Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Transdisciplinaritatea – aşa cum indică prefixul ,,trans-” ceea ce se află în acelaşi timp
între discipline, înăuntrul diverselor discipline şi dincolo de orice disciplină. Abordarea
transdisciplinară are ca finalitate înţelegerea realităţii actuale într-un mod unitar. Din punct de
vedere epistemologic, dar şi curricular, abordarea transdisciplinară presupune fuziunea
disciplinelor în perspectiva reprezentării şi rezolvării problemelor complexe ale
contemporaneităţii.
„Instaurarea unei culturi transdisciplinare, care ar putea contribui la eliminarea
tensiunilor ce ameninţă viaţa pe planeta noastră, este imposibilă in absenţa imui nou tip de
educaţie, care să ia in considerare toate dimensiile fiinţei umane." (Basarab Nicolescu, 1999,
Transdisciplinaritatea, Ed. Polirom, Iaşi)
În abordarea holistică a unui obiect se pune accentual numai pe unitate, pe întreg. Din
această perspectivă, se poate înţelege că ar exista sau că ar trebui să studiem:
oceanul fără peşti sau fără picăturile de apă care îl constituie; pădurea fără arborii şi arbuştii care
o formează. În viziunea acestui autor, abordarea transdisciplinară înseamnă că ar trebui să tratăm,
în acelaşi timp, întregul şi părţile, unitatea prin diversitate şi diversitatea prin unitate, fără să
neglijăm relaţiile reciproce.
Prin natura sa transdisciplinară, conceptul de invăţare socială propime „o abordare
sistemică, holodinamică (integrală) a personalităţii umane şi a dezvoltării sale", {ih., p. 103) Din
această perspectivă omul este nevoit să inveţe: mobiluri ale conduitei, opinii, atitudini,
mentalităţi, convingeri, trăiri afective, comportamente impresionale, capacităţi psihosociale de
organizare şi conducere, creativitatea socială şi comportamente prospective.
În plan epistemologic, cadrul valoric transdisciplinar este conturat istoric în procesul de
tranziţie de la modelul scientist premodern la cel modern şi postmodern (contemporan). Modelul
scientist postmodern (contemporan) promovează o paradigmă a complexităţii, reflectată în
pedagogia postmodernă (contemporană) care abordează educaţia la nivel global şi deschis prin
„teorii unificatoare” (teoria generală a: educaţiei; instruirii; curriculumului), aflate la bază tuturor
ştiinţelor educaţiei (implicate în aprofundarea obiectului de studiu, a normativităţii şi
metodologie de cercetare, specifice pedagogiei, cu impact social multinivelar).
Reputatul savant francez de origine romană, Basarab Nicolescu punea misiune
miversităţii sub semnul transdisciplinarităţii. Propunandu-şi ca obiect major de cercetare, studiul
universalului, universitatea 'Va putea deveni astfel un loc de invăţare a atitudinilor transculturale,
transreligioase, transpolitice şi transnaţionale, a dialogului intre arte şi ştiinţe, axa reunificări
culturii ştiinţifice cu cea artistică. Universitatea renăscută va fi focarul imui nou tip de
umanism."'
D'Hainaut vorbeşte de „zone pe un continuum". De aici, in funcţie de modul in care se
parcurge tabelul, se disting următoarele perspective: intradisciplinară (pe verticală),
pluridisciplinară (transversal), interdisciplinară (pe orizontală). Acestora el le mai adaugă şi
perspectiva transdisciplinară.
a) Perspectiva intradisciplinară porneşte de la discipline ca ax al proiectării
curriculumului tradiţional. Progresul cunoaşterii, dezvoltarea socială au impus această
compartimentare a disciplinelor. Intradisciplinaritatea, subliniază D'Hainaut, are avantajul că
oferă, atat elevului, cat şi profesorului „o structură care respectă ierarhia cimoştinţelor anterior
dobandite." {ib., p. 212); ea se vrea un cadru securizant pentru elev pe măsură ce el avansează in
cunoaştere; permite transferul cunoştinţelor.
