“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.

4,4)

M ERINDE P ENTRU S UFLET

Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

A NUL 11 N °49 S ERIA SĂPTĂMÂNALĂ 13 SEPTEMBRIE 2020

C UVÂNTUL D OMNULUI
D UMINICA DINAINTEA Î NĂLȚĂRII S FINTEI C RUCI

Fraţilor, vedeţi cu ce fel
de litere v-am scris eu, cu mâna
mea. Câţi vor să placă în trup,
aceia vă silesc să vă tăiaţi împre-
jur, numai ca să nu fie prigoniţi
pentru crucea lui Hristos, căci nici
ei singuri, cei ce se taie împrejur,
nu păzesc Legea, ci voiesc să vă
tăiaţi voi împrejur, ca să se laude
Galateni 6, 11-18
ei în trupul vostru. Iar mie să nu-
mi fie a mă lăuda, decât numai în
crucea Domnului nostru Iisus
Hristos prin care lumea este răs-
tignită pentru mine, şi eu pentru
lume! Că, în Hristos Iisus, nici
tăierea împrejur nu este ceva, nici
netăierea împrejur, ci făptura cea
nouă. Şi, câţi vor umbla după
dreptarul acesta, pace şi milă asu-
pra lor şi asupra Israelului lui
Dumnezeu! De acum înainte, ni-
meni să nu-mi mai facă supărare,
că eu port, în trupul meu, semne-
le Domnului Iisus. Harul Dom-
nului nostru Iisus Hristos să fie
cu duhul vostru, fraţilor! Amin.

Zis-a Domnul: Nimeni nu
s-a suit la Cer decât Cel ce S-a
coborât din Cer, Fiul Omului,
Care este în Cer. Şi, după cum
Moise a înălţat şarpele în pustie,
aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omu-
Ioan 3, 13-17
lui, ca tot cel ce crede în El să nu veşnică. Fiindcă n-a trimis Dum-
piară, ci să aibă viaţă veşnică. nezeu pe Fiul Său în lume ca să
Pentru că Dumnezeu aşa a iubit judece lumea, ci ca să se mântu-
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul iască prin El lumea.
-Născut L-a dat, ca oricine crede
în El să nu piară, ci să aibă viaţă

Textul asupra căruia ne
vom opri în cele ce urmează e
foarte scurt. Aşa e rânduit în
tipicul acestei duminici. Numai
cinci ver-sete. Meditând asupra
lor şi dându-mi seama că ele sunt
cam teoretice, destul de abstracte,
presupunând oarecare cunoştinţe
teolo­gice spre a fi înţelese, m-am
dus la cărţile câtorva predicatori
mari ca să aflu de la dânşii cum le
-au tâlcuit.
Unii au vorbit despre
iubire, alţii despre răscumpărare,
alţii despre suferinţă, sau despre
jertfă. Şi despre acestea trebuie să
TÂLCUIRI
ştie creştinii foarte multe lucruri.
Dar când se citeşte în biserică un
text ca acesta, parcă ai vrea să
auzi ceva despre el, că doar nu e
în limbă străină şi nici rostit şi
scris pentru alţii. Chiar dacă e mai
greu de înţeles. Sau tocmai pentru
că e mai greu de înţeles.
Iată textul: „Nimeni nu s-
a suit în cer decât numai Cel ce s-
a pogorât din cer, Fiul Omului
Care este din cer. Precum Moise a
înălţat şarpele în pustie, aşa
trebuie să se înalţe Fiul Omului.
Ca tot cel ce crede întru El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că
aşa a iubit Dumnezeu lumea,
încât şi pe Unul născut Fiul Său L
-a dat, ca tot cel ce crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Pentru că Dumnezeu n-a trimis
pe Fiul Său în lume ca să judece
lumea, ci ca lumea să se
mântuiască prin El” (Ioan 3, 13-
17).
Într-adevăr, textul e ceea
ce s-ar putea numi un text
doctrinar. Adică de învăţătură de
credinţă: despre Dumnezeu,
despre întru­parea Fiului şi rostul
ei în iconomia mântuirii şi
bineînţeles, despre felul cum

