Utilizarea Probelor de Audit În Raportul de Audit Intern

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
CENTRUL UNIVERSITAR
DROBETA TURNU SEVERIN
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA
AFACERILOR
SPECIALIZAREA:
MANAGEMENT CONTABIL, EXPERTIZĂ ŞI AUDIT
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Coordonator:
Lect. univ. dr. Monica Pătruţescu
Stud. ZABOLOTNIC BOGDAN
2021
UTILIZAREA PROBELOR DE AUDIT ÎN RAPORTUL DE AUDIT INTERN
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

CENTRUL UNIVERSITAR
DROBETA TURNU SEVERIN
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA
AFACERILOR
SPECIALIZAREA:
MANAGEMENT CONTABIL, EXPERTIZĂ ŞI AUDIT
UTILIZAREA PROBELOR
DE AUDIT ÎN RAPORTUL
DE AUDIT INTERN
Coordonator:
Lect. univ. dr. Monica Pătruţescu
Stud. ZABOLOTNIC BOGDAN
2021
1
Cuprins
Introducere.........................................................................................................3
CAPITOLUL I – ROLUL AUDITULUI INTERN ȘI OBIECTIVELE

ACESTUIA
1.1 Concepte şi trăsături ale auditului intern....................................5
1.2 Obiectivele misiunii de audit intern pentru activitatea

financiar-contabilă..............................................................................8
1.3 Importanța probelor de audit în realizarea misiunii de audit

intern .................................................................................................12
CAPITOLUL II – RELEVANȚA PROBELOR DE AUDIT ÎN

RAPORTUL DE AUDIT INTERN
2.1 Categorii de probe de audit utilizate de auditorii interni

în misiunile de audit ........................................................................ 20
2.2 Analiza probelor în documentarea Raportului de audit

intern....................................................................................................24
2.3 Utilizarea documentelor ca probe în Raportul de audit

intern...................................................................................................29
CONCLUZII . ..................................................................................................36
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................38
2
INTRODUCERE
Întreprinderile au început să-şi organizeze compartimente de audit intern proprii,

în special pentru reducerea cheltuielilor, prin preluarea efectuării lucrărilor pregătitoare
din interiorul entităţii, iar pentru realizarea activităţii de certificare au apelat în
continuare la cabinete de audit extern, care aveau dreptul la o supervizare a activităţii
întreprinderilor.
Auditul conturilor a fost atestat pentru prima dată ca practică curentă pe
continentul european în Grecia Antică şi apoi în Imperiul Roman. Sistemul atenian de
finanţe publice prevedea şi auditori guvernamentali care examinau evidenţele tuturor
celor care erau responsabili cu administrarea banilor publici, în special la expirarea
mandatului lor.
Auditul intern a început să devină o componentă a managementului unei entităţi
economice în perioada recesiunii economice americane de la începutul secolului al XX-
lea. În această perioadă a apărut nevoia ca auditorii financiari externi, independenţi, să
se bazeze pe o serie de lucrări efectuate de personal independent, dar angajat al entităţii
economice, fără ca acest personal să întocmească sinteze şi să exprime concluzii.
Auditul american a evoluat foarte rapid către utilizarea “testelor de audit” ca
proceduri adaptate ritmului de expansiune a afacerilor de pe piata americană. În paralel
cu verificarea prin sondaj, se utilizează şi tehnica verificării tranzacţiilor prin confirmări
de la terţi. Americanii au fost primii care au început uniformizarea şi standardizarea
practicilor de audit încă din anul 1917.
După anul 1950 auditul a cunoscut o perioadă de progrese importante, primul şi
cel mai important obiectiv al auditului rămânând determinarea gradului de fidelitate al
situaţiilor financiare.
Personalul entităţii economice a dobândit abilităţi orientate pe lucrări contabile,
dar utilizarea acestor profesionişti şi pentru întocmirea altor lucrări a avut ca efect
percepţia pozitivă asupra a ceea ce efectuau în cadrul entităţii economice.
Activitatea de audit reprezintă o examinare profesională a unei informaţii, în
vederea exprimării unei opinii responsabile şi independente, prin raportarea la un criteriu
sau standard de calitate.
Realizarea oricărei misiuni de audit la organizaţiile economice, implică existenţa
unor reguli precise, formalizate, cunoscute şi acceptate de emiţătorii şi receptorii
informaţiei supuse auditului.
Aceste reguli sunt definite la nivel general naţional sau internaţional. Se ajunge la
noţiunea de normă, care permite aprecierea calităţii unui audit în raport cu un sistem de
referinţă.
Perspectiva aderării României la Uniunea Europeană a impus în mod inevitabil
armonizarea reglementărilor legale ale contabilităţii cu principiile şi normele dreptului
3
contabil practicate de statele membre ale Uniunii Europene, urmărindu-se o cât mai bună
armonizare cu prevederile Directivelor Europene şi ale Standardelor Naţionale de
Contabilitate şi Audit.
Numai entităţile economice ce aplică Standardele Internaţionale de Contabilitate
şi auditează situaţiile financiare au obligaţia constituirii cadrului organizatoric pentru
funcţionarea auditului intern. Pe măsură ce tot mai multe entităţi economice vor îndeplini
criteriile de aplicare a Standardelor Internaţionale de Contabilitate se va extinde şi
aplicarea standardelor de audit intern.
Auditorii oferă un fel de asigurare în ceea ce priveşte informaţiile conţinute în
situaţiile financiare sau nefinanciare, inclusiv prin realizarea de audite ale situaţiilor
financiare istorice.
Orice informaţii utilizate de auditor în scopul de a determina dacă datele supuse
auditului sunt prezentate în conformitate cu anumite criterii prestabilite.
Informaţiile probante sunt foarte diferite prin prisma gradului în care pot
convinge auditorul că situaţiile financiare sunt prezentate în conformitate cu principiile
contabile general acceptate.
Probele cuprind informaţii foarte concludente, cum ar fi cele rezultate din
inventarierea titlurilor de valoare uşor negociabile făcută de auditor, dar şi informaţii
mai puţin concludente, cum ar fi răspunsurile date la întrebările puse angajaţilor
clientului.
Ca activitate independentă, auditul intern se referă atât la independenţa funcţiei
de audit intern în raport cu activităţile auditate, cât şi la obiectivitatea auditorilor interni.
Astfel, prin statul organizatoric, funcţia de audit intern trebuie să fie de natură a permite
îndeplinirea independentă a raţionamentului pe care auditorii interni trebuie să-l menţină
în desfăşurarea auditărilor.
Rolul esenţial al auditului intern este de a acorda asistenţă personalului
organismului auditat în îndeplinirea responsabilităţilor, oferind conducerii asigurarea că
politicile, procedurile şi controalele efectuate în scopul evitării erorilor umane şi
combaterii fraudelor sau acţiunilor greşite, acţionează eficient.
4
CAPITOLUL I
ROLUL AUDITULUI INTERN ȘI OBIECTIVELE
ACESTUIA
1.1 Concepte şi trăsături ale auditului intern
Definiţia auditului intern s-a realizat în mai multe accepţiuni legate de evoluţia
profesiei, chiar definiţia oficială, cuprinsă în toate normele şi literatura de specialitate fiind
criticată de unii, considerată prea restrictivă de alţii, ori insuficient explicată de grupuri de
profesionişti aplecaţi pe o cercetare şi o poziţionare cât mai exactă a auditului intern.
Cu toate acestea există elemente care sunt acceptate de toţi şi care au contribuit la
un consens pe o definiţie acceptată formal.
Definiţia auditului intern în versiunea americană nu diferă aproape de loc de cea
din versiunea franceză, diferenţa fiind dată de traducerea termenului american –
governance – prin guvernarea sau conducerea întreprinderii.
Conform versiunii franceze a definiţiei internaţionale, aprobată de Consiliul de
Administraţie al IFACI la 21 martie 2000, definiţia oficială a auditului intern este
următoarea:
Auditul intern este o activitate independentă şi obiectivă care dă unei organizaţii o
asigurare în ceea ce priveşte gradul de control asupra operaţiunilor, o îndrumă pentru a-i
îmbunătăţi operaţiunile, şi contribuie la adăugarea unui plus de valoare.
Auditul intern ajută această organizaţie să îşi atingă obiectivele evaluând, printr-o
abordare sistemică şi metodică, procesele sale de management al riscurilor, de control, şi
de guvernare a întreprinderii, şi făcând propuneri pentru a le consolida eficacitatea.
În legislaţia romănească auditul intern este definit mai sintetic şi mai pragmatic,
astfel:
Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului
activităţilor entităţii economice în scopul furnizării unei evaluări independente a
managementului riscului, controlului şi proceselor de conducere a acestuia.
Funcţia de audit intern are trei puncte de ancorare în existenţa entităţii:
 acordă consiliere managerului;
 acordă ajutor salariaţilor fără a-i judeca;
 se manifestă independent la nivelul entităţii.
Acordă consiliere managerului:
Ceea ce deosebeşte auditul intern de orice altă funcţie de control din cadrul unei
entităţi este însăşi competenţa acestuia de a consilia managerul, de a-i oferi asistenţă
pentru a-i permite acestuia să- şi administreze mai bine activităţile.
Acordă ajutor salariaţilor fără a-i judeca:
Auditul intern are în vedere îmbunătăţirea performanţei existente şi nu judecarea
sistemului de control intern.
Este o funcţie independentă:
Independenţa auditului intern îmbracă două forme:
● independenţa structurii de audit în sensul că acesta trebuie să funcţioneze
subordonat celui mai înalt nivel ierarhic;
5
independenţa auditorilor, în sensul că aceştia nu trebuie încărcaţi cu sarcini care

●
nu ar trebui să le revină.
Principalele trăsături ale auditului intern sunt următoarele:
 universalitatea;
 independenţa;
 periodicitatea.
”Universalitatea constă în faptul că auditul intern se organizează şi funcţionează în
toate organizaţiile indiferent de obiectul de activitate al acesteia. Domeniul de activitate al
auditului intern îl constituie toate activităţile desfăşurate în cadrul unei entităţi.
Independenţa auditului constă faptul că acesta nu trebuie să acţioneze sub vreo
constrângere manifestată din partea managementului sau a oricăror alţi factori de decizie
dintr-o entitate.
Periodicitatea se traduce prin aceea că auditul intern este o funcţie stabilă, ce se
realizează în baza unui plan de audit strategic.” 1
Funcţia de audit, aşa cum există ea în zilele noastre în întreprinderi, este de fapt o
funcţie nouă cu particularităţi unice şi care nu se confundă cu nici un precedent istoric. În
acelaşi timp este o funcţie universală şi o funcţie periodică.
Este o funcţie universală deoarece se aplică tuturor organizaţiilor, dar este o funcţie
universală şi pentru că se aplică tuturor funcţiilor acolo unde aceasta se exercită.
Este o funcţie permanentă în cadrul întreprinderii, dar este o funcţie periodică
pentru cei care se întâlnesc cu acest fenomen. „Cei auditaţi” (şefi de serviciu, şefi de
departamente, directori) primesc auditorii în misiune pentru 1 săptămână, 2 săptămâni sau
3 luni. După terminarea misiunii, auditorii pleacă. Vor reveni peste 2 ani, 3 ani sau 5 ani
conform unei frecvenţe care va ţine cont de importanţa riscului în activitatea auditată.
Aceste trei caracteristici ale funcţiei de audit intern: independență, universalitate,
periodicitate sunt acum însuşite şi recunoscute. Această evoluţie nu s-a produs nici
uniform, nici brusc. Puţin câte puţin, funcţia şi-a compus noua imagine.
Auditul intern are o importanţă deosebită deoarece definiţia termenului de audit
intern arată că este o “modalitate de examinare obiectivă a ansamblului activităţii entităţii
economice”2, înseamnă că de fapt, această activitate se desfăşoară şi acoperă:
 toate laturile şi procesele activităţilor economice, financiare, speciale şi de oricare
altă natură, în funcţie de specificul activităţii entităţii economice respective.
 pentru a asigura caracterul obiectiv al examinării proceselor activităţii de ansamblu
a entităţii, auditul intern trebuie să fie organizat corespunzător acestei cerinţe, adică
să aibă un grad ridicat de independenţă faţă de structurile şi formaţiunile
organizatorice din entitate.
Problematica privitoare la auditul intern se pare că este mai diversificată decât cea
cu privire la auditul financiar, întrucât reglementările, dispoziţiile normative în domeniul
auditului intern se pot considera a fi, în primul rând, unele cu caracter general, iar în al
doilea rând, reglementări sectoriale de domeniu. Acestea sunt adresate pentru unele
categorii de entităţi economico-sociale, ordonate după forma de proprietate, precum şi
după modul de organizare al acestora.
Auditul intern este definit atât în legislaţia naţională cât şi în cea internaţională.
Conform legislaţiei româneşti termenul de audit intern este definit ca:
 Activitate de examinare obiectivă a ansamblului activităţilor entităţii
economice în scopul furnizării unei evaluări independente a
1
Giţă Marcel – Auditul intern, Ed. Economică, Bucureşti, 2009
2
Ghiţă E., Ghiţă M. – Audit şi control., Ed. Fundaţieie România de Mâine, Bucureşti, 2007
6
 Este activitatea care se exercită în cadrul entităţii de către persoane din

