CAPITOLUL 1

DELIMITĂRI CONCEPTUALE ÎN CONTABILITATEA ENTITĂȚILOR

1.1. INCURSIUNE ÎN ISTORIA CONTABILITĂȚII

Originile însemnărilor contabile trebuie căutate la începuturile civilizației și activităților

economice, fiind generate de dezvoltarea schimburilor comerciale, a raporturilor de piață ca rezultat
al diviziunii sociale a muncii.
Cele mai vechi calcule apar pe oasele animalelor, în urmă cu peste 20.000 de ani. După ce
viața economică și socială s-a organizat în triburi, operațiile de schimb erau consemnate pe funii
innodate sau pe răboj, tăblițe de lut sau lemn, iar mai târziu, pe papirus sau pergament.
În antichitate, grecii, perșii și incașii țineau socotelile cu ajutorul unor funii înnodate, de
diferite culori. În Mesopotamia se utilizau tăblițe de argilă. În această perioadă, socotelile se țineau
și cu pietricele – calculus = pietricică.
În perioada Evului Mediu apar și se dezvoltă noi activități productive și de comerț, iar
însemnările din contabilitate capătă o formă organizată.
Prima lucrare de contabilitate tipărită – 1494 – Luca Paciolo (călugăr franciscan), nobilă
figură de învățat al Renașterii, profesor de matematici la mai multe universități. Lucrarea – ”Summa
di arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita” oferă în cel de-al IX-lea capitol ( ”Tractus
particularis de computis et scripturis”) o descriere a contabilității în partidă dublă.
Începând cu secolele XIV-XV, răspândirea în Europa a calculului scris cu ajutorul cifrelor
arabe și inventarea tiparului, permite generalizarea progresivă a partidei duble în țările europene.
Sec. XIX-XX – salt calitativ în gândirea contabilă. Se tipăresc numeroase lucrări contabile,
se pun bazele unor noi sisteme contabile.
La noi în țară, primele însemnări contabile datează din perioada dacilor. Mai târziu s-au
păstrat date referitoare la constituirea unor societăți cămătărești, catastife, registre vamale, hrisoave
și alte însemnări de natură contabilă în orașele Sibiu, Brașov, Râșnov.
Prima lucrare de contabilitate tipărită în limba română este ”Pravila Komerțială”. Ea
apare la Brașov, în anul 1837, avându-l ca autor pe Emanoil Ioan Nikifor. Deși lucrarea este o
tălmăcire din limba germană, autorul fundamentează o terminologie economică contabilă în limba
română.
Primele instituții de învățământ economic românesc:
- Academia Mihăileană din Iași (1842)
- Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale București (1913)
- Academia Economică din Cluj (1920)
 1.2.CADRUL GENERAL DE REGLEMENTARE A CONTABILITĂȚII ÎN ROMÂNIA

Începând cu anul 1990 s-a declanșat procesul de dezvoltare a sistemului contabil pe baza
unor principii și reguli prevăzute de Directivele Uniunii Europene și de Standardele Internaționale
de Contabilitate.
Prima etapă a reformei contabile - 1991-1994 – Au fost elaborate importante reglementări
contabile – Legea contabilității nr. 82/ 1991, Regulamentul de aplicare a acesteia, Planul de conturi
general și Normele de utilizare a acestuia. S-a urmărit asigurarea posibilităților de reflectare în
contabilitate a operațiilor economico- financiare specifice economiei de piață.
Cele mai influente modele contabile de pe piața internațională sunt modelul continental și
cel anglo-saxon. Modelul continental se bazează pe uniformitatea aplicării practicii, pe teoria
economică a afacerilor, pe macroeconomie. Modelul anglo-saxon este bazat pe practica afacerilor,
pe microeconomie, unde primează elementele de judecată, legile pieței.
Atenuarea diferențelor între diverse modele contabile se realizează prin armonizarea
reglementărilor și procedurilor contabile, care să asigure un cadru comun de transmitere a
informațiilor contabile.
Pe plan european, armonizarea sistemelor de contabilitate are la bază Directivele
Comunităților Economice Europene.
În context internațional, armonizarea se realizează prin asimilarea Standardelor
Internaționale de Contabilitate (IAS) emise de Comitetul pentru Standardele Internaționale de
contabilitate.

În țara noastră, începând cu anul 2001 – Programul de continuare a dezvoltării sistemului

românesc de contabilitate. Începând cu exercițiul financiar care se încheie la 31 dec 2005 s-au
aplicat Reglementările contabile conforme cu Directivele Europene.
 2.1. EVIDENȚA ECONOMICĂ
Definiție, importanță. Etalonul de evidență
Informația economică reprezintă o comunicare sau un mesaj referitor la fenomenele și
procesele economice. Se prezintă sub formă de date și este transmisă prin purtătorii de date. Datele
sunt reprezentate prin diferite cuvinte, propoziții, cifre, semne, imagini. Purtătorii de date sunt
mijloace materiale sau tehnice care au calitatea de a conserva, stoca și prezenta datele.
După forma de prezentare, informațiile economice pot fi:
-informații orale -informații scrise -informații audiovizuale
Cea mai importantă sursă de informație economică o reprezintă evidența economică.
Evidența economică constituie un sistem unitar de înregistrare cronologică și sistematică a
fenomenelor și proceselor economice, în scopul cunoașterii activității desfășurate.
Etalonul de evidență este o unitate de măsură stabilită convențional, folosită la măsurarea și
exprimarea elementelor și proceselor economice supuse înregistrării evidenței economice. El poate
îmbrăca următoarele forme:
- etalonul natural (folosit pentru măsurarea și exprimarea cantitativă a elementelor ec- m, kg, etc.)
- etalonul valoric sau bănesc (folosit pentru exprimarea în unități monetare – leu, euro, dolar, etc.)
- etalonul mixt (servește pentru măsurarea timpului de muncă, a consumului de energie – ziua-
muncă, consum/oră, km/oră)

