CONCEPTE DE BAZĂ PRIVIND

TULBURĂRILE DATORATE
CONSUMULUI DE SUBSTANŢE

Dr. Gabriel Cicu 
Psih. Daniela Georgescu 
Psih. Ana Maria Moldovan 
 
 
 
 
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: 
Concepte de bază privind tulburările datorate consumului de substanţe/CICU, 
Gabriel; GEORGESCU, Daniela; MOLDOVAN, Ana ­ Maria 
Bucureşti, 2007, Agenţia Naţională Antidrog 
 
ISBN: 978 – 973 – 0 – 05370 – 8  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
CUPRINS

I. Concepte de bază  1
  1.  Drog  1
  2.  Consum obişnuit, abuz, dependență 3
     
II. Fundamente bio­psiho­sociale în dependenţa de droguri  15 
  1.  Mecanisme fiziologice şi neurochimice implicate în dependența 
de droguri  20
     
III. Opiacee  43 
  1.  Istoric şi concepte de bază 43
  2.  Aspecte farmacologice 44
  3.  Abordarea pacientului dependent 46
  4.  Metode de dezintoxicare: 
management clinic şi substanțe utilizate  49
  5.  Programe de menținere cu agonişti de opiacee 62
  6.  Programe de menținere cu antagonişti de opiacee 81
  7.  Evaluarea şi tratamentul psihoterapeutic 92
     
IV. Stimulente  95 
  1.  Definiții şi clasificări ale stimulentelor 95
  2.  Descrierea amfetaminelor şi drogurilor de sinteză şi procesul 
de obținere a acestora  99
  3.  Farmacocinetica şi farmacodinamica 105
  4.  Efecte asupra organismului şi comportamentului şi 
repercursiuni asupra terților  107
  5.  Utilizare în scop terapeutic 113
  6.  Tulburările în legătură cu amfetaminele (sau cu substanțe 
similare)  114
  7.  Proces terapeutic 122
  8.  Alte psihostimulente 123
     
V. Cocaina  127 
  1.  Introducere  127
  2.  Farmacologie  127
  3.  Diagnostic şi caracteristici clinice 130
  4.  Tulburările organice datorate consumului de cocaină  136
  5.  Tratament  138
  6.  Psihoterapie versus farmacoterpie 144
     
VI. Halucinogene  147 
  1.  Descrierea substanței şi procesul de obținere 147
  2.  Baze biochimice şi metabolice. Mecanism de acțiune 151
  3.  Farmacocinetică şi farmacodinamică 151
  4.  Efecte asupra organismului şi comportamentului şi 
repercusiuni  152
  5.  Proces terapeutic 159
  6.  Alte halucinogene 160
     
VII. Canabinoide  167 
  1.  Introducere  167
  2.  Farmacologie  169
  3.  Efecte clinice  175
  4.  Posibile aplicații terapeutice 184
  5.  Abordarea terapeutică 184
     
VIII. Sedative, hipnotice şi anxiolitice  191 
  1.  Definiții şi clasificări ale sedativelor, anxioliticelor şi  191
hipnoticelor 
  2.  Descrierea produsului şi a procesului de obținere 194
  3.  Baze chimice sau metabolice. Mecanisme de acțiune 196
  4.  Farmacocinetică şi farmacodinamică 198
  5.  Efecte asupra organismului şi comportamentului 201
  6.  Alte substanțe 218
     
IX. Volatile  221 
  1.  Introducere istorică în ceea ce priveşte consumul de substanțe  221
prin inhalare 
  2.  Caracteristici ale substanțelor utilizate în inhalarea                  223
non‐terapeutică 
  3.  Efecte secundare ale consumului pe termen lung 233
  4.  Intervenție în intoxicația acută 234
  5.  Populația afectată 240
  6.  Abordarea terapeutică şi caracteristicile acesteia 245
     
Bibliografie  249 
 
I. CONCEPTE DE BAZĂ
 

I.1. DROG
 
După anumite considerații pe care unii le‐ar putea judeca excesiv de extinse, 
însă pentru noi necesare, ne asumăm sarcina de a defini şi analiza principalii 
termeni  care  fac  obiectul  interesului  nostru,  începând,  desigur  chiar  cu 
conceptul  de  drog.  În  viziunea  socială,  cuvântul  drog  este  asimilat  cu  un 
produs  dăunător,  cu  o  activitate  intensă  asupra  sistemului  nervos 
(psihotoxicitate  acută  crescută)  şi  în  special  ilegal.  Uneori,  definiția 
limbajului de stradă identifică drogul cu o anumită cale de administrare: este 
ceea ce îşi injectează oamenii sau este ceea ce oamenii fumează. În orice caz, 
cuvântul drog are conotații foarte negative. Deşi mulți acceptă să bea alcool 
sau  să  fumeze,  în  schimb,  foarte  puțini  vor  admite  consumul  de  droguri  în 
cazul în care li se adresează direct această întrebare. 
Laporte (1976) se referă la droguri ca „acest grup de substanțe definit amplu 
şi prost” şi, cu siguranță, ne aflăm în fața unei definiții foarte complexe. După 
Dicționarul Explicativ al Limbii Romane din anul 1978, drogul era considerat 
materia  primă  de  origine  vegetală  sau  animală  folosită  la  prepararea  unor 
medicamente, ceea ce fără îndoială ne conduce la conceptul de precursor. În 
schimb, verbul a se droga aduce în discuție „consecințele nefaste produse de 
administrarea  unor  cantități  exagerate”  dar  de  medicamente.  În  DEX  din 
anul  1998  se  aduc  completări  la  această  definiție.  Astfel,  drogul  este  acea 
substanță care pe lângă proprietățile de precursor, definite in dictionarul din 
1978, poate fi si o substanță stupefianta sau un medicament, ceea ce desigur 
generează şi mai multă confuzie.   
Din  punct  de  vedere  etimologic,  am  putut  aduna  două  versiuni,  nu  foarte 
diferite  între  ele:  după  una  dintre  ele,  cuvântul  drog  provine  din  cuvântul 
olandez droog, care înseamnă sec sau produs uscat; acest termen s‐ar putea 
referi  la  extractul  uscat  care  se  poate  obține  în  urma  coacerii  a  numeroase 
produse  naturale.  După  altă  versiune,  cuvântul  ar  proveni  din  limba  celtă: 
droug,  care  înseamnă  rău  sau  amar;  pare  uşor  să  relaționăm  aceste 
semnificații  cu  gustul  de  obicei  amar  al  celor  mai  multe  dintre  substanțele 
obținute în urma procesului citat mai sus. Nu este clar când a început să fie 
utilizat  acest  termen  în  limba  română  dar,  întărind  ideea  anterioară  care 
asocia  cuvântul  cu  noțiunea  de  rău  sau  amar,  în  unele  zone  cu  influență 

1
latină se poate „trimite pe cineva la drog”, ceea ce înseamnă literar „a trimite 
pe cineva la plimbare” sau într‐un alt loc (în limbaj mai escatologic). 
În  Manualul  despre  dependenţele  de  droguri,  Kramer  şi  Cameron  oferă 
următoarea  definiție  a  drogului  sau  medicamentului:  Drogul  sau 
medicamentul  este  „orice  substanță  care,  introdusă  într‐un  organism  viu 
poate  modifica  una  sau  mai  multe  funcții  ale  acestuia”.  Aceasta  este  o 
definiție amplă, ce coincide cu conceptul de substanță farmacologică activă şi 
chiar  cu  substanța  activă  şi  atât,  indiferent  de  funcția  organismului  care  se 
modifică. [251n] 
Această  definiție  a  fost  criticată  ca  fiind  excesiv  de  vagă  deoarece,  dacă  se 
aplică strict, aerul şi apa ajung să fie conceptualizate ca drog. Aguar (1982) 
încearcă  să  aducă  precizări  acestei  definiții  indicând  faptul  că  substanța 
trebuie să fie xenobiotică, adică, „externă organismului” şi, în plus, de natură 
organică.  Nici  această  definiție  nu  este  pe  deplin  comprehensivă,  având  în 
vedere că oxidul nitros, cu evidente proprietăți psihoactive (cunoscut ca gaz 
ilariant), este o substanță anorganică [251n] 
Există  o  amplă  serie  de  sinonime  ale  cuvântului  drog,  unele  destul  de 
imperfecte  şi  unele  mai  adecvate  decât  altele  pentru  utilizarea  pe  care  o 
urmărim  aici;  de  exemplu,  au  fost  utilizate  cuvintele  medicament, 
substanţă,  produse  psihoactive,  psihotrope,  produse  chimice,  toxice, 
stupefiante  şi  narcotice.  În  aproape  toate  ocaziile  aceşti  termeni  au  fost 
utilizați  în  combinație  cu  expresiile  dependență  sau  capabil  de  a  genera 
dependență.  Astfel,  putem  vorbi  despre  dependență  de  substanțe 
psihotrope, substanțe capabile să genereze dependență, farmacodependență, 
substanțe cu potențial adictiv etc. Uneori este, de asemenea, tradusă literar 
din  limba  engleză  expresia  droguri  de  abuz  sau  substanțe  de  abuz  (adesea 
inadecvată din punct de vedere conceptual deoarece nu include, de exemplu, 
abuzul  de  aspirină  sau  laxative).  Ideea  subiacentă  a  expresiei  „droguri  de 
abuz” este cea a substanțelor psihoactive care prezintă o probabilitate mare 
de autoadministrare de către oameni, cauzând anumite daune. 
A  vorbi  despre  substanțe  psihotrope  are  avantajul  de  a  nu  avea  conotațiile 
afective ale termenului de drog. Acest cuvânt şi echivalenții acestuia droguri 
psihotrope  sau  substanțe  psihotrope  au  fost  propuşi  de  unii  autori  ca 
alternativă la termenul drog, în utilizarea pe care noi intenționăm să o dăm. 
Inconvenientul în acest caz este că numeroase substanțe psihofarmacologice 
foarte frecvent utilizate în psihiatrie, cum ar fi neurolepticele, pot fi calificate 
ca  psihotrope  şi,  în  schimb,  nu  fac  obiectul  de  interes  în  studiul  asupra 
dependenței de droguri, deoarece prin potențialul lor de întărire scăzut (din 
punct  de  vedere  psihologic),  rareori  induc  o  administrare  continuă.  Totuşi, 
acest termen prezintă avantajul de a include substanțele halucinogene cum 

2
ar fi liana ayalmasca sau yage, sau chiar LSD, al căror potențial de a genera 
dependență  este  destul  de  discutabil.  Într‐un  anumit  fel,  vorbim  de  acelaşi 
concept ca şi Lewin: substanțe care modifică activitatea psihică. 
 
 
I.2. CONSUM, OBIŞNUINŢĂ, ABUZ ŞI DEPENDENŢĂ
 
Încercarea  de  delimitare  a  conceptelor  de  consum,  obicei,  abuz  şi 
dependență are o istorie lungă care încă nu este încheiată. În mod particular, 
conceptul  de  abuz  este  cel  mai  controversat.  Dintr‐o  perspective  culturală, 
fiecare societate are un criteriu propriu asupra acestui concept; de exemplu, 
în  cultura  musulmană,  consumul  de  alcool  est  un  comportament  interzis  şi 
astfel,  orice  tip  de  consum  este  considerat  abuz;  în  timp  ce  consumul  de 
haşiş este acceptat, fiind astfel un comportament fără componente sociale de 
abuz pentru aceste societăți. În fond se pare că nu putem să ne îndepărtăm 
de încărcătura istoriei care ne face să ne simțim în acelaşi timp apropiați şi 
îndepărtați față de aceste substanțe, având fiecare popor câte o substanță cu 
care  se  identifică  mai  mult  şi  care  este  mai  înrădăcinată  în  obiceiurile  sale. 
De  aceea,  analiza  consumului  de  droguri  dintr‐o  perspectivă  neutră  şi 
ştiințifică este foarte dificilă. OMS, începând cu anii ‘50 face eforturi în acest 
sens,  eforturi  la  care  au  contribuit  şi  alte  asociații  medicale.  În  continuare 
vom descrie aceste concepte din perspectiva unui consens actual. 
 
Consumul unei substanțe nu are nici o semnificație clinică sau socială, adică 
termenul  de  consum  semnifică  simplu  doar  utilizare,  uz,  consum  de  o 
substanță fără să producă efecte medicale, sociale, familiale etc. În lipsa altor 
specificații trebuie să se înțeleagă un consum  izolat, episodic fără toleranță 
sau dependență. 
 
Obişnuinţa  ar  fi  obiceiul  de  a  consuma  o  substanță  datorită  adaptării  la 
efectele  sale.  Există,  astfel,  o  dorință  față  de  substanță,  dar  niciodată 
manifestată  într‐o  formă  imperioasă.  Nu  există  tendința  de  a  creşte  doza  şi 
nici nu suferă de tulburări fizice sau psihologice importante atunci când nu 
se  obține  substanța.  Căutarea  substanței  este  limitată  şi  niciodată  nu 
reprezintă o tulburare a comportamentului. Mult timp au fost considerate ca 
substanțe  prototip  care  generează  obişnuința  tutunul  (nicotina),  cafeina, 
teina etc. Astăzi, atât OMS, în sistemul său de clasificare a bolilor [110], cât şi 
Asociația  Americană  de  Psihiatrie  (APA),  în  manualul  său  de  criterii 

3
diagnostice pentru tulburările mentale [62], definesc obişnuința de a fuma ca 
pe o autentică dependență de nicotină, dar consumul de cafeina continuă să 
fie  controversat.  Astfel,  în  timp  ce  în  DSM  IV  au  considerat  ca  nu  produce 
dependență în ICD 10 susțin contrariul. 
 
Abuzul  este  definit  de  către  Colegiul  Regal  Britanic  de  Psihiatrie  ca  “orice 
consum  de  droguri  care  dăunează  sau  amenință  cu  deterioarea  sănătății 
fizice  sau  mentale  sau  a  bunăstarii  sociale  a  individului  sau  a  societății  în 
general”.  În  final  este  vorba  despre  un  consum  inadecvat  prin  cantitate, 
frecvență  şi  finalitate.  Această  terminologice  poate  include  următoarele 
patru pattern‐uri de consum: 
1. Consum  dezaprobat:  atunci  când  consumul  este  sancționat  din  punct 
de  vedere  legal  sau  când  nu  este  aprobat  de  către  societate  sau  o 
anumită parte din aceasta. Când se utilizează acest termen trebuie să 
se  menționeze  în  mod  clar  cine  este  responsabil  pentru  această 
dezaprobare.  Termenul  implică  faptul  că  acceptăm  dezaprobarea  ca 
un  fapt  fără  să  trebuiască  să  determinăm  sau  să  justificăm  pe  ce  se 
bazează. De exemplu, cazurile de consum atunci când se lucrează cu 
maşini  de  precizie,  când  se  conduce  un  autovehicul,  se  utilizează 
armament, în cazul participării la competiții sportive (doping) etc. 
2. Consum  periculos :  semnalează  consumul  de  substanțe  în  situații  de 
risc  organic  (consum  de  alcool  la  un  pacient  hepatic)  sau  într‐un 
moment  inoportun  (consumul  de  alcool  înainte  de  a  conduce  un 
autovehicul).  Poate  fi  sancționat  sau  nu  din  punct  de  vedere  legal. 
Acest concept este similar cu cel de comportament cu risc. 
3. Consum dăunător : se referă la consumul unor persoane care se află în 
situații vitale ce implică o scădere importantă sau totală a toleranței 
la  substanțe,  de  exemplu  vârstnici,  copii,  femei  însărcinate  (pentru 
făt), femei în perioada de lactație (pentru copil) etc. 
4. Consum  disfuncţional:  descrie  un  “pattern  dezadaptativ  de  consum” 
fie  prin  prioritatea  pe  care  o  câştigă  administrarea  substanței  fie, 
şi/sau prin excesele cantitative punctuale pe care le realizează, toate 
acestea semnificând o alterare a funcționări personale: psihologic sau 
social. Această accepțiune a abuzului este similară cu cea a tulburării 
prin abuz de substanțe psihoactive din DSM IV. 
Sistemul DSM IV‐TR semnalează următoarele criterii pentru a diagnostica ca 
entitate proprie abuzul de substanțe psihoactive:  

4
 A. Un pattern dezadaptativ de uz de substanțe care duce la deteriorare 
sau  detresă  semnificativă  clinic,  manifestată  prin  unul  (sau  mai 
multe) dintre simptomele următoare şi care survin în decursul unei 
perioade de 12 luni: 
(1) uz  recurent  de  o  substanță  ducând  la  incapacitatea  de  a 
îndeplini  obligațiile  rolului  major  la  serviciu,  la  şcoală  sau 
acasă (de exemplu, absențe repetate sau performanță redusă 
în muncă în legătură cu uzul de substanță, absențe, eliminări 
su exmatriculări din şcoală; neglijarea copiilor sau a casei); 
(2) uz  recurent  de  o  substanță  în  situații  în  care  acesta  este 
periculos  din  punct  de  vedere  fizic  (de  exemplu,  condusul 
unui  automobil  sau  manipularea  unui  utilaj  atunci  când  este 
deteriorat de uzul de o substanță); 
(3) probleme  legale  repetate  în  legătură  cu  uzul  de  o  substanță 
(de exemplu, arestări pentru tulburări de conduită în legătură 
cu o substanță). 
(4) uz continuu de o substanță în pofida problemelor sociale sau 
interpersonale,  persistente  sau  repetate,  cauzate  sau 
exacerbate  de  efectele  substanței  (de  exemplu,  certuri  cu 
soția/soțul  referitoare  la  consecințele  intoxicației,  violență 
fizică etc.). 
B. Simptomele  nu  au  satisfăcut  niciodată  criteriile  pentru  dependența 
de o substanță ăentru această clasă de substanță. 

 
Abuzul, care conține implicații medicale şi sociale prin consecințele negative 
recurente  şi  semnificative,  este  o  circumstanță  de  risc  evolutiv  către 
următorul pas care este dependența. Totuşi, mulți consumatori pot menține 
acest pattern “simplu” de abuz o perioada lungă de timp, ceea ce reprezintă o 
treapta  mai  puțin  gravă  decât  dependența,  şi  aceasta  se  pare  că  se  află  în 
relație  cu  caracteristicile  persoanei  (psihologice  si  psihopatologice).  După 
cum  am  spus  deja,  această  categorie  de  diagnostic  apare  în  cea  de‐a  patra 
revizuire  a  DSM  din  1994,  astfel  abuzul  şi  dependența  se  găsesc  acum  pe 
picior  de  egalitate,  ambele  fiind  categorii  diagnostice  de  sine  stătătoare. 
Trebuie  amintit  că  în  DSM  III  TR  (1987)  diagnosticul  de  abuz  era  formulat 
prin  excluderea  celui  de  dependență,  adică  diagnosticul  de  abuz  era  o 

5
alternativă  reziduală  atunci  când  nu  erau  îndeplinite  criteriile  pentru 
diagnosticul de dependență.  
 

DSM III TR  DSM IV    ICD 10 

ABUZ  ABUZ    CONSUM DĂUNATOR 

1) Consum continuat în ciuda cunoaşterii  (1)  Afectarea sănătății 

tulburări derivate  fizice/mentale 
(hepatită, supradoză etc) 
DEPENDENŢĂ     
Existența unor consecințe 
1) Consum repetat în situații periculoase  (2)  sociale adverse 
2) Neîndeplinirea obligațiilor sociale sau  (3)  Reprobarea de către terți 
profesionale (pattern dezadaptat de consum) 

  DEPENDENŢĂ    DEPENDENŢĂ 

3) Consum în cantități sau timp superior față  (1)  Trăirea compulsiei (dorința 

de cel pretins    irezistibilă) 
4) Dorința de a abandona sau controla  (2)  Prioritatea consumului de 
consumul rămâne   droguri 
    fără succes  Scăderea capacității de 
control 
5) Petrecerea unei perioade importante de  (3) 
timp pentru drog  Abandonarea altor interese 
  sau activități 
6) Neglijarea altor obligații/activități  
(4)  Persistența consumului în 
    (familiale, profesionale, sociale)  ciuda  

7) Consum continuat în ciuda cunoaşterii  (5)  cunoaşterii prejudiciilor 

tulburărilor  
    derivate 

  DEPENDENŢĂ FIZIOLOGICĂ   

8) Toleranță  (6)  Toleranță  

9) Sindrom de abstinență  (7)  Sindrom de abstinență   

6
Sistemul  ICD  10  [110]  nu  conține  diagnosticul  de  abuz  ci  vorbeşte  despre 
“consum  dăunător  sau  nociv”  ca  acea  “formă  de  consum  care  afectează 
sănătatea  fizică  sau  mentală  (daune  pentru  sănătate)”,  Acest  concept  ne 
îngreunează  delimitarea  de  consumul  nedăunător.  Astfel,  acest  sistem 
diagnostic include categoria de consum dăunător, care din punct de vedere 
nosologic reprezintă, pentru unii, o curiozitate iar pentru alții o medicalizare 
inacceptabilă  a  conceptului  de  comportament  de  risc.  Astfel,  alte 
comportamente  dăunătoare  (cum  ar  fi  consumul  de  alimente  cu  conținut 
ridicat de colesterol, sau lipsa exercițiilor fizice) vor trebui clasificate ca boli 
de sine stătătoare. Manualul de diagnostic menționat specifică faptul că “este 
vorba  de  o  formă  de  consum  care  deja  a  afectat  starea  de  sănătate  fizică 
(cum  ar  fi  cazurile  de  hepatită  cauzate  de  administrarea  de  substanțe 
psihotrope  pe  cale  intravenoasă)  sau  mentală,  cum  ar  fi  de  exemplu 
episoadele depresive secundare consumului excesiv de alcool. “Modalitățile 
dăunătoare  de  consum  sunt  adesea  criticate  de  către  terți  şi  conduc  la 
consecințe  sociale  adverse  de  diverse  tipuri.  Faptul  că  o  modalitate  de 
consum sau o substanță în particular este criticată de către terți sau de către 
mediu  în  general  nu  este în  sine un  indicator  de  consum  dăunător,  cum  nu 
este  nici  apariția  unor  consecințe  sociale  negative,  cum  ar  fi  arestul  sau 
ruperea unei căsătorii” [110]. 
“Intoxicația  acută  nu  constituie  o  evidență  suficientă,  în  sine,  în  ceea  ce 
priveşte  daunele  produse  organismului  pentru  a  diagnostica  un  consum  ca 
dăunător. De asemenea, consumul dăunător nu trebuie diagnosticat în cazul 
în care este prezent sindromul de dependență sau o tulburare psihotică sau 
altele tulburări specifice relaționate cu alcoolul sau cu alte substanțe” (OMS, 
1992). 
După cum se poate observa, consumul dăunător este o categorie diagnostică 
reziduală, în care putem include acele cazuri care prezintă o patologie care l‐
ar putea justifica, dar totuşi nu îndeplinesc criteriile de dependență.  
Trebuie să notăm că spre deosebire de clasificarea OMS, unde se acceptă atât 
dependența  cât  şi  consumul  dăunător  pentru  toate  substanțele,  cea 
americană nu acceptă abuzul de nicotină (dar acceptă dependența) şi nici nu 
include explicit dependența sau abuzul de cofeină.  
 
