatologia, litiaza biliară exista de cele mai multe ori fară
nici o manifestare clinică. Alteori ȋnsă, boala evoluează cu manifestări latente sau
zgomotoase.
Forma latentă a litiazei biliare se manifestă prin senzație de plenitudine
și jenă dureroasă la nivelul hipocondrului drept, mai ales după efort, oboseală sau abateri de la
regimul alimentar. Pot apărea și tulburări intestinale, arsuri epigastrice, grețuri, gust amar,
balonări.
Colica biliară este manifestarea zgomotoasăa litiazei biliare. Este cauzată de contracții
spastice reflexe ale veziculei sau ale căilor biliare. Declanșarea crizei este favorizată de
alimentație, oboseală fizică, stări nervoase, emoții puternice, supărări sau frig. De obicei
colica apare brusc, la câteva ore după masă, ȋn special după masa de seară, noaptea.
Principalul simptom ȋl constituie durerea puternică situată la nivelul ficatului, sub coastele din
partea dreaptă. Bolnavul este agitat, are transpirații și extremitățile se pot răci.
Durerea este deseori ȋnsoțită de vărsături, sub icter și febră, care poate fi ȋnsoțită și de
frisoane; urina devine hipercrona.
Primul ajutor are ca scop calmarea durerii și scurtarea crizei biliare.
Bolnavul este sfătuit sa stea ȋn pat, rezemat de perne, cu genunchii ȋndoiți pe abdomen. Dacă
se bănuiește prezența unui calcul se recomandă comprese si cataplasme calde pe regiunea
durereosă. În cazul colecistitei (colică ȋnsoțita de febră), se aplică pe locul dureros comprese
reci sau gheața.
Tratamentul colicii biliare este medical. Medicamentele folosite sunt antispastice
(Scobutil, Foladon, Fobenal, Papaverina). Rezultate bune se obțin cu perfuzii de Procaina ȋn
soluții glucozate și cu adaos de atropină și papaverină. După calmare se recomanda evacuarea
intestinului prin clisme ușoare.

Tratamentul litiazei biliare ȋn afara colicilor este medical și chirurgical.

Medicamentele folosite sunt antispastice mai ușoare (Lizadon, Scobutil, Foladon),

eventual cu adaosuri de tranchilizante (hidroxizin, meprobamat).

Colagogele și colereticele (Anghirol, Colebil, Fiobilin, Rowachol, ulei de măsline, ceaiuri

medicinale: hepatice, de sunătoare) se vor administra ȋn perioadele de liniște. În caz de
constipație persistentă se pot administra laxative neiritante.
Antibiotice nu se prescriu decât dacă apar semne de infecție. Tratamentul care
urmărește dizolvarea calculilor se face cu acid chenodeoxicolic sau/și acid ursodeoxicolic și
combinații ale acestora (Chenav, Lithofalk, Ursofalk). Se administrează 500-1000 mg/zi (4-
8 capsule), ȋn trei prize sau ȋn priză unică, seara la culcare, timp ȋndelungat (6 luni-2ani).
Tratamentul chirurgical este recomandat ȋn toate formele de litiaza biliară, atât din cauza
riscului mare ai complicațiilor pe care aceasta le poate genera la nivelul căilor biliare,
ficatului, pancreasului și tubului digestiv, cât și din cauza evoluției, ȋn cele mai multe cazuri,
spre cancer al veziculei biliare.

2.3. Angiocolita

Angiocolitele sau colangitele sunt afecțiuni inflamatorii ale căilor biliare intra şi
extrahepatice. De cele mai multe ori nu se limitează doar la căile biliare, ci interesează și
colecistul, dând naștere la angio-colecistite. Există angiocolită fără o afecțiune biliară
preexistentă. Cauza o reprezintă prezența unui corp străin ȋn căile biliare.
Ca agenți patogeni au fost incriminați colibacilul, enterocolul, stafilococul,
streptocolul, salmonelele, precum și germeni anaerobi.
Majoritatea angiocolitelor evoluează acut, fiind caracterizate din punct de vedere
simptomatic de febră cu frisoane, durere abdominală și icter, uneori putând aparea și anorexie,
greață, vărsături, diaree. Angiocolitele evoluează progresiv, determinând frecvent complicații
periculoase, precum abcese hepatice, hepatită cronică sau ciroză biliară.
 Tratamentul este medical și chirurgical. Tratamentul medical se realizează prin măsuri
igienico-dietetice, administrarea de antibiotice, din cauza riscului mare de septicemie și drenaj
al căilor biliare ( prin tubaj duodenal).Tratamentul chirurgical sau endoscopic are drept scop
ȋndepărtarea obstacolului care ȋntreține infecția.

2.4. Diskinezia biliară

Diskineziile biliare sunt tulburări funcționale ale motricității veziculei și căilor biliare.
Se mai numesc și distonii biliare. Aceste tulburȋri motorii pot fi pure sau asociate cu
modificări inflamatorii. Nediagnosticate la timp și netratate, pot duce la afecțiuni organice.
Diskineziile biliare ȋmbracă patru forme principale: atonie sau hipotanie veziculară,
hipertonie veziculară, spasm al sfincterului Oddi, insuficiență a sfincterului Oddi.
Simptomele sunt nespecifice, pot merge de la senzații de disconfort abdominal până la
dureri atroce, adesea ȋnsoțite de gust amar ȋn gură. Balonări, tulburări de tranzit. Durerile
violente cu perioade de acalmie (colici), apărute după consumul de alimente ce stimulează
vezica biliară - alimente grase, ouă, ciocolată, cafea - arată o hipertonie biliară, când colecistul
depune un efort mărit pentru evacuarea bilei ȋn duoden. Se ȋnsoțește de accelerarea tranzitului
intestinal, greață, uneori vărsături.
Există și situația ȋn care colecistul este mai puțin activ, hipoton și nu elimină suficientă
bilă necesară digestiei (”bila leneșă”). În acest caz durerile sunt mai suportabile, ȋn schimb
predomină simptomele dispeptice: greață, vărsături bilioase, gust amar, balonare, alternanța
constipație-diaree.
Tratamentul va urmări ȋn primul rând ȋngrijirea afecțiunilor care pot ȋntreține
tulburările diskinetice și va ține seamă de factorii neuropsihici, endocrini și alergici. Ca
medicamente se prescriu antispastice. Drenajul biliar repetat este eficace. Neurolepticele și
tranchilizantele completează tratamentul.
Tratamentul chirurgical este recomandat doar atunci când nu se obțin rezultate
dupătratamentul medical și doar după studierea aprofundată a funcționării căilor biliare.
 2.5. Colecistita

Colecistita este inflamația veziculei biliare. Bila stocată ȋn veziculă din cauza unor
tulburări ale fluxului biliar determină inflamație, durere și posibil infecție.

