Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord.

Cristina Gavriluță) Iași:

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

Protecție umană prin control social.

Bazele sau fundamentele asistenței sociale moderne
Maria Sandu*

1. Protecția familiei și a persoanei în fața ideologiilor totalitare

Întreaga activitate științifică a sociologului ieșean, profesor universitar doctor Vasile
Miftode, ne aduce în vedere o abordare complexă, originală şi relativ unitară în câmpul
interdiscipinarităţii, a unor fenomene şi procese sociale specifice transformărilor socio-
culturale şi politice care caracterizează societatea românească actuală. Din acest punct de
vedere sunt abordate fenomene tipice societăţii româneşti într-o perpetuă tranziţie tradițional-
modern, cu accent pe „efectele perverse” sau secundare, care influenţează în mare măsură
„eficienţa programelor sociale” aplicate. Nu întâmplător, o importantă lucrare științifică
debutează cu abordarea „protecţiei umane prin control social”1, evidenţiindu-se în acest sens,
rolul semnificativ al instanţelor de socializare şi control, precum şi al interdependenţei
acestora – familia, şcoala, grupul de egali, mediul social de proximitate, contextul socio-
economic şi cultural. Această perspectivă oferă modele explicative ale disfuncţionalităţilor
sociale, cu accent pe dinamica variabilelor cauzale, prin intermediul teoriilor acţionaliste şi a
oportunităţilor diferenţiate.
Sociologul ieşean, profesor universitar doctor Vasile Miftode argumentează amplu
procesele de „autovulnerabilizare”, respectiv de „automarginalizare” a „individului” ca efect
direct a înţelegerii greşite a propriei libertăţi. Astfel, ideologizarea şi exacerbarea drepturilor
concomitent cu respingerea sau eludarea obligaţiilor corelative antrenează neasumarea
responsabilităţii individuale şi colective, ceea ce la nivel comunitar sau societal global
contribuie la „inversarea valorilor, ofensiva inculturii şi dictatura ideologiilor, mai ales
totalitare”2. În acest sens, sociologul Vasile Miftode aduce în atenție, ca un laitmotiv al
cerecetărilor de teren, problematica protecției familiei și copilului în fața ideologiilor
totalitare, ceea ce argumentează cu prisosință legătura indisolubilă dintre abordarea teoretică
și realitățile care conturează practicarea asitenței sociale. Protecţia familiei şi copilului în

*
PhD., Associate Professor, Department of Sociology and Social Work, Faculty of Philosophy and Social-
Political Sciences, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi, Carol I 11, 700506, Iaşi, Romania; e-mail:
sandum@uaic.ro
1
Vasile Miftode. 2004. „Protecție umană prin control social”, în Sociologia populațiilor vulnerabile. Teorie și
metodă. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pp.7-29.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

România tinde să devină o sintagmă cu accente lozincare corelată cu cea a „crizei familiale” şi
chiar, a „crizei justiţiei familiale” insăşi, în condiţiile în care, necesitatea alinierii rapide a
sistemului legislativ românesc la standardele europene riscă să golească de conţinut formele
create cu scopul eficientizării sistemului de protecţie şi asistenţă socială a familiei şi copilului.
Odată cu modernizarea societății în ansamblu apar noi provocări care, în anumite
condiții, vulnerabilizează categorii de populație vorbindu-se astăzi de riscuri sociale și
desigur, de „probleme noi şi reelaborate” – „copii-problemă”, „familii-problemă”, „instituţii-
problemă”, „starea de dependenţă”, maladiile „socializate”, agresivitate și conflictualitate
crescândă în mediul familial etc. Ce observăm? Că familia formează ea însăși obiectul
asistenței sociale moderne suferind prefaceri / modificări atât la nivelul structurii cât și la
nivelul funcțiilor pe care societatea le așteaptă de la familie, acesta din resursă esențială care
conferă echilibru și stabilitate fiecărui membru devenind sursă de conflicte și arii
problematice în cadrul comunității.
În plus, asistența socială modernă conferă o importanță deosebită atât asitării
individuale (prin consiliere și sfătuire), cât și intervenției sociale la nivel comunitar prin
programe comunitare de anvergură dar care .... din păcate, neglijează tocmai mediul familial.
De ce? Se vorbește astăzi de privatizarea mediului familial, precum și de autonomia
individuală și deci, de scoaterea familiei din centrul preocupărilor asistențiale moderne. În
prezent, în numele libertății de opinie și exprimare, individul dependent de libertinaj solicită
asistență socială în vederea obținerii respectării „drepturilor și valorlor individuale” fără ca
acestea să mai fie raportate la normele și valorile familiei, rudeniei și afinității în general.
Adică, astăzi persoana dorește drepturi și libertăți în lipsa crasă de responsabilități. Prin
urmare, devine din ce în ce mai greu pentru asistența socială modernă să găsească motivații
personale de ordin familial pentru recuperarea persoanelor aflate în stare de vulnerabilitate,
risc social, dependență etc. Adică, prin atitudinile și comportamentele negative față de
familie, potențialul beneficiar al serviciilor sociale se află într-o stare de „auto-
vulnerabilitate”, „auto-agresivitate” și deci, de „auto-victimizare”3. Practic, persoana
dependentă și vulnerabilă „refuză”, în numele unei false libertăți, protecția prin intermediul
propriei sale familii. Ce urmează? Persoana auto-marginalizată devine pradă provocărilor din
lumea contemporană care acționează prin factorii externi de risc social, respectiv
vulnerabilizare, victimizare și marginalizare propriu-zisă.

2
Miftode, Vasile. 2010. Tratat de Asistenţă Socială. Protecţia populaţiilor specifice şi automarginalizate. Iaşi:
Editura Lumen, p. 471.
3
Ibidem, „Asistența socială a populațiilor specifice”, pp. 259-470.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