interiorul sau exteriorul acesteia. Practicile de audit intern se diferenţiază în
funcţie de scopul, mărimea, structura şi domeniile de activitate ale entităţii
economice.
Cele doua definiţii ale termenului de audit sunt şi fac parte din dispoziţii cu
caracter general. Din acestea putem spune că auditul intern se exercită pentru a satisface
cerinţele managementului.
Directiva privind responsabilităţile auditului intern precizează că auditorii interni
examinează şi apreciază:
 fiabilitatea şi integritatea informaţiilor financiare şi operaţionale, precum şi
mijloacele folosite pentru identificarea, cuantificarea, clasificarea şi raportarea
acestor informaţii;
 sistemele instaurate pentru a se asigura respectarea acelor politici, planuri,
proceduri, legi, norme şi contracte care ar putea avea un impact semnificativ
asupra operaţiunilor şi rapoartelor entităţii şi respectarea de către entitatea
economică a tuturor prevederilor legale şi contractuale aplicabile;
 mijloacele şi protecţie a activelor şi, în măsura necesităţii, existenţa acestor
active;
 evaluarea economicităţii şi eficienţei cu care sunt folosite resursele entităţii;
 operaţiunile sau programele, în scopul de a determina dacă rezultatele
concordă cu obiectivele şi scopurile fixate şi dacă operaţiunile sau programele
se desfăşoară conform planurilor.
Auditul intern, alături de celelalte funcţii ale entităţii,şi prin aportul de cunoştinţe,
contribuie la progres. În esenţă, auditul intern este o funcţie de contra-verificare realizată
de către o persoană independentă, a operaţiunilor efectuate la toate nivelurile ierarhice,
conducând la un mai bun control al activităţii.
Auditul intern are obiectiv verificarea responsabilităţilor personalului,şi modul în
care acesta şi le respectă,dând recomandări în acest sens. Toate recomandările date de
auditorul intern nu devin obligatorii,el rămânând la poziţia de consilier intern.
De remarcat un obiectiv deosebit de important, cel de consiliere a managementului
în limitele sferei de aplicabilitate a auditului. Pe lângă caracteristica de “audit-consiliere”,
el este şi un instrument de control la toate nivelurile organizaţionale.
Conţinutul auditului se regăseşte tocmai în opinia auditorului, consemnată în cadrul
Raportului de audit. Această opinie se referă la următoarele aspecte ale activităţii
întreprinderii:
 respectarea tuturor reglementărilor legale în activitatea entităţii auditate, a
statutului, a regulamentelor şi deciziilor interne, denumit auditul conformităţii
sau legalităţii;
 modul de întocmire a situaţiilor financiare, respectarea reglementărilor
legale în domeniul raportărilor financiare, denumit audit de atestare financiară;
 aplicarea principiului bunei practici şi respectarea principiilor
managementului performant şi competitiv în utilizarea fondurilor, denumit
auditul performanţei sau al rezultatelor.
7
1.2 Obiectivele misiunii de audit intern pentru

activitatea financiar-contabilă
Auditul intern înseamnă o activitate de evaluare în cadrul unei entităţi, care este
reprezentat de un serviciu efectuat în favoare ei.
Fiind o activitate de control din cadrul entităţii, auditul intern are ca funcţii:
 examinarea,
 evaluarea,
 monitorizarea gradului de adecvare şi eficienţă a sistemelor de contabilitate
şi de control intern.
Auditul intern se aplica tuturor întreprinderilor, indiferent de mărimea şi de natura
acestora şi care în esenţă are următoarea definiţie:
Auditul intern este în cadrul unei organizaţii o funcţie - exercitată într-o manieră
independentă și cu mandat - de evaluare a controlului intern. Acest demers specific
concurează cu bunul control asupra riscurilor de către responsabili.
„Auditul intern este o activitate independentă şi obiectivă, care dă unei organizaţii
o asigurare în ceea ce priveşte gradul de control deţinut asupra operaţiunilor,o îndrumare
pentru a-i îmbunătăţi operaţiunile şi contribuie la adăugarea unui plus de valoare.”3
În sfera auditului intern sunt cuprinse :
a) activităţile financiare sau cu implicaţii financiare desfăşurate de
entitatea socio-economică, din momentul constituirii angajamentelor până
la utilizarea fondurilor de către beneficiarii finali, inclusiv a fondurilor
provenite din asistenţa externă;
b) constituirea veniturilor organizaţiei, respectiv autorizarea şi
stabilirea titlurilor de creanţă, precum şi a facilităţilor acordate la încasarea
acestora;
c) administrarea patrimoniului, precum şi vânzarea, gajarea,
concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat/public al
statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;
d) sistemele de management financiar şi control, inclusiv
contabilitatea şi sistemele informatice aferente.
Activitatea de audit intern contribuie la menţinerea unui sistem de control adecvat
prin evaluarea eficacităţii şi eficienţei acestuia,contribuind la îmbunătăţirea lui continuă.
Auditul intern este deci, un element de siguranţă, de transparenţă a informaţiei şi
ajută la eficientizarea strategiilor.
Cu ajutorul acestor instrumente, auditul intern acordă suport managementului de
nivel superior să obţină rezultate reale, să depisteze frauda şi să crească oportunităţile.
Auditul intern are obiectiv verificarea responsabilităţilor personalului, şi modul în
care acesta şi le respectă, dând recomandări în acest sens. Toate recomandările date de
auditorul intern nu devin obligatorii, el rămânând la poziţia de consilier intern. De
remarcat un obiectiv deosebit de important, cel de consiliere a managementului în limitele
sferei de aplicabilitate a auditului. Pe lângă caracteristica de “audit-consiliere”, el este şi
un instrument de control la toate nivelurile organizaţionale.
3
Camera Auditorilor din România, „Norme minimale de audit”, Editura Economică, Bucureşti, 2001
8
Obiectivele auditului intern se pot reprezenta ca în figura următoare:
sprijinirea îndeplinirii
asigurarea obiectivă şi obiectivelor entităţii publice
consilierea, destinate să printr-o abordare sistematică
îmbunătăţească sistemele şi şi metodică
activităţile entităţii publice
Obiectivele ajută entitatea publică să

auditului intern menţină un sistem de control
adecvat prin evaluarea
evaluarea managementului eficacităţii şi eficienţei
riscurilor şi evaluarea acestuia, contribuind la
sistemelor de control îmbunătăţirea lui continuă
sprijină conducătorul entităţii publice în

identificarea şi evaluarea riscurilor
semnificative şi contribuie la îmbunătăţirea
sistemelor de management al riscurilor,
sisteme a căror eficacitate o supraveghează
şi evaluează
Fig. nr 1.1 Obiectivele auditului intern
Ca urmare a atingerii obiectivelor, auditul intern reduce riscul, favorizează

schimbarea, dezvoltarea, face să progreseze controlul intern, generează economii şi
oportunităţi şi evită pierderile.
Pentru orice categorie de operaţiuni dată există mai multe obiective de audit ce
trebuie atinse înainte ca auditorul să fie în măsură de a ajunge la concluzia că operaţiunile
au fost corect înregistrate. Acestea sunt numite obiective de audit legate de operaţiuni.
Obiectivele de audit legate de operaţiuni pe care le urmăreşte un auditor
corespund aserţiunilor manageriale şi sunt strâns legate de acestea. Principala
responsabilitate a unui auditor constă, de fapt, în a determina dacă aserţiunile
managementului privind situaţiile financiare sunt justificate.
Trebuie făcută o deosebire între obiectivele generale ale auditului în ceea ce
priveşte operaţiunile şi obiectivele de audit specifice pentru fiecare categorie de
operatiuni:
 Obiectivele generale de audit referitoare la operaţiuni, se aplică oricărei categorii
de operaţiuni, dar sunt formulate în termeni generali.
 Obiectivele specifice se aplică, de asemenea, fiecărei categorii de operaţiuni, însă
sunt formulate în termeni adaptaţi unei anumite categorii, cum ar fi veniturile.
După ce se definesc obiectivele generale privind operaţiunile, acestea pot fi
stilizate pentru definirea unor obiective de audit specifice pentru fiecare categorie de
operaţiuni supusă auditului.
9
”Cele şase obiective generale de audit privind operaţiunile sunt prezentate în

continuare4:
 Existenţa – operaţiunile înregistrate există. Acest obiectiv se referă la faptul
că operaţiunile înregistrate s-au produs şi în realitate.
Includerea unei vânzări în jurnalul de vânzări fără ca o asemenea operaţiune să se
fi produs constituie o încălcare a obiectivului de existenţă. Acest obiectiv reprezintă
contrapartida auditorului la aserţiunea managerială referitoare la existenţă sau producere.
 Exhaustivitate – operaţiunile existente sunt înregistrate. Acest obiectiv se
referă la faptul că toate operaţiunile care ar trebui incluse în jurnale au fost
într-adevăr înregistrate.
Neînregistrarea unei vânzări în jurnalul corespunzător ŞI in cartea mare în
momentul producerii ei încalcă obiectivul de exhaustivitate. Acest obiectiv reprezintă
contrapartida auditorului la aserţiunea de exhaustivitate a managementului.
Obiectivele de existenţă şi exhaustivitate pun accentul pe două aspecte contrare ale
unui audit; existenţa vizează potenţialele supraevaluări, iar exhaustivitatea priveşte
operaţiunile neînregistrate (subevaluările).
 Exactitate - operaţiunile înregistrate sunt exprimate în sume corecte. Acest
obiectiv se referă la exactitatea informaţiilor legate de operaţiunile
contabilizate.
Pentru operaţiunile de vânzări, de exemplu, s-ar încălca obiectivul de exactitate în
cazul în care cantitatea de bunuri expediate ar fi diferită de cantitatea facturată,dacă pentru
facturare s-ar utiliza un nivel greşit al preţurilor, dacă în procesul de tacturare s-ar comite
greşeli de înregistrare sau de calcul sau dacă în jurnalul de vinzări s-ar include o sumă
greşită.
Exactitatea este una dintre componentele aserţiunii privind evaluarea şi afectarea
(alocarea). Este important să se facă deosebirea între exactitate şi existenţă sau
exhaustivitate. De exemplu, dacă o operaţiune de vânzare înregistrată nu ar fi trebuit
înregistrată deoarece mărfurile au fost expediate în regim de consignaţie, se va considera
că a fost încălcat obiectivul de existenţă, chiar dacă suma facturată a fost corect Dacă
vânzarea înregistrată corespunde unei livrări efective, dar suma acesteia nu a fost corect
calculată, atunci se produce o încălcare a obiectivului de exactitate:, dar nu şi o încălcare a
obiectivului de existenţă. Aceeaşi legătură există şi între exhaustivitate şi exactitate.
 Clasificare – operaţiunile incluse în jurnalele clientului sunt corect
calsificate.
Printre exemplele de clasificare greşită a vânzărilor se poate menţiona înregistrarea
unei vânzări în numerar ca vânzare pe credit, înregistrarea la venituri a vânzării unor
mijloace fixe folosite în producţie şi clasificarea greşită a unor vânzări efectuate prin
puncte de comercializare ca vânzări făcute prin deplasare la domiciliul cumpărătorului.
Clasificarea face, de asemenea, parte din aserţiunea de evaluare sau afectare (alocare).
 Cronologie – operaţiunile sunt înregistrate la date corecte.
O eroare de cronologie se produce dacă operaţiunile nu sunt înregistrate la datele la
care se produc. O operaţiune de vânzare, de exemplu, ar trebui înregistrată la data livrării
mărfurilor. Cronologia operaţiunilor face şi ea parte din aserţiunea de evaluare sau afectare
(alocare).
 Sistematizare şi sintetizare - operaţiunile înregistrate sunt adecvat
transferate în fişierele sistematice şi sunt corect sintetizate. Acest obiectiv
se referă la caracterul adecvat al transferului informaţiilor din operaţiunile
4
Ghiţă E., Ghiţă M. – Audit şi control., Ed. Fundaţieie România de Mâine, Bucureşti, 2007
10
înregistrate în jurnale (evidenţa cronologică) către registrele auxiliare