Colecistita poate fi acută sau cronică.

Colecistita acuta este inflamația cu caracter acut a peretelui colecistic. Agenții

etiologici sunt de obicei germeni din căile biliare: colibacilul, stafilococul, streptococul,
pneumococul, salmonelele și mai rar germeni anaerobi.
Colecistele acute prezintă semnele generale ale unei infecții și semne locale: febră,
deseori insoțită de frisoane, transpirații, alterarea stării generale, stare subicterică sau icter,
durere intensă, anorexie, grețuri, vărsături și constipație.
Profilaxia consta ȋn tratarea atentă a colecistopatiilor cronice și a litiazei, precum și ȋn
urmărirea atentă și promptă a bolilor infecțioase, a stărilor septicemice, a tulburărilor
gastrointestinale și ȋn asanarea focarelor de infecție.
Tratamentul este chirurgical ȋn toate cazurile care apar pe fondul unei litiaze biliare și
ȋn acelea care nu au tendință să cedeze ȋn 24 de ore la tratament medical. Infecția se combate
din primele momente cu antibiotice ȋn doze mari. Se face hidratare parenterală, eventual cu
adaos de procainăși la nevoie, aspirație gastrică. Tratamentul chirurgical constă ȋn
colecistectomie cu drenaj.
Colecistitele cronice sunt afecțiuni cronice inflamatorii ale veziculei biliare, de obicei
secundare unor focare cronice aflate la distanță.
Cauzele apariției acestor afecțiuni sunt variate: infecțioase, chimice, alergice,
neurohormonale, distrofice. Deasemenea, existența litiazei biliare este un factor important ȋn
apariția colecistitei cronice. Afecțiunile digestive (colita, apendicita, boala ulceroasă) pot
provoca colecistite secundare.
Printre factorii chimici incriminați putem menționa refularile de suc pancreatic ȋn
colecist, sărurile de aur, dozele mari și repetate de barbiturice, abuzul de antibiotice cu
eliminare biliară etc.
Boala se manifestă ȋn general cu fenomene de dispepsie biliară și gastrointestinală.
Bolnavul acuză ”gust rău” ȋn gură, digestii greoaie, senzație de plenitudine postprandială,
balonări abdominale, uneori arsuri epigastrice; se simte obosit , extenuat fizic, prezintă adesea
cefalee sau fenomene de tip migrenos. Sunt frecvente grețurile care pot fi ȋnsoțite de vărsături.
Mai poate apărea diareea postprandială, cu ușoare crampe abdominale. La femei poate apărea
dismenoreea.
Profilaxia se realizează prin ȋndepartarea focarelor de infecție intestinale și
pancreatice, tratând constipația. La femei se acordă o importanță deosebită tratării tulburărilor
ȋn funcționarea glandelor endocrine. Elementul de bază al tratamentului este dieta, similară cu
cea recomandată ȋn litiaza biliară (supe de zarzavaturi, sucuri de fructe și ceaiuri reci, decoct
de cereale). Tratamentul chirurgical este indicat când starea bolnavului se agravează sau când
apar complicații ori puseuri de aculizări repetate.
 CAPITOLUL III

MEDICAŢIA APARATULUI HEPATO-BILIAR

Medicația aparatului hepato-biliar cuprinde :

v Coleretice ;

v Colecistokinetice ( colagoge) ;

v Hepatoprotectoare .

Acțiunea coleretică și cea colagogă pot fi exercitate concomitent ȋn cazul

unor medicamente , fapt ce conduce la combaterea stazei drenare a căilor biliare și a veziculei
hipofone sau atone și la asigurarea unui aport biliar suficient pentru emulsionarea grăsimilor
ȋn intestin.

3.1. Medicamente coleretice

Colereticele sunt substanţe care stimulează secreția hepatica de bilă . În funcție de

efectul pe care ȋl au , se disting două categorii :

Ø colereticele propriu-zise sau adevărate , care determină secreția bilei de

concentrație normală sau aproape anormală ;

Ø hidrocolereticele care produc un volum mare de bilă apoasă cu o concentrație

mai redusă ȋn constituenţi biliari . Aceste medicamente dezvoltă o forţă osmotică ce
antrenează apa ȋn canalicule .

Colereticele sunt indicate ȋn afecţiuni hepatice (ictere colestatice ) sau ale căilor
biliare (litiaza biliară nedureroasă sau după ȋncetarea manifestărilor dureroase , colecistice
cronoce nelitiazice , distonii și diskinezii biliare , infecții biliare ), ȋn tratamentul tulburărilor
dispeptice ( amețeli, grețuri, inapetenţă, intoleranţe alimentare, eczeme, urticarie ), ȋn
obezitate, constipație prin hipocolie , hipercolesterolemie , migrene de origine digestivă .
 Colereticele sunt contraindicate ȋn hepatite acute si cronice evolutive , icter prin
obstrucție , ciroze decompensate , litiază biliară ȋn faza dureroasă , colecistite acute ,
apendicite.

Medicamentele coleretice pot fi :

Ø produse de origine animală;

Ø produse vegetale;

Ø produse de sinteză .

3.1.1. Coleretice de origine animală

Acizii biliari primari , acidul colic și acidul chenodeoxocolic , sunt secretați ȋn bilă
după ce au fost conjugați cu taurinȋ sau glicină . Acizii biliari conjugați (secundari) , acidul
dezoxicilic și acidul litocolic , sunt reabsorbiți la nivelul ileonului terminal și intră ȋn
circulația enterohepatică . O mică parte din acești acizi biliari sunt deconjugați de bacterii la
nivelul intestinului gros . Acizii biliari deconjugați pot fi și ei reabsorbiți de intestine sau
dehidroxilați de bacterii colonice , formând acizii biliari secundari .
În terapeutică se folosesc acizii biliari neconjugați ca atare și săruri biliare sub formă
de bilă de bovină uscată sau extracte de bilă de bou. Se mai folosește , de asemenea și produse
de semisinteză .

