ȘCOALA POSTLICEALĂ EDUNET

CRAIOVA

MEDICAȚIA
APARATULUI
DIGESTIV

SUPORT DE CURS

Farm. Laurențiu DINU

 CUPRINS

CAPITOLUL I. ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV ...................................................... 3

I.1 Anatomia cavităţii bucale ................................................................................................. 3
I.2 Anatomia faringelui .......................................................................................................... 4
I.3 Anatomia esofagului ......................................................................................................... 7
I.4 Anatomia stomacului ...................................................................................................... 10
I.5 Anatomia intestinului subţire .......................................................................................... 13
I.5.1 Duodenul .................................................................................................................. 13
I.5.2 Jejunul şi ileonul ...................................................................................................... 14
I.6 Anatomia intestinului gros .............................................................................................. 16
I.7 Anatomia pancreasului .................................................................................................... 18
I.8 Anatomia ficatului .......................................................................................................... 21
CAPITOLUL II. FARMACOLOGIA APARATULUI DIGESTIV ........................................ 25
II.1 Antiulceroase ................................................................................................................. 25
II.1.1 Antiacide ................................................................................................................. 26
II.1.2 Inhibitoare ale secreţiei gastrice ............................................................................. 30
II.1.3 Protectoare ale mucoasei şi stimulante ale regenerării ........................................... 30
II.1.4 Analogi ai prostaglandinelor E2 .............................................................................. 32
II.1.5 Farmacoterapia în ulcer cu Helicobacter pylori pozitiv ......................................... 32
II.2 Stimulatoare şi substituenţi ai secreţiilor digestive ....................................................... 33
II.2.1 Stimulatoarele secreţiei gastrice ............................................................................. 33
II.2.2 Substituenţii secreţiei gastrice ................................................................................ 34
II.2.3 Substituenţi ai secreţiei pancreatice ........................................................................ 35
II.2.4 Coleretice şi colecistochinetice .............................................................................. 35
II.3 Vomitive, antivomitive, reglatoare ale motilităţii gastrointestinale .............................. 35
II.3.1 Vomitive ................................................................................................................. 35
II.3.2 Antivomitive (antiemetice) ..................................................................................... 35
II.3.3 Propulsive gastrointestinale (prokinetice) .............................................................. 36
II.4 Antidiareice şi antiinflamatoare intestinale ................................................................... 36
II.5 Laxative – purgative şi antiflatulente ............................................................................ 37
II.6 Antispastice ................................................................................................................... 38
CAPITOLUL III. EXEMPLE DE SUBSTANŢE MEDICAMENTOASE UTILIZATE ÎN
PATOLOGIA APARATULUI DIGESTIV ŞI REACŢIILE ADVERSE PE CARE ACESTEA
LE PRODUC ............................................................................................................................ 39
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 59
STRUCTURILE CHIMICE PENTRU CÂTEVA DINTRE SUBSTANȚELE
MEDICAMENTOASE FOLOSITE ÎN TRATAMENTUL AFECȚIUNILOR APARATULUI
DIGESTIV ............................................................................................................................... 60

2
CAPITOLUL I. ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV
I.1 Anatomia cavităţii bucale
Cavitatea bucală sau gura constituie prima porţiune a tubului digestiv (latineşte,
os - oris = gură). Se găseşte situată la partea inferioară a feţei, sub fosele nazale,
deasupra muşchilor milohioidieni, înaintea faringelui.
Mărginită anterior de buze şi pe părţile laterale de obraji, gura are forma unui
ovoid cu extremitatea cea mare îndreptată înainte. Când cele două maxilare sunt
apropiate, cavitatea este virtuală; ea devine reală când maxilarele sunt depărtate
sau când se introduc alimente.
Diametrul sagital are 7 cm; cel transversal 6-6,5 cm; iar cel vertical este redus la
zero când gura este închisă, dar poate ajunge la 7 cm când gura este deschisă.
Cavitatea bucală are două orificii: unul anterior, de comunicare cu exteriorul, şi
altul posterior prin care se deschide în faringe. Orificiul anterior se numeşte
orificiul bucal; cel posterior, situat între vestibulul faringian şi gură, se numeşte
istmul bucofaringian.
Gura îndeplineşte multiple funcţiuni. Are rol în digestie: serveşte la
prehensiunea, insalivaţia şi masticaţia alimentelor. Are rol în respiraţie, permiţând
trecerea aerului. Dar gura participă şi la efectuarea unor funcţii de relaţie: aici se
găsesc receptorii gustului şi tot aici se petrec unele modificări importante ale
sunetelor laringiene (nearticulate), contribuind prin aceasta la producerea
sunetelor articulate ale vocii omeneşti.
Cavitatea bucală este împărţită prin arcadele alveolo-dentare în două
compartimente: vestibulul bucal şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Vestibulul bucal este un spaţiu în formă de potcoavă, mărginit de arcadele
alveolo-dentare pe de o parte, de buze şi obraji de cealaltă parte. El are doi pereţi:
unul exterior, musculo-cutanat; celălalt interior, osteo-dentar. La locul de întâlnire
dintre cei doi pereţi mucoasa se reflectă formând şanţul vestibular sau
gingivolabial superior, respectiv inferior. Ambele şanţuri vestibulare prezintă pe
linia mediană câte o plică a mucoasei, orientată sagital, numită frâul buzei.

3
 Cavitatea bucală propriu-zisă este porţiunea gurii circumscrisă anterior şi pe
părţile laterale de arcadele alveolodentare. Ea este cuprinsă între bolta palatină şi
limbă, comunicând înapoi prin istmul bucofaringian cu vestibulul faringian.
Pereţii cavităţii bucale sunt în număr de şase: 1. un perete anterior, format de
buze; 2. doi pereţi marginali sau laterali, formaţi de obraji; 3. un perete inferior,
reprezentat prin limbă şi printr-o regiune situată sub limbă, regiunea sublinguală;
4, un perete superior, reprezentat prin bolta palatină; 5. un perete posterior format
de vălul palatului şi de istmul bucofaringian.

I.2 Anatomia faringelui

Faringele (Pharynx) este un conduct musculo-membranos, o răspântie unde se
încrucişează calea respiratorie cu cea alimentară. Aerul inspirat pătrunde prin
fosele nazale, trece prin faringe în laringe, trahee, bronhii spre plămâni; bolul
alimentar trece în timpul deglutiţiei din cavitatea bucală în faringe, apoi în esofag
spre stomac. Trecerea alimentelor şi a aerului respirator se face succesiv, nu
simultan. Faringele mai serveşte la ventilarea urechii medii şi în fonaţie. Prin
formaţiunile limfoide pe care le conţine, el joacă un rol în funcţiile de apărare a
organismului.
Importanţa clinică şi terapeutică a răspântiei faringiene este foarte mare. De
exemplu - o sondă introdusă în cavitatea bucală sau fosele nazale trece prin faringe
pentru ca să ajungă în esofag sau în stomac; tot prin faringe se introduce canula în
laringe şi trahee (intubaţia laringelui).
Faringele este situat înaintea coloanei cervicale şi înapoia foselor nazale şi a
cavităţii bucale. În sus se întinde până la baza craniului, iar în jos se continuă cu
laringele şi esofagul.
Limita superioară este formată de baza craniului; limita inferioară este
reprezentată printr-un plan orizontal ce trece prin marginea inferioară a corpului
celei de a şasea vertebre cervicale. În timpul deglutiţiei această limită se poate
ridica, ajungând la a cincea vertebră cervicală.

4
 Faringele are forma unei pâlnii, dar pâlnia nu este completă, îi lipseşte peretele
anterior. În acest fel, faringele prezintă: o bază, un vârf şi trei pereţi: unul posterior
şi doi laterali.
Faringele are o suprafaţă exterioară (exofaringe) şi o suprafaţă interioară
(endofaringe). Exofaringele răspunde, în parte, capului: porţiunea cefalică, şi în
parte gâtului: porţiunea cervicală. Endofaringele răspunde, de sus în jos, foselor
nazale: nazofaringe; cavităţii bucale: orofaringe; laringelui: laringofaringe.
Dimensiunile faringelui sunt următoarele: în lungime măsoară aproximativ 14
cm şi anume: 5 cm pentru porţiunea nazală, 4 cm pentru porţiunea bucală şi 5 cm
pentru porţiunea laringiană. În sens transversal faringele măsoară 4 cm în
porţiunea nazală, 5 cm în porţiunea bucală şi 3 cm în porţiunea laringiană. În sens
sagital el măsoară 2 cm în porţiunea nazală, 4 cm în porţiunea bucală şi 2 cm în
porţiunea laringiană. Distanţa care separă extremitatea interioară a faringelui de
arcadele dentare este de 13-15 cm.
Baza sau extremitatea superioară a faringelui se inseră pe baza craniului şi anume
pe porţiunea bazilară a occipitalului şi pe faţa inferioară a stâncilor temporalelor.
Vârful sau extremitatea inferioară a faringelui este mai îngustă şi se continuă fără
o limită netă cu esofagul. Separaţia dintre cele două organe este convenţională şi
este dată de planul orizontal ce trece prin marginea inferioară a cartilajului cricoid
şi partea inferioară a corpului vertebrei a şasea cervicale.
Faţa posterioară a faringelui răspunde coloanei cervicale (corpul şi procesele
transverse ale primelor şase vertebre cervicale). Vertebrele la acest nivel sunt
acoperite de muşchii prevertebrali şi de fascia prevertebrală. Între faringe şi fascia
prevertebrală (lama prevertebrală a fasciei cervicale) se delimitează o fisură
transversală numită spaţiul retrofaringian. El este umplut cu ţesut celular lax care
împreună cu ţesutul similar din spaţiul parafaringian permite mobilitatea
faringelui, atât de necesară în deglutiţie. În ţesutul celular retrofaringian se găsesc
nodurile limfatice retrofaringiene.

5
 Feţele laterale ale faringelui. Am văzut că faringele are o porţiune care răspunde
capului şi alta care răspunde gâtului. Ca atare, la fiecare faţa laterală vom avea de
studiat un segment cefalic şi unul cervical.
Segmentul cervical este în raport cu mănunchiul vasculo-nervos al gâtului,
acoperit de sternocleidomastoidian şi de planurile regiunii carotidiene (arterele
carotidă comună şi internă, vena jugulară internă, nervul vag, nodurile limfatice
cervicale profunde). Din carotida externă iau naştere arterele: tiroidiană
superioară, linguală şi facială care se aplică pe peretele faringian. În partea
inferioară, faringele vine în raport cu lobii glandei tiroide. În partea superioară,
faringele cervical e încrucişat de nervul hipoglos.
Segmentul cefalic. La cap, între faringe, coloana vertebrală cervicală şi ramura
mandibulei, se găseşte un spaţiu numit spaţiul mandibulo-vertebro-faringian. Pe
secţiune, spaţiul are o formă triunghiulară, fiindcă faringele şi ramura mandibulei
converg înainte. Baza triunghiului e formată de coloana vertebrală. În sens
vertical, spaţiul mandibulo-vertebro-faringian se întinde de la baza craniului şi
până la planul care trece prin unghiul mandibulei. Spaţiul mandibulo-vertebro-
faringian este împărţit prin lama profundă a fasciei parotidiene (prelungirea
parotidiană a lamei superficiale a fasciei cervicale) în două spaţii secundare:
spaţiul glandular şi spaţiul subglandular.
Marginile anterioare ale faringelui. Faringele, fiind asemănător cu un trunchi de
piramidă, are două margini. Aceste două margini se prind pe toate formaţiunile
osoase, fibroase şi cartilaginoase de la baza craniului până la cartilajul cricoid.
Faringele este alcătuit din mai multe tunici. În primul rând are o tunică fibroasă,
care îi serveşte de schelet. Tunica fibroasă este învelită la exterior de muşchi
(tunica musculară) şi căptuşită la interior de mucoasă (tunica mucoasă). La rândul
ei, tunica musculară este acoperită de o tunică celuloasă, numită şi adventiţia
faringelui. Stratul submucos are aceeaşi formă ca şi faringele, adică aceea a unui
con incomplet, căruia îi lipseşte peretele anterior.

