Curs 4

MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE

1. Orientarea biologică

În cadrul orientării biologice sau antopologic - biologice (cum mai este denumită)
sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă hotărâtoare în geneza
crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări sunt:
- limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului,
- încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice
de ordin bioantropologic care diferenţiază infractorul de non-
infractor, trăsături care detemină comportamentul antisocial al
individului.

1.1. Cesare Lombroso - Teoria atavismului evoluţionist

Lombroso este considerat drept creatorul criminologiei antropologice. Premisele
apariţiei operei lombrosiene coincid cu cele ale pozitivismului în general. Ca surse directe
de inspiraţie se citează de obicei: "Tratatul de fizionomie" al lui Della Porta, publicat în anul
1640, unde se subliniază existenţa unor raporturi între caracterul individului şi fizionomia
acestuia; studiile de frenologie (studiu al craniilor) ale lui Gall şi cele de psihiatrie al lui
Morel.
Născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909) într-o familie relativ numeroasă
de evrei, a studiat medicina la facultăţile din Padova, Viena devenind specialist în
psihiatrie. În 1864 a început să lucreze ca medic militar, cu ocazia căreia a efectuat şi
numeroase studii antropometrice. După 5 ani i se încredinţează catedra de psihiatrie la
Universitatea din Padova devenind în acelaşi timp şi director al unui azil de alienaţi.
În anul 1876 ocupă postul de lector la Catedra de medicină legală din Torino,
publicând şi cea mai cuoscută lucrare a sa " L'uomo delinquente " ("Omul criminal "). Pe
lângă această operă care 1-a consacrat, Lambroso a mai publicat numeroase alte studii şi
lucrări importante, cum ar fi: "Antropologia criminală" sau "Omul de geniu" având şi o
contribuţie substanţială la extinderea cercetărilor criminologice şi la formarea criminologiei
ca ştiinţă.
Referitor la opera sa, el afirma că a fost pregatită de predecesorii săi " dându-i un
corp mai organic concluziilor care pluteau prin aer, încă nedescoperite". Atât J.Pinatel cât
şi H.Mannheim subliniază în ''Comparative Criminology" că originea teoriei lui
Lambroso se găseşte atât în teoriile evoluţioniste a lui Darwin cât şi în lucrările de
frenologie ale medicului vienez J.K.Lavater şi în conceptele asupra rolului degenerescenţei
speciei a lui Charles Morel.
La originea cercetărilor lui C.Lambroso a stat descoperirea unei adâncituri accentuate
(foseta), la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, trăsătură ce se regăsea la unele

1
cranii primitive. Această descoperire a dat naştere ipotezei atavismului, adică oprirea în
dezvoltare pe lanţul filogenetic.
Prin numeroase măsurători, Lambroso a reuşit să distingă unele trăsături craniene ce se
regăseau într-o proporţie sporită la infractori, aşa zisele stigmate ale omului criminal:
sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi
depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor,
aspecte redate în opera " L'antropologie criminelle et ces recentes progres"'. O altă
constatare interesantă, făcută în urma cercetărilor pe criminalii în viaţă, este aceea de lipsă a
durerii ( analgezia ) care îl aproprie pe criminal de omul sălbatic.
Ulterior Lamboso a lărgit acastă ipoteză a atavismului evoluţionist incluzând
degenerescenţa epileptică, precum şi alte anomalii de natură fiziologică, constituţională şi
psihologică.
Astfel, când la o persoana sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură
atavică, acesta ar fi considerat un criminal înnăscut (termen inventat de discipolul lui
Labroso: Enrico Ferri ), adică un individ cu puternice înclinaţii criminogene care nu pot fi
neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului. Totuşi aceste anomalii nu presupun în mod
necesar săvârşirea de infracţiuni, ci constituie doar o predispoziţie în acest sens.
Ulterior, Lambroso a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de criminalul
înnăscut tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din obişnuinţă. Studiile de psihiatrie
efectuate 1-au dus la concluzia unor asemănări între criminalul înnăscut şi criminalul alienat,
apărând astfel o categorie intermediară aceea de nebunul moral
Astfel se poate spune că în teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o
anormalitate biologica bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
În concluzie, contribuţia fundamentală a lui C.Lambroso la dezvoltarea gândirii
criminologice constă în negarea ideii de liber arbitru şi implicit a celei de răspundere morală,
ca temei al represiunii.