Lucrările științifice elaborate de către profesorul Vasile Miftode sunt structurate prin
îmbinarea unor fascicole axate pe abordarea sociologică, din perspectiva relaţiei cauzale, a
proceselor şi fenomenelor sociale vizate, cu altele, care propun modele teoretice şi practice de
acţiune. „Soluţiile-ipoteză” sugerate şi argumentate pornesc de la definirea „economiei
solidare”, cu trimitere la „comunitatea umană”, din perspectiva „dezvoltării comunitare
durabile” și sustenabile legitimată de factori socio-economici şi culturali. În acest sens, atât
modelele teoretice de intervenţie, cât şi cele practice propuse, ca rezultat al cercetărilor, vin în
întâmpinarea rezolvării unor grave probleme socio-economice și de politică socială, soluţiile
luând forma unor ample proiecte de „cercetare-acţiune” (CA) sau de intervenţie socială
propriu-zisă şi care, pot reprezenta tot atâtea strategii şi direcţii de „acţiune socială în rețea”4.
Importanţa abordărilor științifice ale profesorului Vasile Miftode rezultă, în primul
rând, din faptul că acestea argumentează necesitatea caracterului unitar şi specific al
sistemului de protecţie şi asistenţă socială contribuind la fundamentarea ştiinţifică a soluţiilor
privitoare la protecţia eficientă a populaţiilor vulnerabile. Astfel, soluţiile „teoretic-
aplicative” evidenţiate vizează intervenţia socială specializată, acestea fiind centrate pe
articularea pozitivă dintre modelele teoretice, politicile sociale protective şi experienţa
practică în acest domeniu complex. Totodată, valoarea ştiinţifică a cercetărilor de teren
întreprinse de către sociologul Vasile Miftode, rezidă în aportul metodologic deosebit în care
se înscriu, în manieră tehnică, soluţiile propuse cu privire la faptul că cea mai adecvată
modalitate de protecţie a membrilor familiei, în concret a copilului, este reprezentată de
protecţia familiei în ansamblu. Astfel, metodologul Vasile Miftode avansează ideea centrală a
„cercetării-acțiune”5 (CA) vizând ipotetic, abordarea sistemică şi unitară a protecţiei sociale
a familiei şi implicit, a copilului, a cărei eficienţă depinde de realizarea unui echilibru dinamic
între subsistemele structurante – politicile demografice şi cele privitoare la familie,
normativitatea socio-juridică şi măsurile de intervenţie specializată asupra populaţiei şi
familiei – în armonie cu mediul socio-economic și cultural-religios.
Drept urmare, se poate considera că lucrările științifice elaborate și coordonate de
către profesorul și sociologul ieșean Vasile Miftode constituie un important ghid teoretic şi
practic pentru elaborarea strategiilor şi direcţiilor de acţiune circumscrise politicilor sociale
din domeniul protecţiei populaţiilor vulnerabile. Totodată, aceste lucrări constituie un
veritabil instrument de lucru care poate fi utilizat de cercetători, cadre didactice, studenţi şi

4
Vasile Miftode. 2010. „Metodă și metodologie în asistența socială”, în Tratat ..., op. cit., pp. 193-258.
5
Vasile Miftode. 2010. „Cercetarea-acțiune. Metodă principală în asistența socială”, în Tratat …, op. cit., pp.
193-202; a se vedea și Vasile Miftode. 2003. „Metoda cercetare-acțiune”, în Tratat de Asistenţă Socială.
Fundamente teoretice şi metodologice, vol. I. Iaşi: Editura Fundaţiei AXIS, pp. 423-436.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

practicieni venind în sprijinul nu numai a specialiştilor în domeniu, ci şi a tuturor actorilor

sociali orientaţi către soluţia dezvoltării şi progresului socio-economic şi a politicilor sociale
în ansamblu. În acest sens, profesorul Vasile Miftode propune o abordare profund
argumentată științific având ca finalitate o „reală protecţie a populațiilor vulnerabile” care să
vizeze, în mod special, grupul familial şi implicit, oricare membru de familie – copil, tânăr,
adult sau bătrân – aflat în situație de „auto-vulnerabilizare”, „auto-marginalizare” și de risc
social. În continuarea argumentației de ordin epistemologic vom prezenta principalele direcții
teoretico-metodologice inițiate și dezvoltate de către sociologul, profesor doctor Vasile
Miftode, în vederea fundamentării științifice în domeniul protecției și asistenței sociale.

2. Perspectiva teoretic-aplicativă asupra asistenței sociale6

Abordarea științifică asupra socialului este profund marcată, în ceea ce-l privește pe
sociologul Vasile Miftode, de viziunea asupra raportului dintre teorie și practică, mai precis
legătura dintre modelele teoretice care explică multitudinea și diversitatea problematicii
sociale – dificultățile / problemele întâmpinate de către subiecții umani în mediul social – în
familie, școală, locul de muncă, în organizații și instituții etc.) și practica asistenței sociale
sau asistența socială aplicativă. Așa cum arată și argumentează profesorul Vasile Miftode
parafrazându-l pe Nicolae Titulescu – „cea mai bună practică este, mai întâi, o bună teorie” –,
aceasta însemnând faptul că, „o problemă bine definită este pe jumătate rezolvată”!7
În acest sens, sociologul ieșean relevă importanţa teoriei în intervenţia socială
propunând totodată, „teorii generale” și „teorii specifice” asistenţei sociale (Miftode 1995 /
2003) sau chiar „teorii necesare” (Miftode 2010)8 ori „teorii ale practicii” (Payne 1997). Din
această perspectivă, asistentul social este orientat spre cunoașterea anumitor aspecte teoretice,
în vederea identificării problemelor / dificultăților reale și nu a „falselor probleme”, eventual
a celor inventate. Drept urmare, lucrările științifice ale sociologului Vasile Miftode descriu și
explică specificitatea teoriilor în asistența socială, după cum urmează: „teorii generale în
asistența socială” – „teoria acțiunii sociale”, „teoria rețelelor sociale”, „teoria îngrijirii”;
„teorii specifice și de «rang mediu» în asistența socială” – „teoria participării”, „teoria
atașamentului”, „teoria identității”, „teoria pierderii” etc.9; Totodată, profesorul Vasile
Miftode relevă, din perspectiva abordării interdisciplinare, necesitatea complementarității

6
Vasile Miftode. 1999. „Perspectivă teoretic-aplicativă asupra asistenței sociale”, în Fundamente ale asistenței
sociale, București: Editura Eminescu, pp. 5-22; de asemenea, Vasile Miftode. 2010. „Dimensiunea teoretic
apalicativa a asistentei sociale”, în Tratat …, op. cit., pp. 25-50.
7
Vasile Miftode. Prelegeri academice susținute în mediul universitar.
8
Vasile Miftode. 2010. „Teorii necesare în practica asistenței sociale”, în Tratat …, op. cit., pp. 87-146.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

modelelor teoretice de factură psiho-socio-juridică cu aspectele metodologice de factură

