Teologie practică

CULTUL MORȚ1LOR (ROSTUL PARASTASELOR)

în Ardeal, îndeosebi la țară, cimitirele sînt în jurul bisericii. Nu este

ceva întîmplăitor: Cei morți cu cei vii formează o comunitate, o familie,
o împărăție. Toți creștinii formăm un trup, al cărui cap este Hristos. Precum
membrele corpului nu pot sta despărțite unele de altele, tot așa cei vii trebuie
să stea în neîntreruptă legătură cu cei morți și să ceară de la Dumnezeu iertarea
păcatelor, învrednicindu-i de fericirea veșnică. „Căci precum intr-un trup avem
multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, așa și noi cei mulți
un trup sîntem în Hristos și fiecare mădulare unii altora" (Romani 12, 4—5).
Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună și dacă un mădular
este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sînteți trupul lui
Hristos și mădulare (fiecare) în parte" (I Cor. 12, 26). Deci, moare un creștin,
fără să fie îndreptat în păcatele sale, cei vii se întristează și au datoria să se
roage pentru iertarea păcatelor lui...
Avem numeroase dovezi scripturistice în sprijinul mijlocirii celor vii —
prin rugăciuni — pentru iertarea păcatelor celor adormiți. în Cartea Facerii,
aflăm că patriarhul lacob face pe losif să jure, că nu-1 va îngropa în Egipt.
„Cînd voi adormi ca părinții mei, mă vei scoate din Egipt și mă vei îngropa
în mormântul lor. Iar losif a zis: Voi face după cuvîntul tău. lacob insă a zis:
Jură-mi. Și s-a jurat losif". (47, 30—31).
După ce a murit lacob, losif l-a dus cu mare pompă și l-a îngropat în
Canaan și au făcut pentru el plîngere mare de șapte zile (Facere 50, 10).
„Auzind locuitorii labeșului Galaadului cele ce făcuseră filistenii cu Saul,
s-au ridicat toți oamenii puternici, au mers toată noaptea și au luat trupul lui
Saul și trupurile fiilor lui de pe zidurile cetății Bet-San și le-au adus în labeș
și le-au ars acolo; iar oasele lor le-au luat și le-au îngropat sub un stejar.
Apoi au postit șapte zile" (I Regi 31, 12—13).
Auzind David de moartea lui Saul „apucînd hainele sale le-a rupt, ase­
menea și oamenii cei ce erau cu el și-au rupt hainele lor și au plîns. Și s-au
tînguit și au postit pînă seara pentru Saul și pentru Ionatan fiul său, pentru
poporul Domnului și pentru casa lui Israel, care căzuseră de sabie" (II Regi
1, 11—12).
Din textele menționate reiese, că la Evrei — din timpurile cele mai vechi
— erau servipii la înmormîntări, ce constau în plingeri și postiri pînă la șapte
zile. La ei postul era socotit în numărul faptelor de binefacere, în folosul
celor decedați.
Pe lîngă plîngeri și postiri însă, se mai făceau și rugăciuni speciale pentru
ușurarea păcatelor celor decedați. Legea veche poruncea să se cinstească memoria
464 MITROPOLIA ARDEALULUI