1.2. Teoriile eredităţii

Folosind concluziile lui Francis Golton şi ale lui Karl Pearson care au măsurat gradul
de asemănare sau de corelare determinat de ereditare, Charles Goring face analiza
elementului criminal ajungând la concluzia că crima este moştenită în acelaşi mod în care
sunt moştenite şi trăsăturile fizice şi de personalitate. Astfel Goring a introdus o nouă ipoteză
care înlocuieşte temporar ipoteza atavismului evoluţionist.
Prin cercetările sale Goring a concluzionat că nu condiţiile de mediu sunt cele care
favorizează criminalitatea, ci moştenirea, care astfel, pe cale ereditară, devenea o crimă. În
consecinta, oamenilor care întruneau anumite caracteristici specifice criminalilor, Goring le
propunea interzicerea reproducerii.
Acestă teorie a atras asupra sa numeroase critici datorită importanţei exagerate
acordate evaluării factorilor ereditari. Cu toate astea nu trebuie subestimată importanţa muncii
lui Goring deoarece el a fost primul care a sesizat că crima ar putea fi rezultatul conexiunii
între factorii de mediu şi ereditate, viziune susţinută şi azi de mulţi criminologi. De fapt
Goring a susţinut că nu a refuzat influenţa mediului în cauzarea crimei, dar că în studiile sale
nu a găsit nici o probă care să dovedească aceasta.

2
 Alte cercetări care au la bază examinarea rolului eredităţii în etiologia actului
infracţional sunt următoarele:
- studiile de arbore genealogic efectuate de Richard Dugdale, Eastbrook,
Davenport şi Henry Goddard în SUA prin care au încercat să demonstreze că
faptele infractionale sunt mai numeroase în familiile cu antecedente penale în
privinţa eredităţii.
- studiile pe gemeni monozigotici şi dizigotici, efectuate de psihanalistul german
Johanes Lange şi redate în opera intitulată "Crima ca destin" prin care s-a
încercat demonstrarea predispoziţiei eredităţii în comiterea infracţiunilor.
- cercetările de antropologie comparată efectuate de A.E.Hooton prin care acesta
încerca să demonstreze că trăsăturile exterioare şi comportamentul
individuluisuntcorelate.Aceste cercetări însă nu au reuşit să dovedească
implicarea inferiorităţii biologice în etiologia infracţionalităţii, fapt ce a atras
asupra sa numeroase critici.
În biocriminologia modernă, geneticienii au argumentat ca posibilitatea de a te purta
violent sau agresiv se poate moşteni, sau altfel spus, că în timp ce criminalii nu sunt născuţi
infractori, predispoziţia de a te purta violent sau de a comite crime o poţi avea încă de la
naştere.

1.3. Teoriile biotipurilor criminale

Varianta modernă a antropologiei criminale a dat naştere curentului biotipurilor
criminale.
Pornind de la conformaţia fizică a individului, E.Kretachmer în lucrarea "Physique and
character", a analizat relaţiile existente între diferite tipuri biologice şi anormalitatea mentală şi
a caracterului rezultând 3 tipuri specifice:
a. astenic specific individului rece, nesociabil - trăsăturile specifice fiind:
umerii înguşti şi musculatura subdezvoltată. Acest tip este predispus
infracţiunilor contra proprietăţii.
b. atletic specific individului stabil din punct de vedere psihologic dar care
uneori poate deveni expolziv - trăsăturile specifice ale acestuia fiind o
musculatură putenică, robust. Acest tip este predispus infracţiunilor
contra persoanei.
c. picnic specific individului sociabil, prietenos - trăsăturile specifice
fiind: scund şi rotund, cu tendinţe spre îngrăşare. Acest tip este
predispus fraudelor, escrocheriilor.
O mare frecvenţă în clasificarea tipurilor o au cele mixte, dintre care tipul displastic
particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare. Acest tip este predispus
infracţiunilor sexuale.
O altă teorie tipologică a fost cea elaborată de americanul W.Sheldon bazată pe
dezvoltarea diferită a embrionului uman respectiv corelarea trăsăturilor personalităţii în
funcţie de dezvoltarea corporală.