(evidenţele analitice/sistematice) şi către evidenţa sintetică.
De exemplu, dacă o operaţiune de vânzare este înregistrată în fişa analitică de
client greşită sau cu o sumă greşită în fişierul sistematic, se va produce o încălcare a
acestui obiectiv. Sistematizarea şi sintetizarea fac, de asemenea, parte din aserţiunea de
evaluare sau afectare (alocare). Deoarece transferul operaţiunilor din jurnale în registrele
analitice, în cartea mare şi în alte fişiere sistematice conexe este, de regulă, realizată
automat de sisteme de contabilitate informatizate, riscul apariţiei unei erori umane
întîmplătoare în cursul transferului datelor este minim. Dacă auditorul reuşeşte să
determine că sistemul informatic funcţionează corect, preocupările privind erorile din
procesul de transfer sunt minime.
Obiectivele generale de audit legate de operaţiuni trebuie aplicate fiecărui tip
(categorie) semnificativă de operaţiuni incluse în audit.
Auditorul planifică o combinaţie adecvată de obiective de audit şi probele care
trebuie colectate pentru atingerea acestor obiective, aplicând un proces de audit. Procesul
de audit reprezintă o metodologie bine definită de organizare a unui audit astfel încât să se
asigure că probele colectate sunt atât suficiente, cât şi temeinice şi că toate obiectivele de
audit aplicabile sunt atât specificate, cât şi atinse (confirmate).
Procesul de audit descris este format din patru faze specifice:
Faza 1 Planificarea şi definirea

unei metode de auditare
Faza 2 Efectuarea testelor meca-

nismelor de control şi a
testelor substanţiale ale
operaţiunilor
Faza 3 Efectuarea procedurilor

analitice şi a testelor detaliilor
soldurilor
Finalizarea auditului şi
Faza 4 emiterea unui raport de
audit
Fig. 1.2 Fazele procesului de audit
11
1.3 Importanța probelor de audit în realizarea misiunii de audit intern
Probele de audit trebuie să ofere o garanţie auditorului că acestea ar putea influenţa

atitudinea utilizatorului situaţiilor financiare, de exemplu, sau a raportului de audit, dacă
ele ar fi cunoscute de către acesta din urmă. Dacă auditorul se bazează pe probe de audit
competente, relevante şi rezonabile în formularea opiniilor sale, atunci el obţine garanţia
că situaţiile financiare examinate nu au erori semnificative. În caz contrar, există riscul ca
auditorul să ajungă la concluzii eronate.
Pragul de semnificaţie, denumit şi pragul de materialitate, reprezintă limita maximă
admisă de auditor cu care situaţiile financiare pot fi eronate, dar acceptabile pentru
exprimarea unor concluzii pertinente.
În literatura de specialitate sunt prezentate trei tipuri ale pragului de semnificaţie,
astfel:
 ”Pragul de semnificaţie prin valoare poate fi exprimat în valori absolute (o
anumită sumă de bani), sau în valori relative (un procent dintr-un anumit
element analizat, cum ar fi: cifra de afaceri, cheltuielile din exploatare,
profitul din exploatare, profitul impozabil, valorile de inventar ale activelor
materiale etc.). Alegerea uneia sau alteia dintre aceste două modalităţi de
exprimare a pragului de semnificaţie prin valoare este la latitudinea
auditorului.
Nivelul pragului de semnificaţie prin valoare se stabileşte la începutul auditului, prin
însumarea tuturor valorilor posibile pentru diferite baze.
 Pragul de semnificaţie prin natură se determină încă din faza de planificare
a auditului. În acest caz, se ţine cont de natura diferită a probelor de audit,
adică: documentare, vizuale sau orale. Auditorul trebuie să analizeze diferit
fiecare aspect al situaţiilor financiare, deoarece unele trebuie să fie mult mai
exacte, datorită importanţei lor pentru utilizatori, de exemplu: nivelul
cheltuielilor cu materiale, cheltuielile cu salariile, taxa pe valoarea adăugată
de plată, impozitul pe profit datorat, etc.
 Pragul de semnificaţie prin context se referă la efectul pe care erorile
conţinute de probele de audit îl au asupra situaţiilor financiare. Din această
cauză nivelul acestui prag de semnificaţie este mai greu de stabilit în faza de
planificare a auditului. De exemplu, o informaţie greşită asupra nivelului
cheltuielilor deductibile poate transforma pierderea în profit fiscal.” 5
În stabilirea pragului de semnificaţie trebuie să se ţină seama de cerinţele

utilizatorilor de informaţii. Astfel, pragul de semnificaţie se va stabili la nivelul cel mai
ridicat al inexactităţilor tolerabile pe care utilizatorii îl consideră acceptabil.
Auditorul stabileşte un nivel al pragului de semnificaţie în etapa de planificare a
auditului. Dar, acest nivel se impune a fi revizuit pe parcursul efectuării auditului, datorită
modificării valorii unor posturi din situaţiile financiare faţă de valorile prezentate iniţial.
5
Boulescu M., Ghiţă M., Mareş V., „Controlul fiscal şi auditul financiar-fiscal”, Editura CECCAR,
Bucureşti, 2003.
12
Conform standardelor de audit aplicate în cadrul statelor membre ale Uniunii

Europene, pragul de semnificaţie se calculează prin aplicarea unui procent cuprins între
0,5% şi 2% asupra bazei de calcul ( de exemplu: 0,5% asupra cifrei de afaceri, în cazul
auditării taxei pe valoarea adăugată; 0,7% asupra profitului impozabil, în cazul auditului
impozitului pe profit; 1% asupra cheltuielilor cu salariile, în cazul auditului impozitului pe
venit).
O decizie majoră cu care se confruntă orice auditor este de a determina tipurile şi
cantităţile adecvate de probe pe care trebuie să le colecteze pentru a se putea convinge că
toate elementele situaţiilor financiare ale entităţii sunt adecvat prezentate.
Ansamblul deciziilor unui auditor în ceea ce priveşte colectarea probelor
poate fi descompus în următoarele patru categorii:
1) Ce procedură de  O procedură de audit reprezintă un set de instrucţiuni

audit trebuie să se utilizeze? detaliate privind colectarea" unui tip de probe de audit,
care urmează a fi obţinute la un anumit moment pe
parcursul auditului. În cursul definirii procedurilor de
audit se obişnuieşte formularea lor în termeni suficient
de specifici pentru a permite utilizarea lor ca pe un set
de instrucţiuni precise în cursul realizării auditului.
2) Ce dimensiune  Odată procedura de audit selectată, este posibil să se

trebuie să aibă eşantionul varieze dimensiunea eşantionului de la un singur
selectat pentru aplicarea element până la toate elementele care constituie
unei anumite proceduri? populaţia testată. Decizia privind numărul de elemente
ale populaţiei de testat trebuie luată de auditor pentru
fiecare procedură de audit în parte. Dimensiunea
eşantionului utilizat în orice tip de procedură de audit
poate varia de la un audit la altul.
3) Ce elemente
trebuie extrase din populaţia  După ce s-a determinat dimensiunea eşantionului din
supusă analizei? cadrul procedurii de audit, este necesar să se decidă care
elemente vor fi extrase din populaţie pentru a fi testate.
Dacă auditorul decide, atunci se pot utiliza mai multe
metode pentru a selecta elementele ce vor fi concret
examinate. Auditorul poate utiliza şi o combinaţie a
acestor metode.
4) Când să se  De obicei, un audit al situaţiilor financiare tratează o

desfăşoare procedura? anumită perioadă, cum ar fi un an, şi nu este încheiat
decât la câteva săptămâni sau luni după sfârşitul res-
pectivei perioade de timp.
Importanţa mare a acestui raţionament provine din costul prohibitiv al examinării

şi evaluării tuturor elementelor probante disponibile. În cadrul auditului situaţiilor
financiare, nu se poate examina conţinutul tuturor fişierelor informatice sau toate celelalte
probe disponibile, cum ar fi cecurile achitate, facturile furnizorilor, comenzile clienţilor,
fişele de pontaj ale angajaţilor şi numeroase alte tipuri de documente şi evidenţe contabile.
13
Prin urmare, procedurile de audit pot fi programate oricând, începând cu stadiile

timpurii ale exerciţiului contabil şi până la mult timp după ce exerciţiul contabil a fost
închis. Într-o anumită măsură, decizia privind programarea procedurilor de audit în timp
este afectată de momentul în care managerul vrea ca auditul să fie încheiat. În cazul
auditului situaţiilor financiare, în mod normal, auditul să fie terminat între una şi trei luni
după data de închidere a exerciţiului contabil.
Totuşi, programarea în timp este influenţată şi de momentul în care auditorul
consideră că probele auditului vor avea o eficacitate maximă, precum şi de momentul în
care personalul de audit este disponibil. De exemplu, auditorii preferă deseori să facă
inventarul fizic al stocurilor cât mai aproape posibil de data de închidere a bilanţului.
Procedurile de audit conţin deseori menţiuni privind dimensiunea eşantionului,
elementele de selectat şi programarea în timp.
Lista procedurilor de audit definite pentru un anumit domeniu supus auditului
intern sau pentru auditul pe ansamblu este numită program de audit.
Programul de audit cuprinde întotdeauna o listă a procedurilor de audit. De obicei,
el include şi dimensiunile eşantioanelor, elementele de selectat şi programarea în timp a
testărilor. În mod normal, există câte un program de audit, conţinând mai multe proceduri
de audit, pentru fiecare parte componentă a auditului. Prin urmare, va exista un program
de audit privind creanţele-clienţi, un program de audit privind vînzările şi aşa mai departe.
Datorită nevoii pe care o au utilizatorii externi de a se baza pe şi de a avea încredere
în situaţiile financiare, pentru auditul situaţiilor financiare istorice există un set de standarde
strict definite.
Mai mult decât atât, dreptul de a emite o opinie asupra situaţiilor financiare ale unei
organizaţii le este rezervat în mod exclusiv persoanelor cu statut de expert contabil sau
auditor şi cu licenţă obţinută.
”Nevoia de consiliere şi asigurare a managementului este determinată de riscul
informaţional. Pe măsură ce activităţile organizaţiilor socio-economice devin tot mai
complexe, factorii de decizie se confruntă cu o probabilitate tot mai mare de a primi
informaţii incorecte. Acest fapt se explică prin mai multe motive”6:
Distanţa dintre - în lumea modernă, este aproape imposibil ca un

informaţii şi factor de decizie să dispună de cunoştinţe directe,
utilizatori empirice despre organizaţia cu care colaborează.
Persoana în cauză va fi nevoită să se bazeze pe
informaţiile furnizate de alte persoane. Când informaţiile sunt obţinute de la alte
persoane, creşte şi probabilitatea unei dezinformări intenţionate sau neintenţionate.
Părtinirea şi motivele
personale ale dacă informaţiile sunt furnizate de o persoană ale
furnizorului de cărei scopuri nu corespund celor ale factorului de
informaţii decizie, atunci informaţiile în cauză ar putea fi
manipulate în favoarea ofertantului lor. O
asemenea părtinire s-ar putea explica printr-un optimism sincer în ceea ce priveşte
anumite evenimente viitoare sau prin accentuarea intenţionată a anumitor aspecte
în scopul de a influenţa utilizatorii într-o direcţie dorită. În ambele cazuri,
rezultatul este o dezinformare.
6
Boulescu M., Ghiţă M., Mareş V., „Controlul fiscal şi auditul financiar-fiscal”, Editura CECCAR,
Bucureşti, 2003.
14
De exemplu, într-o decizie vizând un împrumut, în care debitorul transmite

creditorului situaţiile sale financiare, există o probabilitate considerabilă ca
debitorul să manipuleze situaţiile prezentate pentru a-şi îmbunătăţi şansele de a
obţine împrumutul dorit. Dezinformarea ar putea lua forma directă a unor sume
greşite sau cea, mai puţin vizibilă, a unei prezentări incomplete sau
necorespunzătoare a datelor.
Datele voluminoase pe măsură ce organizaţiile se extind,

creşte şi volumul tranzacţiilor lor
comerciale. Aceasta măreşte probabilitatea
includerii în evidenţele contabile a unor informaţii greşit înregistrate - poate
„îngropate" sub un morman de informaţii diverse.
De exemplu, dacă o agenţie guvernamentală de proporţii achită factura unui
furnizor, plătind un surplus de 200 de dolari, există o probabilitate foarte mare ca
această eroare să nu fie descoperită decât dacă instituţia a pus în aplicare proceduri
rezonabil de complexe pentru a identifica acest tip de înregistrare greşită. Dacă
numeroase greşeli de înregistrare rămân nedescoperite, totalul lor combinat poate
ajunge la un nivel greu de neglijat.
Tranzacţiile în ultimele câteva decenii, tranzacţiile co-

comerciale complexe merciale între organizaţii au devenit tot
mai complexe şi, prin urmare, tot mai greu
de înregistrat în mod corespunzător.
De exemplu, tratamentul contabil corect al achiziţiei unei entităţi de către
alta creează probleme contabile relativ dificile şi importante. Printre alte exemple,
se numără consolidarea şi prezentarea adecvată a rezultatelor financiare ale
întreprinderilor-fiice care operează în ramuri diferite, precum şi prezentarea
adecvată a instrumentelor financiare derivate.
O mare parte din aptitudinile şi conceptele necesare pentru a executa un audit al

situaţiilor financiare istorice este utilă şi în prestarea altor tipuri de servicii cu caracter de
asigurare.
În practică, nu există limite pentru tipurile de asigurări pe care le poate oferi un
expert contabil sau un auditor.
Standardele de audit cer auditorului să colecteze suficiente probe temeinice pentru
a justifica opinia exprimată. Dată fiind natura probelor utilizate în audit, dar şi
considerentele legate de costurile realizării unui audit, este puţin probabil ca auditorul să
fie absolut convins că opinia pe care o exprimă la sfârşit este corectă.
Cu toate acestea, auditorul trebuie să dispună de un nivel înalt de certitudine în
ceea ce priveşte corectitudinea opiniei sale. Combinând toate probele din întregul audit,
auditorul este în măsură să decidă dacă este suficient de convins pentru a emite un raport
de audit. Cei doi factori care determină concludenţa probelor sunt:
A)Temeinicia probelor - se referă la măsura în care probele pot fi considerate