6
 Arterele faringelui provin în cea mai mare parte din artera faringiană ascendentă
(ram al carotidei externe), Ramuri mai mici provin din palatina ascendentă şi
artera canalului pterigoidian (vidiană). Porţiunea inferioară a faringelui primeşte
ramuri din arterele tiroidiană superioară şi inferioară.
Venele pleacă din două plexuri, unul superficial şi altul profund şi se varsă în
jugulara internă.
Limfaticele se colectează în felul următor: limfaticele superioare şi posterioare la
nodurile retrofaringiene; limfaticele laterale, anterioare şi inferioare la nodurile
cervicale profunde.
Nervii. Motricitatea şi sensibilitatea sunt sub dependenţa nervilor glosofaringian
şi vag. Glosofaringianul inervează muşchii stilofaringian şi constrictor superior.
Toţi ceilalţi muşchi sunt inervaţi de nervul vag (probabil prin ramura internă a
nervului accesor care se uneşte cu vagul). Constrictorul inferior primeşte de
asemenea câteva filete din nervul laringeu recurent.

I.3 Anatomia esofagului

Esofagul este un conduct musculo-membranos prin care trec alimentele din
faringe în stomac.
Limita superioară este reprezentată prin marginea inferioară a fasciculului
cricoidian al constrictorului inferior al faringelui. Planul separativ dintre faringe
şi esofag răspunde marginii inferioare a cartilajului cricoid şi se proiectează pe
marginea inferioară a corpului celei de-a 6-a vertebre cervicale. Limita variază
după poziţia capului, urcă în extensie şi coboară în flexie.
Limita inferioară este formată de cardia, orificiu prin care esofagul se deschide în
stomac. Acest punct se proiectează înapoi pe vertebra a 11 -a toracică, iar înainte
la articularea celui de-al 7-lea cartilaj costal stâng cu sternul.
Esofagul străbate regiunea gâtului, a toracelui, diafragma şi ajungând în
abdomen se termină în stomac. Topografic, i se disting patru porţiuni: cervicală,
toracică sau mediastinală, diafragmatică şi abdominală.

7
 Esofagul are în medie 25 cm. În mod schematic această lungime este astfel
repartizată: 5 cm pentru porţiunea cervicală, 16 cm pentru porţiunea toracică şi 4
cm pentru porţiunea diafragmo-abdorninală (1,5 cm pentru porţiunea
diafragmatică şi 2,5 cm pentru porţiunea abdominală).
Forma şi calibrul esofagului variază după cum acesta este în stare de vacuitate
sau în stare de distensiune. În stare de distensiune - după ce esofagul a fost insuflat
sau injectat cu apă - arată o neregularitate de calibru, prezentând porţiuni dilatate
şi porţiuni îngustate. Se descriu următoarele zone îngustate: sunt strâmtorile
fiziologice cricoidiană, bronho-aortică şi diafragmatică.
Esofagul este menţinut în poziţia sa prin: continuitatea cu faringele; continuitatea
cu stomacul; vase şi nervi; fasciculele musculare care plecate din esofag, se
fixează pe organele vecine.
Esofagul prezintă la interior o serie de plice longitudinale, aşa că o secţiune
transversală îi arată lumenul stelat. Plicele se şterg prin trecerea bolului alimentar
şi se refac imediat ce bolul a trecut. Plicele sunt formate din mucoasă şi
submucoasă.
Esofagul este format din patru tunici: o tunică musculară, o tunică submucoasă
şi una mucoasă; la suprafaţa lui exterioară există o celuloasă sau adventiţia
esofagului, care continuă adventiţia faringelui. Grosimea peretelui esofagian este
de 3-4 mm.
Tunica musculară este formată din două straturi de fibre, unul longitudinal
(superficial) şi celălalt circular (profund). Stratul longitudinal este mai bine
dezvoltat decât cel circular. Contracţia exagerată a musculaturii poate produce
stricturi spastice. În treimea superioară a esofagului, ambele straturi sunt formate
din fibre musculare striate. Pe măsură ce coboară, fibrele striate sunt înlocuite
treptat de către fibre netede, astfel că în treimea inferioară tunica musculară a orga-
nului este constituită aproape exclusiv din acestea.
Arterele. Cu toate că esofagul este irigat de numeroase artere, acestea sunt de un
calibru redus, ceea ce îi determină o vascularizaţie săracă. Arterele provin din

8
surse variate, în raport cu diferitele segmente ale organului. Ele se desprind din
artera tiroidiariă inferioară pentru porţiunea cervicală; din arterele esotraheale,
bronhice, intercostale sau chiar direct din aortă pentru porţiunea toracică; din
arterele diafragmatice inferioare şi artera gastrică stângă pentru porţiunea
frenoabdominală.
Datorită anastomozelor precare între ramurile arteriale, esofagul are părţi sărac
vascularizate. Porţiunea de esofag situată sub bifurcaţia traheei este foarte slab
irigată, fapt care poate fi un factor favorizant în apariţia ulcerului peptic şi care
explică unele eşecuri în realizarea anastomozelor chirurgicale gastro-esofagiene
(după rezecţii de esofag).
Venele. Formează un plex submucos din care pleacă ramuri care, după ce străbat
musculara, constituie un plex periesofagian; de aici venele se varsă: la gât în
venele tiroidiene inferioare; în torace în venele diafragmatice, bronhice, azigos şi
hemiazigos; în abdomen în vena gastrică stângă.
Plexul venos submucos, mai dezvoltat la nivelul esofagului distal poate fi sediul
varicelor esofagiene. Acestea survin de obicei în hipertensiunea portală
(consecutivă cirozei hepatice); ruperea lor poate avea consecinţe extrem de grave.
Totodată, acest plex venos realizează o importantă anastomoză porto-cavă (vena
gastrică stângă drenează sângele spre vena portă, iar venele părţii toracice a
esofagului îl drenează spre vena cavă superioară, prin venele azigos, hemiazigos
şi tiroidiene inferioare).
Vasele limfatice iau naştere la nivelul mucoasei, formează apoi un plex în
submucoasă şi părăsind esofagul se termină la nivele diferite în limfonodurile
regionale. Din porţiunea cervicală şi toracală suprabronhică limfa se scurge spre
nodurile cervicale profunde, traheale, traheobronhice şi mediastinale posterioare.
Din porţiunile toracală subbronhică, diafragmatică şi abdominală limfa este
condusă spre nodurile abdominale, gastrice, pilorice şi pancreato-splenice.
Nervii provin din vag şi simpatic, formând un plex în stratul muscular şi altul în
cel submucos (echivalentele plexurilor Auerbach şi Meissner de la intestin).

9
I.4 Anatomia stomacului
Stomacul este porţiunea cea mai dilatată a tubului digestiv. El are o mare
importanţă fiziologică, iar prin numeroasele afecţiuni pe care le poate prezenta,
dobândeşte şi o deosebit de mare importanţă clinică.
Forma, dimensiunile, situaţia stomacului prezintă extrem de numeroase variaţii
individuale. Aceste variaţii sunt datorate constituţiei, vârstei, perioadelor
funcţionale - gradului de umplere, stării de contracţie sau relaxare - poziţiei
corpului - în ortostatism sau clinostatism - stării organelor învecinate, presei
abdominale şi altor factori. La indivizii normostenici, în staţiune verticală,
stomacul gol, vizualizat după administrarea unei:paste baritate, are forma unui J
majuscul sau a unei undiţe cu o porţiune mai lungă verticală şi o porţiune mai
scurtă, orizontală. Chiar când se umple, oricât ar fi de destins, stomacul se măreşte
dar nu-şi schimbă forma sa caracteristică.
Partea verticală, cea superioară, este subdivizată în: porţiunea cardială, fundul şi
corpul stomacului. Porţiunea orizontală, numită şi porţiunea pilorică, este la
rândul ei împărţită în alte două segmente: antrul piloric şi canalul piloric.
Partea verticală - segment unde se produc preponderent fenomenele fizico-
chimice gastrice - este numită adesea porţiune digestorie. Partea orizontală are
mai ales funcţiune mecanică evacuatorie şi de aceea se numeşte porţiunea
sau canalul egestor.
Limite. Linia de separaţie între esofagul tubular şi stomacul sacular este dată de
orificiul cardial; separaţia între stomac şi intestinul subţire este marcată de
orificiul piloric şi corespunde sfmcterului piloric; la exterior este şanţul duodeno-
piloric.
Stomacului i se descriu: două margini, doi pereţi şi două orificii.
Marginile stomacului continuă marginile omonime ale esofagului. Marginea
dreaptă sau curbura mică este concavă. Este formată dintr-un segment mai lung,
cu direcţie verticală, care continuă fără demarcaţie evidentă marginea dreaptă a
esofagului - şi din altul mai scurt, cu orientare transversală sau uşor ascendentă
10
spre dreapta. Locul unde se face trecerea dintre segmentul vertical la cel orizontal
este marcat de o adâncă depresiune, incizura unghiulară, cu mare importanţă
radiologică şi clinică. Marginea stângă este dată de curbura mare. Mai lungă decât
cea dreaptă, ea este convexă şi porneşte de la marginea stângă a esofagului.
Peretele anterior al stomacului priveşte înainte şi puţin în sus, iar peretele
posterior este orientat înapoi şi puţin în jos.
Stomacul comunică la extremitatea sa superioară cu esofagul prin orificiul
cardial. E frecvent numit „cardia" sau gura stomacului şi are formă circulară. La
extremitatea inferioară se găseşte orificiul piloric care conduce în duoden.
Stomacul este situat, împreună cu ficatul şi splina în etajul supramezocolic al
cavităţii peritoneale, adică deasupra mezocolonului transvers. El este ascuns în
mare parte sub bază toracelui. Graţie peritoneului care îl înveleşte şi care este
lucios, stomacul se poate mişca în loja lui ca un cap articular într-o cavitate.
Suprafaţa interioară a stomacului este foarte neregulată din cauza numeroaselor
plice ale mucoasei. Dintre acestea, unele merg de-a lungul axului mare al
organului, altele sunt transversale sau oblice. În felul acesta suprafaţa interioară a
stomacului este împărţită în foarte multe mici depresiuni. De-a lungul curburii
mici se află un şanţ numit canalul gastric sau drumul gastric delimitat de două
plice longitudinale care nu sunt anastomozate între ele. Pe aici sunt conduse
lichidele, saliva spre duoden fără să staţioneze în stomac. Plicele mucoasei sunt
mai accentuate pe stomacul gol; ele se şterg pe măsură ce stomacul se umple.
Grosimea peretelui stomacului este de aproximativ 3 mm. Structura sa este
adaptată în vederea asigurării celor două funcţiuni esenţiale ale sale: funcţia de
rezervor al alimentelor cu evacuare intermitentă şi funcţia de digestie, asigurată
de sucul gastric.
În constituţia sa anatomică intră patru tunici. De la exterior spre interior acestea
sunt: tunica seroasă, tunica musculară, stratul submucos, tunica mucoasă.
Arterele stomacului provin din cele trei ramuri care pornesc din trunchiul celiac:
artera hepatică, artera splenică şi artera gastrică stângă. Ramurile lor se

11
anastomozează şi formează două arcade arteriale dispuse de-a lungul celor două
curburi ale stomacului. Din arcade pornesc ramuri care se distribuie diferitelor
tunici ale stomacului. Ramurile, iniţial subseroase, străbat tunica musculară şi
formează o primă reţea submucoasă. Din această reţea pleacă ramuri fine care
alcătuiesc plexuri capilare abundente în jurul glandelor şi ajung până la suprafaţa
mucoasei. În tunica mucoasă se găsesc numeroase anastomoze arterio-venoase.
Venele stomacului corespund în general arterelor. Ele se formează din reţele
capilare situate în submucoasă; străbat apoi grosimea pereţilor gastrici, se adună
sub seroasă şi se aruncă în trunchiurile colectoare. Acestea sunt dispuse de-a
lungul celor două curburi, alături de arcurile arteriale şi se varsă în vena portă (fie
direct, fie în afluenţii ei).
Limfaticele prezintă o deosebit de mare importanţă. Ele iau naştere din două
reţele larg anastomozate: una mucoasă, alta musculară. Ambele confluează într-o
reţea subperitoneală din care pornesc vase eferente. Acestea se vor îndrepta spre
o serie de grupuri de noduri limfatice a căror topografie este de mare valoare
chirurgicală, mai ales în tratamentul cancerului.
Nervii stomacului sunt de natură vegetativă. Cea mai mare parte sunt ramuri ale
nervilor vagi şi conţin deci fibre parasimpatice. O altă parte provin din plexul
celiac; ele formează delicate plexuri periarteriale şi conţin fibre aferente
(senzitive) şi fibre simpatice eferente.
Ramurile fine din nervul vag şi din plexul celiac formează reţele în tunica
musculară (plexul mienteric Auerbach) şi în stratul submucos (plexul submucos
Meissner) în care se află şi mici grupări de neuroni vegetativi - ganglionii
vegetativi intramurali.

