Demonul – unul dintre simbolurile preferate ale romanticilor.

Demonul în creația eminesciană

Romantismul este un curent literar specific veacului al XIX-lea, apărut în Franţa şi Germania, de unde s-a
răspândit în toată Europa. Punctul de plecare al acestui amplu curent artistic îl constituie mişcarea literară germană
cunoscută sub numele de Sturm und Drang (F u r t u n ă   ş i   a v â n t ), dar şi tendinţele înnoitoare din
literatura franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Totodată, spiritul general al primei jumătăţi
a secolului este determinat de revoluţiile burghezo-democratice care au schimbat faţa socială a continentului. Fiinţa
romantică trăieşte în exces această insurgenţă şi se manifestă exploziv, militând pentru libertate, în special pentru
cea naţională, dar şi pentru descătuşarea propriei fiinţe de sub canoanele societăţii, continuând de fapt idealul
iluminist. Această dorinţă de distrugere alimitelor de tot felul constituie şi sentimentul dominat al artei. Pornit dintr-
un spirit de revoltă şi din dorinţa generală de înnoire a lumii, romantismul se manifestă între două extreme:
exaltare şi lirism excesiv.
Personajul romantic este selenar, îndrăgostit, revoltat, dilematic, dionisiac, extremist, predispus la visare,
meditativ, incitat de doctrine oculte, împătimit, bulversat, adeseori nebun, dar mai ales inegal în
comportare. El evoluează de-a lungul operei, îşi modifică traseul moral şi trăieşte cu pasiune fiecare transformare.
În literatura română, romantismul pătrunde timid în prima jumătate a secolului al XIX-lea (în special prin Ion
Heliade Rădulescu), dar se impune abia către finele secolului, prin opera lui Mihai Eminescu.
Vorbind despre demonismul eminescian, în Antichitate termenul de „daimon”, în limba greacă,
însemna divinitate, geniu, care avea o influenţă bună sau rea asupra destinului unui om, unui
oraş, unui stat etc. Înţelesul lui se schimbă odată cu mitologia biblică, devenind expresia
decăderii îngerului care voia să fie asemenea lui Dumnezeu, a lui Lucifer, aruncat din înaltul
cerului şi devenit diavol.

Romantismul protestatar preia, alături de alte mituri, cum este cel antic al lui Prometeu, simbolul
îngerului faţă de autoritatea divină, făurind în el un erou supranatural, care suferă, neînţeles, într-
o lume ostilă. Demonul este o reprezentare a eroului romantic care se revoltă în faţa ordinii
prestabilite. El este, de fapt, o întruchipare a răzvrătirii, dar mai ales a cunoaşterii luciferice, a
acelei cunoaşteri pe care divinitatea nu vrea să o permită. Demonismul romantic a fost întîi
conturat în poezia lui Byron şi s-a răspândit ulterior în toate literaturile. La Mihai Eminescu,
motivul demonic are, atît în poezie, cît şi în proză, accepţia eroului protestatar. Sinteză între
titanism şi demonism, demonul eminescian se prezintă şi sub forma eroului obiectivat, şi sub cea
a eroului liric. Grupul byronian realizat de demon şi iubita lui angelică poate fi întîlnit în
„Sărmanul Dionis”, în „Înger şi demon”, „Geniu pustiu”. Mai aproape de titanism apare
demonul din nuvela „Sărmanul Dionis”, unde, într-un decor titanic, eroul dă curs liber
impulsurilor sale demiurgice, schimbând compoziţia cosmosului.
Caracterul demonic intervine însă ca esenţă a eroului care vrea să înţeleagă cauza primă a lumii
şi intră în luptă cu Dumnezeu. În poemul „Înger şi demon” şi apoi în „Împărat şi proletar”,
rebelii capătă fizionomie umană. Poemul „Înger şi demon” este compus în perioada ieşeană,
cînd poetul Eminescu crede în puterea dragostei de a vindeca şi a împăca contrariile. Cu toate că
ni-l prezintă ca pe un om, demonul rămâne un principiu, cel al răzvrătirii. Dar simbolul
răzvrătirii capătă trăsături destul de bine precizate, legate de epocă şi de manifestările sociale ale
acesteia. Demonul este revoluţionarul care cheamă masele la luptă împotriva societăţii
oprimatoare, concluzia din această poezie nefiind însă cea a desperării luptătorului social, ci
dimpotrivă, a încrederii în singura comuniune care i-a mai rămas – iubirea. Dacă în poemul
„Înger şi demon” se prezintă un aspect al demonului ca luptător social, în „Geniu pustiu”
intervine patriotul combatant.

Romanul „Geniu pustiu”, reprezentând o împletire a idealurilor sociale şi naţionale, se încheie