Formele evidenței economice

Evidența economică îmbracă trei forme: evidența operativă, contabilă și statistică, care
împreună, alcătuiesc un tot unitar.
a) Evidența operativă înregistrează informațiile în momentul și la locul producerii
fenomenelor și proceselor economice. Se mai numește și contabilitate primară.
Principalele caracteristici ale evidenței operative:
- reflectă o mare diversitate de fenomene și procese economice
- folosește toate tipurile de etaloane informaționale
- folosește o diversitate de mijloace de lucru: registre simple, tabele, grafice, contoare de apă, de
energie electrică, diverse documente de evidență operativă, etc.
Principalii furnizori de date sunt documentele economice.
Documentele sunt acte scrise, întocmite în momentul efectuării operațiilor economico-
financiare, prin care se dovedește, se justifică efectuarea acestor operații.
Documentele de evidență operativă consemnează operațiile care au loc în momentul și la
locul producerii lor sub raport imediat. Ex: bon fiscal, monetar, registru de casă, condică de
prezență, bon de consum.
b) Evidența contabilă înregistrează printr-un sistem logic specific, evenimentele și
tranzacțiile economice care pot fi exprimate valoric cu ajutorul etalonului bănesc.
Contabilitatea este o disciplină științifică economică, care are la bază un model contabil de
cunoaștere numit și teorie științifică, precum și un model de elaborare a unor tehnici de lucru
specifice.
c) Statistica înregistrează și prelucrează informații privind fenomene socio-economice de
masă, de mare întindere. Ea folosește instrumente de lucru proprii: recensământul, sondajul,
ancheta.
 2.2. CONTABILITATEA – VERIGĂ DE BAZĂ A ENTITĂȚILOR

2.2.1. Contabilitatea și utilizatorii informației contabile

Informația contabilă este o informație specifică, organizată și prelucrată printr-un sistem

logic specific de către contabilitate.
Contabilitatea face parte din sistemul științelor sociale și economice.
Termenul de contabilitate a fost împrumutat din limba franceză ”compte”= socoteală.
Definiția contabilității (Legea nr. 82/1991): ”activitate specializată în măsurarea, evaluarea,
cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii precum și a
rezultatelor obținute din activitatea persoanelor juridice și fizice. În acest scop, contabilitatea trebuie
să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor
cu privire la poziția financiară, performanța financiară și alte informații referitoare la activitatea
desfășurată, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și
potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienți, instituțiile publice și alți utilizatori.”

2.2.2. Sfera de acțiune a contabilității

Sfera de acțiune a contabilității sau aria de aplicabilitate cuprinde toate activitățile

economico-financiare ale entității exprimate în etalon valoric. Toate entitățile indiferent de obiectul
de activitate sau de forma de proprietate, sunt obligate sa-și organizeze contabilitatea proprie.
Tipuri de entități:
a) după obiectul de activitate: entități de producție (industriale), de comerț, de construcții, agricole,
de transport, de telecomunicații, de turism, de alimentație publică, de servicii, alte categorii
b) după forma de proprietate: entități publice (de stat), private (particulare), mixte (publice și
private)
c) după forma juridică:
- societăți comerciale – societăți în nume colectiv (SNC)
- societăți în comandită simplă (SCS)
- societăți pe acțiuni (SA)
- societăți în comandită pe acțiuni (SCA)
- societăți cu răspundere limitată (SRL)
- societăți/ Companii naționale
- Regii autonome
- Institute naționale de cercetare-dezvoltare
- Societăți cooperatiste
- Subunități fară personalitate juridică ale persoanelor juridice cu sediul în România
- Subunitățile din România ale persoanelor juridice cu sediul în străinătate
- Grupuri de interes economic, înființate conform legii.
d) după mărime: microentități, entități mici, entități mijlocii și mari
 2.2.3. Organizarea și conducerea contabilității

Ca formă a evidenței economice, contabilitatea prezintă următoarele particularități:

- înregisrează numai operațiile economice realizate și efectuate;
- înregistrările contabile se efectuează numai pe bază de documente justificative;
- folosește etalonul valoric, iar pt anumite categorii de elemente patrimoniale și etalonul cantitativ
- are un obiect propriu de cercetare și folosește metode proprii

Informațiile prelucrate și prezentate de contabilitate trebuie să fie relevante și credibile.

Relevanța se referă la utilitatea informațiilor iar credibilitatea presupune ca informația să nu conțină
erori, să fie nepărtinitoare și să ofere o imagine corectă și fidelă a evenimentelor și tranzacțiilor.
Organizarea și conducerea contabilității trebuie să se realizeze în conformitate cu
reglementările legislației financiar-contabile. Efectuarea de operații ec-fin fără înregistrarea lor în
contabilitate este interzisă.
Contabilitatea se ține în imba română și în moneda națională. Activitatea se organizează în
compartimente financiar-contabile, conduse de către directorul economic sau contabilul șef.
Sistemul de contabilitate din țara noastră este dualist. El se bazează pe concepția organizării
contabilității pe două secțiuni corelate între ele: contabilitatea financiară și contabilitatea internă de
gestiune.
a) contabilitatea financiară sau generală înregistrează circuitul informației contabile în
scopul determinării rezultatului financiar pe baza regulilor și normelor speciale legislative, comune
în general pentru toate entitățile.
b) contabilitatea internă de gestiune oferă informații specifice pentru fiecare entitate, pentru
calculul și controlul costurilor și al rezultatelor analitice pe feluri de produse, lucrări, subdiviziuni
organizatorice.
 CAPITOLUL 3 – OBIECTUL CONTABILITĂȚII

3.1. Patrimoniul – obiect al contabilității

Ca și disciplină științifică, contabilitatea are obiect și metodă. Obiectul arată ce anume

studiază disciplina iar metoda cum se studiază obiectul.
Obiectul contabilității îl reprezintă patrimoniul. Prin patrimoniu se înțelege totalitatea
bunurilor cu valoare economică, precum și totalitatea drepturilor și obligațiiilor ce aparțin entității.
Obiectul contabilității poate fi analizat prin prisma următoarelor concepții:
a) Concepția juridică – potrivit căreia patrimoniul reprezintă un ansamblu de drepturi
(creanțe) și obligații (datorii) cu conținut economic al unui subiect de drept.
Bunurile și valorile economice se referă la: clădiri, utilaje, materii prime, mărfuri, mijloace
bănești, etc.
Drepturille și obligațiile au valoare economică și sunt exprimabile în bani. Această latură
exprimă raporturile de proprietate în cadrul cărora se produc și administrează bunurile economice.
b) Concepția economică – potrivit căreia elementele de activ se prezintă ca un ansamblu de
utilizări, mod de întrebuințare a valorilor economice iar elementele de pasiv un ansamblu de resurse
sau mod de finanțare a valorilor economice. Între ele există relații de interdependență.