12
I.5 Anatomia intestinului subţire
Intestinul subţire este porţiunea canalului alimentar cuprinsă între stomac şi
intestinul gros. El are un important rol funcţional. Aici se face digestia intestinală
în decursul căreia conţinutul intestinal suferă acţiunea sucului intestinal, a celui
pancreatic şi a bilei. Tot la acest nivel se efectuează şi fenomenele de absorbţie.
Aceste roluri îi imprimă anumite caractere morfologice: lungimea lui
considerabilă şi adaptarea mucoasei la realizarea absorbţiei (plicaturarea
mucoasei şi prezenţa vilozităţilor).
Limitele intestinului subţire sunt reprezentate de orificiul piloric şi de valva ileo-
cecală.
Lungimea medie se situează în jurul cifrei de 5-6 m şi depinde de starea de
contracţie a stratului longitudinal al tunicii musculare.
Intestinul subţire este împărţit în trei segmente: duoden, jejun şi ileon. Duodenul
este porţiunea fixă, jejunul şi ileonul constituie împreună porţiunea mobilă.

I.5.1 Duodenul
Forma duodenului se aseamănă cu cea a unui segment de cerc sau cu o potcoavă
cu, concavitatea orientată în sus şi spre stânga. În concavitatea potcoavei
duodenale pătrunde capul pancreasului.
Separaţia dintre duoden şi stomac este dată de şanţul duodenopiloric; limita
dintre duoden şi jejun este marcată de flexura duodenojejunală.
În drumul său, duodenul descrie trei flexuri, unghiuri sau genunchi: flexura
duodenală superioară, flexura duodenală inferioară, flexura duodenojejunală.
Duodenul este împărţit în patru porţiuni: prima porţiune sau porţiunea supe-
rioară, porţiunea a doua sau porţiunea descendentă, porţiunea a treia - porţiunea
orizontală sau inferioară, porţiunea a patra - porţiunea ascendentă.
Lungimea duodenului se consideră că este de aproximativ 25 cm. Diametrul este
de 3,5-4 cm şi este mai mare decât cel al jejunileonului.

13
 Duodenul este situat profund, fiind aplicat pe coloana vertebrală. El se găseşte
în parte deasupra mezocolonului transvers, în parte dedesubtul lui. Datorită
acestui fapt el se află situat atât în etajul superior, cât şi în cel inferior al
abdomenului.
În duoden vom întâlni plice circulare Kerkring şi vilozităţi intestinale, ambele
caracteristice pentru întreg intestinul subţire. Menţionăm că plicele circulare
lipsesc în partea superioară a duodenului; ele apar în porţiunea descendentă, dar
nu sunt bine vizibile decât începând de la strâmtoarea supravateriană în jos.
În structura duodenului intră cele patru tunici caracteristice ale organelor tubului
digestiv abdominal: tunica seroasă, tunica musculară, stratul submucos, tunica
mucoasă.

I.5.2 Jejunul şi ileonul

Jejun-ileonul este porţiunea intestinului subţire cuprinsă între flexura
duodenojejunală şi valva ileocecală. Este legat de peretele abdominal posterior
prin mezenter, motiv pentru care este numit şi intestin mezenterial.
Din punct de vedere funcţional, jejun-ileonul secretă sucul intestinal; aici se
completează digestia şi se efectuează absorbţia.
Intestinul mezenterial are o formă cilindroidă, uşor turtit, cu două margini, una
liberă, alta aderentă la mezenter şi două feţe: acestea diferă după orientarea şi
situaţia anselor. Jejun-ileonul descrie un număr de 14-16 curburi, de semicercuri,
numite anse intestinale.
Fiecare ansă este formată din două ramuri, sensibil egale şi paralele între ele,
încadrând o porţiune de mezenter. Un segment al ansei se numeşte aferent
(orientat spre flexura duodenojejunală) şi altul eferent (orientat spre valva
ileocecală).
Jejun-ileonul are o lungime variabilă, în medie de 5-6 m. Diametrul său este de
3 cm în medie în porţiunea iniţială şi de 2,5 cm în porţiunea terminală. Limita

14
între jejun şi ileon nu este netă. Se admite că jejunul cuprinde două cincimi, iar
ileonul trei cincimi din lungimea intestinului mezenterial.
Diverticulul ileonului sau diverticulul Meckel este un apendice care se găseşte
uneori (1-2%) pe porţiunea terminală a ileonului.
Suprafaţa interioară a intestinului prezintă următoarele elemente de mare
importanţă funcţională: plicele circulare şi vilozităţile intestinale. Plicele circulare
sau valvulele conivente Kerkring sunt o serie de cute ale mucoasei. Datorită
plicelor circulare, suprafaţa interioară a intestinului subţire se măreşte cu
aproximativ 35%. Vilozităţile sunt formaţiuni ale mucoasei adaptate pentru
îndeplinirea funcţiei de absorbţie - principala atribuţie a intestinului subţire.
Peretele intestinului subţire - atât al duodenului, cât şi al jejun-ileonului - este
relativ subţire şi este constituit din cele patru tunici cunoscute: seroasa,
musculara, submucoasa şi mucoasa.
Arterele provin din artera mezenterică superioară. Arterele jejunale şi ileale în
număr de 12-18, nasc din marginea convexă a arterei mezenterice.
Venele plecate de la mucoasa intestinală se adună şi formează o primă şi largă
reţea submucoasă. Venele plecate din această reţea submucoasă străbat tunica
musculară şi formează o reţea subseroasă. Ajunse la nivelul marginii mezenterice,
venulele provenite din această reţea sunt colectate de venele jejunale şi ileale,
tributare ale venei mezenterice superioare.
Inervaţia instestinului subţire este de natură vegetativă şi provine din plexul
celiac. Din partea inferioară a acestuia se desprinde plexul mezenteric superior
care înconjoară artera omonimă. Pe traiectul ramurilor arterei, filetele nervoase
ajung la intestin, pătrund în pereţii lui şi formează cele două plexuri intramurale:
Auerbach, situat între stratul circular şi cel longitudinal al tunicii musculare şi
submucos Meissner.

15
I.6 Anatomia intestinului gros
Este a doua porţiune a intestinului; continuă intestinul subţire şi se deschide la
exterior prin orificiul anal. Intestinul gros are în medie o lungime de 1,6 m;
diametrul lui este de 7 cm la origine şi descreşte spre porţiunea terminală la 3-3,5
cm.
Intestinul gros înconjoară, ca o ramă, intestinul subţire. Prin dispoziţia pe care o
urmează el formează trei laturi inegale ale unui patrulater, căruia i se descriu mai
multe segmente. În anatomie intestinul gros se împarte în cec, colon (cu
subdiviziunile sale: ascendent, transvers, descendent, sigmoidian) şi rect. Această
împărţire se face după criteriul aşezării topografice şi a schimbării de direcţie a
diferitelor sale segmente, precum şi după modul de comportare a peritoneului care
conferă unor segmente mobilitate, iar altora dimpotrivă fixitate.
Există unele diferenţe între intestinul mezenterial şi intestinul gros: 1) intestinul
gros este mai scurt; 2) el are un lumen mai larg; 3) are o aşezare şi o direcţie mai
fixă. În plus faţă de aceste caractere, intestinul gros are unele particularităţi
morfologice absolut caracteristice care îl deosebesc de ansele jejun-ileonului.
Aceste particularităţi sunt: teniile musculare, haustrele separate prin şanţuri
transversale şi apendicele epiploice.
Teniile colonului sunt trei benzi musculare late de aproximativ 0,5 cm. Haustrele
sau saculaţiunile colonului sunt porţiuni bombate spre exterior - ca nişte emisfere
(latineşte haustrum ~ găleată) - ale peretelui intestinului gros. Ele sunt separate
prin şanţuri transversale adânci, care proemină în lumenul intestinului sub forma
unor creste falciforme numite plice semilunare. Apendicele epiploice sau
omentale - sunt nişte ciucuri grăsoşi, de culoare galbenă, cu forme diferite, simpli
sau lobulaţi, sesili sau pediculaţi, cilindroizi sau aplatizaţi. Sunt formate dintr-un
înveliş peritoneal care conţine o masă de grăsime. Locul lor de inserţie se află la
nivelul teniilor intestinului gros.
La interior colonul prezintă o dispoziţie inversă conformaţiei exterioare. Teniile
proemină sub forma unor fâşii longitudinale. Haustrelor le corespund nişte pungi
16
sau celule, iar şanţurilor transversale le corespund plicele semilunare ale colonului
care separă celulele.
Peretele intestinului gros este mai subţire decât al intestinului mezenterial; este
constituit tot din patru tunici caracteristice canalului alimentar. Seroasa se
comportă diferit la nivelul celor patru porţiuni ale colonului. Aceste deosebiri ţin
de modul diferit în care s-a produs evoluţia ontogenetică a intestinului primitiv şi
a mezoului său. La nivelul colonului ascendent şi a celui descendent au luat
naştere fasciile de coalescenţă retrocolice Toldt dreaptă, respectiv stângă. Rectul
are o structură mai deosebită decât celelalte părţi ale intestinului gros.
Arterele cecului şi apendicelui provin din artera ileocolică (ramură a arterei
mezenterice superioare).
Venele sunt satelite arterelor; menţionăm vena apendiculară care însoţeşte în
mod constant artera omonimă. Ele se strâng în vena ileocolică (tributară venei
mezenterice superioare - deci teritoriul port).
Limfaticele joacă un mare rol în patologia regiunii. Ele iau naştere din reţelele
de capilare limfatice situate în tunica submucoasă (sau în musculară). La nivelul
apendicelui reţeaua limfatică stabileşte strânse comunicări cu foliculii limfatici ai
organului. Vasele eferente ale cecului, apendicelui şi ileonului terminal însoţesc
vasele sangvine respective. Distingem trei grupe de vase limfatice: anterioare,
posterioare şi vasele limfatice ale apendicelui.
Arterele colonului provin din artera mezenterică superioară (artera ileocolică,
artera colică dreaptă, artera unghiului drept şi artera colică mijlocie) şi din artera
mezenterică inferioară.
Venele se formează din reţele dispuse la nivelul tunicii mucoase şi a celei
musculare. De aici venele însoţesc arterele omonime şi se varsă în cele două
mezenterice -superioară şi inferioară - ambele tributare ale venei porte.
Nervii sunt de natură vegetativă şi provin din simpatic şi parasimpatic. Ceco-
apendicele, colonul ascendent şi două treimi drepte din colonul transvers primesc
fibrele simpatice din ganglionii celiaci şi mezenterici superiori, iar fibrele

17
parasimpatice din nervii vagi. Aceste fibre formează plexuri în jurul ramurilor
arterei mezenterice superioare. Treimea stângă a colonului transvers, colonul des-
cendent şi cel sigmoidian primesc inervatia simpatică prin intermediul plexului
mezenteric inferior, iar cea parasimpatică prin nervii splanhnici pelvieni (nervii
erectori). În peretele colonului se întâlnesc apoi cele două plexuri mienteric
Auerbach şi submucos Meissner.
Anusul este orificiul prin care rectul se deschide la exterior. Anusul este situat
în perineul posterior, în profunzimea şanţului interfesier, înaintea coccisului (cu
20-25 mm) şi imediat înapoia liniei biischiadice. Aparatul muscular este
reprezentat de musculatura canalului anal (în special cele două sfinctere).