Ø Acidul ursodeoxicholicum, diminuă raportul colesterol/săruri biliare

favorizează dizolvarea calculilor colesterolici. Litiaza biliară cu calculi colesterolici
necalcificați de cel mult 5 - 10 mm, la bolnavii care nu pot face colecistectomie, dacă vezica
biliară este funcțională .Determină diminuarea sau dispariția calculilor colesterolici ȋn 50 - 80
% din cazuri . Efecte mai slabe la obezi. Recidive până la 25 % ȋntr-un an. Criza biliară
primitivă și colongită sclerozată primară.

R.A.: Diaree , grețuri , vome , prurit , necroză hepatică .

CIND.: Sarcină, calculi radiopaci, hepatite acute și cronice ulcer gastroduodenal

evolutiv, colon iritabil .
 Administrare: Oral, 8 - 12 mg / kg / zi ȋntr-o singură priză seara sau ȋn 2-3 doze timp
de 3 până la 24 de luni. Tratamentul poate fi continuat 3-4 luni după dizolvarea calculilor . În
ciroză biliară primitivă 10 - 25 mg / kg / zi ȋn 2-4 prize.

Ø Acidul dehidrocolic, Fiobilin, acid 3.7, 12 - tricetocolanic .Este un produs

amorf, uşor, alb sau alb-gălbui fără miros, cu gust amar, foarte puțin solubil ȋn apă, mai
solubil ȋn etanol și cloroform, solubil ȋn acid acetic glacial și ȋn soluții de hidroxizi și
carbonați alcalini. Se obține ușor prin oxidarea acidului colic cu acid cromic, ȋȋn acid acetic
glacial. Materia primă - acidul colic - este cel mai important acid cu structură sretoidă prezent
ȋn bila mamiferelor, unde se găsește alături de acizii desoxicolic și litocolic, combinat ca
amida cu glicina ( acid glicocolic ) și taurina (acid taurocolic); se obține prin hidroliza acestor
acizi biliari conjugați , izolaţi din bila de bovine.
Acidul dehidrocolic are acțiune coleretică, colagogă , laxativă , și diuretică. Este
indicat ȋn: colecistită și angiocolită cronică, hepatita epidemică ȋn perioada de covalescenţă,
constipație cronică, migrenă de origine digestivă. Se administrează oral 25- 50 mg după
fiecare masă, timp de 15 zile. Nu se administrează la copii sub 7 ani.
 Produs farmaceutic industrial: FIOBILIN - conține ca substanță activă acidul
dehidrocolic, 250 mg/comprimat. Are acțiune coleretică, ușurează absorbția intentinală a
lipidelor și a vitaminelor liposolubile. Este indicat in colecistită cronică, angiacolită,
constipație cronică (hepatogenă), migrene și alergii de origine hepatică, hepatită epidemică (
ȋn covalescență). Este contraindicat ȋn afecțiuni hepato-biliare acute, ȋn insuficiență hepatică
gravă, ciroză avansată, icter mecanic, boală ulceroasă, esofagită de reflux, diaree, alergie
specifică. Se administrează oral, 1-2 comprimate de 3 ori pe zi, după mese timp de 15 zile. La
copiii peste 7 ani se administrează cu prudenţă, 1-2 comprimate pe zi.

Ø Extractul purificat și uscat din bilă de bou ( fel tauri depuratum siccum )
este o pulbere gălbuie , higroscopică . Intră ȋn componența preparatelor Colebil , Ox Bill , Bil
- Ex , și Bil Plus .

Produse farmaceutice :
 Ø COLEBIL - produs Biofarm sub formă de drajeuri care conțin bilă de bou
uscată 100 mg, salicilat de sodiu 90 mg, metanamină 50 mg, ulei de mentă 5 mg. Este
coleretic substituent al sărurilor biliare, laxativ, slab antiseptic.
Este indicat ȋn tulburări dispeptice: balonări, eructații, greața, constipație (adjuvant).
Este contraindicat ȋn obstrucție biliară, boală ulceroasă, esofagită de reflux, insuficiență
hepatică sau renală gravă, alergie la una din componente.
Se administrează 1-3 drajeuri pe zi , timp de 2-3 săptămâni.

Ø OX BILL - Produs Europharm care conține extract purificat de bilă bovină

100 mg , Menthae folium pulv. 50 mg , extract de Ginger 25 mg.
Are acțiune coleretică și colecistochinetică, ameliorează emulsionarea, resorbția și a
vitaminelor liposolubile, mărește activitatea lipazei. Este indicat ȋn flatunenţă, indigestii,
enterolite, dispepsii, diaree de fermentație intestinală, greață, vărsături. Are aceleaşi
contraindicații ca și produsul anterior.
 3.1.2. Coleretice de sinteză

Pentru majoritatea substanțelor din această grupă nu s-a demonstrat eficiența

terapeutică.Amintim totuși produsul CARBICOL care se prezintă sub formă de capsule
gelatinoase a 100 mg fenilpropanol. Substanţa activă este propil benzenul.
Ca structură chimică este 1-Fenil 1 propanol.Este un produs uleios, insolubil ȋn apă,
solubil ȋn alcool, eter, benzen toluen și ȋn uleiuri. Se obține prin tratarea benzaldehidei cu
halogenura de etil magneziu ȋn eter absolut și hidroliza complexului intermediar format sau
prin reducerea propiofenonei.
Are acțiune coleretică puternică, rapidă și prelungită (4 ore); mărește considerabil
secreția bilei hepatice și concentrația ȋn bilirubină, săruri biliare și colesterol; este indicat ȋn
atonie veziculară, diskinezie biliară, colecistită cronică, etc.
Se administrează 1-3 capsule pe zi, ȋn timpul meselor. Nu se administrează copiilor
sub 7 ani.
 3.1.3. Coleretice de origine vegetală

Exista un număr mare de produse farmaceutice care conțin principii active obținute
din plante, cu acțiune complexă.Cele mai importante sunt:

Extract de anghinare - este obținut din frunzele proaspete de

anghinare [Cynara scolymus, Fam. Compositae (Asteraceae)] .