Definirea patrimoniului evidențiază unitatea dintre economic și juridic în care rolul

detrminant este al economicului asupra juridicului.
Categorii patrimoniale:
1. Active, Datorii (Pasive), Capitaluri
2. Cheltuieli, Venituri, Rezultate.
 3.1.2. Ecuații de echilibru ale patrimoniului

Prin prisma concepției juridice, patrimoniul are o dublă determinare. Sunt prezentate pe de o
parte bunurile economice ca și purtătoare de valoare iar pe de altă parte drepturile și obligațiile ca
expresie a raportului de proprietate.
Ecuația generală a patrimoniului definit în sens juridic, poate fi prezentată de forma:

BUNURI ECONOMICE = DREPTURI + OBLIGAȚII

(patrimoniul brut – B) = (patrimoniul net – D) + (patrimoniul străin – O)
B=D+O sau Patrimoniul brut = Patrimoniul net + Obligații
Patrimoniul net = Patrimoniul brut - Obligații
Obligații = Patrimoniul brut - Patrimoniul net
Patrimoniul net reprezintă gradul de independență financiară a întreprinderii, care se
apreciază că este bună atunci când obligațiile sunt relativ mici. Independența financiară este
asigurată atunci când patrimoniul net sau drepturile cu valoare economică sunt mai mari sau cel
puțin egale cu obligațiile care au valoare economică.
Din punct de vedere al concepției economice, atunci când utilizările sunt reprezentate de
bunuri economice cu o durată de peste un an se numesc utilizări permanente (investiții) iar dacă au
o durată sub 1 an se numesc utilizări temporare (active circulante). Când resursele reprezintă
finanțarea valorilor economice pe o durată peste un an se numesc resurse permanente (finanțări pe
termen lung) iar sub 1 an resurse temporare (datorii pe termen scurt).
Ecuația economică a patrimoniului este dată de relația:
Resurse permanente - Utilizări permanente = Utilizări temporare – Resurse temporare
Se apreciază că entitatea are o situație financiară pozitivă atunci când resursele permanente
sunt mai mari decât utilizările permanente.
Structura patrimoniului alcătuit din elemente patrimoniale sub forma activelor, datoriilor și
capitalurilor proprii existente la un moment dat (de obicei la sfârșitul anului) într-o entitate, este
prezentată cu ajutorul unui procedeu specific al contabilității numit bilanț.
Ecuația fundamentală a bilanțului, numită și Ecuația fundamentală a contabilității, este
de forma:
Active – Datorii = Capital propriu
Contabilitatea prezintă elementele patrimoniale atât ca existențe valorice la un moment dat
cât și modificările intervenite în structura lor, determinate de operațiile economice. Pentru aceasta
se folosește de un procedeu specific contabilității, numit cont, care ține evidența fiecărui element
patrimonial.
Ecuația generală a contului este de forma:
Existențe inițiale + Creșteri – Micșorări = Existențe finale
 Rezultatul exercițiului financiar

Activitatea economică presupune consum de resurse materiale și bănești în scopul obținerii

de produse, lucrări, servicii, care apoi sunt vândute pe piață.
Consumul formează cheltuielile (C) iar din vânzări se obțin venituri (V). Scopul este de a
obține un avantaj, un câștig din această activitate. Rezultatul poate fi favorabil sau nefavorabil.
Rezultatul (R) se stabilește prin compararea cheltuielilor cu veniturile. În situația în care veniturile
sunt mai mari decât cheltuielile rezultatul este pozitiv (+ R) și se numește profit iar dacă veniturile
sunt mai mici decât cheltuielile, rezultatul este negativ (- R) și se numește pierdere.
Ecuația generală a rezultatului poate fi prezentată de forma:
(±) Rezultat = Venituri – Cheltuieli sau (±) R = V – C
(+) Rezultat (Profit) = Venituri – Cheltuieli când Venituri ˃ Cheltuieli
( -) Rezultat (Pierdere) = Venituri – Cheltuieli când Venituri ˂ Cheltuieli
 3.2. STRUCTURI PATRIMONIALE DE ACTIV

Structurile patrimoniale ale entității sunt compuse din elemente recunoscute în bilanț, dacă
îndeplinesc următoarele criterii:
- realizarea unui beneficiu economic viitor și care poate fi asociat unui element
- elementul are un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil
În funcție de criteriile de alcătuire a bilanțului, structurile patrimoniale se împart în două
mari categorii:
 Structuri patrimoniale de activ
 Structuri patrimoniale de pasiv
Un activ este definit ca fiind o resursa controlată de întreprindere ca rezultat al unor
evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru
intreprindere.
Activele reprezintă mijloace de producție sau utilizări durabile necesare desfășurării
activității precum și bunuri și creanțe, care se reînnoiesc în permanență.
Activele patrimoniale pot fi grupate și clasificate după criteriile bilanțiere:
- natura lor economică – arată felul și structura activelor
- destinație – modul de folosire a activelor
- lichiditate – capacitatea elementelor de activ de a se transforma în bani, ca urmare a participării la
activitatea economică. Cu cât perioada de transformare în bani este mai scurtă, cu atât gradul de
lichiditate este mai mare.
Activul cuprinde urmatoarele categorii:
I. ACTIVE IMOBILIZATE
II. ACTIVE CIRCULANTE
III. CHELTUIELI ÎN AVANS
 I. ACTIVE IMOBILIZATE

Activele imobilizate sau imobilizările sunt active destinate utilizării lor pe o perioadă mai mare de
un an, în scopul desfășurării activității entității. Ele nu se consumă și nu se înlocuiesc după prima
utilizare.
Imobilizările au următoarele caracteristici:
- sunt bunuri și valori cu o durată indelungată de folosință, respectiv mai mare de un an;
- participă la mai multe circuite economice
- nu se consuma de la prima întrebuințare;
- lichiditate mai mare de un an
Activele imobilizate se clasifica în trei mari categorii:
A. Imobilizari necorporale
B. Imobilizari corporale
C. Imobilizari financiare

A. IMOBILIZĂRI NECORPORALE

Imobilizările necorporale sunt reprezentate de acele valori economice care nu prezintă formă
fizică.
În categoria imobilizărilor necorporale se includ:

a) Cheltuieli de constituire - sunt acele cheltuieli efectuate la constituirea unei unități

patrimoniale (taxe de înmatriculare la registrul comerțului, taxe notariale, cheltuieli pentru
prospecatrea pieței).
b) Cheltuieli de cercetare dezvoltare – sunt reprezentate de acele cheltuieli efectuate în cadrul
unității pentru dezvoltarea activității, pentru introducerea de noi tehnologii.
c) Concesiuni, brevete, licențe și alte drepturi similare
- concesiunile – reprezintă acele cheltuieli efectuate de unitate pentru a obține dreptul de a
folosi bunri ale altei unități pe o perioadă determinată de timp;
- brevetele – reprezintă cheltuielile efectuate de unitate în vederea obținerii unei invenții/
comercializării unei invenții;
- licențe – reprezintă o autorizație eliberată contra cost de un inventator;
- Know-how – reprezintă ansamblul cunoștințelor tehnice (brevetate sau nebrevetate) deținute
de o întreprindere, în legătură cu fabricarea unui produs sau aplicarea unei tehnologii
industriale, pe care aceasta înțelege să le păstreze în secret, pentru a le exploata ea însăși sau
a le transmite terților interesați.
- marca – reprezintă un semn distinct care permite recunoașterea unui produs/ a unei fabrici;
d) Fondul comercial– reprezentat de vadul comercial, de clientelă, bunele relații ale unității cu
furnizorii;
e) Alte imobilizări necorporale – reprezentate de programele informatice realizate în unitate/
achiziționate de la terți.