I.7 Anatomia pancreasului

Pancreasul este o glandă voluminoasă cu dublă secreţie - externă şi internă -
anexată duodenului. Prin aspectul exterior şi prin structura sa, pancreasul prezintă
asemănări cu glandele salivare, motive pentru care i s-a dat şi numele de „glandă
salivară abdominală". El este alungit în sens transversal şi are o extremitate
dreaptă mai voluminoasă, iar porţiunea stângă mai subţiată, ascuţită. Este turtit în
sens antero-posterior şi este aplicat pe peretele posterior al abdomenului.
Lungimea glandei variază între 15-20 cm; înălţimea de 4-5 cm (la nivelul capului)
şi grosimea de 2 cm. Greutatea este în medie de 80 g.
Pancreasul este format din două porţiuni perpendiculare una pe alta. Porţiunea
dreaptă, orientată vertical, este mai voluminoasă şi se numeşte cap. Porţiunea
orizontală, uşor oblică în sus şi spre stânga, se numeşte corp; ea se termină
ascuţindu-se, prin coadă. Între cap şi corp se găseşte un segment mai îngustat,
numit col.
Capul pancreasului are o formă aproximativ circulară şi prezintă două feţe
(anterioară şi posterioară) şi o circumferinţă. Din marginea stângă a porţiunii
inferioare a capului se desprinde o prelungire care se încurbează ca un cârlig şi se

18
îndreaptă medial şi în jos, pe dinapoia vaselor mezenterice superioare: se numeşte
procesul uncinat. Între cap şi procesul uncinat se formează o scobitura adâncă -
incizura pancreatită.
Colul, segment mai îngustat, este cuprins între două incizuri: una superioară, alta
inferioară. Nomenclatura Anatomică nu a cuprins niciodată termenul de
col al pancreasului. De asemenea, nici autorii germani, englezi,
nu descriu acest segment. El a fost folosit în terminologia anatomică şi clinică
românească.
Corpul are formă de prismă triunghiulară, cu trei fefe şi trei margini. Faţa
anterioară prezintă, în vecinătatea capului, o proeminenţă rotunjită- tuberozitatea
omentală; spre stânga prezintă o depresiune largă şi puţin adâncă, impresiunea
gastrică, în care se aşează stomacul. Faţa posterioară este străbătută de două
şanţuri pentru artera şi vena splenică. Faţa inferioară priveşte spre organele
etajului submezocolic. Marginile se formează prin întâlnirea feţelor şi sunt:
superioară, anterioară şi inferioară.
Coada se continuă fară o limită netă cu corpul. Ea poate avea forme diferite şi
poate fi lungă sau scurtă.
Pancreasul este situat profund în abdomen şi este aplicat pe coloana vertebrală.
La dreapta lui se găseşte duodenul, la stânga splina. El este împărţit prin inserţia
mezocolonului în două porţiuni: una supramezocolică (situată în etajul superior al
abdomenului) şi alta submezocolică (situată în etajul inferior al abdomenului).
Expuse sintetic, raporturile pancreasului sunt următoarele:
- capul pancreasului este cuprins în concavitatea duodenului;
- capul pancreasului vine în raport înapoi cu ductul coledoc;
- pe faţa posterioară a pancreasului se găseşte fascia de coalescenţă retro-
duodeno-pancreatică Treitz;
- pancreasul este împărţit prin mezocolonul transvers în două porţiuni; cea
mai mare parte a lui se găseşte în etajul supramezocolic;

19
 - deoarece mezocolonul transvers închide în jos bursa omentală, porţiunea
supramezocolică a glandei răspunde acestei cavităţi.
Pancreasul este o glandă mixtă (amficrină) cu secreţie exo- şi endocrină.
La periferie glanda are o capsulă conjunctivă subţire, slab dezvoltată. Ea se
continuă în interiorul organului prin stromă, formată din septe conjunctivo-
vasculare de asemenea slab dezvoltate, care separă foarte incomplet lobulii
pancreatici.
În structura glandei pancreatice se disting două părţi componente. Masa
principală a sa are funcţie exocrină şi secretă sucul pancreatic, pe care îl varsă în
duoden. O parte cu mult mai mică are funcţie endocrină. Este formată dintr-o
mulţime de grămăjoare celulare dispersate în ţesutul exocrin, numite insulele
Langerhans. Ele secretă hormoni - insulina şi glucagonul - cu rol în metabolismul
glucidelor. Sunt indicaţii că glanda pancreatică ar juca un rol în hematopoieză şi
în reglarea presiunii sangvine.
Pancreasul exocrin reprezintă 97-99% din volumul glandei şi este format din
acini de tip serozimogen de formă sferică sau ovoidală, foarte asemănători cu cei
din parotidă.
Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans care am văzut că
sunt răspândite difuz în ţesutul exocrin. Unii autori cuprind totalitatea acestor
grămăjoare sub numele de organ insular. Constituie doar 1-3% din volumul
întregii glande, adică 1-2 g greutate şi sunt mai numeroase la nivelul cozii.
Arterele provin din marile trunchiuri din jur: arterele hepatică comună, splenică
(este sursa principală) şi mezenterică superioară. Arcadele pancreatico-duodenale
(formate din ramuri ale hepaticei şi mezentericei superioare) irigă mai ales capul
pancreasului. Corpul şi coada primesc sângele din artera splenică (prin ramuri
pancreatice, mici şi multiple; apoi prin artera pancreatică dorsală, artera
pancreatică mare şi artera cozii pancreasului).
Venele se formează din reţele paralele cu arterele. Au în general aceeaşi
dispoziţie cu arterele, pe care le întovărăşesc. Întreg sângele de la pancreas - atât

20
de la componenta exocrină cât şi de la cea insulară - se varsă în vena portă (cele
mai multe în vena splenică şi mezenterică superioară).
Nervii pancreasului provin din plexul celiac şi sosesc la el prin intermediul
plexurilor periarteriale splenic, hepatic, mezenteric superior şi apoi al ramurilor
care abordează glanda. Fibrele simpatice şi parasimpatice formează reţele
periacinoase şi periinsulare cu rol excitosecretor. Unii autori conferă proprietăţi
secretorii fibrelor parasimpatice (colinergice), iar celor simpatice rol vasomotor.
În capsula pancreasului se găsesc receptori (de tip Vater-Pacini) care i-ar conferi
atribuţii de zonă reflexogenă.

I.8 Anatomia ficatului

Ficatul este cel mai voluminos viscer. Este un organ glandular cu funcţii multiple
şi importante în cadrul economiei generale a organismului. Este studiat împreună
cu glandele anexe ale tubului digestiv datorită provenienţei sale din epiteliul ansei
duodenale a intestinului primar, cât şi faptului că prin căile biliare extrahepatice
îşi varsă produsul de secreţie externă - bila - în duoden. Bila intervine în procesul
de digestie prin emulsionarea grăsimilor.
Ficatul este un organ metabolic deosebit de important. El intervine în
metabolismul intermediar al glucidelor, proteinelor şi lipidelor; detoxifîcă
organismul transformând unele substanţe toxice în compuşi nenocivi pe care îi
elimină; sintetizează proteinele plasmatice printre care şi unii factori ai coagulării
şi altele. Rolul atât de complex în cadrul proceselor metabolice este ilustrat şi prin
situaţia ficatului în cadrul aparatului circulator. Ficatul nu primeşte numai sânge
arterial, ca orice alt organ. La el este adus prin vena portă şi sânge încărcat cu
principii nutritive din teritoriul organelor digestive abdominale. Aceste multiple
activităţi hepatice solicită aproximativ 12% din consumul general de oxigen al
organismului.

21
 Ficatul este cel mai greu viscer. Cântăreşte în medie la cadavru, 1 400-1 500 g;
la omul viu este cu 500-700, uneori cu 900 g mai greu din cauza sângelui pe care
îl conţine. Dimensiunile lui medii la omul viu sunt următoarele: 28 cm în sens
transversal (lungimea); 8 cm în sens vertical la nivelul lobului drept (grosimea) şi
18 cm în sens antero-posterior (lărgime). Dar volumul ficatului variază foarte
mult: cu vârsta, cu sexul, după cantitatea de sânge conţinut, cu perioadele
digestiei, cu stările patologice.
Ficatul este un organ asimetric. Cea mai mare parte a lui (aproximativ trei
pătrimi) se găseşte în jumătăţea dreaptă a abdomenului şi restul (o pătrime) se
găseşte în jumătatea stângă. El răspunde deci hipocondrului drept, epigastrului şi
unei părţi din hipocondrul stâng.
Ficatul este situat în etajul supramezocolic. El ocupă o lojă delimitată în felul
următor: în jos, de colonul şi mezocolonul transvers; înainte, lateral şi posterior
de pereţii corespunzători ai abdomenului şi de baza toracelui; în sus, de bolta
diafragmei; medial loja hepatică comunică larg cu loja gastrică.
Ficatului i se descriu două feţe: una inferioară, viscerală şi alta superioară,
diafragmatică. Feţele sunt separate în partea anterioară printr-o margine
inferioară totdeauna bine exprimată. Unii autori numesc această margine
anterioară. În partea posterioară, cele două feţe se continuă una cu cealaltă, aşa că
limita separativă dintre ele apare foarte ştearsă.
La exterior ficatul apare format din doi lobi, unul drept şi altul stâng. Separaţia
lor este indicată pe faţa diafragmatică a organului prin inserţia ligamentului
falciform. Pe faţa viscerală linia de separare între cei doi lobi este dată de şanţul
sagital stâng.
La nivelul faţei viscerale se găseşte o regiune deosebit de importantă - hilul
ficatului. Prin hilul ficatului trec organele care vin sau pleacă de la ficat. Ele sunt
astfel dispuse: pe un plan posterior, vena portă; mai înainte şi la stânga artera
hepatică; pe un plan mai anterior şi la dreapta, ductul hepatic. Se adaugă vase
limfatice şi nervi.

22
Faţa diafragmatică este convexă, pătrunde în torace şi se ascunde în cea mai mare
parte sub cupola diafragmei; numai o mică parte vine în contact cu peretele abdo-
minal anterior. De aceea i se descriu o porţiune toracică şi una parieto-
abdominală.
Ficatul este învelit de două membrane, peritoneul şi tunica fibroasă.
Parenchimul ficatului este format din lame de celule hepatice anastomozate între
ele cuprinse într-o vastă reţea de capilare sangvine; între lamele de celule hepatice
se formează un sistem de canalicule biliare.
Ficatul este învelit în cea mai mare parte de peritoneul visceral, care îi formează
tunica seroasă. Dedesubtul peritoneului, ficatul este învelit într-o membrană
subţire, dar foarte rezistentă şi aproape inextensibilă, numita tunica fibroasă.
Mulţi autori o denumesc capsula lui Glisson.
Parenchimul hepatic. Prin organizarea sa morfologică şi funcţională, ficatul este
un organ lobulat. Complexitatea structurii şi a funcţiilor ficatului face ca noţiunea
de „lobul hepatic" să fie diferit interpretată. Lobului hepatic clasic uman este
format din parenchimul tributar unei vene centrale (sau centrolobulare); la
periferie este delimitat prin linii convenţionale care unesc între ele spaţiile porte.
Bila, produsul de secreţie externă a ficatului, esfe condusă de la nivelul
hepatocitelor până în duoden printr-un sistem vast de canale care în ansamblu
constituie căile biliare. Acestea au o porţiune în interiorul ficatului - sunt căile
biliare intrahepatice - şi o altă porţiune în afara ficatului - sunt căile biliare
extrahepatice.
Ficatul ca şi plămânul are o dublă circulaţie sangvină: nutritivă şi funcţională.
Circulaţia nutritivă asigură aportul de sânge hrănitor, bogat în oxigen. Sângele
este adus de artera hepatică, ram al trunchiului celiac. După ce a servit la nutriţia
organului, sângele este condus prin venele hepatice în vena cavă inferioară.
Circulaţia funcţională este asigurată de vena portă. Această venă aduce sângele
încărcat cu substanţe nutritive absorbite la nivelul organelor digestive abdominale
şi de la splină, substanţe pe care celulele hepatice le depozitează sau le

23
prelucrează. De la ficat, sângele portal este condus mai departe tot prin venele
hepatice.
Sistemul vascular al ficatului este format din doi pediculi. Pediculul aferent
(glissonian sau inferior) al circulaţiei de aport este format de artera hepatică şi
vena portă; acestora li se adaugă ductul hepatic, vasele limfatice şi nervii ficatului,
alcătuind toate împreună pediculul hepatic. Pediculul eferent (superior) al
circulaţiei de întoarcere este format de venele hepatice.
Nervii provin din nervii vagi şi din plexul celiac şi sunt de natură simpatică şi
parasimpatică. Ramurile destinate ficatului formează plexul hepatic, care se
dispune în două planuri: 1. plexul hepatic anterior conţine fibrele venite din ambii
ganglioni celiaci, dar mai ales din cel stâng; mai cuprinde şi fibre din nervul vag
drept. 2. plexul hepatic posterior primeşte fibre din ganglionul celiac drept şi din
vagul stâng.

24
CAPITOLUL II. FARMACOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

II.1 Antiulceroase
Medicamentele antiulceroase favorizează vindecarea ulcerului activ şi previn
recăderile.

Clasificarea medicaţiei antiulceroase

Medicamentele antiulceroase favorizează vindecarea ulcerului activ şi previn
recăderile.
În funcţie de factorii care intervin în fiziopatogenia şi etiopatogenia ulcerului,
medicamentele antiulceroase se clasifică în:
A. antiulceroase care reduc factorii agresivi:
- antiacide,
- inhibitoare ale secreţiei gastrice;
B. antiulceroase care cresc factorii protectori:
- protectoare ale mucoasei şi stimulatoare ale regenerării;

25
C. antiulceroase cu mecanism mixt:
- analogi ai prostaglandinelor E2;
D. adjuvanţi:
- anestezice locale,
- antispastice,
- tranchilizante,
- antidepresive triciclice sedative.