celor decedați și să se roage pentru ei. „Și s-a făcut obicei în Israel, ca în
fiecare an fiicele lui Israel să meargă să plîngă pe fata lui leftae Galaaditeanul
patru zile pe an" (Judecători 11, 40).
Vechiul Testament vorbește și de jertfe — daruri — ce se aduceau pentru
cei decedați. Astfel, în Cartea 11 a Macabeilor se face mențiune de jertfele
rînduite să fie aduse pentru unii dintre iudei, înfrînți în luptă, care căzuseră
în idolatrie. „Și făcînd adunare de bani după numărul bărbaților, care erau cu
el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să aducă jertfă pentru
păcat. Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților! Că de n-ar
fi nădejde că vor învia cei ae mai înainte au căzut, deșert și de rîs lucru ar
fi a se ruga pentru cei morți. Și a văzut că celor ce cu bună cucernicie au
adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfînt și cucernic gînd a fost,
că a adus jertfă de curăție pentru morți, ca să se slobozească de păcat"
(12, 43—46).
Noul Testament este mai' explicit'» în privința obligației de a ne ruga
pentru semenii noștri, îndeosebi pentru păcătoși, cît sînt în viață, dar și după
moarte. Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind — păcat nu de moarte —
să se roage și Dumnezeu va da viață acelui frate, anume celor ce nu păcă­
tuiesc de moarte. Este și păcat de moarte; nu zic să se roage pentru așa păcat"
(I loan 5, 16).
După moarte, păcătosul nu va mai putea face căință; cel decedat simte
întristare și nefericire pentru faptele rele săvîrșite în viață, conștiința îl mustră
pentru nesocotințele lui, dar nu mai poate repara nimic. Iertarea de păcate
se face de Domnul, în urma rugăciunilor celor vii și ale Bisericii, îndeosebi prin
puterea jertfei liturgice adusă pentru cei morți.
lisus — adeseori — a făcut minuni rugat de alte persoane. Credința
acestor persoane a mînituit pe alții (Ex. vindecarea slugii sutașului, a fiicei
Cananeencii, a slăbănogului din Capernaum ...).
Pentru credința celor vii. lisus a făcut minuni asunra celor morți. (Ex.:
învierea fiului văduvei din Nain, a fiicei lui lair, a lui Lazăr ...). Sf. Apostol
Petru a înviat pe Tavita. Tîlharul de pe cruce se ruga de lisus să-i ierte păca­
tele, nu în viața aceasta, ci „cînd va veni întru împărăția Sa", deci după
moartea sa.
Potrivit învățăturii noastre creștine, după moarte, sufletul are o stare
provizorie, deci e posibilă o schimbare în starea sa, dar n-o poate determina
subiectul, timpul faptelor fiind aici pe pămînt. Sf. Apostol lacob ne arată că
oamenii în viață se ajută unii pe alții, în nevoile trupești și sufletești. Tot așa
și după moartea cuiva, cei rămași în viață pot și sînt datori a ajuta celor dece­
dați, rugîndu-se pentru iertarea păcatelor și ușurarea stării lor. De aceea, zice
Sf. Anocțol Pavel: „să facem rugăciuni, cereri, mijlociri, mulțumiri, pentru toți
oamenii" (I Tim. 2, 1).
Unora li se pare că rugăciunile pentru morți ar fi în contrazicere cu
anumite texte ale Sf. Scripturi, ca spre ex.: „în locașurile morții nimeni nu te
pomenește și în iad cine te va lăuda?" (Ps. 6, 6).......... „Dumnezeu va răsplăti
fiecăruia după faptele sale" (Rom. 2, 6). „Ceea ce va semăna omul, aceea va
secera" (Gal. 6. 7). .... *
Din textele invocate de cei ce susțin inutilitatea rugăciunilor pentru morți,
rezultă altceva decît ce li se nare și anume după moarte, personal, nimeni
nu mai poate lucra pentru mîntuire. (Ex. parabola bogatului nemilostiv și. a
săracului Lazăr). Dar, pînă la judecata definitiva, etnd situația va fi pecetluita
TEOLOGIE PRACTICA 465