B. IMOBILIZĂRI CORPORALE

Imobilizările corporale – sunt bunuri fizice concrete de folosință îndelungată și care au o

valoare mare. Durata de folosință este mai mare de un an iar limita valorică este stabilită de
reglementările legislative (2500 lei în prezent).
Imobilizările corporale prezintă următoarele caracteristici:
- Sunt utilizate ca și bază a procesului economic în scopul obținerii de venituri
- Sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mare de un an
- Nu sunt de regulă destinate vânzării, ci folosirii lor îndelungate în procesul economic
- Au valoarea de intrare mai mare decât limita stabilită prin lege (valoare care se actualizează
periodic în funcție de indicele de inflație)
- Nu se consumă după prima întrebuințare și participă la mai multe circuite economice iar în timpul
utilizării se amortizează.
- Nu își schimbă forma fizică în timpul folosirii lor.

Clasificarea imobilizărilor corporale:

Terenurile sunt active corporale folosite cu diverse destinații: terenuri agricole, silvice, cu
zăcăminte, terenuri pe care sunt amplasate construcții, etc.
Amenajări de terenuri – se referă la amenajările pentru terasamente, drumuri de accces,
sisteme de irigații, iazuri, etc.
Construcțiile sunt bunuri imobile sub formă de construcții industriale, agricole, pentru
transporturi, pentru activitatea de comerț, construcții social-culturale, etc.
Echipamentele tehnologice numite și mașini, utilaje și instalații de lucru, sunt folosite în
activitatea de prelucrare a metalelor, pentru procesele tehnologice din industria chimică, de
prelucrare a lemnului, etc.
Aparatele și instalațiile de măsură, control și reglare sunt folosite în domeniul mecanic,
electric, accesorii de laborator, etc.
Mijloacele de transport sunt destinate transportului rutier, feroviar, naval sau aerian.
Mobilierul și aparatura birotică este o categorie de imobilizări unde se include mobilierul
comercial, panouri, reclame comerciale, calculatoare, aparate de multiplicat, mașini de numărat
banii, etc.
 Activele biologice productive sunt specifice sectorului agricol. În această categorie se
încadrează animale de muncă, animale productive și plantații, cu referire la animale de muncă,
animale de lapte, plantații de viță de vie și pomi fructiferi, etc.
Investițiile imobiliare sunt proprietăți de terenuri sau clădiri deținute de proprietar în scopul
de a obține venituri din chirii sau pentru a a fi deținute în scopul creșterii valorii capitalului.
Active corporale de exploatare și evaluare a resurselor minerale (instalații pentru foraje,
săpături, etc)
Imobilizările corporale în curs de aprovizionare se referă la imobilizările cumpărate dar
pentru care nu s-a finalizat decontarea și plata până la sfârșitul perioadei.
Imobilizările corporale în curs de execuție sunt acele bunuri fizice care au fost primite dar
nu au fost recepționate sau finalizate.

Imobilizările corporale sunt folosite la mai multe circuite economice iar în timpul folosirii
lor se uzează fizic sau moral.
Uzura fizică se datorează folosirii în procesele economice sau ca urmare a influenței
factorilor naturali.
Uzura morală apare ca urmare a influenței progresului tehnic, când apar bunuri mai
performante, cu o productivitate mai mare și apare necesitatea înlocuirii acestor active.
Expresia valorică a uzurii se include eșalonat în costurile producției executate, serviciilor
prestate sau altor activități descfășurate cu aceste imobilizări, sub formă de amortizare.
Amortizarea reprezintă alocarea sistematică a valorii amortizabile a unui activ pe întreaga
sa durată de viață utilă. Prin excepție, nu se amortizează terenurile fără amenajări, imobilizările
corporale în curs de aprovizionare și în curs de execuție.
 C. IMOBILIZĂRI FINANCIARE

Imobilizările finaciare sunt operații de investire a sumelor temporar disponibile în

cumpărarea de acțiuni sau alte titluri de valoare pe termen lung, în scopul obținerii de venituri
financiare și exercitarea unei influențe notabile.
Ele se mai numesc investiții financiare pe termen lung și prezintă următoarele caracteristici:
- reprezintă sume bănești imobilizate pe termen lung în afara entității;
- veniturile financiare se prezintă sub forma dividendelor sau dobânzilor;
- nu se amortizează.
Clasificarea imobilizărilor financiare:
 Acțiunile deținute la entitățile afiliate, asociate și controlate în comun reprezintă o formă
de infiltrare în capitalul altei entități prin cumpărarea de acțiuni sau alte titluri de valoare pe
termen lung. Cumpărarea unei părți importante din acțiunile unei entități permite obținerea
de avantaje economice prin veniturile financiare încasate, prin controlul su influența
semnificativă exercitată asupra entității respective
Acțiunea este o hârtie de valoare care dă dreptul deținătorului să primească după suma
imobilizată o cotă-parte din profit sub formă de dividend.
Controlul reprezintă capacitatea de a conduce prin politici financiare și economice
privilegiate entitățile afiliate iar influența semnificativă este participarea la procesul de luare a
deciziilor, fără a avea dreptul de control.
 Alte titluri imobilizate sunt reprezentate de titluri cu venit variabil, deținute pe o perioadă
îndelungată în capitalul social al altor entități diferite de entitățile afiliate, asociate și
controlate în comun.
 Creanțele imobilizate sunt valori date temporar la alte unități, pe o perioadă îndelungată,
mai mare de un an. Ele cuprind: împrumuturi acordate sub formă de ajutoare financiare
filialelor, împrumuturi pe termen lung acordate terților, dobânzi de încasat pentru aceste
împrumuturi, precum și alte creanțe imobilizate.
 Alte imobilizări financiare se referă la depozite bancare pe termen lung, garanțiidepuse
pentru furnizorii de energie și apă, etc.
 II ACTIVE CIRCULANTE