sociologică argumentând demersul științific cu teoriile explicative asupra ariei problematice
investigate la care adaugă metodele, tehnicile și procedeele specifice asistenței sociale – de
exemplu, metoda analizei de caz, în care propune utilizarea anumitor „tehnici de investigație
sociologică” cum ar fi „observația sociologică”,„tehnica documentară”, „experimentul în
investigația sociologică”, „întrevederea și interviul în sociologie” etc.10 De asemenea,
profesorul Vasile Miftode arată importanța cunoașterii legislației în domeniul asistenței
sociale, a unor aspecte administrative necesare pentru întocmirea dosarului de asistență
socială, precum și necesitatea utilizării tehnologiei informațiilor computerizate sau a altor
mijloace tehnice moderne care să eficientizeze instrumentarea cazurilor în asistența socială.
Cunoașterea și utilizarea aspectelor teoretico-metodologice, arată sociologul Vasile
Miftode conduce la următoarele rezultate practic-aplicative în domeniul asistenței sociale și
anume: realizarea unei corecte „diagnoze sociale”, adică realizarea unei evaluări cât mai
obiective a situației de risc social sau de criză în care s-ar putea afla un membru al familiei,
respectiv, întregul sistem familial, în raport cu mediul social de proximitate; identificarea și
ierarhizarea problemelor reale cu care se confruntă familia și fiecare membru al comunității;
realizarea unui plan de intervenție realist și fezabil care să cuprindă obiective specifice,
realiste, posibil de atins și cu termene precise ca timp de acțiune socială; realizarea unor
intervenții sociale specifice în cadrul managementului de caz prin identificarea și utilizarea
unor resurse cultural-educaționale dublate de cele financiare și materiale având drept
finalitate susținerea actorilor sociali implicați în rezolvarea situațiilor problematice care să
deblocheze acțiunea socială proactivă.
„Rolurile și funcțiile teoriei în practica asistenței sociale”11 sunt puternic argumentate
de către sociologul ieșean, profesor doctor Vasile Miftode, care pornind de la teoria analizei
funcționale dezvoltată de către sociologul Robert K. Merton12, accentuează importanța
controlului social realizat prin intermediul agenților de socializare-educație primară și
continuă. În consecință, chiar dacă persoanele sau grupurile sociale vulnerabile sunt chemate
să-și asume responsabilitatea cu privire la situația problematică în care se află, teoria

9
Vasile Miftode. 1999. „Teorii ale asistenței sociale”, în Fundamente … op. cit., pp. 113-222.
10
Vasile Miftode. 2003. Tratat de metodologie sociologică. Tehnici de investigație de teren. Elaborarea
proiectelor de intervenție. Iași: Editura Lumen, pp. 41-244.
11
Vasile Miftode. 2010. „Teorii și metode în asistența socială”, suport de curs, în Asistență Socială, volumul I
(coordonator ID: prof. univ. dr. Petru Bejan), Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
12
Teoria analizei funcționale arată relevanța factorilor cauzali responsabili de starea de vulnerabilitate, de risc
social sau de criză în care poate ajunge o persoană, un grup social sau o organizație / instituție, aceștia fiind
căutați la nivelul disfuncționalităților din mediul social (mediul familial, mediul școlar, mediul profesional, la
nivelul instituțiilor și organizațiilor din comunitate și societate, în general).
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

disfuncționalităților sociale utilizată de către sociologul Vasile Miftode relevă faptul că,
atunci când grupurile sociale, organizațiile și instituțiile devin „a-funcționale”13 sau
„disfuncționale”14, actorii sociali oricât de responsabili și de motivați ar fi, aceștia nu reușesc
să iasă din cercul vicios al problemelor întreținute chiar de către agenții sociali chemați să
asigure protecția socială a familiei și persoanei. Cui revine practic, remarcă sociologul Vasile
Miftode, „responsabilitatea în fapt”, (de „realizare efectivă” și nu doar „pe hârtie” sau la nivel
declarativ!), în asigurarea protecției sociale într-o comunitate sau la nivelul întregii societăți?
Răspunsul trebuie să-l dea Statul, Biserica și societatea civilă (ONG-uri, fundații, asociații)
printr-o colaborare inter-instituțională funcțională și eficientă.
Însă, așa cum arată profesorul Vasile Miftode, orice persoană trebuie și merită să fie
ajutată și sprijinită în măsura în care aceasta se raportează într-un mod „liber și responsabil”,
în primul rând, la familia din care provine (atașament, respect și înțelegere față de membrii
familiei sale) iar familia de proveniență / de origine sau cea nou alcătuită trebuie să-și asume
protecția și responsabilitatea cultural-educațională și socio-economică pentru fiecare
membru al său! Dacă nu este întotdeauna așa, acesta devine dezideratul asistenței sociale, cu
deschidere către resursele comunitare, în vederea activării, deopotrivă, a pârghiilor
responsabilității personale și ale responsabilității sociale – responsabilitatea față de propria
devenire spirituală și socio-culturală – responsabilitatea familial-parentală, responsabilitatea
conjugală sau maritală, responsabilitatea filială etc. Insistând asupra teoriilor în asistența
socială, profesorul ieșean Vasile Miftode arată că acestea îndeplinesc mai multe funcții15 – de
la cea „orientativă” (de orientare a activității asistentului social) și „cognitivă” (de cunoaștere
prin intermediul evaluării persoanelor și a situațiilor problematice în care aceștia s-ar afla), la
funcția „critică”, „prospectivă” și „acționalist-transformatoare”, cu referire la atitudinea critică
față de aspectele faptice / factuale iar nu, față de actorii sociali implicați în situațiile de viață
problematice; de asemenea, explicațiile de ordin teoretic relevă anumite efecte în plan psiho-
social ale mentalității, atitudinilor și comportamentelor oamenilor; și în sfârșit, teoria ne ajută
să imprimăm un sens pozitiv acțiunilor oamenilor, astfel încât, să aibă loc transformarea
pozitivă a vieții personale dar și implicit, a vieții sociale.

13
„A-funcțional” se referă la o instituție care nu-și îndeplinește funcțiile de socializare-educație și control social.
14
„Disfuncțional” se referă la faptul că instituțiile își îndeplinesc funcțiile într-un mod negativ / nociv și
perturbator pentru persoana aflată în situație de risc social sau chiar în stare de criză socio-economică.
15
Vasile Miftode. 2010. Tratat … , op. cit., pp. 30-36.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

