Universitatea “ Dunărea de Jos“

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Referat
LEGEA APLICABILĂ DIVORȚULUI DINTRE UN
CETĂȚEAN ROMÂN ȘI UN CETĂȚEAN DIN SPANIA

Coordonator:

Prof.univ.dr. NADIA-CERASELA ANIȚEI

Student:
MORMOLOC-NACU ALEXANDRU CRISTIAN
Anul IV, Gr.II
F. învățământ IF-ZI
 Ianuarie 2022

Cuprins

1. Divorțul și separarea legală în U.E. ........................................................... 3-4

2. Scurt istoric ................................................................................................. 5-6

3. Domeniul de aplicare + exemplu .............................................................. 7-10

4. Aspecte de dreptul familiei care nu intră în domeniul de aplicare al

Regulamentului............................................................................................ 11-12

5. Alegerea legii aplicabile de către părți ................................................... 13-16

6. Legea aplicabilă în absența existenței acordului părților .......................17-20

7. Concluzii ....................................................................................................... 21

8. Bibliografie ................................................................................................... 22

1
2
 1. DIVORȚUL ȘI SEPARAREA LEGALĂ ÎN U.E.

Motivele pentru care puteți introduce cererea de divorț sau de separare legală și
procedurile aferente sunt stabilite în legislațiile naționale ale țărilor din UE. Normele sunt
foarte diferite de la o țară la alta.

Totuși, există o serie de norme europene care se aplică în situațiile în care sunt

implicate două sau mai multe țări – de exemplu, dacă soții locuiesc în țări diferite.

- Unde se poate solicita divorțul/separarea legală?

Partenerii pot solicita divorțul sau separarea legală de comun acord sau individual.
Cererea de divorț poate fi adresată instanțelor din:

 țara în care locuiesc partenerii

 țara în care aceștia au locuit împreună ultima dată – dacă unul dintre parteneri mai locuiește
acolo
 țara în care locuiește unul dintre parteneri – dacă cererea se înaintează de comun acord
 țara în care locuiește partenerul dumneavoastră
 țara în care locuiți dumneavoastră:
 dacă ați locuit acolo cel puțin 6 luni înainte de a depune cererea de divorț
 dacă sunteți cetățean al acestei țări.

Dacă nu sunteți cetățean al țării respective, trebuie să fi locuit acolo timp de cel puțin 1
an înainte de a solicita divorțul.
 țara de origine a ambilor parteneri.

Prima instanță judecătorească la care s-a depus cererea și care îndeplinește aceste
condiții are competența de a se pronunța în privința divorțului.
Instanța care poate să transforme o separare legală în hotărâre de divorț este instanța
din țara UE care s-a pronunțat în privința separării legale - atât timp cât acest lucru este în
conformitate cu normele țării respective.

Instanța care se pronunță asupra divorțului va lua decizii și în ceea ce

privește autoritatea părintească, atâta timp cât copilul locuiește în țara respectivă.

3
 - Ce norme se aplică în cazul dumneavoastră (divorț sau separare);

Sunt implicate două sau mai multe țări - de exemplu, pentru că atât dumneavoastră, cât și
partenerul, aveți cetățenii diferite sau pentru că locuiți în altă țară din UE decât cea de
origine?

Dacă sunt implicate mai multe țări, legislația aplicabilă în cazul divorțului dumneavoastră
nu este neapărat legislația țării în care ați înaintat cererea de divorț.

17 state membre ale UE au adoptat un set unic de norme pentru a stabili ce lege ar trebui
să se aplice în cazul divorțurilor transfrontaliere. Țările respective sunt: Austria, Belgia,
Bulgaria, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta,
Portugalia, România, Slovenia, Spania și Ungaria.

În oricare dintre aceste 17 țări, partenerii pot, de comun acord, să solicite aplicarea
legislației în materie de divorț din:

 țara în care locuiesc partenerii

 țara în care partenerii au locuit împreună ultima dată – dacă unul dintre ei mai locuiește acolo

 țara a cărei cetățenie este deținută de unul dintre parteneri

 țara în care s-a înaintat cererea de divorț.

Dacă partenerii nu cad de acord, instanțele din aceste 17 țări vor aplica legislația din:

 țara în care locuiesc partenerii

 dacă nu este posibil, țara în care partenerii au locuit împreună ultima dată - doar dacă mai
locuiau acolo cu 1 an înainte de a ajunge în instanță

 dacă nu este posibil, țara ai cărei cetățeni sunt

 dacă nu este posibil, țara în care s-a înaintat cererea de divorț.