pe vecii vecilor, se mai poate aduce o schimbare, prin milostivirea lui Dumnezeu
și prin faptele caritabile ale celor vii săvîrșite în memoria celor morți.
Pomenirea morților se face în anumite zile, numite zile ale morților.
Astfel: la trei zile după moarte, simbolizînd învierea din morți a Mîrutuitorului
a treia zi; la nouă zile, simbolizînd ceasul al nouălea, cînd Mîntuitorul și-a dat
duhul; la patruzeci de zile, simbolizînd înălțarea Mîntuitorului; la un an,
întrucît la un an se duceau Apostolii la mormîntul vreunui martir și slujeau
Sf. Liturghie; la șapte ani, numărul șapte fiind considerat număr sfînt; la ziua
adormirii creștinului. Există apoi zile ale morților: sîmbăta lăsatului de carne,
sîmbetele 2, 3 și 4 a Postului mare, sîmbăta Floriilor (a lui Lazăr), sîmbăta
Rusaliilor (numită și Moșii de vară, ziua de pomenire a moșilor și strămoșilor),
în unele părți se mai face pomenirea morților și în ziua învierii sau Luni după
duminica Tomii. în Biserica noastră se mai obișnuiesc așa numitele: „Sărindare",
constînd din pomenirea unui mort la 40 de Liturghii în șir, mai ales în primele
40 de zile de la moartea cuiva.
Felul cum se face pomenirea celor morți este următorul: pomenirea
numelui la Sf. Liturghie, milostenie, dar îndeosebi aducerea și slujirea paras­
taselor. Cuvîntul parastas derivă de la grecescul ttaptarr]p.t, care însemnează
a veni în ajutor..Parastasul este o rugăciune de mijlocire a celor vii pentru cei
morți. în rînduiala parastasului se unesc cererile rudelor decedatului cu ale
preoților Bisericii pentru iertarea păcatelor lui. Iertarea de păcate se face numai
datorită iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care a dat pe Fiul Său spre jertfă,
pe lisus-Mijlocitorul... (I Tim. 2, 5). Prin El adresăm și noi rugăciunile pentru
cei decedați, fiincă prin El ne-a venit mînituirea.. . De aceea, Biserica a rînduit
ca totdeauna parastasele să fie unite cu Sfînta Liturghie.
Elementele materiale ce se aduc la parastas își au rostul lor, fiecare
avînd o semnificație precisă. Parastasul sau coliva, care sînt făcute din grîu,
simbolizează pe cel decedat. Acesta se dă firii, așezîndu-se în pămînt, asemenea
bobului de grîu. „Grăuntele de grîu căzînd în pămînt, dacă nu va muri, rămâne
singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă" (loan 12, 24). Trupul omului se
dă pămîntului; aici putrezește, pentru ca la obșteasca înviere să se scoale întru
nestricăciune (I Cor. 15, 42). Luminările simbolizează lumina cerească, pe lisus
lumina lumii, lumina credinței dreptmăritoare care ne luminează cărările vieții.
Vinul este element de jertfă la Sf. Liturghie, se preface în sîngele Domnului;
el este tăria vieții noastre întru cele ce zidesc pe om spre mîntuire, bineînțeles
luat în semnificația lui euharistică. Clătinarea parastasului sau colivei simboli­
zează părtășia rudelor cu mortul, ele nu se despart de el, trăiesc cu credința
într-o revedere în altă viață.
întrebarea care spune: dacă cei vii fac rugăciuni pentru iertarea păcatelor
celor morți, nu mai aiunge nimeni în iad? Bine ar fi să fie așa, dar Mîntui­
torul spune: „în casa Tatălui Meu multe locașuri sînt. . ." (loan 14, 2).
Rugăciunile pentru morți — inclusiv cele de la parastase — ușurează
starea celor morți în păcate, afară de cele de moarte, care, după spusele Mîn­
tuitorului, nu se iartă „nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie" (Matei
12, 32). E vorba aici de cei răzvrătiți sufletește, care toată viața lor n-au voit
să știe nici de oameni, nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Cele sfinte nu se
aruncă cîinilor și mărgăritarele porcilor, ne spune tot Mîntuitorul (Matei 7,
6). Mai precis e vorba de cei căzuți în păcate.
Rugăciunile de pomenire a morților ajută numai celor adormiți întru
credință, „întru nădejdea învierii și a vieții de veci". Ele ajută celor morți de
466 MITROPOLIA ARDEALULUI

moarte grabnică, dar care au avut credință în Dumnezeu, însă din cauza scur­
timii vieții și a valurilor vieții ce i-au prins în vîltoarea lor, nu. s-au putut
îndrepta, n-au putut lua nici măcar Sf. împărtășanie, ca merinde pentru drumul
vieții de veci. Rugăciunile ajută celor ce nu s-au ruinat slujind numai patimilor,
ci au avut și o oarecare obișnuință a binelui, cu care s-au dus de aici. Ele
folosesc celor ce n-au o viață de credință și fapte bune, dar la sfîrșitul vieții
au găsit puterea să se căiască, însă nu așa de cutremurător ca să li se prefacă
ființa dintr-o daltă și în întregime, ca a tîlharului de pe cruce, în care caz
s-ar fi dus în cer.
Dacă acesta-i adevărul în privința pomenirii morților noștri, de o parte,
se cade ca cei' vii să pună stavilă cu deosebire „păcatelor spre moarte", iar de
altă parte, să facă rugăciuni și milostenii pentru sufletul celor ce au adormit
„întru dreapta credință și întru nădejdea învierii și a vieții de veci"; aceasta
mai stăruitor în zilele stabilite, sîmbetele morților, ce culminează cu sîmbăta
lui Lazăr. în felul acesta, întăresc legătura dintre ei și cei morți ai lor, făcînd
dovada că iubirea, care au nutrit-o față de ei, îi însoțește și dincolo de pragul
mormîntului. Noi, în Sf. Liturghie aducem jertfă și pentru cei decedați fără
să se fi îndreptat, rugîndu-ne în mod special după prefacere astfel: „încă adu­
cem ție această slujbă duhovnicească, pentru cei adormiți întru buna credință:
strămoși, părinți, patriarhi, proroci, apostoli, propovăduitori, evangheliști, muce­
nici, mărturisitori, pustnici și pentru tot sufletul drept, care s-a săvîrșit întru
buna credință". ! I
Pr. IOAN BUNEA
Cluj