„plauzibile” sau demne de încredere. Dacă probele sunt considerate foarte temeinice, acest
fapt contribuie foarte mult la convingerea auditorului că situaţiile financiare prezintă o
imagine fidelă.
De exemplu, dacă un auditor ar face inventarul stocurilor, aceasta va constitui o
probă mult mai temeinică decât dacă gestionarii întreprinderii i-ar prezenta auditorului
15
propriile lor date referitoare la stocuri. Cei mai mulţi auditori utilizează termenul de
fiabilitate a probelor ca un sinonim al noţiunii de temeinicie.
Temeinicia probelor se aplică numai procedurilor de audit alese. Temeinicia nu
poate fi îmbunătăţită prin selectarea unui eşantion de dimensiuni mai mari sau prin
alegerea unor alte elemente din ansamblul datelor analizate. Ea poate fi ameliorată numai
prin selectarea acelor proceduri de audit, în care nivelul calitativ al următoarelor şapte
caracteristici ale unor probe temeinice este mai înalt.
Relevanţa.
Independenţa
sursei.
Oportunitatea
Eficacitatea
controlului intern
al entităţii.
Gradul de
obiectivitate. Informarea
directă a
auditorului
Calificarea persoanelor
care furnizează
informaţiile.
Fig. 1.3 Caracteristici ale unor probe temeinice
a) Relevanţa. Probele trebuie să se refere la obiectivul auditului sau să fie

relevante pentru acesta, auditorul efectuând o serie de testări pentru a se convinge de
fiabilitatea lor.
De exemplu, să presupunem că auditorul este preocupat de faptul că activitatea
comercială supusă misiunii de audit nu facturează corect clienţilor săi cheltuielile privind
transportul mărfurilor (obiectivul exhaustivităţii). Dacă auditorul va selecta un eşantion de
copii ale facturilor întocmite clienţilor şi ar confrunta sumele respective cu documentele
justificative ale livrărilor, atunci aceste probe nu ar fi relevante prin prisma obiectivului
exhaustivităţii şi, prin urmare, nu ar fi considerate ca probe fiabile pentru respectivul
obiectiv.
16
O procedură relevantă ar fi să se pornească de la un eşantion de documente de

livrare şi să se confrunte sumele respective cu cele înregistrate în copiile facturilor
întocmite clienţilor, în scopul de a determina dacă toate cheltuielile au fost facturate.
Spre deosebire de prima procedură exemplificată, această a doua procedură de
audit este relevantă, deoarece livrarea bunurilor este criteriul normal utilizat pentru a se
determina dacă o vânzare s-a produs cu adevărat şi deci ar trebui facturată.
Prin retrasarea parcursului înregistrărilor, pornind de la documentele de livrare, în
aval până la facturi, auditorul poate determina dacă livrările le-au fost facturate
cumpărătorilor. Dacă însă auditorul porneşte de la facturi, în amonte până la documentele
de livrare, atunci îi va fi imposibil să descopere livrările nefacturate.
Relevanţa poate fi analizată numai prin prisma obiectivelor specifice ale auditului.
Probele pot fi relevante pentru un anumit obiectiv de audit, dar nu şi pentru un altul. În
exemplul de mai sus, când auditorul a confruntat sumele pornind de la copiile facturilor
întocmite cumpărătorilor şi ajungând la documentele de livrare, probele colectate ar fi fost
relevante pentru obiectivul existenţei.
Cele mai multe probe colectate sunt deopotrivă relevante pentru mai multe
obiective de audit, dar niciodată pentru ansamblul acestor obiective.
b) Independenţa sursei. Probele obţinute dintr-o sursă din afara entităţii auditate
sunt mai fiabile decât cele colectate din interiorul ei. De exemplu, probele externe de tipul
comunicatelor primite de la bănci, jurişti sau cumpărători sunt, ca regulă generală,
considerate mai fiabile decât răspunsurile primite în urma chestionării membrilor entităţii
auditate.
În mod asemănător, documentele care provin din afara organizaţiei sunt
considerate mai fiabile decât cele produse în interiorul companiei şi care nu au ieşit
niciodată din perimetrul organizaţiei . Un exemplu pentru prima categorie este o poliţă de
asigurare, iar pentru cea de-a doua — o cerere de aprovizionare.
c) Eficacitatea controlului intern al entităţii. Când mecanismele de control intern

ale unei corganizaţii sunt eficace, probele colectate sunt considerate mai fiabile decât dacă
aceste mecanisme ar fi nesatisfăcătoare.
De exemplu, dacă sistemul de control intern al vânzărilor şi facturărilor este
eficace, atunci auditorul ar putea obţine din facturile de vânzare şi documentele de livrare
probe mult mai temeinice decât dacă acest control ar fi inadecvat.
d) Informarea directă a auditorului. Probele obţinute de către auditor în mod

direct, prin examinare fizică, observare, calcul şi inspectare sunt mult mai temeinice decât
informaţiile obţinute pe căi indirecte.
De exemplu, dacă auditorul calculează marja brută ca un procent din vânzări şi o
compară cu datele din perioadele anterioare, probele obţinute astfel vor fi mai fiabile
decât în cazul în care auditorul s-ar fi bazat numai pe calculele făcute de contabilul-şef al
entităţii auditate.
e) Calificarea persoanelor care furnizează informaţiile. Chiar dacă sursa de

informaţii este independentă, probele nu vor fi fiabile decât dacă persoana care furnizează
aceste informaţii va fi calificată să facă acest lucru. Prin urmare, comunicatele primite de
la jurişti şi confirmările primite de la bănci sunt, de obicei, tratate cu mai multă încredere
decât confirmarea creanţelor comerciale de către persoane care nu sunt familiarizate cu
mediul economic.
17
De asemenea, probele obţinute direct de către auditor ar putea fi considerate ca

nefiabile dacă auditorul în cauză nu dispune de aptitudinile necesare pentru a evalua aceste
probe.
f) Gradul de obiectivitate. Probele obiective sunt mult mai fiabile decât cele care
necesită o doză considerabilă de raţionament subiectiv pentru a se determina dacă sunt
corecte sau nu. Printre exemple de probe obiective se numără:
 confirmarea creanţelor-clienţi şi a soldurilor bancare,
 inventarul fizic al titlurilor de valoare şi al numerarului,
 adunarea sumelor dintr-o listă a datoriilor comerciale pentru a se determina
dacă totalul calculat astfel corespunde soldului contului din cartea mare.
Printre exemple de probe subiective se numără:
 scrisoare trimisă de avocatul unui client şi în care se discută rezultatul
probabil al unor procese în curs intentate clientului,
 constatarea uzurii morale a stocurilor în cursul inventarierii fizice,
 chestionarea persoanei responsabile de gestiunea creditelor pe tema pro-
babilităţii încasării creanţelor comerciale neajunse încă la scadenţă.
Atunci când se evaluează fiabilitatea probelor subiective, este importantă şi
calificarea persoanei care furnizează probele în cauză.
g) Oportunitatea. Oportunitatea probelor de audit se poate referi fie la momentul

în care aceste probe sunt colectate, fie la perioada la care se referă auditul. De obicei,
probele referitoare la conturile bilanţiere sunt mult mai fiabile atunci când sunt colectate
cât mai aproape posibil de data închiderii bilanţului.
De exemplu, inventarul titlurilor de valoare uşor negociabile, făcut de auditor în
ziua închiderii bilanţului, va fi mai fiabil decât dacă ar fi fost efectuat cu două luni mai
devreme.
În cazul conturilor de rezultate, probele vor fi mai fiabile dacă există un eşantion
care acoperă întreaga perioadă supusă auditului decât dacă eşantionul conţine elemente
aparţinând numai unei porţiuni din această perioadă. De exemplu, un eşantion constituit
aleator din totalul operaţiunilor de vânzări derulate pe tot parcursul anului va fi mai fiabil
decât un eşantion extras numai din operaţiunile primelor şase luni.
B) Suficienţa - Cantitatea probelor obţinute determină caracterul suficient al

acestora. Suficienţa probelor este determinată, în principal, de dimensiunea eşantionului
selectat de auditor. Pentru o anumită procedură de audit, probele obţinute dintr-un
eşantion de 200 de articole vor fi, ca regulă generală, mai suficiente decât cele obţinute pe
baza unui eşantion de 100 de unităţi.
Există mai mulţi factori determinanţi ai caracterului adecvat al dimensiunii
eşantioanelor utilizate în audit. Cei mai importanţi doi factori sunt:
 erorile pe care auditorul se aşteaptă să le găsească
 eficacitatea controlului intern al clientului.
Pe lângă dimensiunea eşantioanelor, şi elementele individuale testate afectează, la
rândul lor, suficienţa probelor. De obicei, se consideră suficiente eşantioanele care conţin
o selecţie de articole cu valori monetare mari, articole cu probabilitate de eroare mare şi
articole reprezentative pentru ansamblul testat.
Spre deosebire de acestea, cei mai mulţi auditori vor considera, de regulă, ca
insuficiente eşantioanele care conţin numai o selecţie de articole cu cea mai mare valoare
bănească, cu excepţia cazurilor în care aceste articole reprezintă o porţiune semnificativă
din valoarea totală a populaţiei testate.
18
Concludenţa probelor poate fi evaluată numai după o analiză combinată a

temeiniciei şi suficienţei lor, ţinându-se cont şi de impactul factorilor care influenţează
aceste două caracteristici.
Un eşantion voluminos de probe furnizate de o parte sau persoană independentă
nu este concludent decât dacă este relevant pentru obiectivul de audit testat. Un eşantion
mare, care este relevant, dar nu şi obiectiv, va fi de asemenea considerat neconcludent. În
mod asemănător, un eşantion mic, format din doar unul sau două elemente probante
foarte temeinice, nu va fi suficient de concludent.
Auditorul trebuie să evalueze măsura în care atât criteriile temeiniciei şi
suficienţei, cât şi toţi factorii care influenţează aceste două caracteristici, au fost luate în
considerare în cursul determinării caracterului concludent al probelor.
19
CAPITOLUL II
RELEVANȚA PROBELOR DE AUDIT ÎN RAPORTUL DE
AUDIT INTERN
2.1 Categorii de probe de audit utilizate de auditorii interni în

misiunile de audit
Auditorul, în cadrul misiunii de audit intern, planifică o combinaţie adecvată de

obiective de audit şi stabileşte probele care trebuie colectate, pentru atingerea acestor
obiective. Procesul de audit intern reprezintă o metodologie bine definită de organizare a
unui audit, astfel încât să se asigure că probele colectate sunt atât suficiente, cât şi
temeinice şi că toate obiectivele de audit aplicabile sunt atât specificate, cât şi atinse
(confirmate).
”Pentru orice audit intern există numeroase modalităţi prin care un auditor poate
acumula probe pentru a atinge obiectivele de ansamblu ale auditului. Două considerente
dominante afectează metoda pe care o va alege auditorul:
 trebuie acumulate suficiente probe temeinice pentru ca auditorul
să-şi îndeplinească răspunderile profesionale;
 costul colectării probelor trebuie minimizat.” 7
Primul criteriu este cel mai important, dar şi minimizarea costurilor este necesară
pentru ca firma să poată justifica acivitatea de audit intern, ca activitate ce oferă
plusvaloare prin consiliere şi susţinere a întregului proces decizional.
Dacă nu ar exista grija controlului costurilor, pe de altă parte, luarea deciziilor
privind probele de colectat ar fi foarte simplă. Auditorii ar tot aduna probe, fără a fi
preocupaţi de eficienţă, până când ar ajunge la o certitudine suficientă că nu există erori
semnificative.
Problema cantităţii suficiente de probe temeinice şi nevoia de a controla
cheltuielile impun o planificare a angajamentului. Planul ar trebui să aibă drept rezultat o
metodă de audit eficace, aplicabilă cu cheltuieli rezonabile.
În procesul deciziei referitoare la procedura de audit care trebuie utilizată,
auditorul poate alege între şapte categorii principale de probe.
a) Examinarea fizică
 reprezintă inspectarea sau inventarierea de către auditor a unui ”ansamblu de

active corporale, materiale”. Acest tip de probă este de cele mai multe ori asociată
cu stocurile şi mijloacele băneşti, însă ea se aplică şi în cazul verificării titlurilor de
valoare, efectelor comerciale de încasat şi imobilizărilor corporale. Deosebirea
dintre examinarea fizică a activelor, de exemplu, a titlurilor de valoare uşor
negociabile şi a mijloacelor băneşti, şi examinarea unor suporturi documentare,
cum ar fi cecurile achitate şi documentele justificative ale vânzărilor, este
importantă pentru a se putea răspunde diverselor scopuri ale auditului. Dacă
7
Dănescu Tatiana – Proceduri şi tehnici de audit financiar, Ed. Irecson, Bucureşti, 2007
20
obiectul examinat, cum ar fi o factură de vânzare, nu are valoare intrinsecă, atunci