oamenii îşi pot însuşi roadele
întrupării Domnului. Asemenea
lucruri se învaţă la şcolile
teologice. Dar nu sunt totuşi chiar
atât de grele pe cât par. Ce-ar fi ca
noi să încercăm să ne adresăm
chiar acestor patru versete şi să
încercăm să le pri­cepem
împreună.
Pentru ca să le
percepem, primul lucru
pe care trebuie să-l
facem, e să le punem în
context. Adică să le
fixăm exact momentul
şi locul în care au fost
rostite, să vedem cui au
fost adresate şi de ce.
Ne aflăm într-
un moment în care
Mântuitorul, fiind în
Ierusalim, primeşte
seara târziu o vizită. O
vizită neaşteptată. O
vizita care, fără îndoială,
L-a surprins. Întâi
fiindcă I se făcea
oarecum pe ascuns. Era
ca o audienţă secretă a
unui fariseu, la
Dumnezeu!
Pe faţă se ştie ce
spuneau. Va fi fost
interesat şi Iisus ce
poate spune unul ca
acesta în taină! Cel care venea n-a
vrut să fie văzut de nimeni că
vine să-L viziteze pe acest profet
contestat de oficia­lităţile
religioase, ştiut ca urmărit. De
aceea a şi venit pe ascuns,
noaptea.
Cine era acesta şi de ce se
ferea? Avea motive să se ferească?
Avea şi încă din belşug. Fapta lui
era o faptă de îndrăzneală şi curaj.
Fiindcă era unul din mai marii
templului, dintre cărturari şi
farisei, adică unul din ceata celor
aleşi, cu mare trecere în popor şi
T ÂLCUIRI
cu autoritate, pentru ca cei ca el
erau consideraţi a fi cei mai fideli
observatori ai Legii, evlavioşii
învăţaţi.
Când auzim de „cărturari
şi farisei”, aşa trebuie să-i
înţelegem. Numai mai târziu
Mântuitorul i-a descoperit a fi for
­malişti, vicleni şi superficiali din
punct de vedere al evlaviei,
denunţându-i ca înşelători, ceea
ce de altfel făcuse şi Ioan
Botezătorul. Erau unii cărturari,
adică învăţaţi, teoreticieni, exegeţi,
dintre cei care în interpretările lor,
„strecurau ţânţarul şi înghiţeau
cămila”, adică se opreau la
nimicuri şi pierdeau din vedere
esenţialul, iar alţii erau farisei,
adică oameni pioşi, evlaviosi, dar
care făceau totul la vedere, ceea
ce i-a şi descoperit a fi făţarnici.
De unde şi numele li s-a
transformat în simbol al făţăr­
PAG. 2
niciei, pentru totdeauna şi în toate
limbile.
Fiind însă cărturari, nu
înseamnă că nu puteau fi în
acelaşi timp şi farisei. Nu era însă
neapărat necesar. Mântuitorul ni-i
prezintă ca pe două categorii de
reprezentanţi ai vieţii religioase
din vremea Sa.
Acesta de care
vorbim acum era dintre
cei pioşi, religioşi, era
fariseu. Şi probabil chiar
cu mare vază. Să ni-l
închipuim a fi fost un
bătrân venerabil, cu
barbă, un bătrân cuminte
şi înţelept, cum ar trebui
să fie toţi bătrânii. A
venit la Mântuitorul să-I
pună câteva întrebări.
Spre deosebire
însă de alţii care veneau
cu gânduri rele, să-L
ispitească, să-L prindă în
cuvânt, acesta - de aceea
cred că era înţelept şi
cuminte - acesta n-a venit
cu gând de ispită. Era o
rară excepţie. N-a venit
să-L pună în încurcătură
cu vreo întrebare. N-a
venit să-L prindă în
cuvânt şi după aceea să
alerge la mai marii cetăţii
şi să-L denunţe, cum au făcut
alţii. Nu. El a venit cu gând foarte
curat, ca să afle răspuns la cel
puţin o întrebare.
Mai întâi a făcut o,
declaraţie: „Rabi, ştim că eşti
învăţător venit de la Dumnezeu!”.
Iată o declaraţie foarte importantă
din partea unui mai mare al
templului. Iisus trebuia să fi fost
foarte mirat de o asemenea
introducere. Desigur, putea fi şi o
declaraţie de circumstanţă, o
„captatio benevolentiae”, deci se
impunea atenţie, dar bătrânul