Dependenţa de droguri a fost definită, ca atare, pentru prima dată de către 
OMS în anul 1964 ca “starea de intoxicare periodică sau cronică produsă prin 
consumul  repetat  al  unui  drog  natural  sau  sintetic  şi  caracterizat  prin:  1) 
dorința  dominantă  de  a  continua  consumul  de  droguri  şi  de  a‐l  obține  prin 
orice  mijloace,  2)  tendința  de  a  creşte  doza,  3)  dependența  fizică  şi,  în 

7
general, psihologică cu sindrom de abstinență la întreruperea consumului, 4) 
efecte nocive pentru individ şi pentru societate”. 
Mai  târziu  în  1969,  OMS  a  catalogat  dependența  de  droguri  ca  o  boală 
malignă, progresivă şi transmisibilă. 
În  1982,  OMS  defineşte  dependența  ca  “sindromul  caracterizat  printr‐o 
schemă de comportament în care consumul de una sau mai multe substanțe 
psihoactive  are  o  mai  mare  prioritate  față  de  alte  comportamente 
considerate  de  obicei  ca  fiind  mai  importante”.  Clasificarea  acestuia  ca 
sindrom ne conduce la ideea unui cadru determinat clinic printr‐un grup de 
fenomene  care  nu  trebuie  să  fie  prezente  în  totalitate  în  acelaşi  moment  şi 
nici  cu  aceeaşi  intensitate.  După  APA  (DSM  IV),  “caracteristica  esenţială  a 
dependenţei  de  substanţe  o  constituie  un  grup  de  simptome  cognitive, 
comportamentale  şi  fiziologice  care  indică  faptul  că  individul  continuă  să 
consume substanţa , în ciuda apariţiei unor probleme semnificative relaţionate 
cu  acea  substanţă”  şi  adaugă  că  “există  un  pattern  de  autoadministrare  care 
deseori  conduce  la  toleranţă,  la  abstinenţă  clinică  şi  la  o  administrare 
compulsivă”. În acest sens, dependența nu este absolută, ci doar un element 
cantitativ  cu  diferite  magnitudini  care  într‐o  extremă  a  spectrului  este 
asociată cu “consumul compulsiv” [16]. 
Este  subliniat,  atât  de  către  OMS  cât  şi  de  către  APA  faptul  că  dependența 
conduce  la  pierderea  totală  a  libertății  deoarece  persoana  va  fi  controlată 
sau cu alte cuvinte sclavul drogului. Este ceea ce se poate defini ca situație în 
care  drogul  devine  obiectul  autoritar  care  absoarbe  personalitatea 
subiectului. 
Standardele  sistemului  naţional  de  asistenţă  medicală,  psihologică  şi 
socială  din  România  definesc  dependența  ca  nevoie  imperioasă  sau 
persistentă de a continua consumul de drog, în scopul obținerii unei stări de 
bine sau pentru a evita starea de rău generată de întreruperea acestuia. 
În mod clasic au fost descrise două tipuri de dependență: fizică şi psihică. În 
prezent  se  mai  adaugă  şi  cea  de‐a  treia:  socială.  Fiecare  dintre  acestea 
prezintă  anumite  manifestări  simptomatice  proprii  şi  este  determinată  de 
cauze specifice pe care le vom discuta mai pe larg în alte capitole. Cu toate 
acestea  toate  trei  au  în  comun  comportamentul  final  al  dependentului: 
“obținerea  şi  consumul  de  drog”,  şi  nu  pot  fi  considerate  părți  separate  ci 
complementare şi care interacționează în cadrul aceluiaşi  individ. 
O  definiție  mai  precisă  trebuie  să  determine  şi  tipul  de  dependență:  de 
alcool,  de  opiacee,  de  cocaină  etc.  Atunci  când  sunt  utilizate  cel  puțin  trei 
tipuri de substanțe (cu excepția nicotinei) fără a predomina una dintre ele, se 
vorbeşte despre polidependenţă (criteriu DSM IV).  

8
Din punct de vedere practic se pot considera termenii dependență, adicție şi 
toxicomanie ca sinonimi. Ultimii doi termeni sunt utilizați de  mai bine de o 
sută de ani dar începând cu prima jumătate a secolului trecut au început să 
aibă o conotație peiorativă, morală şi legală ceea ce a determinat, începând 
cu  anii  ‘50,  introducerea  termenului  de  dependență  în  scopul  utilizării  sale 
ştiințifice.  La  origine,  termenul  de  toxicomanie  se  referă  la  o  stare  de 
intoxicație periodică sau cronică a unui consumator de substanțe. Era vorba 
despre consumul de produse care în acea epocă erau comercializate în scop 
medical.  Astfel,  acest  termen  indica  un  consum  ne‐terapeutic  şi  punea 
accent,  prin  utilizarea  sufixului  “mania”,  pe  exaltarea  afectivă  căutată  prin 
autoadministrarea  substanței.  Principalii  toxicomani  din  acea  epocă  erau 
“morfinomanii”. În ceea ce priveşte termenul adicție, acesta era utilizat încă 
din secolul XIX şi era sinonim cu beția dar în prezent semnificația acestuia s‐
a extins şi este utilizat, în principal pentru a caracteriza dependențe care nu 
au  ca  origine  substanțe,  cum  ar  fi  televiziunea,  computerul,  jocurile,  sexul 
etc., în care cuvântul adicție semnifică o necesitate imperioasă care nu ia în 
considerare  consecințele  nocive  pentru  individ  şi  mediul  său  (familial, 
profesional sau social). 

DEPENDENŢA FIZICĂ SAU FIZIOLOGICĂ: NEUROADAPTARE

Dependența fizică, denumita astăzi neuroadaptare, este o stare caracterizată 
prin necesitatea de a menține anumite niveluri determinate ale unui drog în 
organism,  dezvoltând  o  relație  drog  –  organism.  Principalele  sale 
componente sunt: toleranța şi sindromul de abstinență acut. Cu toate acestea 
trebuie să se țină cont de faptul că anumite aspecte ale toleranței nu sunt de 
tip neuroadaptativ.  
Toleranța  şi  sindromul  de  abstinență  acut  sunt  elemente  cheie  care  susțin 
ideea  că  procesele  de  neuroadaptare  au  fost  inițiate;  un  alt  element  cheie 
este sensibilizarea. Acesta este un fenomen opus toleranței, adică, este vorba 
despre răspunsul crescut față de un drog, apărut ca urmare a administrării 
repetate.  Fenomenele  de  sensibilizare  persistă  mult  timp  după  ce  drogul  a 
fost eliminat din creier.  
Când administrarea drogului a fost suspendată brusc sau este administrată o 
substanță  antagonistă,  adică  este  ruptă  relația  drog‐organism  apare 
sindromul  de  abstinență  acut  sau  “sevrajul”,  care  este  caracterizat  prin 
manifestări mai mult sau mai puțin acute, semne şi simptome fizice şi psihice 
de  intensitate  diferită,  în  funcție  de  drog,  care  cedează  o  data  cu 
administrarea drogului sau a unor substanțe cu proprietăți agoniste care vor 
amortiza lipsa apărută la nivelul neuroreceptorilor.  

9
DEPENDENŢA PSIHOLOGICĂ
Dependența  psihologică  este  determinată  de  dorința  irezistibilă  (starea  de 
craving)  de  a  repeta  administrarea  drogului  pentru:  a)  a  obține  trăirea 
efectelor  plăcute,  de  recompensă  şi/sau  de  evadare  (sedare,  euforie, 
halucinații)  şi/sau  b)  evitarea  răului  care  se  simte  în  absență.  Astfel, 
activitățile de căutare a drogului de către individ şi asocierea pattern‐ului de 
consum patologic sunt cele care condiționează dependența. 
Fenomenele  de  sensibilizare  ar  putea  fi  baza  neurobiologică  a  apariției 
craving‐ului  sau  a  stării  de  dorință  imperioasă  de  a  consuma  substanța  cu 
potențial adictiv, deoarece acestea persistă mult timp. 
După cum am mai semnalat, dependența fizică nu este indispensabilă pentru 
instalarea dependenței; însa efectele de întărire pozitive şi negative sunt cele 
care conduc în mod direct la schimbări comportamentale la individ, adică la 
o  acțiune  incoercibilă  de  căutare,  obținere  şi  consum  de  droguri.  Aceste 
efecte  reprezintă  marea  parte  a  manifestărilor  dependenței  psihice  pe  care 
anumiți autori o numesc dependenţă comportamentală. 
Din  perspectiva  comportamental  operantă  sau  instrumentală,  consumul 
ocazional  sau  recurent  de  droguri  se  poate  explica  printr‐un  un 
comportament  care  “persistă  prin  consecințele  sale”.  O  întărire  poate  fi 
definită ca “orice întâmplare care creşte probabilitatea ca un comportament 
să  se  întâmple”  şi  conduce  la  o  condiționare  de  “răspuns”.  În  acest  sens, 
efectele  imediate  ale  drogului  vor  întări  comportamentul  şi  vor  face  acest 
lucru  într‐un  mod  pozitiv  pentru  că  ele  reprezintă  “un  premiu  sau  o 
recompensă”,  adică  pot  apărea  una  sau  mai  multe  din  următoarele  situații: 
trăire  plăcută,  evaziune  sau  aprobare  din  partea  prietenilor  (întărire 
pozitivă).  Pe  de  altă  parte,  o  data  cu  întreruperea  consumului,  persona 
prezintă  un  tablou  clinic  neplăcut  şi  acesta  va  deveni,  de  asemenea,  un 
element  de  întărire  dar,  in  acest  caz,  negativ,  pentru  că  se  caută  şi  se 
consumă  drogul  pentru  întreruperea  efectelor  adverse  datorate  lipsei 
(întărire  negativă).  În  ambele  cazuri  răspunsul  este  acelaşi  şi  anume 
administrarea drogului. 
Cu  alte  cuvinte,  se  poate  ajunge  la  consumul  unei  substanțe  psihoactive 
pentru  căutarea  plăcerii  iar  continuarea  acestuia  se  va  face  în  scopul 
obținerii plăcerii sau pentru a evita starea de rău pe care o presupune lipsa 
substanței. 
În  majoritatea  situațiilor  clinice  este  imposibilă  distincția  între  întăririle 
pozitive  şi  negative.  De  exemplu,  consumatorul  de  heroină,  prin 
administrarea substanței pe cale intravenoasă va experimenta simultan sau 
secvențial  atenuarea  simptomelor  de  abstinență,  senzație  de  linişte  şi  o 
anumită euforie. În mod asemănător, fumătorul care îşi aprinde prima țigară 

10
din  ziua  respectivă  este  posibil  să  simtă  ceva  mai  mult  decât  doar  o 
compensare a lipsei de nicotină. 
Atunci când este vorba despre droguri de acțiune scurtă, cum ar fi heroina, 
cocaina sau nicotina, întărirea apare de mai multe ori pe zi şi creează astfel o 
relație foarte puternică la nivel psihologic. În ceea ce priveşte capacitatea de 
întărire  pozitivă  a  drogurilor  astăzi  se  ştie  că  din  perspectivă  biologică 
această  întărire  este  mediată  de  activarea  căilor  mezolimbice  şi/sau  mezo‐
corticale dopaminergice în special la nivelul nucleului accumbens.  
Pe  de  altă  parte,  din  perspectiva  comportamentală  clasică  sau  pavloviană, 
toate  obiectele  utilizate  în  consum  (ace,  seringi,  pachete  de  țigări  etc.)  şi 
comportamentele  asociate  (stimulii  ambientali:  prietenii,  ora,  calea  de 
injectare etc.) ca şi stimulii interoceptivi (piloerecție, transpirație, tahicardie, 
agitație  psihomotorie  etc.)  se  transformă  în  „semnale”  ale  posibilei 
disponibilități a drogului, iar în prezența acestora dorința de experimentare 
a  efectelor  este  crescută  (condiționare  contingentă).  Acest  tip  de  învățare 
căruia  înainte  nu  i  se  acorda  atenție  este  considerat  astăzi  ca  fiind  mai 
implicat în recăderile consumatorului decât simptomele sindromului acut de 
abstinență  propriu‐zis.  Astfel,  observarea  unei  persoane  care  consumă 
heroină,  care  îşi  aprinde  o  țigară  sau  care  primeşte  droguri  din  partea 
prietenilor,  sunt  circumstanțe  care  vor  genera  clar  dorința  de  consum 
deoarece se induce de asemenea un sindrom de abstinență condiționat.  
Dependența psihologică este relaționată astfel atât cu capacitatea de întărire 
pozitivă a drogului cât şi cu nivelurile de condiționare clasica existente şi cu 
forma  în  care  aceste    fenomene  au  fost  integrate  în  persoană,  configurând 
stilul său particular de viață. Capacitatea de întărire negativă a drogului face 
legătura dintre dependența fizică şi cea psihică. 
Dependența  psihologică  este  o  situație  complexă,  iar  intensitatea  si 
rapiditatea cu care se instalează, precum şi dificultatea de a ieşi din ea o data 
ce s‐a instalat, depind de un complex de factori, printre care: constituționali, 
educativi,  sociali,  ambientali,  motivaționali,  antropologici,  etc.;  şi  sunt 
relaționați cu caracteristici proprii drogului (eficiență, proprietăți intrinseci, 
cale de administrare etc.). 
Sindromul de abstinenţă tardiv poate apărea la câteva zile sau săptămâni de 
la abandonul consumului de drog, fie după sindromul de abstinență acut fie, 
uneori, chiar în locul său. Acest tablou clinic este explicat ca un eveniment în 
strânsă  relație  cu  dependența  psihologică.  Manifestările  acestui  sindrom 
poate  dura  luni,  uneori  chiar  şi  ani.  Este  vorba  despre  un  complex  de 
simptome  şi  semne  derivate  dintr‐o  dereglare  a  sistemului  vegetativ  şi  ale 
funcțiilor  psihice  de  bază  (afectivitate,  gândire,  percepție,  memorie). 
Caracteristic pentru acesta este reducerea manifestărilor clinice de anxietate 

11
prin  administrarea  unui  placebo  când  consumatorul  crede  că  ii  este 
administrat drogul. În cadrul acestui sindrom, persoana îşi aduce aminte în 
fiecare zi de substanța de care a fost dependent, retrăind dorințe trecute, cu 
un  risc  grav  de  recădere.  Astfel,  problemele  pe  care  acest  sindrom  le 
generează atât consumatorului cât şi terapiei sunt foarte importante. 
Un  alt  tablou  de  abstinență  relaționat  cu  dependența  psihică  este  cel  al 
sindromului  de  abstinenţă  condiţionat.  Este  caracterizat  prin  apariția  unei 
simptomatologii  tipice  a  sindromului  de  abstinență  acut  la  un  consumator 
care a întrerupt consumul în urmă cu luni sau ani. Tabloul poate fi declanşat 
atunci  când  persona  este  re‐expusă  la  stimuli  ambientali  în  care  avea  loc 
consumul sau dacă stimulii din mediul în care se află sunt similari cu aceia. 
Este  vorba  deci  despre  un  mecanism  psihologic  de  condiționare  sau  de 
învățare  contigent,  adică  prezența  elementelor  legate  de  consumul  de 
droguri  “declanşează”  un  întreg  lanț  de  dorințe,  nevoi  (craving)  de  drog 
împreună  cu  manifestările  psihofiziologice  ale  absenței,  ale  căror  origini 
neurobiologice  nu  sunt  cunoscute.  Acest sindrom  este  urmat  de  o perioadă 
de  mare  anxietate  şi  frică  deoarece  persoana  se  va  vedea  pe  sine  însăşi  în 
momentul  inițial  în  care  a  întrerupt  consumul  şi  astfel,  aceste  manifestări 
neplăcute care apar fără un motiv aparent pot să precipite o recădere. 
Cunoştințele  actuale  ne  permit  să  concluzionăm  că  semnele  şi  simptomele 
care  caracterizează  dependența  fizică  şi  psihică  sunt  mult  mai 
interrelaționate decât se credea. Dependența psihică este la fel de distructivă 
ca  şi  cea  fizică,  dar  pare  a  fi  mai  dificil  de  tratat.  Dependența  psihică,  după 
cum  am  văzut,  este  cea  care  impulsionează  pe  fostul  consumator  să  îşi  re‐
administreze drogul chiar şi după luni sau ani de la întreruperea consumului. 
Ca  şi  concluzie,  dependența  fizică  pe  care  o  poate  genera  consumul  de 
droguri nu este considerată obligatorie în contextul tulburărilor produse de 
consumul de substanță, dar dependența psihică, din contră, este fenomenul 
cheie al dependenței. Mai mult, în ultimii ani, în tratatele de specialitate când 
este utilizat termenul de dependență fără o altă specificație, se face referire 
la  tabloul  comportamental  general,  în  timp  ce  utilizarea  expresiei 
„dependență  fizică  sau  fiziologică”  implică  existența  unor  modificări 
neurobiologice care determină simptomele sindromului de abstinență acut.   

DEPENDENŢA SOCIALĂ
Acest tip de dependență este determinat de necesitatea de a consuma drogul 
ca  semn  al  apartenenței  la  un  grup  social  care  îi  oferă  un  semn  clar  de 
identitate  personală.  Abandonul  consumului  substanței  poate  genera 
individului  crize  grave  relaționale  capabile  sa  provoace  reînceperea 

12
 consumului  cu  scopul  de  a‐şi  restabili  echilibrul  social  în  care  se  simțea 
confortabil. 
 

CONSUM
Mecanisme
Context metabolice
ABUZ
D
E Fact. genetici VARIABILE MECANISME
P MODULATOARE NEUROADAPTARE
E
N Trăsături
D personalitate
E MECANISME D
N
PSIHOLOGICE E
Ţ Factori P
A psihopatologici E
P N
S D
Sdr. ABSTINENŢĂ TOLERANŢĂ
I ACUT E
Condiţionare operantă N
H
O Ţ
L Întărire pozitivă A
O D
G Întărire negativă F
I S I
O Condiţionare contingentă Z
C
Ă
C DEPENDENŢA I
I Semnale stimul C
A
Semnale
DE DROGURI Ă
L
discriminative
Ă

13
 
 

14
II. FUNDAMENTE BIO-PSIHO-SOCIALE
ÎN DEPENDENŢA DE DROGURI
 
 
Există din ce în ce mai multe dovezi că dependența de droguri apare şi este 
menținută  de  mulți  factori  care,  la  rândul  lor,  sunt  de  natură 
multidimensională.  Teoriile  care  încearcă,  dintr‐o  perspectivă  unică,  să 
explice  în  mod  complet  fenomenele  relaționate  cu  dependența  de  droguri 
sunt,  în  prezent,  evaluate  într‐o  manieră  critică.  De  asemenea,  studiile  cu 
privire  la  anumite  droguri  specifice  au  fost  înlocuite,  încet,  încet,  cu  altele 
care îşi focalizează interesul pe analizarea factorilor fiziologici, psihologici şi 
sociali  determinanților  ai  comportamentelor  de  consum  de  droguri  în 
general.  În  ultimul  deceniu,  eforturile  au  fost  centrate  pe  dezvoltarea 
modelelor generale cu privire la consum, modele care au oferit  un cadru în 
care  aceşti  factori  cauzali  pot  fi  interpretați.  Mai  mult,  se  încearcă  să  se 
răspundă cu privire la modul în care interacționează factorii din diverse arii 
(biologică, psihologică şi socială). Observăm astfel studii care evidențiază, pe 
de  o  parte,  complexitatea  fenomenului  dependenței  şi,  pe  de  altă  parte, 
dificultatea existentă în obținerea unor concluzii concrete. În pofida acestor 
dificultăți pare clar faptul că acele cauze care promovează primul consum şi 
care  determină  menținerea  administrării  sunt,  în  parte,  diferite.  Această 
caracteristică  de  multicauzalitate  şi  dimensiune  a  factorilor  implicați  în 
consum trebuie să fie luată în considerare atunci când se planifică un plan de 
tratament. 
Observând retrospectiv istoria consumului de substanțe psihoactive, ne dăm 
seama  că  acesta  nu  este  un  fenomen  exclusiv  al  vremurilor  moderne.  De‐a 
lungul  istoriei,  toate  culturile  au  utilizat  diverse  substanțe  care  produceau 
modificări  ale  conştiinței  şi  ale  stării  afective  şi  percepției.  Substanța 
psihoactivă  cel  mai  frecvent  utilizată  a  fost  alcoolul,  însă  alte  droguri, 
precum  haşişul,  opiul  şi  mescalina,  au  jucat  un  rol  important în tradițiile  şi 
obiceiurile  diferitelor  societăți.  Substanțe  considerate  astăzi  ca  periculoase, 
nu au fost astfel în contextul culturilor în care au fost utilizate inițial (Caseta 
II.1).  De  exemplu,  consumul  de  frunze  de  coca,  în  anumite  țări  andine,  de 
către  incaşi  nu  a  avut  niciodată  caracteristicile  unui  comportament 
problematic,  nici  consumul  recreațional  de  opiu  de  către  chinezi  nu  a  lăsat 
loc  unor  consecințe  psiho‐organice  şi  comportamentale  grave  până  când  s‐
au  obținut  derivați  puri  (morfina)  sau  mai  puternici  (heroina)  şi,  în  plus, 
aceste produse au început să fie administrate pe cale intravenoasă. 
 

15
 Calități  mistice  (utilizat  în  ritualuri  şi  sacrificări 
Religios ­ spiritual: 
umane [ucidere fără suferință]) 

Războinic­combativ:  Calități antiapatice, contra fricii, euforizante. 

Juridic:  Calități justițiare (dovezi/probe juridice)  

Artistic:  Calități creative (stimularea fanteziei şi visării) 

Calități analgezice şi hipnotice 
Medical­curativ:  Calități anti‐oboseală, anti‐foame 
Calități afrodiziace 

Consumul istorico­cultural de droguri 
 
Față de întrebarea de ce se droghează oamenii, aşa cum a mai fost formulată, 
nu există un răspuns unic. Factorii de consum variază foarte mult în funcție 
de  individ,  de  tipul  de  drog  şi  de  contextul  social.  Astfel,  diferite 
persoane  pot  consuma  droguri  distincte  din  acelaşi  motiv,  sau  acelaşi 
drog  din  motive  diferite  şi  aceeaşi  persoană  poate  alterna  diferite 
motive  pentru  a  consuma  un  anumit  drog.  Adesea  există  un  consens 
semnificativ  pentru  a  semnala  că  între  cauzele  inițiale  de  consum  sunt 
cuprinse: spiritul curiozității inerente al condiției umane, căutarea continuă 
de senzații plăcute, condiția de gregaritate şi influențele exercitate de ceilalți 
etc. În alte cazuri, putem observa că consumul se realizează ca stimul pentru 
a  duce  la  bun  sfârşit  sarcini  dificile  sau  pentru  a  fugi  de  o  realitate 
negratificantă.  Şi,  de  asemenea,  sunt  acele  droguri  pe  care  le  putem  atribui 
obiceiurilor  bine  înrădăcinate  social,  cum  ar  fi  consumul  de  alcool,  sau 
dezvoltării  industriale,  cum  ar  fi  fumatul  tutunului.  Consumul  de  alcool  şi 
tutun este amplu facilitat în societatea noastră în pofida faptului că, de mai 
bine de jumătate de secol, se cunoaşte caracterul nociv al acestora. 
În concluzie, nu există o cauză unică ce poate fi considerată responsabilă de 
apariția fenomenului dependenței şi nici pentru consumul de droguri al unei 
anumite  persoane.  Mai  mult,  în  inițierea  consumului  de  drog  şi  în 
menținerea  acestuia,  intervin  numeroase  variabile,  dintre  care  doar  câteva 
sunt  comune.  Aceste  variabile  se  împart  în  trei  medii:  drogul  în  sine, 
individul  şi  mediul.  Aceste  variabile  sunt  studiate  prin  diverse  modele 
explicative: cel biologic, psihologic şi sociologic. 

16
DROGUL ŞI POTENŢIALUL ACESTUIA DE A GENERA DEPENDENŢĂ
Diversele droguri au diferite capacități de a produce la consumator senzații 
plăcute  imediate.  Cele  care  prezintă  o  probabilitate  mai  mare  de  a  fi 
administrate  în  manieră  repetată,  adică  îl  „prind”  pe  consumator,  sunt  cele 
care  produc  senzații  mai  acute  de  gratificare,  cele  care  produc  o  întărire 
pozitivă  mai  crescută.  Un  alt  eveniment  care,  de  asemenea,  creşte  acțiunea 
de autoadministrare a unui drog este scăderea bruscă a nivelurilor în sânge, 
lucru  care  se  întâmplă  atunci  când  acesta  este  eliminat  foarte  rapid  şi,  în 
plus,  nu  există  metaboliți  activi  al  substanței.  În  definitiv,  diminuarea 
concentrației  de  drog  într‐un  interval  de  timp  foarte  scurt,  provoacă  o 
situație  de  disconfort  psihoorganic  şi  reacție  de  anxietate,  ambele  fiind 
elemente  ale  întăririi  negative.  Cu  cât  va  fi  mai  scurtă  acțiunea  drogului  (o 
intensitate  mai  mare  a  efectelor  în  timp  mai  scurt),  cu  atât  mai  mult 
consumul  se  va  produce  în  mod  repetat  şi  va  provoca  schimbări  majore  la 
nivelul  SNC.  Pattern‐ul  repetitiv  al  consumului  generează  o  legătură  foarte 
puternică la nivel psihologic. 
Potenţialul  de  dependenţă  al  unui  drog  poate  fi  apreciat  în  termeni 
epidemiologici ca relație a numărului celor care consumă substanțe sporadic 
şi numărul celor care consumă în mod obişnuit. Atunci când numărul celor 
care consumă de obicei este mai mare decât al celor care consumă sporadic, 
spunem  că  este  vorba  despre  o  substanță  cu  potențial  de  dependență 
crescut.  De  asemenea,  potențialul  de  dependență  se  poate  evalua 
experimental,  definit  ca  perioada  de  timp  care  apare  între  primul  consum 
până la producerea dependenței. Metoda constă în antrenarea animalelor cu 
scopul  de  a  învăța  să  îşi  administreze  singure  substanța.  La  şobolani,  de 
exemplu,  s‐a  observat  că  aceştia  tind  foarte  rapid  să‐şi  autoadministreze 
cocaină  până  în  punctul  de  excludere  a  celorlalte  comportamente,  printre 
care  şi  cel  de  nutriție  şi  sexual.  Perioada  de  timp  la  care  ne‐am  referit  mai 
înainte se află în relație strânsă cu proprietățile de întărire ale unui drog şi 
acestea  se  relaționează  cu  capacitatea  de  a  activa  anumiți  receptori,  de  a 
interacționa  cu  anumiți  parametrii  neurochimici,  de  a  modifica 
concentrațiile  de  neurotransmițători  în  zone  neuronale  critice  etc.  Mai 
departe vom vedea în detaliu modul în care aceste proprietăți pot fi măsuri 
în modele experimentale pe animale. 
În  definitiv,  factorii  relaționați  cu  drogul  care  condiționează  capacitatea 
cestuia  de  a  dezvolta  dependența  sunt:  costul  acestuia;  gradul  de  puritate; 
capacitatea/puterea  farmacologică;  şi,  foarte  important,  rezumând  ceea  ce 
am prevăzut anterior, variabilele farmacocinetice: capacitatea de absorbție a 
drogului  pe  calea  de  administrare,  rapiditatea  inițierii  efectelor  acestuia, 
caracteristici ale biotransformării: capacitatea de depozitare şi redistribuire 

17
în țesutul gras, de inducere sau inhibare enzimatică a reticulei sarcoplasmice 
netede, metabolizator al substanțelor, interacțiuni farmacologice etc. 
 