II.1.1 Antiacide
Reprezintă medicamente care reduc cantitatea de acid clorhidric (HCl) din
stomac. Mecanismele prin care se produce acest efect sunt:
- mecanism chimic: reacţie de neutralizare prin dublu schimb;
- mecanism fizic: adsorbţie şi film protector.
 Clasificarea, profilul farmacocinetic şi profilul farmacodinamic, funcţie
de solubilitatea în apă şi acid clorhidric:
- alcalinizante,
- neutralizante,
- adsorbante.
a) Alcalinizante: carbonat acid de sodiu, fosfat disodic, citrat de sodiu. Sunt
solubile în apă şi acid clorhidric. În exces (peste echivalentul de neutralizare a
HCl gastric) determină:
- alcalinizarea conţinutului gastric cu scăderea vâscozităţii mucusului protector;
- stimulare secundară a secreţiei acide (efect rebound);
- absorbţie intestinală cu modificarea rezervei alcaline şi favorizarea litiazei
renale.
b) Neutralizante: carbonat de calciu, oxid/carbonat bazic/trisilicat de magneziu,
hidroxid şi fosfat de aluminiu. Sunt insolubile în apă şi solubile în HCl. În exces:
- ridică ph-ul gastric la maxim neutru (excepţie oxidul de magneziu – pH=9);

26
- nu se absorb şi nu modifică rezerva alcalină;
- au alte efecte secundare, funcţie de cation şi anion.
c) Adsorbante: carbonat bazic de bismut, nitrat bazic de bismut, silicat de
magneziu şi aluminiu, bentonite, acid alginic, etc.. Sunt insolubile în apă şi acid
clorhidric. Au efect antiacid redus, acţionând prin:
- adsorbţie de HCl;
- film protector format la suprafaţa mucoasei gastrice.
În exces:
- nu se absorb;
- pot produce diferite efecte secundare.
 Clasificarea în funcţie de coeficientul de absorbţie din tubul digestiv:
sistemice, nesistemice, semisistemice.
a) Sistemice (alcalinizantele). Se absorb şi pot produce alcaloză.
b) Nesistemice (neutralizantele derivate de aluminiu şi adsorbantele). Nu se
absorb şi nu produc alcaloză.
c) Semisistemice (se absorb parţial): carbonatul de calciu şi sărurile de magneziu.
 Baze farmacotoxicologice
Efectul rebound acid are următoarele mecanisme:
- prin neutralizare sau alcalinizare, înlăturarea acidităţii gastrice care funcţionează
ca mecanism fiziologic autofrenator al secreţiei acide;
- datorită creşterii pH-ului gastric, stimularea secreţiei de gastrină antrală care
declanşează mecanismele secretorii gastrice; gastrina creşte şi motilitatea
stomacului:
- ionii de calciu în exces stimulează secreţia acidă în celulele parietale fundice.
Efect secundar comun antiacidelor: scăderea activităţii proteolitice a pepsinei
gastrice (la pH peste 5) şi inactivarea enzimei (la pH=7-8).
Efecte secundare diferite în funcţie de grupă:
- alcalinizantele – alcaloză, litiază urinară;
- neutralizantele şi adsorbantele: constipaţie, cu excepţia sărurilor de magneziu;

27
- sărurile de magneziu: efect laxativ.
 Farmacoterapie şi farmacografie
Antiacide de elecţie: oxid de magneziu, hidroxid de aluminiu.
De evitat:
- alcalinizante neasociate;
- carbonat de calciu în exces (efect rebound acid puternic).
Indicaţii:
- gastrită hiperacidă, ulcer gastric şi duodenal, esofagită de reflux la începutul
tratamentului;
- în asociere cu medicamentele cu capacitate ulcerigenă (antiinflamatoarele
steroidiene şi nesteroidiene) pentru creşterea tolerabilităţii gastrice.
Forme farmaceutice magistrale şi industriale: pulberi, suspensii, geluri,
comprimate.
Asocierile de antiacide sunt recomandate:
- potenţarea capacităţii tampon la doze mici;
- antagonizarea reciprocă a unor efecte secundare.
Asocierea de antiacide cu medicamente din alte grupe farmacodinamice poate fi
benefică:
- cu acid alginic pentru acţiune adsorbantă şi protectoare a mucoasei;
- cu anticolinergice pentru acţiune hiposecretoare acidă şi antispastică;
- cu anestezice locale pentru calmarea durerilor.
Factorii care condiţionează eficacitatea terapeutică a antiacidelor:
- capacitatea neutralizantă,
- capacitatea secretorie gastrică,
- viteza de golire a stomacului.
Farmacografie
În ulcerul duodenal:
- antiacide în doze echivalente cu 100-120 mEq HCl, la 1 oră şi la 3 ore după
mese, precum şi înainte de culcare,

28
- durata tratamentului – în medie 1 ½ - 2 luni.
În ulcerul gastric:
- antiacide în doze pe jumătate, în aceiaşi timpi,
- durata tratamentului – în medie 1 - 1 ½ luni.
 Farmacoepidemiologie
Contraindicaţii:
- hemoragii şi perforaţii gastrice,
- abdomen acut.
 Interacţiuni
Mecanisme:
- modificarea absorbţiei digestive sau a eliminării renale ca o consecinţă a
modificării pH-ului local, sistemic şi urinar;
- modificarea absorbţiei prin formarea de chelaţi neabsorbabili.
Exemplu: diminuă absorbţia pentru digoxin, acid acetilsalicilic, cimetidină,
prednison, benzodiazepine, anticoagulante, chinolone, tetracicline, etc..
Alcoolul, cafeaua şi tutunul scad efectul antiacidelor.
Antiacidele se administrează la 1-2 ore faţă de celelalte medicamente.
 Influenţarea testelor de laborator
În sânge: cresc pH-ul (alcalinizantele).
În ser:
- cresc Ca2+, Mg 2+ (carbonatul de calciu, sărurile de magneziu),
- scad fosfatul: hidroxidul de aluminiu.
- scad fierul: fosfatul de aluminiu,
- scad creatinina – sindromul alcalin.

29
II.1.2 Inhibitoare ale secreţiei gastrice
Clasificare în funcţie de inhibarea (blocarea) mecanismului fiziopatogenic
implicat în secreţia gastrică acidă:
a) parasimpatolitice - diminuă influenţa parasimpatică vagală prin blocarea
receptorilor colinergici muscarinici M1 şi M3: atropina şi parasimpatoliticele de
sinteză (butilscopolamoniu, propantelină, otiloniu, pirenzepină, telenzepină);
b) antigastrinice – antagonizează acţiunea stimulatoare a gastrinei prin blocarea
receptorilor gastrinici: proglumid;
c) antihistaminice H2 – antagonizează acţiunea stimulatoare a histaminei prin
blocarea receptorilor histaminergici H2: cimetidina, ranitidina, nizatidina,
famotidina;
d) inhibitoarele anhidrazei carbonice – diminuăformarea intracelulară de ioni de
hidrogen prin inhibiţia enzimei anhidraza carbonică: acetazolamida;
e) inhibitoarele pompei de protoni – diminuă transferul activ al ionilor de hidrogen
extracelular, în cavitatea gastrică, prin inhibiţia ATP-azei H+/K+: omeprazol,
pantoprazol, lansoprazol, esomeprazol;
f) analogi ai prostaglandinelor E2 – efect citoprotector de inhibare a secreţiei de
acid şi stimulare a secreţiei de mucus şi bicarbonat: misoprostol, enprostil;
g) analogi ai somatostatinei – inhibă secreţia peptidelor sistemului endocrin
gastroenteropancreatic: octreotid.

II.1.3 Protectoare ale mucoasei şi stimulante ale regenerării

 Sucralfat
Farmacocinetică:
- se absoarbe digestiv nesemnificativ,
- eliminarea este aproape în totalitate prin scaun.
Farmacodinamie
Nu are efecte sistemice.

30
 Are acţiune protectoare exclusiv la nivelul nişei ulceroase, cu durată maximă de
6 ore.
Mecanism de acţiune
În mediu acid, sucralfatul cedează aluminiu şi dă naştere la un anion puternic
încărcat negativ care formează un complex cu proteinele din nişa ulceroasă,
realizând astfel un strat protector faţă de factorii agresivi.
Farmacotoxicologie: constipaţie.
Farmacoterapie şi farmacografie
Se administrează în ulcerul gastric şi duodenal activ (exclusiv cu nişă ulceroasă),
în doză de 1 g x4/zi cu o oră înainte de mese şi la culcare, timp de 1 ½ - 3 luni.
Nu se asociază cu antiacide (acestea cresc pH-ul gastric, iar sucralfatul devine
activ numai în mediu acid).
Interacţiuni
Împiedică absorbţia digestivă a tetraciclinelor, fenitoinei, warfarinei.
 Subcitrat de bismut coloidal (dicitratobismutat tripotasic)
Farmacocinetică
Bi 3+ se absoarbe puţin din tubul digestiv. Eliminarea renală se face lent. Cu
acidul clorhidric gastric, la pH sub 3,5, precipită oxiclorura de bismut.
Farmacodinamie
Precipitatul de oxiclorură de bismut formează un depozit aderent la leziunea
ulceroasă.
Subcitratul de bismut formează un complex cu glicoproteinele din mucusul
gastric, iar acesta aderă la suprafaţa nişei ulceroase, realizând un strat protector.
Prezintă acţiune bactericidă faţă de Campylobacter pylori (Helicobacter pylori).
Farmacoepidemiologie
Contraindicaţii – în insuficienţa renală.

31
Farmacoterapie şi farmacografie
Se recomandă în ulcerul gastric şi duodenal activ (exclusiv cu nişă), în doză de
120 mg x 4/zi, co 0 jumătate de oră înainte de mese şi la culcare, timp de 1 – 1 ½
luni.
În ulcerul cu HP pozitiv se indică în triplă sau quadruplă terapie.
Se poate repeta după minim 2 luni de pauză.
Nu se asociază cu antiacide.

II.1.4 Analogi ai prostaglandinelor E2

Această clasă terapeutică este reprezentată de misoprostol, enprostil, arbaprostil,
rioprostil, trimoprostil.
Sunt analogi şi derivaţi de sinteză ai prostaglandinelor E1 şi E2 potenţi, cu acţiune
mai durabilă şi mai bine toleraţi.

II.1.5 Farmacoterapia în ulcer cu Helicobacter pylori pozitiv

Urmăreşte eradicarea infecţiei cu Helicobacter pylori (HP). Eradicarea este
definită prin absenţa HP la o analiză efectuată după o lună de la terminarea
tratamentului.
Clearance-ul HP constă în absenţa acestuia la sfârşitul tratamentului şi nu
constituie o garanţie pentru eradicare.
În lipsa eradicării, se produce reinfecţia şi recidiva ulcerului.
În condiţiile eradicării HP nu mai este necesar tratamentul profilactic.
Eradicarea se obţine asociind medicaţia antiulceroasă inhibitoare a secreţiei
gastrice acide cu medicaţia antiinfecţioasă într-o triplă sau quadruplă terapie.
Dubla terapie prezintă o rată de eradicare scăzută şi există şi riscul instalării
rezistenţei microbiene. Aceasta se indică la pacienţii care nu tolerează reacţiile
adverse.

32
Sheme farmacoterapice
 Schema de farmacoterapie dublă:
omeprazol 40 mg bid + amoxicilină 1 g bid, timp de 7 zile (eradicare ~ 85%).
 Scheme de farmacoterapie triplă, cu durată de 7-14 zile:
a) subcitrat de bismut coloidal 480 mg qid + tetraciclină 500 mg qid +
metronidazol 250 mg qid (eradicare 80%);
b) - omeprazol 20 mg bid + claritromicină 500 mg bid + metronidazol 250 mg qid
(sau 500 mg bid);
- omeprazol 20 mg bid + claritromicină 500 mg bid + amoxicilină 1 g bid;
c) ranitidin bismut citrat 400 mg bid + claritromicină 500 mg bid (sau
metronidazol 500 mg bid) + tetraciclină 500 mg bid (sau amoxicilină 1 g bid).
 Scheme de farmacoterapie quadruplă, cu durată de 10-14 zile:
a) – omeprazol 20 mg bid + subcitrat de bismut coloidal 240 mg bid + amoxicilină
500 mg qid + metronidazol 250 mg qid (eradicare 85-90%);
- omeprazol 20 mg bid 14 zile + bismut subsalicilat 525 mg qid + tetraciclină 500
mg qid + metronidazol 250 mg qid;
b) - ranitidină 150 mg bid + subcitrat de bismut coloidal 480 mg qid + amoxicilină
500 mg qid + metronidazol 250 mg qid;
- ranitidină 150 mg bid 28 zile + bismut subsalicilat 525 mg qid + tetraciclină 500
mg qid + metronidazol 250 mg qid.
Omeprazolul are, ca alternativă, alte inhibitoare ale pompei de protoni.
Farmacotoxicologie
Tripla şi quadrupla terapie prezintă un risc potenţial farmacotoxicologic crescut
şi o tolerabilitate mai scăzută.