părea mai degrabă sincer decât
şiret. Şi înţelept. Şi-a dezvăluit şi
numele: Nicodim, deşi s-ar fi
putut teme s-o facă. Aceasta
denotă încrederea desăvârşită pe
care o avea în Iisus. Îşi va fi dat
seama că ar putea fi bănuit că a
venit să-I întindă o capcană, de
aceea a ţinut să-şi motiveze de
îndată afirmaţia şi sinceritatea de
care era sigur că Iisus s-ar fi putut
îndoi: „Căci astfel de semne ca
cele pe care le faci Tu, nimeni nu
le poate face, de n-ar fi
Dumnezeu cu Dânsul”.
Iată o declaraţie
frumoasă, o declaraţie pozitivă, o
declaraţie de apreciere a îndeosebi Iisus. Nici apostolii nu
învăţăturilor, a minunilor, a
semnelor cu care îşi însoţea
Mântuitorul învăţăturile, care, fără
îndoială, pe Mântuitorul îl va fi
măgulit. Îi va fi plăcut acest
bătrân. De aceea a şi acceptat să
stea de vorbă cu el şi să-i
răspundă la întrebări, să-i
dezvăluie nişte lucruri de taină. E
de presupus că vor fi discutat mai
mult, dar Mântuitorul - după cum
ne relatează Sfântul Evanghelist
Ioan în Evanghelia sa - i-a spus
dintr-o dată aceste cuvinte:
„Adevărul adevărat îţi spun: de
nu se va naşte cineva din nou, nu
va putea vedea împărăţia lui
Dumnezeu” (Ioan, 3, 3).
Când a auzit bătrânul
Nicodim acel cuvânt, a rămas
cam încur-cat, perplex. N-a
înţeles cuvântul şi i-a întors
Mântuitorului între­barea: „Cum
poate un om să se nască, bătrân
fiind? Poate el oare a doua oară să
intre în pântecele maicii sale şi să
se nască din nou?”.
Întrebarea lui a fost
corectă. Trebuie să recunoaştem
că mulţi dintre noi, dacă am fi
fost în locul lui, probabil am fi
întors Mântuitorului aceeaşi
T ÂLCUIRI
întrebare. „Cum să mă nasc din
nou? Noi ştim că naşterea se
petrece o singură dată”.
Nicodim gândea cu
instrumentele gândirii obişnuite,
orizon-tale. Am putea numi
logica lui logică nicodimică, o
logică a ime­diatului terestru,
simplu. El nu-şi dădea încă seama
că aceeaşi limbă poate spune
lucruri diferite, despre lumi
diferite. Genul aces-ta de vorbire,
în metafore şi analogii, era
practicat şi în textele Vechiului
Testament, dar Cel care îl
întrebuinţează frecvent şi întot­
deauna surprinzător, este
s-au obişnuit uşor cu el. Exemple
de oprire la sensul imediat,
terestru, avem multe. Apa cea vie,
din vorbirea cu samarineanca e
numai unul din exemplele cele
mai concludente de logică
nicodimică.
Mântuitorul insistă însă.
Nu-l lămureşte prea deschis, dar
insistă cu câteva completări:
„Adevărul adevărat îţi spun: De
nu se va naşte cineva din apă şi
din Duh, nu va putea să intre în
împărăţia lui Dumnezeu”. Nu
ştim în ce măsură a înţeles
Nicodim această explicaţie.
Probabil n-a înţeles-o prea bine.
Probabil nici noi, astăzi, n-am
înţelege-o prea bine, dacă nu ni s-
ar tâlcui.
Mântuitorul şi-a dat
seama că Nicodim n-a pătruns în
sensul cuvintelor Sale. A
continuat: „Ce este născut din
trup, trup este; şi ce este născut
din Duh, duh este. Nu te mira că
ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de
sus. Vântul suflă unde voieşte şi
tu auzi glasul lui, dar nu ştii de
unde vine, nici încotro se duce.
Astfel este cu oricine e născut din
Duhul. A răspuns Nicodim şi I-a
PAG. 3
zis: Cum pot să fie aces­tea? Iisus
a răspuns şi i-a zis: Tu eşti
învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti
acestea? Adevărat, adevărat zic
ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi
ce am văzut mărturisim, dar
mărturia noastră nu o primiţi.
Dacă v-am spus cele pământeşti
şi nu credeţi, cum veţi crede de vă
vom spune cele cereşti?” (Ioan 3,
6-12).
După aceste cuvinte au
urmat cele cinci versete din
Evanghelia de azi. Să ni le
reamintim: „Şi nimeni nu s-a mai
suit în cer, decât Cel ce s-a
coborât din cer, Fiul Omului, care
este în cer. Şi după cum Moise a
înălţat şarpele în pustie, aşa
trebuie să se înalţe Fiul Omului,
ca tot cel ce crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea,
încât pe Fiul Său cel Unul născut
L-a dat, ca oricine crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul
Său în lume ca să judece lumea, ci
ca să se mântuiască prin El,
lumea” (Ioan 3, 13-17).
Să ne oprim puţin la
„naşterea din nou”, din apă şi din
Duh. E vorba, fără îndoială, de
naşterea prin botez, de naşterea la
creştinism. Naşterea din apă este
simbol al curăţirii. Cu apa ne
spălăm necurăţenia din afară, cea
materială. E de înţeles deci de ce
apa poate deveni un simbol şi al
Gândul zilei
Domnul mă paște și
nimic nu-mi va lipsi,
la loc de pășune, aco-
lo m-a sălășluit…
Psalmul 22, 1