Activele circulante sunt bunuri sau valori economice destinate realizării unui ciclu de
exploatare într-o perioadă mai scurtă de un an.
Activele circulante au urmatoarele caracteristici:
• participa la un singur ciclu de productie;
• isi transmit valoarea asupra produsului obtinut;
• isi modifica permanent forma;
• se afla in continua miscare;
• stau in unitate o perioada mai mica de un an.
Din punct de vedere economic şi financiar, activele circulante îşi schimbă continuu forma
materială în cadrul circuitului economic. Astfel, în faza de aprovizionare, activele circulante sub
formă de bani se transformă în stocuri de materii prime şi materiale; în faza de producţie, stocurile
de materii prime şi materiale se consumă integral, rezultând stocuri de producţie în curs de execuţie,
care, după operaţia de prelucrare, devin produse finite; în faza de desfacere, produsele finite sunt
revândute clienţilor, transformându-se astfel în bani.
Din punct de vedere al lichidităţii, activele circulante se caracterizează prin faptul că durata
ciclului de exploatare este mai mică de un an: ele intră şi ies, în şi din întreprindere, de mai multe
ori în cursul unui exerciţiu financiar.
În structura activelor circulante se includ:
A. Stocuri
B. Creanţe
C. Investiţii financiare pe termen scurt
D. Mijloace circulante bănești

A. Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor din cadrul întreprinderii deţinute fie
pentru a fi vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de producţie, fie pentru a fi
consumate la prima lor utilizare.
În categoria stocurilor se includ:
1. Materiile prime sunt destinate utilizării în procesul de producţie, participă direct la generarea
produselor, regăsindu-se în produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială, fie
transformată.
2. Materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat, piese de
schimb, seminţe şi materiale de plantat, furaje şi alte materiale consumabile) sunt destinate utilizării
în procesul de producţie şi participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau de exploatare fără a se
regăsi, de regulă, în produsul finit.
3. Materialele de natura obiectelor de inventar reprezintă bunurile cu o valoare mai mică decât
limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de utilizare
sau cu o durată mai mică de un an, indiferent de valoarea lor, precum şi bunurile asimilate acestora
(echipamentul de protecţie, echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, mecanismele,
dispozitivele, verificatoarele, aparatele de măsură şi control, matriţele folosite la executarea
anumitor produse şi alte obiecte similare).
4. Producţia în curs de execuţie reprezintă producţia care nu aparcurs toate fazele (stadiile) de
prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, precum şi produsele nesupuse probelor şi recepţiei
tehnice sau necompletate în întregime. În această categorie se mai includ lucrările sau serviciile în
curs de execuţie.
5. Semifabricatele sunt bunurile al căror proces tehnologic a fost terminat într -o fază de fabricaţie
şi care urmează a trece în continuare în procesul tehnologic al altor faze de fabricaţie sau se livrează
terţilor.
6. Produsele finite sunt produsele care au parcurs toate fazele de fabricaţie prevăzute de procesul
tehnologic al întreprinderii, fiind depozitate în vederea vânzării către terţi.
7. Mărfurile sunt acele bunuri care au fost cumpărate de întreprindere în vederea revânzării.
8. Ambalajele sunt bunurile utilizate în scopul protecţiei pe timpul transportului sau depozitării
diverselor active
9. Active biologice de natura stocurilor includ animale şi păsări născute sau cele tinere de orice fel,
crescute şi folosite pentru reproducţie, animale şi păsări la îngrăşat pentru a fi valorificate, colonii
de albine, precum şi animale pentru producţia de lână, lapte şi blană, culturi agricole pentru cereale,
etc.
10. Produsele agricole sunt produse obținute de la active biologice de natura stocurilor (Ex: lapte,
carne, ouă, cereale, miere, etc.)
11. Stocurile aflate la terţi reprezintă diversele bunuri de natura stocurilor aflate în proprietatea
întreprinderii, dar care fizic se găsesc în custodie, prelucrare, recondiționare la terţi.
12. Stocuri în curs de aprovizionare se referă la diverse stocuri cumpărate dar pentru care nu s-a
finalizat decontarea și plata până la sfârșitul perioadei.

B. Creanţele
Creanța este definită ca fiind o resursă controlată de întreprindere, ca rezultat al unor
evenimente anterioare, de la care sunt așteptate beneficii ulterioare pentru întreprindere.
Creanțele reprezintă valori economice avansate temporar de furnizori către clienți și pentru
care urmează să primească un echivalent valoric. Echivalentul valoric poate fi o sumă de bani, o
lucrare sau un serviciu.Se mai numesc și valori în curs de decontare. În cadrul activelor circulante
sunt cuprinse numai creanțele a căror scadență este sub un an. Celelalte creanțe avansate pe o
perioadă mai mare de un an se numesc creanțe imobilizate și sunt cuprinse la imobilizările
financiare.
După natura lor, crențele se clasifică în:
a) creanțe comerciale
b) creanțe privind capitalul subscris și nevărsat
c) alte creanțe.
a) Creanțele comerciale se referă la creanțe rezultate din operații de vânzări de produse,
servicii, lucrări, care au legătură directă cu obiectul de activitate al entității. Ele sunt structurate pe
clienți și efecte comerciale de primit.
1. Clienții reprezintă creanțe față de alți agenți economici, detrminate de vânzarea pe credit
comercial de bunuri materiale (cu decontare și plată ulterioară).
Agenții economici care livrează bunuri se numesc furnizori iar cei care primesc bunurile se
numesc clienți.Furnizorul are față de agentul economic client un drept de încasare numit creanță
clienți iar agentul economic client are o obligație de plată față de furnizor. Decontarea și plata între
furnizor și client intervine ulterior, după o perioadă de timp și se numește vânzare pe credit
comercial.
2. Efectele comerciale sunt titluri de valoare, negociabile pe termen scurt sau imediat, care
atestă datorii sau creanțe, în cadrul relațiilor comerciale cu furnizorii sau clienții. Ele circulă sub
diferite denumiri: polițe, cambii, instrumente de plată și de credit. Fiind negociabile, ele pot fi
cedate, vandute sau transmise.
După natura lor, efectele comerciale pot fi:
- efecte comerciale de primit (când atestă o creanță, similar cu clienții)
- efecte comerciale de plătit (când atestă o datorie, similar cu furnizorii)
b) Creanțele privind capitalul subscris și nevărsat reprezintă drepturi de creanță asupra
acționarilor sau asociaților care au subscris capitalul social și nu au vărsat integral contribuția la
care s-au angajat.
c) Alte creanțe cuprind drepturile entității rezultate din alte relații de decontare: decontări
din operații de participații, sume de încasat de la bugetul statului privind impozite și taxe, pagube de
recuperat, debitori (creanțe din alte operații cu terții, din afara întreprinderii), etc.
C. Investiţii financiare pe termen scurt