În cazul în care depuneți cererea de divorț în altă țară din UE, consultați un avocat
pentru a afla ce legislație se va aplica în cazul dumneavoastră și cu ce consecințe.

- Recunoașterea în străinătate a divorțurilor și separărilor legale;

4
 Hotărârile de divorț sau de separare legală pronunțate într-o țară din UE sunt recunoscute
în celelalte state membre. Nu este nevoie de proceduri suplimentare.

2. SCURT ISTORIC

Belgia, Bulgaria, Germania Spania, Franța Italia, Letonia, Luxemburg, Ungaria,

Malta, Austria, Portugalia România și Slovenia au instituit o formă de cooperare consolidată
în domeniul legii aplicabile divorțului.1) Lituania va participa la această formă de cooperare
începând cu data de 22 mai 2014.

Anterior, la 14 martie 2005 Comisia a adoptat o Carte verde privind legea aplicabilă și
competența judiciară în materia divorțului. Potrivit acesteia, absența unor dispoziții de drept al
Uniunii Europene în domeniul legislației aplicabile divorțului determină o lipsă de securitate
și previzibilitate pentru soți. Față de diversitatea și complexitatea regulilor naționale privind
conflictul de legi în materia divorțului, s-a avut în vedere că este dificil să se prevadă care
drept național se va aplica în diverse circumstanțe. Ca urmare, Comisia a lansat o consultare
publică în vederea identificării unor posibile soluții acestor dificultăți. În iulie 2006 Comisia a
prezentat un proiect de regulament de modificare a Regulamentului nr. 2201/2003,2) însă la
reuniunea de la Luxemburg nu a fost întrunită unanimitatea pentru propunerea respectivă.

În aceste condiții, o serie de state - Belgia, Bulgaria, Germania, Grecia, Spania, Franța
Italia, Letonia, Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia, România și Slovenia- au
adresat Comisiei o solicitare prin care își exprimau intenția de a stabili între ele o formă de
cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului. În martie 2010, Grecia și-a
retras solicitarea.

În conformitate cu art. 328 alin.1 TFUE, o formă de cooperare consolidată este

deschisă participării tuturor statelor membre.

Această formă de cooperare consolidată instituită prin Regulamnetul nr.1259/2010

(Roma III) este singulară în cadrul cooperării judiciare în materie civilă. Ea se încadrează în
obiectivele stabilite art.81 alin.2 lit. c și art 81 alin.3 TFUE. Regulamentul are ca scop
5
dezvoltarea cooperării judiciare în materie civilă cu incidență transfrontalieră pe baza
principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești, precum și asigurarea
compatibilității normelor aplicabile în statele membre în materie de conflict de legi.

Cooperarea consolidată în materia legii aplicabile divorțului și separării de drept

respectă competențele, drepturile și obligațiile statelor membre neparticipante. Astfel,
normele comune privind conflictul de legi din statele membre participante nu aduc atingere
normelor statelor neparticipante.

6
3. DOMENIUL DE APLICARE

Regulamentul nr.1259/2010 se aplică în situațiile în care există un element de drept al

Uniunii Europene, ceea ce determină un conflict de legi în domeniul divorțului și separării de
corp. Regulamentul nu se aplică în situaţiile pur interne. Elementul de drept UE care poate
determina aplicarea acestuia poate fi cetăţenia soţilor, reşedinţa comună a acestora, reședința
unuia dintre soți, locul încheierii căsătoriei ș.a.

Regulamentul Roma III urmăreşte să instituie un cadru juridic clar şi complet în

domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp în statele membre participante, să
garanteze cetăţenilor soluţii corespunzătoare în materie de securitate juridică, previzibilitate şi
flexibilitate, precum şi să prevină situaţia în care unul dintre soţi solicită divorţul înaintea
celuilalt pentru a se asigura că procedura este supusă unei anumite legi (considerentul nr. 9 al
Regulamentului).

Acest regulament nu se aplică următoarelor unor aspecte expres prevăzute de art.1,

chiar dacă sunt doar proceduri preliminare în contextul divorțului sau separării de corp:
capacitatea juridică a persoanelor fizice, existența, valabilitatea sau recunoașterea unei
căsătorii, anularea căsătoriei, numele soților, consecințele referitoare la efectele patrimoniale
ale căsătoriei, răspunderea părintească, obligațiile de întreținere, fiducia sau succesiunile.
Regulamentul nu se aplică cererilor de anulare a căsătoriei, din acest punct de vedere fiind
diferit de Regulamentul nr.2201/2003, care include și această materie.

