EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Alături de ,,Testament” de T. Arghezi și de „Joc secund” de I. Barlu, ,,Eu nu

strivesc corola de minuni a lumii” de L. Blaga face parte din seria artelor poetice
moderniste ale literaturii române din perioada interbelică. Poezia este așezată în
fruntea primului său volum, ,,Poemele luminii” (1919) și are rol de program literar,
realizat însă cu mijloace poetice.
Modernismul este o mișcare amplă, o tendință de înnoire în arta și literatura
sec. al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii
de creație. Opera literară modernă, indiferent de genul literar, este expresia crizei
existențiale, a crizei de comunicare sau a celei creatoare.
Poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se încadrează în estetica
modernismului prin: caracterul de artă poetică, discursul liric care reflectă conceptul
de poezie intelectualizată, expresivitate (limbaj artistic construit cu ajutorul
metaforelor revelatorii), ambiguitate (mai multe posibilități de interpretare),
sugestie (prezența ideilor – simboluri), structura prozodică (lipsa costrângerilor
formale, discursul poetic este structurat sub forma astrofică), tehnica
ingambamentului, exacerbarea eului poetic, raportarea la absolut, prezența versului
liber, natura decorativă a imaginilor artistice, influențele expresioniste.
O primă trăsătură prin care poezia se încadrează în modernism este
intelectualizarea poeziei. Se observă caracterul de artă poetică, poezia înscriindu-se
în seria artelor poetice din perioada interbelică. Este o artă poetică, deoarece
autorul își exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară și despre
aspectele esențiale ale acesteia, precum și despre rolul scriitorului) și viziunea
asupra lumii. Prin mijloace artistice sunt redate ideile creatorului despre poezie
(teme, modalități de creație și de expresie) și despre rolul poetului (raportul dintre
poet și lume, poet și creație, precum și tema cunoașterii). Este o artă poetică
modernă pentru că interesul creatorului este deplasat de pe tehnica poetică pe
relația poet-lume și poet-creație. Discursul liric reflectă conceptul de poezie
intelectualizată prin abordarea cunoașterii din perspectivă dublă: cunoașterea
luciferică și cunoașterea paradisiacă.
O altă trăsătură prin care poezia se încadrează în modernism este
ignorarea tiparelor prozodice. Astfel, discursul poetic este alcătuit din versuri libere,
cu măsură variabilă, cu libertăți ritmice și prin tehnica ingambamentului. Poetul
utilizează această tehnică pentru a evidenția relația dintre viziunea asupra poeziei și
expresionism, care se concentrează în jurul unor aspecte relevante în textul poetic:
sentimentul absolutului, interiorizarea și spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică,
exacerbarea eului creator ca factor decisiv în raportul interrelațional stabilit cu
cosmosul. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-
ntâlnesc/în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Temele poeziei sunt cunoașterea, atitudinea eului poetic în fața marilor
taine ale Universului, precum si condiția creatorului în raport cu Universul și
misterele acestuia.
O idee poetică relevantă pentru tema poeziei constă în atitudinea poetului
față de tainele Universului. Acesta nu optează pentru o cunoaștere a lor pe cale
rațională, numită cunoaștere paradisiacă, ci pentru potențarea acestora prin
contemplarea nemijlocită a formelor concrete sub care se înfățișează și anume
cunoașterea luciferică. Poetul nu vrea să descifreze misterele, să le aducă la
suprafață, ci vrea să le adâncească. Această idee este evidențiată în versurile: Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii/și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea
mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Eul poetic își asumă rolul de a proteja
misterele Universului. Enumerația în flori, în ochi, pe buze ori morminte are rolul de
a numi, prin simboluri, misterele universale: florile simbolizează viața, frumusețea,
efemeritatea, ochii sunt un simbol al cunoașterii, buzele simbolizează logosul,
sărutul, iar mormintele moartea.
O altă idee poetică relevantă pentru tema poeziei constă în concepția
autorului despre cunoaștere care este exprimată artistic prin opoziția dintre
metaforele revelatorii ,,lumina altora” (cunoașterea paradisiacă de tip logic,
rațional) și ,,lumina mea” (cunoașterea luciferică de tip poetic, intuitiv). Rolul
poetului nu este de a descifra tainele lumii și de a le ucide, astfel (,,Lumina altora/
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le adânci misterul prin creație („dar
eu/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”). Se observă că această secvență poetică
definește, prin opoziție, cunoașterea luciferică. Conjuncția adversativă dar instituie
antiteza între metaforele ,,lumina mea” și ,,lumina altora”, sugerând ideea că actul
de creație poetică presupune revelarea tainelor existențiale.