Investiţiile financiare pe termen scurt sunt titluri de plasament sub formă de hârtii de valoare
(acțiuni, obligațiuni, etc) care se cumpără cu scopul de a obține prin vânzare un câțtig imediat sau
pe termen scurt.
Din categoria investițiilor pe termen scurt fac parte:
- acțiuni deținute la entitățile afiliate în scopul tranzacționării;
- obligațiuni emise și răscumpărate;
- obligațiuni cumpărate în scopul tranzacționării;
- alte investiții financiare pe termen scurt.
D. Mijloace circulante bănești

După natura lor și modul de tranzacționare, principalele categorii de mijloace bănești sunt:

- Bani în numerar
- Disponibilități bănești în conturi bancare
- Valori de încasat
- Alte valori de trezorerie
Banii în numerar, numiți și bani cash sunt folosiți pentru operațiile derulate prin casieria
entității pentru plata salariilor, a avansurior pentru achiziții, a avansurilor de deplasare, etc. Aceste
operații se mai numesc operații cu numerar. Evidența numerarului se ține în lei sau valută.
Disponibilități bănești în conturi bancare – numite și bani scripturali, folosiți pentru
operații de încasări sau plăți privitoare la încasarea clienților, plata furnizorilor, plata obligațiilor
către buget, etc. Operații fără numerar se mai pot efectua prin intermediul cardurilor.
Valorile de încasat cuprind hârtii de valoare sub forma cecurilor primite de la clienți și care
urmează a fi încasate. Ele se pot transforma în lichidități bănești în termen foarte scurt.
Alte valori de trezorerie sub formă de hârtii de valoare păstrate în casieria unității și
decontate pentru salariații firmei – se pot prezenta sub formă de timbre poștale și fiscale, bilete de
călătorie, bilete de tratament și odihnă, tichete de masă și bonuri valorice, etc.
 III. CHELTUIELI ÎN AVANS

La sfârșitul exercițiului se determină unele operații economice care trebuie reflectate

temporar în contabilitate datorită delimitării exercițiului curent de alte exerciții la care se referă
unele active. Asemenea operații poartă denumirea de regularizări iar activele aferente se numesc
active de regularizare. Din această categorie fac parte și cheltuielile în avans aferente sumelor
plătite în exercițiul financiar curent dar care se referă la un exercițiu financiar ulterior.
Exemple: chiria plătită anticipat de un agent economicîn perioada curentă și care se referă la
perioada următoare, abonamente achitate anticipat, etc.
Activele se mai pot clasifica după perioada de timp la care se referă în active curente și
active necurente.
Activele curente sunt cele care participă la activitatea de exploatare, fiind deținute pe o
perioadă scurtă și așteptând să fie realizate într-un an de zile. Din actegoria lor fac parte activele
circulante și cheltuielile în avans.
Activele necurente sunt imobilizările destinate a fi utilizate în mod continuu și sunt deținute
în cadrul entității pe o perioadă mai mare de un an.
 3.3. STRUCTURI PATRIMONIALE DE PASIV
Structurile patrimoniale de pasiv arată sursele de finanțare ale bunurilor economice. După
natura lor, proveniența și termenul de decontare, se împart în patru categorii:
I. Datorii
II. Provizioane
III. Venituri în avans
IV. Capital și rezerve
Natura economică arată felul și structura elementelor patrimoniale de pasiv, proveniența
arată sursa din care provine elementul, iar termenul de decontare sau exigibilitatea arată termenul la
care o datorie va fi achitată. Aceste criterii sunt criterii bilanțiere pentru că determină aranjarea
structurilor patrimoniale de pasiv în bilanț.

I. DATORII

Datoriile reprezintă sumele sau valorile economice pe care entitatea urmează să le plătească
sau să le restituie. Ele sunt generate de evenimente anterioare prin care agentul econommic a primit
bunuri materiale pe care urmează să le plătească sau are obligații bănești față de bugetul statului,
bănci sau alți creditori pe care urmează să le achite.
Datoriile trebuie plătite, restituite sau rambursate la un anumit termen numit scadență. În
funcție de scadența stabilită, datoriile se împart în datorii pe termen scurt (datorii curente sau datorii
sub un an) și datorii pe termen lung (datorii necurente sau datorii peste un an).
Calsificarea datoriilor după scadență permite aprecierea gradului de solvabilitate a firmei,
care reprezintă capacitatea de a-și respecta și achita angajamentele de plată asumate.
Potrivit destinației lor, datoriile cuprind următoarele structuri:
- datorii financiare
- datorii comerciale
- datorii fiscale
- datorii salariale
- datorii sociale
- datorii față de acționari și asociați
- datorii față de creditori diverși
 A. Datorii financiare

Datoriile financiare reprezintă obligații de plată pentru valori bănești primite de la obligatari
sau instituții de credit și care trebuie restituite la un termen dat.
Clasificarea datoriilor fionanciare:
 Împrumuturi din emisiunea de bligațiuni
 Credite bancare

 Împrumuturile din emisiunea de bligațiuni sunt reprezentate de împrumuturi obținute de

agentul economic prin emisiunea de hârtii de valoare numite obligațiuni. Obligațiunile sunt
hârtii de valoare care aduc deținătorului pentru suma dată cu împrumut, venituri sub formă
de dobânzi. Agenții economici pot obține asemenea împrumuturi prin intermediul bursei de
valori. Sunt denumite și împrumuturi obligatare, pe termen lung și sunt contractate numai
de către societățile pe acțiuni. Aceste împrumuturi sunt divizate în fracțiuni de mărimi egale
pentru care se editează obligațiunile.
 Creditele bancare sunt contractate de către agenții economici de la bănci, pentru o perioadă
dată și pentru care se plătește dobândă. Creditele se restituie la scadență. În funcție de
perioada pentru care sunt acordate, ele pot fi pe termen scurt (sub un an) și pe termen lung
(peste un an).