Obiectul Regulamentului nr. 1259/2010 este este determinarea legii aplicabile

divorțului și separării de drept. Prin urmare, acesta nu conține reguli privind conflictul de
jurisdicții în materie. Reglementarea conflictului de jurisdicții (competența instanțelor statelor
membre în soluționarea cererilor de divorț sau separare de corp) face obiectul Regulamentului
nr.2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie
7
matrimonială și a răspunderii părintești. Mai mult decât atât, art.2 al regulamentului statuează
că acesta nu aduce atingere aplicării Regulamentului nr.2201/2003.

Prin urmare, esențial este că în cazul unei cereri de divorț cu elemente de drept al
Uniunii Europene, instanța sesizată va trebui să verifice mai întâi competența sa
jurisdicțională, aplicând dispozițiile Regulamentului nr.2201/2003.

În a doua etapă, dacă este competentă, trebuie să stabilească legea aplicabilă

soluționării în fond a cererii de divorț.

Din punct de vedere temporal, Regulamentul 1259/2010 se aplică acţiunilor judiciare

introduse după data de 21 iunie 2012. De asemenea, Regulamentul se aplică şi convenţiilor
încheiate de soţi cu privire la legea aplicabilă divorţului încheiate înainte de data de
21.06.2012, dacă aceste acorduri îndeplinesc condiţiile de fond şi de formă prevăzute de
dispoziţiile sale (art. 18 alin. 2).

Potrivit Regulamentului (art.18 alin.3) acesta nu aduce atingere acordurilor privind

legea aplicabilă încheiată în conformitate cu legea statului membru participant pe teritoriul
căruia se află instanţa judecătorească sesizată înainte de 21 iunie 2012.

Din coroborarea dispoziţiilor de mai sus, rezultă că, dacă instanţa judecătorească a fost
sesizată după 21 iunie 2012, iar acordul anterior acestei date de către soţi îndeplineşte
condiţiile impuse de Regulament, se vor aplica dispoziţiile acestuia. Dacă acordul nu
îndeplinește condițiile stabilite de Regulament și instanța a fost sesizată după 21 iunie 2013,
fie soții încheie o altă convenție care să corespundă dispozițiilor Regulamentului 1259/2003,
fie legea aplicabilă va fi stabilită în mod obiectiv de instanță, în condițiile art.8 din
Regulament.

Din punct de vedere teritorial, Regulamentul se aplică numai în statele membre

participante la forma de cooperare consolidată cu privire la divorţ şi separarea de corp: Belgia,
Bulgaria, Germania Spania, Franța Italia, Letonia, Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria,
Portugalia România și Slovenia, iar din 22 mai 2014 se va aplica și în Lituania.3)

Regulamentul nu definește noțiunile de divorț și separare de corp. Însă, potrivit art. 13,
niciuna dintre dispozițiile Regulamentului nu obligă instanțele judecătorești dintr-un stat

8
membru participant a cărui lege nu conține dispoziții cu privire la divorț4) sau nu consideră
valabilă căsătoria respectivă să pronunțe un divorț ca urmare a aplicării acestuia.

Prin urmare, având în vedere diferențele dintre legislațiile interne în ceea ce privește
definițiile noțiunilor de căsătorie, și divorț, instanțele naționale urmează să aibă în vedere
înțelesul acestor concepte potrivit dreptului intern.5) De exemplu, instanţele române vor putea
să respingă cererea de divorţ în cazul unei căsătorii între persoane de același sex încheiate în
străinătate. În aceeaşi măsură instanţele române nu se vor putea pronunța asupra cererii de
desfacere a unui parteneriat civil.6)

În ceea ce privește relația cu alte instrumente juridice, Regulamentul prevede că nu

afectează aplicarea convențiilor internaționale la care sunt părți unul sau mai multe state
membre participante. Însă, în măsura în care respectivele convenții sunt încheiate exclusiv
între două sau mai multe state participante și privesc aspecte reglementate de Regulament,
acesta va prevala (art.19).

Legea desemnată de Regulamentul 1259/2010 se va aplica indiferent dacă este sau nu

legea unui stat membru participant (art. 4).7)

În temeiul acestei reguli instanțele unui stat membru participant, în ipoteza în care sunt
sesizate cu cereri de divorț sau separare de drept vor trebui să determine legea aplicabilă
potrivit dispozițiilor Regulamentului 1259/2010 și să aplice această lege în soluționarea
fondului cauzei, chiar dacă este legea unui stat membru care nu participă la forma de
cooperare consolidată sau a unui stat care nu este membru al Uniunii Europene.

