Universitatea de Stat ,,Alecu Russo” din Bălți Facultatea de Drept și Științe

Sociale Catedra Științe socioumane și asistență social

Titular de curs: dr.,conf., univ. Cristina Crudu

a elaborat: Corina Galiț
masterand grupa PF11M

Activităţile cu părinţii

A. Definirea formelor de intervenţie asupra părinţilor

Educaţia părinţilor este una din directiile pe care le poate imbraca intervenţia socio-educativă
de tip formativ şi ea se adreseaza direct acestora. Se vorbeste de educaţia părinţilor şi de
rădăcina construirii comportamentelor parentale încă de la varstele mici.
Referitor la acest tip de activităţi exista aceeasi confuzie şi varietate de opinii ca şi referitor la
celelalte forme de sprijinire a cresterii şi educarii copiilor în familie. În cadrul interventiei socio-
educative asupra familie putem circumscrie intervenţia asupra părinţilor prin specificarea ca
acest tip de acţiuni se adreseaza numai părinţilor nu şi copiilor sau bunicilor şi rudelor apropiate
cum este de presupus în general ca intelegem membrii familiei.
J.Lamb şi W. A.Lamb(1978) determina urmatoarele forme de intervenţie asupra părinţilor ca
membrii ai familiei:
1. Educaţia părinţilor
2. Asistenta educativă
3. Tutela educativă
4. Orientarea parentală
5. Terapia familială
Fiecare dintre aceste forme au scopul lor, stabilesc anumite obiective, se adresează unui public
ţintă şi antrenenează o serie de concepte cheie. Redăm în continuare un tabel în care am adaptat
şi sintetizat punctul de vedere care aparţine lui J.Lamb şi W.A.Lamb.

Forma de Scopul Obiectivele Public ţintă Concepte cheie

intervenţie Campul Ce vizeza
actiunilor activitatile
1. EDUCAŢIA -Centrare -Amenajarea -Intreaga - Stimularea
PĂRINŢILOR pe sarcinile mediului populatie - Parentialitate
şi faptele -Diversificarea - Experienţă
educational comportamnentelo - Plan
e. r în vederea - Referinte
-Trezirea imbogatirii calitatii -Capacitate de
abilitatilor educative a schimbare
educative mediului - Asistare
noi.
 2. ASISTENTA - Refacerea -Schimbarea -Propus de o Modificarea
EDUCATIVĂ conduitelor comportamentelor institutie comportamentelor
favorabile şi a atitudinilor în sociala -Urmarire
dezvoltarii vederea creerii -Nu a educativă
unui climat de solicitat -Functionare
dezvoltare sprijinul autonoma
-Capacitate de
schimbare
- Asistare

3. TUTELA - Refacerea -Nasterea/formarea -Propus de o -Acţiune sustinuta

EDUCATIVĂ autonomiei aptitudinilor de institutie -Posibilitati
familiale schimbare sociala evolutive limitate
-Nevoia de - Incadrare
incadrare -Tutore
permanenta
5. TERAPIA - -Sa provoace La cererea -Explorare
FAMILIALĂ Schimbarea schimbarea globala explicita a -Confruntare
sistemului a interactiunilor, familiei -Modelare
familial stucturilor şi -Libertate afectiva
functionarii -Terapeut
sistemului familial

2. Definirea educaţiei părinţilor

şi a educaţiei parentale
În toate societatile, istoric şi global, s-au elaborat reguli referitoare la viata de familie şi au
existat profesionisti care au sprijinit rolurile părinţilor. Filozofi ca Platon, Aristotel, Locke şi
Hobbes au analizat drepturile şi responsabilitatile copiilor şi părinţilor. Educaţia negativa cu
orientare spre natură, de la J.J. Rousseau idealiza mama şi rolul ei în dezvoltarea copilului.
Educaţia părinţilor se refera la iniţierea şi susţinerea capacităţilor, competenţelor şi
comportamentelor parentale deja manifeste. De aceea nu putem pune semnul egal intre educaţia
părinţilor şi educaţia parentală.
Educaţia parentală este şi educaţia prin care pregatim tânara generatie în directia preluarii
modelelor parentale, adica construim modelele şi stilurile parentale. Educaţia parentală este un
câmp de cercetare şi acţiune interdisciplinar şi relativ recent.
Educaţia familială care se refera la construirea deprinderilor, valorilor şi normelor vietii în
comun în famile. Ea are în vedere toti membrii acesteia şi deci o sfera mai mare decat educaţia
parentală.
Durning (Boutin et Durning,1994) defineşte educaţia familială ca un ansamblu de practici
sociale puse în miscare de părinţi, în interiorul grupului familiei în directia copiilor şi prin
intermediul intervenantilor sociali în directia părinţilor (formare parentală) şi a copiilor
(intervenţie educativă de sprijin sau de suplinire a grupului familial).
Prin aceasta definitie educaţia familială desemneaza un câmp de practici parentale, de cercetari
şi de intervenţii care privesc familia în diversele sale functii educative, cuprinzand în acelasi
timp şi sensul restrans de activitate educativă a familiei.
Pentru a sprijini educaţia familială se iniţiază programe de formare a părinţilor sau a familiei
în întregul ei. Aceste programe sunt forme de educaţie a părinţilor sau de formare parentală (
ceea ce presupune pregătirea pentru calitatea de părinte).
Educaţia parinţilor (formarea părinţilor) desemneaza, aşa cum specifica J.Lamb şi
W.A.Lamb(1978, apud Boutin et Durning, 1994, p.264) o tentativa formala de crestere a
constiintei părinţilor şi de utilizare a practicilor parentale. Unii autori consideră că
programele pentru educaţia părinţilor au atât o componenta de pregătire pentru calitatea de
părinte cât şi o componentă de pregătire în a celor care sunt părinţi. De aceea, acestea se
realizează şi în cadrul pregătirii pentru viaţă a tuturor persoanelor. Este firesc ca fiecare individ
să primească prin pregătirea de bază şi cunoştinţe şi abilităţi pentru exercitarea rolurilor parentale
Programele desfăşurate direct cu părinţii au specificitatea lor, pentru că se adresează adulţilor şi
urmăresc nu numai formarea unor valori, modele acţionale şi atitudini, ci şi schimbarea
acestora.
Intr-o forma generala se poate considera ca formare parentală orice acţiune educativă de
sensibilizare, invatare, antrenare sau clarificare relativ la valori, atitudini şi practici parentale de
educaţie.
Programele de educaţie a părinţilor se refera la acţiuni tintite pentru dezvoltarea cunostintelor,
deprinderilor şi abilitatilor de crestere, ingrijire, educaţie a tinerei generatii.
Putem sintetiza ca educaţia părinţilor este o forma de intervenţia asupra părinţilor în favoarea
educaţiei copiilor lor. Educaţia părinţilor este un set de masuri educative şi de sprijin care ajuta
parinţii pe urmatoarele dimensiuni:
a. Înţelegerea propriilor lor nevoi (fizice, sociale, emoţionale şi psihologice);
b.Cunoasterea şi acceptarea nevoilor copiilor lor ;
c. Construieşte punţi de legătura intre părinţi şi copii.

Ea presupune şi crearea unor reţele de servicii de sprijin aparţinând comunitaţii locale şi care
ajută părinţii şi familia să folosească serviciile existente şi să se implice în viaţa comunităţii.
Ca proces educaţia părinţilor este un proces de durată ale carui metode şi strategii depind de
stadiile diferite ale ciclului vieţii. Este o formă de educaţie pentru adulţi. Ca abordare, se refera la
rolurile individuale şi la interrelaţii prezente şi viitoare. Ea isi centează preocuparile pe domeniul
cognitiv şi cel decizional şi se ocupa în principal de sarcinile şi faptele educative ale părinţilor.
Spre deosebire de alte forme ale interventiei asupra părinţilor ea se adreseaza tuturor părinţilor,
fara discriminari şi acopera toate raspunsurile, activitatile, competentele care se leagă de
educaţie în cadrul familiei.
Scopul ei nu vizeaza schimbarea valorilor cu care operează familia ci ea incearca sa creasca, la
toti membrii comunitatii, competentele şi abilitatile educative. Scopul educaţiei parinţilor
este sa sprijine parinţii sa-şi dezvolte priceperile parentale şi increderea în propriile forţe şi sa
imbunataţească capacitaţile lor de a ingriji şi sprijini proprii copii. În acelaşi timp educaţia
părinţilor este o formă de interacţiune umană bazată pe schimbul de idei, experienţe şi modele
parentale. Deşi vorbim de multe ori despre şcoala părinţilor, educaţia părinţilor este mai mult
decât o simplă şcoală. Părinţii se formează împreună şi învaţă să se descopere pe ei ca peersoane
care se pot schimba, în relaţiile cu proprii copii.
În cadrul educaţiei părinţilor este analizata legatura existenta intre funcţionarea parentală şi
funcţionarea rolurilor copilului în familie urmarindu-se creşterea calitatii parentale.
În această lucrare ne vom referi numai la programele de educaţie a părinţilor deja stabiliţi, adică
acelea care se adresează părinţilor de la naşterea copiilor lor, în perioade diferite şi care sprijină
procesul educativ din familie.
Activitatile angajate se inscriu în principal în perspectiva prevenirii problemelor de viaţă.
Educaţia părinţilor este deci:

- O educaţie „a educaţiei copilului”

- O educaţie a adulţilor
- Un studiu asupra cresterii şi dezvoltarii copilului
- O formare de abilitati de comunicare şi de analiza a acestora
- O creştere a competenţelor în educaţie în general;
 - Un examen cognitiv al sarcinilor secventiale a părinţilor în
creşterea, dezvoltarea şi educarea copilului.