1.4. Teoria biopsihologică şi inadaptarea socială

3
 Fondatorul teoriei inadaptării sociale, criminologul suedez Olof Kinberg susţinea în
lucrarea sa "Basic problems of criminology" ca pentru a descoperi cauzele fenomenului
infracţional este necesar a se studia personalitatea individului. Astfel trăsăturile specifice din
punct de vedere biopsihologic sunt cele ereditare normale sau cele ereditare patologice.
Plecând de la aceste trăsături, teoria lui Kinberg se împarte în două variante:
a. varianta constituţională - în care factorii fundamentali ai constituţiei
biopsihologice sunt: capacitatea intelectuală, stabilitatea şi soliditatea
structurii psihologice.
Potrivit teoriei lui Kinberg, inadaptarea reprezintă incapacitatea individului de a
reacţiona armonios la stimulii mediului căruia îi aparţine. Astfel prin depistarea trăsăturilor
de natură constituţională s-ar permite recunoaşterea predispoziţiilor individului de a comite
fapte antisociale
b. varianta patologică -în care include boliile psihice, tulburanţe grave de inteligenţă
datorate fie dispoziţiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale sau a infecţiilor etc.

1.5. Teoria constituţiei delicvente

Potrivit opiniei lui Benigno di Tulio constituţia delicventă cuprinde atât elemente
ereditare şi congenitale cât şi elemente dobândite în timpul vieţii, în special în prima parte a
ei. Constituţia delicventă este rezultatul mai multor elemente ce determină tendinţe
criminologice dar care nu duc neapărat la săvârşirea infracţiunii, ci numai favorizează
iniţierea comiterii unei crime în cazul unor subiecţi faţă de alţii.
Cu toate ca toţi indivizi pot prezenta reacţii antisociale pragul de la care excitaţiile
exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional îl deosebeşte de alţi semeni de-
ai lui pentru care declanşarea acestora nu este condiţionată de o intensitate similară a
stimulului, ci poate de unul mult mai putenic.
Astfel crima este, în viziunea lui Kinberg, o manifestare de inadaptare socială.

1.6. Biocriminologia modernă

În viziunea criminologiei moderne oamenii sunt produsele unei interacţiuni dintre
factorii externi şi cei genetici.
Unul dintre acesti factorii externi ar putea fi factorul biochimic. Aceşti factori
biochimici sunt acele alergii care ar putea să apară în urma consumului unui anumit tip de
mâncare, a unui regim alimentar sau în cazurile de hipoglicemie şi hormonii.
Mai precis s-au stabilit anumite componente alimentare ce determină reacţii alergice
puternice care determină la rândul lor reacţii de iritare, hiperactivitate agitaţie şi în general un
comportament ieşit din comun. Câteva dintre aceste alimente sunt: feniletilamina din
ciocolata, tiramina din cascaval si vin, aspartamul folosit ca indulcitor artificial sau xantina din
cafea.
Chiar şi anumite regimuri alimentare pot determina un comportament agresiv. De
exemplu specialiştii afirmă că consumul unor cereale cu conţinut redus de tryptophan (un
aminoacid des folosit în industria alimentară) este asociat cu creşterea semnificativă a
agresivităţii respectiv a comportamentelor criminale.
4
 Alţi factori care ar putea influenţa comportamentul unui individ sunt factorii
neurofiziologici care constau în principal în leziuni ale creierului, anormalităţi ale
circumvolunţiunilor şi alte mici disfuncţionalităţi.

1.7. Teoria complementului cromozomial xxy

Studiul privind anomalia cromozomilor a făcut obiectul multor dispute ştiinţifice
moderne. Potrivit acestei teorii infractorii posedă un cromozom Y suplimentar.
Un om normal este înregistrat cu formula 46XY la bărbaţi şi 46XX la femei, dar anumite
studii au pretins că indivizii posesori ai formulei 46XYY ar fi predispuşi comiterii faptelor
penale, motiv pentru care cromozomul suplimentar Y a fost denumit "cromozomul crimei".
Acestă anormalitate a fost denumită sindromul lui Klinefelter, după numele celui care l-
a descoperit.
Însă cercetările ulterioare au demonstrat că procentul celor care deţin formula 46XYY
este relativ egal atât în rândul infractorilor cât şi în cel al non-infractorilor.
În concluzie datele statistice oferite de anumite cercetări nu sunt suficiente pentru a
admite că diferenţele biologice se întâlnesc la majoritatea criminalilor, iar acolo unde sunt
găsite, legăturile cauzale cu comportamentul criminal sunt încă slabe.