De exemplu, doi soți, din care unul român, iar celălalt cetățean spaniol, care au avut
reședința obișnuită în România, pot sesiza pentru divorț instanța română, și pot
desemna prin acordul lor ca aplicabilă legea spaniolă (a statului de cetățenie a unuia
dintre soți la data încheierii acordului). Însă tot dispozițiile Regulamentului nr.
1259/2010 s-ar aplica și în ipoteza în care, în speța de mai sus unul dintre soți ar fi
suedez, iar celălalt român și ar alege ca aplicabilă divorțului legea suedeză, deși acest
stat nu participă la forma de cooperare consolidată instituită de regulament.

9
 De asemenea, trebuie subliniat că Regulamentul se aplică, indiferent care este natura
instanței sesizate (considerentul 13).

Potrivit art.3 pct.2 din Regulament, instanță judecătorească înseamnă toate autoritățile
din statele membre participante competente în materiile care intră sub incidența domeniului
de aploicare a regulamentului. Prin urmare, Regulamentul 1259/2010 va aplica și în situația în
care divorțul va avea loc la notar sau la ofițerul de stare civilă, în conformitate cu dispozițiile
art. 375 și urm. NCC.

10
4. ASPECTE DE DREPTUL FAMILIEI CARE NU INTRĂ ÎN
DOMENIUL DE APLICARE AL REGULAMENTULUI

Aspectele de dreptul familiei care nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului

se vor rezolva conform dreptului Uniunii Europene sau dreptului internațional privat al
fiecărui stat membru, după caz.

În România, conflictul de legi cu privire la capacitatea persoanei fizice este rezolvat de

art. 2572 NCC potrivit căruia acest aspect este cârmuit de legea națională a persoanei.8)

Numele soților va fi reglementat de legea care guvernează efectele nepatrimoniale ale

căsătoriei. Potrivit art. 2589 alin.1 NCC efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii
reședinței obișnuite comune a soților, iar în lipsă, legii cetățeniei comune a acestora. În
absența cetățeniei comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost
celebrată. Legea astfel determinată, se va aplica atât efectelor personale, cât și efectelor
patrimoniale ale căsătoriei pe care această lege le reglementează și de la care soții nu pot
deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de aceștia (art. 2589 alin.2).

Legea aplicabilă nulității căsătoriei este cea care reglementează cerințele pentru
încheierea acesteia (art. 2588 alin.1 NCC). Condițiile de formă ale căsătoriei sunt guvernate
de legea statului pe teritoriul căreia se celebrează ( art. 2587 NCC).

Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea națională a

fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei (2586 alin.1 NCC).9) În aplicarea
art. 2588 NCPC, concluzionăm din dispozițiile menționte anterior, că pentru fiecare soț
trebuie să ne raportăm numai la condițiile prevăzute de legea sa națională pentru analiza
nulității căsătoriei.10)

În situația în care căsătoria s-a încheiat în România se vor avea în vedere dispozițiile
art.278 și urm. NCC pentru verificarea condițiilor de formă ale căsătoriei.11) Dacă dimpotrivă,

11
a fost încheiată în străinătate, indiferent de cetățenia soților, nulitatea căsătoriei pentru
încălcarea condițiilor de formă poate fi admisă în România, numai dacă sancțiunea nulității
este prevăzută și în legea română (art.2588 alin.2 NCC).Legea aplicabilă nulității căsătoriei,
reglementează cauzele, tipurile de nulitate și regimul juridic al nulității, efectele acesteia,
căsătoria putativă.

Normele conflictuale în materia răspunderii părinteşti sunt reglementate de Convenţia

de la Haga din 1996 asupra competenţei, legii aplicabile, recunoaşterii, executării şi cooperării
privind răspunderea părintească şi măsurile de protecţie a copiilor.12)

Normele conflictuale din dreptul internațional privat românesc în materia autorității

părintești stabilesc faptul că în această privință legea aplicabilă se stabilește potrivit
Convenției privind legea aplicabilă, recunoașerea, executarea și cooperarea cu privire la
răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19
octombrie 1996, ratificată de România prin Legea nr. 361/2007.13)

Legea cu privire la obligația de întreținere între soți sau cu privire la copiii lor minori
se determină, în raport cu statele membre ale Uniunii Europene, în conformitate cu
Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de
întreținere.14) Potrivit art. 15 din acest Regulament, legea aplicabilă obligației de întreținere
este cea prevăzută în Protocolul de la Haga din 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere.

Toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția Damenarcei și Marii Britanii
sunt părți la Protocolul de la Haga din 2007. De la data de la 01.08.2013 Protocolul este în
vigoare.