proba se numeşte „documentare”.
De exemplu, înainte ca un cec să fie semnat, el nu este decât un document
oarecare; după ce acest cec este semnat, el devine un activ; iar când cecul este achitat şi
anulat, el devine din nou un document. Din punct de vedere tehnic, examinarea fizică a
cecului se poate produce numai atâta timp cât acest cec are calitate de activ.
Examinarea fizică, fiind o modalitate directă de a verifica dacă un activ există în
realitate (obiectivul existenţei), este considerată a fi unul dintre cele mai fiabile şi utile
tipuri de probe de audit. În general, examinarea fizică este o modalitate obiectivă de a
constata atât cantitatea, cât şi caracteristicile activului. În anumite cazuri, ea reprezintă şi o
metodă utilă pentru a evalua starea sau calitatea unui activ.
Totuşi, examinarea fizică nu este o probă suficientă pentru a verifica dacă activele
constatate se află în proprietatea clientului (obiectivul drepturilor şi obligaţiilor) şi în
numeroase cazuri auditorul nu este suficient de calificat pentru a evalua factori calitativi
de tipul uzurii morale sau autenticităţii (obiectivul valorii nete realizabile). De asemenea,
evaluarea corectă a unui activ în scopul întocmirii situaţiilor financiare nu poate, de obicei,
fi determinată prin examinarea fizică (obiectivul exactităţii).
b) Confirmarea
 descrie primirea unui răspuns scris sau oral din partea unei terţe părţi independente,
coroborând (confirmând) acurateţea informaţiilor care au fost solicitate de auditor.
Solicitarea este făcută în numele entităţii, iar aceasta îi cere terţei părţi
independente să-i răspundă direct auditorului.
Deoarece confirmările provin din surse independente, ele reprezintă un tip
de probă foarte apreciat şi deseori utilizat. Totuşi obţinerea confirmărilor este
relativ costisitoare şi poate crea anumite inconveniente celor cărora li se cere să
ofere o confirmare. Prin urmare, ele nu sunt utilizate în orice situaţie în care sunt şi
aplicabile.
Datorită fiabilităţii foarte mari a confirmărilor, auditorii caută, de regulă, să
obţină răspunsuri mai curând scrise decât orale, în cazul în care acest lucru este
practic. Confirmările scrise sunt mai uşor de verificat de către superiori şi ele oferă
o justificare mai bună dacă apare necesitatea de a demonstra că s-a primit o
confirmare.
Standardele de audit identifică trei tipuri comune de confirmări utilizate de

auditori:
a. Primul tip este o confirmare pozitivă, prin care se solicită informaţii de la destinatarul
scrisorii de confirmare. O confirmare pozitivă înseamnă că adresatului i se cere să dea
un răspuns la confirmare în orice circumstanţe. Atunci când auditorul nu primeşte un
răspuns la o confirmare pozitivă, se obişnuieşte să se trimită o a doua sau chiar a treia
solicitare, iar în anumite cazuri i se poate cere chiar şi managerului să contacteze terţa
parte independentă şi să solicite un răspuns adresat auditorului. Dacă alte eforturi nu
au succes sau sunt considerate prea costisitoare, auditorul ar putea utiliza diferite tipuri
de alte probe pentru a atinge obiectivul de audit în cauză. Aceste probe sunt numite
„proceduri alternative".
b. Cel de-al doilea tip de confirmare este confirmarea pozitivă, cu informaţiile de
confirmat incluse în formularul de solicitare. Acest tip de confirmare este considerat
21
mai puţin fiabil decât primul tip, deoarece destinatarul poate semna confirmarea şi o
poate restitui fără a analiza cu atenţie informaţiile. Cercetările arată că frecvenţa
răspunsurilor la primul tip de confirmare este mai mică, deoarece destinatarul este
obligat să facă un efort mai important pentru a completa formularul.
c. Cel de-al treilea tip este o confirmare negativă. O confirmare negativă înseamnă că
destinatarului i se cere să răspundă numai în cazul în care informaţiile sunt incorecte.
Deoarece confirmările sunt considerate ca fiind probe semnificative numai atunci când
se primeşte un raspuns la ele, confirmările negative sunt considerate mai puţin
temeinice decât confirmările pozitive.
Pentru a fi considerate probe fiabile, confirmările trebuie controlate de către
auditor din momentul în care sunt întocmite până în momentul în care se primeşte răspuns.
c) Documentarea
 reprezintă examinarea de către auditor a documentelor şi evidenţelor structurii

auditate, în scopul de a justifica informaţiile care sunt sau ar trebui incluse în
situaţiile financiare.
Documentele examinate de către auditor reprezintă evidenţele utilizate de
entitate pentru a genera informaţiile necesare unei gestionări a activităţii sale de
manieră organizată. Deoarece, în mod normal, orice operaţiune din organizaţie este
justificată de cel puţin un document, auditorul are la dispoziţie un volum important
de asemenea probe. De exemplu, se păstrează deseori o copie a comenzii primite
de la cumpărător, un document de transport sau livrare şi o copie a facturii pentru
fiecare operaţiune de vânzare.
Aceste documente reprezintă probe utile pe care auditorul intern le poate
utiliza în verificarea exactităţii evidenţelor în domeniul operaţiunilor de vânzări.
Documentarea este o formă de probă utilizată pe scară foarte largă în orice audit,
deoarece ea este de obicei uşor accesibilă auditorului, la un cost relativ redus.
Uneori, documentarea este singurul tip rezonabil de probe aflat la dispoziţia
auditorului.
d) Observarea
 reprezintă utilizarea anumitor simţuri pentru evaluarea anumitor activităţi. Pe

parcursul auditului, există numeroase oportunităţi de a face apel la văz, auz, pipăit
sau miros pentru a aprecia un spectru larg de elemente. De exemplu, auditorul ar
putea vizita o secţie de producţie pentru a-şi face o impresie de ansamblu asupra
mijloacelor de producţie, a observa dacă utilajele sunt ruginite şi a determina dacă
acestea sunt uzate moral, precum şi a-i observa pe angajaţii care execută funcţii
contabile în scopul de a determina dacă o persoană căreia i s-a atribuit o anumită
sarcină îşi face datoria.
Observarea este rareori suficientă prin ea însăşi, deoarece există riscul ca
personalul implicat în activităţile respective, să fie conştient de prezenţa
auditorului. Prin urmare, angajaţii ar putea avea tendinţa de a-şi îndeplini
obligaţiile în conformitate cu politica organizaţiei şi apoi de a-şi relua activităţile
normale de îndată ce auditorul a dispărut din vedere. Este necesar ca impresiile
iniţiale să fie ulterior coroborate de alte tipuri de probe. Cu toate acestea,
observarea este utilă în cele mai multe sfere ale auditului.
22
e) Chestionarea
 reprezintă obţinerea unei informaţii scrise sau orale de la cei auditaţi, ca răspuns la
întrebările puse de auditor. În ciuda faptului că un volum considerabil de probe se
poate obţine prin chestionare, de obicei, această tehnică nu poate fi considerată
concludentă deoarece informaţiile obţinute nu provin dintr-o sursă independentă şi
pot fi manipulate în favoarea celor auditaţi.
Prin urmare, atunci când un auditor doreşte să obţină probe prin
chestionare, în mod normal este necesar să se colecteze şi o serie de probe
suplimentare prin intermediul unor alte procedee.
Pentru a ilustra, să zicem că atunci când doreşte să obţină informaţii despre
metoda utilizată pentru înregistrarea şi controlul operaţiunilor contabile, un auditor
începe, de obicei, prin a-şi întreba angajaţii structurii respective despre modul în
care funcţionează controlul lui intern. Apoi, auditorul efectuează o serie de teste de
audit, utilizând documentarea şi observarea pentru a determina dacă operaţiunile
sunt înregistrate (obiectivul exhaustivităţii) şi autorizate (obiectivul existenţei) aşa
cum se pretinde.
f) Reconstituirea
 presupune revizuirea unui eşantion de calcule şi transferuri de informaţii făcute de

structura auditată în cursul perioadei supuse auditului. Reconstituirea calculelor se
face pentru a testa corectitudinea matematică a operaţiunilor. Ea cuprinde
proceduri, precum calculul produselor din facturile de vânzări şi din evidenţele
stocurilor, calculul totalurilor din jurnale şi registre analitice, precum şi verificarea
modului de calcul al cheltuielilor privind amortizarea şi al cheltuielilor efectuate în
avans.
Reconstituirea transferurilor de informaţii constă în retrasarea (refacerea)
parcursului anumitor sume pentru a se ajunge la convingerea că, atunci când
aceeaşi informaţie este menţionată în mai multe locuri, aceeaşi sumă este
înregistrată de fiecare dată. De exemplu, auditorul face în mod normal un număr
limitat de testări pentru a se convinge că informaţiile din jurnalul de vânzări au fost
înregistrate în numele entităţii potrivite şi la nivelul sumei potrivite în evidenţele
analitice privind creanţele-clienţi, dar şi că aceste sume sunt corect sintetizate în
cartea mare. O porţiune considerabilă a reconstituirilor făcute de auditor este
realizată prin intermediul unor programe informatice de audit.
g) Procedurile analitice
 utilizează comparaţii şi indicatori în scopul de a determina dacă soldurile

conturilor sau alte date par rezonabile. Un exemplu este compararea marjei brute
procentuale din anul în curs cu cea din anul precedent. Pentru anumite obiective de
audit sau solduri nesemnificative ale conturilor, procedurile analitice ar putea
constitui singura probă necesară. În anumite cazuri, procedurile analitice sunt
utilizate şi în scopul de a izola (scoate în evidenţă) anumite conturi sau operaţiuni
23
care ar trebui investigate mai detaliat, pentru a se decide dacă este nevoie de
verificări suplimentare. Un exemplu îl reprezintă compararea totalului cheltuielilor
privind reparaţiile din exerciţiul în curs cu cel din anul precedent şi analizarea
diferenţei, în cazul în care aceasta este semnificativă, în scopul de a determina
cauza creşterii sau diminuării postului respectiv de cheltuieli. Procedurile analitice
sunt atât de importante încât ele sunt obligatorii în fazele de planificare şi finalizare
ale tuturor auditelor.
2.2 Analiza probelor în documentarea Raportului de audit intern
Fiecare dintre cele şapte tipuri de probe menţionate anterior are potenţialul de a fi
atât relevantă, cât şi oportună, în funcţie de sursa ei şi de momentul obţinerii ei.
În primul rând, eficacitatea controlului intern al clientului are un impact semni-
ficativ asupra temeiniciei celor mai multe tipuri de probe. De exemplu, documentele
interne ale unei companii cu mecanisme de control intern eficace sunt mult mai fiabile,
deoarece aceste documente prezintă o mai mare probabilitate de a fi exacte.
În mod asemănător, procedurile analitice nu vor constitui probe temeinice dacă
mecanismele de control care au generat datele respective nu furnizează informaţii corecte.
În al doilea rând, atât reconstituirea, cât şi examinarea fizică vor fi probabil foarte
fiabile dacă mecanismele de control intern sunt eficace, însă utilizarea lor diferă de
manieră considerabilă. Aceste două tipuri de probe ilustrează în mod foarte concret faptul
că probe cu un nivel de fiabilitate identic pot fi foarte diferite.
În al treilea rând, un anumit tip de probe este rareori suficient prin el însuşi pentru
a furniza probele temeinice necesare realizării oricărui obiectiv de audit. Din examinarea
tabelului este evident că observarea, chestionarea clientului şi procedurile analitice sunt
exemple de asemenea situaţii.
În procesul luării de decizii privind probele dintr-un anumit audit, trebuie să se ia
în considerare atât concludenţa, cât şi costurile implicate. Foarte rare sunt situaţiile în care
să fie disponibil un singur tip de probe pentru verificarea informaţiilor.
Caracterul concludent şi costul tuturor alternativelor ar trebui să fie cele două
criterii de luat în considerare înainte de selectarea celor mai bune tipuri de probe.
Două dintre cele mai costisitoare tipuri de probe sunt examinarea fizică şi
confirmarea. Examinarea fizică este costisitoare deoarece ea necesită, în mod normal, ca
auditorul să fie prezent în momentul în care se face inventarul activelor, de cele mai multe
ori la data închiderii bilanţului.
De exemplu, examinarea fizică a stocurilor poate duce la o situaţie în care mai
mulţi auditori sunt obligaţi să se deplaseze concomitent în mai multe puncte geografice
foarte distanţate.
Confirmarea este costisitoare deoarece auditorul trebuie să aplice proceduri foarte
riguroase în cursul întocmirii formularului de confirmare, al trimiterii lui, al recepţionării
răspunsului şi al analizării abaterilor sau solicitărilor rămase fără răspuns.
Documentarea şi procedurile analitice sunt moderat de costisitoare. Dacă
personalul structurii auditate identifică documentele de care are nevoie auditorul şi le
organizează astfel încât să faciliteze utilizarea lor, atunci documentarea va avea, în cele
mai multe cazuri, un cost scăzut.
24
Dacă însă auditorii sunt obligaţi să caute singuri documentele respective, atunci
documentarea se poate dovedi foarte scumpă. Chiar şi în condiţii ideale, informaţiile şi
datele din documente sunt uneori complexe şi necesită interpretare şi analiză.
De exemplu, de obicei îţi ia mult timp să citeşti şi să evaluezi contractele,
acordurile de închiriere şi procesele-verbale ale şedinţelor consiliului de administraţie al
organizaţiei.
Scopul auditorului este de a obţine o cantitate suficientă de probe temeinice, la cel
mai scăzut cost total posibil. Totuşi, costul nu este niciodată o justificare pentru eliminarea
unei proceduri necesare sau pentru constituirea unui eşantion de dimensiuni insuficiente.
Criterii de determinare a nivelului de