INDIVIDUL
Vulnerabilitatea  indivizilor  de  a  dezvolta  dependențe  pentru  anumite 
droguri este relaționată cu o serie de factori biologici şi psihologici. Printre 
factorii  biologici,  se  află  sexul  şi  încărcătura  genetică  iar  între  factorii 
psihologici,  trăsăturile  de  personalitate,  gradul  de  stabilitate  emoţională  şi 
prezența psihopatologiei. 
Sexul  pare  a  fi  un  factor  de  vulnerabilitate  pentru  anumite  substanțe 
datorită  caracteristicilor  constituționale  inerente  unei  persoane  sau  alteia. 
Femeile,  de  exemplu,  prezintă  o  capacitate  mai  bună  de  metabolizare  a 
etanolului, ceea ce înseamnă că doze mici au efecte importante la aceasta. La 
nivel  epidemiologic,  se  pare  că  bărbații  ocupă  primul  loc  în  consum, 
indiferent  de  tipul  de  drog,  totuşi  acest  fapt  pare  a  se  datora  mai  mult 
factorilor culturali decât celor biologici. 
Încărcătura  genetică  a  persoanei  se  poate  afla  în  mijlocul  caracteristicilor 
farmacocinetice ale drogului datorită faptului că există un polimorfism între 
genele  codificatoare  ale  enzimelor  care  participă  la  absorbție,  metabolism, 
eliminarea  drogurilor  şi,  de  asemenea,  între  relațiile  mediate  de 
interacțiunea  drog  –  receptor.  Diferențele  interindividuale  pot  explica 
diferitele grade de întărire pozitivă şi negativă pe care acelaşi drog le poate 
exercita asupra diferitelor persoane.  
De  exemplu,  copii  proveniți  din  tată  alcoolic  prezintă  o  probabilitate  mai 
mare  de  a  dezvolta  alcoolism,  deşi  mai  târziu  vor  trăi  într‐un  mediu  fără 
alcool,  fenomen  compatibil  cu  o  tulburare  poligenică.  Diferențele  în 
metabolizarea  alcoolului  pot  influența,  de  asemenea,  tendința  spre  abuz, 
datorită  mutațiilor  genetice  ale  enzimelor  responsabile  de  metabolism, 
rezultând  acesta  mai  puțin  detoxifiant.  Toleranța  rezultată  în  urma 
consumului de alcool poate reprezenta o trăsătură biologică ce contribuie la 
dezvoltarea alcoolismului. 
Adeseori, existența factorilor ereditari nu presupune ca dependența să fie o 
trăsătură ereditară în sine ci că există un risc crescut de a dezvolta această 
dependență.  
Adolescența  este  o  vârstă  de  risc  pentru  multe  dependențe,  datorită 
caracteristicilor  procesului  de  maturizare  psihologică  ale  acestei  etape  de 
viață.  Este  o  perioadă  în  care  se  desavarseste  dezvoltarea  psiho‐sexuala, 
afectiva,  intelectuala  şi  socio‐economica,  adică  finalizează  configurația 
trăsăturilor  de  personalitate  ale  fiecăruia.  În  această  perioadă  a  vieții, 

18
individul  este  în  mod  special  sensibil  în  plan  emoțional,  iar  grupul  de  egali 
este capabil să exercite o influență foarte mare. 
O  altă  variabilă  indispensabilă  pentru  individ,  ca  factor  de  risc  pentru 
dependență,  este  reprezentată  de  tulburările  psihiatrice.  Dependența  de 
droguri  apare  frecvent  la  persoanele  cu  probleme  psihice  şi  în  aceeaşi 
măsură,  patologiile  mentale  apar  frecvent  la  indivizii  cu  dependență  de 
droguri. 
De  multe  ori  se  recurge  la  droguri  pentru  alinarea  anumitor  simptome  în 
sferă  psihică,  cum  ar  fi  anxietatea,  tristețea,  insomnia  etc.,  sau  pentru  a 
schimba anumite stări de personalitate, cum ar fi o stimă de sine scăzută sau 
prezența  unor  impulsuri  agresive  sau  ca  o  stare  de  abulie.  Efectele  
„benefice” sunt aparente şi tranzitorii. Mai mult, frecvent simptomele psihice 
observate în dependență apar după o perioadă de consum, astfel încât, în loc 
să aline o patologie psihiatrică, acesta o ocazionează sau face să reapară. 
 
CONTEXTUL SOCIAL
În prezent, nu se pune la îndoială faptul că sunt mulți factorii ambientali care 
condiționează dezvoltarea unei dependențe de droguri.  
O mare importanță este prezentată de mediul familial, iar atunci când acesta 
este disfuncțional, apare probabilitatea de inițiere a consumului de droguri. 
Între  alte  aspecte  familiale  propice,  se  numără:  comunicarea  redusă  între 
membrii  familiei,  stilul  autoritar,  lipsa  limitelor  în  dinamica  familială, 
participarea redusă a copiilor în luarea deciziilor etc. 
De  asemenea,  sunt  şi  factorii  ambientali  de  risc:    legislația  în  materie  de 
consum  de  droguri,  uneori  permisivă;  atitudinea  față  de  droguri  în  mediul 
unei  „societăți  liberale”,  de  consum  şi  tehnologizată;  publicitatea  şi 
propaganda  manipulatoare  şi  inductoare  ale  consumului  (alcool  şi  tutun); 
informațiile  incomplete,  chiar  greşite,  cu  privire  la  pericolul  consumului  de 
droguri;  situația  socio‐politică  lucrativă  (şomajul  juvenil);  orientarea 
inadecvată  a  timpului  liber  (lipsa  alternativelor  recreaționale); 
comportamentul  modelelor  sociale  (sportivi,  actori,  oameni  politici  etc.); 
nevoia de recunoaştere în cadrul unui grup; influența prietenilor şi colegilor.  
 

19
II.1. MECANISME FIZIOLOGICE ŞI NEUROCHIMICE IMPLICATE
ÎN DEPENDENŢA DE DROGURI
 
II.1.1. MECANISME FIZIOLOGICE
Mecanismele  fiziologice,  care  şi‐au  demonstrat  în  prezent  rolul  în 
comportamentul  adictiv,  sunt  variate.  Cunoaşterea  acestor  mecanisme  a 
necesitat în primul rând stabilirea unei serii de probe (teste de laborator pe 
animale)  ca  modalitate  de  verificare  a  ipotezelor  care  au  fost  formulate,  in 
principal  capacitatea  de  întărire  pozitivă  ca  expresie  a  potențialului 
drogurilor  de  a  crea  dependență.  Ca  urmare,  în  continuare  vom  descrie 
aceste teste.  
TESTE  PSIHOFARMACOLOGICE  PENTRU  EVALUAREA  POTENŢIALULUI 
ADICTIV AL DROGURILOR. 
Trei  teste  psihofarmacologice  sunt  valide  pentru  a  evalua  comportamentul 
adictiv şi posibilele mecanisme ale acestuia (Figura 1)[137]: 
1. Preferința condiționată de loc. 
2. Autoadministrarea drogului. 
3. Autostimularea intracraniană modificată. 
1. Preferinţa condiţionată de loc. Procesul de condiționare a locului constă 
în simultaneitatea administrării unui drog cu o serie de stimuli ambientali şi 
administrarea  unui  placebo  cu  o  altă  serie  de  stimuli  diferiți,  fiecare  în 
habitacle diferite. 
 
 

     

20
 Grilaj  Celulă 
fotoelectrică  

Pompa de  P rogramator ‐
infuzie doz ificator

Sonda

Parghie

 
Figura 1. Test psihofarmacologic pentru evaluarea capacității de întărire pozitivă a 
drogurilor. 
(A) Preferință condiționată de loc. 
(B) Autoadministrare. 
(C) Autostimulare intracraniană. 
(D) Preferință  condiționată  de  loc  (detaliu).  Diferențe  de  mediu  în  cele  două 
habitacle.  În  unul  dintre  ele,  podea  cu  grilaj  şi  perete  cu  pătrățele.  În  altul 
podea  şi  perete  alb.  Mişcările  animalului  şi  timpul  de  şedere  în  diferitele 
habitacle se înregistrează printr‐un sistem de celule fotoelectrice. 
(E) Autoadministrare  (detaliu).  Sonda  din  vena  jugulară  este  conectată  la  o 
pompă  de  infuzie  cu  soluție  de  drog.  Prin  apăsarea  pârghiei  se  activează  un 
sistem care, legat la pompa de infuzie, programează şi dozează  cantitatea de 
drog pentru injectare. 
 
Aceşti  stimuli  ambientali  pot  fi:  forma  diferită  a  habitaclului,  intensitatea 
diferită  a  luminii  sau  culoarea  diferită,  model  diferit  (bare  orizontale  sau 
verticale),  textura  diferită  a  podelei  (plastic,  lemn,  cauciuc  etc.)  sau  stimuli 
olfactivi diferiți (oțet, pin, lămâie).  
 

21
Procedura pentru realizarea acestui test este următoarea:  
(1) În primul rând se realizează o fază de pre‐expunere în care se aşează 
animalele  în  aparatul  împărțit  în  două  habitacle  cu  caracteristici 
diferite  care  au  fost  comunicate.  Se  lasă  animalele  să  îl  exploreze 
liber, timp de 10 sau 15 minute pentru a se familiariza cu acesta. În 
continuare se trece la testul propriu‐zis. 
(2) În  unul  dintre  habitacle  se  injectează  animalele  cu  o  substanță 
placebo de control (ser fiziologic) şi în celălalt habitaclu, animalele de 
experiment  cu  drogul,  plasându‐le  separat  şi  fără  posibilitate  de 
comunicare. 
(3) Se retrage separatorul şi se lasă să circule liber. 
(4) Animalele injectate cu placebo aleg indiscutabil unul sau altul dintre 
habitacle,  în  timp  ce,  cele  injectate  cu  drogul  (heroină,  cocaină  etc.) 
aleg habitaclul asociat injectării drogului care relaționează cu stimulii 
ambientali  ai  habitaclului  corespunzător.    Mişcările  animalelor  în 
diferitele  habitacle  se  pot  înregistra  printr‐un  sistem  de  raze  de 
lumină prin celule fotoelectrice.  
Această  preferință  a  animalului  „drogat”  de  locul  asociat  cu  drogul 
arată că experiența cu drogul a fost recompensatoare pentru aceasta, 
va căuta să o repete. 
Preferința  condiționată  de  loc  se  manifestă  cu  o  amplă  varietate  de 
droguri,  deşi  există  unele  excepții.  Astfel,  pentobarbitalul  şi 
fenciclidina facilitează aversiunea față de locul asociat cu drogul în loc 
de  preferință.  Alte  teste  cu  astfel  de  substanțe,  oferă  rezultate 
contrare, de exemplu, testul autoadministrării. 
2. Autoadministrarea  drogului.  Această  probă  constă  în  condiționarea 
animalului  pentru  autoinjectarea  drogului  pe  cale  intravenoasă  prin 
intermediul  unui  cateter  prin  presiune  exercitată  cu  ajutorul  unei  pârghii. 
Cateterul  aplicat  pe  o  venă  (jugulară)  se  conectează  la  o  pompă  de  infuzie 
care  conține  o  soluție  de  drog;  prin  presarea  pârghiei  se  activează 
întrerupătorul aparatului de programare‐înregistrare conectat la pompa de 
infuzie care reglează ritmul de trecere a drogului. 
Există  diverse  modalități  de  administrare,  cea  mai  frecventă  fiind 
administrarea  intermitentă  (drogul  se  injectează  singur  de  câte  ori  este 
lovită pârghia). 
Speciile de animale utilizate în aceste teste (şobolani, câini, maimuțe) învață 
rapid  să  îşi  autoadministreze  soluția  ce  conține  drogul  şi  să  îşi  autoregleze 
doza, astfel încât, în cazul în care concentrația de drog este  foarte crescută, 

22
apasă  cu  o  frecvență  mai  redusă  pârghia,  în  timp  ce  dacă  concentrația  este 
scăzută apasă mai des. 
Atunci  când  este  vorba  despre  un  drog  cu  o  capacitate  crescută  de  întărire 
pozitivă, de exemplu, cocaina, animalul alege întotdeauna drogul deşi îi sunt 
oferite alte alternative. 
Astfel, există o modalitate a acestui test în care se oferă o pârghie alternativă 
care prin presare permite eliberarea de alimente în vas. Se constată că deşi 
animalul  este  înfometat,  întotdeauna  alege  să  exercite  presiune  asupra 
pârghiei  care  administrează  cocaina.  Căutarea  de  drog  a  fost  transformată 
într‐un  comportament  mai  important  față  de  cel  al  alimentării 
(comportament  instinctiv  de  bază).  Mai  mult,  recompensa  cu  cocaină  face 
suportabilă o eventuală pedeapsă. Putem concluziona că acel cost psihologic 
al întăririi sau pedepsei este uşor depăşit de dorința drogului. 
În  acest  tip  de  test  nici  un  alt  drog  nu  produce  atâta  de  multă  întărire 
pozitivă  ca  şi  cocaina.  Alte  droguri  cu  care  animalele  răspund  pozitiv  sunt 
amfetaminele,  opiaceele  (morfina,  heroina),  fenciclidina,  barbituricele, 
benzodiazepinele,  etanolul,  nicotina  şi  solvenții  volatili  (cu  adaptarea 
testului  la  inhalarea  drogului).  Derivații  de  canabis  fac  loc  unor  rezultate 
echivoce  iar  halucinogenele  (LSD)  unor  rezultate  negative.  Se  poate  ca 
halucinogenele,  datorită  efectelor  specifice  de  tip  halucinatoriu  să  nu  fie 
semnificative pentru animal, aceasta fiind cauza pentru care nu se stabileşte 
o  relație  de  recompensă  şi  ca  urmare  nu  există  nici  un  proces  de 
condiționare. Apoi există fals pozitiv pentru acest test în cazul substanțelor 
care sunt catalogate la nivel internațional ca droguri. 
3. Autostimularea  intracraniană  modificată.  Autostimularea  electrică 
intracraniană  prin  electrozi  implantați  în  anumite  zone  cerebrale  şi  prin 
lovirea unei pârghii produce o întărire pozitivă de recompensă  atunci când 
se realizează un anumit prag de stimulare. Animalul va continua să lovească 
pârghia  căutând  efectele  plăcute  pe  care  le  oferă  stimularea  electrică  a 
acestor  zone.  Această  autostimulare  intracraniană  poate  fi  modificată  prin 
administrarea  unor  droguri  care  produc  întărire  pozitivă.  În  cazul  în  care 
este injectat un drog, animalul reduce numărul de loviri ale pârghiei care îi 
produce  stimulare  electrică.  Are  loc  o  diminuare  a  pragului  de  stimulare 
pentru obținerea aceloraşi efecte. Această reducere se realizează atunci când 
sunt administrate droguri ca: cocaina, heroina, nicotina etc. 
Zonele cerebrale care constituie sistemul de recompensă ce trebuie stimulat 
sunt:  zona  tegmental  ventrală  (ZTV)  şi  proiecțiile  acesteia  în  nucleul 
accumbens, cortexul prefrontal (CPF) şi hipotalamusul lateral (HL). 

23
În contrast, există alte arii cerebrale ce constituie sistemul  de pedeapsă, iar 
în cazul în care sunt stimulate generează reacții de respingere la animal, cu 
tendința de a evada de la test. 
 
SISTEMUL CEREBRAL DE RECOMPENSĂ. 
Drogurile  îşi  exercită  efectele  de  întărire  pozitivă  acționând  asupra  unui 
ansamblu de arii cerebrale interconectate între ele, prin activitatea a diverşi 
neurotransmițători şi care este denumit sistem de recompensă. 
Sistemul de recompensă, în urma datelor obținute prin aplicarea testului de 
autostimulare  intracraniană,  este  integrat  fundamental  prin  căile 
dopaminergice ale sistemelor mezolimbic şi mezocortical. În zona tegmental 
ventrală  (ZTV  sau  zona  10)  se  află  corpurile  neuronale  ale  căror  prelungiri 
ajung  în  nucleul  accumbens  şi  în  cortexul  prefrontal  (CPF).  Neuronii 
dopaminergici  ai  ZTV  trimit  de  asemenea  proiecții  către  HL.  HL,  CPF, 
amigdala, talamusul dorsomedial (TDM) şi hipocampul trimit proiecții către 
nucleul accumbens şi acesta, la rândul său, către ZTV şi HL (Caseta II.3.). 
Putem  spune  că  aceste  nuclee  sunt  relaționate  între  ele  într‐un  circuit 
anatomic  şi  funcțional  numit  circuitul  limbic­motor  de  recompensă,  circuitul 
limbic considerându‐se implicat în fenomene motivaționale şi emoționale şi 
circuitul motor în fenomene de activare locomotorie. 
Nucleul  accumbens  pare  a  fi,  în  consecință,  în  sistemul  de  recompensă 
transportatorul informației între diferitele regiuni cerebrale.  
Se  poate  preciza  încă  mai  mult,  deoarece  se  cunoaşte  în  manieră  mai 
selectivă zona nucleului accumbens responsabilă de comportamentul adictiv. 
Nucleul  accumbens  este  subdivizat  în  două  zone:  scoarța  (shell)  medială  şi 
nucleul (core) lateral. 
Zona scoarței are conexiuni aferente şi eferente cu diferiți nuclei ai SNC, cu 
importante  proiecții  în  sistemul  limbic.  Se  pare  că  aceasta  este  zona  care 
joacă un rol decisiv în funcții emoționale şi motivaționale. 
Zona  nucleului  stabileşte  conexiuni  în  principal  cu  sisteme  motorii  ale 
ganglionilor bazali, fiind implicată în coordonarea mişcărilor. 
Aceste  diferite  structuri  anatomice  conduc  la  diverse  comportamente 
funcționale.  Fiecare  arie  are  o  identitate  morfo‐structurală  şi  o  identitate 
funcțională.  Astfel  încât  după  cunoştințele  actuale,  zona  scoarței  este 
substratul  implicat  în  comportamente  de  recompensă  care  implică  diferite 
stări de dispoziție. 

24
 
Figura 2.: Sistemul cerebral de recompensă (schema din sectiune sagitala pe creier de 
sobolan).  Linii  îngroşate:  Căi  aferente  ale  AVT  si  N.Acc  şi  CPF.  Linii  continue:  Căi 
eferente  ale  N.Acc.  Linii  ondulate  scurte:  Sistemul  opioid  encefalic.  Linie  ondulată 
lungă:  Sistemul  opioid  betaendorfinic.  Zone  haşurate:  Distribuţia  sistemului 
GABAergic:  AVT:  Aria  ventral­tegmentală.  HL:  Hipotalamus  lateral.  N.Acc:  Nucleul 
accumbens. CPF: Cortexul prefrontal. AMIG: Amigdala. TDM: Talamusul dorsomedial. 
Hip: Hipocamp. N.ar: Nucleu arcuat. SN: Substanţa. LC: Locus coeruleus. CA: Comisura 
anterioară.  To:  Tubercul  olfactiv.  PV:  Palido­ventral.  CP:  Caudato­putamen.  GPA: 
Substanţa gri periacueductală. CER: Cerebel. 
 
În  testul  preferinţa  condiţionată  de  loc,  preferința  pentru  locul  în  care  s‐a 
administrat  drogul  rămâne  neutralizată  atunci  în  nucleul  accumbens  se 
administrează  substanțe  antagoniste  ale  receptorilor  dopaminergici,  fapt 
care se întâmplă atunci când neurotransmițătorul implicat în fenomenul de 
întărire este dopamina, prin căile dopaminergice ale sistemelor mezolimbice 
şi mezocorticale. 
Utilizând testul  autoadministrării  drogului, există de asemenea evidențe  că 
dopamina  este  neurotransmițătorul  cel  mai  mult  implicat  în 
comportamentul  de  autoadministrare  deoarece  animalele  prezintă  o 
motivație mai crescută de a lovi pârghia atunci când se realizează injectarea 
cu  drog  în  CPF,  una  dintre  cele  mai  mari  zone  ale  sistemului  dopaminergic 
mezocortical.  Pe  de  altă  parte,  prin  administrarea  unui  antagonist  al 
receptorilor  dopaminergici  împreună  cu  drogul,  se  atenuează  frecvența 
autoadministrării. În cazul în care înainte se administrează un antagonist în 
doze mici, animalul poate creşte frecvența de lovire a pârghiei încercând să‐

25
şi  administreze  mai  mult  drog  pentru  a  depăşi  blocajul.  O  altă  probă  este 
oferită de studiile în care se realizează o leziune a neuronilor dopaminergici 
în  nucleul  accumbens  cu  6OH‐Dopamină;  în  acest  caz,  animalele  renunță  la 
autoadministrarea  drogului,  fapt  care  sugerează  necesitatea  integrității 
căilor  dopaminergice  pentru  a  menține  comportamentul  de 
autoadministrare. 
Un fenomen  analog  apare  în  cazul  în  care,  se aplică  testul  de  autostimulare 
intracraniană.  Efectele  de  întărire  eliberate  în  urma  aplicării  acestui  test 
sunt  neutralizate  de  antagoniştii  receptorilor  dopaminergici,  în  timp  ce 
substanțele agonist dopaminergice (amfetamina, apomorfina etc.) facilitează 
stimularea ariilor de recompensă reducând pragul de stimulare. 
În  concluzie,  cele  trei  teste  psihofarmacologice:  preferința  condiționată  de 
loc,  autoadministrarea  drogului  şi  autostimularea  intracraniană  modificată 
demonstrează  că  efectul  de  întărire  al  drogurilor  psihoactive  este  mediat 
într‐o manieră preferențială de activarea căilor dopaminergice ale sistemului 
mezolimbic  şi  mezocortical  cu  participarea  neurotransmițătorului 
dopamină. 
Adeseori, nu trebuie simplificată în exces ipoteza biochimică a dopaminei. În 
nucleul  accumbens  şi  în  ZTV  nu  se  află  doar  dopamină.  În  zona  scoarței 
există  diverse  neuropeptide  cum  ar  fi  colecistokinina,  neurotensina, 
angiotensina II, vasopresina etc. 
Peptidele opioide au fost de asemenea implicate în sistemul de recompensă. 
Aceste  peptide  sunt  implicate  în  diverse  funcții  cerebrale,  cum  ar  fi 
modularea  răspunsului  nociceptiv  a  stimulilor  dureroşi,  reglarea 
temperaturii  sau  ingestia  de  alimente  şi  apă  şi,  de  asemenea,  acționează 
asupra  sistemului  mezolimbic  şi  mezocortical.  Proiecțiile  provenite  din 
hipotalamusul lateral oferă zonei tegmental ventrale informații cu privire la 
starea sistemelor autonom şi endocrin, care va fi în acord cu funcția limbico‐
viscero‐motorie a circuitelor de întărire.  
Un alt neurotransmițător implicat în anumite comportamente adictive pare a 
fi  GABA.  Receptorii  GABA‐A  prezenți  în  regiuni  cum  ar  fi  amigdala, 
telencefalul  ventral,  bulbul  olfactiv  şi  globul  palid  ar  putea  participa  la 
fenomenul  de  recompensă.  Neuronii  GABA‐ergici  prezenți  în  ZTV  şi  în 
substanța neagră ar putea acționa asupra neuronilor dopaminergici prezenți 
în ambele regiuni cu activarea consecutivă a sistemului de recompensă. 
Este  sigur  că  studiile  ajung  să  implice,  într‐o  măsură  sau  alta,  practic  toți 
neurotransmițătorii  în  comportamentul  adictiv:  noradrenalina,  serotonina, 
acetilcolina,  vasopresina  (intervine  în  procesele  de  învățare  şi  memorie 
necesare  pentru  dezvoltarea  comportamentului  adictiv),  feniletilamina 
(FEA) etc. 