II.2 Stimulatoare şi substituenţi ai secreţiilor digestive

II.2.1 Stimulatoarele secreţiei gastrice – clasificare în funcţie de mecanismul
fiziopatologic:
- activarea receptorilor H2: histamina,

33
- activarea receptorilor gastrinici: pentagastrin,
- stimulare nespecifică: alcool etilic,
- stimulare directă şi prin reflex condiţionat: substanţe amare.
Histamina este mediator al transmisiei histaminergice centrale şi periferice.
Activarea receptorilor H2 induce hipersecreţie gastrică la doze subhipotensive.
Ftox:
a) efecte secundare tip H1:
 vasodilataţie cu hipotensiune şi tahicardie reflexă, hiperemie şi creşterea
temperaturii tegumentului, creşterea permeabilităţii capilare,
 dispnee,
 colici abdominale, diaree.
b) reacţii alergice de tip I, anafilactic, imediat.
Pentagastrin – efecte similare cu hormonul gastrina: creşte secreţia gastrică şi
pancreatică. Se utilizează în scop diagnostic pentru testarea capacităţii secretorii
gastrice.
Alcool etilic – efecte digestive în funcţie de concentraţie. Se utilizează pentru
testarea capacităţii secretorii gastrice (utilizat rar).
Substanţe mare. Principii activi amari în tincturi din specii vegetale amare.
Stimulează secreţia gastrică şi apetitul. Sunt indicate în hiporexie.

II.2.2 Substituenţii secreţiei gastrice

Acid clorhidric – ftox:
- iritaţii ale mucoaselor bucală, esofagiană, gastrică, duodenală,
- dizolvarea smalţului dentar la administrarea repetată.
Este idicat ca medicaţie de substituţie în deficitul secretor al mucoasei gastrice
şi tulburări digestive consecutive precum şi ca medicaţie adjuvantă în terapia cu
fier.
Pepsina – medicaţie de substituţie în hipopepsie şi achilie gastrică.

34
II.2.3 Substituenţi ai secreţiei pancreatice
Sunt indicaţi în insuficienţa pancreatică exocrină, enterocolite, meteorism.
Reacţii adverse: constipaţie – se reduc dozele.
Enzimele pancreatice asociate frecvent: tripsină, lipază, amilază.

II.2.4 Coleretice şi colecistochinetice

Colereticele prezintă un mecanism de acţiune osmotic care se datorează secreţiei
acestora în canaliculii biliari urmată de antrenarea apei spre canaliculi.
Sunt indicate în patologia hepatică, biliară, tulburări dispeptice de diferite
origini.
Săruri şi acizi biliari – reacţii adverse:
- colici, diaree, iritaţii gastrice, fecale păstoase,
- hipotensiune, bradicardie, inhibiţie SNC.
Colecistochinetice – clasificare:
- coleretice – colecistochinetice: săruri şi acizi biliari, carbicol, uleiuri volatile cu
terpene,
- colecistochinetice: sulfat de magneziu, ulei de măsline, etc.

II.3 Vomitive, antivomitive, reglatoare ale motilităţii gastrointestinale

II.3.1 Vomitive
Clasificare:
- centrale: apomorfina,
- mixte: ipeca.
Sunt indicate în intoxicaţii, când substanţa este un toxic periculos şi se află în
stomac.

II.3.2 Antivomitive (antiemetice)

Clasificare:
- centrale:

35
  antagoniştii dopaminei: fenotiazine (clorpromazina, proclorperazina,
tietilperazina), benzamide (metoclopramid, domperidon),
 antagoniştii serotoninei: ondansetron, granisetron, dolasetron,
 antihistaminice: prometazina, feniramina, cinarizina,
 anticolinergice centrale: scopolamina,
- periferice:
 parasimpatolitice: scopolamina,
 anestezice locale: anestezină, lidocaină,
 carminative vegetale: melisa, anason, fenicul, menta.

II.3.3 Propulsive gastrointestinale (prokinetice)

Reprezintă medicamente care stimulează motilitatea gastrointestinală favorizând
tranzitul normal.
Clasificare:
- antagonişti dopaminici D2: metoclopramid, domperidon, cisaprid, levosulpirid,
- agonişti serotoninici 5HT4: metoclopramid, cisaprid,
- parasimpatomimetice: neostigmina, betanecol.

II.4 Antidiareice şi antiinflamatoare intestinale

Antidiareicele reduc consistenţa scăzutp, volumul şi numărul scaunelor.
Clasificare:
- antidiareice simptomatic-patogenice:
 antipropulsive şi antisecretoare opioidergice: opiu, codeină, loperamid,
 antipropulsive parasimpatolitice,
 adsorbante şi protectoare: săruri de bismut,
 astringente: tanat de albumină,
 antiinflamatoare intestinale: sulfasalazina,
- antidiareice de substituţie:

36
  soluţii de electroliţi pentru rehidratare,
 enzime digestive,
 microorganisme antidiareice sintetizatoare de cid lactic,
- antidiareice etiotrope.
Antiinfecţioase şi antiparazitare intestinale:
- antibiotice: nistatina, natamicina, colistina, rifaximin,
- chimioteraice: furazolidon, clorchinaldol, etc.

II.5 Laxative – purgative şi antiflatulente

Laxativele şi purgativele sunt medicamente cu acţiune locală la nivelul
intestinului utile în tratamentul constipaţiei.
Laxativele produc un scaun normal ca aspect şi consistenţă. Purgativele
provoacă eliminarea întregului conţinut intestinal prin mai multe scaune repetate.
Clasificare:
- laxative de volum: substanţe mucilaginoase, polizaharide nedigerabile, fibre
vegetale nedigerabile,
- purgative osmotice: săruri de magneziu, sulfat de sodiu, lactuloză, macrogoli,
- purgative de contact, stimulatoare iritante: ulei de ricin, antracenozide, derivaţi
de difenilmetan, sulf,
- laxative lubrefiante şi emoliente: ulei de parafină,
- laxative pentru uz rectal: fosfat monosodic şi disodic, sorbitol, etc.
Antiflatulentele sunt substanţe de sinteză sau naturale care diminuă excesul de
gaze din intestin. Exemple: cărbune medicinal, dimeticon, neotigmina.

37
II.6 Antispastice
Acţiunea antispastică reprezintă profilaxia spasmului. Acţiunea spasmolitică
reprezintă tratarea spasmului. Medicamentele spasmolitice înlătură contractura
musculară spastică şi durerea ce o însoţeşte, producând relaxare musculară.
Antispastice:
- neurotrope parasimpatolitice: atropina, butilscopolamina, propantelina,
oxifenoniu, oxibutinin, propiverina,
- miotrope: papaverina, mebeverina, drotaverina, noraminofenazona (antispatic-
analgezic).

38
CAPITOLUL III. EXEMPLE DE SUBSTANŢE MEDICAMENTOASE
UTILIZATE ÎN PATOLOGIA APARATULUI DIGESTIV ŞI REACŢIILE
ADVERSE PE CARE ACESTEA LE PRODUC

 Ranitidina: N-Ranitidin, Ranitidin Arena, Ranitidină ATB, Zantac

Indicaţii terapeutice - adulţi
- Ulcer duodenal şi ulcer gastric benign, inclusiv în cazul asocierii cu
administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene.
- Profilaxia ulcerului duodenal asociat cu administrarea de antiinflamatoare
nesteroidiene (inclusiv acid acetilsalicilic), în special la pacienţii cu antecedente
de afecţiuni ulceroase.
- Ulcer duodenal asociat infecţiei cu Helicobacter pylori.
- Ulcer postoperator.
- Esofagita de reflux.
- Ameliorarea simptomatologiei bolii de reflux gastroesofagian.
- Sindrom Zollinger-Ellison.
- Dispepsie cronică episodică, manifestată prin durere (epigastrică sau
retrosternală) care are legătură cu alimentaţia sau care produce tulburări de somn,
fără a fi asociată cu afecţiunile menţionate anterior.
- Profilaxia hemoragiilor gastrice determinate de ulceraţii de stres, la pacienţii cu
afecţiuni grave.
- Profilaxia hemoragiilor recurente din ulcerul peptic.
- Profilaxia sindromului Mendelson.
Farmacotoxicologie:
- efect rebound cu perforaţii ale ulcerului la întreruperea bruscă sau după
tratament îndelungat (consecinţa sensibilizării receptorilor H2),
- efecte secundare numeroase, dar reversibile şi puţine cu frecvenţă semnificativă.

39
Reacţii adverse:
Reacţiile adverse sunt clasificate în funcţie de frecvenţă, folosind următoarea
convenţie: foarte frecvente (≥1/10), frecvente (≥1/100 şi <1/10), mai puţin
frecvente (≥1/1000 şi <1/100), rare (≥1/10000 şi <1/1000), foarte rare (<1/10000),
cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile).
Frecvenţa reacţiilor adverse a fost estimată din raportările spontane de după
punerea pe piaţă a medicamentului.
 Tulburări hematologice şi limfatice
Foarte rare: modificări ale hemoleucogramei (leucopenie, trombocitopenie).
Acestea au fost de obicei reversibile. Agranulocitoză sau pancitopenie, uneori
însoţite de hipoplazie sau aplazie medulară.
 Tulburări ale sistemului imunitar
- Rare: reacţii de hipersensibilitate (urticarie, edem angioneurotic, febră,
bronhospasm, hipotensiune arterială, dureri toracice).
- Foarte rare: şoc anafilactic.
- Cu frecvenţă necunoscută: dispnee
Aceste reacţii au apărut după o singură doză.
 Tulburări psihice
Foarte rare: cazuri reversibile de confuzie, depresie şi halucinaţii. Acestea au fost
raportate predominant la pacienţii vârstnici, cu boli grave şi la pacienţi cu afectare
renală.
 Tulburări ale sistemului nervos
Foarte rare: cefalee (uneori severă), ameţeli şi mişcări involuntare, cu caracter
reversibil.
 Tulburări oculare
Foarte rare: cazuri de vedere înceţoşată, reversibile. Au fost raportate câteva
cazuri de vedere înceţoşată, sugerând modificări de acomodare.
 Tulburări cardiace

40
Foarte rare: similar altor antagonişti ai receptorilor H2, au fost raportate cazuri de
bradicardie, bloc atrioventricular şi tahicardie.
 Tulburări vasculare
Foarte rare: vasculite.
 Tulburări gastro-intestinale
- Mai puţin frecvente: durere abdominală, constipaţie, greaţă (aceste simptome se
îmbunătăţesc pe parcursul continuării tratamentului).
- Foarte rare: pancreatită acută, diaree.
 Tulburări hepatobiliare
- Rare: modificări tranzitorii şi reversibile ale valorilor testelor funcţionale
hepatice.
- Foarte rare: hepatită (de tip hepatocelular, colestatic sau mixt), însoţită sau nu
de icter. Acestea au fost de obicei reversibile.
 Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat
- Rare: erupţii cutanate tranzitorii.
- Foarte rare: eritem polimorf, alopecie.
 Tulburări musculo-scheletice şi ale ţesutului conjunctiv
Foarte rare: simptome musculo-scheletice cum sunt artralgii şi mialgii.