3. Teoria acțiunii sociale și analiza de rețea

Sociologul Vasile Miftode aduce un aport însemnat la fundamentarea epistemologică și
teoretic-metodologică în domeniul asistenței sociale moderne, în primul rând, pin relevarea
impactului acțiunii sociale în rețea asupra practicii asistențiale. Astfel, interpretarea acţiunii
sociale16 – descrierea, înțelegerea și explicarea cauzelor, scopului, mijloacelor și a motivației
acțiunilor interumane – pornește de la prezumția că orice fenomen social este rezultatul unor
conduite individuale / personale, care înglobează credinţe, opinii, atitudini și comportamnte
manifestate într-un context socio-economic și cultural bine definit și observabile la nivel
acțional prin prisma faptelor sociale. Asistentul social trebuie să știe că orice acțiune socială
(interumană) are „un sens” și este ghidată sau orientată de „motivație” și „scop”. Totodată,
acțiunea umană este întreținută de sistemul de valori personale (credințe, morala) sau ale
grupului social ori colectivității sociale (de exemplu, interese de grup, de colectivitate sau
organizație).
Ca atare, ne propune profesorul Vasile Miftode, asistentul social trebuie să pună problema
acţiunii sociale în „termeni axiologici” (sistem de valori, moralitate) şi în confruntare cu
„exigenţele raţiunii” (motivaţie şi scop). Care sunt credințele și valorile ce orientează acțiunile
umane într-un sens pozitiv sau negativ? În ce măsură acțiunea socială își păstrează sensul
firesc sau dimpotrivă, deviază de la limitele normalității, ale firescului? Care sunt motivațiile
acțiunilor umane, ce-i animă / determină pe oameni să acționeze într-un mod sau altul? Sunt
scopurile acțiunilor umane prosociale, legale, morale sau dimpotrivă, antisociale, ilegale și
imorale? Se întreabă, nu retoric, cercetătorul și profesorul ieșean Vasile Miftode. Răspunzând
la aceste întrebări, asistentul social încearcă să găsească împreună cu beneficiarul serviciilor
sociale, soluții alternative la situația problematică / dificilă sprijinindu-l pe acesta să acționeze
în folosul personal și al familiei sale.
Astfel, ajutându-l pe beneficiar să ia decizii bune pentru viața sa și a membrilor
familiei sale se schimbă și sensul acțiunii umane într-un mod pozitiv ceea ce determină, într-o
anumită perioadă de timp, ieșirea din situația dificilă / problematică. În felul acesta, cu
ajutorul acțiunii sociale, oamenii reușesc să schimbe sensul vieții lor și de asemenea, să
transforme în mod pozitiv realitatea înconjurătoare prin faptul că reușesc să fie un model
pozitiv, demn de urmat și pentru alți membrii ai comunității. În consecință, teoria acţiunii
sociale ne ajută să înțelegem „statutul practicii” sau al asistenței sociale aplicate în domeniul
protecţiei umane la nivel individual / personal, precum şi la nivel comunitar / societal şi
implicit, să reconsiderăm statutul asistentului social în societatea modernă și post-modernă.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

Pornind de la aserţiunea lui Jean J. Rousseau că „omul trebuie forţat să fie liber”, așa cum
afirmă profesorul Vasile Miftode, „asistentul social trebuie să oblige pe beneficiar să fie liber,
construindu-i independenţa”, ceea ce ne permite să susţinem că omul trebuie ajutat și susţinut
să înţeleagă că este liber să acţioneze în folosul său și al celor din jur.
Intervenţia socială eficientă şi profesionistă, arată profesorul Vasile Miftode, nu poate
fi realizată decât ca „acţiune socială în reţea”, cadrul intervenţiei incluzând relaţia dintre polul
relațiilor sociale ale beneficiarului și polul relațiilor sociale din cadrul parteneriatelor în
asistența socială. „Analiza de reţea” sau „metoda reţelelor”17 reprezintă, conform
sociologului Vasile Miftode, o metodă indispensabilă în asistenţa socială în toate activităţile
de intervenţie şi sprijin a populaţiilor marginalizate, dependente sau vulnerabile. Analiza de
reţea urmăreşte identificarea următoarelor tipuri de reţele în rezolvarea unui caz concret:
„reţele de origine” pentru beneficiarul serviciilor sociale – relațiile din familia de origine sau
rudenia mai mult sau mai puțin îndepărtată, relațiile de vecinătate și prietenie etc.; „reţele de
influenţă” pentru beneficiarul serviciilor sociale – influențele mai mult sau mai puțin benefice
pe care beneficiarul serviciilor sociale le primește din contextul social mai larg, cum ar fi
relațiile din mediul profesional, relațiile dezvoltate în grupul prieteni etc.; reţele beneficiare
ale serviciilor sociale – în acest ne sunt relevate influențele pozitive, constructive și benefice
ale intervenției sociale în rețea, atât asupra beneficiarilor direcți, cât și asupra beneficiarilor
indirecți; „reţele de ajutor şi intervenţie” – „formale” (instituții de stat și organizații
neguvernamentale/ şi „informale” (grupul de rudenie cu influență pozitivă, grupul familial în
ansamblu, grupul de prieteni, grupul colegilor de serviciu etc).
Ce se poate observa? Că în cadrul tuturor acestor rețele de ajutor și intervenție socială
– fie că sunt rețele sociale informale / primare18 (în cadrul lor primează afectivitatea,
sentimentele și emoțiile conform „teoriei atașamentului”) fie că sunt rețele sociale formale /
secundare19 (relațiile sociale sunt mai slabe sau neutre din punct de vedere afectiv-emoțional)
– asistentul social manager de caz caută să identifice nu numai aspectele negative sau factorii
de risc social pentru situația problematică în care se poate afla o persoană și familia acesteia,
ci și aspectele pozitive sau factorii protectivi / inhibitori care pot stopa situațiile problematice

16
Vasile Miftode. 1999. „Teoria acțiunii”, în Fundamente ale asistenței sociale …, op. cit., pp. 113-145.
17
Ibidem, „Teoria rețelelor ”, pp. 146-195.
18
Reţeaua primară reprezintă unitatea de viaţă socială ce grupează persoane care se cunosc şi care sunt unite
prin legături de rudenie, prietenie, vecinătate sau muncă. În cadrul reţelei primare, relaţiile sunt de natură
afectivă, reciproce şi cu un dinamism accentuat, nedepinzând cu necesitate de exigenţe economice.
19
Reţeaua secundară este o formă de reprezentare a instituţiilor sociale care au o existenţă oficială, sunt
structurate într-un mod precis, îndeplinesc funcţii specifice şi oferă servicii particulare. Reţeua secundară apare
în mod artificial, relaţiile funcţionale fiind determinate de rolurile exercitate de persoanele implicate în reţea, iar
factorii normativi şi economici sunt foarte importanţi.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