3. Legaturile dintre teorie, acţiune şi cunoastere în educaţia părinţilor

Scopul tuturor demersurilor initiate de educaţia părinţilor este instalarea unei schimbari care se
manifestă fie la nivelul atitudinilor (deci în câmp mental, opinii şi judecăţi de valoare) fie la
nivelul comportamentelor (deci în campul interventiilor care se leaga atunci când doua sau mai
multe persoane interactioneaza).
Pentru a obtine schimbarea se pun în miscare instrumente tehnice şi materiale, precum şi un
referenţial teoretic. Astfel, instrumente ca: „grila de analiză a comportamentelor” (grila ce
propune spre analiza comportamente uzuale din familie) se leaga de curentul teoretic
behaviorist iar „incidentul critic” (se aduce în discutie o situatie critica, un incident spre
rezolvare) sau „crearea de povestiri” (elaborarea unor povestiri care descriu existenţa de zi cu
zi, simplu sau prin metafore sau modele), de curentul umanist.
Orice intervenţie poate fi de domeniul cunoasterii sau al actiunii. Educaţia părinţilor este o
intervenţie care poate să se refere la acţiunea directă sau la cunoaştere. Este o intervenţie de
cunoaştere atunci când un agent socio-educativ sau un părinte, se plasează intr-o perspectiva de
intervenţie educativă şi se pune în situatia de cercetare. În situatia de cercetare, intervenantul
pune întrebări, studiază nevoile interlocutorului caruia ii este destinata acţiunea, prospectează
sistemul de valori al persoanelor (familii, scoli, grupuri de profesionisti, etc.) carora li se dedica
acţiunea, formulează ipoteze, le confirmă sau infirmă, pentru a ajunge la nişte concluzii şi a
decela enunţarea unei legi. Aceasta lege, poate avea numai valoare locala, dar aduce date noi
despre experienţă şi acţiune.
Educaţia părinţilor este de domeniul actiunii daca acelasi intervenant fie ca e un profesionist fie
un părinte, intreprinde o acţiune pentru care defineşte strategii precise concretizate în teren în
instrumente.
Astfel, un profesionist (formator), poate avea ca proiect de acţiune sensibilizarea tinerelor mame
relativ la relatia adult-sugar. Sarcina sa constă în a investiga caracteristicile grupului caruia i se
adreseaza, a alege suportul adecvat pentru a concretiza acţiunile şi a raspunde nevoilor grupului.
Poate alege o activitate de grup prin tehnica incidentului critic sau a povestirilor. Va evalua apoi
impactul interventiei prin recurgerea la un instrument cum ar fi chestionarul de atitudini
educative.
Daca intervenantul este un părinte, proiectul său de acţiune poate fi iniţierea copilului cu
limbajul oral şi scris, pentru a le stăpâni adecvat în afara orelor şcolare. Sarcina părintelui este de
a investiga interesele copilului, nevoile sale, capacităţile, în aşa fel incat să-i propună activităţi
care să-i asigure succesul. Activitatile trebuie sa fie pozitive şi recompensatoare, să-l incite pe
acesta să continuue. Dupa ce face inventarul capacitatilor şi intereselor copilului, părintele poate
sa-şi construiasca instrumentul de acţiune. Poate alege o poveste şi apoi, parintele impreuna cu
copilul experimenteaza instrumentul respectiv. Pentru a evalua stadiul impactului intervenşiei
sale, adultul poate folosi o broşura axata pe prelectura sau pe prescriere. Prin urmărirea
imaginilor el realizeaza cât de mult s-a implicat copilul, cât a inteles şi cât a reţinut.

4. Justificarile educaţiei părinţilor

În literatura de specialitate exista preocuparea de a găsi acele argumente care să sprijine existenţa
programelor de educare a părinţilor. Aceste teze pornesc de la intelegerea părinţilor ca
responsabili principali de creşterea şi dezvoltarea iniţiala a copilului precum şi de la cerintele
sociale crescute în favoarea unei constientizari şi organizari a influenţelor parentale. Putem astfel
enumera urmatoarele argumente în favoarea formării părinţilor prin programe educative
adecvate:
- Informarea. Părinţii doresc sa se informeze asupra dezvoltarii copilului
lor şi asupra rolurilor educative pe care le au;
 - Achiziţii necesare. Exista suficiente informatii şi competente utile care
pot fi sistematizate pentru a fi transmise părinţilor;
- Calitatea relaţiilor, Implicarea părinţilor în educaţie imbogateste
calitatea relatiilor interindividuale în comunitate;
- Completarea acţiunilor cu copiii. Lucrul cu părinţii amplifica
rezultatele obtinute în activitatile socio-educative desfasurate cu copiii în
scoala sau în alte institutii educationale;
- Emanciparea adulţilor. Educaţia părinţilor favorizeaza emanciparea
adultului şi copilului în interdependenţă şi activeaza autonomia,
îmbogăţeste personalitatea , încurajeaza maturitatea prin dezvoltarea
responsabilităţilor sociale;
- Situaţii de criză. Părinţii devin parteneri cu precădere atunci când
copilul manifesta tulburări afective sau de alta natura;
- Prevenirea situatiilor problemă/riscurilor în educaţie şi dezvoltare nu
este decât recunoasterea importanţei rolului pe care il au părinţii şi faptului
ca trebuie sprijiniţi ca să il joace;
- Sprijin pentru traiectul şcolar. Studiile demonstreaza eficacitatea
educaţiei părinţilor în special în ceea ce priveste traiectul şcolar al
copilului;
- Descoperire de sine. Educaţia părinţilor este o forma de perfecţionare a
adultilor şi de conectare a lor la cunoastere şi descoperire de sine;
- Legătura dintre generaţii. Activitatile desfasurate cu părinţii sprijină şi
flexibilizează legăturile dintre generaţii;
- Actualizarea educaţiei. Educaţia părinţilor ajuta parteneriatul
educaţional şi respectarea drepturilor copilului realizând puntea necesara
intre tradiţie şi modernism în educaţie.

Prin intermediul unor programe structurate pentru adulţii, educaţia părinţilor îşi propune să
formeze şi să schimbe comportamentele parentale în aşa fel încât fiecare părinte să se apropie
de ceea ce putem denumi “un părinte bun” şi să influenţeze stilurile parentale pentru a oferi
ocaziile cele mai eficiente dezvoltării copilului.

B. Componentele de bază ale programelor şi

structura unei unităţi de intervenţie sau a unei sedinţe de formare

1 Ce este un program pentru părinţi

Vom urma în continuare pas cu pas drumul pentru a înţelege elementele fundamentale ale unui
program educaţional care se adresează părinţilor. Vom începe prin a defini ce înţelegem prin
acest tip de program.
Am precizat până acum că părinţii simt nevoia să işi dezvolte competenţele şi expertiza. Chiar au
nevoie să fie sprijiniţi pentru a îşi identifica această nevoie. În primul rând părinţii au nevoie să
inteleaga şi să actioneze cât mai adecvat legat de comportamentele copiilor lor la vârste diferite
şi în fiecare stadiul de dezvoltare.
De aceea educaţia părinţilor trebuie realizată în primul rând pe direcţia informării şi
formării deprinderilor parentale, competenţelor şi atitudinilor parentale eficiente.

Ce trebuie să ştie părinţii ?

- Creşterea copiilor poate fi dificila, frustrantă dar dacă e sprijinită poate deveni
placută şi motivantă pentru părinţi. Părinţii care se bucură de copiii lor în general, nu fac
o muncă din meseria de părinţi. Pentru a creşte un copil este important să te simti bine
 “şi tu” ca părinţi, să nu consideri că faci o corvoadă şi să simţi că este placut şi folositor
fiecare moment de viaţă.
- Tot atât de important este să amenajezi spatiul copilului pentru a face viaţa mai
putin stresantă, atât pentru el cât şi pentru părinţi.
- Perioada de vârsta cuprinsă intre 1 şi 5 ani este un timp crucial pentru o
intervenţie adecvată în devenirea părinţilor “ca părinţi”. Dacă nu există suficiente
informaţii despre cum se creşte copilul, apar de multe ori aşteptări nerealiste care pun
relaţiile dintre copil şi părinţi intr-un start prost.
- O mulţime de probleme apar şi din lipsa de informaţie privind problemele
sexuale ale copiilor. De multe ori copilaria normala este inteleasa de unii părinţi ca o
“deviere” şi acestia il sprijină pe copil să creada ca părţi ale corpului lui sunt rele sau
ruşinoase.
- Teama exagerată de boli şi accidente devine de multe ori o adevarata paranoia
la unii părinţi.
De aceea toti părinţii au nevoie de informaţii adecvate pentru a afla cum creşte şi cu ce
probleme se confruntă orice copil.

Programele sunt unităţi complexe de informaţii şi capacităţi care se transmit părinţilor. Aceste
unităţi sunt impărţite în şedinţe de durate egale în care, specific pedagogiei adulţilor, participarea
şi interacţiunea între formatori şi beneficiari sunt la loc central.
Aşa cum am mai precizat sunt trei modalitati prin care putem sprijini părinţii:
 Oferire de informaţii
 Formare şi schimbare a deprinderilor, competenţelor şi abilităţilor
 Organizarea unor grupuri de sprijin

2.Un curriculum
Un curriculum de formare al părinţilor trebuie să se poata adresa unei populatii cu persoane
foarte diferite din punct de vedere educaţional şi intelectual. Este o cantitate de informaţii de
bază pe care trebuie să le cunoasca toti părinţii. Trebuie să conţina mai multe unităţi de
învăţare, în cadrul unor module, la care trebuie identificate şi explicate strategiile şi dinamica
de derulare. Principala cerinta fata de pogramul de formare/educare a părinţilor este ca el să fie
eficient şi să se poata masura în rezultate apropiate şi pe termen lung (departate) .Rezultatele
apropiate se refera la ceea ce insusesc părinţii, la opiniile modificate şi la schimbarea practicilor
educative intr-un sens pozitiv. Rezultatele departate se refera la imbunatatirea colaborarii dintre
şcoala şi familie şi la copii crescuti mai bine, mai eficient, cu rezultate mai bune în scolarizare şi
socializare.