temeinicie
Tip de probă Independenţa Eficacitatea Informarea Calificarea Obiectivitatea
sursei controlului directă a furnizorului probei
intern al auditorului informaţiilor
clientului
Examinare înaltă (auditorul Variază înaltă în mod normal, înaltă
fizică este la origine) înaltă (auditorul
este la origine)
Confirmare înaltă Nu se Scăzută Variază — de înaltă
utilizează obicei, înaltă
Documentare Variază — docu- Variază Scăzută Variază înaltă
mentele externe
sunt mai indepen-
dente decât cele
interne
Observare înaltă (auditorul Variază înaltă In mod normal, Medie
este la origine) înaltă (auditorul
este la origine)
Chestionarea Scăzută (clientul Nu se Scăzută Variază Variază — de
clientului este la origine) utilizează la scăzută la
înaltă
Reconstituire înaltă (auditorul Variază înaltă înaltă (auditorul înaltă
este la origine) este la origine)
Proceduri înaltă/ scăzută Variază Scăzută în mod normal, Variază — de
analitice (auditorul este la înaltă (auditorul obicei, scăzută
origine/ clientul este la origine/
răspunde) clientul răspunde)
În cazul procedurilor analitice, auditorul este obligat să decidă care dintre aceste
proceduri vor fi utilizate, să facă toate calculele şi să evalueze rezultatele. Toate acestea
consumă de cele mai multe ori o cantitate considerabilă de timp.
Cele mai ieftine trei tipuri de probe sunt observarea, chestionarea clientului şi
reconstituirea. În mod normal, observarea este realizată în paralel cu alte proceduri de
audit.
 Un auditor poate observa cu uşurinţă dacă angajaţii respectă procedurile adecvate
de inventariere a stocurilor, făcînd, în acelaşi timp, inventarierea unui eşantion de
stocuri (examinare fizică).
 Chestionările clienţilor sunt foarte prezente în toate auditele şi au, de obicei, un
cost redus. Anumite interpelări pot fi costisitoare, cum ar fi obţinerea unor
25
declaraţii scrise din partea clientului pentru a documenta discuţiile de pe parcursul

auditului.
 Reconstituirea este de obicei ieftină, deoarece ea presupune calcule şi comparaţii
simple, ce pot fi făcute aşa cum îi convine auditorului. Deseori, pentru efectuarea
unei mari părţi din toate aceste teste sunt utilizate programe informatice de audit.
O aplicare a celor trei tipuri de probe asupra celor patru decizii legate de probele
de" audit în cadrul unui obiectiv de audit legat de solduri — „cantităţile de stocuri din
evidenţele permanente ale clientului corespund articolelor aflate fizic la dispoziţia
întreprinderii" — este ilustrată în Tabelul de mai jos .
Obiectivul de ansamblu este de a obţine la un cost minim probe concludente
privind corecta prezentare a stocurilor, în limitele pragului de semnificaţie.
Prin urmare, auditorul trebuie să decidă ce procedură de audit să utilizeze pentru a
atinge fiecare din obiectivele de audit referitoare la solduri, ce dimensiune ar trebui să aibă
eşantionul din fiecare procedură, ce articole ar trebui extrase din populaţia analizată pentru
a se constitui eşantionul, precum şi în ce moment ar trebui să se efectueze fiecare
procedură.
Decizii privind probele

Tipuri de Procedură de audit Dimensiunea Elemente de Programare
probe eşantionului selectat în timp
Observare Observarea angajaţilor în Toate Nu se utilizează Data
cursul inventarierii echipele de întocmirii
stocurilor, în scopul de a inventariere bilanţului
determina dacă ei respectă
instrucţiunile primite
Examinare Inventarierea unui 120 de 40 de articole cu Data
fizică eşantion de articole de articole valoare monetară întocmirii
stoc şi compararea canti- mare, plus 80 de bilanţului
tăţii şi caracteristicilor cu articole selectate
inventarul făcut de aleator
angajaţii entităţii
Documentare Compararea cantităţilor 70 de articole 30 de articole cu Data
înregistrate în evidenţele valoare monetară întocmirii
permanente cu cele din mare, plus 40 de bilanţului
inventarul făcut de articole selectate
responsabilii activităţii aleator
În ceea ce priveşte relevanţa în aprecierea probelor şi deciziile de utilizare a

acestora, auditorul intern are libertatea de a selecta doar pe cele care le consideră necesare
pentru obiectivul auditului.
Pentru obiectivul de „corespondenţă dinte cantităţile de stocuri din evidenţele
permanente ale structurii şi articolele aflate fizic la dispoziţia întreprinderii", auditorul
poate alege cele trei tipuri de probe menţionate în Tabel. El a decis că celelalte patru tipuri
de probe nu sunt necesare sau relevante pentru acest obiectiv.
Alegerea probelor şi documentarea în cadrul misiunii de audit intern sunt
influenţate de obiectivele urmărite de auditor şi de natura operaţiunilor auditate.
26
După ce se definesc obiectivele generale privind operaţiunile, acestea pot fi

stilizate pentru definirea unor obiective de audit specifice pentru fiecare categorie de
operaţiuni supusă auditului.
Cele şase obiective generale de audit privind operaţiunile sunt prezentate în
continuare8:
 Existenţa – operaţiunile înregistrate există. Acest obiectiv se referă la faptul
că operaţiunile înregistrate s-au produs şi în realitate.
Includerea unei vânzări în jurnalul de vânzări fără ca o asemenea operaţiune să se
fi produs constituie o încălcare a obiectivului de existenţă. Acest obiectiv reprezintă
contrapartida auditorului a aserţiunea managerială referitoare la existenţă sau producere.
 Exhaustivitate – operaţiunile existente sunt înregistrate. Acest obiectiv se
referă la faptul că toate operaţiunile care ar trebui incluse în jurnale au fost
într-adevăr înregistrate.
Neînregistrarea unei vânzări în jurnalul corespunzător și În Cartea-mare în
momentul producerii ei încalcă obiectivul de exhaustivitate. Acest obiectiv reprezintă
contrapartida auditorului la aserţiunea de exhaustivitate a managementului.
Obiectivele de existenţă şi exhaustivitate pun accentul pe două aspecte contrare ale
unui audit; existenţa vizează potenţialele supraevaluări, iar exhaustivitatea priveşte
operaţiunile neînregistrate (subevaluările).
 Exactitate - operaţiunile înregistrate sunt exprimate în sume corecte. Acest
obiectiv se referă la exactitatea informaţiilor legate de operaţiunile
contabilizate.
Pentru operaţiunile de vânzări, de exemplu, s-ar încălca obiectivul de exactitate în
cazul în care cantitatea de bunuri expediate ar fi diferită de cantitatea facturată,dacă pentru
facturare s-ar utiliza un nivel greşit al preţurilor, dacă în procesul de tacturare s-ar comite
greşeli de înregistrare sau de calcul sau dacă în jurnalul de vinzări s-ar include o sumă
greşită.
Exactitatea este una dintre componentele aserţiunii privind evaluarea şi afectarea
(alocarea). Este important să se facă deosebirea între exactitate şi existenţă sau
exhaustivitate. De exemplu, dacă o operaţiune de vânzare înregistrată nu ar fi trebuit
înregistrată deoarece mărfurile au fost expediate în regim de consignaţie, se va considera
că a fost încălcat obiectivul de existenţă, chiar dacă suma facturată a fost corect Dacă
vânzarea înregistrată corespunde unei livrări efective, dar suma acesteia nu a fost corect
calculată, atunci se produce o încălcare a obiectivului de exactitate:, dar nu şi o încălcare a
obiectivului de existenţă. Aceeaşi legătură există şi între exhaustivitate şi exactitate.
 Clasificare – operaţiunile incluse în jurnalele clientului sunt corect
calsificate.
Printre exemplele de clasificare greşită a vânzărilor se poate menţiona înregistrarea
unei vânzări în numerar ca vânzare pe credit, înregistrarea la venituri a vânzării unor
mijloace fixe folosite în producţie şi clasificarea greşită a unor vânzări efectuate prin
puncte de comercializare ca vânzări făcute prin deplasare la domiciliul cumpărătorului.
Clasificarea face, de asemenea, parte din aserţiunea de evaluare sau afectare (alocare).
 Cronologie – operaţiunile sunt înregistrate la date corecte.
O eroare de cronologie se produce dacă operaţiunile nu sunt înregistrate la datele la
care se produc. O operaţiune de vânzare, de exemplu, ar trebui înregistrată la data livrării
mărfurilor. Cronologia operaţiunilor face şi ea parte din aserţiunea de evaluare sau afectare
(alocare).
8
Ghiţă E., Ghiţă M. – Audit şi control., Ed. Fundaţieie România de Mâine, bucureşti, 2007
27
 Sistematizare şi sintetizare - operaţiunile înregistrate sunt adecvat

transferate în fişierele sistematice şi sunt corect sintetizate. Acest obiectiv
se referă la caracterul adecvat al transferului informaţiilor din operaţiunile
înregistrate în jurnale (evidenţa cronologică) către registrele auxiliare
(evidenţele analitice/sistematice) şi către evidenţa sintetică.
De exemplu, dacă o operaţiune de vânzare este înregistrată în fişa analitică de
client greşită sau cu o sumă greşită în fişierul sistematic, se va produce o încălcare a
acestui obiectiv. Sistematizarea şi sintetizarea fac, de asemenea, parte din aserţiunea de
evaluare sau afectare (alocare). Deoarece transferul operaţiunilor din jurnale în registrele
analitice, în cartea mare şi în alte fişiere sistematice conexe este, de regulă, realizată
automat de sisteme de contabilitate informatizate, riscul apariţiei unei erori umane
întîmplătoare în cursul transferului datelor este minim. Dacă auditorul reuşeşte să
determine că sistemul informatic funcţionează corect, preocupările privind erorile din
procesul de transfer sunt minime.
Obiectivele generale de audit legate de operaţiuni trebuie aplicate fiecărui tip
(categorie) semnificativă de operaţiuni incluse în audit.
Opinia de audit trebuie să stabilească dacă situaţiile financiare oferă o imagine
fidelă, sunt întocmite sub toate aspectele semnificative în conformitate cu reglementările
în vigoare. Conform standardelor internaţionale, opinia auditorului este prezentată în
format standard. Termenii folosiţi pentru exprimarea opiniei auditorului sunt: „oferă o
imagine fidelă” sau „prezintă în mod corect, sub toate aspectele semnificative”.9
Auditorii îşi vor exprima opinia, bazată pe probe de audit cu privire la :
 existenţa de erori materiale în situaţiile financiare auditate;
 respectarea standardelor contabile de raportare financiară;
 respectarea legalităţii şi regularităţii tranzacţiilor şi a operaţiunilor
financiare.
Conform standardelor internaţionale, opinia auditorului este prezentată în format
standard. Opinia are în vedere situaţiile financiare în ansamblul lor, ceea ce conduce la
evitarea unei detalieri excesive.
Opinia oferă utilizatorului raportului o apreciere de ansamblu asupra domeniului
auditat. Termenii utilizaţi depind de cadrul juridic specific domeniului auditat, dar
conţinutul opiniei va trebuie să indice fără ambiguitate, dacă sunt sau nu rezerve.
Raportul de audit trebuie să conţină în mod clar opinia auditorului asupra situaţiilor
financiare, respectiv dacă oferă o imagine fidelă sau dacă prezintă în mod corect, sub toate
aspectele semnificative, conform unui cadru general de raportare financiară şi atunci când
este cazul, conform cerinţelor statutare.
Termenii folosiţi pentru exprimarea opiniei auditorului sunt: „oferă o imagine
fidelă” sau „prezintă în mod concret, sub toate aspectele semnificative” sunt echivalente.
În ambele cazuri aceşti termeni indică, printre altele, faptul că auditorul are în vedere acele
aspecte ce sunt semnificative în contextul situaţiilor financiare.
De asemenea, pentru a aviza cititorul asupra contextului în care este exprimată
„fidelitatea”, opinia auditorului trebuie să indice cadrul general în baza căruia au fost
întocmite situaţiile financiare, utilizând expresia cum ar fi: „în concordanţă cu (se indică
Standardele Internaţionale de Contabilitate sau standardele naţionale relevante)”.
9
CCR Manual de Audit Financiar si Rgularitate Buc. 2003
28
2.3 Utilizarea documentelor ca probe în Raportul de audit intern
Activitatea de planificare şi concepere a unei misiuni de auditare poate fi

descompusă în câteva părţi. Două dintre acestea sunt abordate în linii mari în continuare:
A. Obţinerea de cunoştinţe despre activitatea auditată.
Pentru a interpreta corect semnificaţia informaţiilor obţinute pe
parcursul auditului, o bună înţelegere a activităţii şi a răspunderilor
angajaţilor este esenţială. Aspectele unice ale diferitelor entităţi economice
sunt reflectate în situaţiile financiare.
B. Înţelegerea controlului intern şi estimarea riscului legat de control.
Unul dintre cele mai importante şi unanim acceptate concepte din
teoria şi practica auditului este capacitatea mecanismelor de control intern
ale entităţii economice de a genera informaţii financiare fiabile şi de a
proteja activele şi evidenţele companiei. În cazul în care aceasta are un
control intern excelent, cantitatea de probe de audit de colectat poate fi
semnificativ mai mică decât cea necesară pentru o firmă ale cărui
mecanisme de control intern nu sunt adecvate.
Pentru a planifica de manieră corespunzătoare probele de audit potrivite, stan-
dardele de audit general acceptate obligă auditorul să obţină o bună înţelegere a
controlului intern al entităţii. Această înţelegere este acumulată prin verificarea
organigramelor şi manualelor de proceduri, prin purtarea unor discuţii cu personalul
angajat, prin întocmirea unor chestionare şi diagrame secvenţiale de control intern şi prin
observarea activităţilor supuse auditului intern.
După obţinerea unei bune înţelegeri a controlului intern, auditorul este în măsură
să evalueze eficacitatea acestui control în ceea ce priveşte preîntâmpinarea şi detectarea
erorilor şi fraudelor. Această evaluare presupune identificarea mecanismelor de control
specifice care reduc probabilitatea apariţiei unor erori sau fraude care să nu fie detectate şi
corectate în timp util. Acest proces este numit „estimarea riscului de control”.
Utilizarea de către auditorii interni a tehnicii documentării pentru a verifica
operaţiunile sau sumele înregistrate este deseori numită justificare. În scopul de a justifica
operaţiunile de achiziţii înregistrate, auditorul ar putea confrunta sumele pornind de la
jurnalul de cumpărări, până la facturile justificative ale furnizorului şi la borderourile de
recepţie, răspunzând astfel obiectivului de existenţă.
Dacă auditorul corelează sumele pornind de la borderourile de recepţie spre
jurnalul de cumpărări, în scopul de a atinge obiectivul de exhaustivitate, atunci această
procedură nu ar putea fi numită justificare.
O practică foarte frecventă în numeroase companii face ca o porţiune considerabilă
a documentaţiei clienţilor să fie disponibilă numai în format electronic. De exemplu,
anumite companii utilizează transferul electronic de date pentru a-şi desfăşura activităţile
pe cale electronică şi a efectua operaţiunile de cumpărare, livrare, facturare, încasare şi
plată în integralitate printr-un schimb de mesaje în format electronic.
Companiile utilizează şi sisteme de prelucrare a imaginilor în scopul de a converti
documentele tradiţionale în imagini electronice, facilitând astfel stocarea şi arhivarea lor.
De obicei, documentele tradiţionale nu mai sunt păstrate în entitatea economică. Atît
informaţiile scrise, cât şi cele electronice, cum ar fi registrele cronologice ale operaţiunilor
de transferuri electronice, sunt valabile şi utile.
Documentele la care apelează un auditor intern ca probe, pot fi util clasificate în:
29
un document intern este unul care a fost întocmit