și bineînțeles, care pot preveni apariția în viitor a unor astfel de situații („punctele tari” ale
intervenției sociale în rețea). În cadrul acestei abordări este reluată abordarea din cadrul
teoriei acțiunii sociale în rețea, în acest sens intervenția socială profesionistă fiind realizată
de către echipe interdisciplinare de profesioniști – asistenți sociali, sociologi, psihologi,
medici, juriști, asistenți medicali, mediatori, preoți etc.
Pentru a vizualiza rețeaua socială de intervenție, profesorul Vasile Miftode propune
realizarea unei „cartograme a rețelelor”, asistentul social fiind „șeful de orchestră” în calitate
de manager de caz, adică profesionistul care conduce, monitorizează și evaluează activitățile
de pe întreg întreg parcursul etapelor asistențiale. Astfel, din punctul de vedere al „drumului
critic” parcurs de intervenția în rețea, procesul de ajutor în asistența socială cunoaște mai
multe etape, după cum urmează: sesizarea problemei sau „lansarea problemei” de către
potențialul beneficiar al serviciilor sociale; prima întrevedere dintre titularul cererii de
asistență socială (potențial beneficiar al serviciilor sociale) și asistentul social care va deveni
manager de caz, adică, acordarea „primului ajutor” sau acordarea ajutorului inițial; evaluarea
primară vizează identificarea adevăratelor vulnerabilități, riscuri sociale și probleme ale
solicitantului de asistență socială, ierarhizarea acestora și stabilirea priorităților în rezolvarea
situațiilor problematice în care se află persoana și familia acesteia; totodată, evaluarea
primară are în vedere identificarea aspectelor pozitive sau a „punctelor tari” caracteristice
beneficiarului de asistență socială și a familiei acestuia; în acest sens, aspectele pozitive
constituie baza sau fundamentele de la care începe și pe care se sprijină intervenția socială;
realizarea planului de intervenție socială în cadrul căruia situațiile problematice trebuie
diminuate și deci, vor deveni obiectivele intervenției sociale, în timp ce aspectele pozitive sau
„punctele tari” trebuie dezvoltate înlocuind încetul cu încetul „răul” cu „binele”; stabilirea
rețelei de sprijin / de ajutor / de intervenție și declanșarea acțiunilor sociale din cadrul
intervenției propriu-zise; în cadrul acestei etape au loc evaluări intermediare succesive care îl
ajută pe asistentul social să stabilească / să măsoare gradul de eficiență a „intervenției sociale
în rețea”, adică progresul realizat prin intervenția socială asupra beneficiarilor direcți sau
indirecți; evaluarea finală care ne asigură că situația problematică a fost depășită și că, se
poate ieși din cadrul procesului de ajutor / de sprijin / de intervenție; în fapt, în această etapă
are loc finalizarea procesului asistențial.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

4. Continuitatea între tradițional și modern în domeniul asistențial - „dimensiuni și

perspective ale profesionalizării”20 în asistența socială
Legătura dintre domeniile asistării tradiționale și domeniul asistenței sociale actuale /
moderne reprezintă o altă arie de interes în demersul epistemologic-investigativ al
sociologului ieșean Vasile Miftode, care realizează distincția „zonelor de interes ale asistenței
sociale” clasificate în „probleme tradiționale” și „probleme noi și reelaborate”. Pe de o parte,
odată cu evoluția societății de la tradițional, la modern au apărut schimbări în ceea ce privește
ariile problematice inerente vieții sociale. De exemplu, dacă în trecut, cum ar fi în perioada
dintre cele două războaie mondiale (perioada interbelică) sau după cel de-al doilea război
mondial (perioada postbelică) a trebuit să avem grijă de orfanii și văduvele de război, de
invalizii de război, de persoanele și familiile sărace, persoanele bolnave cronic și persoanele
inapte de muncă etc., în perioada comunistă problemele oamenilor au fost generate de
migrația / dislocarea forțată de la sat la oraș, precum și de riscurile la care a fost supusă
populația devenită dependentă de Stat (desproprietărirea forțată, prestarea unor munci
împovărătoare, uneori inutile, în fabricile și uzinele comunista). În concluzie, atunci când
vorbim de asistarea tradițională ni se aduce în vedere ajutorul / sprijinul, uneori prompt și
necondiționat, pe care oamenii de la sat și-l acordau unii altora sau la unele inițiative urbane
ale Statului din perioada interbelică (construirea de orfelinate pentru copiii orfani, azile de
bătrâni, bolnițe etc).
În prezent (în perioada post-comunistă și a exercițiului democratic), deși s-a revenit
asupra dreptului la proprietatea privată (restituiri de terenuri și bunuri imobile care fuseseră
naționalizate) au început să apară noi probleme, de exemplu, în legătură cu întreținerea
acestor proprietăți, cu șomajul aproape forțat de politicile sociale pasive (uneori, pentru Stat
este mai comod să ofere indemnizație de șomaj decât să realizeze programe active de
reconversie / recalificare profesională sau să susțină efectiv persoana pentru a se integra în
câmpul muncii colaborând cu mediul privat), dependența de substanțe active, prostituția,
pornografia, criminalitatea etc. și în general, probleme asociate unei democrații eronat
înțeleasă și exercitată.
Din această perspectivă, profesorul Vasile Miftode descrie formele de asistare
tradiţională21, ale cărei valori constituie fundamentul asistenţei sociale moderne și anume:
formele de ajutor şi asistare erau percepute de comunitate ca „norme de viaţă socială” (reguli)
sau ca „tradiţii” ori „habitudini” în sistemul modelelor culturale tradiţionale; comunităţile

20
Vasile Miftode. 2010.Tratat …, op. cit., pp. 147-158.
21
Ibidem, „Tradiții ale asistenței sociale în România”, pp. 11-24.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

umane tradiţionale asigurau familiei şi tuturor persoanelor aflate în „criză” o „reală şi

eficientă” protecţie socială; sprijinul sau ajutorul avea o natură „concretă, specifică”, ceea ce
imprima un „caracter local-comunitar, de proximitate” intervenției sociale; asistarea
tradiţională era „centrată îndeosebi pe familie, vecinătate şi comunitate” remarcându-se
„prioritatea grupului” faţă de persoană în acţiunile de ajutor şi asistare, în sensul că,
respectarea normelor din cadrul grupului social atrăgea beneficiile de sprijin şi avantajele
vieţii în comun; altruismul, sprijinul reciproc și solidaritatea umană.
Contrar opiniei că asistenţa socială ar fi apărut în ţara noastră odată cu Revoluţia de la
1989 se află valorile şi mecanismele comunitare tradiţionale care funcţionau şi încă mai
funcţionează în spaţiul social românesc. Astfel, profesorul Vasile Miftode realizează distincţia
dintre „asistarea empirică” şi asistenţa socială propriu-zisă, prima formă constituind o etapă
în fundamentarea şi evoluţia asistenţei sociale moderne caracterizată prin următoarele
aspecte: se bazează pe „exigenţele cunoaşterii ştiinţifice”, soluţiile fiind fundamentate
ştiinţific; relaţia asistenţială este bazată pe empatie care înglobează afectivitatea dublată de
raţionalitate; este valorizată proximitatea, comunitatea (mai ales sub forma grupurilor sociale
mijlocii), societatea civilă ca forme de preluare a spiritului comunitar tradiţional. Analiza
comparativă a caracteristicilor anterior prezentate relevă faptul că între cele două forme de
intervenţie socială există similitudini traduse prin ideea de continuitate între asistarea
tradiţională şi asistența socială modernă, aceasta din urmă preluând elemente de conţinut
manifestate în forme diferite la care se adaugă noi forme dictate de evoluţia comunității și a
societăţii în anasamblu.
Pe de altă parte, fie că ne situăm în perioada tradițioanlă fie în cea actuală (la sat sau la
oraș), asistența socială cunoaște trei mari niveluri ale acțiunii sociale definite de către
sociologul ieșean Vasile Miftode ca „domenii de interes și niveluri ale intervenției sociale”22
în cadrul comunității / societății și anume: nivelul „individual”; nivelul grupului social și
„comunitar”; nivelul „societal” sau al mediului social în ansamblu. De exemplu, în situația
problematică a unei familii actuale din mediul urban rezolvarea ține atât de resursele
personale ale membrilor familiei (credințe, valori, atitudini față de lume și viață, motivația și
voința de a acționa pentru a-și schimba viața în bine), cât și de resursele comunitar-societale
(resursele cultural-religioase din zona de rezidență, calitatea serviciilor sociale și a celor
medicale, situația economică a localității sau a regiunii în care familia locuiește, modul cum
se aplică legislația în toate domeniile vieții sociale, nu numai în asistența socială etc).
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