Frunzele de anghinare conțin polifenoli (cinarină), substanțe flavonoide (cinarozidă,

scolimozidă), un principiu amar (cinaropicrină), compuși sterolici, insulină, mucilagii,
zaharuri și săruri de potasiu și magneziu.
Principiul activ responsabil de acțiunea coleretică este cinarina, substanța
microcristalină, albă, cu gust dulce, puțin solubilă ȋn apă rece, ceva mai sobubilă la cald,
solubilă ȋn alcool, acid acetic și hidroxizi alcalini.
 Preparatele din anginare au acțiune coleretică și colagogă, antitoxică hepatică,
hipolipemiantă, diuretică, stimulează excreția colesterolului prin bilă, scad nivelul de
colesterol din sânge și stimulează pofta de mancare.
Extractul de anghinare stimulează regenerarea celuleror hepatice, ajutând la
neutralizarea și eliminarea substanțelor toxice de către ficat și având un efect asemănător cu
cel al silimarinei. Studii experimentale au pus ȋn evidenţă și importante proprietăți
antioxidante, precum și proprietățile antimiocrobiene ale anghinărei. Infuziile din frunze de
anghinare ameliorează durerile din criza hepatică, duc la diminuarea senzației de greață și la
reducerea balonării.
Ca remediu fitoterapeutic este indicată ȋn insuficiențe hepatice, hepatită cronică, ciroză
, calculoză biliară , hipercolesterolemii.Fitoterapia cu extracte de anghinare nu prezintă riscuri
semnificative, deoarece dozele terapeutice sunt sub nivelul dozelor toxice. Este recomandat ca
tratamentul să se facă progresiv , ȋncepând cu doze mici, care apoi să crească
treptat.Tratamentul va dura 20-30 de zile, pauză o lună , după care se va relua.

Produse farmaceutice: ANGHIROL - extract apos deproteinizat, condiționat sub

formă de soluție pentru uz intern (flacon 50 ml) și drajeuri conținând 250 mg extract uscat din
frunze de anghinare.
Anghirolul este indicat ȋn diskinezii biliare, atonii veziculare , colecistită subacută şi
cronică etc.
Soluția pentru uz inten se administrează ȋn doze progresive: ȋn prima săptămână câte
10 picături de trei ori pe zi, ȋn a doua săptămână se dublează, ȋn a treia săptămână câte 30 de
picături de trei ori pe zi.
Drajeurile se administrează cate două, de trei ori pe zi. Tratamentul durează 15-20 de
zile și se poate relua după o lună.
 Alte produse farmaceutice care conțin anghinare, singură sau alături de alte principii
active:

v Anginare, comprimate;
v Cynarix, drajeuri ;

v Mag-Anghinar, comprimate;
v Hepatobil V , tablete ;
v Instamix , granule pentru soluție orală;

v Hepavit , capsule;
v Hepaxirem , comprimate;

v Farcovit B 12 , capsule gelatinoase;

 v Tincturi ( Tinctură de anghinare ( Plant Extrakt), Tonic hepatic (Dacia Plant),
Tinctură pentru ficat ( Santo Raphael)) ;

v Ceaiuri (Ceai de anghinare. Ceai hepatic. Ceai hepato-biliar, Ceai Hepatocol

etc).

Extract fluid de boldo - obținut din frunzele de Peumus boldus (Fam.

Monimiaceae ) conține ca principiu activ boldina , alcaloid ca nucleu aporfinic , cu acțiune
coleretică și intră ȋn componența prepatatului Boldocolin , soluție pentru uz intern , precum și
ȋn constituția unor ceaiuri hepatice.

Terpenioide monociclice și biciclice - stimulează secreția și ȋnlătură

stările spastice ale căilor biliare.

Produse farmaceutice:

v ROWACHOL - capsule și picături orale soluție; conține un amestec de

mentol, mentonă, o şi B-pinen , brneol, camfen și cineol ȋn ulei de măsline. Este folosit ca
adjuvant ȋn microlitiază biliară, colecistite și inflamații ale căilor biliare, diskinezii biliare,
sindromul postcolecistectomie. Se administrează cu 30 de minute ȋnainte de masă- , 1 capsulă
de 3-4 ori pe zi sau 3-5 picături de 3-5 ori pe zi.

v BILICHOL - capsule cu aceași compoziție ca și medicamentul precedent.

 v Farebil - soluție uz intern, aceeaşi compoziție , având ca excipient ulei de
floarea-soarelui.

Alte plante medicinale cu acțiune coleretică: pe langă colereticele de natură

vegetală deja enumerate mai amintim o serie de plante medicinale utilizate cu succes ȋn
practica terapeutică:

v păpădia ( Taraxacum officinale) ,

v rostopasca (Chelidonium majus) ,

v cimbrul ( Thymus vulgaris și Satureja hortensis) ,

v sunătoarea (Hypericum perforatum) ,

v sulfina (Melilotus officinalis) ,

 v coada-șoricelului ( Achiileea millefolium) ,

v cicoarea (Cichorium intybus) ,

v turiţa-mare ( Agrimonia euparoria) ,

v ghintura ( Gențiana species) ,

v mentă ( Mentha piperita) ,

v măceşul (Rosa canina) ,

v gălbenelele (Calendula afficinalis) etc.

Pentru rolul lor coleretic – colagog se folosesc intern, sub formă de tincturi, ceaiuri (infuzie
sau decoct), comprimate, capsule etc.

3.2. Medicamente colecistokinetice

Colecistikineticele, denumite și colagoge, stimulează musculatura netedă a veziculei

biliare, relaxând sfincterul lui Oddi și favorizând eliminarea bilei ȋn duoden. Ele acționează și
asupra mobilității veziculei biliare.
Sunt folosite ȋn atonia și hipokinezia veziculei biliare, colecistite cronice, litiază
biliară; sunt contraindicate ȋn colici biliare și infecții acute ale căilor biliare, gastroenterite
acute. Printre colecistokinetice trebuie să menționăm ȋn primul rând unele produse alimentare:
galbenușul de ou, smântăna, ulei de floarea soarelui, ulei de măsline și grăsimi vegetale.
Grăsimile sunt mai active când sunt mai puțin rafinate și mai bogate ȋn acid oleic. Se
administrează 1 -2 linguri, dimineața pe nemâncate.
Sulfatul de magneziu administrat oral (5 g) sau prin tubaj duodenal (30 ml soluție
30%) relaxarea sfincterului Oddi și favorizează scurgerea bilei ȋn duoden. În asociere cu
peptona intra in componența preparatului Peptocolin granule. Tratamentul medicamentos sau
naturist este completat prin balneo-fizioterapie, eventual tratament chirurgical (ȋn colecistita
litiazică) și de o alimentație corespunzătoare.
Deosebirile mai sus menționate ȋntre coleretice și colecistokinetice nu sunt niciodată
suficient de nete și clasificarea este convențională; ȋn realitate, toate substanțele care se
ȋncadrează ȋn acest capitol, ȋntr-o măsură mai mare sau mai mică, au atât efecte secretorii, cât
și excretorii.
 3.3. Hepatoprotectoare