şi utilizat în interiorul organizaţiei şi este reţinut
documente interne aici, fără a ajunge vreodată pe mâna unei părţi
externe întreprinderii, cum ar fi un cumpărător sau
un furnizor. Printre exemplele de documente
interne se numără: copiile facturilor de vânzări,
fişele de pontaj ale angajaţilor şi borderourile de
intrare-recepţie a stocurilor.
un document extern este unul care s-a aflat în trecut în

posesia unei persoane din afara organizaţiei, această
persoană luând parte la operaţiunea documentată, însă
în prezent este fie în posesia entităţii, fie uşor accesibil.
În anumite cazuri, documentele externe sunt generate în
afara organizaţiei şi ajung până la urmă în posesia
documente externe acesteia. Printre exemple de acest tip de documente
externe sunt: facturile furnizorilor, efectele de plătit
anulate (achitate) şi poliţele de asigurare. Alte
documente, cum ar fi cecurile achitate şi anulate, sunt
generate în cadrul întreprinderii, sunt transmise unei
persoane din exterior şi apoi sunt din nou remise
emiţătorului.
Fig. nr. 2.1 Tipuri de documente utilizate ca probe în misiunile de audit intern
Principalul determinant al acceptării de către auditor a unui document ca probă

fiabilă este caracteristica lui de document intern sau extern şi, în cazul în care documentul
este intern, condiţia ca acesta să fi fost întocmit şi prelucrat în cadrul unui control intern
adecvat. Documentele interne create şi prelucrate în condiţiile unui control intern
nesatisfăcător ar putea fi refuzate ca probe fiabile.
Deoarece documentele externe s-au aflat atât în posesia clientului, cât şi în cea a
unei alte părţi implicate în operaţiune, există o anumită prezumţie că ambele părţi sunt de
acord cu informaţiile şi condiţiile cuprinse în document.
Prin urmare, documentele externe sunt considerate a fi probe mai fiabile decât
documentele interne. Anumite documente externe au o fiabilitate excepţională datorită
faptului că ele sunt întocmite cu o rigurozitate deosebită şi că au fost deseori verificate de
30
jurişti sau alţi specialişti calificaţi. Printre exemple se numără documentele de proprietate
asupra unor bunuri precum terenurile, poliţele de asigurare, acordurile de emisiune de
obligaţiuni şi contractele.
În desfășurarea unei misiuni de audit intern, finalizată printr-un Raport de audit,
există mai multe etape în care sunt urmărite procedurile ce duc la utilizarea unor
documente ca probe în fundamentarea opiniilor auditorilor interni.
Astfel, pregătirea misiunii de audit intern se desfăşoară cu respectarea
următoarelor proceduri:
” Colectarea şi prelucrarea informaţiilor
În această fază auditorii poartă discuţii cu managementul entităţii pentru a li se
prezenta cadrul general de funcţionare a structurii auditate, când se vor solicita
principalele documente:
 organigrama,
 regulamentul de organizare şi funcţionare,
 fişele posturilor,
 regulamente interne,
 exemplare ale rapoartelor de audit anterioare.
Aceştia examinează, la fiecare compartiment implicat în misiunea de audit, unde
se desfăşoară activităţile cuprinse în plan documentele puse la dispoziție de fiecare
structură, sau de conducerea entității.
Elaborarea programului de audit intern

Programul de audit intern este documentul lucru al auditorilor şi cuprinde acţiunile
concrete de efectuat pe fiecare obiect auditabil din tematica detaliată, cu scopul de a se
atinge obiectivele auditului. Programul de audit are un dublu rol:
 îl asigură pe şeful structurii de audit intern că au fost luate în consideraţie toate
aspectele referitoare la obiectivele misiunii de audit intern;
 garantează repartizarea sarcinilor şi planificarea activităţilor de către
supervizor.
Pe baza Pogramului de audit se elaborează Programul intervenţiei la faţa locului
care are scopul de a prezenta detaliat lucrările pe care echipa îşi propune să le efectueze şi
cuprinde: obiectivele, tipul testării, locul testării, durata testării, auditorii implicaţi.
Identificarea şi analiza riscurilor

Evaluarea riscurilor aferente activităţilor unei entităţi reprezintă o preocupare atât a
auditorilor cât şi a controlului intern. Abordarea riscurilor trebuie să aibă în vedere faptul
că acestea comportătrei componente:
 riscul inerent care este riscul ca o eroare materială să se producă;
 riscul de control care este riscul ca sistemul de control intern al
entităţii să nu împiedice sau să nu corecteze respectivele erori;
 riscul de nedetectare care este riscul ce poate apărea chiar dacă
auditorii interni au monitorizat riscurile existente (detectate).” 10
Normele generale de audit intern stabilesc o metodologie de evaluare a riscurilor
care presupune o serie de etape, în care sunt analizate sau elaborate o serie de documente,
şi anume:
10
Dănescu Tatiana – Proceduri şi tehnici de audit financiar, Ed. Irecson, Bucureşti, 2007
31
ETAPE DOCUMENTE ŞI MOD DE LUCRU
E1: Fiecare activitate ce urmează a fi Ulterior pentru fiecare operaţie trebuie

analizată se detaliază în operaţii identificate controalele interne specifice şi
succesive, prin descrierea procesului, riscurilor aferente. Ca document în această fază se
de la iniţierea şi până la realizarea întocmeşte Lista centralizatoare a obiectelor
lui. auditabile care cuprinde totalitatea operaţiilor
succesive pentru realizarea activităţii.
Această operaţiune se concretizează în

E2: Identificarea riscurilor inerente analiza operaţiilor cuprinse în Lista centralizatoare
asociate operaţiilor prin a obiectelor auditabile în scopul determinării
determinarea impactului financiar al controalelor interne aferente activităţilor şi
acestora. funcţionalităţii acestora.
Există mai multe posibilităţi şi anume:
- operaţii la care nu se identifică nici un
risc (şi nici controla einterne);
- operaţii la care se identifică mai multe
riscuri (şi mai multe controale);
- operaţii care pe lângă riscurile
identificate pe operaţii mai pot genera în
comun şi alte riscuri.
Această etapă a procesului de audit se
finalizează prin întocmirea documentului
Identificarea riscurilor pentru elaborarea căruia
auditorii pot utiliza Chestionarul de control intern.
E3: Stabilirea criteriilor de analiză a Se realizează ţinând cont de procedurile de

riscurilor şi a nivelurilor de audit unde se recomandă utilizarea criteriilor
apreciere a acesora. privind aprecierea controlului intern.
Etapa se concretizează în elaborarea
documentului Lista criteriilor de analiză a
riscurilor.
E4: Stabilirea nivelului riscului pe Se efectuează prin aplicarea la fiecare

criteriile de apreciere criteriu de analiză a riscurilor a nivelului de
apreciere şi a ponderii nivelului de apreciere,
concretizat în documentul intitulat Stabilirea
nivelului riscurilor.
E5: Determinarea punctajului total al Se realizează prim înmulţirea, pe fiecare

riscului risc identificat, a nivelului şi ponderilor factorilor
de risc şi însumarea acestora pe baza formulei de
calcul următoare: P1 = Pi * Ni
În acestă fază se elaborează documentul
Determinarea punctajului total.
32
Se efectuează având în vedre punctajele

E6: Clasarea operaţiilor pe baza totale obţinute anterior, stabilite în ordinea
analizei riscurilor impactului produs asupra activităţii şi departajate
pe o scară cu trei niveluri: mici, medii şi mari.
E7: Ierarhizarea operaţiilor în Se realizează pe baza documentaţiei

funcţie de analiza riscurilor efectuate în etapele anterioare şi se concretizează în
elaborarea Tabelului puncte tari puncte slabe,
document care prezintă rezultatul evaluării fiecărei
operaţii analizate şi permite ierarhizarea riscurilor
în scopul orientării activităţii de audit şi elaborarea
Programului de audit.
E8: Tematica în detaliu a obiectelor Cuprinde totalitatea domeniilor de audit

auditabile selectate. selectate şi este semnată de şeful structurii de audit
intern, fiind adusă la cunoştinţa principalilor
responsabili ai entităţii în cadrul şedinţei de
deschidere a misiunii de audit.
Intervenţia la faţa locului este o etapă ce constă în colectarea documentelor,

analiza şi evaluarea activităţii şi cuprinde următoarele proceduri:
a. Colectarea informaţiilor;
b. Constatarea şi raportarea iregularităţilor;
c. Revizuirea documentelor de lucru;
d. Şedinţa de închidere.
a. Colectarea informaţiilor
La realizarea procedurii de colectare a informaţiilor participă atât auditorii cât şi
supervizorul, fiecare având atribuţii spaciale, astfel:
Auditorii:
 efectuează testările şi procedurile prevăzute prin program;
 apreciază dovezile obţinute din punctul de vedere al adecvării,
suficienţei şi relevanţei;
 colectează documentele;
 numerotează documentele;
 pregătesc şi finalizează fişele de identificare şi analiză a problemei -
FIAP;
 tansmit FIAP - urile spre avizare supervizorului;
 îndosariază documentele.
 Supervizorul:
 -analizează şi supervizează testele;
 revede şi supervizează FIAP – urile.
Pentru realizarea obiectivelor misiunii, auditorul în faza de intervenţie la faţa
locului, va apela la tehnici şi instrumente specifice de audit intern:
33
Proceduri/ Tehnici și modalități de utilizare

documente /probe
Verificarea - asigură validarea, confirmarea, acurateţea înregistrărilor,
documentelor, declaraţiilor, concordanţa cu legile şi
regulamentele, precum şi eficacitatea controalelor
interne.Tehnici: comparaţia; recalcularea; confirmarea; punerea
de acord; garantarea; urmărirea.
Observarea fizică – reprezintă o modalitate prin care auditorii interni îşi formează o
opinie proprie asupra situaţiei evaluate.
Interviul – se realizează de către auditori prin intervievarea persoanelor

implicate în activităţile auditate sau interesate de acestea.
Analiza – constă în descompunerea unei activităţi în elamente

componente, care pot fi izolate, identificate, cuantiifcate şi
măsurate distinct.
Chestionarele de – sunt instrumente care cuprind întrebările pe care le formulează

luare la cunoştinţă, de auditorii interni.
control intern şi
listele de verificare
Pista de audit – reprezintă tabloul de prezentare a circuitului auditului care
permite stabilirea fluxurilor de informaţii, atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabileşte documentele justificative şi
reconstituie operaţiunile de la suma totală până la detalii
individuale, şi invers.
Formularele – se utilizează pentru prezentarea fundamentală a constatărilor de

audit şi sunt de două feluri:
 Fişele de identificare şi analiză a problemei
care se întocmeşte pentru fiecare disfuncţionalitate constatată.
În cadrul acestui document sunt prezentate câteva elemente
esenţiale şi anume:problema, constatarea, cauza, consecinţa şi
recomandarea precum şi soluţia propusă de auditori pentru
remedierea activităţii la care au fost constatate deficienţe.
 Fişele de constatare şi raportare a
iregularităţilor au un caracter spacial ele fiind întocmite atunci
când sunt constatate abateri grave de la regulile procedurale şi
metodologice, respective de la regulile şi legislaţia aplicabilă
entităţii auditatecare ar putea produce prejudicii pe seama
fondurilor publice.
Misiunea de audit intern se încheie cu întocmirea unui dosar compus din cele mai
semnificative documente de lucru.
În întocmirea dosarelor de audit este necesar să se asigure în mod obligatoriu:
 existenţa unor probe care să justifice afirmaţiile din Raportul de audit
intern. Culegerea probelor de audit intern se face atât în timpul derulării
34
misiunii, cât şi după terminarea acesteia, atunci când este nevoie de