5. Fundamentele sau originile științifice ale asistenței sociale

În acest sens, sociologul ieșean, profesor doctor Vasile Miftode a realizat o adevărată
epistemologie specifică domeniului asistențial prin demarcarea unor arii științifice sau sisteme
care contribuie la conturarea și definirea asistenței sociale moderne, precum și la dezvoltarea
asistenței sociale profesioniste (realizată de către specialiști și experți în domeniu), așa cum
este prezentată și predată la universitate. Mai precis, chiar dacă există o deschidere /
disponibilitate către ajutorarea oamenilor aflați în nevoie sau în situații problematice / de
criză, aceasta nu este suficient pentru a fi un asistent social profesionist (cu diplomă
superioară în domeniul asistenței sociale) și ulterior, specializat strict pe un domeniu de
intervenție socială, cum este de pildă, asistența familială. Adică, fără o pregătire temeinică și
riguroasă în domeniul asistențial există riscul să credem că acționăm bine dar efectele
intervenției sociale să fie contrar așteptărilor. Dacă ne gândim așa este și în viața reală, de la
idee, apoi intenție și până la inițierea unei acțiuni benefice este cale lungă și de cele mai multe
ori blocată de diverse obstacole (uneori nici voința și perseverența nu ne ajută!).
Drept urmare, așa cum ne arată profesorul Vasile Miftode, asistența socială
profesionistă este structurată de următoarele fundamente științifice: sistemul de cunoștințe;
sistemul de valori; sistemul de abilități și deprinderi practice; sistemul competențelor și al
exigențelor practice în asistența socială.
a. „Sistemul de cunoștințe în asistența socială”23 se referă, în viziunea profesorului
Vasile Miftode, la o serie de cunoștințe teoretice generale și cunoștințe specifice domeniului
de intervenție care trebuie să fie cunoscute și apoi aplicate în practica asistenței sociale. Acest
set de cunoștințe se referă la următoarele domenii științifice: teorii specifice științelor socio-
umane („umanioarele”) din psihologie, sociologie, drept, psihopedagogie, teologie, filosofie
etc.; „teoriile specifice” în asistența socială („teoria acțiunii sociale”, „teoria rețelelor
sociale”, „teoria atașamentului”, „teoria îngrijirii sociale”, „teoria participării”, „teoria
identității”, „teoria pierderi”i); metodologia specifică intervenției sociale – metode de
evaluare / investigație / cercetare psiho-socială (de exemplu, analiza de caz sau studiul de
caz); metode de intervenție specifică (de exemplu, managementul de caz sau coordonarea
cazului în asistența socială; tehnici și procedee de lucru specifice asistenței sociale (tehnica
intervievării, tehnica întrevederii și convorbirii, tehnica observației participative,
chestionarul, etc.); legislația generală în asistența socială (de exemplu, Legea asistenței
sociale), precum și legislația specifică domeniului de intervenție (de exemplu, asistența

22
Ibidem, „Dimensiuni și perspective ale profesionalizării în asistența socială”, pp. 147-158.
23
Ibidem, „Sistemul de cunoștințe necesare asistenței sociale”, pp. 51-54.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

familială, asistența socială a persoanelor deviante, asistența socială a persoanelor

dependente de alcool, asistența socială a copilului abuzat, asitența socială în mediul școlar,
etc.); organizarea sistemului de asistență socială la nivelul comunității în care are loc
intervenția socială; aplicații practice în asistența socială a căror cunoaștere are rolul de evita
pierderea timpului prin încercare și eroare, mai precis, un asistent social profesionist trebuie
să cunoască programele comunitare și modalitățile de lucru specifice instituției / organizației
de asistență socială.
b. „Sistemul de valori specifice în asistența socială”24 ne relevă faptul că eficiența unei
intervenții sociale de prevenire sau de sprijin / suport în situații dificile de viață este dată, pe
lângă cunoștințele anterior menționate, în primul rând, de credințele, valorile și principiile de
viață care influențează modul de gândire al oamenilor și desigur, în consecință modul de a
acționa al acestora. Un renumit sociolog, Herbert Spencer, spunea că „acțiunea naște zeci de
posibilități”, adevărat! Însă, nu toate posibilitățile sunt benefice pentru viața oamenilor și în
special, acțiunile umane lipsite de sens sau cu sens negativ din cauza bulversării / inversării
valorilor (în situația în care oamenii pierzându-și libertatea limitează / resping
responsabilitatea și atunci este poate mai comod să numească „binele” rău iar „răul” bine
acționând ca atare!). Ce anume urmează? Solicitarea ajutorului din partea serviciilor sociale,
în condițiile în care oamenii conștientizează la timp riscurile sociale ale propriilor acțiuni sau
faptul că se confruntă deja cu grave probleme.
Pe de altă parte, acțiunile asistenței sociale25 sau ale intervenției sociale (de ajutor / de
sprijin) sunt ghidate de sistemul de credințe și valori ale asistentului social (în primul rând,
asistentul social este om!) dublate de sistemul de valori pe care-l propune profesia de asistent
social, după cum urmează: sistemul de valori „centrat pe persoană” – respect pentru
demnitatea persoanei indiferent de nevoile sociale și ariile problematice întâlnite în practica
asistențială (sancționăm atitudinile și comportamentele negative, nu persoana);
confidențialitatea informațiilor (secretul profesional); empatia sau capacitatea de transpunere
în locul celui neajutorat („ca și cum”) pentru a înțelege mai bine situația dificilă în care se
află, dar și pentru a putea oferi sprijinul moral de care are nevoie persoana asistată
(beneficiarul serviciilor sociale); sprijin necondiționat și nediscriminatoriu, indiferent de
etnie, religie, gen, mentalitate, educație etc.; evitarea etichetării de orice fel; sistemul de