B. Datorii comerciale
Datoriile comerciale se formează din sumele de plătit de către agentul economic pentru
bunurile aprovizionate de la furnizori.
Clasificare:
 Furnizorii cuprind expresia valorică a datoriilor din aprovizionarea cu stocuri și imobilizări.
Se înregistrează datoriile entității față de furnizorii de la care s-a aprovizionat printr-o relație
de credit comercial în care plata se face pe bază de instrumente de decontare obișnuite,
conform contractului încheiat între entitate și furnizor.
 Efectele de plătit evidențiază datoriile pe credit comercial, a căror stingere se face pe bază
de documente specifice numite efecte comerciale (bilet la ordin, cec, cambie).
 C. Datorii fiscale
Datoriile fiscale reprezintă datoriile entității din impozite și taxe către bugetul statului.
Aceste datorii sunt stabilite în conformitate cu prevederile legislației economico-financiare
aplicabile.
Clasificare:
 Impozitul pe profit este datorat de agenții economici la bugetul de stat pentru profitul
realizat. Se determină prin aplicarea unei cote unice asupra bazei de impozitare. Baza de
impozitare este calculată prin stabilirea rezultatului fiscal, care este determinat pe baza
rezultatului contabil al exercițiului.
 Taxa pe valoarea adăugată (TVA) este un impozit general de consum datorat bugetului de
stat, care se stabilește asupra operațiunilor privind transferul proprietății bunurilor și se
aplică asupra valorii adăugate la fiecare stadiu al circuitului economic. În general, TVA de
plată (datorată) se stabilește ca diferență între TVA colectată (aferentă vânzărilor – încasată
de la clienți) și TVA deductibilă (aferentă aprovizionărilor – plătită furnizorilor).
 Accizele sunt o formă specială a taxelor de consumație plătită de agenții economici care
comercializează sau importă produse precum: alcool, cafea, tutun, benzină, motorină,
produse de lux etc. Reprezintă o datorie față de bugetul de stat.
 Impozitul pe venituri de natura salariilor este o datorie a entității de a plăti către bugetul
de stat impozitul aferent salariilor, reținut de la angajații săi odată cu plata drepturilor
salariale.
 Alte impozite și taxe se referă la obligațiile agentului economic pentru plata la bugetele
locale a impozitelor pe clădiri, terenuri, mijloace de transport, etc.

D. Datorii salariale

Datoriile salariale sunt reprezentate de datoriile agentului economic față de salariați pentru
plata salariilor aferente muncii prestate de către aceștia în firmă. De regulă, salariile se plătesc lunar
sau chenzinal.
 E. Datorii sociale
Datoriile sociale sunt obligații ale agentului economic față de bugetul asigurărilor sociale de
stat, calculate asupra salariilor. Acestea se calculează prin aplicarea unor procente asupra bazei de
calcul din salarii.

F. Datoriile față de acționari sau asociați se referă la capital de rambursat, dividende de

plată, etc.
G. Datorii față de creditori diverși cuprind alte datorii diverse față de terți, din afara
întreprinderii, cum ar fi cele privind achiziționarea titlurilor de plasament, sume încasate și
necuvenite etc.

II. PROVIZIOANE
În virtutea principiului prudenței, contabilitatea trebuie să evite riscul transferării în viitor a
riscurilor și incertitudinilor perioadei curente. De aceea provizioanele constituie rezerve (provizii)
create în scopul acoperirii unor pierderi probabile, posibile sau incerte, în activitatea entității.
Principalele categorii de provizioane sunt: provizioane pentru litigii cu alte firme, pentru garanții
acordate clienților, pentru restructurarea întreprinderii, pentru impozite,etc.

III. VENITURI ÎN AVANS

Veniturile în avans sunt veniturile anticipate care se încasează în exercițiul financiar curent,
dar se referă la un exercițiu financiar ulterior. Ex: încasarea anticipată a unei chirii în perioada
curentă aferentă unei perioade de timp ulterioare, vânzări cu plata în rate, etc. În cadrul veniturilor
în avans se asimileză și subvențiile pentru investiții. Acestea sunt sume primite cu titlu gratuit,
nerambursabile, destinate să acopere unele cheltuieli pentru procurarea de imobilizări.
 IV. CAPITAL ȘI REZERVE

Capitalul reprezintă expresia bănească a valorilor economice investite pentru producerea de

noi valori economice în scopul de a obține profit.
Capitalul propriu reprezintă drepturile acționarilor sau asociaților asupra activelor unei
entități, după deducerea tuturor datoriilor. Capitalul propriu se compune din următoarele structuri:
A. Capital social E. Acțiuni proprii
B. Prime de capital F. Rezultatul exercițiului
C. Rezerve din reevaluare G. Rezultatul reportat
D. Rezerve

A. Capitalul social este format din aporturile aduse de acționari sau asociați pentru constituirea și
dezvoltarea entității poate crește sau se poate micșora în funcție de necesități. În evidența contabilă,
capitalul social se diferențiază în:
- capital subscris, format din capitalul angajat, promis pentru constituirea societății de către
acționari sau asociați
- capital subscris vărsat, care a fost adus efectiv, pus la dispoziția societății de către acționari
sau asociați
- capital subscris nevărsat, nedepus de către acționari sau asociați, conform angajamentului
asumat la înființarea societății, calculat ca diferență între capitalul subscris și capitalul subscris
vărsat.
În funcție de tipul juridic de societate, capitalul social este împărțit în acțiuni la societățile de
capitaluri (S.A., S.C.A) și în părți sociale la societățile de persoane (S.N.C., S.C.S., S.R.L.).
Aceste fracțiuni de capital, au o valoare înscrisă pe ele, numită valoare nominală (V.N.).
Capital social = Număr de acțiuni (sau Număr de părți sociale) x Valoare nominală (V.N.)