Medicamente care protejează parenchimul hepatic, stimulează procesele de regenerare

și ameliorează funcțiile complexe ale ficatului denumite hepatoprotectoare. Efectul lor
principal este ȋmpiedicarea sau cel puțin diminuarea necrozelor hepatice.
Majoritatea acestor preparate conțin vitamine B, acizi aminați, baze azotate și acizi
nucleici. În funcție de mecanismul de acțiune se disting patru grupe:

v Lipotrope sau antisteatozice - previn degenerescența grasa a ficatului,

susținând celula hepatiă (Rovitrat, fiole);

v Stimulatoare ale funcției hepatice ( Colisam Tonozit, Metaspar, Arginina

etc ) ;

v Trofice ale hepatocitului, cu efecte stimulatoare asupra sintezei acizilor

nucleu, (Lactinium,Purinor , Rocmafine-desodee, Tropofar etc. );

v Substanțe care scad permeabilitatea membranelor și cresc rezistența

celulei hepatice față de factorii nocivi(Essentiale forțe N Farcovit B12 etc.).

Cel mai important grup de hepatoprotectoare ȋl constituie lipotropele, care, prin

favorizarea transportului și metabolizării grăsimilor, ȋmpiedică degenerescența grasa a
ficatului și previn disfuncțiile acestui organ.

3.3.1. Colina

Colina, factor vitaminic din complexul B al cărui rol ȋn organism a fost mult
studiat, intra ȋn componența lecitinelor, intervine ȋn sinteza fosfolipidelor și ȋmpiedică
acumularea grăsimilor ȋn ficat prin reacții de transmetilare participă la biosinteza metioninei și
a creatininei. Este unul dintre principalele medicamente lipotrope, administrarea sa fiind
indicată ȋn hepatite acute și cronice, stări precirotice, perturbări ȋn metabolismul grăsimilor
etc. Ea participă de asemenea la sinteza acetilcolinei și a fost menționată printre substanțele
parasimpatomimetice.

Produse farmaceutice care conțin colină:

Ø Colisan, soluție pentru uz intern ;

Ø Mecopar Forte , comprimate filmate;

Ø Metaspar Forte , comprimate filmate;

Ø Hepaton, Hepaton Plus, compr. Film.;
Ø Lipovitan ,tablete;

Ø Hepadiet, tablete;

Ø Liver Aid, tablete.

 3.3.2 Metionina

Metionina, acid 2-amino-4-metiltiobutiric , este produs oficinal ȋn F.R.X

(Methioninum) ;
Prezentă ȋn unele produse alimentare , metionina a fost izolată pentru prima oara din
caseină, prin extracție. Mai târziu a fost obținută și prin sinteză, rezultând produsul răcemic
care se folosește de obicei , deși activ este doar cel levogir.
Este o pulbere cristalină alba sau lamele albe, strălucitoate, cu miros slab caracteristic
și gust dulceag, solubilă ȋn apă, greu solubilă ȋn etanol, insolubilă ȋn cloroform și eter. Se
dizolvă ȋn acizi diluați și soluții de hidroxizi alcalini.
Metionina joacă ȋn organism rolul unui agent biologic de transmetilare, ȋn special ȋn
sinteza colinei, care iaparte la formarea lecitinelor, contribuind astfel indirect la ȋndepărtarea
grăsimilor din ficat.
Este un factor lipotrop și antitoxic, având și acțiune nefiroprotectoare și antianemică.
Este indicatăȋn degenerescența grasă a ficatului, ȋn special cea de natura alimentară, hepatite
cronice, ciroză, arteroscleroză cu hipercolesterolemie, anemii de origine diversă , stări de
denutriție, ȋntarzieri de creştere etc. Se administrează oral 3-6 g pe zi, tratamentul fiind de
lungă durată.

Produse farmaceutice care conțin metionină:

Ø Mecopar, capsule și Mecopar Forte, comprimate;

Ø Metaspar, capsule și Metaspar Forte, comprimate filmate;

Ø Lipovitan, tablete;
Ø Hepadiet, tablete;

Ø Liver Aid , tablete :

 3.3.3 Acetilmetionina

Acetilmetionina: este o substanță cristalină, incoloră, mai activă decât metionona,

soluțiile sale fiind mai stabile.Se folosește ȋn coma hepatică și diabetică, ciroză hepatică,
hepatită epidemică, intoxicații cu substanțe hepatotoxice. Se administrează soluțiile 10%,
oral,i.m. sau i.v.

Produse farmaceutice: Lipovitan - drajeuri, ȋn asociere cu colina, inositol, vitaminele

B1, B2, B6.
 3.3.4. Mezoinozitol
Mezoinozitol (Tonozit) 1, 2, 3, 4, 5, 6 hexahidroxiciclohexan.

Este un produs prezent atât ȋn vegetale, cât și ȋn organismul animalelor și al omului,

mai ales ȋn ficat, creier și mușchi. Mezoinozitolul este un important, “factor de
creștere,, indispensabil pentru unele microorganisme. În această calitate se numește și Bios1.
Este izomerul mezo dintre cei 8 izomeri ai hexahidroxiciclohexanului, cunoscuți sub numele
de inozitoli, care se găsesc ȋn plante, de cele mai multe ori alături de amidonuri.
Este un compus alb, microcristalin, fără miros, cu gust foarte dulce, solubil ȋn apă,
puțin solubil ȋn alcool, insolubil ȋn eter, acetonă, cloroform. Se obține pe cale extractivă din
apele reziduale de la fabricarea amidonului sau prin hidroliză acidă a “fitinei,, ( sare de calciu
sau magneziu a esterului trifosforic al inozitolului care se izolează din produsele vegetale).
Are acțiune lipotropă. Intervine ȋn metabolismul colesterolului și al glucidelor.
Este un stimulent ai nutriției și al troficității musculare. Deseori se asociază cu vitaminele și
se consideră ca face parte din grupul vitaminelor B. Este indicat ȋn insuficiență hepatică,
ciroză, intoxicații cu substanțe hepatotoxice, astenie, ȋntârzieri de creștere, etc.
Se administreazăoral, 1-2 g pe zi, repartizate ȋn 2-3 doze. Pentru copii dozele sunt de
0.25-0.50 g pe zi. Nu se administrează bolnavilor care prezintă leziuni ale miocardului.