26
Pe  de  altă  parte,  efectele  neurotransmițătorilor  asupra  organelor  țintă  în 
circuitele  de  recompensă  nu  sunt  directe  ci  se  produc  prin  cascade 
biochimice  ale  mesagerilor  intracelulari,  cu  ar  fi  proteinele  G  unite  cu 
membranele,  mesagerii  secunzi  cum  ar  fi  AMPciclic,  calciul  intracelular, 
proteinele cu rol in fosforilare etc. 
Aceste  modificări  intracelulare  au  fost  studiate  în  profunzime  în  cazul 
dependenței de opiacee. În prezent există din ce în ce mai multe evidențe cu 
privire la participarea proteinelor Gi şi Gs în acțiuni atât cronice cât şi acute, 
ale drogurilor, fiind mediatori în sistemul dopaminergic mezolimbic. Astfel, 
manipularea  proteinelor  G  în  nucleul  accumbens  reglează  comportamentul 
de  autoadministrare  de  heroină  şi  cocaină,  fiind  verificat  de  asemenea,  în 
administrarea cronică de opiacee sau cocaină. În cazul opiaceelor, activarea 
receptorului opioid duce la o diminuare a adenilatociclasei prin proteinele G; 
totuşi,  în  urma  administrării  cronice,  cresc  nivelurile  adenilatociclasei  şi  a 
tuturor proceselor reglate de protein‐kinasa care depinde de AMPc. 
Ca  urmare,  se  pare  că  proteinele  G  participă  ca  mediatori  ai  efectelor 
întăritoare  ale  drogului,  reprezentând  o  parte  a  mecanismelor 
fiziopatologice implicate în dependența de droguri. 
 
II.1.2. MECANISME NEUROCHIMICE ALE DEPENDENŢEI DE DROGURI
Drogurile  acționează  asupra  creierului,  influențând  comportamentul 
individului printr‐o serie de mecanisme moleculare. De fiecare dată apar mai 
multe  informații  cu  privire  la  modul  în  care  aceste  substanțe  afectează 
funcționalitatea  cerebrală.  Studiile  realizate  punctează  faptul  că  în 
dezvoltarea  comportamentului  adictiv  intervin  diferite  zone  cerebrale  şi 
participă  unele  dintre  mecanismele  implicate  în  sarcinile  realizate  în  mod 
normal  de  creier,  cum  ar  fi  cele  relaționate  cu  emoțiile,  cogniția, 
impulsivitatea etc. 
Cunoaşterea  structurii  chimice  a  acestor  compuşi  facilitează  ulterioarele 
investigații  cu  privire  la  modul  în  care  interacționează  acestea  şi/sau 
metaboliții acestora în funcționarea normală a creierului. 
În  prezent  cunoaştem  structura  chimică  a  majorității  drogurilor  de  abuz  şi 
dispunem  de  capacități  tehnice  suficiente  pentru  a  depista  structura  celor 
care  vor  apare  pe  piața  drogurilor.  Această  cunoaştere  facilitează  procesul 
de  identificare  a  substraturilor  biologice  (neurotransmițători,  sinapse, 
neuroni,  rețele  neuronale  etc.)  a  căror  activitate  este  modificată  prin 
prezența drogului în organism. 
Uneori apare o asemănare chimică cu un anumit neurotransmițător, cum ar 
fi  în  cazul  amfetaminei  cu  noradrenalina  sau  al  mescalinei  cu  dopamina. 

27
Alteori  a  fost  determinat  locul  de  acțiune  al  substanței.  Astfel,  cocaina  este 
relaționată  cu  mecanismul  presinaptic  de  recaptare  a  dopaminei  şi 
fenciclidina cu receptorii NMDA pentru glutamat. În anumite ocazii, studiul 
cu  privire  la  mecanismele  de  acțiune  ale  drogurilor  a  permis  descoperirea 
existenței  unui  nou  neurotransmițător  şi  caracterizarea  participării  sale  în 
funcționarea cerebrală. În cazul opiaceelor, sistemul opioid iar în cazul δ‐9‐
tetrahidrocannabinolului, sistemul canabinoid endogen. 
Diferențele  notabile  existente  între  structurile  chimice  ale  drogurilor  de 
abuz  cunoscute  pot  explica  de  ce  unele  dintre  proprietățile  lor  nu  sunt 
asemănătoare  între  ele,  având  în  vedere  că  acțiunea  lor  nu  are  de  ce  să  se 
producă  în  aceleaşi  zone  cerebrale  şi  nici  de  ce  să  utilizeze  mecanisme 
moleculare identice. Totuşi, faptul că unele aspecte ale consumului, cum ar fi 
comportamentul  de  căutare  a  drogului,  apar  în  cazul  tuturor  acestora, 
conduce la supoziția că trebuie  să aibă, de asemenea mecanisme  care chiar 
dacă nu sunt exact la fel, sunt asemănătoare. 
Nu toate persoanele care consumă o dată aceste substanțe cad iremediabil în 
consum cronic. Consumul poate fi limitat la anumite momente: câteva ceşti 
de  cafea,  câteva  țigări  pe  zi,  câteva  pahare  pe  săptămână,  puțină  cocaină  la 
sfârşit de săptămână. Totuşi, unii indivizi cad într‐un consum  compulsiv de 
droguri  în  cantități  crescute.  Reuşesc  cu  mare  dificultate  să  renunțe  iar 
recăderea se produce la scurt timp după întrerupere. 
Acest  fapt  arată  că  efectele  produse  de  drogurile  de  consum  vor  putea 
influența  anumite  variabile  individuale  care  vor  modifica  răspunsul 
individului  față  de  consum.  Pe  de  o  parte,  din  punct  de  vedere  genetic,  pot 
exista  fenomene  de  polimorfism  în  unele  dintre  genele  relaționate  cu 
mecanismele de acțiune ale drogului, care modifică acțiunea acestora asupra 
organismului  
Pe de altă parte, trebuie luat în considerare stadiul emoțional în care se afla 
individul  la  începutul  consumului  şi  cel  în  care  se  află  după  ce  renunță. 
Ambele stări reprezintă situații cerebrale diferite, care în primul moment pot 
produce o predispoziție sau facilita consumul şi în al doilea pot contribui la 
renunțarea la consum. 
Un  alt  aspect  de  care  trebuie  să  se  țină  cont  în  consumul  de  droguri  este 
faptul  că  poate  cauza  modificări  în  funcționarea  cerebrală,  similare  cu  cele 
care  se  produc  în  diverse  tulburări  mentale.  În  plus,  o  parte  din 
medicamentele  utilizate  în  psihiatrie,  pot  atenua  unele  dintre  manifestările 
dependenței  sau  pot  contribui  la  renunțarea  la  consum.  S‐a  propus  ipoteza 
conform  căreia  în  unele  cazuri,  drogurile  pot  conduce  la  apariția  sau  la 
demascarea/declanşarea  unor  anumite  tipuri  de  patologie  psihiatrică.  De 
asemenea, s‐a afirmat că unele persoane au „necesități adictive”, bazate pe o 

28
modificare  a  funcționării  cerebrale  ,  care  exista  la  individ  înainte  de 
contactul  cu  drogurile.  Consumul  va  juca  un  rol  similar  în  medicina  şi 
tratamentul  diferitelor  boli  mentale.  Pentru  unii  este  suficientă  cofeina  sau 
teofilina  prezente  în  cafea  sau  ceai,  însă  alții  au  nevoie  de  o  stimulare  mai 
intensă. (Figura 3). 
 
 
TRECERE LA 
  NORMALITATE 
 
(2)
  (1)
CONSUM DE 
MODIFICARE  DROGURI 
  CEREBRALĂ 
 
  (4)
  (3)

  EXACERBARE 
DEPENDENȚĂ  PATOLOGICĂ
 
(6)
  MODIFICĂRI 
PATOLOGICE CLASICĂ
  (5)
 
ÎMBUNĂTĂȚIRE 
 
CLINICĂ
 
  PENTRU 
DEFINIRE
 
TULBURARE 
  MENTALĂ 

 
 
Figura  3:  La  persoanele  fără  patologie  mentală,  consumul  de  droguri  conduce  la  o 
modificare  cerebrală  (1)  care  după  un  anumit  timp  ajunge  la  un  stadiu  normal  (2) 
sau produce o modificare patologică (3). 
La persoanele cu o modificări mentale, drogul ingerat acţionează asupra unui sistem 
cerebral  modificat  (4),  fapt  care  poate  implica  pe  termen  scurt  o  îmbunătăţire  (5) 
dar, totuşi, conduce în general la o agravare a simptomelor. 

29
II.1.3. ETAPE IMPLICATE ÎN CONSUM
O dată ce drogul ia contact cu organismul, se produce o serie de evenimente, 
a căror succesiune va depinde de  substanța ingerată, ce conduce la apariția 
efectelor căutate la consum. 
În cazul în care consumul se realizează o singură dată sau este sporadic, cel 
mai  probabil  este  ca,  o  dată  finalizat  efectul  drogului,  organismul  să  îşi 
recupereze funcționarea normală fără a rămâne sechele apreciabile produse 
prin  prezența  substanței  în  organism.  Totuşi,  în  unele  cazuri  se  produce  o 
reacție  adversă,  care  poate  fi  relaționată  cu  o  sensibilizare  excesivă  a 
efectelor substanței. 
Din contră, atunci când consumul de droguri se realizează în mod obişnuit în 
comportamentul  individului,  efectele  repetate  ale  acestuia  asupra 
organismului  încep  să  îi  modifice  comportamentul,  ceea  ce  va  produce 
modificări  în  acțiunea  diferitelor  rețele  neuronale  implicate,  care  în  unele 
cazuri sunt tranzitorii dar în altele ajung să fie permanente. 
Aceste modificări sunt cele care vor fi relaționate cu efectele nocive pe care 
le asociem cu consumul de droguri, fapt pentru care o înțelegere adecvată a 
acestora  ne  va  permite  cunoaşterea  dezvoltării  bolii  şi  tipul  de  tratament 
care se poate aplica acestor pacienți. 
Se pot distinge diferite etape în acțiunile pe care le produc drogurile asupra 
organismului: 
1. Iniţierea  consumului.  La  primele  contacte  cu  drogurile  se  va  dezvolta 
întărirea  pozitivă,  care  este  cea  care  va  conduce  la  repetarea 
consumului  de  droguri,  cu  excepția  acelor  cazuri  în  care  s‐au  produs 
efecte aversive care îl contracarează. 
2. Dezvoltarea  stadiului  adictiv.  Se  produce  o  neuroadaptare  la 
administrarea  repetată  de  drog.  Organismul  îşi  va  modifica 
funcționarea, pentru a încerca să contracareze modificările metabolice 
produse de drog. În timpul acestei etape pot apărea procese de întărire 
negativă.  Această  stare  afectivă  negativă,  care  modifică  homeostazia 
emoțională, face să apară un nou motiv pentru ingerarea drogului, față 
de starea dezagreabilă care apare în urma renunțării la consum. 
3. Întreruperea  consumului.  Modificările  în  funcționalitatea  cerebrală, 
produse  de  consumul  prelungit  de  droguri,  sunt  responsabile  de 
efectele  neplăcute  care  apar  în  timpul  acestei  perioade.  O  dată 
finalizată  această  etapă,  individul  va  recupera  un  comportament  care 
ar  putea  fi  calificat  ca  normal.  Însă  starea  lui  cerebrală  a  rămas 
„marcată” de consumul de droguri. Sistemele neuronale nu au revenit 
la  situația  anterioară  consumului  ci  s‐au  adaptat  la  noi  stadii 

30
 comportamentale.  Deşi  nu  mai  există  necesitatea  imperioasă  de  a 
consuma droguri, rămâne o predispoziție latentă spre consum. 
4. Apariţia recăderilor. O dată finalizată dezintoxicarea, nu se poate spune 
că  individul  este  complet  vindecat.  Circumstanțe  foarte  diferite  pot 
conduce la reluarea consumului, după perioade de abstinență care pot 
ajunge la câțiva ani (Figura 4) 
 
 
INIŢIEREA CONSUMULUI
  Ç DA SISTEM
MEZOLIMBIC
 
ÎNTĂRIRE POZITIVĂ

 
 
 
DEZVOLTAREA STADIULUI
  ADICTIV Ç AMPc
Ç CREB, Ç∆Fos B
  TOLERANŢĂ Variaţii în expresia genetică
SENSIBILIZARE
  DEPENDENŢĂ
ÎNTĂRIRE NEGATIVĂ
 
 
 
Ç GLUTAMAT
 
ÎNTRERUPEREA CONSUMULUI Ç NORADRENALINĂ
Ç DOPAMINĂ
 SIMPTOME ASOCIATE Ç CRF
ABSTINENŢEI ACUTE
 
 
 
APARIŢIA RECĂDERILOR
  - procese aberante de
învăţare şi memorie
  „CRAVING”
- sensibilizarea receptorilor
RECĂDERI DATORATE dopaminergici
  STRESULUI - modificarea axei stresului

 
 
 
Figura 4: Etape în dezvoltarea stadiului adictiv 

31
INIŢIEREA CONSUMULUI 
Există diverse strategii de investigare pentru a încerca să cunoaştem modul 
în  care  acționează  drogurile  asupra  organismului  şi  care  sunt  consecințele 
acestei acțiuni. 
La nivel molecular se caută „receptorul” cu care se uneşte drogul. Obiectivul 
este  caracterizarea  unei  macromolecule  care  îl  poate  recunoaşte  şi 
interacționa  cu  acesta  pentru  a  iniția  schimbările  celulare  responsabile  de 
modificarea comportamentului observată în urma acțiunii acestuia. 
La  nivel  celular  este  vorba  despre  identificarea  neuronilor  specifici  asupra 
cărora  acționează  drogul  şi  a  conexiunilor  sinaptice  care  pot  fi  modificate 
prin această acțiune.  
Rezultatele  obținute  oferă  primele  indicii  cu  privire  la  natura  interacțiunii 
drog‐neuron în termeni de comunicare interneuronală. 
La nivel comportamental se studiază fenomenele integratoare care asociază 
diverse populații de neuroni în  circuite specializate, cum ar fi ansamblurile 
de  rețele  şi  sisteme  care  sunt  relaționate  cu  realizarea  diferitelor  sarcini, 
cum ar fi mişcarea, învățarea, recompensa sau întărirea. 
Studiile realizate specifică faptul că în dezvoltarea comportamentului adictiv 
intervin  diferite  zone  ale  creierului  şi  participă  unele  dintre  mecanismele 
implicate  în  sarcini  pe  care  în  mod  normal  le  realizează  creierul.  Astfel, 
opiaceele  acționează  asupra  sistemului  opioid  endogen  prin  unirea  cu 
receptorii acestui sistem. Cocaina creşte concentrația de catecolamine şi de 
serotonină  în  spațiul  intersinaptic,  unindu‐se  cu  proteinele  responsabile  cu 
recaptarea  acestor  neurotransmițători.  Amfetaminele  produc  acelaşi  efect, 
deşi, în cazul acestora, ca o consecință a creşterii eliberării acestor amine. 
Nicotina  îşi  exercită  inițial  efectele  asupra  receptorilor  nicotinici,  care 
reprezintă  un  subtip  al  receptorilor  pentru  acetilcolină.  Δ‐9‐
tertrahidrocannabinolul,  principala  componentă  psihoactivă  a  marihuanei, 
acționează  asupra  receptorilor  existenți  în  sistemul  cannabinoid  endogen, 
care au fost localizați în multiple regiuni cerebrale. 
Barbituricele,  benzodiazepinele  şi  etanolul  se  unesc  cu  receptorul  GABA‐A, 
modificând  activitatea  GABA‐ergică.  Etanolul  acționează,  de  asemenea, 
asupra  unor  receptori  relaționați  cu  neurotransmisia  dopaminergică, 
serotonergică, opioidergică şi glutamatergică.  
Aşa  cum  se  poate  observa  şi  din  tabelul  următor,  efectul  drogurilor  se 
produce  asupra  diverşilor  neurotransmițători  care  acționează  în  multiple 
regiuni cerebrale. În consecință, este necesară identificarea acelor regiuni în 
care  se  produce  interacțiunea  implicată  în  efectele  drogului  corespunzător, 

32
fără a uita că poate avea loc în diferite regiuni în acelaşi timp şi că produce o 
secvență  de  acțiuni  răspândite  de‐a  lungul  timpului.  Deşi  interacțiunea  cu 
drogul  se  produce  într‐o  zonă  concretă,  efectele  produse  pot  reflecta  o 
acțiune  indirectă  asupra  altor  zone  cerebrale.  De  exemplu,  acțiunea  unei 
substanțe  asupra  zonei  tegmental  ventrale  se  poate  manifesta  în  nucleul 
accumbens,  prin  intermediul  acțiunii  căilor  dopaminergice  care  conectează 
ambele regiuni. 
 

DROG  Locul de acţiune 

Opiacee  Sistemul opioid 

Canabis  Sistemul endocannabinoid 

Cocaina  Recaptarea dopaminei, noradrenalinei, serotoninei 

Amfetaminele  Recaptarea dopaminei, noradrenalinei, serotoninei 

Nicotina  Receptor nicotinic (Acetilcolina) 

Benzodiazepine  Receptor GABA‐A 

Barbiturice  Receptor GABA‐A 

Alcool  Receptori GABA‐A, 5HT3 (Serotonina), NMDA (Glutamic)

Ecstasy  Recaptator serotonina 

Cafeină  Receptor adenosină. 

Locul de acţiune în funcţie de substanţă. 
 
DEZVOLTAREA STĂRII DE DEPENDENŢĂ 
Acțiunea repetată a drogurilor va produce o serie de modificări care se vor 
reflecta în diverse activități, atât metabolice cât şi funcționale. Toate aceste 
droguri  au  în  comun  abilitatea  de  a  controla  comportamentul  într‐o  formă 
similară  cu  întărirea  pozitivă  naturală  în  cazul  alimentelor  sau  a  apei. 
Acestea  din  urmă  ajung  la  circuitele  de  recompensă  cerebrală  prin 
intermediul căilor senzoriale, cum ar fi mirosul, gustul sau văzul, în timp ce 
drogurile  stimulează  direct  aceste  circuite  fără  a  utiliza  căile  menționate. 

33
Sistemul  dopaminergic  mezolimbic  şi  terminațiile  acestuia  asupra  părții 
anterioare  a  creierului  fac  parte  din  sistemul  motivațional  care  reglează 
răspunsul  la  întăririle  naturale.  Unul  dintre  mecanismele  propuse  pentru 
dependență  este  că  stimularea  repetată  a  acestor  neuroni  le  schimbă 
activitatea, astfel încât iau naştere modificări importante în mecanismele de 
întărire şi în starea emoțională a individului. 
Aceste modificări vor fi relaționate, de asemenea, cu apariția fenomenelor de 
sensibilizare, toleranță sau dependență. 
Sensibilizarea  constă  în  creşterea  progresivă  a  eficacității  unuia  dintre 
efectele  drogului  în  urma  consumului  repetat,  cum  ar  fi  de  exemplu, 
creşterea  efectelor  psihomotorii  produse  de  cocaină,  atunci  când  se 
administrează  din  nou.  A  fost  relaționată  cu  dorința  care  apare  în  urma 
întreruperii  consumului  de  drog  şi,  în  consecință,  conduce  de  multe  ori  la 
recădere.  S‐a  sugerat  că  sensibilizarea  are  o  probabilitate  mai  mare  de  a 
apare  atunci  când  expunerea  la  drog  este  intermitentă  decât  atunci  când 
aceasta este continuă. 
Toleranța  poate  ajunge  să  fie  considerată  ca  un  fenomen  de  adaptare  a 
organismului,  care,  în  încercarea  sa  de  a  realiza  o  stare  echivalentă  cu 
condiția  drog  zero,  încearcă  să  diminueze  efectele  produse  de  aceasta  din 
urmă. 
Toleranța  metabolică  este  relaționată  cu  creşterea  activității  enzimelor 
însărcinate cu degradarea drogului care, prin diminuarea concentrației, are o 
acțiune mai slabă asupra organismului. 
Toleranța  celulară  reprezintă  o  diminuare  a  sensibilității  față  de  drog  a 
sistemelor  fiziologice  asupra  cărora  acționează.  Unul  dintre  mecanismele 
postulate pentru producerea acestui efect este desensibilizarea receptorului 
cu care interacționează substanța în cauză. Un alt mecanism ar  fi pierderea 
capacității  de  acțiune  a  sistemelor  de  transmitere  a  semnalului  sau  a 
oricăruia  dintre  mecanismele  intracelulare  asociate  cu  activarea 
receptorului. 
Deocamdată nu se cunoaşte cu exactitate care sunt mecanismele implicate şi 
nici  dezvoltarea  dependenței  în  consumul  de  droguri  şi  nici  în  apariția 
sindromului  de  abstinență.  Una  dintre  ipotezele  formulate  susține  că 
administrarea  drogului  produce  în  organism  un  proces  de  adaptare  pentru 
reducerea efectelor  acestuia  sau  pentru  a  se  adapta  la  consecințele  acțiunii 
acestuia.  Aceste  variații  vor  fi  cu  atât  mai  pronunțate  cu  cât  perioada  de 
consum va fi mai mare şi vor facilita modificări care vor îndepărta din ce în 
ce  mai  mult  de  funcționarea  normală  sistemele  angajate  în  reacția  față  de 
acțiunea drogului. 

34
Modificările  cerebrale  asociate  cu  dezvoltarea  dependenței  de  droguri  au 
diverse  elemente  comune,  care  ar  putea  defini  un  circuit  de  bază  al 
dependenței de drog. Astfel, sistemul dopaminergic mezolimbic este implicat 
în acțiunile acute şi cronice ale tuturor drogurilor de abuz. Activarea acestuia 
este  critică  pentru  acțiunea  psihostimulantelor  şi  a  nicotinei.  De  asemenea, 
participă la întărirea produsă de alcool şi opiacee deşi integritatea sa nu este 
atât  de  critică  încât  să  se  producă  o  autoadministrare  a  acestor  droguri. 
Abstinența  de  droguri  este  însoțită  de  o  diminuare  a  activității 
dopaminergice.  Terminațiile  dopaminergice  implicate  în  principal  în  aceste 
efecte  sunt  cele  care  inervează  nucleul  accumbens  şi  alte  regiuni  ale 
cortexului anterior. 
Există  diverse  exemple  cu  privire  la  modul  în  care  sistemul  opioid  este 
implicat  de  asemenea    în  efectele  comune  ale  drogurilor  de  abuz.  Astfel, 
faptul  că  antagoniştii  pentru  opiacee  pot  determina  simptomele  de 
abstinență  la  fumătorii  de  tutun  pare  a  indica  faptul  că  nicotina  acționează 
asupra unor neuroni opioidergici. Pe de altă parte, întărirea pozitivă produsă 
de  δ‐9‐tetracannabinol  este  mediată  un  receptor  μ  opioid  (denumit  acum 
MOP)  prezent  în  aria  tegmental  ventrală  şi  antagoniştii  opioidergici 
determină  un  sindrom  de  abstinență  la  animalele  devenite  dependente  de 
acest cannabinoid. În sfârşit, antagoniştii opioidergici diminuează la animale 
autoadministrarea  de  etanol  şi  ajută  la  prevenirea  recăderilor  în  cazul 
persoanelor care au renunțat la consum. 
De asemenea, aşa‐numitul ax al stresului pare a fi relaționat cu modificările 
produse de consumul de droguri. Administrarea cronică de etanol activează 
factorul  care  eliberează  corticotropina  (FCR),  peptidă  implicată  în 
răspunsurile comportamentale la agenți stresori. 
FCR  poate  participa  la  aspectele  motivaționale  ale  dependenței  de  droguri. 
Şobolanii  cărora  li  s‐a  administrat  în  mod  repetat  cocaină,  nicotină  sau 
etanol arată răspunsuri anxiogene în urma întreruperii administrării cronice 
de droguri, care sunt reversibile prin administrarea intracerebroventriculară 
a  unui  antagonist  RCF.  Aceşti  antagonişti  pot  reversa  de  asemenea  efectele 
aversive ale abstinenței la opiacee. Astfel, activarea RCF poate fi un element 
comun în dezvoltarea dependenței de droguri. 
Modificări pe termen lung 
Neuroadaptarea  sistemului  dopaminergic  mezolimbic  poate  fi  indusă  de 
diverse mecanisme care pleacă de la modificarea activității diferitelor tipuri 
de receptori asupra cărora acționează fiecare dintre aceste droguri sau de la 
neurotransmițătorii  modulați  de  acestea  până  la  schimbări  în  expresia 
genetică a anumitelor componente neuronale. 