curăţirii spirituale. Curăţirea spiri­
tuală este o curăţire prin Duhul
Sfânt. Ea înseamnă naşterea din
nou a sufletului.
De aceea noi, ortodocşii,
facem Botezul cu apă, dar îndată
administrăm pruncului Taina
Mirungerii. Facem aceasta în
cadrul aceleiaşi ceremonii, pentru
că prin Taina Mirungerii
transmitem noului botezat harul
Sfântului Duh adică încreştinăm
puterile lui sufleteşti şi îl facem
apt pentru primirea lui Hristos,
pentru intrarea în Împărăţia lui
Dumnezeu, de aceea abia acum i
se poate adminis-tra Taina Sfintei
Împărtăşanii. Acum înţelegem de
ce Iisus i-a spus lui Nicodim: „De
nu se va naşte cineva din apă şi
din Duh, nu va intra în Împărăţia
lui Dumnezeu”. Aceasta este
„naşterea de sus”. Prin aceasta,
noul născut este imediat inclus în
trupul lui Hristos. A devenit
creştin deplin.
Aceasta este „naşterea din
nou”, din apă şi din Duh, pe care
n-a înţeles-o la început Nicodim.
Cel care se naşte din trup este
pământesc. Cel botezat a intrat în
familia cerească. A intrat în rân­
dul celor care se află sub grija,
conducerea, povaţa,
supravegherea şi ajutorul lui
Dumnezeu.
De aceea în poporul
nostru există cre­dinţa că pruncii
trebuie neapărat botezaţi şi cât
mai repede, ca să nu stai prea
mult cu „păgânul” în casă! De
îndată ce l-ai botezat, totul intră
în ordine şi în rânduială. Botezul
este ieşirea de sub vechiul blestem
biblic de după păcatul strămoşilor
Adam şi Eva. Este reintrarea în
graţiile lui Dumnezeu. Aceasta
este de fapt intrarea în Har, în
Duh, îndumnezeirea, pentru că
Duhul Sfânt e a treia persoană a
T ÂLCUIRI
Sfintei Treimi.
A fi om nou înseamnă
însă şi a intra sub regimul
poruncilor. Tânărul bogat, ca să
intre în împărăţie, Mântuitorul i-a
cerut să păzească poruncile. Şi
care sunt? Să cinsteşti pe tatăl şi
pe mama ta, să nu ucizi, să nu
furi, să nu fii desfrânat şi toate
celelalte pe care le-a primit Moise
de la Dumnezeu pe muntele
Horebului şi le-a notat pe două
table de piatră (Deut. 5, 1-21).
Intrarea în creştinism
acordă drepturi, dar impune şi
datorii şi în primul rând, datoria
de a te plasa într-o ordine nouă
de gândire şi de orientare şi într-o
ordine nouă de făptuire.
În conversaţia cu
Nicodim, Mântuitorul îi spune la
un moment dat: „Adevărul,
adevărat îţi grăiesc, că ceea ce
ştim spunem şi mărturisim ceea
ce am văzut”. Oare de ce-i spune
Mântuitorul cuvintele acestea?
Pentru că Mântuitorul vrea să-l
încredinţeze că-i vorbeşte ca unul
care ştie ce spune, că nu este un
oarecine care improvizează nişte
răspunsuri la întâmplare, ci că are
calitatea de a-i răspunde. Este
venit de sus. Ceea ce spune, de
acolo ştie, ca Unul care „a văzut”
ceea ce afirmă.
A văzut idei? Într-un fel
da. A văzut ideea ideilor, pe
Dumnezeu. De la El ştie ce ştie.
Într-un fel, am zice noi cu cuvin-
tele noastre de astăzi: Mântuitorul
se legitimează în faţa lui Nicodim.
Ca şi când i-ar arăta o carte de
identitate: Uite cine sunt! Sunt
unul din aceia care au văzut ceea
ce-ţi spune. De aceea con­tinuă
conversaţia cu care începe textul
celor cinci versete pe care ne-am
propus să ni le tâlcuim, cu:
„Nimenea nu s-a suit în cer, decât
numai Cel care s-a pogorât din
PAG. 4
cer”. Şi precizează: „Fiul Omului
care este în cer!”. Cu alte cuvinte,
continuă să-şi prezinte datele
biografice şi mai pe larg, în
vederea stabilirii precise a iden-
tităţii Sale, spre a-şi legitima
cuvintele, ca venind de la
Dumnezeu, de aceea arată că „S-a
pogorât din cer”.
Extraordinară mărturisire.
Încărcată pe măsura capacităţii de
judecată logică a interlocutorului.
Cine ar putea vorbi despre lucruri
din cer, cu autoritate, decât Cel ce
s-a pogorât din cer? Şi nimeni
altul nu s-a pogorât din cer. Iisus i
-a dezvăluit deci întru­parea Sa. Şi
şi-a motivat intenţiile care, uneori,
au putut părea oamenilor Legii ca
fiind în contradicţie cu Legea.
Dar El arăta că are dreptul să
procedeze la astfel de modificări.
Acum vom înţelege de ce
aceste cuvinte, aşa cum sunt rân­
duite ca lectură biblică astăzi, ni s-
au părut la început fără legătură şi
fără sens. Ele erau continuarea
unei convorbiri cu Nicodim, în
momentul în care Mântuitorul îşi
legitima dreptul de a învăţa chiar
altfel decât Legea, deşi nu
desfiinţa Legea. O completa cu
înţelegeri noi, mai adevărate, mai
largi.
Nicodim trebuia să
priceapă că stătea de vorbă cu o
autoritate afară de care alta mai
mare nu era. Cu Dumnezeu.
Descoperirea era pentru Nicodim
uluitoare. Nici n-a mai replicat.
Doar a ascultat.
Gândurile lui erau însă
împărţite. Crescut în Legea lui
Moise, cum putea el accepta o
nouă autoritate, ultimă, care să-l
corecteze pe Moise? Era Acesta
de la Dumnezeu, dar şi Moise
primise Legea, tot de la
Dumnezeu!
Iisus i-a citit gândurile.