 Omeprazol: Omera, Omez, Gastrapid, Omeplis, Omeprazol Zentiva

Mecanism de acţiune:
- fiind bază slabă este protonat în mediul intens acid din canaliculele secretorii ale
celulelor parietale,
- omeprazolul protonat se acumulează local la nivelul canaliculelor secretorii,
- omeprazolul inactiv este transformat în mediul puternic acid al canaliculelor în
forma activă – sulfenamidă,
- sulfenamida se leagă covalent de ATP-ază blocând-o ireversibil,
- activitatea secretorie a pompei de protoni este inhibată mai mult de 24 de ore –
timpul necesar biosintezei noilor molecule de ATP-ază H+/K+ este de 36 de ore.
41
 Farmacocinetică:
- per os, în mediul acid gastric, omeprazolul este degradat – de aceea forma
farmaceutică este enterosolubilă, formă din care absorbţia completă se realizează
în 3-6 ore,
- biodisponibilitatea – sub 50% iniţial, creşte până la 75% pe parcursul
tratamentului,
- epurare – prin biotransformare hepatică dependentă de CYP P2C19 în hidroxi-
omeprazol,
- metaboliţii se elimină majoritar renal,
- inhibă citocromul P450 putând să producă inhibiţia enzimatică a SOMH cu
diminuarea biotransformării unor medicamente metabolizate de SOMH,
- legare de proteinele plasmatice – 95%,
- timp de înjumătăţire plasmatic – aproximativ 1 oră.
Durata de acţiune este lungă – peste 24 de ore – datorită mecanismului de acţiune
ireversibil (blocarea ireversibilă a pompei de protoni).
Farmacodinamie:
Acţiunea de inhibiţie a secreţiei gastrice acide este selectivă, foarte potentă şi cu
eficacitate superioară comparativ cu anti H2. După o săptămână, scăderea
secreţiei gastrice acide este de 90%.
Activitatea pepsinei este inhibată datorită creşterii pH-ului.
În tratament peste 2 luni,m datorită inhibării puternice a screţiei acide,
stimulează secreţia de gastrină.
Farmacoterapie şi farmacografie
Indicaţii:
- ulcer duodenal evolutiv, per os, 20 mg x1/zi timp de 1 lună,
- ulcer gastric evolutiv: administrare timp de 1-2 luni,
- esofagita de reflux: administrare timp de 1-2 luni,
- de elecţie în sindromul Zollinger-Ellison: doza medie este de 80 mg/zi.
Momentul optim al administrării:

42
- formele gastrorezistente, enterosolubile: între mese,
- formele nefilmate: pe nemâncate, în prima săptămână.
Farmacotoxicologie
- efect rebound hipergastrinemic;
- efecte secundare rare şi reversibile:
o favorizarea dezvoltării bacteriilor intragastric datorită reducerii
acidităţii, rar candidoze gastrointestinale,
o digestive: greaţă, diaree, constipaţie,
o sanguine: neutropenie, trombocitopenie,
o centrale: cefalee, confuzie, halucinaţii,
o hepatice: creşterea enzimelor hepatice, hepatită,
- fotosensibilizare, erupţii cutanate, angioedem, şoc anafilactic.
Interacţiuni
Poate creşte toxicitatea unor medicamente biotransformate de SOMH: warfarină,
fenitoină, diazepam,
- scade absorbţia unor medicamente (ketoconazol) prin creşterea pH-ului gastric.

 Esomeprazol: Esomeprazol Sandoz, Helides, Nexium, Nexpes

Reacţii adverse
Următoarele reacţii adverse au fost identificate sau suspectate în programele de
studii clinice pentru esomeprazol şi după punerea pe piaţă. Niciuna dintre acestea
nu depinde de doză. Reacţiile sunt clasificate în funcţie de frecvenţă [foarte

<1/100; rare ≥1/10000 şi <1/1000; foarte rare <1/10000, cu frecvenţă necunoscută

(frecvenţa care nu poate fi estimată din datele disponibile)].

43
44
  Sucralfat: Venter, Gastrofait, Sucralan
Indicaţii terapeutice
Medicamentul este recomandat în:
- Tratamentul ulcerelor peptice gastrice sau duodenale.
- Profilaxia recurenţelor ulcerului duodenal.
- Reducerea hiperfosfatemiei la bolnavii cu uremie, dializaţi.
Reacţii adverse
Frecvenţa reacţiilor adverse în funcţie de sisteme de organe:
 Tulburări ale sistemului nervos
- mai puţin frecvente: vertij, ameţeli, somnolenţă.
La pacienţii cu insuficienţă renală, concentraţiile tisulare de aluminiu pot creşte.
Există posibilitatea apariţiei efectelor toxice ale aluminiului (encefalopatie).
 Tulburări gastro-intestinale
- frecvente: constipaţie,
- mai puţin frecvente: diaree, greaţă, vărsături, flatulenţă, xerostomie,
- rare: enteroliţi.
 Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat
- foarte rare: rash, urticarie, prurit.
 Tulburări musculo-scheletice şi ale ţesutului conjunctiv
- rare: dureri dorsale inferioare.

45
  Atropina
Alcaloid din Atropa belladona.
Farmacodinamie, farmacotoxicologie
Acţiune antimuscarinică neselectivă cu spectru larg de acţiune:
- efecte farmacoterapeutice – hiposecretor gastric, antispatic,
- efecte secundare intense: uscăciunea gurii, constipaţie, dificultate la urinare,
diminuarea acomodării vederii, preşterea presiunii intraoculare.
Reacţii adverse:
 Tulburări ale sistemului imunitar
- Anafilaxie.
- Rar - reacţii de hipersensibilitate.
 Tulburări ale sistemului nervos
- Ameţeli.
 Tulburări psihice
- La doze mari: halucinaţii, nelinişte, delir.
- Iritabilitate, confuzie mintală la vârstnici.
 Tulburări oculare
- Midriază, cu pierderea capacităţii de acomodare şi fotofobie, tensiune
intraoculară crescută, reducerea secreţiei lacrimale cu senzaţie de corp străin în
ochi.
 Tulburări cardiace
- Bradicaradie tranzitorie, apoi tahicardie, palpitaţii, aritmii.
- Au fost raportate: bloc atrioventricular paradoxal sau oprire sinusală, în special
la pacienţii cu transplant cardiac.
 Tulburări vasculare
- Bufeuri.
 Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale
- Scăderea secreţiei bronşice poate determina dopuri mucoase bronşice, care sunt
dificil de eliminat din căile respiratorii.
46
  Tulburări gastro-intestinale
- Xerostomie, cu dificulate de a înghiţi, greaţă, vărsături, constipaţie. Inhibarea
secreţiei gastrice, durere retrosaternală, datorată refluxului gastric.
 Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat
- Xerozis, urticarie, eritem cutanat tranzitor, descuamare cutanată.
 Tulburări renale şi ale căilor urinare
- Dificultate de a micţiona, retenţie urinară.
 Tulburări ganerale: sete, febră.
Contraindicaţii:
- stenoză pilorică,
- glaucom,
- adenom de prostată.
Farmacoterapie şi farmacografie
Ca antiulceros, în special în ulcerul duodenal, pentru acţiunea hiposecretoare
gastrică modestă şi pentru calmarea durerii prin acţiunea antispastică – per os, în
asociere cu antiacide, în doză de 0,5 – 1 mg odată (se poate administra şi
injectabil).

 Acetazolamida: Acetazolamida Arena 250 mg

Farmacodinamie:
- inhibă secreţia gastrică acidă bazală şi stimulată de histamină, pentagastrină şi
insulină; inhibă şi secreţia de bicarbonat de sodiu de către celulele mucipare
gastrice şi duodenale;
- acţiune diuretică, cu alcalinizarea urinii şi acidoză hipercloremică;
- scade presiunea intraoculară;
- acţiune antiepileptică.
Reacţii adverse
Dozele mari provoacă hipokaliemie (se recomandă administrarea de săruri de
potasiu), somnolenţă, parestezii ale feţei şi extremităţilor, mai rar oboseală,
47
nervozitate, tremor, depresie, dezorientare, ataxie, sete, tulburări digestive
(anorexie, vomă), uneori erupţii cutanate alergice.
Acetazolamida poate precipita instalarea comei hepatice la pacienţii cirotici.
Foarte rar: agranulocitoză, trombocitopenie, aplazie medulară, probabil prin
hipersensibilizare la sulfamide; de asemenea, leziuni renale, surditate şi miopie
trecătoare (situaţii în care se întrerupe medicaţia).
Tratamentul îndelungat poate produce: acidoză hipokaliemică (se impune
asocierea clorurii de potasiu), calculoză renală (îndeosebi calcică), hiperglicemie,
hiperuricemie cu criză acută de gută.
Contraindicaţii:
- insuficienţă renală,
- acidoză,
- alergie la sulfonamide.
Farmacoterapie şi farmacografie:
- ulcer activ – 25 mg/kg/zi la adult, timp de 2 săptămâni, apoi doze de întreţinere
timp de 4 săptămâni,
- profilaxia recăderilor: 2 săptămâni, în fiecare primăvară şi toamnă.
Se administrează în asociere cu bicarbonat de sodiu şi bicarbonat de potasiu
pentru corectarea dezechilibrelor electrolitice şi acido-bazice provocate.

 Octreotid: Octreotid Kabi (analog de sinteză al somatostatinei)

Somatostatina:
- hormon secretat de hipotalamus, celulele D ale pancreasului şi celulele
somatostatin secretorii din apropierea celulelor parietale,
- activează receptorii specifici,
- inhibă adenilat ciclaza şi scade AMPc,
- inhibă secreţia exocrină gastroenteropancreatică şi biliară,
- inhibă secreţia peptidelor active ale sistemului endocrin gastroenteropancreatic.
- inhibă secreţia anormal crescută a hormonului de creştere şi TSH.

48
 Octreotid are profil farmacodinamic similar somatostatinei, având selectivitate
mai mare pentru inhibarea hormonului de creştere şi glucagonului, cu efect mai
prelungit.

Indicaţii terapeutice
 Tumori GEP: pentru atenuarea simptomelor asociate cu tumorile
funcţionale endocrine gastro-entero-pancreatice, inclusiv:
- tumori carcinoide care prezintă caracteristici de sindrom carcinoid,
- vipoame,
- glucagonoame.
Octreotida nu este un medicament antineoplazic şi nu are proprietăţi curative la
pacienţii menţionaţi mai sus.
 Acromegalie.
Tratamentul simptomatic şi reducerea concentraţiilor plasmatice ale hormonului
de creştere (GH) şi a IGF-1 la pacienţii cu acromegalie care au un răspuns
necorespunzător la intervenţia chirurgicală sau la radioterapie. Octreotida poate fi
administrată, de asemenea, şi la pacienţii cu acromegalie care nu pot sau nu vor
să fie supuşi unei intervenţii chirurgicale sau care se află în faza iniţială a
radioterapiei, până când aceasta devine eficientă.
 Prevenirea complicaţiilor secundare chirurgiei pancreatice.
Se administrează subcutanat, doza iniţială este de 0,05 mg x2/zi, putând creşte
treptat până la 0,1-0,2 mg x 3/zi. Se continuă cu doza de întreţinere.
Reacţii adverse:
Rezumatul profilului de siguranţă
Cele mai frecvente reacţii adverse raportate în timpul terapiei cu octreotidă
includ tulburări gastrointestinale, tulburări ale sistemului nervos, tulburări
hepatobiliare şi tulburări metabolice şi de nutriţie.

49
 Cele mai frecvente reacţii adverse raportate în studiile clinice în care s-a
administrat octreotidă au fost diaree, dureri abdominale, greaţă, meteorism,
cefalee, colelitiază, hiperglicemie şi constipaţie.
Alte reacţii adverse raportate frecvent au fost ameţeli, durere locală, noroi biliar,
disfuncţie tiroidiană (de exemplu, valori scăzute ale concentraţiei hormonului
stimulator al tiroidei [TSH], valori scăzute ale concentraţiei totale de T4 şi de T4
liber), scaune moi, toleranţă scăzută la glucoză, vărsături, astenie şi
hipoglicemie.
În cazuri rare, reacţiile adverse gastro-intestinale pot simula obstrucţia
intestinală acută, cu distensie abdominală progresivă, dureri epigastrice intense,
sensibilitate şi apărare abdominală.
Durerea sau senzaţia de înţepătură, usturime sau arsură la locul administrării
subcutanate, cu hiperemie şi edem, rareori durează mai mult de 15 minute.
Disconfortul local poate fi redus dacă se lasă soluţia să ajungă la temperatura
camerei înainte de administrare.
Deşi eliminarea măsurată a grăsimilor prin fecale poate creşte, până în prezent,
nu există dovezi că tratamentul pe termen lung cu octreotidă a dus la deficienţe
nutritive din cauza malabsorbţiei.
Riscul apariţiei reacţiilor adverse poate fi redus evitând administrarea octreotidei
în apropierea meselor, adică administrând injecţiile între mese sau înainte de
culcare.
În cazuri rare, s-a raportat pancreatită acută. Acest efect a fost observat, în
general, în primele câteva ore sau zile ale tratamentului cu octreotidă şi a dispărut
în momentul întreruperii administrării medicamentului. S-a raportat pancreatită
indusă de colelitiază la pacienţii trataţi timp îndelungat cu octreotidă.
Au fost raportate cazuri izolate de colică biliară în urma întreruperii bruşte a
administrării medicamentului la pacienţii cu acromegalie care au dezvoltat
sediment biliar sau calculi biliari.