Și dreptul internațional privat român face trimitere tot la reglementările dreptului

Uniunii Europene pentru determinarea legii aplicabile obligației de întreținere (art. 2612
NCC). Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că pentru a stabili legea aplicabilă obligației
de întreținere instanțele noastre trebuie să aplice dispozițiile Protocolului de la Haga în raport
cu orice stat, indiferent dacă acesta este sau nu membru al Uniunii Europene sau dacă este sau
nu parte la Protocol. Temeiul aplicării acestor dispoziții este însă diferit: dreptul UE pentru
statele membre participante la protocol, Conferința de Drept Internațional Privat de la Haga,
12
pentru statele care au aderat la Protocol în sistemul acestei convenții sau dreptul internațional
român pentru celelalte state.

5. ALEGEREA LEGII APLICABILE DE CĂTRE PĂRȚI

Alegerea legii aplicabile de către părți este unul din principiile pe care le regăsim și în
alte instrumente de cooperare judiciară în materie civilă cu privire la legea aplicabilă
raporturilor de drept material sau procesual. Astfel, autonomia de voință a părților în
desemnarea legii aplicabile este prevăzută și de Regulamentul CE nr.593/2008 al
Parlamentului European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale
(Roma I),15) de Regulamentul CE nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului
privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II),16) precum și de Protocolul de la
Haga din 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere.17)

În aplicarea acestui principiu al respectării voinței părților, Regulamentul

nr.1259/2010 acordă soților dreptul de a desemna legea aplicabilă divorțului sau separării de
corp. Pentru a răspunde fenomenului mobilității din ce în ce mai mari a cetățenilor statelor
membre UE, Regulamentul și-a propus ca obiectiv consolidarea autonomiei părților în materie
de divorț și separare de corp, dând posibilitatea acestora de a alege legea aplicabilă.

Soții pot alege una dintre legile desemnate expres de Regulament și care se referă la
aspecte importante ale relațiilor dintre ei. Astfel părțile pot alege una dintre următoarele legi:
a) legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data încheierii acordului;
sau
b) legea statului pe teritoriul căruia aceștia au avut ultima reședință obișnuită, cu condiția ca
unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă la data încheierii acordului; sau
c) legea statului de cetățenie a unuia dintre soți la data încheierii acordului; sau
d) legea forului.

Acordul părților cu privire la desemnarea legii aplicabile este supus unor restricții.
În primul rând, soții nu pot alege orice lege pentru soluționarea fondului divorțului, ci numai
una dintre legile prevăzute de art. 5 din Regulament, enumerarea fiind limitativă. Soții pot

13
însă alege oricare dintre aceste legi, nefiind ierarhizate, ci alternative, așa cum rezultă din
modul de formulare al textului.
În al doilea rând, se observă că, în enumerarea prevăzută de art. 5, la punctele a), b) şi c),
alegerea legii aplicabile se apreciază în funcţie de momentul încheierii acordului, în timp
potrivit pct. d, această alegere se apreciază în funcţie de data sesizării instanţei. În consecinţă,
dacă legea stabilită de soţi la pct. d nu coincide cu cea a jurisdicţiei efectiv sesizate pentru
divorţ, alegerea legii aplicabile va rămâne fără efect, urmând ca legea aplicabilă divorţului să
se determine în temeiul art. 8 din Regulament sau dacă legea forului o permite, soții pot
desemna legea aplicabilă în fața înstanței, pe parcursul procedurii.
De asemenea, luînd în considerare pct.c al art.5, Regulamentul nu dispune nimic în privinţa
soţilor care au dublă cetăţenie sau sunt apatrizi. Potrivit considerentului nr. 22, atunci când, în
vederea determinării legii aplicabile, regulamentul face trimitere la cetăţenie ca factor de
legătură, modalităţile de abordare a cazurilor de cetăţenie multiplă ar trebui să fie
reglementate de legislaţia naţională, cu respectarea deplină a principiilor generale ale UE.
Aceast considerent rezolvă problema în acele state în care nu este acceptată dubla cetăpțenie.
În România, potrivit Legii nr.21/199018) dubla cetățenie este acceptată (art.10).
În această situație, în privinţa dublei cetăţenii, din considerentul nr.16 ar rezulta că soţii ar
trebui să aleagă legea statului cu care au o legătură specială. Urmează ca ulterior, instanța
sesizată să analizeze dacă este îndeplinită această condiție în respectivul stat membru.
În al treilea rând, Regulamentul prevede că existența și valabilitatea acordului de voință sunt
stabilite de legea care l-ar reglementa dacă acest acord ar fi valabil. Ca atare, acordul este
supus unor condiții de fond și acestea sunt cele stabilite de legea desemnată de părți în
cuprinsul tranzacției.
De exemplu, dacă soții aleg legea română ca lege aplicabilă divorțului, instanța va verifica
existența și valabilitatea consimțământului potrivit condițiilor prevăzute de dreptul românesc.
Cu toate acestea, prevede art. 6 alin.2 din Regulament, pentru a stabili că nu și-a dat
consimțământul, unul dintre soți poate să invoce legea țării în care își are reședința obișnuită
la data sesizării instanței judecătorești, dacă din circumstanțele cauzei reiese că nu ar fi
rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea desemnată
de părți. În această ipoteză, instanța sesizată este cea care va stabili dacă pentru verifiarea
consimțământului se vor aplica dispozițiile legii desemnate de părți sau ale legii statului
reședinței obișnuite a soțului care invocă nevalabilitatea acordului. În orice caz aceste
dispoziții se vor aplica numai la cererea unuia dintre soți și nu pot fi invocate de instanță din
oficiu.