Produsele farmaceutice care conțin inozitol:

Ø Lipovitan, drajeuri;
Ø Hepadiet, tablete;

Ø Farcovit B12, capsule gelatinoasei Pharco ;

3.3.5 Acidul orotic -acid uracil-6-carboxilic.

 Este menționat printre medicamente, antigutoase, deoarece ȋn ultimul timp a fost
demonstrat importantul său efect de reducere a uricemiei, acidul orotic are și acțiune
hepatoprotectoare, lipotropă sicoleretică, de lungă durată.
Este indicat ȋn perturbările metabolice legate de dereglarea metabolismului lipide,
hepatopatii etc.Se administrează oral 0,25-0,50 g pe zi.

Produse farmaceutice care conțin acid arotic:

Farcovit B12, capsule gelatinoase, alături de alte principii active;

Hepabionta, drajeuri;
 3.3.6. Arginina, acid a-amino-S-guanidinovalerianic

Aminoacid cu rol important ȋn organism, arginina se obține prin hidroliza proteinelor.

Industrial se precipită din hidrolizatuide gelatina ca sare a acidului 2, 4-di-nitro-1-
naftol-sulfonic (acid flavianic). Este puțin solubilă ȋn apă, insolubilă ȋn eter.Clorhidratul este
foarte solubil ȋn apă.Sintetic se poate obține prin tratarea ornilinei cu cianamidă ȋn
soluție alcoolică , ȋn prezența hidroxidului de bariu.
Supusă la hidroliza bazică, arginina se descompune ȋn ornitină și uree. Aceeași
reacție este catalizată ȋn organism de arginază și constituie o etapă importantă din ciclul
ureogenezei.
Ornitina pusă ȋn libertate ȋn ficat fixează amoniacul (provenit din desaminarea și
transdesaminarea aminoacizilor, proteinelor din alimentație, toxic pentru organism) și scade
concentrația acestuia ȋn sânge. Este o substanță amoniofixatoare.
Se utilizează ȋn sindroamele grave de hiperamoniemie, hepatită cronică, ictere severe
de origine virotică, comă posthemoragică și ȋn stările de denutriție ale insuficienței hepatice
cronice, ȋn asociere cu sorbitolul, care are rol de vehicul și de substrat energetic. Se
administrează ȋn perfuzie venoasă soluție care conține 5% ciorhidrat de arginină și 10%
sorbitol, 0.5 -1 litru pe zi.
Sursele naturale de arginină sunt: semințele de floarea-soarelui, susanul, pâinea cu
tărâţe, orezul brun, făina de ovăz, floricelele de porumb, nucile, deserturile de gelatină,
ciocolată. În cazul unor afecțiuni severe ale ficatului, cum ar fi ciroza, consumul de
argininăpoate avea un efect pozitiv asupra cursului bolii și poate ajuta la ȋmbunătățirea stării
generale a pacientului.

Produse farmaceutice:

Ø Arginina - Sorbitol , flacoane cu soluție perfuzabilă a 250 și 500 ml;

Ø Sargenor , comprimate masticabile a 1 g , soluție buvabilă 200 mg/ml fiole a

4 ml, comprimate efervescente a 1 g;
 Ø Arginine Plus, tablete;

Ø Liver Aid , tablete;

3.3.7. Ornitina, acid a, 6-diaminovalerianic, se utilizează sub formă de a-acetogiutarat

(Ornicetil - soluție perfuzabila) ȋn hiperamoniemii acute, subacute sau cronice. Se
administrează ȋn perfuzie intravenoasă 20-20 g pe zi.

Alte produse:
Ø Hepa-Merz Granulat (L-ornitina-L-aspartat), granule pentru soluție orala 3

g/plic;

Ø Liver Aid, tablete.

 3.3.8. Acidul aspartic ( acid asparagic, acid aminosuccinic)

Component frecvent al proteinelor prin a căror hidroliză enzimatică se obține alături

de monoamida sa (asparagină) , acidul aspartic este un aminoacid dicarboxilic, greu solubil ȋn
apă , insolubil ȋn alcool, solubil ȋn acizi diluați și ȋn soluții alcaline. Sarea de sodiu este foarte
solubilă, ȋn apă .Sinttic , se obține prin adiția amoniacului la acidul fumaric.
În organism are un rol important ȋn reacțiile de transaminare și transdezaminare, luând
parte la numeroase procese enzimatice, stabilind legătura dintre metabolismul proteinelor și al
hidraților de carbon. Stimulează proteinogeneza, protejează echipamentul enzimatic și are un
important efect amoniofixator. Este indicat ȋn toate formele de hepatită , hiperamoniemia din
comă hepatică și ca hepatopotector pentru bolnavii cu neoplasme tratate chimioterapie. Se
administrează ȋn perfuzii intravenoase sau injecții lente intravenoase soluția care conține 2.5%
aspartat de sodiu și 1.25% clorhidrat de piridoxină (vitamina B6).

Produse farmaceutice: Aspatofort, soluție perfuzabilă sau injectabilă, fiole a 10 ml

(Terapia).
 3.4.Plante medicinale hepatoprotectoare

Fitoterapia are o contribuție importantă ȋn tratamentul afecțiunilor ficatului. S-ar putea

alcătui o listă foarte lungă cu plantele medicinale care au efecte benefice asupra funcțiilor
acestuia. O sa le prezent ȋnsă pe cele mai importante dintre ele.

3.4.1Sylibum Marianum,( SILIMARINA) Fam.Compositae (Ciulinul Mariei,

Armurariu), se distinge datorita efectului sau hepatoprotector, care este cel mai puternic.
Cercetările efectuate asupra unui extract special cunoscut sub denumirea de silimarină (grupa
flavonoidelor) confirmă acest lucru. Acești compuși protejează ficatul ȋntr-o măsură deosebit
de mare și sprijină funcția detoxifiantă a acestuia.
Silimarina, acționând ca antioxidant, previne vătămarea ficatului.
Activitatea sa antioxidantă este asemănătoare cu cea a vitaminelor E și C, dar este de câteva
ori mai puternică. Cercetatorii confirmă că, sub efectul administrării flavonoidului obţinut din
Ciulinul Mariei silimarina - funcțiile ficatului se ameliorează. Acest lucru este benefic ȋn mai
multe afecțiuni ale ficatului, printre care ciroza, hepatita cronică, degenerescența grasă a
ficatului (steatoza hepatică) - boală care apare ca urmare a efectului chimicalelor acumulate
sau a consumului excesiv de alcool - precum și ȋn colangiolite (inflamații ale canalelor biliare
interlobulare). La bolnavii de ciroză ȋmbunătățește și funcțioanarea sistemului imunitar. Poate
cel mai semnificativ efect al sau constă ȋn prelungirea duratei de viața a persoanelor cu
afecțiuni grave.