35
Acest  ultim  tip  de  modificare  este  un  mecanism  care  ar  putea  explica 
modificările  pe  termen  lung  induse  de  consumul  de  droguri.  Rezultatul 
administrării cronice va modifica viteza transmiterii anumitor gene care vor 
fi responsabile de modificări ale activității neuronilor corespunzători. Aceste 
schimbări vor modifica acțiunea rețelelor neuronale din care fac parte aceşti 
neuroni,  fapt  care  ar  putea  produce  schimbări  stabile  în  anumite 
comportamente ale consumatorului. 
Este deja cunoscută participarea unor factori de transcriere cum ar fi CREB 
şi  ΔFosB  în  aceste  procese.  CREB  reprezintă  simbolurile  proteinei  de  unire 
cu  răspunsul  la  AMPc.  Această  proteină  se  uneşte  cu  o  zonă  specifică  din 
ADN  (zona  CRE)  ce  reglementează  expresia  diferitelor  zone  în  sistemul 
nervos. Pentru a se produce această unire, CREB trebuie să fie  fosforilat de 
diverse  tipuri  de  kinaze.  Una  dintre  acestea,  proteina  kinaza  A  (PKA)  este 
activată  atunci  când  nivelurile  celulare  ale  AMP  cresc.  Această  creştere  se 
produce  în  diverse  regiuni  cerebrale  ca  răspuns  homeostatic  la  inhibiția 
produsă  inițial  de  consumul  de  opiacee.  În  locus  ceruleo  s‐a  relaționat 
această  variație  cu  dependența  fizică  şi  cu  o  parte  din  manifestările 
sindromului  de  abstinență.  Acțiunea  opiaceelor,  diminuând  concentrația  de 
AMPc, conduce la niveluri mai scăzute ale formei fosforilate a CREB. Pentru a 
recupera nivelurile normale, este fosforilata de alte tipuri de kinaze fapt care 
induce  exprimarea  adenilat  ciclazei  de  tip  VII  şi  a  tirozin  hidroxilazei.  În 
primul  caz,  cresc  nivelurile  de  AMPc,  în  timp  ce,  în  cel  de‐al  doilea  este 
activată  prima  dintre  enzimele  implicate  în  sinteza  norepinefrinei, 
neurotransmițător  a  cărui  sinteză  se  produce  în  corpurile  neuronale 
noradrenergice prezente în locus ceruleo. 
Nucleul accumbens a fost relaționat cu aspectele emoționale şi motivaționale 
ale  dependenței  de  droguri.  În  această  regiune,  tratamentul  cronic  cu 
morfină, cocaină sau alcool creşte nivelurile de AMPc. A fost menționat faptul 
că  această  creştere  consecutivă  a  activității  CREB  diminuează  activitatea 
sistemului de recompensă. 
Acest  efect  este  mediat  în  parte  de  peptida  opioidă  dimorfina,  care  apare 
într‐un  sub‐grup  de  neuroni  spinali  de  dimensiune  medie,  prezent  în  acest 
nucleu.  Gena  pentru  prodinorfină  este  activat  de  CREB  fosforilat.  Dinorfina 
rezultă  în  urma  hidrolizei  precursorului  acesteia  contribuie  la  sindromul 
disforic asociat dependenței de droguri şi controlează diminuarea eliberării 
de  dopamină  prin  unirea  cu  receptorii  k  prezenți  în  aceste  terminații 
dopaminergice. 
Ceea  ce  relevă  nivelurile  de  AMPc,  CREB  şi  dinorfină  la  valorile  normale 
după câteva zile, pare a indica faptul că aceste schimbări contribuie doar la 
starea emoțională negativă în faze inițiale ale abstinenței. 

36
ΔFosB  este  un  membru  al  familiei  Fos  de  factori  de  transcriere  care  prin 
dimerizare  cu  un  membrul  al  familiei  Jun  va  forma  factorul  activ  de 
transcriere  AP‐1  ce  acționează  într‐o  zonă  specifică  a  ADN‐ului  prezentă 
într‐o regiune care reglează diverse gene. Acțiunea sa în nucleul accumbens 
şi  în  striatul  dorsal  este  foarte  scăzută  atunci  când  expunerea  la  drog  este 
acută.  Însă,  datorită  stabilității  sale  crescute,  acumularea  în  urma  acțiunii 
cronice a drogului produce rezultate mai consistente. Formarea de AP‐1 este 
indusă de cocaină, amfetamină, opiacee, nicotină, fenciclidină şi alcool şi pare 
a fi specifică unui subgrup de neuroni spinali de dimensiune medie ce conțin 
dimorfină.  S‐a  descris  faptul  că  inducția  acestui  factor  contribuie  la 
sensibilizarea  la  răspunsuri  comportamentale  a  cocainei  şi  heroinei.  Acest 
lucru ar putea implica participarea acesteia în recăderea la consum, în urma 
unor perioade lungi de abstinență. 
Una  dintre  genele  activate  de  ΔFosB  este  cea  care  transcrie  subunitatea 
GluR2  a  receptorului  AMPA  pentru  acidul  glutamic.  Expunerea  cronică  la 
drog  reduce  excitabilitatea  electrică  a  neuronilor  dopaminergici  care  se 
finalizează în nucleul accumbens, fapt care implică o modificare a capacității 
de răspuns la acidul glutamic. 
Faptul că ΔFosB se întoarce la nivelurile sale normale după una sau două luni 
de  abstinență  indică  faptul  că  dacă  efectele  datorate  prezenței  sale  sunt 
permanente,  trebuie  să  implice  participarea  sa  într‐un  tip  de  activitate  mai 
durabilă. 
În  legătură  cu  această  ultimă  posibilitate,  a  fost  descrisă  apariția  în  unele 
cazuri a unor schimbări morfologice permanente. Astfel, expunerea cronică 
la  opiacee  diminuează  în  aria  tegmental  ventrală  dimensiunea  şi  calibrul 
dendritelor  şi  al  corpului  neuronilor  dopaminergici,  fapt  care  ar  putea 
diminua  activitatea  dopaminergică  şi  contribui  la  disforia  care  apare  în 
timpul  abstinenței.  Expunerea  cronică  la  amfetamine  sau  cocaină  sporeşte 
numărul  de  ramificații  ale  dendritelor  neuronilor  spinali  de  dimensiuni  
medii  ale  nucleului  accumbens  şi  neuronilor  piramidali  în  cortexul 
prefrontal mediu, ambele regiuni cu o inervare dopaminergică intensă. 
 
ÎNTRERUPEREA CONSUMULUI 
Modificările produse de consumul repetat de drog nu se manifestă atâta timp 
cât  substanța  este  prezentă  în  organism.  Astfel,  atunci  când  se  întrerupe 
consumul iese la iveală un sistem neuronal afectat. Rezultatul este o stare de 
hipo‐ sau hiperexcitație care favorizează apariția simptomelor de abstinență. 
Manifestările  adverse  care  însoțesc  sindromul  de  abstinență  se 
caracterizează prin frecvența cu care lasă loc efectelor opuse  celor produse 

37
de  administrarea  acută  a  drogului.  Astfel,  opiaceele,  care  inițial  au  ca  efect 
sedarea,  conduc  în  timpul  sindromului  de  abstinență  la  o  stare  de 
hiperexcitație.  Psihostimulantele,  care  în  cazul  administrării  acute  produc 
activare,  în  absență  conduc  la  letargie  şi  depresie.  Etanolul  modifică 
comportamentul  motor  al  celulelor  nucleului  dințat  care  proiectează  în 
cerebel, fapt pentru care, tremorul asociat cu întreruperea acestuia ar putea 
reprezenta un efect de rebound al acestor celule, o dată adaptate la prezența 
continuă de alcool. 
Un  exemplu  foarte  bine  documentat  cu  privire  la  cauza  pentru  care  se 
produc  aceste  variații  este  cazul  unirii  opiaceelor  de  receptorii  μ.  Acest 
subtip  de  receptor  opioid  este  cuplat  de  o  proteină  Gi  care  acționează 
inhibând enzima denumită adenilat ciclasa. Unirea unui opiaceu de receptor 
va  diminua  nivelurile  intracelulare  AMPc,  care  este  produsul  unei  acțiuni  a 
acestei enzime. 
O dată finalizată interacțiunea opiaceu‐receptor, adenilat ciclasa încearcă să 
îşi recupereze activitatea normală, utilizând mecanisme moleculare de tipul 
celor  indicate  mai  sus  atunci  când  s‐a  vorbit  despre  proteinele  CREB. 
Modificarea produsă va fi cu atât mai intensă cu cât va fi mai mare timpul de 
consum. Atunci când se renunță la consumul de droguri rămâne descoperit 
un sistem hipersensibilizat care facilitează niveluri ale AMPc mult peste cele 
normale. Această creştere a activității adenilat ciclasei se produce în diverse 
regiuni cerebrale, între care se află locus ceruleo, unde se produce o creştere 
a  eliberării  de  norepinefrină  care  este  implicată  în  simptomele  fizice  ale 
abstinenței de opiacee şi nucleul accumbens, unde diminuarea eliberării de 
dopamină este implicata în efectele motivaționale ale abstinenței. 
Un  alt  exemplu  ar  putea  fi  efectul  produs  de  consumul  de  cocaină  prin 
creşterea  eliberării  de  dopamină  în  nucleul  accumbens,  fapt  care  măreşte 
durata  acțiunilor  acestui  neurotransmițător  în  regiunea  cerebrală 
menționată.  Această  creştere  a  tonului  dopaminergic  activează  anumiți 
neuroni GABA‐ergici care se proiectează în aria tegmental ventrală, unde se 
conectează  cu  corpurile  celulare  ale  neuronilor  dopaminergici,  inhibând 
activitatea acestora. 
Creşterea  produsă  de  cocaină  a  activității  dopaminergice  atrage  după  sine 
adaptarea la noua situație a acestor neuroni GABA‐ergici, fapt  care produce 
hiperactivarea acestora pentru a‐şi menține acțiunea inhibitoare. 
Atunci  când  se  renunță  la  consumul  de  heroină,  deşi  se  diminuează 
cantitatea de dopamină prezentă în spațiul intrasinaptic, rămâne descoperit 
un  sistem  GABA‐ergic  foarte  activ,  care  va  întârzia  în  adaptarea  la  noua 
situație  de  absență  a  drogului.  Rezultatul  acestei  prelungiri  a  inhibării 
eliberării  de  dopamină,  care în  condiții fiziologice  normale  ar  fi  dispărut  în 

38
urma  diminuării  nivelurilor  dopaminei  în  terminalul  dopaminergic. 
Consecința  acestei  modificări  funcționale  este  apariția  unor  efecte  negative 
care nu s‐ar fi produs în timpul consumului de droguri. În această perioadă, o 
nouă  prezență  a  cocainei  va  menține  niveluri  ale  dopaminei  care  nu 
corespund cu activitatea reală a neuronului dopaminergic. 
 
APARIŢIA RECĂDERILOR 
Una dintre întrebările la care este cel mai dificil de răspuns este de ce recad 
în consum persoanele care păreau a fi total vindecate. Poate că s‐au produs 
schimbări permanente, care au fost mascate de aparenta vindecare şi care se 
manifestă în anumite circumstanțe. 
Adeseori, în absența drogului se observă un răspuns condiționat atunci când 
individul  este  expus  unui  stimul  relaționat  anterior  cu  administrarea 
drogului. Astfel, stimulii asociați cu obținerea heroinei pot produce la foştii 
heroinomani un sindrom de abstinență, combinat cu dorința de drog. Pe de 
altă  parte,  cei  care  au  suspendat  dependența  de  cocaină  pot  manifesta  o 
stare  disforică  şi/sau  o  dorință  intensă  de  drog  atunci  când  se  află  în 
prezența stimulilor asociați cu obținerea şi/sau cu consumul de drog. 
Acest  comportament  se  poate  datora  existenței  diverselor  tipuri  stimuli 
cheie cum  ar fi cei autovizuali, cei produşi de injectarea drogului etc. Acest 
comportament  ar  putea  justifica  faptul  că  dependența  de  droguri  este 
considerată, în majoritatea cazurilor ca o tulburare cronică cu recăderi, care 
conduce la reinstalarea comportamentului de administrare a drogului, după 
o  etapa  de  renunțare  la  consum.  Atât  stările  afective  pozitive  cât  şi  cele 
negative se asociază, prin intermediul proceselor de condiționare clasică, cu 
stimulii  prezenți  în  mediul  în  care  se  consumă  drogul  sau  chiar  relaționate 
cu  factori  cheie  interni.  Reexpunerea  la  aceşti  stimuli  poate  oferi  motivația 
necesară  pentru  a  continua  consumul  de  droguri  în  urma  unei  perioade  de 
abstinență mai mult sau mai puțin prelungită. 
Unele  dintre  teoriile  care  încearcă  să  explice  apariția  recăderilor  sunt 
relaționate cu:  
1) sensibilizarea receptorilor dopaminergici 
2) modificarea activității CRF care va deveni mai vulnerabil la individul 
care se află în fața unei situații stresante 
3) schimbări  neuronale  care  vor  conduce  la  modificări 
comportamentale,  asociate  cu  procese  aberante  de  învățare  şi 
memorie. 
 

39
Sensibilizarea receptorilor dopaminergici. 
Sensibilizarea  conduce  la  o  creştere  progresivă  a  răspunsurilor 
comportamentale  produse  de  drogurile  de  abuz,  creştere  care  persistă  şi 
după perioade prelungite de timp în care nu se consumă drogul. Aceasta nu 
se produce doar în urma activării locomotorii induse de psihostimulante ci şi 
în  urma  efectelor  de  stimulare  motivațională  produse  de  droguri. 
Sensibilizarea  ar  putea  fi  asociată  cu  pierderea  tonusului,  în  cortexul 
prefrontal  dorsal,  a  tonului  inhibitor  pe  care  neuronii  dopaminergici  îl 
exercită asupra proiecțiilor glutamatergice în nucleul accumbens. Rezultatul 
va fi o creştere a activității glutamice în această regiune cerebrală. 
Acțiunea  drogurilor  asupra  sistemului  dopaminergic  mezocorticolimbic 
produce o modificare progresivă a sensibilității receptorilor dopaminergici. 
Deşi unele studii indică participarea receptorilor D2 în acest proces, se crede 
că sunt implicați în principal receptorii D1. Se ştie că activarea acestui subtip 
de  receptori  potențează  răspunsurile  glutamatergice  mediate  de  receptorul 
NMDA.  Astfel,  sensibilizarea  produsă  de  administrarea  drogului  într‐un 
mediu  nou  este  facilitată  de  interacțiunile  între  glutamic  şi  dopamină.  S‐a 
susținut  că  în  formarea  memoriei,  fosforilarea  CREB  mediată  de  NMDA 
necesită  co‐activarea  receptorilor  D1.  Această  interacțiune  între  ambele 
tipuri  de  receptori  în  nucleul  accumbens  şi  în  cortexul  prefrontal,  care  fac 
parte din circuitele cortico‐limbice striate, este de asemenea o caracteristică 
importantă a învățării adaptative la recompensă. 
Schimbările  produse  în  aceste  mecanisme  prin  acțiunea  drogului  pot 
contribui la un proces anormal al informației primite, care la  rândul său ar 
putea conduce la o diminuare a capacității de luare a deciziilor, la o pierdere 
a  controlului  şi  la  compulsivitate  care  caracterizează  dependența. 
Modificarea receptorilor D1 datorată acțiunii drogului ar putea fi relaționată 
cu  aceste  modificări,  având  în  vedere  implicarea  acestui  tip  de  receptori  în 
învățarea stimulată. 
 
Modificarea axei stresului 
Aşa  cum  s‐a  arătat  anterior,  activarea  CRF  poate  fi  un  element  comun  în 
dezvoltarea  dependenței  de  droguri  de  abuz  şi  poate  fi  asociată  cu  efecte 
motivaționale care implică simptome subiective, cum ar fi creşterea stresului 
sau  a  unei  afectivități  negative.  S‐a  sugerat  că  factorii  stresori  induc 
individului  un  tip  de  stare  similar  celui  care  apare  în  timpul  etapei  de 
abstinență.  Participarea  sa  în  apariția  recăderilor  ar  putea  fi  de‐a  lungul 
acțiunii sale asupra sistemului dopaminergic mezocorticolimbic. 

40
Modificarea  sistemului  dopaminergic,  produsă  de  consumul  repetat  de 
droguri,  va  modifica  la  rândul  său  sistemul  CFR‐ACTH‐cortisol.  Această 
modificare,  care  este  în  parte  responsabilă  de  simptomele  care  apar  în 
timpul  perioadei  de  abstinență  ar  putea  rămâne  la  individ.  Expunerea 
ulterioară  la  situații  de  stres  va  acționa  asupra  unui  sistem  cerebral  cu  o 
capacitate de răspuns modificată față de cea pe care ar avea‐o acelaşi individ 
fără  un  istoric  anterior  de  consum  de  droguri.  Rezultatul  va  fi  recuperarea 
stării de dependență de droguri. 
 
Schimbări  neuronale  asociate  cu  procesele  aberante  de  învăţare  şi 
memorie. 
Efectul  drogurilor  asupra  creierului,  deşi  mediat  în  parte  pe  calea  aria 
tegmental  ventrală  –  nucleul  accumbens,  implică  variații  în  plasticitatea 
structurilor care mediază învățarea sau în răspunsurile condiționate cum ar 
fi amigdala, hipocampul şi cortexul cerebral. 
Date  mai  recente  cu  privire  la  această  temă indică  faptul  că  dependența  de 
droguri  şi  învățarea  şi  memoria  sunt  modulate  de  aceeaşi  factori 
neurotrofici,  au  aceleaşi  cascade  de  semnale  intracelulare  şi  depind  de 
activarea  factorului  de  transcriere  CREB.  În  ambele  cazuri  apar  adaptări 
morfologice  similare,  ca  de  exemplu  pierderea  formării  de  ramificații 
dendritice. 
În  plus,  atât  potențarea  cât  şi  depresia  persistentă  pe  termen  lung  implică 
terminale  glutamatergice  care  au  fost  de  asemenea  relaționate  cu 
dependența  de  droguri.  În  cazul  potențării  persistente  s‐a  observat  în 
regiunea  CA1  a  hipocampului  că  unul  dintre  răspunsurile  neuronilor 
postsinaptici  ai  acțiunii  acidului  glutamic  este  o  modificare  a  expresiei 
genetice. În această modificare pare a participa factorul de transcriere CREB, 
a cărui acțiune conduce la o creştere permanentă a eficacității sinaptice care 
ar putea fi aceeaşi care se produce şi în dependență. 
Cocaina, opiaceele, alcoolul şi nicotina sporesc transmisia glutamatergică în 
aria  tegmental  ventrală  şi  în  nucleul  accumbens,  precum  şi  în  alte  zone 
cerebrale  între  care  se  află  şi  hipocampul,  care  este  extrem  de  important 
pentru  procesele  de  învățare  şi  amigdala,  care  este  relaționată  cu 
condiționarea la stimuli aversivi. 
Nucleul accumbens modulează diverse aspecte emoționale şi, în consecință, 
intensitatea  amintirilor  codificate  în  hipocamp.  În  plus,  neuronii  striali 
dirijează  formarea  de  amintiri  ale  obişnuințelor  şi  reglementează 
comportamentul  compulsiv.  Există,  ca  urmare,  o  convergență  apreciabilă 

41
între mecanismele moleculare şi circuitele neuronale asociate cu învățarea şi 
memoria şi cele relaționate cu dependența de droguri. 
Cunoaşterea  adecvată  a  mecanismelor  implicate  în  crearea  „amintirilor” 
relaționate cu dependența de droguri ne‐ar putea ajuta să înțelegem de ce se 
produc recăderile. Individul a renunțat la obicei dar se întoarce la consum în 
situații  care  îi  amintesc  de  experiențele  recompensatoare  asociate  cu 
administrarea. Comportamentul de recădere implică două procese diferite: o 
schimbare  inițială  a  circuitului  neuronal  indus  de  consumul  de  droguri  şi 
stabilizarea în hipocamp a amintirilor asociate cu diverse aspecte ale acelui 
consum. 

42
 
III. OPIACEE 
 
 
III.1. ISTORIC ŞI CONCEPTE DE BAZĂ
 
Opiaceele sunt substanțele care, în măsură diferită, au proprietăți similare cu 
opiul şi morfina. 
Termenul  de  opiacee  este  utilizat  pentru  desemnarea  compuşilor  derivați 
direct  din  opiu,  cum  ar  fi  morfina,  codeina  şi  multe  alte  substanțe 
semisintetice din aceeaşi clasă cu morfina. 
Opiaceele sunt utilizate în principiu ca analgezice, dar prezintă şi alte efecte 
farmacologice.  Acestea  reacționează  cu  grupuri  de  receptori  relaționați 
strâns între ei şi au unele dintre proprietățile a trei familii de peptide opioide 
endogene: encefalinele, endorfinele şi dinorfinele. 
Cuvântul  opiu  derivă  din  cuvântul  grecesc  corespunzător  pentru  „suc”, 
deoarece  compusul  era  obținut  din  sucul  de  mac,  Papaver  somniferum. 
Cunoscut  de  vechii  sumerieni,  acesta  este  amintit  în  primele  documente 
scrise  ale  secolului  III  Î.C..  Medicii  arabi  aveau  competență  în  utilizarea 
acestuia iar influența lor a ajuns în Orient, de unde a fost utilizat în principal 
pentru controlul dizenteriei. În Europa, Paracelsiu este cel care a popularizat 
din nou utilizarea lui, deoarece începuse să fie evitat din cauza toxicității.  
În  secolul  XVIII  devenise  populară  fumarea  opiului  în  Orient.  În  Europa, 
u;urin’a cu care se obținea opiul a motivat apariția cazurilor de abuz. 
Problema adicției de opiacee a stimulat căutarea de analgezice puternice fără 
potențial  de  adicție.  În  1806  a  fost  izolată  o  substanță  pură  plecând  de  la 
opiu:  morfina.  Foarte  rapid  au  fost  descoperite  alte  alcaloide  conținute  de 
opiu, cum ar fi codeina în 1832 sau papaverina în 1848. 
În  1898  Bayer  a  sintetizat  diacetilmorfina  (cunoscută  sub  numele  de 
heroină) care a fost dezvoltată inițial ca substitut al morfinei cu un potențial 
redus  de  a  crea  dependență.  La  finalul  secolului  XIX,  consumul  de  opiacee 
era  foarte  extins  în  practica  medicală  şi  chiar  înainte  de  Al  Doilea  Război 
Mondial  au  fost  introduşi  în  practica  clinică  compuşi  sintetici  cum  ar  fi 
meperidina şi metadona. 
Primele referințe cu privire la problemele asociate consumului de opiacee nu 
apar decât în 1700, apoi abia în 1890, când dependența fizică la fumătorii de 

43
opiu  devenise  o  prolemă  de  sănătate  publică.  Aceste  probleme  au  crescut 
ulterior  din  cauza  accesului  uşor  la  ace  şi  seringi  precum  şi  debutului 
utilizării prin injectare. Ca rezultat, în cadrul Conferinței despre Opiu care a 
avut  loc  la  Haga  în  1912  s‐a  insistat  asupra  controlului  şi  accesului  la 
opiacee. 
Până în prezent problema dependenței de opiacee continuă să fie una dintre 
cele mai mari preocupări medicale cu costuri sociale, medicale şi economice 
foarte mari. 
 
 
III.2. ASPECTE FARMACOLOGICE

Opiaceele  acționează  asupra  mai  multor  receptori,  existând  trei  subtipuri 

mai  importante:  μ,  δ  şi  λ.  Creierul  uman  sintetizează  propriile  opiacee 
endogene.  Acestea  sunt  peptidele  derivate  din  precursori  ai  proteinelor 
numite propiomelanocortina (POMC), proencefalina şi prodinorfina. 
Deocamdată,  funcțiile  şi  numărul  exact  al  opiaceelor  endogene  şi  al 
receptorilor  acestora,  ca  şi  rolul  jucat  de  aceştia  în  sistemul  nervos  central 
(SNC) în diminuarea durerii, rămân aspecte parțial cunoscute. 
Opiaceele exogene utilizate ca analgezice (cum ar fi codeina sau morfina) sau 
cele utilizate ca droguri de abuz (cum ar fi heroina) acționează în principal 
asupra receptorilor de tip μ. 
Efectele  opiaceelor  exogene  sunt,  în  principal,  asupra  SNC  şi  tractului 
intestinal.  Acestea  acționează  ca  agonişti,  producând  efecte  variate,  care 
includ  analgezia,  somnolența,  modificarea  dispoziției,  depresia  respiratorie, 
diminuarea motilității intestinale, greața, vărsăturile şi tulburările sistemului 
nervos vegetativ şi endocrin. 
La nivelul SNC, opiaceele provoacă efecte analgezice, somnolență, modificări 
ale  dispoziției  şi  hipotonie  musculară.  Efectul  analgezic  nu  este  însoțit  de 
pierderea  stării  de  conştiență.  Dacă  sunt  depăşite  dozele  analgezice,  apare 
starea  euforică  şi,  uneori,  aceasta  va  fi  urmată  de  o  senzație  profundă  de 
linişte  care  poate  dura  câteva  ore  înainte  de  apariția  unei  stări  de 
somnolență, moleşeală şi hipokinezie motorie. 
Majoritatea  opiaceelor  cauzează  constricție  pupilară.  Mioza  se  datorează 
acțiunii  de  stimulare  a  segmentului  autonom  al  nucleului  nervului 
oculomotor. 