14
 În al patrulea rând, Regulamentul prevede și condițiile valabilității formale ale
acordului de desemnare a legii aplicabile. Acesta trebuie încheiat în scris, datat și semnat de
ambii soți. Regulamentul nu impune ca acordul să îmbrace forma autentică sau să fie redactat
de un avocat, astfel încât acesta poate fi încheiat sub semnătură privată. Dacă legea statului
membru participant în care ambii soți își au reședința obișnuită la data încheierii acordului
prevede condiții formale suplimentare în cazul unor astfel de acorduri, se aplică aceste
condiții.

Dacă la data acordului soții au reședința obișnuită în state membre participante diferite
și dacă legile acestor state prevăd condiții formale diferite, acordul este valabil din punct de
vedere formal dacă satisface condițiile prevăzute de oricare din legile respective.

Dreptul internațional privat român, respectiv art. 2599 NCC prevede aceleași elemente
ca și Regulamentul în privința condițiilor de formă ale acordului privind legea aplicabilă
divorțului, respectiv acesta trebuie încheiat în scris, semnat și datat de soți.

Potrivit art.5 alin.2 din Regulament acordul poate fi încheiat şi modificat în orice
moment, dar nu ulterior datei sesizării instanţei. Cu toate acestea, în cazul în care această
posibilitate este prevăzută de legea forului, soţii pot desemna legea aplicabilă şi în faţa
instanţei judecătoreşti, pe parcursul procedurii (art. 5 alin.3).

Dreptul românesc (art. 2598 NCC) stabileşte că instanţa judecătorească poate să ia act
de acordul soţilor cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal
citate. Prin urmare, în dreptul nostru, este posibil ca soţii să depună acordul lor privind legea
aplicabilă divorţului şi după data introducerii cererii de divorţ, dar cel mai târziu până la
primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

Dreptul internațional privat român prevede posibilitatea alegerii legii aplicabile

divorțului de către soți de comun acord. Potrivit art. 2597 NCC soții pot alege una din
următoarele legi aplicabile divorțului:
a) legea statului pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită comună la data convenției de
alegere a legii aplicabile;
b) legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință obișnuită comună, dacă cel
puțin unul dintre ei mai locuiește acolo la data convenției de alegere alegii aplicabile;
c) legea statului al cărui cetățean este unul din soți;
15
d) legea statului pe teritoriul căruia soții au locuit cel puțin trei ani;
e) legea română.

Din comparația dintre dispozițiile Regulamentului și cele ale Codului civil privind
opțiunea soților de alegere a legii aplicabile rezultă că ambele acte au stabilit aceleași puncte
de legătură, cu diferența că în dreptul internațional privat român este introdus și statul pe
teritoriul căruia soții au locuit cel puțin trei ani.

Dispozițiile menționate mai sus se vor aplica în acele situații în care factorul de
legătură nu determină aplicarea Regulamentului nr. 1259/2010.

16
6. LEGEA APLICABILĂ ÎN ABSENȚA EXISTENȚEI ACORDULUI
PĂRȚILOR

În acord cu obiectivul său de a consolida securitatea juridică, previzibilitatea și

flexibilitate în ceea ce privește procedurile matrimoniale internaționale, în lipsa acordului
părților, Regulamentul consacră o serie de criterii determinate de elementele de legătură ale
soților cu legislația statelor membre.