b) Perspectiva pluridisciplinară sau tematică in acest caz, mai multe discipline autonome
abordează o temă, o situaţie sau o problemă. Perspectiva se foloseşte mai ale in invăţămantul
primar. J. Dewey a iniţiat pedagogia centrelor de interes, dezvoltată de către Decroly in Belgia,
in predarea-invăţarea problemelor mediului.
c) Perspectiva interdisciplinară . Profesorul belgian L. D'Hainaut releva că, in esenţă,
aceasta constă „in a organiza invăţămantul in aşa fel incat să furnizeze elevilor ocazia de a se
familiariza cu principii generale sau orientate in contexte cat mai variate posibil." {ib., p. 214)
Domeniile privilegiate sunt: teoria generală a sistemelor, teoria ansamblurilor, lingvistica, logica,
epistemologia; aceasta deoarece ele pot oferi elevilor concepte şi principii generale care pot fi
folosite (transferate) in diferite domenii ale cimoaşterii.
d) Perspectiva transdisciplinară are drept punct de intrare nu materia, ci demersurile
intelectuale, afective şi psihomotorii ale elevului (vezi tabelul 1).
Demersuri Discipline
A B C D E F G
A comunica (recepție)
A comunica (emisie )
A reacţiona la mediul
inconjurător
A traduce
A prevedea
A invăţa
A decide
A alege
A aprecia
A examina acțiunea
A acționa
A aplica
A rezolva problem
A crea
A transforma
A organiza, a conduce
A explica
A dovedi
(Tabel 1)
Tabelul poate fi parcurs în mai multe moduri şi, de aceea, D'Hainaut distinge între
transdisciplinaritatea orizontală (a pune în valoare demersul elevului în diferite situaţii oferite
de discipline); transdisciplinaritatea verticală (a găsi disciplinele considerate în mod
independent ocaziile şi situaţiile în care să se exerseze diferitele demersuri propuse) şi
transdisciplinaritatea tematică (a căuta ocazii alese cu grijă pentru a pune in valoare diferitele
demersuri ale elevului). De asemenea, într-un studiu publicat în anul 1981, D'Hainaut vorbeşte
şi de transdisciplinaritatea instrumentală (sau structurală). Prin intermediul acesteia trebuie să-i
oferim elevului diferite instrumente, moduri de gândire şi de reflexie care au în câmp larg de
aplicare.
Fiecare dintre aceste forme are avantaje şi dezavantaje. în sinteză, abordarea
transdisciplinară pime problema echilibrului curriculumului nu ca o căutare a proporţiilor şi
ierarhiei disciplinelor, ci „in termeni de efecte de convergenţă care utilizează diferitele elemente
ale procesului educativ, pentru a obţine in acelaşi timp efecte cognitive, afective, etice, estetice şi
uneori fizice, asupra dezvoltării personalităţii.
Bibliografie
1. Antonesei L.; 2002, O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice şi
transdisciplinare ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
2. Ciolan L. Învăţarea integrată. Fundamente pentru un currriculum transdisciplinar. Iaşi:
Polirom, 2008.
3. D' Hainaut L., coord., 1981, Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, EDP,
Bucureşti.
4. lonescu M., Radu I., coord.,2001, Didactica modernă. Editura Dacia, Cluj- Napoca.
5. Nicolescu B., 1999, Transdisciplinaritatea, Ed. Polirom, Iaşi, p. 164
6. UNESCO, 1986, Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane. Editura Politică, Bucureşti.
7. Valentin Cojanu, „Interdisciplinaritatea în ştiinţele sociale ca problemă de
management”, revista de politica științei și scientometrie , vol 3, No1 martie 2014
8. Zaman, Gh.; Goschin, Z., Multidisciplinaritate, interdisciplinaritate şi
transdisciplinaritate: abordări teoreticeşi implicaţii pentru strategia dezvoltării durabile
postcriză, în: Economie teoretică şi aplicată, Volumul XVII (2010), No. 12(553), pp. 3-
20, http://store.ectap.ro/articole/532_ro.pdf