44
Opiaceele  similare  morfinei  deprimă  respirația,  datorită  efectului  asupra 
centrilor  respiratori  ai  trunchiului  cerebral.  Mecanismul  primar  al  acestei 
depresii  respiratorii  implică  o  reducere  a  capacității  de  răspuns  la  dioxidul 
de carbon a centrilor respiratorii din trunchiul cerebral. 
Greața şi voma produse de opiacee sunt efecte secundare neplăcute cauzate 
de  stimularea  directă  a  zonei  chimioreceptoare  a  emezei,  situată  în  aria 
posterioară a bulbului rahidian. 
Asupra aparatului cardiovascular, efectele opiaceelor nu sunt prea marcante 
dacă  administrarea  se  realizează  în  clinostatism;  însă,  poate  apărea 
hipotensiune  ortostatică  la  ridicarea  capului.  Aceasta  se  datorează  faptului 
că dozele terapeutice provoacă vasodilatație periferică, reducerea rezistenței 
periferice  şi  inhibiția  reflexelor  baroreceptoare.  În  plus,  morfina  şi  alte 
câteva  opiacee  induc  eliberarea  de  histamină  care  uneori  joacă  un  rol 
important în hipotensiune. 
Efectele  opiaceelor  asupra  tractului  intestinal  sunt  multiple.  Astfel,  se 
observă  o  diminuare  a  secreției  biliare,  pancreatice  şi  intestinale,  ceea  ce 
duce  la  încetinirea  tranzitului  la  nivelul  intestinului  subțire.  La  nivelul 
intestinului  gros  opiaceele  produc  o  diminuare  peristaltismului  (până  la 
dispariție) şi o creştere a activității tonice, ceea ce poate determina apariția 
activității spastice. 
Toate  aceste  acțiuni  intense  ale  opiaceelor  pot  fi  stopate  cu  antagoniştii 
sintetici  ai  opiaceelor  (cum  ar  fi  naloxona  sau  naltrexona)  care  acționează 
asupra receptorilor opiacei. 
Administrarea cronică de opiacee cauzează toleranță şi dependență. Acestea 
sunt  caracteristice  tuturor  agenților  opiacei,  ceea  ce  se  constituie  în 
principala limită în utilizarea clinică. 
Morfina  şi  opiaceele  administrate  simultan  produc  un  spectru  amplu  de 
efecte  adverse,  cum  ar  fi:  depresia  respiratorie,  greața,  voma,  amețeala, 
obnubilarea, disforia, pruritul, constipația, retenția urinară şi hipotensiunea. 
Rareori, anumiți pacienți pot prezenta delir. De asemenea, se poate observa 
creşterea sensibilității la durere după dispariția efectelor analgezice. 
Toate  analgezicele  opiacee  sunt  metabolizate  în  ficat;  ca  urmare,  trebuie 
administrate cu precauție la pacienții cu probleme hepatice, deoarece după 
administrarea orală poate apărea creşterea biodisponibilității  sau creşterea 
efectelor specifice ca urmare a acumulării. Afecțiunile renale influențează, de 
asemenea, într‐o manieră semnificativă farmacocinetica opiaceelor. 
Opiaceele  trebuie  să  fie  administrate  cu  mari  precauții  atunci  când  există 
probleme respiratorii, emfizem, cifoscolioză sau chiar obezitate. 

45
III.3. ABORDAREA PACIENTULUI DEPENDENT
 
Abordarea  clinică  a  pacienților  cu  tulburări  de  dependență  de  opiacee 
trebuie să fie bazată pe cunoaşterea proceselor neurobiologice fundamentale 
care  generează  procesul  adictiv  şi  pe  managementul  resurselor 
farmacologice şi psihoterapeutice care s‐au demonstrat eficiente în anumite 
tratamente de dezintoxicare, în procesele de realibiltare şi în programele de 
menținere cu agonişti şi antagonişti opiacei. 
Pe  lângă  aceasta,  în  prezent,  este  de  fiecare  dată  important  în  adicții  (fapt 
valabil şi la opiacee) depistarea şi evaluarea prezenței dublei patologii care 
condiționează şi modifică cursul şi evoluția tulburării adictive, cu scopul de a 
putea preveni şi stabili corect cauza proceselor de recădere. 
Deşi  obiectivul  final  al  oricărui  tratament  al  dependenței  de  droguri  este 
abstinența  completă,  neurobiologia  susține  (de  fiecare  dată  cu  mai  multe 
argumente)  că  probabil  există  dependenți  care  obțin  efecte  psihotrope 
benefice de la opiaceele pe care le consumă, cum ar fi controlul unora dintre 
simptomele pe care le au şi că, în consecință, le consumă ca şi automedicație. 
Aceşti pacienți se pot arăta foarte reticenți la tratamentele de dezintoxicare 
strict orientate pentru a obține abstinența şi răspund mai bine la tratamente 
de menținere cu substanțe substitutive. 
 
III.3.1. TRATAMENTUL DE DEZINTOXICARE
Obiectivul  tratamentului  de  dezintoxicare  este  să  permită  pacientului 
dependent  întreruperea  consumului  de  opiacee  fără  apariția  sindromului 
acut de abstinență la opiacee.  
Tratamentul  de  dezintoxicare  trebuie  considerat  ca  un  prim  pas  în  orice 
abordare terapeutică a dependenței de opiacee orientată către abstinență. 
Dezintoxicarea  reprezintă  o  mică  parte  a  abordării  terapeutice,  deşi 
experiența demonstrează că, atunci când se abordează corect sindromul de 
abstinență  la  opiacee,  se  facilitează  contractul  medic‐pacient,  astfel  încât, 
relația terapeutică tinde să fie mai consistentă şi cu mai multe posibilități de 
reuşită.  Uneori  procesul  de  dezintoxicare  cu  parcurgerea  sindromului  de 
abstinență poate fi trăită de pacient ca un obstacol important; ca urmare, un 
management clinic adecvat este esențial în cadrul procesului terapeutic. 
Deciziile cu privire la alegerea tipului de proces de dezintoxicare, punerea în 
practică  a  acestuia  la  nivel  ambulatoriu  sau  în  regim  închis,  administrarea 
medicației disponibile nu pot fi generalizate şi trebuie adaptate la nevoile şi 

46
limitările pacientului şi la experiența clinică proprie echipei terapeutice care 
realizează  dezintoxicarea.  În  consecință,  tratamentele  de  dezintoxicare 
trebuie să fie individualizate pentru fiecare pacient. 
Există în prezent mai multe tipuri de dezintoxicare. De la cele realizate fără 
intervenție  farmacologică  în  grupuri  terapeutice  ne‐medicalizate,  până  la 
cele  cu  un  foarte  mare  aport  farmacologic  (cum  ar  fi  cele  ultrarapide,  care 
exercită un control medical absolut asupra pacientului şi realizat de cele mai 
multe ori în unități de asistență intensivă), până la cele care se pot realiza în 
cadrul asistenței primare, care nu necesită aparatură medicală specializată. 
 
III.3.2. SINDROMUL DE ABSTINENŢĂ LA OPIACEE
Întreruperea  consumului  de  opiacee  la  un  pacient  care  a  dezvoltat 
dependență provoacă apariția sindromului de abstinență. 
Sindromul  de  abstinență  înglobează  un  ansamblu  de  manifestări  clinice 
predominant  neurovegetative  însoțite  de  o  importantă  componentă 
emoțională. 
Sindromul  de  abstinență  reprezintă  semnalul  declanşat  de  lipsa  unor 
substanțe  –opiaceele–  de  care  organismul  are  nevoie  pentru  funcționarea 
adecvată în situația în care procesul adictiv a generat (prin consum) inhibiția 
sistemului opioid endogen. 
Există  patru  tipuri  de  abstinență  la  opiacee,  clasificate  în  funcție  de  cauza 
care a provocat întreruperea consumului. 

SINDROMUL ACUT DE ABSTINENŢĂ

Se  produce  atunci  când  se  întrerupe  brusc  administrarea  îndelungată  de 
opiacee  şi  se  caracterizează  prin  apariția  unei  serii  de  tulburări  psiho‐
organice care variază în intensitate în funcție de o serie de factori, cum ar fi 
tipul de drog, doza totală consumată zilnic, durata consumului, starea fizică 
şi  trăsăturile  de  personalitate  ale  dependentului  etc.  În  aceeaşi  măsură 
influențează  semnificația  psihologică  pe  care  pacientul  o  atribuie 
abstinenței,  anxietatea  anticipată  față  de  apariția  sindromului  acut  de 
abstinență,  gradul  de  toleranță  la  stres  şi  aşteptările  de  a  primi,  pe  termen 
scurt, o nouă doză de opiacee. 
Sindromul acut de abstinență la heroină începe să se manifeste  între 4 şi 8 
ore de la ultima doză, cu o serie de semne şi simptome de intensitate din ce 
în ce mai mare care ajung la o intensitate maximă în a doua sau a treia zi şi 
dispar între a şaptea şi a zecea zi. 

47
Tabloul clinic este, inițial, de tip vegetativ, cu apariția căscatului, sudorației, 
lăcrimării şi rinoreei, care cresc progresiv în intensitate iar, în timp ce apar 
alte  simptome  ca  tulburări  de  somn,  midriază,  piloerecție,  tremurături, 
frisoane,  dureri  osoase  şi  musculare,  artralgii  şi  anorexie,  iritabilitate 
crescută, creşterea anxietății şi nelinişte pronunțată. 
Între  12  şi  24  de  ore,  încep  să  apară  tulburările  termice  şi  de  ritm  cardiac, 
scăderea în greutate, insomnie, greață şi agitație psihomotorie. În final, între 
24  şi  36  de  ore  apar  vărsăturile,  diareea  şi  durerile  abdominale  difuze.  Pot 
apărea,  de  asemenea,  ejaculări  spontane  la  bărbați  şi  orgasm  la  femei.  În 
testele de laborator se observă modificări ale glicemiei şi hemoconcentrației, 
leucopenie şi eozinopenie. 
Sindromul  acut  de  abstinență  la  opiaceele  sintetice  şi  semisintetice  este 
asemănător  cu  cel  descris  anterior,  iar  cele  cu  acțiune  scurtă  (de  tipul 
meperidinei)  tind  să  producă  un  sindrom  de  abstinență  mai  scurt  dar  mai 
intens,  în  timp  ce  cele  derivate  cu  eliminare  lentă  (de  tipul  metadonei), 
sindromul  acut  de  abstinență  se  prezintă  cu  intensitate  mai  scăzută  şi  cu  o 
durată mai lungă. 

SINDROMUL DE ABSTINENŢĂ PRELUNGIT

Se  poate  defini  ca  un  ansamblu  de  semne  şi  simptome  asemănătoare 
sindromului acut de abstinență, totuşi cu o intensitate mai mică care persistă 
între  10  şi  15  zile  de  la  întreruperea  consumului  de  opiacee.  Se  poate 
prelungi pe perioade de luni sau ani sau chiar să se instaureze permanent. 
Se consideră că sindromul de abstinenţă prelungit reflectă dificultatea 
pe care o prezintă sistemul opioid de a se autoregla la nivelul SNC. 
Tulburările observate afectează parametrii fiziologici, probele de laborator şi 
funcționalitatea psihică. 
Importanța  acestui  sindrom  de  abstinență  este  determinată  de  posibila 
relație cu procesele de recădere la pacienții care au trecut printr‐un proces 
corect de dezintoxicare. 

SINDROMUL DE ABSTINENŢĂ CONDIŢIONAT

Este rezultatul fenomenelor de condiționare stabilite între consum şi mediul 
ambient  în  care  subiectul  şi‐a  administrat  opiaceele.  Acest  proces  de 
condiționare este mediatizat de sistemul neurotransmițător dopaminergic al 
ariilor  cerebrale  implicate  în  procesul  de  întărire  şi  recompensă.  Individul 
interiorizează  anumite  răspunsuri  aflate  în  legătură  cu  momentul 

48
consumului,  în  condițiile  expunerii  la  mediul  ambient  anterior,  poate 
reexperimenta efectele fizice. 
Se  consideră  că  sistemul  dopaminergic  permite  globalizarea  stimulilor 
externi  asociați  consumului  de  heroină  şi,  ca  urmare,  în  momentul 
reexpunerii  pacientului  la  aceşti  stimuli,  inclusiv  dacă  acest  lucru  se 
întâmplă după câteva luni sau ani de abstinență, poate precipita un sindrom 
de abstinență fără ca acesta să semnifice faptul că subiectul are o recădere. 
 
SINDROMUL DE ABSTINENŢĂ PRECIPITAT
Este  provocat  de  substanțele  antagoniste  la  opiacee  (naltrexona,  naloxona) 
care  prezintă  o  afinitate  mai  mare  față  de  receptorii  opiacei  comparativ  cu 
heroina, astfel încât, în momentul în care aceste substanțe sunt administrate 
la  persoane  dependente  care  consumă  în  mod  regulat  provocă  apariția 
imediată  a  unui  sindrom  de  abstinență  acut  şi  intens.  Orice  substanță 
antagonistă ar putea precipita acest sindrom. 

III.4. METODE DE DEZINTOXICARE:

MANAGEMENT CLINIC ŞI SUBSTANŢE UTILIZATE
 
Obiectivul  dezintoxicării  de  opiacee,  după  cum  semnalează  Societatea 
Americană  de  Psihiatrie,  este  „reducerea  într‐o  manieră  sigură  a 
simptomelor acute de abstinență şi facilitarea includerii unui pacient într‐un 
program de tratament pe termen lung (reabilitare şi reinserție)”. 
Pentru  dezintoxicarea  de  opiacee  se  utilizează  fenomenul  de  toleranță 
încrucişată a unor opiacee cu altele. Acesta constă în substituirea substanței 
opiacee utilizate – de obicei heroina – cu o altă substanță opiacee cu timp de 
acțiune mai lung şi mai uşor de gestionat din punct de vedere clinic. 
Este  important  să  ținem  cont  de  echivalențele  de  dozare  pentru  a  putea 
realiza o prescripție adecvată. Să nu uităm că aceste echivalențe sunt cu titlu 
orientativ şi luând în considerare o puritatea heroinei între 10% şi 30%. 
Ca  indicație,  se  poate  adăuga  că  1  mg  de  heroină  acționează  cu  o  putere 
analgezică similară a 250 mg de acid acetilsalicilic. 
Probabil metadona este cea mai răspândită substanță utilizată ca tratament 
farmacologic pentru dependența de opiacee şi față de care au fost realizate 

49
cele mai multe studii comparative cu alte substanțe introduse mai recent şi, 
inclusiv, cu terapii non‐farmacologice. 
 

Heroina  Alte opiacee 

1mg de heroină  2,5 mg de metadonă 
3,0 mg de morfină 
24,0 mg de codeină 
50,0 mg de propoxifen 

 
Dacă se alege dezintoxicarea cu metadonă, trebuie mai întâi ca  pacientul să 
fie  stabilizat  pe  o  doză  confortabilă  după  care  se  va  continua  cu  o  creştere 
progresivă  a  dozajului  până  când  pacientul  nu  mai  este  în  pericol  de  a 
experimenta  un  sindrom  de  abstinență  datorat  întreruperii  heroinei.  Doza 
inițială  de metadonă nu  trebuie să  fie  mai mare  de  20mg/zi,  crescând  cu  5 
mg până la 10 mg zilnic până la realizarea dozei optime. În mod normal, în 
tratamentele  de  dezintoxicare  cu  metadonă,  doza  necesară  pentru 
contracararea sindromului de abstinență este de 30 mg/zi. Dozele finale de 
metadonă,  în  funcție  de  consumul  de  heroină,  sunt  prezentate  în  tabelul 
următor: 

Heroină  Metadonă 

Autoadministrată  după  declarațiile  Total  în  24  de  ore  după  o  creştere 
pacientului.  lentă  a  dozelor  efectuată  timp  de 
câteva zile 
(5‐10% puritate presupusă) 

1/8 g (125 mg)  15 – 20 mg 
1/4 g (250 mg)  30 – 45 mg 
1/2 g (500 mg)  60 – 90 mg 
3/4 g (750 mg)  90 – 135 mg 
1 g  120 – 190 mg 

50
Odată  controlat  sindromul  de  sevraj  şi  pacientul  stabilizat,  se  începe  o 
scădere lentă zilnică a substanței în funcție de starea generală. 
O  dată  realizată  stabilizarea  pacientului,  tratamentele  sunt  realizate  de 
obicei urmând două modele de dozare: 
- dezintoxicare  completă  în  21  de  zile  care  implică  administrarea 
substanței  în  doze  descrescătoare  până  la  realizarea  abstinenței  în 
această perioadă; 
- dezintoxicarea pe termen lung cu o descreştere graduală a dozelor de 
metadonă pe o perioadă de şase luni. 
 
III.4.1. METADONA
Metadona  (dimetilamino‐6‐difenil‐4,  4‐heptanona‐3)  este  un  puternic 
agonist opiaceu de sinteză cu activitate preponderentă asupra receptorilor μ. 
Din  punct  de  vedere  chimic,  metadona  prezintă  în  mod  natural  doi 
enantiomeri:  (S)‐Metadona  (d‐metadona)  şi  (R)‐Metadona  care  este  forma 
levogira (l‐metadona) şi este forma activă. 
Efectele  farmacologice  observate  după  o  singură  administrare  a  acestei 
substanțe,  sunt  calitativ  similare  celor  produse  de  morfină.  Se  evidențiază 
activitatea sa analgezică, o absorbție bună pe cale orală şi capacitatea sa de a 
înlătura pe o perioadă lungă simptomatologia abstinenței la opiacee. 
Metadona  se  detectează  în  sânge  la  30  de  minute  după  administrare, 
realizând  concentrația  maximă  după  patru  ore.  Pe  cale  subcutanată  se 
întâlnesc  concentrații  plasmatice  apreciabile  la  10  minute  după  injectare. 
Perioada medie de menținere a nivelului plasmatic la subiecții cărora nu le‐a 
mai fost administrată metadonă anterior este de aproximativ 15 ore, între 15 
şi 46 de ore în cazul administrării cronice. 
Biotransformarea  are  loc  la  nivel  hepatic  iar  principalii  metaboliți  sunt 
eliminați  la  nivel  biliar  şi  prin  urină.  În  urma  administrării  repetate  se 
produce  o  acumulare  graduală  în  țesuturi,  cu  eliberare  lentă.  Ca  urmare, 
dacă  metadona  este  întreruptă  brusc  se  produce  un  sindrom  de  abstinență 
de  intensitate  scăzută  comparativ  cu  cel  determinat  de  întreruperea 
heroinei, dar cu o durată mai lungă. 
 
METABOLIZAREA METADONEI
Eficiența  farmacologică  a  metadonei  poate  fi  condiționată  de  o  serie  de 
factori  capabili  să  modifice  biodisponibilitatea  acesteia  (cum  ar  fi  factorii 
genetici  relaționați  cu  citocromul  P‐450),  afecțiunile  hepatice  şi  renale 

51
cronice şi multiple interacțiuni medicamentoase. În prezent, se remarcă cele 
care  apar  cu  noile  medicamente  retrovirale  care  pot  diminua  nivelurile 
plasmatice  ale  metadonei  şi  pot  provoca  simptomatologia  de  abstinență  la 
pacienții care urmează acest tip de tratament. 
Enzimele hepatice responsabile de metabolizarea metadonei aparțin 
citocromului P450. Este binecunoscut faptul că aceste enzime pot fi inhibate 
sau induse de anumite medicamente sau substanțe. 
În  plus,  diferite  izoenzime  care  intervin,  demonstrează  o  mare  variabilitate 
individuală având cauze genetice şi de mediu. 
Citocromii implicați în metabolizarea metadonei sunt: CYP1A2, CYP2D6, 
CYP2C9, CYP2C19 (prezenți în ficat) şi CYP3A4, în ficat şi la nivelul tubului 
digestiv. 
S‐a demonstrat existența unui polimorfism genetic pentru mulți dintre aceşti 
citocromi  care  influențează  clar  viteza  metabolismului  şi,  în  consecință, 
eficiența  clinică.  Citocromul  CYP2D6  se  manifestă  în  cadrul  populației 
europene în trei genotipuri (Eap şi alții, 1999): 
-  Metabolizatori lenţi, 7% din populație. 
- Metabolizatori rapizi, 90% din populație. 
- Metabolizatori ultrarapizi, între 1% şi 10 % din populație. 
Cea mai mare parte a efectelor secundare se produc în grupul de 
metabolizatori lenți sau ultrarapizi. 
Activitatea  CYP3A4  prezintă  o  mare  variabilitate  individuală,  prezentând 
diferențe în intensitatea activității sale între 1‐30 în ficat şi 1‐11 în intestin. 
S‐a propus utilitatea Levo‐alfa‐acetil‐metadol (LAAM) la pacienții suspecți a 
avea  acest  citocrom  indus  de  alte  substanțe  farmacologice,  deoarece  nu 
intervine în metabolizarea acestei substanțe. 
 
INTERACŢIUNI FARMACOLOGICE ALE METADONEI
Este  foarte  importantă  cunoaşterea  interacțiunilor  metadonei  cu  alte 
substanțe, deoarece aceste interacțiuni pot presupune importante schimbări 
în  concentrațiile  plasmatice  şi  pot  necesita  ajustări  în  dozajele  normate.  În 
acest sens este important de amintit faptul că citocromii P4501A2, P4503A4, 
P4502C9 şi P4502C19 pot fi induşi şi inhibați şi că P4502D6 poate fi inhibat 
atunci  când  se  utilizează  simultan  alte  substanțe  farmacologice.  Ca  urmare, 
trebuie să se țină cont de interacțiunile cele mai frecvente. 
 

52
ƒ Substanţe farmacologice utilizate în psihiatrie 
Concentrația  în  sânge  a  metadonei  poate  varia  în  cazul  în  care  pacientul 
primeşte medicamente utilizate ca fluoxetina şi fluvoxamina. În plus, aceste 
medicamente interferă într‐o manieră foarte diferită cu cei doi enantiomeri. 
Fluoxetina  este  o  substanță  farmacologică  ce  exercită  o  acțiune  puternic 
inhibitoare  asupra  citocromului  P450  IID6;  acest  citocrom  metabolizează 
preferențial (R)‐Metadona (enantiomerul activ) şi prin inhibarea citocromul 
creste concentrația acesteia. 
Pe  de  altă  parte,  fluvoxamina  inhibă  citocromul  P450IA2,  care  este 
responsabil  cu  metabolizarea  ambilor  enantiomeri,  ca  urmare  fluvoxamina 
creşte concentrația atât a formei (R)‐Metadonei cât şi a (S)‐Metadonei. 
Un  alt  Inhibitor  Selectiv  al  Receptării  Serotononei  (SSRI),  utilizat  frecvent 
este  paroxetina,  care  este  un  inhibitor  al  citocromului  P450IID6,  ce  poate 
creşte  concentrația  metadonei.  Inhibitorii  monoaminooxidazei  cum  ar  fi 
Trancilpromina  inhibă  citocromul  CYP2A19,  ca  urmare,  pot  creşte 
concentrația metadonei. 
Unele substanțe farmacologice utilizate în mod normal pentru proprietățile 
lor antiepileptice sau de stabilizare a dispoziției cum ar fi carbamazepina şi 
fenobarbitalul  induc  citocromul  P450IIIA4,  diminuând  concentrația 
metadonei. 
ƒ Substanţe farmacologice antiinfecţioase 
Există multe medicamente utilizate de obicei pentru tratamentul diverselor 
afecțiuni  de  etiologie  infecțioasă  care  afectează  metabolismul  metadonei. 
Medicamente  cum  ar  fi  antifungicele  de  tipul  itroconazolului, 
ketoconazolului  care  inhibă  citocromul  CYP3A4,  sau  fluconazolului  care 
inhibă  citocromul  P450IIC9.  Oricare  dintre  acestea  ar  putea  produce  o 
diminuare a concentrației plasmatice a metadonei. 
Rifampicina  induce  citocromii  CYP3A4,  CYP2C9  şi  CYP2C19,  producând 
astfel  diminuarea  concentrațiilor  plasmatice  ale  metadonei  atunci  când  se 
inițiază tratamentul cu acest antituberculos. 
Antibioticele  cum  ar  fi  eritromicina,  care  inhibă  citocromul  CYP3A4  sau 
chinolonele,  care  inhibă  citocromul  CYP1A2,  pot  creşte  concentrația 
metadonei. 
Retroviralele utilizate în tratamentul pacienților dependenți de heroină pot 
altera nivelurile plasmatice ale metadonei. 
Există  informații  cu  privire  la  necesitatea  de  a  creşte  dozele  atunci  când  se 
inițiază tratamentul cu ritonavir, nelfinavir, lamividin, estabudina şi efaviren. 

