a beneficia de o definiție unanim acceptată la nivelul

legislației sau practicii europene ori internaționale,
parteneriatul public-privat poate fi definit, la nivel
conceptual, ca reprezentând un contract pe termen lung,
încheiat între un investitor privat  și o entitate publică, în
scopul realizării unui bun sau, după caz, prestării ori
operării unui serviciu public.

Esențială pentru calificarea ca ”parteneriat public-

privat” rămâne alocarea unei componente semnificative a
riscului proiectului în sarcina partenerului privat, respectiv
individualizarea unui sistem de remunerare a acestuia pe
principii de performanță.

La nivel național, autoritățile publice de nivel central,

regional ori local au căutat, începând chiar cu sfârșitul
anilor ’90, modalități de realizare a proiectelor de
parteneriat public-privat, încercând să atragă sprijinul
investitorilor privați în cadrul unor proiecte publice de
investiții.

Neclaritatea cadrului de reglementare de la momentul

aderării României la Uniunea Europeană, respectiv
suprapunerea domeniului de aplicare a parteneriatului
public-privat  peste sfera de reglementare a legislației
incidente concesiunii de lucrări și de servicii au cauzat
dificultăți în aplicarea cadrului normativ, oprind
dezvoltarea unor proiecte relevante în domeniu. Această
neclaritate continuă să existe până în prezent, puțini fiind
jucătorii relevanți ce pot identifica distincția dintre
instituția concesiunii și cea a parteneriatului public-privat,
din perspectiva cadrului normativ național. În acest sens,
noțiunea de parteneriat public-privat a fost considerată de
către autoritățile publice în accepțiunea largă a termenului,
incluzând ambele perspective și instituții, respectiv atât
concesiunea clasică cât și parteneriatul public-privat.   

În vederea aderării României la Uniunea Europeană,

legislația națională a trecut printr-un proces complex de
reformă, incluzând și sfera contractelor de concesiune și
eliminând de la nivel de reglementare distinctă tipologia
contractelor de parteneriat public-privat. Ulterior,
începând cu anul 2010, necesitatea unei reglementări
exprese a zonei parteneriatului public-privat s-a încercat a
fi acoperită pe calea Legii nr. 178/2010.  Finalmente, în
prezent ar părea că asistăm la o reeditare a succesiunii
cadrului normativ individualizat pe parcursul celorlalte
cicluri de reglementare.

Astfel, vorbim despre o lege ce reglementează concesiunile

de lucrări și servicii (Legea nr. 100/2016 privind
concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii), ce
beneficiază de norme de aplicare, fiind structurat ca un
cadru juridic complet, aflat la dispoziția autorităților
publice interesate și care transpune cadrul legislativ
existent la nivel european în această materie, iar pe de altă
parte, avem o lege a parteneriatului public-privat (Legea
nr. 233/2016 privind parteneriatul public-privat), în vigoare
de asemenea începând cu anul 2016 și care nici până la
acest moment nu beneficiază de un set de norme
metodologice necesare aplicării.