Produse farmaceutice care conţin silimarină:

Ø Silimarina, comprimate;

Ø Hepatoprotect, comprimate;

Ø Denoxinal , tablete
Ø Lagosa, drajeuri ;

Ø Legalon , drajeuri;
Ø Silivit F, capsule;

Ø Sanohepatic, capsule;
 Ø Ceaiuri (de armurariu, hepatic, hepato-biliar etc.)

Ø Tincturi (Tinctură de armurariu, Tinctură pentru ficat);

3.4.2.Chelidonium majus, Fam.Papaveraceae (rostopasca, negelarița, iarba de negi)

este un adevărat panaceu pentru bolile de ficat de orice natură. Aceasta are numeroase
principii active: alcaloizi (chelidonină, homocheiidonină, oxichelidonină, cheleritrină,
sanguinarină, coptizină, protopină, alocriptopină), fenoli, poli fenoli, flavonoizi, sparteină,
vitamina C, rezine, uleiuri volatile, săruri minerale.
Această plantă are o mare importanță ȋn bolile hepatice; și-a dovedit eficiența ȋn
tratarea hepatitei A, hepatitei B, cirozei hepatice. Prin efectele sale drenoare și tonice,
stimulează regenerarea celulei hepatice. Totodată, funcționează și ca un bun antiviral, motiv
pentru care hepatitele se pot ameliora și chiar vindeca ȋn urma administrării preparatelor de
rostopască.
Este indicată și ȋn afecțiunile biliare, precum diskinezii sau inflamații ale vezicii
biliare, datorită efectelor drenoare biliare.
Betacarotenul, cel mai puternic antioxidant dintre provitaminelor A este prezent ȋn
cantitate mare ȋn toate organele plantei. Studiile experimentale au aratat ca acest principiu
activ are efect hepatoprotector, neutralizând radicalii liberi produși ȋn urma activării
diferitelor xenobiotice.
De asemenea, acidul ascorbic, prezent ȋn concentrație maximă ȋn frunze, ȋn perioada
ȋnfloririi, este destul de reactiv pentru a intercepta oxidanții ȋn faza apoasă, ȋnainte ca aceștia
să atace lipidele. Flavonoizii au, de asemenea, proprietăţi antioxidante. Pentru un efect maxim
ai terapiei cu rostopască, ȋn timpul administrării sale trebuie să se evite consumul alimentelor
greu digerabile și solicitante pentru ficat, precum carnea de porc, grăsimi, prăjeli, margarină,
alimente conservate, să se evite tutunul și alcoolul.

Produse farmaceutice care conțin rostopască:

Ø Hepatobil V , tablete;

Ø Hepatofalk, capsule;

Ø Iastamix, granule pentru soluție orala;

Ø Hepato Drainol, soluție orala și soluție injectabila;

Ø Tincturi (Tincturi de rostopasca, Tinctura pentru ficat);

Ø Ceaiuri (Ceai de rostopasca, Ceai Hepatocoi, Ceai Hepatic).

 Alte plante medicinale care conțin principii active hepatoprotectoare:

v sunătoarea ( Hypericum perforatum);

v cicoarea ( Chicorium intybus);

v păpădia (Teraxacum offcinale);

v cătina ( Hippophae rhamnoides);

v dracila ( Berberis vulgaris);

v sulfina ( Melilotus officinalis) etc.

Se utilizează sub formă de tincturi, ceaiuri, comprimate, capsule, singure sau asociate ȋntre
ele.

3.5. Alte produse fitoterapice cu acțiune asupra aparatului hepato-biliar

3.5.1.Vorihep, comprimate (Plantavorel) - conține extract din Epilobii species.

Este un produs natural obținut din extract vegetal standardizat, cu conținut ridicat de flavone,
polifenoli și aminoacizi.
Produsul acționează la nivelul tubului digestiv, ȋn special ȋn segmentul hepato-biliar,
cu acțiune hepatoprotectoare, coleretic- colagogă, antiinflamatoare la nivelul căilor biliare.
Este indicat ȋn hepatită cronică, diskinezie biliară cronică nelitiazică, sindrom dispeptic
datorat disfuncției veziculei biliare, fiind contraindicat ȋn litiază biliară.
Se administrează intern, 1-2 comprimate de 3 ori pe zi, cu 30 de minute ȋnainte de
masă.

3.5.2.Hepatobil V, tablete (Plantovorel) - conține pulberi vegetale din: iarbă de

sunătoare (1 lyperici herba), frunze de anghinare (Cynarae iblium), iarbă de
rostopască(Chelidonii herba), conuri de hămei (Lupuli strobuli) și rădăcină de valeriană
(Valerianae radix).
Este un produs natural cu proprietăți coleretice, colagoge, de stimulare pe cale
neurovegetativă a tonusului vezicii biliare, antispastice pe calea sistemului nervos central la
nivelul vezicii biliare și a canalelor intra și extra hepatice.
Este indicat ca adjuvant ȋn diskinezia biliară hipotonă, ȋn colecistită nelitiazică cronică,
colită spastică și hepatită cronică. Se administrează intern , 1-2 tablete de 3 ori pe zi, cu 30 de
minute ȋnainte de masă , timp de 5 până la 10 zile.

3.5.3. Liv 52, tablete (Himalaya) este un hepatoprotector natural care conține 19 plante
cunoscute din medicina tradițională indiană .Acestea au efecte multiple: tonic general,
hepatoprotector, coleretic, colecistokinetic, de stimulare a apetitului, carminativ, antiemetic,
laxativ blănd, diuretic, antiedematos și hipolipemiant.

Se utilizează ȋn prevenirea afecțiunilor hepatice și ca adjuvant ȋn tratamentul

hepatitelor acute și cronice, cirozelor, diskineziilor biliare, sau tulburărilor cauzate de
consumul cronic de alcool, abuzul de medicamente intoxicațiile cu metale grele; alte
afecțiuni.Nu s-au raportat containdicații.
 Se administrează intern, 1-3 tablete de 3 ori pe zi.

O compoziție asemănătoare are produsul Hepaid, capsule.