Program - Modul– Unităţi de învăţare

Obiective – Strategii - Rezulate aşteptate

Fiecare sesiune/unitate de învăţare trebuie să să fie insotita de explicatiile formatorului,

referitor la obiectivele urmarite.
În general, prima sesiune este cea care se adreseaza cunoasterii grupului şi nevoilor fiecarei
persoane care il formeaza. Este sesiunea în care se pun bazele unei relaţii intre formator şi grup
şi relatiilor dinamice intre toti beneficiarii.
 3. Formatorul -competenţele necesare
Programele de informare, consiliere şi formare a părinţilor pot fi realizate de o serie diversa de
profesionisti care lucreaza sau au legatura cu familia şi copiii. Intervenţia socio-educaţională este
realizata de mai multi profesionisti, în programe diferite, în tari diferite şi dupa resursele
existente. În general se face apel la:
- consilieri psihopedagogi,
- asistenţi sociali,
- psihologi educaţionali,
- psihologi în domeniul medical şi cel educaţional,
- profesori special pregatiţi,
- profesorul itinerant/ consultant sau profesorul resursă
-etc.
Orice formator în acest domeniu necesita o serie de deprinderi şi competenţe generale cum ar fi
cele de:
- comunicare,
- negociere,
- rezolvare în grup a problemelor,
- construire de probleme,
- proiectare de soluţii alternative,
- creativitate în discurs şi soluţii alese,
- decizii rapide şi responsabile luate împreună cu
beneficiarii.
- etc.
Unii autori consideră chiar ca un formator al părinţilor /intervenant trebuie să aibe inainte de
toate deprinderea de a conduce în mod democratic un grup de discutii impreuna cu capacitatea
de a comunica şi de a accepta, de a respecta şi a intelege părinţii în efortul lor cinstit, dar care nu
este intotdeauna constructiv, de a creste proprii copii fericiţi şi eficienţii în viaţă. ( Abidin,
1982).
Este foarte important ca pe lânga fiecare institutie să se stimuleze activitatea voluntară a unor
părinţii sau membrii ai comunitatii care să colaboreze cu profesioniştii. Există o tendinţă
generală de organizare a echipelor de profesionişti în echipe pluridisciplinare care să
funcţioneze după regulile grupului în planificare, acţiune şi decizii. Pentru conducerea acestor
echipe se fac recomandări la schimbarea rolurilor dintre diferitii profesionisti în functie de
deciziile necesare şi de tipul de activitate analizată. Pentru că fiecare adult este important în viata
copilului, în activităţile de influentarea a familiilor este necesar să fie folosiţi mai multi
profesionisti şi fiecare să fie considerat la fel de important.

Formatorul/facilitatorul unui program pentru părinţi trebuie să fie o persoana care iubeste şi
înţelege părinţii. Trebuia să fie caracterizat de intelegere, empatie şi respect. Ca orice leader
trebuie să aiba cunostinte în dezvoltarea şi cresterea copilului şi în instruire sau predare-
învăţare. Să citeasca şi să se puna la curent cu ce este nou. Să fie relaxat şi flexibil în activităţile
sale. Nu este obligatoriu să fie părinţi dar, trebuie să cunoască şi să folosească experienţe
personale din propria familie şi să îşi aminteasca permanent ca învăţa din felul în care
interacţioneaza cu părinţii din grup.
Referitor la atitudinea pozitiva a formatorului, acesta trebuie să-şi insuşeasca credinţa ca
părinţii, chiar atunci cănd greşesc, nu o fac cu o intenţie rea, ei depun efortul de a-şi ajuta copiii.
Aceasta inseamnă ca ei doresc să-şi creasca copilul în aşa fel incât să fie fericit şi productiv. Mai
departe este necesar ca formatorul să inţeleagă că diferenţa dintre parinţii care au succes în
educaţia copiilor lor şi cei care reuşesc mai puţin este dată de frecvenţa, consecvenţa sau
eficienţa şi intensitatea cu care işi folosesc deprinderile parentale. Practica dovedeşte ca există
tehnici de lucru care pot fi comune tuturor parinţilor dar, diferenţele în cadrul programelor vin
din traditii, medii culturale, personalităţi şi chiar experienţe de viaţă diferite. Cel mai important
instrument de schimbare al părinţilor este atitudinea formatorului fata de beneficiarii săi.
Principalele preocupări ale unui Program sunt educaţia părinţilor şi rezolvarea problemelor,
nu gasirea vinovatilor sau schimbari spectaculoase de caracter. Parinţii trebuie respectaţi şi acest
respect se reflectă intr-o reacţie nondefensiva la adresa lor atunci când sunt provocaţi de
conţinutul programului sau de metodele propuse.
O maniera democratica de conducere a grupului facilitează parinţilor insuşirea deprinderilor
practice propuse de program şi le creaza încrederea în propriile forţe şi în proprii copii.

4. Coordonate comune programelor pentru părinţi

Aşa cum am mai precizat, primele programe care s-au adresat ţintit părinţilor (Programe
educaţionale pentru părinţi) au fost eleborate şi derulate în special în favoarea copiilor ce provin
din medii defavorizate social. Experienţele întreprinse au dus la o varietate şi diversitate foarte
larga a abordarilor şi solutiilor propuse.
În aceasta diversitate de abordări există o serie de puncte de vedere şi optiuni comune
programelor pentru părinţii defavorizati socio-economic Trei coordonate sunt comune tutoror
acest programe necesare:

1. Momentul optim al intervenţiei,

2. Agentii intervenţiei,
3. Tipologia activitatilor necesare.

1. Momentului de intervenţie. Orice program trebuie să debuteze foarte devreme/timpuriu,

încă de la naşterea copilului şi să continuie în primii ani de viaţă. Un concept care se leaga de
intervenţia timpurie este prevenirea. Se insista asupra importanţei de a actiuna inainte de a
apare dificultăţi ale copilului şi o dată cu ele conduite inadecvate ale anturajului. Un argument în
acest sens este dat de studiile care demonstrază că succesiunea eşecurilor dezvoltă la copil:
- un sentiment de inferioritate,
- reactii negative în fata învăţarii de tip pedagogic,
- dezvoltarea şi consolidarea comportamentelor inadecvate,
- chiar pierderea plasticităţii structurilor cerebrale.

2. Agentii intervenţiei. Educatorii, profesorii, lucratorii sociali, psihologii, logopezii pot fi

agentii şi animatorii ai intervenţiei. În acelasi timp s-a demonstrat ca acesti profesionisti risca să-
şi perceapă gresit acţiunea dacă nu intră în legatură cu familia şi nu se integrează mediului
familial pentru programele de învăţare propuse. De aici reise importanţa ce trebuie acordata
formarii părinţilor şi participării acestora la propria lor formare.
Studiile lui Rondal şi Seron, 1982, Bronfenbrenner, 1977, Heber, 1977, Perrez,1980,
Pourtois,1984, (apud Pourtois, 1996, p.249) arată că este obsolut necesar să implicăm părinţii
pentru că:
- părinţii sunt sensibili şi apţi să-şi insusească competenţele necesare unui program;
- rezultatele sunt superioare dacă mama şi tata, ca şi alte persoane din familie(anturajul
copilului) participă activ la învăţare;
- referitor la dezvoltarea limbajului la copil, achizitia în mediul obisnuit de viata,
faciliteaza transferul dintr-un mediu în altul. Repertoriul verbal astfel constituit este mai
funcţional decât cel achizitionat intr-un cadru formal închis, un centru de învăţare
specializat.
- noţiunea de prevenire persupune implicarea şi sensibilizarea părinţilor
- conceptul de „intervenţie continuua” la copilul de la 0 la6/7 ani, necesită neapărat
intervenţia adecvată a părinţilor.
3. Activităţile de intervenţie. Se vorbeste de trei categori de activităţi pe care le propun şi le
realizeaza programele de intervenţie asupra părinţilor.
a. Amenajarea mediului de învăţare şi viaţă
b. Observarea copilului
c. Intervenţia propriu-zisă
Amenajarea mediului. Mediul în care se desfăşoară un program trebuie să favorizeze şi să
mentină învăţarea. Est vorba de spaţii, situaţii de comunicare, alegerea materialului educativ,
stimularea şi intărirea comportamentelor etc.
Observarea copilului Să-i inveti pe părinţi să-şi observe copilul, să-i evalueze capacitaţile nu
este prea usor. Dar, examinarea copilului se face cel mai eficient în propriul lui mediu de viata.
Există actual foarte multe instrumente la indemana părinţilor pentru a observa dezvoltarea
copilului.
Intervenţia propiu-zisa. Implică formarea părinţilor, punerea în mişcare a programului şi
supervizarea acestuia. Din acest punct de vedere este nevoie de competenţe noi ale personalului
şi de o mare disponibilitate.
Părinţii trebuie să vadă şi să inţeleagă, indiferent de strategiile de lucru folosite în program, ca
deprinderile recomandate se folosesc intr-un mod deschis şi flexibil. Dacă copiii lor manifesta
schimbari în reacţiile şi comportamentele lor este necesara incurajarea unor explicatii corecte.
Astfel, programul adresat parinţilor nu trebuie să intenţioneze transmiterea unor metode “total
noi” sau au unor soluţii unice de crestere şi educare a copiilor ci, un efort făcut impreuna cu
alţi părinţi de trasare în comun a unui set de cunoştinte comune şi stiintifice potrivite în acţiunile
practice de zi cu zi.