Trebuia să-l scoată din
încurcătură. Trebuia să lege, în
mintea lui Nicodim, tot ceea ce îi
spusese, cu ceea ce-i spusese
Moise. Trebuia să-i dea cheia
împăcării celor două autorităţi: a
lui Moise, care era de mult
garantată şi a Sa, care trebuia
demonstrată. De aceea mai
departe se va referi la Moise.
Fără această explicaţie,
referirea lui la Moise, din cel de al
doilea verset al Evangheliei de
azi, pare într-adevăr fără nici o
legă­tură logică în context. Acum
ştim de ce s-a referit la Moise.
Nicodim avea nevoie de această
referire. E drept că Mântuitorul îi
va vorbi din nou printr-o alegorie,
ca şi cea cu „naşterea din nou”,
cam supraestimând capacitatea lui
de a înţelege alegoriile, dar era
obligat să le înţeleagă, dacă se
angaja în astfel de discuţii.
I-a spus: „Precum Moise
a înălţat şarpele în pustie, aşa tre­
buie să se înalţe şi Fiul Omului”.
Ce va fi vrut să zică cu aceasta?
Sunt convins că toţi vă întrebaţi
acum: ce mai înseamnă şi aceasta?
Ce legătură are aici Moise şi
şarpele, cu faptul că Iisus era din
cer şi că Nicodim trebuia să se
nască din nou?
Să ne amintim: vorbea cu
Nicodim. Vorbea cu un
cunoscător al Vechiului
Testament. Trebuia, prin urmare,
să-i vorbească pe limba pe care o
înţelegea el foarte bine. I-a adus
deci aminte de un episod din
Vechiul Testament. L-a atras pe
T ÂLCUIRI
terenul său. Pe când se retrăgea
din Egipt, prin pustie, cu poporul
evreiesc pe care-l scosese din
robie, la un moment dat Moise a
confecţionat un şarpe din aramă.
De ce l-a înălţat? Să ne
ducem direct la text: „De la
muntele Hor au apucat pe calea
Mării Roşii, ca să ocolească
pământul lui Edom, dar pe cale s-
a împuţinat poporul cu duhul. Şi
grăia poporul împotriva lui
Dumnezeu şi împotriva lui Moise,
zicând: La ce ne-ai scos din
pământul Egiptului, ca să ne
omori în pustiu, că aici nu-i nici
pâine, nici apă şi sufletul nostru s-
a scârbit de această hrană
netrebnică. Atunci a trimis
Domnul asupra poporului şerpi
veninoşi, care muşcau poporul şi
a murit mulţime de popor din fiii
lui Israel. A venit deci poporul la
Moise şi a zis: Am greşit grăind
împotriva Domnului şi împotriva
ta; roagă-te Domnului, ca să
depărteze şerpii de la noi. Şi s-a
rugat Moise Domnului pentru
popor. Iar Domnul a zis către
Moise: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-
i pune pe un stâlp; şi de va muşca
şarpele pe vreun om, tot cel
muşcat, care se va uita la el, va
trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de
aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi
când un şarpe muşca vreun om,
acesta privea la şarpele cel de
aramă şi trăia” (Numeri 21, 1-9).
Nicodim îşi va fi amintit
şi el de această istorie din vremea
lui Moise. Dar cum trebuia să
înţeleagă cuvintele lui Iisus: „Aşa
PAG. 5
tre­buie să se înalţe şi Fiul
Omului?”. Şi de ce să se înalţe?
Unde era legătura cu şarpele lui
Moise? Nicodim a fost pus la grea
încercare. Tânărul Prooroc îl
întrecea în tâlcuirea Legii. Era de
la Dumnezeu. Aceasta crezuse şi
înainte. Acum aflase şi din gura
Lui: „că vine de Sus”. Dar care
era legătura cu Moise şi cu
şarpele? Şi de ce tre­buia să se
înalţe?
Să încercăm să-i
răspundem noi. De ce se înalţă
ceva? Ca să fie văzut din toate
părţile. De aceea a înălţat şi Moise
şarpele, ca să-l vadă toţi din toate
părţile şi să nu moară. Tot aşa,
cum a fost înălţat şarpele, trebuia
să se înalţe şi Fiul Omului. Şi cu
acelaşi scop. Căci i-a spus în
continuare lui Nicodim: „Fiul
omului trebuie să se înalţe, „ca tot
cel ce crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15).
Dumnezeu prin Moise dădea
viaţa pămân­tească, prin şarpele
lui; Iisus înălţat va da „viaţa
veşnică”.
Dificilă convorbire, va fi
zis Nicodim. Tânărul Rabbi mută
mereu vorba de pe un plan pe
altul. Eu am crezut întâi că
vorbea cam în dodii, despre o
absurdă naştere din nou şi El
vorbea despre o naştere în Duh,
spirituală. Asta am înţeles-o până
la urmă. Dar acum din nou o
schimbă. Îmi vorbeşte de Moise
care vindeca de muşcătură de
şarpe prin şarpele lui de aramă,
dar El se gândeşte la altceva. Se