24
Ibidem, „Sistemul de valori specifice asistenței sociale”, pp. 55-56.
25
Termenul de „asistență socială” se folosește în general, atunci când ne referim la o persoană asistată social,
mai precis la asistarea socială individuală; termenul de „intervenție socială” se folosește adesea pentru a delimita
și defini sprijinul / ajutorul social acordat unui grup de persoane, cum ar fi grupul familial (asistența familială)
sau categorii de grupuri vulnerabile delimitate de anumite arii problematice.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

valori „centrat pe familie” / „grup social” / „colectivitate” se referă la menținerea echilibrului

între valorile personale și cele familiale, între valorile personale și cele profesionale sau între
valorile personale și cele ale rudelor și prietenilor etc; sistemul de valori „orientate pe
comunitate și societate” – abilitatea și competența de a utiliza la maxim valorile comunitare
(strategiile de intervenție socială la nivelul comunității, oportunitățile instituționale); sistemul
de valori „orientat spre statutul asistentului social și pe practica asistenței sociale” are în
vedere abilitatea de a realiza un echilibru între interesele personale, interesele persoanelor
asistate și interesele instituției de asistență socială. Respectarea acestui tip de valori reduce
riscul conflictelor de interese și a dilemelor etice (uneori, pentru binele persoanei asistate se
acționează „împotriva” regulilor instituționale, soluțiile fiind găsite în „spiritul legii” din
mediul profesional al asistenței sociale). În mod practic, atenția trebuie orientată pe o evaluare
psihosocială profesionistă pentru a putea discerne între cel care „solicită ajutorul social” și
„nu-l merită” și cel care are o „reală nevoie de acest ajutor” dar „nu-l cere”.
c. „Sistemul de abilități și deprinderi practice”26 în asistența socială se raportează, în
viziunea profesorului Vasile Miftode, la profesionalism îmbinat cu deontologism, aceste
aspecte manifestându-se încă din perioada formării profesionale inițiale, ca urmare a exersării
în cadrul seminariilor, laboratoarelor și a proiectelor din facultate; de asemenea, activitățile
asistențiale sunt dublate de activitățile de voluntariat și aplicațiile practice realizate în cadrul
instituțiilor și organizațiilor de asistență socială. În acest sens, abilitățile și deprinderile
practice27 necesare în asistența socială se referă la: „abilități cognitive” sau capacitatea de a
cunoaște și folosi experiența anterioară din asistența socială (adică, pornind de la zicala că
„meseria se fură”, un asistent social debutant trebuie să fie motivat să cunoască experiența
colegilor mai în vârstă și apoi, să observe cum lucrează aceștia pentru a putea să-și formeze
un stil propriu de muncă și de acțiune socială); „abilități în relațiile interpersonale” –
„dominarea” și „mânuirea” afectivității (de exemplu, în cadrul întrevederii / interviului /
convorbirii asistentul social trebuie să aibă capacitatea de a observa orice manifestare de
atitudine și comportamnet, precum și de ascultare activă; „abilitățile decizionale” se referă la
capacitatea asistentului social de lua decizii în numele beneficiarului atunci când situația
obiectivă o impune, dar și la solicitarea persoanei asistate. Ușor de spus, dificil de aplicat
deoarece foarte multe personae care ajung să aibă probleme de orice natură se află uneori în

26
Vasile Miftode. 2010. „Sistemul de abilități și deprinderi practice”, pp. 57-60.
27
Abilitățile se referă la capacitatea de „a face”, de a pune în practică cunoștințele teoretico-metodologice, mai
întâi izolat pe câte un caz iar prin exersare acestea se fixează și se transformă în deprinderi asistențiale, adică
capacitatea de „a face bine” adică, de a acționa eficient în oricare dintre cazurile la care lucrezi în asistența
socială.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

incapacitatea de a lua decizii bune pentru viața lor și a semenilor. De ce? Pentru că luarea
deciziilor bune presupune implicare și responsabilitate decizională, acesta fiind tocmai
„punctul slab” al persoanelor asistate; „abilități administrative” și de organizare vizează
capacitatea asistentului social de a-și organiza activitatea atât în munca de birou, cât și în
munca de teren; în asistența socială, aceste abilități contribuie alături de celelalte la realizarea
„managementului de caz” adică, organizarea activităților specifice cazului de la început până
la sfârșit, de la sesizare și prima evaluare până la rezolvarea cazului și evalauarea finală;
„abilitățile în valorificarea resurselor și rezultatelor muncii sociale” se referă la două aspecte
și anume: pe de o parte, asistentul social trebuie să cunoască atât resursele personale, cât și pe
cele sociale de care dispune beneficiarul serviciilor sociale; pe de altă parte, asistentul social
trebuie să aibă capacitatea de a valorifica resursele socio-economice de la nivel instituțional și
comunitar. Mai mult, asistentul social trebuie să pună în valoare rezultatele muncii sale prin
aceea că oferind modele pozitive de practică în intervenția socială („ghiduri de bune
practici”), acesta reușește, alături de ceilalți colegi, să creeze o imagine pozitivă a instituției în
comunitate contribuind în general, la prestigiul al asistenței sociale;
d. „Sistemul de competențe”28 în asistența socială se referă la faptul că, prin exersarea
abilităților și deprinderilor asistențiale se acumulează experiență în domeniul asistențial. Însă,
asistentul social generalist, prin acumularea experienței într-un anumit domeniu asistențial
capătă expertiză într-un subdomeniu al asistenței sociale. În felul acesta se adâncește nivelul
de profesionalizare putându-se vorbi și în asistența socială de „omul potrivit la locul potrivit”.
Așadar, un asistent social-expert într-un anumit domeniu al intervenției sociale poate fi
capabil și pregătit să treacă de la implicarea și responsabilitatea pe caz (managementul de caz)
la responsabilitatea, coordonarea și controlul instituției de asistență socială (manager
instituțional).
e. „Sistemul de reguli și exigențe practice în asistența socială”29 se referă, în viziunea
profesorului Vasile Miftode, la un set de reguli și exigențe practice pe care trebuie să le
respecte atât studenții practicanți coordonați de profesori specializați în domeniul asistenței
sociale, cât și de îndrumătorii de practică de la nivelul instituției / organizației de asistență
socială. Aasistența socială aplicată și practica compactă de specialitate se realizează într-un
mod coordonat, în baza unor protocoale de colaborare pe care universitatea / facultatea le
încheie cu instituțiile și organizațiile de asistență socială din comunitate. Aceste protocoale
prevăd un set de reguli cu privire la următoarele aspecte: persoanele de contact și cele direct