5.Principiile de elaborare a programelor

Proiectarea programului respecta o serie de cerinţe de bază referitoare la modul de construire al

acestuia, şi atitudinile mentale necesare formatorului în raport cu adultii inclusi în program (
Abidin, 1982).
Primul dintre aceste principii se refera la faptul ca nu există o singura cale, un singur mod de
creştere şi educare a copiilor. Un argument am prezentat mai sus, legat de perspectivele
teoretice: există numeroase şcoli psihologice şi strategii pedagogice care studiază aceste lucruri,
dar niciuna nu poate să răspundă la toate intrebările ridicate de procesul educativ. Tocmai
inţelegerea şi acceptarea acestei variaţii de soluţii este un pas spre flexibilitate şi găsirea
practicilor optime.
L.Wentzel (1996) recomanda în elaborarea, construirea unui program de formare pentru părinţi
respectarea urmatoarelor principii de ordin general:
1. Observarea copilului
2. Indiferenta
3. Pozitivismul
4. Realismul.
Aceste principii se pot adapta oricărui program. Le vom descrie astfel:
1. Observarea copiilor cere urmarirea ca scop a deprinderilor de observare a propriului copil.
Părinţii pot învăţa şi intelege foarte multe dacă sunt incurajati să observe copilul permanent.
2. Indiferenta fata de anumite reactii şi comportamente ale părinţilor sprijină procesul de
schimbare a acestora.
Unii părinţi sunt ostili şi dificili în colaborare. De multe ori experienţa ne învăţa ca acestia învăţa
cel mai mult în sesiunile de formare. Pot deveni chiar un sprijin pentru că provoacă la găsirea
soluţiilor optime. Pentru astfel de părinţi se foloseste “principiul indiferentei” sau “ignorarii”
pentru a elimina distanţele şi ale da timp să se apropie de scopul programului.
3. Pozitivismul se manifestă atît faţă de părinţi cât şi faţă de problemele cu care se confruntă
aceştia. Nu trebuie să uitămi ca părinţii care se poarta abuziv cu copiii lor au fost la rândul lor
abuzati când erau copii. Ei cred ca pedeapsa şi mustrarea continua sunt necesare pentru ca aşa au
crescut şi ei. Intr-un program normal care promoveaza respectul copilului şi nonviolenta probabil
ca le va fi dificil să se adapteze. Poate fi prima data în viaţa lor când sunt tratati pozitiv şi
incurajati fara a fi negaţi saui respinsi.
4. Realismul în tratarea oricarei probleme.
O alta idée importantă este să se porneasca de la faptul ca nu există părinţi perfecti şi ca a greşi
este omeneşte. De aceea e necesar să îi învăţăm pe părinţi să îşi împartăşească experienţele şi
temerile pe care le au.

6. Metode de antrenare a părinţilor în programul de educaţie

Toţi practicienii ajung să determine aceeaşi nevoie iniţială: antrenarea eficientă a

beneficiarilor, adică a părinţilor.
Majoritatea programelor actuale merg pe linia unei orientari centrate pe beneficiar, intr-o
viziune psihologica umanista şi pozitiva, emotională dar şi de tip rational,
comportamentalistă.
Aşa cum am specificat şi în alte capitole, acţiunile sunt interdisciplinare, se adreseaza atat
insusirii unor informaţii cat şi formării unor capacitati, deprinderi, abilităţi şi atitudini.
Abordarea tehnică de tip psihologic se impleteste cu proiectarea, planificarea şi
organizarea pedagogica intr-un context constituit social.

Printre cele mai cunoscute şi eficiente metode de participare a părinţilor în programele de

educaţie parentala enumeram urmatoarele:
- Observarea şi discutarea în grup mic a comportamentelor parentale cotidiene şi
particulare în situatii deosebite.;
- Discutarea faţă în faţă a problemelor;
- Culegerea de informaţii asupra activitatilor copilului, asupra dezvoltarii şi problemelor
care pot interveni, prezentate în forme didactice şi ludice;
- Tehnicile autoscopiei care implica analiza propriilor experienţe sociale şi reflecţia
asupra lor
- Crearea de poveşti pentru copii pornind de la propria experienţa
- Tehnica incidentelor critice care foloseste analiza evenimentelor şi a situaţiilor
problema prin prisma solutiilor găsite
- Atelierele de creatie în care părinţii îşi exprima personalitatea şi în acelasi timp gasesc
solutii pentru a se implica mai mult în cresterea şi educarea propriilor copii.
- Părinţi pentru părinţi, părinţi care conduc anumite secţiuni, şi crearea reţelelor de
părinţi care se sprijină reciproc.

7. Model de organizare a unui program educativ cu părinţii

Vom prezenta în continuare cum se desfăşoară şi metodele folosite în structurarea unor
programe care constau în intalniri/ateliere de lucru cu părinţii cu scopul de a-i informa şi
forma:
- La aceste şedinţe pot participă părinţi diferiţi sau familii (mame şi tati) diferite.
- Un asemenea program parcurge 10-12 şedinţe/sesiuni.
- Se desfăşoară la centrul local pentru părinţi sau la un centru comunitar/de resurse.
- Fiecare şedinţă are 1-2 ore.
- Prima şedinţă este destinata cunoasterii intiale/intercunoaşterii şi familiarizarii cu obiectivele
programului urmarit.
- Ultima şedinţă trebuie să permita evaluarea intregului proiect de catre părinţi şi neaparat să
foloseasca autoevaluarea acestora.
- Fiecare şedinţă este tematică în funcţie de obiectivul central/general al programului educativ.
De exemplu se pot face programe despre creşterea şi dezvoltarea copilului şi despre
 intervenţia educativa în urmatoarele domenii: comportamente, comunicare, exprimarea
sentimentelor, limbaj, dezvoltarea structurilor cognitive, achizitia abilitatilor psihomotorii,
imaginea de sine, etc.
- Fiecare temă sau modul este bine să cuprinda 1-2 sesiuni sau unităţi de învăţare pentru a
antrena părinţii efectiv în învăţare şi exersare.
- Este bine ca după fiecare întâlnire părinţii să aibă teme pentru acasă.

Demersul/derularea unei şedinţe:

Pentru prima sesiune:
1. Părinţii trebuie invitati să se prezinte unul altuia şi fiecare să spuna ceva despe sine şi copiii
săi. Aceasta prima şedinţă se denumeşte "spartul gheţii"pentru că asigură intercunoaşterea şi
deschide posibilitatea colaborării.
2. Conducatorul sesiunii (Consilierul/asistentul/psihologul/logopedul) prezintă părinţilor o
inregistare video despre creşterea, dezvoltarea şi educaţia copiilor la care face referire programul
respectiv. De exemplu pot fi folosite filmele UNICEF "Dezvoltarea copilului de la 0 la 7 ani
( 1997)" sau "Dezvoltatea practicilor incluzive în şcoala romaneasca".(1998)
3. Părinţii sunt invitati să formuleze o serie de impresii şi întrebări.
4. Au loc discuţii intre părinţi, pe perechi şi grupuri mici, pentru a analiza solutii educative la
problemele educative ridicate de materialul prezentat, sau legat de experienţa personală.
5. Analiza în grup largit a solutiilor gasite pe grupuri mici. Pentru valorizarea părinţilor care
participă la discuţie este bine ca ideile lor să fie scrise şi chiar din ele să se elaboreze materiale
de sprijin pentru activităţi viitoare.
6. Părinţii pot lucra impreuna o tema noua sau pot completa anumite caiete de activitate. Un
exemplu în acest sens sunt caietele propuse de Terrisse, (1985, apud Terisse, B., şi Pineault, C.,
în Portois, J.,P., 1996, p.174). Ele se refera la temele de lucru din cadrul programului ce se
adreseaza dezvoltarii practicilor parentale şi cuprind ca etape:
- Observarea comportamentelor (învăţare, comunicare,etc.);
reactiile părinţilor; reactiile copiilor; contextul/mediul.
- Evaluarea comportamentelor, contextului, de catre fiecare
părinţi, apoi discutia asupra acestei evaluari a fiecarui participant
cu ceilalti părinţi ai grupului (schimb de valori educative)
- Alegerea celei mai potrivite interventii educative pentru fiecare
părinţi.
- Evaluarea acestei alegeri de catre ceilalti părinţi ai grupului în
cadrul unui brainstorming (schimburi intre părinţi la nivelul
intervenţiei educative şi antrenarea achizitiilor de abilitati
educative, în special pentru părinţii cu copii aflati în situatii
dificile)
7. Analiza în grupul mare a interventiilor propuse de părinţi
8. Distribuirea de brosuri, pliante, informaţii scrise. Acestea pot fi produse anterior de formatori
sau realizate de părinţi ca temă pentru acasă, sau pot fi rezultatul sedinţei respective. Putem
recomada lucrarea românească “Consilierea familială “(2001, Şoitu, Vrasmaş, Păun) unde există
o varietate de broşuri utile transmiterii informaţiilor necesare pentru părinţi

8. Indicatorii de evaluare în programele de educaţie familiala

Goodwin şi Driscoll (1980, apud Portois, 1996, p.177) consideră, în ordinea importanţei,
urmatorii indicatori ca utili în evaluarea efectelor pe care le au programele în domeniul educaţiei
familiale:
- Frecventa participarii părinţilor la intalnirile propuse de program precum şi numarul
de materiale distribuite sau solicitate de părinţi;
 - Nivelul de satisfactie referitor la programul desfasurat evaluat la părinţi;
- Schimbarile în atitudini şi practici educative în raport cu ceea ce
constituie adaptarea şi performantele copilului;
- Cunostinţele şi abilitatile insusite de părinţi;
- Achizitiile copiilor a caror părinţi au urmat regulat un program de
educaţie parentala.
La aceasta lista, Pourtois, B.(1996,p.178) adaugă:
- Modificarile imaginii de sine la părinţi, a reprezentarii despre sine în termeni de
competenţe educative.