compară cu şarpele de aramă,
care să fie ridicat ca şi acela, dar
oferă „viaţă veşnică”. Dar cui?
Unde sunt cei muşcaţi de şarpe?
Şi despre ce fel de şarpe vorbeşte
El? Nu de şarpe vorbeşte de
altfel, ci de „Fiul Omului”. De
Sine? El se numeşte pe Sine „Fiul
Omului”, dar deşi e om, zice că e
„pogorât din cer”!
Nicodim va fi fost şi mai
încurcat, când a auzit în
continuare cum tâlcuieşte Iisus pe
„Fiul Omului”: „Căci aşa a iubit
Dumnezeu lumea, încât şi pe
Unul născut Fiul Său L-a dat, ca
tot cel ce crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că
Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său
în lume ca să judece lumea, ci ca
lumea să se mântuiască prin
El” (Ioan 3, 16-17).
Nu-i era uşor lui Nicodim
să se descurce. Ba chiar, ultimele
cuvinte îl încurcau de tot. Acum i
se vorbea de „Fiul lui
Dumnezeu”. Mintea lui se oprea.
Înţelegea că era vorba de o analo­
gie cu vindecările prin şarpele de
aramă, dar despre ce vindecare
vorbea tânărul Rabbi, nu
înţelegea.
Vom vedea însă că, în
logica discursului lui Iisus, totul
se lega de minune. Suntem şi prin
aceasta, în inima teologiei
întrupării şi a răscumpărării.
Mântuitorul îşi desfăşura procesul
proclamării sensului întrupării
Sale, punea bazele teologiei în
ceea ce are ea mai profund până
astăzi. Fără aceasta n-am înţelege
de ce a venit Iisus, de ce a
coborât Dumnezeu pe pământ.
Nicodim nu va fi înţeles
pe loc. În sistemul teologiei pe
care o ştia el, nu intrau încă astfel
de concepte ca „Fiul lui
Dumnezeu”, „Întrupare” şi
„Viaţă veşnică”.
T ÂLCUIRI
Noi ştim însă acum ce a
vrut să-i transmită Iisus. Lui
Nicodim şi nouă. Pentru că
Mântuitorul, prin analogia cu
şarpele de aramă, a introdus în
discuţie o profeţie despre Sine.
Şarpele de aramă era încolăcit la
vârf şi avea formă de cruce. Aşa,
pe o Cruce va fi răstignit Fiul
Omului, la care toţi vor fi chemaţi
să privească şi aşa cum aceia, pe
vremea lui Moise, se vindecau de
muşcătura şarpelui, aşa şi cei care
vor privi la Iisus răstignit şi vor
crede în El vor căpăta iertare de
păcate, se vor mântui şi vor
dobândi viaţa veşnică. De aceea a
zis că: „Tot Cel ce crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Prin urmare, aceasta este
concluzia: În momentul în care
Fiul Omului, Iisus Hristos, va fi
răstignit pe cruce, la crucea
aceasta tre­buie să privească toţi,
pentru că ea este mijlocul prin