3.5.4.Ceai Hepatic, (Fares) conține:

ü frunze de boldo ( Boldo folium ),

ü rostopască (Chelidonii herba),

ü fructe de armurariu (Cardui mariae fructus),

ü mentă (Menthae herba) ,

ü sunătoare (Hyperiei herba),

ü cicoare (Cichorium radix),

 ü flori de gălbenele (Calendulae flos), sulfina(Meliloti herba).

Are acțiune coleretic-colagogă, hepatoprotectoare, depurativă, stimulentă hepatic,

antiinflamatoare și dezinfectantă a căilor biliare și este indicat ȋn stările inflamatorii și de
suprasolicitare a ficatului, ȋn diskinezie biliară, hepatită, colici hepato-biliare, colecistite,
ciroze compensate. Se prepară infuzie și se beau 2-3 căni de ceai,din care prima pe stomacul
gol.

3.5.5.Ceai Hepatocol ( Fares ) conține :

ü sunătoare,

ü flori de gălbenele ,

ü frunze de păpădie,

ü coada șoricelului ,

ü scoarță de crușin,

ü mentă,

ü flori de mușețel,

ü frunze de anghinare,
 ü rostopască.

Este indicat ȋn diskinezie biliară, colecistite, hepatite, ȋn intoxicații hepatice datorate

indigestiei de substanțe chimice hepatotoxice, alcool, excese alimentare. Se prepară un decoct
din o linguriță amestec cu o cană cu apă și se beau 2-3 căni de ceai pe zi, cu o jumătate de oră
ȋnainte de masă.

3.5.6. Ceai Hepatic NR.2 (Plafar) conține :

ü coajă de crușin.

ü coada șoricelului,

ü mentă,

ü turiţă mare,

ü rostopască,
 ü volbură,

ü păpădie,

ü sunătoare,

ü măceșe,

ü mătase de porumb.

Se folosește ca adjuvant ȋn diskinezii biliare, colecistite, angiocolite, 2-3 căni de ceai

pe zi, cu o jumatate de oră ȋnainte de masă.
 CONCLUZII

După cum am observat, aparatul hepato-biliar, prin funcțiile sale multiple și variate,
are o contribuție la starea de sănătate a organismului nostru.Fiind direct implicat ȋn procesul
de digestie, care ne asigură supraviețuirea, este necesar să acordam o atenție deosebită
sănătății acestuia.
Ficatul are un rol esențial ȋn detoxifierea organismului, bolile acestuia fiind deosebit
de periculoase, putând da complicații grave care pot duce la insuficiență hepatică și chiar
moarte. Supraviețuirea fără ficat este de câteva ore. În caz de insuficiență hepatică gravă,
singurul tratamentul posibil este transplantul.
Realitatea zilelor noastre, inclusiv statisticile, arată că tot mai mulți oameni suferă de
hepatite virale, care necesită un tratament ȋndelungat, adesea dificil și refractar,și un mod de
viațarestrictiv, cu pepercursiuni directe asupra capacității de muncă a oamenilor și a stării de
sănătate a societății ȋn general.
De asemenea, afecțiunile vezicii biliare sunt deosebit de răspândite, afectând cu
predominanţă sexului feminin, ignorate sau netratate corespunzător și la timp, pot provoca
calculoză biliară și infecții la nivelul coleistului, cu efect negativ asupra ȋntregului organism.
Deosebit de important pentru prevenirea apariției acestor tulburări este un regim
igieno-dietetic adecvat, care include:

respectarea orarului de masă , cu mese ȋn cantități rezonabile;

mestecarea corespunzatoare a alimentelor;

cât mai puține grăsimi și prăjeli, carne grasă, mezeluri, brânzeturi

fermentate, ouă, cacao, ciocolată, alcool, sosuri picante, maioneze, frișcă, nuci;

se va consuma suficient de multă apă.

Pentru tratamentul afecțiunilor aparatului hepato-biliar, oferta de medicamente pe

piață farmaceutică este vastă și ne oferă o multitudine de remedii care vin ȋn sprijinul nostru.
De asemenea, natura ne vine și ea ȋn ajutor, ȋn flora spontană găsindu-se o serie de plante care
conțin principii active deosebit de importante ȋn asigurarea bunei funcționări a ficatului și a
căilor biliare.
Pe de altă parte, ficatul are o mare capacitate de regenerare,foarte importantă fiind
depistarea precoce,in stadiul incipient, a oricărei disfuncționalități a acestuia, pentru a veni ȋn
sprijinul sau cu medicația corespunzătoare.
În concluzie, tot ce ne rămâne de făcut este să cerem sfatul medicului pentru a depista
la timp aceste afecțiuni și a limita suferințele și complicațiile pe care ele le pot determina.
 BIBLIOGRAFIE
1. Victor Papiliah - Anatomia omului, ediția a VIII-a, Edit. B1C ALL, București;

2. Corneliu Borundel (sub redacția) - Manual de medicina interna pentru cadre medii, Edit.
ALL, București, 1996;

3. Valentin Stroescu - Farmacologie, Ed. A IX-a Edit. ALL, București, 2007;

4. Dumitru Dobrescu - Farmacoterapie practica, vol I și II, Edit. Medicala, București, 1989;

5. Ileana-Cornelia Chirita, Vasile Missir și colaboratorii - Chimie farmaceutica, vol.

II, Ediția Tehnoplast Company, București,2008;

6. Victor Zotta - Chimie farmaceutica, Edit.Medicala, București, 1985;

7. Constantinescu D.G., Ovidiu Bujor - Plante medicinale, Edit. Medicinala, București,

1969;

8. Ovidiu Bojor – Fitoterapia in folosul tuturor. Editura Medicala București

Maria Pop 2012

9. Corneliu Constantinescu - Plante medicinale in apararea sanatații, Ediția a IV-a , Edit

RECOOP, București,1976;

10. Honorius Popescu - Resurse medicinale in flora Romaniei, Edit. Dacia, Cluj-Napoca,
1984;

11. Popovici, C. Moruzi, I. Toma - Atlas botanic, Edit. Didactica și Pedagogica, Bucururesti;

12. Farmacopeea Romana, Ediția a-X-a, Editura Medicala, Bucutești, 1993;

13. MedEx - medicamente explicative, Ediția a-III-a, Editura a-III-a, Editura Medie Art,
2008;

14. Memomed, Ediția a-18-a, Editura Minesan, București, 2012

15. Internet