În situația în care soții nu au încheiat un acord privind legea aplicabilă divorțului,

aceasta se determină în conformitate cu art. 8 și urm. din Regulament.19)

Astfel, în funcție de elementul de legătură din speță, divorțul sau separarea de corp vor
fi reglementate de legea statului:
a) pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării instanței judecătorești;
sau, în caz contrar;
b) pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită, cu condiția ca perioada
respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării instanței judecătorești,
atât timp cât unul dintre ei încă mai are reședința în cauză la data sesizării instanței
judecătorești; sau, în caz contrar;
c) a cărui cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării instanței judecătorești; sau, în
caz contrar;
d) unde este sesizată instanța judecătorească.

Enumerarea este limitativă și se aplică în ordinea ierarhică stabilită de art.8. Astfel,

potrivit considerentului (21) în absența unui acord de alegere a legii aplicabile, regulamentul
ar trebui să introducă norme armonizate privind conflictul de legi, având la bază o ierarhizare
a factorilor de legătură în funcție de existența unei legături strânse între soți și legea
respectivă, care să permită securitatea juridică și previzibilitatea și care să împiedice situația
în care unul dintre soți cere divorțul înaintea celuilalt pentru a se asigura că procedura va fi

17
supusă unei anumite legi, pe care o consideră a fi mai favorabilă pentru protejarea propriilor
interese.

În consecință, spre deosebire de criteriile de competență stabilite de art.3 din

Regulamentul nr.2201/2003, care sunt alternative,20) punctele de legătură stabilite de
Regulamentul nr.1259/2010 sunt în cascadă și trebuie luate în considerare de instanță pentru
desemnarea legii aplicabile divorțului numai în ordinea stabilită de Regulament. Atunci când
primul punct de legătură nu este identificat în cazul concret se trece la următorul ș.am.d.

De asemenea, se observă că punctele de legătură pentru care a optat legiuitorul

corespund cu criteriile utilizate de Regulamntul 2201/2003 pentru determinarea instanței
competente în soluționarea cererilor în materie matrimonială. Aceasta va determina aplicarea
legii statului membru al instanței sesizate, cu evidente avantaje în ceea ce privește durata
procesului.

Primul punct de legătură este reședința obișnuită a soților la data sesizării instanței.
Noțiunea de reședință obișnuită nu este definită de Regulament. Este însă o noţiune autonomă
de drept al UE, interpretarea acesteia revenind în competenţa CJUE. Reședința obișnuită
implică în orice caz o a anumită stabilitate. O simplă reședință temporară nu este suficientă
pentru determinarea legii aplicabile divorțului. Un alt punct de legătură, în absența reședinței
obișnuite este cetățenia deținută de ambii soți la data sesizării instanței judecătorești.

Dacă soții nu au nici reședință comună si nici aceeași cetățenie, se va aplica punctul de
legătură subsidiar al legii statului membru al instanței sesizate (lex fori). Este un avantaj
pentru instanța sesizată de a aplica propria lege. Se impune aplicarea acestui punct de legătură
de exemplu, în situația în care soții au cetățenii diferite şi nu au avut reşedinţă comună.

În ipoteza în care separarea de corp se transformă în divorț, legea aplicabilă divorțului

este legea care a fost aplicată separării de corp. Dacă legea care s-a aplicat separării de corp
nu prevede transformarea separării de corp în divorț, se vor aplica dispozițiile art. 8 din
Regulament. Aceste dispoziții se aplică însă numai dacă soții nu au încheiat un acord privind
alegerea legii aplicabile.

Regulamentul mai prevede că în situația în care legea aplicabilă în temeiul art. 5 și 8

nu prevede divorțul sau nu acordă unuia dintre soți, din cauza aparteneței la unul dintre sexe,

18
egalitate de acces la divorț sau la separarea de corp se aplică tot legea forului. Instanța
națională poate apela la această legătură subsidiară numai dacă legea aleasă de părți sau cea
desemnată în mod obiectiv de Regulament nu prevede divorțul21) sau nu asigură egalitatea
soților la divorț sau separare de corp. Faptul că legea aplicabilă nu conține dispoziții privind
divorțul trebuie interpretat în sensul că legea respectivului stat nu cunoaște instituția
divorțului.

De asemenea, în preambulul regulamentului (considerentul nr. 24) se arată că în

aplicarea acestei dispoziții privind criteriul subsidiar al legii forului, nu trebuie să se aducă
atingere clauzei de ordine publică a forului.