9. Indicatorii în alegerea unui unui program

Datorita diversitatii programelor şi disparităţii abordarilor teoretice este dificil de facut o opţiune
practică. Pentru alegerea unui program se au în vedere o serie de caracteristici şi o lista de criterii
care le diferenţiază. Criteriile dupa care se poate analiza şi alege un anume progam pot fi
urmatoarele:
1. Bază explicativa şi argumentele de ordin ştiinţific. Dacă programul are sau nu o
teorie la bază: De exemplu, Lambert, Rondal şi Seron (1982, apud Pourtois, 1996, p.248) gasesc
ca există doua abordări în ceea ce privesc programele de limbaj: Pozitia punctuala şi pozitia de
dezvoltare. Abordarea punctuala este functionala. Ea cauta în exclusivitate utilitatea şi
eficacitatea. Ordinea achizitiilor şi contextul cognitiv nu au importanţa. Trebuie gasită empiric, o
metoda care să serveasca rapid comunicarea copilului cu ceilalti. Abordarea de dezvoltare, se
bazeza pe teoriile care expliciteaza achizitiile copilului normal. Scopul sau este cercetarea unui
cadru teoretic general sau fundamentele cognitive ale limbajului. Prima abordare este criticata
pentru ca nu face apel la structurile ierarhice ale conduitelor individuale şi nu ia în considerare
dezvoltarea cognitiva generala în învăţarea limbajului. A doua este criticata pentru ca se bazeaza
pe reguli generale şi nu lasa loc diferentelor individuale. Aceste programe nici nu au fost
evaluate. De aceea autorii mentionati propun ca orice program de intervenţie să fie elaborat
tinand seama de ambele abordări.(în complementareitatea orientarilor)
2. Evidentierea tipului de model educativ. Dupa ce model educativ functioneaza programul?
Dacă luam în considerare acest criteriu vom tine seama dacă teoria de la bază programului este:
a.- Behaviorista. Demersul comportamentalist, analizeaza comportamentele şi conditiile
de mediu, defineşte clar procedeele de acţiune, conditiile de aplicare şi face o evaluare
permanenta a obiectivelor fixate la inceput. Majoritatea programelor scot în evidenta şi
urmaresc construirea unor comportamente adecvate rolurilor parentale. Dezvoltarea
practicilor de crestere, educare şi ingrijire constituie o componenta obisnuita în
programele care se adreseaza familiilor cu copii.
b.- Curentul umanist.Aceasta abordare postuleaza ca omul poseda în el potentialitati pe
care mediul nu i-a permis intotdeauna să le dezvolte. El este capabil să aleaga şi să fie
responsabil. De aceea trebuie să respectam individualitatea, să abordam pozitiv fiecare
persoana şi să responsabilizam participantii unui program. Şi aceasta componenta este tot
mai des intalnita în programele care se adreseaza functiei educative a familiei.
c.- Conceptia psihosociologica tradusa printr-o cercetare-acţiune
Este un demers care nu accepta schimbari exterioare ci activităţi de negociere intre actorii
implicati şi de autoproducere. Dimensiunea de cercetare a diferitelor programe de
intervenţie în favoarea familiilor cu copii, analiza datelor obtinute şi pornind de aici
concluzionarea pentru activităţi ulterioare constituie o realitate în programele
contemporane.
3. Corespondenta intre obiectivele programului şi argumentarea metodico-stiintifica. Care
este gradul de explicitare a obiectivelor propuse de program?
Dupa gradul de explicitare a obiectivelor, M. Perez (1980, apud Pourtois, 1996, p.251) imparte
programele în trei:
a. Grupa de programe care nu dau explicatii asupra obiectivelor
urmarite.
b. Grupa care vizeaza obiective de comportament deschise
c. Grupa care prezinta obiective explicite şi detaliate.

4. Complexitatea şi dificultatile pe care le prezinta programul în aplicare lui.

Una din întrebările la care trebuie să raspunda orice program este legata de dimensiunile şi
complexitatea să. Care este gradul de complexitate a programului?
Ne referim la complexitatea pe care o atinge campul intervenţiei şi posibilitatile de atingere a
turor variabilelor prin mijloacele puse la dispozitie. La acest nivel putem vorbi de existenta mai
multor optiuni şi modele de ales. Modelul de eco-sistem a lui U. Bronfenbrenner (1977) ne
poate ajuta la examinara acestui nivel de complexitate. El distinge cele patru sisteme: micro,
mezo, exo, şi macro sisteme. Pe care deja le-am prezentat. Microsistemul se refera la mediul
imediat (casa, clasa, etc.). Endosistemul se gaseste de asemenea în mediul imediat, adica în
micro mediu, dar în acest caz, prin intermediul unei entitati superioare se provoaca o modificare
a rolurilor şi comportamentelor persoanelor implicate în relatie. Profesioniostul care lucreaza în
clasa cu un grup de copii se situeaza în endosistem. Mezosistemul este relativ la interactiunile
intre mediile esentiale care contin copilul la un moment dat al existentei lui. Este vorba de un
sistem de microsisteme (familia, şcoala, grupul de varsta). Exemplu: diversitatea contactelor şi
relatiilor familiei în comunitate. Exosistemul contine structurile sociale care exercita influenta în
mezosistem. Este vorba de marile instituţii ale societatii de care depinde bunastarea copilului,
bunurile şi serviciile. Intra aici instituţiile care ajuta părinţii să-şi exercite rolurile inclusiv
formarea parentala. Macrosistemul cuprinde structurile sociale la scara culturala nationala. Este
vorba de instituţii, sisteme juridice, educative şi politice. Aici putem gandi la posibilitatea
influentarii şi aparitiei unor noi legi sau a unor noi profesii care să faciliteze sprijinirea părinţilor
şi rolurilor lor în dezvoltarea copilului.

7.2.10. Criticile aduse programelor actuale de educaţie a părinţilor

În urma evaluarilor, în literatura de specialitate sunt aduse şi o serie de critici programelor de
formare şi sprijinire a părinţilor.
În general se aduc trei astfel de critici:
1. Insuficienta lor: Nu le este contestata importanţa dar, se considera ca
nu sunt suficient de complexe şi unele din ele nu tin seama de variabilele
ecologice ale familiei.
2. Deculturarea/deculturalizarea persoanelor. Notiunea de handicap
cultural aduce cu sine şi sentimentul de apartenenta la o cultura inferioara.
Persell(1977, apud Pourtois, 1996, p.253) afirma astfel ca pedagogiile compensatorii
constituie un efort de deculturalizare a persoanelor şi ca acest lucru se face cu pretul
unei pierderi de identitate. (Perron şi Mises,1984, apud Pourtois, 1996, p.253).
3. Neputinţa sau ineficienţa programelor
Desi se remarca dupa evaluari ca progamele de intervenţie aduc puncte pozitive în dezvoltarea
intelectuala, afectiva, motorie şi de limbaj a copilului, criticile vin din aceea ca aceste modificari
nu sunt de durata. Cu alte cuvinte, progresele inregistrate nu ramân definitiv. Se vorbeste, de
aparitia unui "sleeper effect"(efect de adomire) care constă în reaparitia efectelor pozitive pe
termen lung. Acest efect poate apare dupa o regresie temporala (Schweinhart şi Weikart, 1980,
apud Pourtois, 1996, p.254).
Argumentele în favoarea programelor vin din nevoile identificate ale familiiei contemporane şi
din rezultatele bune inregistrate în dezvoltarea copiilor în familiile care participă la programele
de stimulare şi sprijin.
La aceste critici trebuie adagat şi faptul ca un program poate avea succes numai dacă este
acceptat şi sustinut de beneficiari lui. Pentru aceasta, indiferent de opţiunea teoretica pe care o
are la bază este necesar să fie coerent, de durata, planificat şi organizat clar, beneficiiind de
profesionisti.

11. Părinţii voluntari- criterii de selectie .

Derularea programelor de educare a părinţilor şi de rezolvare impreuna a unor probleme

educative are nevoie de sprijinul efectiv şi eficient al beneficiarilor. Este dezvoltat în aces sens
conceptul de voluntariat. Echipa de voluntari-părinţi este principalul sprijin al formatorului. Ea
va constitui elementul de presiune pozitiva la nivelul grupului larg de părinţi şi argumentul cel
mai bun de succes. Problema pusa de profesionistii domeniului este de a gasi criterile de
alegere şi selectie a voluntarilor. Redam mai jos o lista posibila de calitati necesare părinţilor
pentru a deveni voluntarii actiunii intr-un program formativ.
(Adaptare dupa Gallagher, Mason, Rossiter, şi Sandison, 1997,p.81)
1. Calităţile esenţiale
- Experienţa pozitiva în calitatea de părinţi
- Locuieste în comunitatea care va fi sprijinita prin programul respectiv
- Este o persoana sanatoasa psihic şi fizic
- Are suficient timp liber pentru a se ocupa de proiectul în derulare
- Este capabil/ă să comunice efectiv şi eficient
2. Calităţi dezirabile
- Are un interes deosebit în acordarea serviciilor de sprijin
- Intelege şi respecta nevoia de confidentialitate
- Cunoaste bine comunitatea
- Nu emite judecăţi de valoare şi nu e preocupat de a judeca
- Este incredintat/a de nevoia părinţilor de a-şi rezolva singuri propriile lor probleme
- Este capabil/ă să accepte responsabilitatea şi grija completarii unor sarcini de lucru
- Are deprinderi şi abilitati de a-i asculta pe ceilalţi
- Este capabil să demonstreze deprinderi de rezolvare a unor probleme şi să foloseasca
resursele proprii în a da informaţii pentru alti părinţi
- Poate realiza legaturi cu agentii educationali diferiţi

12. Structura unei unităţi de intervenţie/a unei sedinţe de lucru la nivelul unui grup

Fiecare şedinta de lucru are trei parţi importante:

1. Prima parte care cuprinde recapitularea. În aceast inceput care presupune 20-30 minute,
se reactualizeaza cele lucrate anterior sau se prezinta tema de acasa. În acest moment al instruirii,
formatorul realizeaza cât de departe a ajuns cu parinţii, le inţelege opţiunile şi dacă mesajele
prezentate anterior au fost inţelese şi insuşite. În acelaşi timp fiecare părinţi poate să auda şi să
vada cum ceilalţi inţeleg şi folosesc ideile prezentate. Când le sunt impartaşite sentimentele,
trăirile şi emoţiile parinţii pot să se motiveze mai uşor pentru a se schimba. Evident ca fiecare
poate reacţiona în mod diferit, pentru unii efortul este mai mare pentru altii este mai mic.
2. Partea a doua de prezentare a continutului nou.. Prezentarea noilor elemente- 30- 40
minute.
Noul subiect luat în discuţie/lecţia noua constituie un moment de flexibilitate şi proiectare în
acelaşi timp. Dacă obiectivele sunt bine concepute, formatorul poate folosi diferite maniere de
abordare, legat de momentul anterior şi de felul cum reactioneaza parinţii. Se poate parcurge
materialul propus prin lectura sau prin întrebări şi răspunsuri. Pedagogic vorbind, este mai
eficient şi mai uşor de antrenat un grup de adulţi dacă se pun întrebări şi dacă se discuta situaţii
concrete ca modele ale conţinutului propus. Important este ca metoda folosita să se schimbe în
funcţie de grup, momentul de activare al acestuia şi să fie mereu alta pentru a motiva prezenţa
părinţilor la toate intâlnirile din program.
3. Partea a treia, de consolidare. Antrenarea personala a fiecarui părinţi să-şi expuna părerile şi
opiniile referitor la noile idei prezentate se face prin discuţii. La acest moment al programului,
formatorul trebuie să dea dovadă de toate deprinderile menţionate mai sus şi de empatie şi
reflexivitate pentru a conduce eficient intervenţiile verbale ale parinţilor. Sarcina didactica la
acest nivel este de a antrena parinţii să relateze cele spuse în lecţie legat de propria experienţa.
Se poate constata ca parinţii nu au inţeles materialul prezentat. Este necesar să fie inţeles efortul
lor şi să se evite judecăţile de valoare sau cele de evaluare. Astfel, expersiile de tipul este bine,
este corect,"nu este corect", " nu ati inteles" sau "nu aveţi dreptate", " nu am spus aşa" trebuie
inlocuite cu "are altcineva o alta părere" sau "este şi acesta un punct de vedere", "mai poate şi
altcineva explica aceste lucruri", etc. În aceasta perioada formatorul trebuie să asculte activ pe
ceilalţi, să fie reflexiv, să valorizeze sentimentele şi trăirile parinţilor ca şi cuvintele pe care
aceştia le folosesc. Parinţii şi grupul trebuie lasaţi să-şi formuleze propriile idei. Formatorul va
răspunde la nevoia lor de informaţii dar nu la cerinţa acestora de a emite judecaţi asupra
eforturilor lor sau asupra planurilor lor de acţiune. Aici se conturează unul din aspectele cele mai
dificile ale rolului pe care il are formatorul. Tentaţia de a judeca, în special când se fac greşeli
sau se lucreaza foarte bine trebuie evitata pentru a responsabiliza parinţii şi a evita competiţia
negativa

13. Recomadări şi indicaţii de acţiune

Iată cîteva recomandări reieşite din cercetări şi din experienţa profesioniştilor care derulează
astfel de programe:
- Formatorul grupului de părinţi trebuie să tina seama ca şi adultii învăţa din modele ca şi
copiii.
- Dacă vrem să ii învăţam empatia catre copiii trebuie să fim şi noi empatici cu ei.
- Principiul ignorarii este la fel de important pentru copii ca şi pentru adulti. De aceea va
trebui să dati o atentie putina sau să neglijati anumite declaratii negative sau comportamente
dificile care apar în special la inceputul sesiunilor.
- Ascultarea atenta a declaratiilor pozitive. În contra ascultati cu atentie comportamentele şi
declaratiile pozitive. De aici se vor învăţa foarte multe lucruri.
- Tineti grupul legat de tema. Tineti atentia tuturor pe tema propusa şi în special pe
problematica parentialitatii.
- Rezolvati rezistentele cu delicatete. Nu va angajati în batalii importriva ideilor pe care le au
unii părinţi.
- Folositi tehnici informale uneori şi fiti atenti să echilibrati relaţiile din grup.
- Echilibrati discutiile de grup. Este de dorit să existe un echilibru în participarea la discutiile
grupului, ceea ce nu foarte usor.
În prima intalnire se pun bazele acestei colaborari de aceea este important să se stabileasca cu
claritate urmatorele:
1. Să se definitiveze regululile de grup;
2. Să se foloseasca exercitiile care să defineasca locul fiecaruia în grup şi limita de timp în
discutii.

La prima intalnire, când “se sparge gheaţa” se stabilieste atmosfera de sprijin şi pozitivism.
Aceasta ajuta părinţii să inteleaga de la inceput ca au aceleasi nelinisti, griji şi frustrari. Multi
spun după prima intalnire ”Credeam ca numai mie mi se intampla aşa” Dacă se observa ca unii
părinţi vorbesc mai mult şi altii mai putin se poate folosi ca tehnică: astepti ca cel care vorbeste
să faca o pauza şi intervi cu o alta intrebare sau chestiune. Dacă persista să vorbeasca, poti
spune” Mai vreau şi alte pareri, sau “Vom mai avea timp să discutam”, etc. dacă nu intelege nici
aşa poti să ai o discuţie în pauza să spui ca trebuie să ofere loc la mai multi să vorbeasca. Unii
formatori elimina din grup pe vorbareţi, dar nu este o solutie prea fericita, şi oricum nu este una
pozitiva. Mai curând se poate recomanda consilierea ca o alternativă. Dar nu există numai
problema vorbaretilor, ci şi a celor care nu vorbesc de loc. Modul de a privi direct o persoana
este o solutie care teoretic trebuie să prindă. Pentru cei care nu vorbesc, se pot adresa direct
întrebări. Sau se pot face discutii separate inainte sau dupa sesiuni. Ei pot ajuta altfel dacă nu le
place să vorbeasca:impart materiale, aseaza lucrurile, etc. Oricum atunci cînd folosim activităţile
scrise, antrenam pe toate lumea.
Cea mai dificilă chestiune se leagă de faptul că de obicei, participanţii sunt părinţii ce nu
întâmpină probleme grave şi convingem să participle mult mai greu mai greu pe cei cu probleme.
Pentru rezolvarea acestei chestiuni este nevoie de colaborarea cu alţi profesionişti şi de răbdare,
pentru că fiecare părinţi care participă va fi implicat numai în măsura în care va observa că ceea
ce face este util, deci are rezultate.

14.Avantajele lucrului în grup

Discutiile cele mai productive sunt în grup. Mai productive decat lecturile pentru ca:

1. Este mai putina rezistenta când informatia vine de la egali. Părinţii, în mod particular, nu
apreciaza autoritatea altuia în problemele persoanale.
2. Infoamtia este de mai buna calitate, mai practica şi mia realista decat din carti sau de la
un consilier.
3. Informatia primita astfel este asimilata mai repede şi retinuta mai mult.
4. Prin contibutii persoanale particiapntii sunt mia implicate în process şi simt aparteneta.
5. Se realizeaza un sens al conexiunii la grup şi se construieste coeziunea acestuia. Aceasta
duce dupa sine puterea grupului în a influenta schimbaera vietii celor care il alcatuiesc.
6. Cel mai important este ca atunci când contributia este recunoscuta şi acceptata de un grup
se antreneaza stima de sine. Aceasta deschide usa fiecarui participant să dea şi să
primeasca mai multa informatie.
7. Este o intelepciune colectiva. Mai multi suntem mai intelepti dacat unul singue. De aceea
este important să se specifice părinţilor ca experienţa lor este exprem de valoroasa.
8. Un grup active elimina presiunea asupra leaderului. Pe de alta parte iscând discutii şi
antrenand experienţe orice formator stie ca va învăţa lucruri noi care ii vor fi de folos în
propria formare.
9. Extragand infomatiile de la grup formatorul realizeaza cel mai bun feet-beck. Află dacă
informatiile sale au fost acceptate, înţelese şi aplicate.

Cum vom proceda:

- Intercunoaştere şi coeziune de grup. La inceput vom folosi exercitii pentru a face o coeziune
de grup prin intercunoaştere. Trebuie ca formatoruul să cunoasca numele mic al fiecaruia şi apoi
fiecare să cunoască numele celorlaţi.
- Puneti întrebări. Acestea se fie usoare sis a nu implice eforturi de cautre aprea mari. Fiecare
intrebare deschide practic drumul pentru achizitia informatilor.
- Nu vorbiti numai voi. Faceti pauze. Un momemt de liniste poate parea prea mult pentru un
formator caer doreste să transmita mult informatie dar, este în acelasi timp un spatiu de
sedimentare a ideilor primate şi de gandire asuopra lor. Lasati să fie liniste cateoodata darn u
lasati discutiile să treneze şi veniti mereui la subiect.
- Folositi întărirea pozitiva. Incurajati părinţii sa dea atentie pozitiva la comportamentele
copiilor pe care le doresc repetate. Un formator bun face la fel. El spune “Da”, “Foarte bine”.
“Imi pare bine ca ati mentioant asta”, “Este foarte important ce spuneti”, etc. Din când în când
complimentati tot grupul pentru ceea ce se intampla.
- Evitati raspunsurile negative. Poate fi dificil când auziti ca unii părinţi folosesc tehnici de
lovire, pedepsele sau jignirile. Dacă însă ii contraziceti se poate san u mai particiap la grup sau se
vor simti ofensati sin u vor mai fi la fel de sinceri. Şi mia rau ar fii să fiti furioso pe ei sau să
deveniti ostili. Energia toata se va duce pe a pedepsi pe cel care a gresit.
- Când discutiile se opresc, incercati să folosiţi perifrazele şi repetati anumite întrebări. “Cum
am mai putea face”, sau repetarea unei întrebări este o cale buna pentru a reveni intr-o discuţie la
topica dorita. Refrazarea intrebarii poate aduce noi tipuri de informaţii. In plus formatorul se
dezvolta ţi el ca profesinist folosind intrabari diferite pentru a a junge la informaţii.
- Sumarizati. Când discutiile se opresc, dar credeti ca grupul ar mai putea aduce ceva nou faceti
o sumarizare a ceea ce există deja. Puteti spune: “Iată, avem o lista interesantă. Oare ce mai
putem adauga la aceasta?”