50
 Atât la pacienţii cu acromegalie, cât şi la cei cu sindrom carcinoid, au fost
observate modificări ale EKG, precum prelungirea intervalului QT, modificări ale
axelor, repolarizare precoce, microvoltaj, tranziţie R/S, progresie precoce a
undelor R şi modificări nespecifice ale undelor ST-T. Nu a fost stabilită relaţia
dintre aceste evenimente şi acetatul de ocreotidă întrucât mulţi dintre aceşti
pacienţi au avut afecţiuni cardiace preexistente
Precauţii: în diabetul zaharat – trebuie monitorizată glicemia şi ajustat
corespunzător tratamentul.
Lista tabelară a reacţiilor adverse:

 Misoprostol
Farmacocinetică
Administrat per os se absoarbe rapid. Metabolitul activ este misoprostol acid.
Eliminarea este majoritar urinară. Prezintă timp de înjumătăţire scurt.

51
 Farmacodinamie
Scade secreţia gastrică acidă stimulată prin alimente şi pentagastrină.
Prezintă efect citoprotector prin:
- creşterea secreţiei de mucus şi de bicarbonat de sodiu,
- ameliorarea circulaţiei locale,
- favorizarea proceselor de reparare a mucoasei.
Are acţiune ocitocică pe uterul gravid.
Farmacoterapie şi farmacografie
Se administrează în ulcerul gastric şi duodenal, precum şi în ulcerul iatrogen, per
os, în doză de 0,2 mg x 4/zi, după mese şi seara la culcare timp de 1-2 luni.
Se recomandă în profilaxia ulcerului iatrogen, asociat terapiei cu
antiinflamatoarele nesteroidiene.
Farmacotoxicologie
Efecte secundare:
- diaree trecătoare pe parcursul tratamentului,
- avort.
Farmacoepidemiologie
Contraindicaţii – în sarcină.
Precauţii: la femei în perioada fertilă, asociat cu măsuri de contracepţie.

 Metoclopramid: Metoclopramid Arena, Metoclopramid Biofarm

Indicaţii terapeutice
Metoclopramid 10 mg comprimate este indicat la adulţi pentru:
- Prevenirea greţei şi vărsăturilor induse de întârzierea chimioterapiei (CINV)
- Prevenirea greţei şi vărsăturilor induse de radioterapie (RINV)
-Tratamentul simptomatic al greţei şi vărsăturilor, inclusiv al greţei şi vărsăturilor
induse de migrena acută.
Metoclopramida poate fi utilizată în asociere cu analgezice orale în vederea
îmbunătăţirii absorbţiei analgezicelor în migrena acută.

52
 Reacţii adverse:

* Tulburări endocrine apărute în timpul tratamentului pe termen lung în legătură

cu hiperprolactinemia (amenoree, galactoree, ginecomastie).
Următoarele reacţii, uneori asociate, apar mai frecvent atunci când se utilizează
doze mari:
53
- Simptome extrapiramidale: distonie acută şi dischinezie, sindrom parkinsonian,
acatizie, chiar şi după o administrare unică a medicamentului, în special la copii
şi adulţi tineri.
- Somnolenţă, reducerea nivelului de conştienţă, confuzie, halucinaţii.

 Ondansetron: Osetron, Zofran

Indicaţii terapeutice: adulţi: Osetron comprimate filmate este indicat pentru
tratamentul greţurilor şi vărsăturilor produse de chimioterapia citotoxică şi
radioterapie.
Osetron comprimate filmate este indicat pentru prevenirea greţurilor şi
vărsăturilor postoperatorii (GVPO).
Pentru tratamentul greţurilor şi vărsăturilor postoperatorii deja instalate este
recomandată administrarea formei injectabile.
Reacţii adverse:
 Tulburări ale sistemului imunitar
- Rare: reacţii de hipersensibilitate imediată, uneori severe, inclusiv anafilaxie.
 Tulburări ale sistemului nervos
- Foarte frecvente: cefalee.
- Mai puţin frecvente: convulsii, tulburări de mişcare (inclusiv reacţii
extrapiramidale, cum ar fi reacţii distonice, crize oculogire şi dischinezie). (1)
- Rare: ameţeală în cazul administrării i.v. rapide.
 Tulburări oculare:
- Rare: tulburări tranzitorii de vedere (de exemplu vedere înceţoşată) mai ales în
cazul administrării i.v..
- Foarte rare: orbire tranzitorie în principal în timpul administrării i.v..
 Tulburări cardiace
- Mai puţin frecvente: aritmii, dureri în piept cu sau fără depresia segmentului ST,
bradicardie.
- Rare: prelungire QTc (incluzând Torsade de pointes).
54
  Tulburări vasculare
- Frecvente: bufeuri.
- Mai puţin frecvente: hipotensiune.
 Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale
- Mai puţin frecvente: sughiţ.
 Tulburări gastrointestinale
- Frecvente: constipaţie.
 Tulburări hepato-biliare
- Mai puţin frecvente: creşterea asimptomatică a testelor funcţiilor hepatice (3).
(1) Observat fără dovezi concludente de sechele clinice persistente.
(2) Majoritatea cazurilor de orbire raportate s-au remediat în 20 de minute. Cei
mai mulţi pacienţi au primit agenţi chimioterapeutici, inclusiv cisplatină. Unele
cazuri de orbire tranzitorie au fost raportate ca având origine corticală.
(3) Aceste evenimente au fost observate frecvent la pacienţii care au primit
chimioterapie cu cisplatină.

 Dotaverină: No-Spa, Antispasmin, Spasmocalm, Spaverin

Indicaţii terapeutice:
- Spasmul musculaturii netede asociat afecţiunilor căilor biliare: litiază biliară,
colangiolitiază, colecistită, pericolecistită, colangită, papilită.
- Spasmul musculaturii netede asociat afecţiunilor tractului urinar: litiază renală,
litiază ureterală, pielită, cistită şi în spasme ale musculaturii vezicii urinare.
Doze - adulţi: doza recomandată este de 120-240 mg clorhidrat de drotaverină
pe zi, fracţionat în 2-3 prize.
Reacţii adverse
În cadrul studiilor clinice, următoarele evenimente adverse au fost raportate a
avea relaţie de cauzalitate cu drotaverina. Evenimentele adverse sunt clasificate
pe aparate, organe şi sisteme, şi în funcţie de frecvenţă: foarte frecvente (≥1/10),
frecvente (≥1/100 şi <1/10), mai puţin frecvente (≥1/1000 şi <1/100), rare
55
(≥1/10000 şi <1/1000), foarte rare (<1/10000), cu frecvenţă necunoscută (care nu
poate fi estimată din datele disponibile).
- Tulburări ale sistemului imunitar:
Rare: reacţii alergice (angioedem, urticarie, erupţie cutanată, prurit).
- Tulburări cardiace:
Rare: palpitaţii, hipotensiune arterială.
- Tulburări ale sistemului nervos central:
Rare: cefalee, vertij, insomnie.
- Tulburări gastro-intestinale:
Rare: greaţă, constipaţie.

 Butylscopolammonii Bromidum: Scobutil

Indicaţii terapeutice
Afecţiuni însoţite de spasme ale tractului gastro-intestinal şi genito-urinar:
- Colici diverse (de exemplu colică renală, colică biliară), spasme uterine, cistită,
dismenoree;
- Sindrom de colon iritabil (ca tratament simptomatic).
Scobutil este indicat la adulţi.
Scobutil 10 mg comprimate- fiecare comprimat conţine bromură de N-
butilscopolamoniu 10 mg.
Reacţii adverse:
În tabelul de mai jos sunt prezentate reacţiile adverse conform clasificării
MedDRA pe frecvenţe:
Reacţiile adverse sunt clasificate în funcţie de frecvenţă, folosind următoarea
convenţie: foarte frecvente (≥1/10), frecvente (≥1/100 şi <1/10), mai puţin
frecvente (≥1/1.000 şi <1/100), rare (≥1/10.000 şi <1/1.000); foarte rare
(<1/10.000), cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele
disponibile).

56
  Loperamidă: Imodium, Enterium, Lopedium, Loperamid
Laropharm

Indicatii terapeutice
Tratamentul simptomatic al diareii acute şi cronice la adulţi şi la copii peste 6
ani. La pacienţii cu ileostomie poate fi utilizat pentru a reduce numărul şi volumul
scaunelor şi pentru a mări consistenţa acestora.

Doze si mod de administrare

Adulţi şi copii peste 6 ani, diaree acută :
- doza iniţială recomandată este de 4 mg clorhidrat de loperamidă (2 capsule
Imodium) administrate oral, urmate de 2 mg clorhidrat de loperamidă (1 capsulă
Imodium) după fiecare scaun diareic, fără a depăşi 16 mg clorhidrat de loperamidă
(8 capsule Imodium) pe zi.
- Diaree cronică, adulţi: doza uzuală este de 2 mg clorhidrat de loperamidă (1
capsulă Imodium).

57
 Reacţii adverse
- Piele şi fanere
Foarte rare: rash, urticarie şi prurit.
În cursul utilizării clorhidratului de loperamidă au fost raportate cazuri izolate
de angioedem şi de erupţii buloase, inclusiv sindromul Stevens-Johnson, eritemul
polimorf şi necroliza epidermică toxică.
- Generale. În cursul utilizării clorhidratului de loperamidă au fost raportate
apariţii izolate de reacţii alergice şi, în unele cazuri, reacţii severe de
hipersensibilizare, inclusiv şoc anafilactic şi reacţii anafilactoide.
- Tulburări ale aparatului gastro-intestinal
Foarte rare: dureri abdominale, ileus, distensie abdominală, greaţă, constipaţie,
vărsături, megacolon inclusiv megacolon toxic (vezi pct. 4.4 Atenţionări şi
precauţii speciale), flatulenţă şi dispepsie.
- Tulburări ale aparatului genitourinar
Raportări izolate de retenţii de urină.
- Tulburări psihiatrice
Foarte rare: somnolenţă.
- Tulburări ale sistemului nervos central şi periferic
Foarte rare: ameţeli.

58
BIBLIOGRAFIE

1. ACETAZOLAMIDA ARENA 250 mg. Rezumatul caracteristicilor

produsului (RCP). Autorizaţie de punere pe piaţă (APP) nr. 2220/2001/01
2. CRISTEA A N. Tratat de Farmacologie. Ediţia I. Editura Medicală, Bucureşti,
2012
3. ESOMEPRAZOL Sandoz 20 mg comprimate gastrorezistente. RCP. APP nr.
5457/2013/01-33
4. GHERASIM L. (sub redacţia). Medicină internă, vol. III: Bolile digestive,
hepatice şi pancreatice. Ed. Medicală, Bucureşti 2001
5. GRIGORESCU M., PASCU O. Tratat de Gastroenterologie Clinică, Vol. II,
Editura Tehnică, Bucureşti 1997
6. IMODIUM 2mg capsule. RCP. APP nr. 5830/2005/01-02
7. METOCLOPRAMID 10 mg comprimate. RCP. APP. nr. 8519/2016/01
8. NO-SPA 40 mg comprimate. RCP. APP nr. 5578/2013/01-02
9. OCTREOTID KABI 0,1 mg/ml soluţie injectabilă. RCP. APP. nr.
5463/2013/01-02-03
10. OMEZ 20 mg capsule gastrorezistente. RCP. APP. nr. 6490/2006/01-02-03
11. OSETRON 4 mg comprimate filmate. RCP. APP. nr. 6026/2013/01
12. PAPILIAN V. Anatomia omului, vol II: Splanhnologia. ediţia X. Editura
BIC ALL, Bucureşti, 2001
13. SCOBUTIL 10 mg comprimate. RCP. APP. nr. . 7400/2015/01-02
14. VENTER 1 g comprimate. RCP. APP. nr. 8373/2015/01
15. ZANTAC 150 mg, comprimate filmate. RCP. APP nr. 448/2007/01-02
16. Structurile chimice disponibile la: http://pubchem.ncbi.nlm.nih.gov/

59
 STRUCTURILE CHIMICE PENTRU CÂTEVA DINTRE
SUBSTANȚELE MEDICAMENTOASE FOLOSITE ÎN TRATAMENTUL
AFECȚIUNILOR APARATULUI DIGESTIV

Structura chimică ranitidină

Structura chimică cimetidină

60
Structura chimică omeprazol

Structura chimică drotaveină

61
Structura chimică loperamid

Structura chimică ondansetron

62
Structura chimică misoprostol

63