Pentru situația în care nu este aplicabil Regulamentul nr.1259/2010, pentru

determinarea legii aplicabile divorțului, în lipsa acordului părților, în dreptul internațional
privat român instanțele noastre vor aplica dispozițiile art. 2600 NCC potrivit cărora legea
aplicabilă desfacerii căsătoriei este:
a) legea statului pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită comună la data introducerii
cererii de divorț;
b) în lipsa reședinței obișnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima
reședință obișnuită comună, dacă cel puțin unul dintre soți mai are reședința obișnuită pe
teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorț;
c) în lipsa reședinței obișnuite a unuia dintre soți pe teritoriul statului unde aceștia au avut
ultima reședință obișnuită comună, legea cetățeniei comune a soților la data introducerii
cererii de divorț; d) în lipsa cetățeniei comune a soților, legea ultimei cetățenii comune a
soților, dacă cel puțin unul dintre ei a păstrat această cetățenie la data introducerii cererii de
divorț;
e) legea română, în toate celelalte cazuri.

Din compararea acestor dispoziţii cu cele ale Regulamentului Roma III (art.8)
observăm că punctele de legătură sunt în mare parte aceleaşi, în NCC fiind introdusă în plus
legea statului ultimei cetăţenii comune a părţilor, dacă unul dintre ei mai are această cetăţenie.

În ceea ce privește punctul de legătură al reședinței, în dreptul internațional privat

român, potrivit art.2570 alin.1 NCC reședinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care
aceasta îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile de înregistrare.

19
 Pentru determinarea locuinţei principale vor fi avute în vedere acele circumstanţe
personale şi profesionale care indică legături durabile cu statul respectiv sau intenţia de a
stabili asemenea legături (art.2570 alin.2 NCC). Dovada reşedinţei obişnuite se poate face cu
orice mijloace de probă (art.2570 alin. 5).

De asemenea, art. 2569 NCC statuează că determinarea şi proba cetăţeniei se fac în

conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă.

20
6. CONCLUZII

În cadrul Uniunii Europene legile naționale privind căsătoria și divorțul sunt diverse și
complexe, atât în ceea ce privește dreptul material, cât și normele referitoare la conflictul de
legi. Din cauza acestor diferențe, în litigiile de divorț cu elemente de drept UE soților le este
dificil să prevadă legea care se va aplica pentru desfacerea căsătoriei. Pentru a spori
securitatea juridică în acest domeniu, Regulamentul nr.1259/2010 a instituit cadrul necesar
reglementării legii aplicabile divorțului și separării de drept pentru statele membre
participante la cooperarea consolidată, oferind soților autonomia de a alege legea aplicabilă.

În lipsa manifestării de voință de către soți, Regulamentul stabilește o ierarhie a

factorilor de legătură, care urmărește ca legea care guvernează divorțul să fie determinată de
ordinea juridică aflată în cea mai strânsă relație cu căsătoria. Cu toate neajunsurile
determinate în primul rând de faptul că nu este aplicabil în toate statele member.

Regulamentul nr.1259/2010 reprezintă un prim pas în armonizarea normelor

conflictuale de drept european privind divorţul şi separarea de corp. Până la data de
31.12.2015 și ulterior la fiecare cinci ani, Comisia va prezenta Parlamentului European,
Consiliului și Comitetului Economic și Social European un raport privind aplicarea
Regulamentului. Raportul va fi însoțit de propuneri de adaptare a acestuia, dacă va fi cazul.

21
7. BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri. Tratate. Monografii:

1. Anitei, Nadia-Cerasela.  Drept international privat , Editura Universul Juridic, Bucuresti,

2020.
2. Jud. Gabriela Florescu, Analiza Regulamentului nr. 1259/2010 al Consiliului de punere în
aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și
separării de corp, 13.01.2014.

II. Site-uri web:

1.http://www.euroquod.ro/dokuwiki/doku.php?id=r_1259_2010_lege_aplicabila_divort

2. https://e-justice.europa.eu/45/RO/divorce_and_legal_separation?SPAIN&init=true&member=1

3.https://indrumari-juridice.eu/indrumarijuridice/procedura-de-divort-in-cazul-unui-cetatean-strain-in-romania-
cum-se-poate-obtine-divortul-dintre-un-cetatean-roman-si-un-cetatean-strain-in-spatiul-uniunii-europene-atunci-
cand-casatoria-nu-a-fos/

4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Divor%C8%9B

5.https://www.google.com/search?q=DIVOR
%C8%9AUL&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwiFh_D7idD1AhUjQ_EDHf4kDYcQ_AUoAXoE
CAEQAw&biw=1350&bih=680&dpr=1#imgrc=y8iFwSiV4zWEqM

22