care toţi vor fi răscumpăraţi, toţi
se vor putea vindeca de păcate.
Toţi? Da: toţi „cei care vor
crede”. Cei care vor crede ce? Că
El este Fiul lui Dumnezeu şi îşi
vor însuşi jertfa Lui. Deci numai
aceia, deşi El se va lăsa răstignit
pentru păcatele tuturor
oamenilor, ca să-i răs­cumpere
astfel de la cel în mrejele căruia
căzuseră. Şarpele lui Moise din
pustie a fost prefigurarea crucii
Răstignirii şi a izbăvirii prin ea.
Şi în cazul şarpelui lui
Moise, se vindecau numai cei care
îl vedeau, dar toţi puteau să-l
vadă, dacă îşi ridicau privirile la el.
Şi Iisus a murit pentru toţi, dar
numai cei care vor crede vor
beneficia de jertfa Lui.
Evanghelistul nu ne mai
spune cât a înţeles Nicodim din
con-vorbire. Dar nu ne spune nici
că a plecat de la Iisus nelămurit.
Tradiţia îl aminteşte printre
PAG. 6
prietenii lui Iisus.
Dar cu cei care nu vor
crede, ce se va întâmpla?
Interesant este felul cum
Mântuitorul îi spune lui Nicodim
şi acest lucru, ca şi cum i-ar fi
ghicit o întrebare. Nu spune că
vor fi pedepsiţi, ci spune sim­plu:
„Iar cei ce nu vor crede, iată-i
judecaţi pentru că n-au crezut”.
Deci cel care nu crede,
prin însuşi faptul că nu crede, se
judecă pe sine. Se autojudecă. Cel
care nu e înăuntru, ci stă în afară,
acela nu ştie ce se întâmplă
înăuntru. Dacă nu crede şi
rămâne afară, rămâne cu ceea ce
se vede afară. Dacă intră înăuntru,
dacă va crede, atunci află ce se
petrece înăuntru. Dacă nu crede,
rămâne afară. S-a judecat prin
însuşi faptul că a rămas afară. Cât
îşi oferă, atâta are. Ridică ochii?
Vede crucea şi se mântuieşte. Nu-
i ridică? Moare precum iudeii din
pustie, care nu se uitau la şarpele
de aramă.
Aici e vorba şi de o
moarte spirituală, desigur, a celor
care, în păcat, nu ridică ochii spre
Dumnezeu. Dacă lumina este
înăuntru şi el rămâne afara, unde
nu este lumină, stă în întuneric.
Fiecare îşi alege locul unde se
plasează. Este foarte plastică şi
delicată această modalitate a lui
Iisus, de a explica ce se va
întâmpla cu cei care nu vor crede.
Cei care vor crede, aceia
vor moşteni împărăţia cerurilor.
Acum, cele cinci versete ni se par
mult mai limpezi şi nu va mai
trece nimeni peste ceva greu de
priceput, ca peste ceva ce trebuie
lăsat numai pe seama teologilor.
Mântuitorul n-a vorbit numai
pentru teologi. (...).
Mitropolitul Antonie Plămădeală,
Sursa: doxologia.ro
 PAG. 7