Un element definitoriu pentru poezie este titlul . Acesta este analitic,
alcătuit dintr-un enunț cuprinzând o metaforă revelatorie, care evidențiază ideea
cunoașterii luciferice. Folosirea pronumelui personal la pers I sg, „eu” sugerează
asumarea de către creator a posturii de protector al misterelor lumii. Verbul la
forma negativă ,,nu strivesc” amplifică misterul acesta având un impact mai mare.
Imaginea perfecțiunii este relevată prin metafora revelatorie ,,corola de minuni a
lumii”, evidențiindu-se infinitatea Universului. Titlul este un element de recurenţă,
întrucât este reluat în primul vers al poeziei, deci este un titlu interior discursului.
Titlul pune în lumină relația dintre eul poetic și misterele universale.
Motivele poetice relevante în conturarea temei sunt m. lunii și m. luminii. Astfel,
luna este un factor al potențării misterelor universale (…) cu razele ei albe luna/ (…)
tremurătoare/mărește și mai tare taina nopții. Motivul luminii accentuează opoziția
dintre cunoașterea luciferică și cea paradisiacă. Lumina conotează începuturile,
primordialitatea substanțializată, dar și un complex al sufletului tânăr….al dorului de
absolut (Melania Livadă).
Lirismul este subiectiv, eul liric este marcat lexico-gramatical prin pron. pers.
la pers. I, sg ,,eu” (apare de 5 ori în text), verbe la pers I sg (,,nu strivesc”, „nu ucid”,
„îmbogățesc”, „sporesc”, „iubesc”), adjective pronominale posesive („(calea) mea”,
„(lumina) mea”, „(ochii) mei”). Discursul liric este sub forma unui monolog în care
eul poetic apare în ipostaza contemplativului, a reflexivului.
Incipitul poeziei reia titlul, ca prim vers, iar sensul său se întregește în final
prin seria de antiteze și prin lanțul metaforic „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
/(...)/ căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”.
De asemenea, poezia este un act de creație, iar iubirea o cale de cunoaștere a
misterelor lumii. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creației poetice:
„flori” (viața, efemeritatea, frumosul), „ochi” (cunoașterea, contemplația poetică a
lumii), „buze” (iubirea, rostirea poetică), „morminte” (moartea).
Elementele de recurenţă în poezie sunt misterul și motivul luminii.
Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente.
Poezia este alcătuită din trei secvențe poetice (versurile 1-5; 6-18; 19-20)
marcate, de obicei, prin scrierea cu inițiala majusculă a versurilor.
Prima secvență poetică exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la forma
negativă – „nu strivesc”, „nu ucid”, atitudinea poetică față de tainele lumii – refuzul
cunoașterii logice, raționale. Metafora „calea mea” evidențiază destinul poetic
asumat, iar enumerația „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” reprezintă o
exemplificare a tainelor Universului, fiecare element constituind un simbol.
A doua secvență poetică, mai amplă, se construiește pe baza unor relații
de opoziție: eu-alții, „lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză între două tipuri
de cunoaștere: paradisiacă și luciferică. Prin comparația amplă, introdusă de „și-
ntocmai cum”, cunoașterea pe care poetul o aduce în lume prin creația sa este
asemănată cu lumina lunii, care, în loc să lămurească misterele, le sporește.
Plasticizarea ideilor poetice se realizează cu ajutorul imaginarului poetic blagian
„lună”, „noapte”, „zare”, „fiori”, „mister”. Verbele la timpul prezent dispuse în serii
antonimice cu forme afirmative și negative, plasează eul poetic într-o relație
definitivă cu lumea care stă sub semnul misterului: opțiunea pentru o formă de
cunoaștere poetică (ex. „nu micșorează” - „mărește”; „sugrumă” – „sporesc”).
A treia secvență poetică (ultimele două versuri) are rol conclusiv, chiar dacă
este exprimată prin raportul de cauzalitate „căci”. Cunoașterea poetică este un act
de contemplație și de iubire „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”.
În plus, înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber și tehnica
ingambamentului. Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrică
variabilă), iar majuscula marchează doar începutul unui enunț. Poezia are o
structură astrofică, versurile lungi alternează cu versurile scurte, versul fiind alb.
În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de L. Blaga
aparține modernismului printr-o serie de particularități de structură și de
expresivitate: viziunea asupra lumii, noutatea metaforă, tehnica ingambamentului și
înnoirile prozodice. În viziunea lui L. Blaga Poetul nu este atât un mânuitor, cât un
mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturalî și le introduce în
starea de grație.( L. Blaga, Discobolul)