ca o combinare a destinului participantului la Revoluţia de la 1848 în Ardeal, al partizanului lui
Avram Iancu, cu cel al revoluţionarului de profesie care moare în închisoare, pe pământ străin,
luptând pentru libertate, ca Byron. În acest roman, Eminescu ne prezintă un portret fizic al
eroului, subliniind că frumuseţea lui Toma, personajul central al romanului este demonică.
Personaj byronian, în care frumoasa complexiune fizica ascunde un suflet dezamagit și revoltat,
după cum ni-l arată portretul romantic atît de caracteristic pentru tendințele primei maniere a lui
Eminescu: "Era frumos-de-o frumusețe demonică.[...]-un Satan dumnezeiesc care trezit în cer a
sorbit din lumina cea mai sfîntă, și-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime...". Acest înger
căzut este un aspru critic al societății timpului,in care urăște deopotrivă minciuna unei civilizații
de împrumut, ca și viața fără muncă a coruptelor clase conducătoare. Dupa o singuratica și tristă
copilărie de orfan, Toma cunoaște în Ioan, suflet viril locuind într-un corp plin de gingășie
feminină, un prieten de care il unesc legături fervente, conținînd ceva din cultul romantic al
androginului. Numele, metaforic, al lui Toma Nour, e de două ori simbolic: el sugerează îndoiala
și întunecare. Însă cu tot romantismul portretului zugrăvit, Toma Nour este dominat de idei,
sentimente și atitudini care sunt caracteristice nu numai eroului romantic, ci și în mare măsura
eroului literaturii iluministe prin critica vehementă îndreptată împotriva nedreptului întocmirii
sociale, a monarhilor și a politicienilor -ca și prin entuziasmul cu care vorbește despre omenire,
despre egalitatea și libertatea națiunilor luminate, despre "cosmopolitism" și "îndemn la pacea
universală". Retras la început în durerea proprie, deznădăjduit în iubire, Toma Nour încearca să
se sinucidă; frîmîntarile revolutionare il schimba: devine luptator activ pentru cauza românilor
ardeleni și-l răzbuna pe prietenul său mort, Ioan. Figură demonica, dupa cum reiese din portretul
făcut și din natura lui catilinara, nonconformist și răzvrătit, Toma Nour este stăpanit "de un
zbucium și de un chin infernal "datorită dezacordului cu lumea. El are " trăiri excesive " și "stări
de exaltare în dragoste". Experiența dureroasă a lumii prin care trece rămane dezorganizată și
haotică, un "vis absurd".
Din ce în ce mai mult în perioada de maturizare a poetului Mihai Eminescu, demonismul se
transformă în revolta geniului, a artistului superior în faţa unei societăţi opace, culminînd, în
„Luceafărul”, cu atitudinea de indiferenţă, preconizată de Schopenhauer.

Tudor Vianu consemna şi alte înţelesuri ale termenului de demon în poezia eminesciană.
Demonul este adesea o femeie care a provocat un timp iluzia bărbatului („Venere şi Madonă”).
O altă concepţie este aceea de duh înaripat provenită din vechi credinţe folclorice
(„Melancolie”).

De foarte multe ori, Eminescu întrebuinţa termenul de demon pentru a desemna aspiraţia
nesăţioasă spre iubire. Dar odată cu dezamăgirea sufletească din perioada de creaţie
bucureşteană, femeia nu mai este privită ca putând întruchipa un astfel de ideal, desperarea ia
locul dorinţei neîmplinite. Nu-i mai rămâne demonului decât poziţia schopenhaueriană, cu toate
că, spre deosebire de filozoful german, aceasta nu-i acordă demonului eminescian nici pace, nici
seninătate. Durerea de a fi ajuns la concluzia „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”
străbate întreg poemul „Luceafărul”, capodoperă şi sinteză a artei eminesciene.  Admirându-l la
fiecare început de an, în miez de Gerar, pe Eminescu, „poetul nepereche”, încă viu în cugetele
noastre, ne cinstim neamul şi ţara. Mihai Eminescu fiind cel mai mare reprezentant al
romantismului românesc și ultimul mare poet romantic european. Mihail Lermontov a fost un
scriitor romantic rus. Demonul este și la Lermontov personajul preferat.

“Demonul” lui Lermontov apare în 1841, iar Luceafarul” lui Eminescu în 1883. Cele
doua poeme constituie sinteze de motive romantice, mitologice și folclorice, structurate
independent, cărora  am putea să le gasim un foarte general nucleu comun byronian. Chiar de la
o prima lectura descoperim la cele doua poeme vizibile asemănări în simbolistică și pe planul
creației. Astfel amîndoua operele au ca subiect iubirea imposibilă a unei ființe supranaturale
pentru o muritoare, sînt poeme ale elanului generos spre absolut. Atît “Demonul “, cît și
“Luceafarul” constituie puncte de apogeu ale literaturii naționale și totodată creații marcante ale
romantismului european. “Demonul” și “Luceafarul” sînt poeme romantice, ample, cu o
desfășurare epico-lirică, cu profunde implicații simbolico-filosofice. “Luceafarul” și “Demonul”
se centreaza pe cuplu de îndrăgostiti alcătuit dintr-o ființă genială, titanică și una pamînteană.
Personajele sînt ipostaze lirice, simbolice. Daca Hyperion este o ființă superioară, un principiu
cosmic, demonul lui Lermontov se dovedeste a fi aproape de tipologia demonica a
romantismului byronian. Demonul se comportă ca un proscris damnat tocmai din pricina
superiorității sale. El e conceput pe o linie predominant epică, satanismul fiind
principiul opozitiei universale. Demonul face rău pentru că doar asa poate sfida pe creatorul
suprem. Personajul lui Lermontov este un principiu negator absolut, al carui spațiu de
desfășurare este universul întreg. Corelația între “Demonul” și “Luceafarul” fixeaza doua faze
ale romantismului european, prin opera unor personalități remarcabile, transfigurînd framîntările
intelectualului din secolul al XIX -lea.
Demonul este unul dintre simbolurile preferate ale romanticilor, el este îngerul alungat din paradis pentru că a vrut
să știe, este revoltatul care inoculează dorința de cunoaștere sau cum zice Eminescu, demonul este îngerul de
geniu.