Cuvânt filocalic
A şaptea luptă o avem
împotriva duhului slavei deşar-
te. Patima aceasta este foarte fe-
lurită şi foarte subţire, şi nu o ba-
gă de seamă uşor nici însuşi cel ce
pătimeşte de dânsa. Atacurile ce-
lorlalte patimi sunt mai vădite şi
de aceea e mai uşoară oarecum
lupta cu dânsele, căci sufletul cu-
noaşte pe potrivnicul său şi îndată
îl răstoarnă prin împo-
trivirea cu cuvântul şi
prin rugăciune. Dar
păcatul slavei deşarte
având multe înfăţişări,
precum s-a zis, este
greu de biruit. El în-
cearcă să săgeteze pe
ostaşul lui Hristos
prin orice îndeletnici-
re, prin glas, prin cu-
vânt, prin tăcere, prin
lucru, prin priveghere,
postiri, rugăciune, citire, linişte,
până şi prin îndelunga răbdare. Pe
cel ce nu izbuteşte să-l amăgească
spre slava deşartă prin scumpetea
hainelor, încearcă să-l ispitească
prin îmbrăcămintea proastă şi pe
cel ce nu l-a putut face să se în-
gâmfe prin cinste, pe acela îl duce
la nebunie prin aşa-zisa răbdare a
necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut
împinge la slava deşartă pentru
destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte
prin tăcere, făcându-l să-şi închi-
puie că a dobândit liniştea. Dacă
n-a putut moleşi pe cineva prin
belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte
prin postul pe care îl ţine de dra-
gul laudelor. Scurt vorbind, tot
lucrul, toată îndeletnicirea dau
prilej de război acestui drac vi-
clean. Pe lângă acestea el îl face
pe monah să se gândească şi la
preoţie. Îmi aduc aminte de un
bătrân, pe când petreceam în pus-
tia sketică. Ducându-se acesta la
chilia unui frate spre cercetare,
apropiindu-se de uşă l-a auzit gră-
ind. Şi socotind bătrânul că citeşte
din Scriptură a stat să asculte, pâ-
nă ce a simţit că fratele îşi ieşise
din minte din pricina slavei deşar-
te şi se hirotonisise pe sine dia-
con, făcând tocmai otpustul celor
chemaţi. Deci cum a auzit bătrâ-
nul acestea, împingând uşa a in-
trat şi întâmpinându-l fratele i s-a
închinat după obicei şi ceru să
afle de la el dacă de multă vreme
aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a
răspuns în glumă, zicând: „Acum
venii, când făceai tu otpustul ce-
lor chemaţi“. Auzind fratele aces-
tea a căzut la picioarele bătrânu-
lui, cerându-i să se roage pentru
dânsul ca să se izbăvească de rătă-
cirea aceasta. Am amintit aceasta,
vrând să arăt la câtă nesimţire du-
ce dracul acesta pe om. Drept
aceea, cel ce vrea să
se lupte desăvârşit şi
să ia cununa dreptăţii
desăvârşite să se stră-
duiască în toate chi-
purile să biruie aceas-
tă fiară cu multe ca-
pete. Să aibă pururi
înaintea ochilor cu-
vântul lui David:
„Domnul a risipit
oasele celor ce plac
oamenilor“ (Ps. LIII,
6). Deci nimic să nu facă uitându-
se după lauda oamenilor, ci numai
răsplata lui Dumnezeu să o caute.
Să lepede necontenit gândurile
care vin în inima lui şi îl laudă, şi
să se dispreţuiască pe sine înain-
tea lui Dumnezeu. Căci numai aşa
va putea, cu ajutorul lui
Dumnezeu, să se izbăvească de
duhul slavei deşarte. (Sfântul
Ioan Casian, Cele opt gânduri
ale răutății, Despre slava
deșartă, Filocalia I)

„C ÂNTAȚI D OMNULUI TOT PĂMÂNTUL !”

Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai primit răstignirea cea de bunăvoie spre învierea
cea de obște a neamului omenesc, și prin trestia Crucii, cu vopsele roșii degetele Tale Ți-ai sânge-
rat; iertare greșelilor, împărătește binevoind a ne scrie nouă cu iubire de oameni, nu ne trece pe noi
cei ce suntem în primejdii și nu ne depărta iarăși de la Tine; ci Te milostivește Unule, Îndelung-
Răbdătorule, spre poporul cel ce este în nevoi, și Te scoală, și bate pe cei ce se luptă cu noi, ca un
Atotputernic
Și acum… de la Laude, Glasul al III-lea , Utrenia din 13 septembrie