informaţii suplimentare;
 eficacitatea, respectiv utilizarea tuturor informaţiilor, inclusiv din dosarele
auditului anterior;
 pregătirea profesională, adică: un izvor important de cunoştinţe pentru un
auditor debutant; studierea problematicii soluţiilor şi recomandările din
dosarul pentru auditul intern precedent, fapt care facilitează cunoaşterea
entităţii etc.
Documentele de lucru pentru auditul intern se îndosariază conform unei norme de
ordonare specifică entităţii economice.
În practică se utilizează două modele de întocmire a dosarului de audit intern:
1) dosarul
de audit intern
care cuprinde: – dosarul de analiză, care se
constituie pe măsură ce se desfăşoară
misiunea şi care conţine documentele
explicative elaborate în cursul
auditului: foi de interviuri, fişele de
analiză şi identificare a problemelor
– dosarul de sinteză, care (fişe de anomalii), tabele comparative,
conţine ultimele două rapoarte de rapoarte ale reuniunilor etc. În acest
audit pe acelaşi subiect, precum şi dosar, ordonarea se face începând cu
notele cu privire la monitorizarea programul misiunii, urmat de ordinul
şi aplicarea recomandărilor, de misiune şi restul documentelor;
informaţiile referitoare la temele
de discuţie etc.;
2) dosarul
general, cu – informaţii generale referitoare
următoarele părţi: la organigrame şi analize de post, note
de serviciu, documentaţie despre
obiectivele entităţii economice, extrase
din rapoartele de audit anterioare;
– documente de lucru care se
distrug la finalizarea auditului următor.
– menţionarea şi monitorizarea punctelor
slabe importante care au fost constatate în
timpul misiunii;
– un raport de audit complet;
– tabelul riscurilor;
– recomandări pentru următoarele audituri;
– programarea şi planificarea misiunii;
Fig. nr. 2.2 Modele ale dosarului de audit intern
35
CONCLUZII
Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului

activităţilor entităţii economice în scopul furnizării unei evaluări independente a
Funcţia de audit intern are trei puncte de ancorare în existenţa entităţii:
 acordă consiliere managerului;
 acordă ajutor salariaţilor fără a-i judeca;
 se manifestă independent la nivelul entităţii.
Auditorii interni sunt angajaţi ai entităţii economice pentru a realiza audit în atenţia
managementului entităţii economice. Auditul intern este independent faţă de şeful
contabil, dar este supus nevoilor şi cerinţelor emanate din responsabilitatea entităţii
economice.
În cadrul entităţilor economice mari, existenţa unui compartiment (departament) de
audit este esenţială pentru a se asigura o supervizare eficientă a activităţilor, respectiv
evaluarea permanentă sau periodică de către management a calităţii controlului intern, în
scopul de a determina dacă mecanismele de control sunt aplicate conform prevederilor şi
dacă ele sunt adaptate corespunzător unor schimbări ale circumstanţelor.
Activitatea de audit se desfăşoară într-un departament, divizie, serviciu, echipă de
consultanţi sau de către orice alt practician care oferă o asigurare independentă şi obiectivă
şi servicii de consultanţă care contribuie la adăugarea unui plus de valoare şi la
îmbunătăţirea operaţiunilor entităţii. Activitatea de audit ajută această organizaţie să îşi
atingă obiectivele aducând o abordare sistematică şi metodică la evaluarea şi îmbunătăţirea
eficacităţii proceselor de management al riscurilor, de control, şi de guvernare a entităţii.
Pentru ca auditul intern să fie eficace este vital ca personalul de audit să fie
independent atât de compartimentele (departamentele) operative, cât şi de compartimentul
contabil, precum şi ca auditorii interni să fie direct subordonaţi unui nivel de autoritate cât
mai înalt din entitatea economică, adică fie managementului de vârf, fie comitetului de
audit al consiliului de administraţie.
Pentru orice categorie de operaţiuni dată există mai multe obiective de audit ce
trebuie atinse înainte ca auditorul să fie în măsură de a ajunge la concluzia că operaţiunile
au fost corect înregistrate. Acestea sunt numite obiective de audit legate de operaţiuni.
În mod asemănător, există o serie de obiective de audit ce trebuie atinse în legătură
cu soldul fiecărui cont. Ele sunt numite obiective de audit legate de solduri.
Auditorul trebuie să obţină suficiente probe de audit temeinice pentru a confirma
toate aserţiunile manageriale din situaţiile financiare. După cum am menţionat mai
devreme, acest lucru este realizat prin acumularea de probe care să justifice o anumită
combinaţie adecvată de obiective de audit legate de operaţiuni şi obiective de audit legate
de soldurile conturilor.
Auditorul planifică o combinaţie adecvată de obiective de audit şi probele care
trebuie colectate pentru atingerea acestor obiective, aplicând un proces de audit. Procesul
de audit reprezintă o metodologie bine definită de organizare a unui audit astfel încât să se
asigure că probele colectate sunt atât suficiente, cât şi temeinice şi că toate obiectivele de
audit aplicabile sunt atât specificate, cât şi atinse (confirmate).
Pentru realizarea obiectivelor misiunii, auditorul în faza de intervenţie la faţa
locului, va apela la tehnici şi instrumente specifice de audit intern:
 Verificarea - asigură validarea, confirmarea, acurateţea înregistrărilor,
documentelor, declaraţiilor, concordanţa cu legile şi regulamentele,
36
precum şi eficacitatea controalelor interne.Tehnici: comparaţia;

recalcularea; confirmarea; punerea de acord; garantarea; urmărirea.
 Observarea fizică – reprezintă o modalitate prin care auditorii interni îşi
formează o opinie proprie asupra situaţiei evaluate.
 Interviul – se realizează de către auditori prin intervievarea persoanelor implicate
în activităţile auditate sau interesate de acestea.
 Analiza – constă în descompunerea unei activităţi în elamente componente, care
pot fi izolate, identificate, cuantiifcate şi măsurate distinct.
 Chestionarele de luare la cunoştinţă, de control intern şi listele de verificare –
sunt instrumente care cuprind întrebările pe care le formulează
auditorii interni.
 Pista de audit – reprezintă tabloul de prezentare a circuitului auditului care
permite stabilirea fluxurilor de informaţii, atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabileşte documentele justificative şi
reconstituie operaţiunile de la suma totală până la detalii
individuale, şi invers.
 Formularele – se utilizează pentru prezentarea fundamentală a constatărilor de
audit şi sunt de două feluri:
 Fişele de identificare şi analiză a problemei care se întocmeşte pentru
fiecare disfuncţionalitate constatată. În cadrul acestui document sunt prezentate câteva
elemente esenţiale şi anume:problema, constatarea, cauza, consecinţa şi recomandarea
precum şi soluţia propusă de auditori pentru remedierea activităţii la care au fost
constatate deficienţe.
 Fişele de constatare şi raportare a iregularităţilor au un caracter spacial
ele fiind întocmite atunci când sunt constatate abateri grave de la regulile procedurale şi
metodologice, respective de la regulile şi legislaţia aplicabilă entităţii auditatecare ar
putea produce prejudicii pe seama fondurilor publice.
Documentele de lucru pentru auditul intern se îndosariază conform unei norme de
ordonare specifică entităţii economice.
Standardele de audit cer auditorului să colecteze suficiente probe temeinice pentru
a justifica opinia exprimată. Dată fiind natura probelor utilizate în audit, dar şi
considerentele legate de costurile realizării unui audit, este necesar să se acorde susținere
din partea conducerii și părților implicate, astfel încât auditorul să fie absolut convins că
opinia pe care o exprimă la sfîrşit este corectă.
37
BIBLIOGRAFIE
Boulescu, M., -Controlul financiar intern şi auditul intern la entităţile

Barnea, C., Ispir, publice, Editura Economică, Bucureşti, 2009
O.
Boulescu, M., - Fundamentele auditului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Ghiţă, M., Bucureşti, 2009,
Dănescu Tatiana – Proceduri şi tehnici de audit financiar, Ed. Irecson,

Bucureşti, 2010
Ghiţă M., Vasile - Control intern şi audit intern, Ed. Bren, Bucureşti, 2011
E., Popescu M.
Ghiţă E., Ghiţă – Audit şi control., Ed. Fundaţieie România de Mâine,
M. bucureşti, 2009
Giţă Marcel – Auditul intern, Ed. Economică, Bucureşti, 2012
Mitroi, F. – Auditul de performanţă (controlul rezultatelor). Concept şi
perspective, Editura Societatea Adevărul SA, Bucureşti, 2008
Munteanu, V. - Control şi audit financiar-contabil, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2003
Renard, J –Teoria şi Practica Auditului Intern, UE – PHARE –

Ministerul Finantelor Publice, Editia a- patra 2005
Stoian, A., –Auditul financiar-contabil, -, Editura Economică, Bucureşti,

Ţurlea, E. 2007
*** Standarde Internationale de Audit 2001, Bucureşti. Editura
Economică,. 2001
*** Standarde Internationale de Raportare Financiara (IFRS ) .

Ed. CECCAR 2005.
*** Legea 672/2002,privind auditul intern,M.Of. nr.953 din 24
decembrie 2002,
38

Utilizarea Probelor de Audit În Raportul de Audit Intern

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Utilizarea Probelor de Audit În Raportul de Audit Intern

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

Lect. univ. dr. Monica Pătruţescu

Stud. ZABOLOTNIC BOGDAN

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

Stud. ZABOLOTNIC BOGDAN

CAPITOLUL I – ROLUL AUDITULUI INTERN ȘI OBIECTIVELE

1.1 Concepte şi trăsături ale auditului intern....................................5

1.2 Obiectivele misiunii de audit intern pentru activitatea

1.3 Importanța probelor de audit în realizarea misiunii de audit

CAPITOLUL II – RELEVANȚA PROBELOR DE AUDIT ÎN

2.1 Categorii de probe de audit utilizate de auditorii interni

2.2 Analiza probelor în documentarea Raportului de audit

2.3 Utilizarea documentelor ca probe în Raportul de audit

Întreprinderile au început să-şi organizeze compartimente de audit intern proprii,

1.1 Concepte şi trăsături ale auditului intern

independenţa auditorilor, în sensul că aceştia nu trebuie încărcaţi cu sarcini care

 Este activitatea care se exercită în cadrul entităţii de către persoane din

1.2 Obiectivele misiunii de audit intern pentru

Obiectivele auditului intern se pot reprezenta ca în figura următoare:

Obiectivele ajută entitatea publică să

sprijină conducătorul entităţii publice în

Fig. nr 1.1 Obiectivele auditului intern

Ca urmare a atingerii obiectivelor, auditul intern reduce riscul, favorizează

”Cele şase obiective generale de audit privind operaţiunile sunt prezentate în

înregistrate în jurnale (evidenţa cronologică) către registrele auxiliare

Faza 1 Planificarea şi definirea

Faza 2 Efectuarea testelor meca-

Faza 3 Efectuarea procedurilor

Fig. 1.2 Fazele procesului de audit

1.3 Importanța probelor de audit în realizarea misiunii de audit intern

Probele de audit trebuie să ofere o garanţie auditorului că acestea ar putea influenţa

În stabilirea pragului de semnificaţie trebuie să se ţină seama de cerinţele

Conform standardelor de audit aplicate în cadrul statelor membre ale Uniunii

1) Ce procedură de  O procedură de audit reprezintă un set de instrucţiuni

2) Ce dimensiune  Odată procedura de audit selectată, este posibil să se

4) Când să se  De obicei, un audit al situaţiilor financiare tratează o

Importanţa mare a acestui raţionament provine din costul prohibitiv al examinării

Prin urmare, procedurile de audit pot fi programate oricând, începând cu stadiile

Distanţa dintre - în lumea modernă, este aproape imposibil ca un

De exemplu, într-o decizie vizând un împrumut, în care debitorul transmite

Datele voluminoase pe măsură ce organizaţiile se extind,

Tranzacţiile în ultimele câteva decenii, tranzacţiile co-

O mare parte din aptitudinile şi conceptele necesare pentru a executa un audit al

A)Temeinicia probelor - se referă la măsura în care probele pot fi considerate

Fig. 1.3 Caracteristici ale unor probe temeinice

a) Relevanţa. Probele trebuie să se refere la obiectivul auditului sau să fie

O procedură relevantă ar fi să se pornească de la un eşantion de documente de

c) Eficacitatea controlului intern al entităţii. Când mecanismele de control intern

d) Informarea directă a auditorului. Probele obţinute de către auditor în mod

e) Calificarea persoanelor care furnizează informaţiile. Chiar dacă sursa de

De asemenea, probele obţinute direct de către auditor ar putea fi considerate ca

g) Oportunitatea. Oportunitatea probelor de audit se poate referi fie la momentul

B) Suficienţa - Cantitatea probelor obţinute determină caracterul suficient al

Concludenţa probelor poate fi evaluată numai după o analiză combinată a

2.1 Categorii de probe de audit utilizate de auditorii interni în

Auditorul, în cadrul misiunii de audit intern, planifică o combinaţie adecvată de

 reprezintă inspectarea sau inventarierea de către auditor a unui ”ansamblu de

obiectul examinat, cum ar fi o factură de vânzare, nu are valoare intrinsecă, atunci

Standardele de audit identifică trei tipuri comune de confirmări utilizate de

 reprezintă examinarea de către auditor a documentelor şi evidenţelor structurii

 reprezintă utilizarea anumitor simţuri pentru evaluarea anumitor activităţi. Pe

 presupune revizuirea unui eşantion de calcule şi transferuri de informaţii făcute de

 utilizează comparaţii şi indicatori în scopul de a determina dacă soldurile