O varietate de activitiati structurate poate promova discutiile, incuraja persoanele timide şi

organiza un grup de lucru. Cu cât se vor folosi moduri mai interesante de informare şi de
implicare cu atât va fi mai interesant şi mai participativ pentru grup.

15. Exemple concrete: câteva moduri de implicare:

1. Raspunsul în cerc. Puneti o intrebare sau cereti explicarea unei idei de la fiecare.
2. Impartiti în perechi sau grupuri mici. După ce au lucrat aşa particiapntii se intorc în
grupul mare şi rparteaza ce au discutat/facut.
3. Lista. Puneti pe fiecare participant să faca o lista din ceea ce considerati ca trebuie
subliniat.
4. Daţi de lucru. Puneti participantii să scrie întrebările de pus şi apoi să le spuna cu voce
tare. Puneti doi - trei să o faca. Aceasta ajuta de obicei în grupurile vorbarete.
5. Jocul de rol este foart important pentru ca scoate la iveala sentimente şi foloseste
limbajul corporal. În plus aduce relaxare şi amuzament. Nu uitati ca la finele fiecarui joc
de rol să intrebati pe cei care au jucat ce au simtit şi să multumiti pentru participare. Jocul
de rol poate fi pregatit dar apare şi spontan când jucati voi rolul unui părinţi.
6. Imagini şi texte. Puteti folosi şi alte modalitati cum ar fi povestiri scrise sau audio sau
video.
7. Poveşti. A citi o poveste sau a descrie o scena poate duce la intelegerea unor lucruri şi la
distibuirea sau strangerea unor informaţii.
8. Teme acasă de scris. Cateodata este util să ii puneti pe participanti să citeasca acasa o
poveste. Nu uitati ca unii părinţi pot sa nu citească de loc.
9. Teme de observare.Unii părinţi pot fi ostili ideii de temă pentru acasa dar acest tip de
exercitii este foarte util. Puteti pune părinţii să observe anumite lucruri aceasa, caci
aceasta ii face să fie mai implicate şi să nu uite ceea ce discutati cu ei.
10. O mini-lectura poate fi utila şi efectiva pentru a stimula o anumita topica şi a oferi
informaţi de bază. Puneti texte scurte şi dati timp mai lung discutiilor şi altor activităţi.

16. Metode de grup

Un punct forte al grupurilor de lucru cu părinţii este abilitatea de a rezolva problemele împreuna.
“Maşina” de rezolvare de probleme
Inainte de a incepe “maşina de rezolvat” trebuie să explicaţi bine grupului procedurile de lucru.

1. Identificarea problemei
2. Culegerea informatiilor; grupul participă punând întrebări ca: “Ce ati incercat voi?”,
“Ce varsta are copilul acesta?”,
3. Repetare. Când vi se pare ca s-a inteles care este problema repetati clar datele ei.
 4. Brainstorming; important ca nici o idee să nu fie cenzurata. Toti pot emite idei şi toate
trebuie acceptate, indifferent cât de ciundate pot apărea. Ideile se scriu pe tabla sau pe o
foaie pentru a fi vazute de toti. Rolul facilitatorului în Brainstoroming este să incurajeze
generarea de idei. Acesta se face cu întrebări pozitive, ajutătoare, cu respectarea regulilor
de mai sus.
5. Selectarea unei tentative de solutii; facilitatorul priveste lista de idei şi selectioneaza
ideile sau combinatiile care se potrives analizei.
6. Evaluare; la intâlnirea viitoare se pun intrebări referitor la aceasta rezolvare. Dacă nu
merge repede, se reface rezolvarea de probleme. Adesea părinţii accepta mai uşor o
solutie de la un egal decat de la un expert. Facilitatorul grupului are responsabilitatea să
ghideze grupul pentru a gasi solutii consistente pentru imbogatirea practicilor dar, pentru
multe situatii nu există un raspuns sigur.

Reorientarea cu blâdete. Prietenul crititic

Pot există persoane de tipul “Da, dar..”chiar în eforturile grupului de a lucra impreuna. Aceste
persoane pot fi motivate de următoarele raţiuni:
1. Se simt inadecvat.
2. Nu vor să rezolve cu adevarat problema.
3. Nu cred ca problema este de rezolvat.
4. Cred că “cineva” a impus haos intr-o situatie de viata sau invers.
Pentru aceste persoane empatia trebuie dusa numai pâna la un punct. De aceea se cere acestei
persoane clar şi ferm sa îşii identifice o singură problema, simpla, pe care să o rezolve.

Pregatirea unei sesiuni

Facilitatorul unui grup trebuie să fie în acelasi timp preocupat de continutul sesiunii şi de
dinamica grupului. În plus să monitorizeze sentimentele, reactiile şi să aplice materialele. De
aceea e bine să se lucreze după un plan la fiecare sesiune.

Relaxare şi împărtăşire
Facilitatorul poate relaxa grupul şi chair să creeze momente de amuzament împreună. E bine să
se foloesescă exemple din propria experienţă. Este foresc să se şi râdă. E bine ca cel care
conduce grupul să fie perceput ca un om normal nu ca un perfect. Totuşi el trebie să vorbescă
despre sine cu măsură, numai cât face pe ceilaţi să se deschidă.

Stima de sine
Exercitiile pentru stima de sine pot fi foarte utile. Acestea se pot face inaintea unei pauze. Sunt
de tipul:
- Schimb cultural:să aduca fiecare ceva de acasa care le caracterizeaza cultura.
- Complimente în cerc; fiecare să faca un compliment colegului asezat pe un scaun în mijlocul
unui cerc. Grupul nu trebuie să fie prea mare ca fiecare să treaca pe acolo.
- Exercitiul mantiei; se pune pe spatele fiecaruia o foaie pe care se scrie ceva dragut şi pozitiv.
Particiapnţii vor purta acestea toata ziua.
- Exerciţiul “Mergi în jurul cerceului”; Grpul este aşezat în cerce. Fiecare îşi aduce
contribuţia la discuţie şi trebuie să spună ceva de tipul:
 Ceva drăguţ făcut de mine
 Ceva răguţ făcut de mine în familie
 Darul pe care l-aş face altora ar fi…
 Cu propria mea putere pot…
 Aş putea de mâine…
 Iată ceva care merge cu copilul meu…
Aceste tipuri de sarcini se pot folosi şi la final de sesiune.
 B. Specificul activităţilor de consiliere a părinţilor
1. Consilierea părinţilor
Aşa cum o defineşte Wallis (1978, apud Holdevici şi Neacşu, 2006, p.9) consilierea ca proces
este “un dialog în care o persoană ajută pe alta care are dificultăţi semnificative”. Consilierea
părinţilor se adresează crizelor parentale sau dificultăţilor pe care le au părinţii în indeplinirea
riolurilor lor. Aceste dificultăţi devin atât de importante pentru părinţi încăt ei nu pot să le
gestioneze, au nevoie de un sprijin pentru a se înţelege pe ei şi a găsi resuirsele necesare pentru a
rezolva probleme ivită. Sprijinul consilierului vine pe linia dezvoltării rolului de părinţi dar şi pe
linia dezvoltării persaanle a adultului care se găseşte în situaţie, este sprijin pentru luarea
deciziilor, rezolvarea unor crize, autoânţelegere, autocunoaştere şi întărire a imaginjii de sine.
“Consilierea abordează individul din perspectiva modelului prsiholgic şi este adresată persoanei
vizând parţial şi roluri sociale (Holdevici şi Neacşu, 2006,p.9). Dacă există disfuncţii la nivel
perosnal şi social consilierea este procesul care se adresează acestui tip de probleme, pentru a
formula în cuplul dintre beneficiar şi consilier cele mai bune soluţii. Consilierea părinţilor este o
consiliere educaţională care se adresează unor adulţi cu roluri de părinţi. Ea împleteşte latura
psihologică cu cea pedagogică şi cea socială. Consilierea părinţilor se înscrie printre formele de
consiliere care se adresează unor situaţii problemă în viaţa socială a familiei şi nu unor stări
patologice. De aceea nu se identifică cu psihoterapia ci cu un proces de formare a unor
deprinderi psihosociale. Deosebirea de psihoterapie este chiar în “sistematizarea etapelor şi
componenta psihopedagogică” (Holdevici, Neacşu, p.18) care caracterizează consilierea.
Consilierul orientează beneficiarul către soluţii, nu le oferă, ci ajută la formarea deprinderilor
psihosociale care oglindesc funcţionalitatea rolului de părinţi. Putem considera că este o formă
de sfătuire care valorifică beneficiarul, insistă asupra imaginii de sine a acestuia şi oferă empatie
şi respect.
Ca orice activitate de consiliere, consilierea părinţilor are o funcţie proactivă şi una directă de
rezolvare a unor situaţii problemă.