28
Vasile Miftode. 2010. „Sistemul de competențe necesare asistentului social”, în Tratat ... op. cit., pp. 61-66.
29
Ibidem, „Sistemulu de reguli și exigențe practice în asistența socială”, pp. 67-80.
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

responsabile din partea ambelor instituții care răspund de buna desfășurare a stagiilor de
practică organizate de către mediul universitar în parteneriat cu domeniul reabilitării și
incluziunii sociale; atribuțiile care revin ambelor instituții în realizarea colaborării privind
asistența socială aplicată; obiectivele colaborării și obligațiile care trebuie respectate de către
ambele părți cu privire la realizare efectivă a stagiului de practică pentru studenți. Setul de
reguli cu privire la practica studenților în asistența socială prevede și modul de întocmire,
precum și conținutul unui dosar de „asistență socială aplicată și practica compactă de
specialitate”.

6. Asistență socială și management social30

În cadrul acestei abordări este reluată tematica din cadrul teoriei acțiunii sociale în rețea,
în acest sens, sociologul Vasile Miftode vizând intervenția socială profesionistă realizată de
către echipe interdisciplinare de profesioniști – asistenți sociali, sociologi, psihologi, medici,
juriști, asistenți medicali, mediatori, preoți etc. Pentru a vizualiza rețeaua socială de
intervenție, metodologul Vasile Miftode propune realizarea unei „cartograme a rețelelor”,
asistentul social fiind „șeful de orchestră” în calitate de manager de caz, adică profesionistul
care conduce, monitorizează și evaluează activitățile de pe întreg întreg parcursul procesului
de asistențial. Specificul managementului social comparativ cu managementul economic sau
industrial reprezintă o idee pregnantă asupra căreia profesorul Vasile Miftode insistă, nu
numai în calitate de cercetător în domeniul sociologiei cu aplicație în asistența socială, dar și
în calitate de manager în mediul universitar, acesta ocupând poziția de „șef de catedră” în
cadrul Departamentului de Sociologie și Asistență Socială al Universității „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași. Pornind de la ceea ce înseamnă „management” în general, adică, „a dirija”, „a
conduce”, „a gospodări” într-un mod eficient (eficiența include nu numai respectarea unor
reguli instituționale, ci și maniera personală, modalitatea în care se realizează conducerea unei
instituții / organizații într-un mediu etic), profesorul Vasile Miftode este profund interesat de
„arta de a utiliza știința în activitățile de organizare și conducere” a instituțiilor /
organizațiilor de asistență socială.
În acest sens, este relevată diferența specifică între „managementul economic” și
„managementul social” prin aceea că, de exemplu, în asistența socială, accentul se pune pe
resursele umane (a lucra cu oameni în contexte variate de viață). Așa cum arată teoriile despre
management, în general, și despre managementul social, în particular, trebuie să existe o
concepție managerială orientată către acțiunea prosocială având la bază anumite principii
Sociologia la Alma Mater Iassiensis. In honorem profesor Vasile Miftode (coord. Cristina Gavriluță) Iași:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; ISBN: 978-606-714 -361-4, pp. 182-197

etice (invocând etica și deontologia profesională care trebuie să fie respectată în primul rând,
de către cei care au funcții de conducere în domeniul asistenței sociale). Totodată, profesorul
Vasile Miftode reliefează caracteristicile managementului social, respectiv „noul
management” cu aplicație la asistența socială modernă și care are la bază anumite principii
manageriale: predominanța acțiunii sociale în spiritul misiunii sociale / scopului /
obiectivelor planificate și organizate de către instituția / organizația de asistență socială (adică,
accentul trebuie pus pe „fapte” și nu pe planificarea și organizarea unor idei care să rămână
doar teorie fără aplicație practică); accentuarea rolului pe care îl joacă resursele umane în
activitatea de asistență socială, adică, a lucra cu oameni (personal calificat) și „pentru
oameni” (persoane aflate în situații de vulnerabilitate și / sau de risc social). Drept urmare,
mai mult decât remunerația, personalul calificat în asistența socială are nevoie să lucreze într-
un cadru etic caracterizat prin respectarea autorității profesionale, implicare în luarea
deciziilor manageriale, transparență, corectitudine, colegialitate, susținere profesională și
morală în cazurile considerate „dificile”; apropierea empatică de persoana asistată sau
beneficiarul serviciilor sociale; simplificarea birocrației – organizarea instituțiilor de
asistență socială pe mici dimensiuni și manifestarea unor conduite profesionale flexibile și
totodată, ferme, atât din partea managerului / coordonatorului instituțional, cât și din partea
managerului de caz, în relația cu persoanele asistate social.

Repere bibliografice
1. Miftode, Vasile. 2010. Tratat de Asistenţă Socială. Protecţia populaţiilor specifice şi
automarginalizate. Iaşi: Editura Lumen.
2. Miftode, Vasile. 2010. „Metodologia cercetării sociale”, suport de curs, în Asistență Socială,
volumul I (coordonator : prof. univ. dr. Petru Bejan). Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași.
3. Miftode, Vasile. 2010. „Teorii și metode în asistența socială”, suport de curs, în Asistență
Socială, volumul I (coordonator: prof. univ. dr. Petru Bejan), Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza” din Iași.
4. Miftode, Vasile (coord.). 2004. Sociologia populaţiilor vulnerabile. Teorie şi metodă. Editura
Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi.
5. Miftode, Vasile. 2003. Tratat de Asistenţă Socială. Fundamente teoretice şi metodologice, vol.
I. Iaşi: Editura Fundaţiei AXIS.
6. Miftode, Vasile. 2003. Tratat de metodologie sociologică. Tehnici de investigaţie de teren.
Elaborarea proiectelor de intervenţie. Iaşi: Lumen.
7. Miftode, Vasile (coord.). 2002. Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare –
strategii de intervenţie şi efecte perverse. Iaşi: Lumen.
8. Miftode, Vasile.1999. Fundamente ale Asistenţei Sociale. Bucureşti: Editura Eminescu.
9. Miftode, Vasile și Nadji Rahmania. 1999. Asistenţa socială în perspectivă interdisciplinară.
Baia Mare: Editura Proema.
10. Miftode, Vasile. 1994. Teorie şi Metodă în Asistenţa Socială. Iaşi: Editura Fundației Axis.

30
Vasile Miftode. 2010. „Asistență socială și management social”, în Tratat ..., op. cit., pp. 159-192.