53
S‐a detectat o diminuare a nivelurilor plasmatice atunci când se introduce în 
tratamentul  unui  pacient  cu  abacavir  şi  ampenavir  –  până  la  70%  ‐  pentru 
care înainte de introducerea oricărui tratament antiretroviral  nu trebuie să 
minimalizăm  simptomatologia  descrisă  de  pacient.  Chiar  şi  aşa  nu  pot  fi 
obiectivate semne fizice evidente şi este fundamentală evaluarea periodică a 
nivelurilor plasmatice şi ajustarea dozelor necesare. 
ƒ Alte medicamente şi substanţe 
Antiacidele cum ar fi Omeprazolul induce citocromul CYP1A2, ceea ce poate 
diminua  concentrația  sanguină  a  metadonei.  Alte  substanțe  farmaceutice 
cum ar fi espironolactona şi dexametazona sunt inductoare ale citocromului 
CYP3A4 şi, de asemenea poate diminua concentrația de metadonă. 
Consumul de tutun – foarte frecvent la pacienții care se află în tratament în 
cadrul programelor de menținere pe metadonă – induce citocromul CYP1A2, 
ca  urmare,  nivelurile  plasmatice  ale  metadonei  se  pot  diminua  atunci  când 
pacientul creşte consumul de tutun. 

III.4.2. DEXTROPROPOXIFENUL
Dextropropoxifenul este un agonist opiaceu cu putere scăzută. Ca analgezic, 
propoxifenul  are  între  jumătate  şi  două  treimi  din  puterea  codeinei. 
Administrarea  este  orală  şi  parenterală.  După  administrarea  orală 
concentrațiile plasmatice sunt maxime în 1‐2 ore iar estimările cu privire la 
durata  medie  de  acțiune  sunt  între  3  şi  15  ore,  în  funcție  de  modul  de 
administrare. 
Întreruperea  bruscă  a  clorhidratului  de  propoxifen  în  timpul  administrării 
cronice  (până  la  800  mg/zi  timp  de  două  luni)  produce  un  sindromul  de 
abstinență de intensitate scăzută. 
Numai  dozele  zilnice  de  dextropropoxifen,  care  depăşesc  1000  mg 
administrate  pe  o  perioadă  extinsă,  pot  genera  efecte  secundare  ca 
halucinații,  convulsii,  disforie,  sedare  şi  încetinirea  vorbirii.  Efectele 
limitează  posibilitatea dependenței  de  propoxifen,  dar  şi utilizarea acestuia 
în scop terapeutic. 
Propoxifenul pare a fi util la pacienții cu dependență scăzută  sau moderată 
de opiacee. Nu s‐a studiat siguranța acestuia pe termen lung în programele 
de menținere. 
În  comparație  cu  metadona,  este  mai  puțin  eficace  în  ceea  ce  priveşte 
retenția pacienților în tratament, deşi permite dezintoxicări mai rapide, între 
7 şi 14 zile. 

54
Regimul  de  dozare  trebuie  să  fie  individualizat  pentru  fiecare  pacient  în 
funcție  de  doza  consumată  şi  de  capacitatea  de  a  reduce  sindromul  de 
abstinență inițial. Doza pentru prima zi oscilează de obicei între 450mg/zi şi 
900  mg/zi,  cantitate  împărțită  în  trei  administrări.  Ulterior  doza  se 
micşorează cu 150 mg/zi în funcție de starea generală a pacientului şi pot fi 
acceptate multiple variații ale acestui model. 
Model  orientativ  de  dezintoxicare  cu  dextropropoxifen  (Deprancol  150mg) 
în  dezintoxicarea  de  opiacee  (pentru  un  consum  aproximativ  de  ½  g  de 
heroină zilnic): 
 
Ziua  Capsule 
1  2‐1‐2 
2  2‐2‐2 
3  2‐2‐3 
4  2‐2‐3 
5  2‐2‐3 
6  2‐2‐2 
7  2‐1‐2 
8  1‐1‐2 
9  1‐1‐1 
10  1‐0‐1 
11  0‐0‐1 
12  Suspendare 
 
III.4.3. BUPRENORFINA
Buprenorfina  este  un  opiaceu  semisintetic  derivat  al  tebainei  cu  caracter 
liposolubil. A fost sintetizat de Bentley şi colab. în 1971. 
Buprenorfina  prezintă  acțiune  mixtă  agonistă‐antagonistă;  ca  urmare,  se 
defineşte ca agonist parțial. 
Pentru receptorul κ are o afinitate crescută şi prezintă activitate antagonistă. 
Față  de  receptorul  μ  prezintă,  de  asemenea  o  afinitate  crescută,  ceea  ce 
explică durata extinsă a efectelor acesteia şi activitatea intrinsecă scăzută, în 
consecință este un agonist parțial μ. Pentru receptorul δ prezintă o afinitate 
scăzută menținând o acțiune agonistă scăzută. Nu prezintă activitate asupra 
receptorului sigma. 
Acțiunea  acesteia  este  de  25  –  50  de  ori  mai  puternică  decât  a  morfinei. 
Absorbția este relativ bună indiferent de calea de administrare, utilizându‐se 
de  obicei  administrarea  sublinguală.  Concentrația  sanguină  maximă  se 

55
obține în cinci minute în cazul administrării intramusculare şi la două ore în 
cazul administrării pe cale orală sau sublinguală. Timpul de înjumătățire este 
de trei ore deşi posedă o durată lunga de acțiune, comparabilă cu metadona, 
ca rezultat al desprinderii lente de receptorii opiacei. 
 
Debutul şi durata răspunsului la buprenorfină 
 

Debutul efectelor  30‐60 minute 
Efectele clinice maxime  1‐4 ore 
Durata efectelor  8‐12 ore la doze mici (2 mg) 
24‐72 ore la doze mari (>16 mg) 

 
Buprenorfina prezintă în primul rând fenomene hepatice, fiind metabolizată 
la nivelul ficatului, prin n‐dezalchilarea grupului n‐ciclopropilmetil. 
S‐a demonstrat faptul că citocromul P4503A4 este principalul responsabil cu 
metabolizarea  acesteia,  astfel  încât  se  poate  suprima  până  la  80%  din 
activitatea  catalitică  cu  anticorpi  față  de  acest  citocrom  (Iribarne  şi  alții, 
1997). Principalul metabolit este norbuprenorfina, existând şi alți metaboliți 
conjugați  cu  o  importanță  mai  mică.  Datorită  faptului  că  metabolizarea 
principală este la nivel hepatic, trebuie să fim foarte precauți în cazul în care 
pacientul prezintă insuficiență hepatică sau în cazul în care ia medicamente 
cu acțiune inhibitoare asupra citocromilor. În cazul în care se administrează 
pe  cale  orală  se  metabolizează  în  tractul  gastrointestinal  (Johnson  şi  alții, 
1999), suferind o glucurono‐conjugare extinsă în intestinul subțire. 
Există  controverse  cu  privire  la  apariția  simptomatologiei  de  abstinență  în 
urma  întreruperii  bruşte a  buprenorfinei,  la  cazurile  de  consum  abuziv  sau 
dependență.  A  fost  descris  doar  un  sindrom  de  abstinență  tardiv,  de 
intensitate mică până la moderată. 
De asemenea, s‐a afirmat că administrarea cronică nu duce la instalarea unei 
dependențe  fizice  semnificative  şi  că  s‐ar  putea  încheia  cu  simptome  de 
abstinență  minime,  aspecte  neconfirmate  de  observațiile  clinice  asupra 
pacienților care au consumat această substanță în mod ilegal. 
Pentru a evita posibilul consum abuziv al comprimatelor, utilizate de obicei 
în  scopuri  analgezice,  în  unele  țări  a  fost  comercializată  o  combinație  de 
comprimate de buprenorfină cu naloxonă (Johnson şi alții, 1999). 

56
Naloxona are o absorbție scăzută în cazul administrării pe cale sublinguală şi 
astfel  administrată  permite  predominanța  efectelor  buprenorfinei.  Dacă  se 
utilizează  comprimatul  dizolvat  pe  cale  parenterală,  predomină  efectele 
naloxonei  –  agent  antagonist  opiaceu  pur  –  precipitând  un  sindrom  de 
abstinență; ca urmare, nu există posibilitatea de consum abuziv. 
Aceste forme de prezentare au o rație buprenorfină/naloxonă de 1/4 şi sunt 
utile,  deoarece  permit  pacientului  să  îşi  administreze  doza  la  domiciliu, 
limitând riscul de utilizare neprevăzută pe cale intravenoasă ca substanță de 
abuz. 
 
Efectele  preparatelor  combinate  de  buprenorfină  si  naloxona  în 
diverse situaţii 
 

  Preparatul combinat 
Populaţia  Sublingual  i.v. (biodisponibilitate 
(biodisponibilitate  crescută a naloxon) 
redusă a naloxon) 

Utilizator dependent  Sevraj precipitat de  Sevraj sever indus de 

de heroină  buprenorfină  naloxon şi buprenorfină
Heroină administrată  Efecte agoniste  Posibil sevraj uşor 
cu 1 oră în urmă 
Heroină administrată 
cu >12 ore în urmă 

Utilizator non‐ Efecte agoniste  Efect agonist atenuat 

dependent de heroină 
Persoane opioid‐naive  Efecte agoniste (reduse  Efect agonist inițial 
în cazul înghițirii)  atenuat 
Tratament de  Efect agonist  Efectul agonist poate fi 
întreținere cu Subutex  inițial atenuat 
Tratament de  Precipitarea sevrajului  Sevraj sever indus de 
întreținere cu  naloxon şi buprenorfină
metadonă (doză 
administrată în urmă 
cu <24 ore) 

57
Buprenorfina nu este o substanță farmaceutică obişnuită în tratamentele de 
dezintoxicare  deşi  ar  putea  fi  utilă  în  cazul  pacienților  care  prezintă 
dependență  de  heroină  sau  la  cei  la  care  se  întrerupe  tratamentul  de 
menținere  cu  metadonă,  fiind  o  substanță  care  controlează  simptomele 
pacienților iar dezintoxicarea este uşoară. 
De asemenea, este utilă în cazul acelor pacienți cu consum abuziv de opiacee. 
Kosteen  şi  Kleber  (1988)  au  realizat  dezintoxicări  cu  buprenorfină  la 
pacienții  cu  dependență  de  opiacee.  Administrarea  sublinguală  a 
buprenorfinei  a  început  în  24  de  ore  de  la  ultima  administrare  de  opiacee. 
Dozele  administrate  au  fost  de  2, 4  şi  8  mg  timp  de  30  de  zile.  Pacienții  au 
prezentat  simptomatologie  datorată  abstinenței  reduse,  în  special  grupul 
care a primit 4 mg, deoarece la doze de 8 mg buprenorfina are un efect clar 
antagonist. 
În urma întreruperii bruşte a administrării de buprenorfină, pacienții care au 
luat 8 mg prezentau mai multe simptome de abstinență decât grupul care a 
primit  4  mg,  în  timp  ce  grupul  care  a  primit  2  mg  nu  a  prezentat 
simptomatologie  de  abstinență.  Administrarea  de  naltrexonă  în  doze 
crescute  după  24  de  ore  de  la  ultima  administrare  de  buprenorfină,  nu  a 
precipitat apariția unui sindrom de abstinență. 
De  asemenea,  există  experiență  în  utilizarea  buprenorfinei  în  încercări  de 
dezintoxicare  de  opiacee  cu  durată  de  trei  zile.  În  comparație  cu 
dezintoxicarea  în  acelaşi  număr  de  zile  în  care  se  utilizează  clonidina, 
administrarea buprenorfinei a permis producerea unui număr mai redus de 
simptome  de  abstinență  şi  disforie.  Reducerile  graduale  ale  buprenorfinei 
par a fi mai eficiente decât dezintoxicările rapide (Johnson şi alții, 1999). 
În  prezent  se  recomandă  utilizarea  a  2  sau  3  mg/zilnic  pe  cale  sublinguală 
pentru  a  realiza  dezintoxicarea,  datorită  faptului  că,  la  aceste  doze 
predomină  efectele  agoniste  opiacee,  putând  fi  controlata  simptomatologia 
de abstinență. 
Odată stabilizat, se recomandă menținerea cu buprenorfină timp  de o lună, 
datorită  capacității  de  a  produce  o  desensibilizare  a  receptorilor  opiacei 
(Valderrama, 2000). În ultima fază se va finaliza administrarea şi se va iniția 
tratamentul de menținere cu antagonişti. 
Buprenorfina  este  de asemenea utilă  în  cazul  pacienților  cu  consum  abuziv 
de analgezice de tip opiaceu. Pentru această indicație se utilizează regimuri 
de dezintoxicare pe cale intramusculară. Posologia urmată a fost de 1,5 mg în 
prima  zi,  1,2mg  în  a  doua  zi,  0,9mg  în  a  treia  zi  şi  0,45  mg  în  a  patra  zi, 
repartizate  în  trei  prize.  Pe  cale  sublinguală  se  administrează  repartizat  în 

58
patru prize, în funcție de regimul scăzut sau înalt de dezintoxicare, după cum 
urmează: 
- în prima zi: 2‐4 mg 
- în a doua zi: 1,6‐12 mg 
- în a treia zi: 1,2‐12 mg 
- în a patra zi: 0,8‐6 mg. 
Regimul  de  dezintoxicare  cu  administrare  sublinguală  se  poate  finaliza 
aplicând administrarea intramusculară (Johnson şi alții, 1999). 
 
INTERACŢIUNI ALE BUPRENORFINEI
Buprenorfina este metabolizată la nivelul ficatului, în principal de citocromul 
P4503A4  n‐dezalchilare,  în  consecință  trebuie  să  se  acționeze  cu  precauție 
cu privire la inhibitorii acestui citocrom, cum ar fi TAO, eritromelanosina şi 
gestodon. 
Medicamentele care inhibă metabolismul buprenorfinei prin acest citocrom 
sunt  nifedipin,  care  acționează  ca  inhibitor  competitiv  şi  ketokonazol 
(Iribane şi alții, 1997). 
Inhibitorii recaptării serotoninei, cum ar fi fluoxetina şi fluvoxamina, pot, de 
asemenea  să  interfereze  în  metabolizarea  realizată  de  acest  citocrom. 
Trebuie avut grijă în special în cazul fluvoxaminei deoarece are o putere mai 
mare  de  inhibare  a  dezalchilării    buprenorfinei.  Fluoxetina  nu  inhibă 
dezalchilarea, ci metabolitul său, norfluoxetina (Iribarne şi alții, 1998). 
Există o interacțiune specială între buprenorfină şi flunitracepan, bazată pe 
mecanisme farmacodinamice, astfel încât ambele îşi pot potența efectele (de 
exemplu, respiratorii). 
De  asemenea,  poate  exista  o  interacțiune  în  timpul  metabolizării,  deoarece 
buprenorfina  inhibă  parțial  metabolismul  flunitracepamului  şi  aceasta  ar 
putea inhiba n‐dezalchilarea buprenorfinei, deşi se crede că acest mecanism 
influențează rar sau doar în doze terapeutice (Kilicarslan, 2000). 
Alte substanțe farmaceutice care pot interacționa cu buprenorfina sunt noile 
medicamente inhibitoare ale proteazei HIV 1 utilizate în tratamentul acestei 
boli în terapia triplă, cum ar fi: ritonavir, indinavir şi saquinavir. 
Aceste  substanțe  farmacologice  ar  putea  induce  inhibarea  citocromului 
P450,  în  special  al  citocromului  P4503A4  şi,  în  consecință,  poate  produce 
interacțiuni cu buprenorfina şi metadona (Iribarne şi alții, 2000). 
Aceste  medicamente  trebuie  utilizate  cu  precauție,  mai  ales  administrarea 
ritonavirului,  datorită  faptului  că  acesta  este  cel  mai  puternic  inhibitor  al 

59
metabolismului  buprenorfinei  şi  metadonei,  urmat  de  indinavir  şi 
saquinavir, într‐o măsură mai mică. 
În  prezent,  buprenorfina  este  introdusă  în  programele  de  menținere  pe 
metadonă  pe  termen  lung.  Unul  dintre  efectele  avantajoase  ale  acestei 
substanțe este capacitatea de a produce blocarea opioidelor în doze crescute, 
ceea ce împiedică problemele de supradoză. 
 
III.4.4. SUBSTANŢE AGONISTE ALFA-2 ADRENERGICE
Clonidina este un agonist alfa‐2‐adrenergic care, sub formă de clorhidrat, se 
absoarbe bine în tractul gastrointestinal, se distribuie în întreg organismul, 
este metabolizat la nivelul ficatului şi este eliminat în proporție de 65% prin 
rinichi. Durata medie de viață plasmatică  este de 6‐20 de ore la pacienții cu 
funcție renală normală şi între 18‐40 de ore la pacienții cu disfuncții renale. 
Are  capacitatea  de  a  reduce  sau  suprima  sindromul  acut  de  abstinență  la 
opiacee prin diminuarea activității adrenergice la nivel SNC. 
O  posibilă  modalitate  de  utilizare  a  clonidinei  în  tratamentele  de 
dezintoxicare este administrarea acesteia pe cale orală în doze susținute în 
primele 10 zile, acestea se scad cu 50% în următoarele 3 zile şi ajung la 0 în a 
14‐a zi. 
În prima zi se administrează 6 mg/kg de clonidină, ca test inițial, urmate de 
alte  6  mg/kg  înainte  de  culcare.  Între  zilele  2  pana  la  10,  clonidina  se 
administrează în doze de 7 mg/kg la opt ore; 3 mg/kg la 16 ore şi 7 mg/zi la 
24 de ore. În ziua a 11‐a, doze de 3 mg/kg, 1 mg/kg şi 4 mg/kg. În ziua a 12‐
a, 2 mg/kg la opt ore şi la 24 de ore. În ziua a 13‐a, doar 2 mg/kg. În ziua a 14 
şi ultima, se opreşte administrarea clonidinei. În practică, la un pacient cu o 
greutate de 70 kg., regimul de administrare este următorul: 
 

ZIUA  CAPSULE 
(Comprimate de 0,150mg) 
1  1‐1‐2 
2 ‐ 10  3‐2‐3 
11  1‐1‐2 
12  1‐0‐1 
13  1‐0‐0 

60
Clonidina,  ca  şi  ceilalți  agonişti  alfa‐2‐adrenergici,  are  avantajul  de  a  nu  fi 
percepută  ca  agonist  opiaceu  de  către  pacienți  (ceea  ce  reduce  cererile 
excesive  şi potențialul  risc  de  abuz)  şi  că  dozele  se  calculează  în  funcție  de 
greutatea pacientului şi nu de cantitatea de drog consumată. 
În  ceea  ce  priveşte  efectele  secundare,  se  remarcă  hipotensiunea  ca  şi 
consecință a diminuării tensiunii arteriale sistolice şi diasistolice, însoțită de 
amețeală,  hipersomnie  şi  prostrație.  De  asemenea,  se  utilizează  în 
combinație cu naltrexona în aşa‐numitele dezintoxicări rapide,  care trebuie 
efectuate în centre specializate. 
Clonidina poate produce o creştere a tensiunii arteriale dacă este întreruptă 
brusc.  De  asemenea,  poate  diminua  simptomele  de  hipoglicemie  prin 
inhibarea  sistemului  noradrenergic,  aceasta  constituind  o  informație 
importantă  pentru  pacientul  diabetic  aflat  în  tratament.  Au  fost  descrise 
unele cazuri izolate de episoade severe de hipotensiune şi confuzie în cazul 
utilizării  concomitente  a  clonidinei  cu  neuroleptice.  Mecanismul  de 
producere a acestor efecte nu a fost încă clarificat. 
S‐a lucrat şi cu alte substanțe cu proprietăți asemănătoare cu  ale clonidinei 
dar  cu  rezultate  mai  bune,  deoarece  clonidina  este  o  substanță  puțin 
specifică  şi  cu  efecte  secundare  nedorite  (în  principal  sedarea  şi 
hipotensiunea) care fac dificilă utilizarea acesteia în asistența ambulatorie. 
Printre  aceste  substanțe  menționăm  lofexidina,  guanabenzul  şi  guanfacina. 
Unele  dintre  acestea  au  fost  eliminate  din  vademecum  din  probleme  strict 
economice şi altele. 

III.4.5. NALOXONA ŞI NALTREXONA

Naloxona,  antagonist  competitiv  al  receptorilor  μ,  λ,  κ  şi  α,  este  inactivă  pe 
cale orală şi naltrexona, antagonist relativ pur, este eficientă pe cale orală şi 
cu  o  acțiune  mai  prelungită.  Sunt  substanțe  administrate  în  dezintoxicarea 
dependenților de opiacee în aşa‐numitele dezintoxicări rapide şi ultrarapide, 
care  se  realizează  în  unități  foarte  specializate.  În  dependența  de  opiacee, 
naltrexona  îşi  are  principala  utilitate  în  programele  de  menținere  cu 
antagonişti. 
 
III.4.6. BENZODIAZEPINELE
Sunt foarte utilizate în dezintoxicare ca tratament adjuvant, datorită apariției 
frecvente  a  anxietății  şi  tulburărilor  de  somn.  Se  recomandă  utilizarea 
acestora pe termen scurt, datorită potențialului risc de dependență. 

61
În  dezintoxicările  rapide  şi  ultrarapide,  benzodiazepinele  sunt  utilizate  ca 
anxiolitice  pentru  realizarea  sedării  superficiale  sau  împreună  cu  alte 
substanțe cum ar fi propofolul, inductor al anesteziei. 
Se recomandă utilizarea benzodiazepinelor cu durată de viață medie pentru 
realizarea  sedării  şi  cu  durată  de  viață  medie  şi  scurtă,  de  exemplu, 
midazolam, pentru realizarea sedării profunde sau anesteziei. 

III.4.7. ANTIPSIHOTICE
Se utilizează în cazurile de rezistență la benzodiazepine sau la pacienții care 
prezintă  simptomatologie  psihotică,  dacă  managementul  clinic  este 
complicat  deşi  adeseori  sunt  prost  tolerate;  în  plus,  este  important  să  se 
aprecieze riscul efectelor nedorite. Substanțele de primă alegere din grupul 
neurolepticelor, sunt levomepromazina, tioridazina şi clotiapina, cu afectare 
minima  extrapiramidală.  Recent,  se  recomandă,  de  asemenea,  utilizarea 
noilor antipsihotice atipice. 

III.4.8. INTERACŢIUNI MEDICAMENTOASE ÎNTRE SUBSTANŢELE

FARMACEUTICE RELEVANTE ÎN PROCESUL DE DEZINTOXICARE
O  problemă  frecventă  este  interacțiunea  medicamentoasă  între  substanțele 
utilizate pentru dezintoxicare şi alte substanțe necesare pacientului, pentru 
patologie organică sau psihiatrică asociată. 
Disulfiramul produce inhibarea biotransformării hepatice a metadonei, fiind 
necesară  ajustarea  la  doze  adecvate.  Deşi  am  semnalat  anterior 
interacțiunile  cele  mai  importante  cu  metadona,  nu  putem  omite  faptul  că 
rifampicina  stimulează  metabolizarea  hepatica  al  metadonei,  ceea  ce  poate 
provoca  un  sindrom  de  abstinență  acut  în  timpul  primei  săptămâni  de 
inițiere  a  tratamentului  cu  acest  tuberculostatic;  în  consecință,  este 
recomandată ajustarea dozelor de metadonă. 
Efectul  diureticelor  la  pacienții  cu  insuficiență  cardiacă  congestivă  poate  fi 
diminuat de opiacee. 
Date  experimentale  sugerează  faptul  că  la  animale  propanololul  ar  putea 
creşte  toxicitatea  opiaceelor.  Gradul  de  afectare  la  oameni  nu  este  stabilit. 
Deşi  există  puține  evidențe,  se  pare  că  opiaceele  potențează  activitatea 
anticoagulantelor cumarinice. 
Cimetidina ar  putea  creşte  efectul  opiaceelor  deşi  mecanismul  nu  este  bine 
stabilit (probabil, datorită prin inhibarea metabolizării hepatice). Fenitoinul 
acționează  ca  inductor  al  metabolizării  hepatice.  Efectele  toxice  ale 

62
carbamazepinei  ar  putea  fi  crescute  dacă  este  utilizată  împreună  cu 
dextropropoxifen. 
A  fost  semnalat  faptul  că  barbituricele  pot  creşte  toxicitatea  unora  dintre 
opiacee cum ar fi meperidina şi pot reduce efectul altora cum ar fi metadona. 
De  asemenea,  a  fost  semnalat  faptul  că  combinația  de  barbiturice  cu  unele 
opiacee poate potența efectele depresante ale SNC. De asemenea, trebuie să 
se  țină  cont  de  acest  efect  în  cazul  utilizării  opiaceelor  împreună  cu 
anxiolitice, antidepresive sau blocanți neuromusculari. 