Consilierul părinţilor trebuie să aibă aceleaşi calităţi ca orice consilier (adaptare după
(Holdevici, Neacşu, 2006,p.20):
- Capacitatea dezvoltării conştiinţei de sine, identificare
vulnerabilităţilor şi crizelor, găsirea stilului propriu;
- Capacitatea de a planifica intervenţia în favoarea
părinţilor;
- Conştiinţa faptului că procesul de comunicare este
foarte complex şi capacitatea de a găsi calea de a
transmite informaţii şi altfel decît prin cuvînt;
- Empatia;
- Capacitatea de a identifica, folosi şi orienta către
resursele comunităţii (servicii, ajutoare, instuţii, etc.)
- Capacitatea de a achiziţiona şi folosi o serie de tehnici,
procedee şi instrumente de adaptare cum ar fi umorul,
gândirea logică, altruismul, etc.
- Creativitate, flexibilitate, inventivitate în relaţii umane
şi sociale.
Pentru a deveni eficient în realizarea rolului său consilierul are nevoie de a se asigura că(Corey,
2001, apud Holdevici şi Neacşu, 2006,p.20):
1. Are propria sa identitate;
2. Se respectă şi se apreciază pe sine;
3. Îşi recunoaşte şi îşi acceptă forţa interioară;
4. Este deschis şi receptiv;
5. Este capabil să ia decizii;
6. Este activ, dinamic, trăieşte experienţa plenar;
7. Este onest, sincer, autentic;
8. Are simţul umorului;
9. Are capacitatea de a recunoaşte greşelile personale;
10. Trăieşte plenar în perzent;
11. Admite, apreciază şi respectă diferenţele culturale, sociale, de gen,
de rasă:
12. Este sincer interesat de bunăstarea celorlaţi;
13. Este profund implicat în activitatea sa;
14. Este capabil să stabilească limite adecvate în relaţiile
interpersonale (ştie să spună”nu”)
Principalele calităţi ale unui consilier care lucrează cu părinţii sunt legate de capacitatea acestui
de a respecta şi accepta neângrădit beneficiarii precum şi stabilirea limitelor legate de
îndeplinirea rolurilor parentale (deşi poate da exemple, nu dă soluţii ci sprijină găsirea soluţiilor
potrivite ). Consilierul trebuie să ştie să asculte şi să fie empatic. Aşa cum fiecare copil este
unic şi fiecare părinţi este unic iar modul lui de acţionare depinde de experienţa lui de copil, de
valorile morale, culturale şi sociale care îl conduc şi de înţelegerea rolului său.
Consilierea părinţilor presupune vehicularea de informaţii între consilier şi părinţi ceea ce
însemnă culegerea unor informaţii pentru a identifica nevoile şi problemele cu care se confruntă,
transmiterea de informaţii pentru a le orienta spre alegerea unor soluţii şi luarea unor decizii.
Este o comunicare continua care se caracterizează prin implicarea ambilor parteneri.

2. Problemele părinţilor în consiliere

Enumerăm în continuare care sunt cele mai frecvente probleme ale părinţilor întîlnite în
consiliere:
1. Reţinere, lipsă de încredere în profesionişti în general. Părintele nu crede că poate fi
ajutat şi nu are încredere în bunăvoinţa consilierului.

2. Stigmatul sau eticheta. Părintele nu are curaj şi nu doreşte consiliere pentru că ştie deja
că este o persoană etichetată şi care nu este stimată de alţii.

3. Lipsa informaţiilor. Părintele nu ştie ce însemnă consilierea şi nu are informaţii cu

privire la rezultatele posibile ale acesteia.

4. Dificultatea de a discuta deschis problemele delicate. Nu e deloc simplu să discuţi

despre lucruri care au fost un „tabu”până nu demult.
 5. Confruntarea cu mentalităţile comunităţii. Mentalitatea se schimbă ultima. Ceea ce
trebuie să schimbăm sunt comportamentele, pentru că după ce se va schimba fiecare
putem să spunem că va începe schimbarea mentalului colectiv.

6. Lipsa de încredere în relaţia părinţi-profesionist. Mulţi părinţi au o experienţă

negativă sau pur şi simplu nu au încredere în profesionist.

7. Existenţa a prea multe opinii de specialitate care uneori se contrazic şi îl bulversează pe

părinţi.

3. Condiţiile consilierii eficiente

Dimensiunile consilierii pentru a realiza o legătură eficientă, efectivă şi corectă cu părinţii sunt :

1. Pregătirea mediului ambiant,

2. Ascultarea şi atenţia,
3. Consilierul să reamintească şi să înţeleagă.
Să le detaliem pe fiecare:
1. Pentru pregătirea mediului ambiant enumerăm o serie de cerinţe:.
- apropiere între părinţi şi cel care vorbeşte,
- sursele de zgomot şi cele care pot distrag atenţia, din afara
camerei, să fie minime,
- reducerea volumului de zgomot în cameră,
- reducerea altor stimuli care pot distrage atenţia,
- poziţionarea egală cu consilierul (exp. scaune la fel),
- poziţia faţă în faţă,
- atmosferă destinsă,

2. Să asculte şi să ofere atenţie.

- captarea atenţiei înainte de a începe discuţia,
- utilizarea numelui celui consiliat,
- utilizarea îndrumării fizice,
- stabilirea şi menţinerea contactului vizual,
- să se ia în calcul nivelul de stimulare vizuală care poate
distrage atenţia,
- părintele să fie sprijinit să înveţe să asculte cu grijă ce I se
spune prin aşezarea uneori în spatele lui, pentru a-l face
atent,
3. Reaminteşte şi înţelege
- legătura cu cunoştinţele anterioare (ca şi context şi semne),
- selecţionarea informaţiei, pauze între fraze pentru a sprijini
înţelegerea,
- repetarea instrucţiunilor,
- să se ceară părintelui să îşi reformuleze cu cuvintele lui
ceea ce îi spui,
- să se asigure îndrumarea vizuală,
- să se divizeze activităţile în părţi mici,
- atenţie la surplusul de informaţie şi reducerea lui
- verificarea cuvintelor utilizate de părinţi.

În esenţă, consilierul trebuie să dea atenţie mare la:

- modalitatea de realizare a prezentării,

 - postura corporală,
- contactul vizual,
- consilierul să nu întrerupă şi să nu dea sfaturi,
- să comunice eficient,
- să fie pozitiv.

Punctele cheie pentru consilier pentru a depăşi piedicile:

- Atenţiee mărită
- Ascultare activă.

4. Problemele consilierilor în relaţia cu părinţii

1. Comunicarea dificilă a unor aspecte reale.

2. Comunicarea grea cu un părinţi cu dizabilităţi sau care se găseşte într-o situaţie dificilă.

3. Frustrarea părinţilor.

4. Simpla ascultare a problemelor părinţilor nu le rezolvă.

5. Frustrarea specialiştilor.

Recomandări şi sugestii pentru consilierii părinţilor:

- să nu se emită păreri şi judecăţi faţă de părinţi, pentru că în

fond aceştia cresc copii şi nu consilierii,
- să nu se impună soluţiile ci să se facă numai sugestii
posibile,
- să se îmbunătăţească modul de a asculta părinţii mai bine,
- nu este suficient să citeşti în cărţi despre consiliere ci
trebuie să o practici,
- să se păstreze răbdarea atât ca părinţi cât şi ca profesionist
pentru că progresele sunt mici şi uneori vin după perioade
îndelungate de activitate,
- să se folosească un limbaj clar, comun, pentru ca părinţii să
te înţeleagă.

5. Principiile unui ajutor activ în consiliere

exprimate ca cerinţe de lucru către consilier:

- Cercetează,
- Înţelege,
- Facilitează,
- Acceptă anumite activităţi,
- Fii mereu prezent la ce se întâmplă ( atenţie sporită în
comunicare)
- Reacţionează,
- Iniţiază,
- Dezvoltă conduite,
- Asigură un timp de reflexie (tăcerea este uneori
necesară),
 - Interpretează comportamentele,
- Permite diferenţele individuale,
- Oferă sprijin constant şi necondiţionat,
- Foloseşte resurse potrivite,
- Respectă confidenţialitatea şi vulnerabilitatea
beneficiarului.
- Respectă beneficiarul necondiţionat.

6. Paşii de urmat în consilierea părinţilor

Există doi paşi importanţi:
1. Explorarea problemei
2. Informarea
Explorarea problemei se poate face:
- direct: prin întrebări de clarificare, întrebări de sumarizare, întrebări deschise, întrebări închise.

- indirect prin: tonul vocii, vibraţii, mimica feţei, orientare privirii, gesturi.

Oferirea de informaţii trebuie facută:

- În mod plăcut,
- Cu atenţie la impactul emoţional necesar,
- Respectaţi punctul de pornire care este cunoaşterea persoanei cu care lucrăm
- Folosiţi un limbaj la nivelul de înţelegere al beneficiarului,
- Informaţiile să fie reale şi cinstite,
- Să avem siguranţa ca este corect ceea ce transmitem.
- Utilizarea unui limbaj adecvat în conversaţie,
- Să pregătim interlocutorul,
- Să oferim timp pentru a clarifica interlocutorul,
- Să oferim cantitate mică de informaţii şi să verificăm dacă a fost înţeleasă corect,
- Să oferim şi informaţii scrise când este necesar,
- Să reţinem că oferirea de informaţii trebuie să fie continuă,
- Să folosim imagini, poze, filme,
- Să angajăm jocuri de rol pentru a explica mai bine,
- Când lucrăm cu copiii să nu uităm că avem nevoie de acceptul părinţilor,
- Pentru a fi folositori cu adevărat, să dăm numai sugestii şi să nu impunem, lăsând persoanei
libertatea de a alege.

Modalităţi de a răspunde la comunicarea beneficiarilor:

- Experimental ;prin încercarea unor situaţii noi
- Interpretativ: să analizeze şi să caute semnificaţii;
- Practic; să reacţioneze prin întrebări sau prin comuncare nonverbală;
- Evaluativ; să măsoare, compare şi să înregistreze datele;
- Reflexiv; să relfecte cu privire al cel aflate şi să tragă concluzii;
- Participativ; să fie viu, activ prin reacţii şi atitudine.