B. Prime de capital – sunt determinate de operațiunile de creștere a a capitalului prin noi aporturi
sau fuziuni. Se clasifică în: prime de emisiune, prime de fuziune/ divizare, prime de aport, prime de
conversie a obligațiunilor în acțiuni. Prin creșterea capitalului, prețul noilor acțiuni este mai mare
decât valoarea lor nominală iar diferența dintre ele se numește primă de emisiune.
C. Rezervele din reevaluare reprezintă plusul sau minusul de valoare creat prin reevaluarea
elementelor de activ, de regulă a imobilizărilor corporale.
D. Rezervele se constituie în scopul conservării capitalului când activitatea entității se încheie cu
pierderi, precum și în scopul majorării capitalului social. Se clasifică în: rezerve legale, rezerve
statutare și alte rezerve.
E. Acțiunile proprii – sunt instrumente de capitaluri proprii la societățile pe acțiuni și se
concretizează în titluri de valoare răscumpărate de la proprii acționari.
F. Rezultatul exercițiului – este reprezentat de profitul obținut în anul curent sau pierderea
realizată în anul curent. Reprezintă diferența dintre venituri și cheltuieli:
+ R = V – C (V ˃ C ) Profit
- R = V – C (V ˂ C) Pierdere
G. Rezultatul reportat – este format din rezultatele anilor precedenți.Este reprezentat de profitul
nerepartizat (+) sau pierderea neacoperită (-).
 3.4 CHELTUIELI ȘI VENITURI
Activitățile desfășurate în cadrul unei entități sunt consumatoare de resurse și producătoare de
rezultate. Prin transformarea lor în etalon valoric consumurile devin cheltuieli iar resursele venituri. Prin
compararea cheltuielilor cu veniturile se determină rezultatul exercițiului obținut, sub formă de profit și
pierdere.
            Cheltuielile sunt valori de plătit sau plătite pentru :
 consumul de stocuri și servicii prestate, de care beneficiază entitatea;
 cheltuieli cu personalul;
 executarea unor obligații legale sau contrctuale, etc;
Consumul de stocuri și servicii prestate se referă la consumul de materii prime, materiale
consumabile, materiale de natura obiectelor de inventar, transport, consumul de energie și apă, amortizarea
activelor imobilizate, cheltuieli cu diverse servicii executate de terți, etc.
Cheltuielile cu personalul se referă la salariile plătite pentru munca prestată de către anagajați
împreună cu impozitele și taxele aferente.
Obligațiile legale sau contractuale se referă la diverse impozite și taxe, comisioane, dobânzi asocieri
și contracte cu alte firme, etc.
Veniturile sunt reprezentate de sume sau valori încasate sau de încasat în nume propriu din activități
curente, cât și câștigurile din orice alte surse. Veniturile din activități curente se referă la venituri din vânzări
de bunuri, venituri din prestări de servicii, venituri din dobânzi, etc.
Între cheltuieli și venituri există o legătură directă sau indirectă. Orice cheltuială determină realizarea
unui venit și orice venit presupune efectuarea unei cheltuieli.
Cheltuielile și veniturile unei entități sunt foarte diverse în funcție de modul de formare și legătura cu
procesele economice. În raport cu aceste aspecte, cheltuielile și veniturile se pot clasifica după mai multe
criterii.
Din punct de vedere a sistemului de organizare a contabilității, activitatea economică a unei entități
este structurată după natura economică, în activitate de exploatare și activitate financiară.
  Activitatea de exploatare împreună cu activitatea financiară formează activitatea totală sau globală.
Acestă delimitare se face în raport cu procesele economice care se desfășoară în fiecare segment de activitate
precum și specificul lor.

Activitatea totală (globală)

Exploatare Financiară
Activitate principală, de bază, care este Activitate care cuprinde operațiuni cu caracter
reprezentată de obiectul de activitate. (exemple: financiar, bancar, valutar. (exemple: activități
activități de producție, comerț, construcții, privind imobilizări financiare, investiții pe
agricultură, servicii, transporturi, termen scurt, credite bancare, dobânzi, etc.)
telecomunicații, turism, alimentație publică, etc.)
 
Din punct de vedere al ordinii desfășurării activității, prima dată se înregistrează cheltuielile și apoi
rezultă veniturile, ca și într-un raport de legătură de la cauză la efect. Orice cheltuială determină un venit și
orice venit presupune efetuarea unei cheltuieli.
          Clasificarea cheltuielilor și veniturilor se face după criteriul natura economică a activității iar în
cadrul acestora pe elemente primare de cheltuieli si elemente de venituri după sursa lor. Astfel, avem
cheltuieli și venituri de exploatare, cheltuieli și venituri financiare, cheltuieli și venituri totale.

Cheltuieli
1. Cheltuieli de exploatare
 cheltuieli cu materii prime și materiale
consumabile
 cheltuieli privind materialele de natura
obiectelor de inventar
 cheltuieli privind mărfurile
 cheltuieli privind activele biologice de
natura stocurilor
 cheltuieli cu personalul
 cheltuieli privind energia și apa
 cheltuieli cu impozite și taxe
 cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor
Venituri
1. Venituri din exploatare
 venituri din vânzare produselor finite
 venituri din vânzarea semifabricatelor
 venituri din vânzarea produselor
reziduale
 venituri din vânzarea mărfurilor
 venituri din vânzarea produselor agricole
 venituri din vânzarea activelor biologice
de natura stocurilor
 venituri din servicii prestate
 venituri din activități diverse
 venituri din studii și cercetări
  alte cheltuieli de exploatare
2. Cheltuieli financiare
 cheltuieli privind investițiile financiare
cedate
 cheltuieli privind dobânzile
 cheltuieli din diferențe de curs valutar
 alte cheltuieli financiare
3. Cheltuieli cu impozitul pe profit
 venituri din producția de imobilizări
 alte venituri de exploatare
2. Venituri financiare
 venituri din investiții financiare cedate
 venituri din dobânzi
 venituri din diferențe de curs valutar
 alte venituri financiare

Rezultatul exercițiului (R) se calculeză ca și diferență între venituri (V) și cheltuieli (C). Dacă
veniturile sunt mai mari decât cheltuielile se obține profit (rezultat pozitiv), iar dacă veniturile sunt mai mici
decât cheltuielile se realizază pierdere (rezultat negativ).

Profit
(V>Ch)
Venituri Cheltuieli ±Rezultat (V>Ch
(V) (Ch) Re Pierdere
(Ch>V)

Dacă cheltuielile și veniturile se stabilesc în funcție de natura activității, atunci și rezultatele activității se
calculează în funcție de acest criteriu, natura activității. Calcularea rezultatului exercițiului se face în trepte:
 Rezultatul din exploatare
 Rezultatul financiar
 Rezultatul brut (rezultatul total, rezultatul global, rezultatul contabil)
 Rezultatul net
Rezultatul  din exploatare și rezultatul financiar formaeză rezultate intemediare sau parțiale iar rezultatul
brut și rezultatul net se mai numesc și rezultate totale, rezultate globale sau finale. Calculul rezultatului se
realizează făcând diferența între venituri și cheltuieli.
Venituri Cheltuieli Rezultat
Venituri din exploatare (VE) Cheltuieli de exploatare (CE) Rezultat din exploatare (RE)
±RE = VE - CE
Venituri financiare (VF) Cheltuieli financiare (CF) Rezultat financiar (RF)
±RF=VF-CF
Venituri totale (VT) Cheltuieli totale (CT) Rezultat brut (Rezultat total
VT = VE + VF CT = CE + CF sau Rezultat global) (RB)
±RB=VT-CT
Sau ± RB= ± RE ± RF
Rezultatul net (Rn) =
Rezultatul brut RB –
Impozitul pe profit (Ip)
Rn = RB - Ip