III.5. PROGRAME DE MENŢINERE CU AGONIŞTI DE OPIACEE

 
Programele  de  menținere  cu  agonişti  opiacei  se  bazează  pe  substituția 
opiaceului care face obiectul dependenței (în general heroina) cu un opiaceu 
legal prescris pe o perioadă de timp extinsă, sub control medical. 
Toleranța  încrucişată  existentă  între  diversele  opiacee  permite,  teoretic, 
utilizarea oricăreia dintre ele pentru realizarea unui program de menținere. 
În timp, au fost utilizate substanțe pornind de la opium la heroină. În 1993, 
în  Suedia  s‐a  inițiat  un  program  experimental  de  distribuție  de  heroină 
(inspirat de inițiativele din Marea Britanie), ale cărui rezultate au condus la 
includerea  acestui  opiaceu  în  vademecumul  farmaceutic  al  acestei  țări;  în 
prezent  beneficiază  de  acest  tratament  mai  mult  de  un  milion  de  pacienți. 
Recent,  a  fost  autorizată  în  Spania  realizarea  primelor  tentative  clinice  de 
eliberare  de  heroină  pacienților  dependenți  de  această  substanță  care  au 
eşuat în programele de menținere cu metadona. 
În 1965, Dole şi Nyswander au propus un model metabolic al dependenței de 
heroină,  după  care  dependenții  prezintă  un  dezechilibru  fiziologic,  care 
poate fi corectat prin administrarea susținută de opiacee. 
Aceştia au propus metadona ca substanță de elecție şi au introdus conceptul 
de blocaj narcotic, conform căruia consumul cronic de metadonă va produce 
blocarea  efectelor  întăritoare  ale  heroinei.  Astfel,  prin  faptul  că  nu  obține 
gratificare  imediată  în  cazul  consumului  acestei  substanțe,  conduita  de 
autoadministrare va dispărea progresiv.  
În  prezent,  tratamentele  de  menținere  cu  metadonă  se  realizează,  în 
majoritatea  țărilor,  acesta  fiind  considerata,  în  general,  ca  substanță  de 
alegere în acest tip de programe. 

63
Totuşi,  în  ultimii  ani  s‐a  introdus  levo‐alfa‐acetil‐metadol  (LAAM),  retras 
recent,  datorită  apariției  unor  cazuri  suspecte  de  cardiotoxicitate  şi  a  fost 
introdusă buprenorfina. 
 
III.5.1. PROGRAME DE MENŢINERE CU METADONĂ (PMM)
Eficiența  metadonei  ca  supresor  al  sindromului  de  abstinență  la  opiacee  a 
determinat introducerea acesteia în tratamentul pacienților consumatori de 
heroina în diverse modalități terapeutice, dintre care se remarcă programele 
de menținere. 
Programul de menținere cu metadonă este indicat pentru pacienții cu vârsta 
mai  mare  de  18  ani  de  obicei,  care  prezintă  o  dependență  de  opiacee  cu  o 
evoluție  de  câțiva  ani  şi  cu  eşecuri  repetate  în  programele  drog  zero  şi 
tratamentele de dezintoxicare. 
De  asemenea,  este  indicat  pentru  pacienții  cu  SIDA  sau  orice  altă  patologie 
organică severă, la femeile însărcinate dependente de opiacee şi la pacienții 
consumatori  de  heroina  cu  patologii  psihiatrice  asociate.  Între  aceştia,  se 
remarcă dependenții de opiacee cu tulburări psihice, deoarece proprietățile 
antipsihotice ale metadonei constituie o indicație pentru utilizarea acesteia; 
aceşti pacienți îşi exprimă frecvent preferința pentru metadonă, comparativ 
cu  neurolepticele,  datorită  efectelor  nedorite  pe  care  aceste  substanțe  le 
provoacă, inclusiv în cazul în care sunt administrate la doze relativ scăzute. 
Includerea  femeilor  însărcinate  dependente  de  opiacee  în  cadrul  unui 
program de menținere cu metadonă se consideră ca tratament ambulatoriu 
de  elecție,  întotdeauna  împreună  cu  un  program  intensiv  de  asistență 
prenatală şi suport psihosocial. În aceste programe s‐a demonstrat o scădere 
a  morbidității  materne  prin  evitarea  căii  de  administrare  parenterală,  cu 
reducerea riscurile episoadelor de abstinență şi supradoză. Tot aşa, se reduc 
clar episoadele de eclampsie şi avorturile spontane. 

DOZAREA ÎN PROGRAMELE DE MENŢINERE PE METADONĂ

Dozajul  utilizat  în  tratamentele  de  menținere  pe  metadonă  reprezintă  un 
subiect foarte controversat, deoarece nu există date concludente cu privire la 
dozele necesare pentru realizarea unui efect terapeutic optim şi eliminarea 
craving­ului,  astfel  încât  întotdeauna  este  recomandabil  să  se  efectueze  o 
prescripție foarte bine adaptată la necesitățile pacientului. 
Programul clasic de menținere cu metadonă în doze crescute este cel propus 
de Dole şi Nyswander în 1965. O doză de menținere de 100mg de metadonă 
produce blocarea acțiunii euforizante a 80 mg de heroină pură. 

64
Obiectivul  stabilizării  este  diminuarea  necesității  şi  căutării  de  opiacee  şi 
inducerea  unei  toleranțe  încrucişate  suficiente  pentru  a  bloca  efectul 
euforizant. 
În studii ulterioare, s‐a evidențiat faptul că nivelurile plasmatice, asociate cu 
diminuarea  consumului  de  opiacee  ilegale  ‐  nu  şi  de  cocaină  ‐  a  fost  de 
250mg/ml  de  (D)‐metadonă  400  mg/ml  de  metadonă.  (L)‐metadona  nu  a 
fost asociată cu diminuarea consumului. 
Pentru  a  obține  aceste  concentrații  este  necesară  individualizarea 
tratamentului în funcție de aspectele farmacocinetice şi farmacodinamice. În 
mod obişnuit, doza de metadonă va oferi niveluri plasmatice de 400mg/ml şi 
va  oscila  între  70‐120mg/zi.  Pentru  a  ajunge  la  aceste  doze,  se  inițiază 
tratamentul  cu  20  mg/zi  şi  se  realizează  o  creştere  graduală  lentă  într‐o 
perioadă de 4‐6 săptămâni. În unele cazuri pot fi necesare doze mai mari de 
120  mg/zi  pentru  menținerea  nivelurilor  plasmatice  optime,  deşi  de  obicei 
pacienții obțin stabilizarea la 60‐80 mg/zi. 
Determinarea  nivelurilor  plasmatice  de  metadonă  permite,  teoretic,  o 
ajustare optimă a prescripției, deşi nu este necesar să se recurgă constant la 
aceste determinări dec laborator. 
Utilizarea  testării  nivelurilor  plasmatice  de  metadonă  poate  fi  foarte 
importantă atunci când: 
ƒ există un răspuns negativ la dozele obişnuite (plecând de la 80 mg/zi). 
ƒ există dubii cu privire la complianța tratamentului sau înainte de a face 
schimbări în program. 
ƒ pacientul (cum se întâmplă frecvent) consumă alte substanțe, cum ar fi 
cocaina  sau  chiar  opiacee  cum  ar  fi  heroina  în  timpul  tratamentului  cu 
metadonă. 
Ca  urmare,  este  necesar  să  se  stabilească  până  la  ce  punct  doza  poate  fi 
insuficientă  şi  să  se  analizeze  diferitele  mecanisme  farmacocinetice  şi 
farmacodinamice care pot interfera cu tratamentul adecvat. 
Controlul  nivelurilor  de  metadonă  poate  fi  util,  de  asemenea,  înainte  de 
începerea  unui  tratament  farmacologic  care  interferă  cu  cel  cu  metadonă, 
servind  ca  ghidare  pentru  ajustarea  dozelor  finale.  Nu  putem  omite 
beneficiul  acesteia  în  cazurile  în  care  suspectăm  că  pacientul  prezintă 
simptome  negative  fizice  sau  psihice,  chiar  şi  în  cazul  unei  administrări 
adecvate şi prezintă rezistența la schimbarea dozelor de menținere. 
Determinarea  concentrației  plasmatice  poate  servi  ca  sprijin  şi  explicație 
pentru  a  motiva  pacientul  asupra  existenței  unor  niveluri  plasmatice 
corespunzătoare  şi  astfel,  minimalizarea  importanței  dozei  administrate 

65
oral,  dat  fiind  variabilitatea  individuală  în  absorbție,  metabolism, 
interacțiuni etc. 
Metadona  se  poate  prezenta  în  două  moduri:  metadona  racemica  şi  (D)‐
metadona. 
ƒ Metadona  racemica  este  compusă  dintr‐un  amestec  de  50%  între  cele 
două enantiomere. 
ƒ (D)‐Metadona  este  forma  activă  şi  responsabilă  de  principalele  efecte 
opiacee şi (L)‐Metadona. (R)‐Metadona, total activă, a fost utilizată până 
nu demult în Germania.  
Există studii care subliniază faptul că există o mare variabilitate individuală 
în  dispoziția  de  esteroselectivității  enantiomerelor,  oscilând  între  0’6  –  2’4 
(Eap şi alții, 1996). În acest sens, acest autor a realizat schimbări la pacienții 
care  luau  (D)‐Metadonă  la  forma  racemica,  a  descris  schimbări  în 
farmacocinetica  metadonei  care  necesitau  o  ajustare  individualizată  a 
dozelor, producându‐se o coborâre semnificativă (p<0’005) a concentrațiilor 
plasmatice  ale  (D)‐Metadonei,  acestea  diminuând  până  la  16%.  Aceasta 
apare  a  justifica  faptul  că  o  doză  de  (D)‐Metadonă  nu  este  în  mod  necesar 
echivalentă  cu  cea  a  metadonei  racemice  care  conține  aceasta  doza  de  (D) 
Metadona şi aceeaşi concentrație de (L) Metadona. 

ASPECTE FARMACOCINETICE ŞI FARMACODINAMICE DE CARE TREBUIE

SĂ SE ŢINĂ CONT ÎN PMM
Cunoaşterea  farmacocineticii  metadonei  ne  poate  ajuta  să  înțelegem  unele 
aspecte  ale  realității  clinice  ale  acesteia.  De  obicei,  metadona  se 
administrează pe cale orală, dar au fost descrise cazuri de pacienți care şi‐au 
autoadministrat  metadonă  pe  cale  intravenoasă.  Uneori,  s‐a  crezut  că 
utilizarea intravenoasă a metadonei, realizată de unii pacienți, ar putea avea 
legătură  cu  posibilele  flash‐uri  sau  ritualuri  de  injectare.  Totuşi,  consumul 
intravenos  poate  fi  un  mecanism  pentru  creşterea  biodisponibilității, 
evitându‐se  primul  pasaj  hepatic  şi  metabolizarea  intestinală  şi,  în  plus, 
poate  creşte  concentrația  de  (D)‐Metadonă  până  la  23%.  În  consecință, 
atunci  când  se  administrează  100  mg  de  metadonă  pe  cale  orală,  datorită 
biodisponibilității  doza  poate  presupune  în  final  o  cantitate  între  41  şi  100 
mg,  în  timp  ce  administrarea  intravenoasă  permite  absorbția  întregii 
cantități administrate. 
Legarea  metadonei  cu  proteinele  plasmatice  este  diferită  pentru  cele  două 
enantiomere,  deoarece  (D)‐Metadona  rămâne  în  proporție  mai  mare  ca 
fracțiune liberă. Metadona se leagă în principal cu alfa 1‐glicoproteina, care 
prezintă  polimorfism,  constituind  astfel  un  alt  factor  care  intervine  în 

66
variația concentrațiilor plasmatice de la un subiect la altul.  În acelaşi fel, au 
fost detectate diferențe individuale în eliminarea metadonei, diferită pentru 
cele două enantiomere. 
La animale s‐a demonstrat (Kristansen et al., 1995) că intensitatea afinității 
fata  de  receptorii  μ  opiacei  ai  metadonei  variază  în  funcție  de  tipul  de 
receptor  şi  de  tipul  de  metadonă.  Pentru  receptorul  μ1,  (D)‐Metadona 
prezintă  afinitate  maximă  (uşor  inferioară  celei  morfinice),  urmată  de 
metadona  racemica  şi  în  sfârşit,  de  (L)‐Metadonă.  Pentru  receptorii  μ2 
întâlnim aceeaşi corelație. 
 
EFECTE NEDORITE ALE PMM
În cursul primelor zile de tratament, pacientul poate experimenta simptome 
de abstinență care pot fi înlăturate împărțind doza de metadonă şi prescrise 
la  fiecare  două  ore.  În  timpul  perioadei  de  creştere  graduală  a  dozei,  pot 
apărea  efecte  secundare  care  sunt,  în  realitate,  efecte  opiacee  acute  pentru 
care deocamdată nu a fost dezvoltată toleranța. Majoritatea acestor semne şi 
simptome dispar cu timpul şi cu stabilizarea dozei zilnice de substanță. 
Simptomele observate în timpul primelor luni de tratament includ: euforia, 
amețeala, somnolența, bradicardia şi hipotensiuna, greața, voma, edeme ale 
extremităților  inferioare,  dificultăți  de  micțiune,  tulburări  menstruale, 
probleme  în  funcționarea  sexuală,  insomnie,  constipație  şi  sudorație 
excesivă. 
Atunci  când  pacientul  primeşte  doza  optimă,  metadona  nu  mai  produce 
efecte sedative şi nici disforie. 
Constipația cronică trebuie tratată cu laxative, deşi la majoritatea pacienților 
nu  este  necesară  administrarea  periodică  după  primele  6  sau  12  luni  de 
tratament. 

PROTOCOALE DE TRATAMENT ÎN PMM

Criterii de includere: 
ƒ Vârsta mai mare de 18 ani. 
ƒ Dependență  de  opiacee  cu  o  evoluție  de  mai  mulți  ani,  cu  eşecuri 
repetate în programele drog zero. 
ƒ Pacienți afectați de SIDA sau cu orice patologie organică severă. 
ƒ Femei însărcinate dependente de opiacee. 
ƒ Pacienți dependenți de opiacee cu patologie psihiatrică asociată. 

67
ƒ Absența politoxicomaniei grave. 
În cadrul populației de pacienți dependenți se pot delimita două subgrupuri 
pentru care pare a exista o indicație specifică în tratamentul de menținere cu 
metadonă. Aceste subgrupuri sunt constituite din dependenți de  opiacee cu 
tulburări psihotice, în special de tipul schizofreniei. Aceşti pacienți, pe de altă 
parte,  îşi  exprimă  frecvent  preferința  pentru  metadonă,  în  comparație  cu 
neurolepticele,  datorită  efectelor  nedorite  provocate  de  acestea  din  urmă, 
chiar în cazul în care se administrează în doze scăzute. 
Includerea  femeilor  însărcinate  dependente  de  opiacee  într‐un  program  de 
menținere  pe  metadonă  se  consideră  ca  tratament  ambulatoriu  de  elecție 
întotdeauna când este asociat cu un program intensiv de asistență prenatală 
şi sprijin psihosocial. Diminuarea morbidității materne (prin neutilizarea căi 
parenterale  ca  poartă  de  intrare  a  substanței  toxice,  ca  şi  prin  diminuarea 
riscului de apariție a episoadelor de abstinență şi supradoză la consumul de 
heroină)  este  principalul  motiv  care  trebuie  apreciat  pentru  stabilirea 
includerii unei femei însărcinate într‐un PMM. Este de remarcat faptul că un 
procent  semnificativ  de  femei  incluse  în  acest  tip  de  program  au  arătat  o 
stabilizare semnificativă a stilului de viață, cu reducerea comportamentelor 
autodistructive şi antisociale, o mai mare atenție/grijă prenatală şi o creştere 
a numărului de vizite periodice de urmărire a copiilor. 
Un  alt  grup  susceptibil  de  a  fi  inclus  în  PMM  este  cel  al  pacienților  cu 
patologie  organică  severă  şi,  în  special  cu  SIDA,  în  care  recăderile  cu 
administrare  intravenoasă  de  heroină  reprezintă  un  risc  important  de 
agravare a simptomatologiei. 

III.5.2. PROGRAME DE MENŢINERE CU BUPRENORFINĂ ŞI NALOXONĂ

 
Eligibilitatea pentru tratamentul cu buprenorfină + naloxona 
Următoarele recomandări trebuie luate în considerare atunci când se are în 
vedere eligibilitatea unei persoane pentru administrarea de buprenorfină ca 
tratament de menținere.  
Indicaţii 
(1)  Tratamentul  cu  buprenorfină  este  indicat  numai  pentru  persoanele 
dependente de opioizi 
(2)  Pacientul  trebuie  să  aibă  cel  puțin  16  ani.  Buprenorfina  a  fost  aprobată 
pentru administrarea la persoane în vârstă de cel puțin 16 ani. Totuşi, sunt 
necesare  precauții  în  cazul  recomandării  unui  medicament  pentru 

68
dependență  la  persoanele  cu  vârste  cuprinse  între  16  şi  17  ani  şi  este 
recomandată  solicitarea  unei  a  doua  opinii  sau  a  părerii  unui  specialist 
înainte  de  tratarea  oricărei  persoane  sub  vârsta  de  18  ani.  Totuşi,  au  fost 
raportate rezultate favorabile pentru asocierea buprenorfinei cu intervenții 
comportamentale în tratamentul adolescenților dependenți de opioide. 
(3)  Verificarea  identității  pacientului  trebuie  să  reprezinte  o  regulă  în 
practică  
(4)  Pacientul  trebuie  să  fie  capabil  să  îşi  dea  consimțământul  informat  la 
tratamentul cu buprenorfină. 
Contraindicaţii 
(1)  Orice  persoană  cu  hipersensibilitate  cunoscută  şi/sau  efecte  adverse 
severe  în  urma  expunerii  anterioare  la  buprenorfină  sau  la  produsul 
combinat nu este eligibilă pentru tratamentul cu buprenorfină. 
(2)  Sarcina  şi  alăptarea  sunt  considerate  contraindicații  pentru  utilizarea 
buprenorfinei,  în  principal  datorită  absenței  datelor  certe  referitoare  la 
siguranța şi eficacitatea buprenorfinei.  
(3) Insuficiență respiratorie sau hepatică severă. 
 
RECOMANDĂRI PENTRU TRATAMENTUL DE MENTINERE 
Alegerea terapiilor farmacologice de întreţinere 
În  general,  dovezile  din  studiile  clinice  sugerează  faptul  că  rezultatele 
principale ale tratamentelor de întreținere cu buprenorfină şi metadonă sunt 
comparabile în condiții optime de tratament şi că diferența între tratamentul 
de  întreținere  cu  buprenorfină  şi  cu  metadonă  este  mică,  comparativ  cu 
rezultatele terapeutice variabile între pacienți şi între programe.  
Dovezile  referitoare  la  eficacitatea  comparabilă  a  tratamentului  de 
întreținere  cu  buprenorfină  şi  cu  metadonă  au  fost  rezumate  de  către  o 
analiză sistematică (Cochrane) (Mattick et al 2003). Această analiză s‐a bazat 
pe  13  trialuri  controlate,  randomizate,  care  au  comparat  tratamentul  de 
întreținere cu buprenorfină cu placebo sau cu tratamentul de întreținere cu 
metadonă.  Şase  dintre  aceste  trialuri  controlate,  randomizate,  au  utilizat 
regimuri de dozare mai degrabă flexibile decât fixe. Deoarece regimurile de 
dozare flexibile reflectă mai bine practica clinică uzuală, Mattick at al. (2003) 
au  luat  în  considerare  separat  datele  obținute  din  aceste  studii.  Au 
concluzionat că, în cazul dozării flexibile:  
ƒ nu s‐au înregistrat diferențe în utilizarea heroinei sau a altor droguri între 
tratamentul cu metadonă sau buprenorfină; şi 

69
ƒ probabilitatea  ca  pacienții  care  au  primit  buprenorfină  să  rămână  în 
tratament a fost semnificativ mai redusă decât în cazul pacienților care au 
primit metadonă (risc relativ 0,82, interval de confidență 95% 0,69‐0,96). 
În  ciuda  eficacității  uşor  superioare  a  tratamentul  de  întreținere  cu  doze 
mari de metadonă, mulți pacienți au o evoluție favorabilă sub tratament cu 
buprenorfină şi, în mod frecvent, îşi exprimă preferința pentru buprenorfină. 
În alegerea medicamentului utilizat, astfel de preferințe sunt importante. 
Factorii  care  ar  putea  influența  alegerea  între  metadonă  şi  buprenorfină 
includ: 
ƒ Variaţii  individuale  în  absorbţie,  metabolizare  şi  clearance.  Pot  exista 
diferențe  considerabile  farmacocinetice  şi  farmacodinamice  între 
persoane în ceea ce priveşte răspunsul la diverse terapii farmacologice de 
substituție cu opioide. 
ƒ Efecte  adverse.  Pacienții  care  prezintă  efecte  adverse  semnificative  ale 
unuia  dintre  medicamentele  opioide  pot  beneficia  de  tratamentul  cu  un 
alt  produs.  În  particular,  buprenorfina  poate  fi  preferată  de  persoanele 
care se plâng de sedare persistentă sub tratamentul cu metadonă. 
ƒ Flexibilitatea tratamentului cu buprenorfină. Pentru mulți pacienți care iau 
în  considerare  tratamentul  de  întreținere,  problema  dependenței  de 
opioidul  administrat  ca  tratament  de  întreținere  reprezintă  un  factor 
limitativ.  Deoarece  buprenorfina  este  un  agonist  parțial  şi  se  desprinde 
lent de receptori, pare să fie asociată cu un sindrom de sevraj mai uşor, cel 
puțin  comparativ  cu  heroina  şi  cu  morfina.  Nu  este  clar  dacă  aceasta  se 
traduce  într‐un  succes  terapeutic  superior  al  pacienților  care  opresc 
tratamentul de întreținere. Cu toate acestea, tratamentul de întreținere cu 
buprenorfină  poate  fi  mai  eficient  în  susținerea  tentativei  de  sevraj.  În 
acelaşi timp, trecerea de la buprenorfină la metadonă este relativ uşoară 
în cazul în care este necesară administrarea unui agonist pur, iar trecerea 
de la buprenorfină la naltrexona poate fi mai uşoară decât trecerea de la 
metadonă la naltrexona. 

INIŢIEREA TRATAMENTULUI CU BUPRENORFINĂ

Iniţierea buprenorfinei la utilizatorii de heroină 
Obiectivul  trebuie  să  fie  stabilizarea  pacienților  pe  o  doză  eficientă  de 
buprenorfină cât mai rapid cu putință. Inducția mai rapidă a dozei (adică 12‐
16 mg până în ziua 3) se poate asocia cu o mai bună complianță la tratament. 
Totuşi,  această  strategie  trebuie  pusă  în  balanță  cu  reacțiile  individuale  la 
dozele inițiale şi cu considerațiile referitoare la siguranță. 

70
Inducția  rapidă  a  dozei  este  cel  mai  uşor  realizată  prin  administrarea  unei 
doze  inițiale  cuprinse  între  4  şi  8  mg.  Dozele  inițiale  mai  mari  vor  facilita 
inducția  mai  rapidă  a  dozei,  dar  cresc  riscul  de  sevraj  precipitat  (dacă 
pacientul a utilizat recent opioide) sau de sedare (dacă pacientul are un grad 
redus  de  dependență  de  opioide  sau  consumă  şi  alte  sedative,  de  tipul 
benzodiazepinelor). 
În mod ideal, pacienții trebuie supravegheați câteva ore după administrarea 
primei  doze  şi  o  doză suplimentară  trebuie administrată  în  aceeaşi  zi,  dacă 
nu apar semne de sedare. Doza adecvată pentru prima zi este de 6 până la 8 
mg.  Aceasta  poate  fi  administrată  într‐o  singură  priză  sau,  dacă  resursele 
permit  acest  lucru,  în  două  prize  la  interval  de  4  ore,  pentru  reducerea 
riscului de sevraj precipitat şi de apariție a efectelor adverse. 
Prescrierea se poate realiza sub forma unui regim fix, cu doze progresiv mai 
mari în prima săptămână (de exemplu 8 mg în ziua 1, 12 mg în ziua 2, 16 mg 
în ziua 3).   
Următorii  factori  trebuie  luați  în  considerare  în  alegerea  dozei  inițiale  de 
buprenorfină: 
ƒ Intervalul de timp de la ultima utilizare de opioide şi dacă în ultimele 24‐
48  de  ore  au  fost  utilizate  opioide  cu  durată  lungă  de  acțiune,  cum  sunt 
metadona sau morfina orală cu eliberare lentă. 
ƒ Probabilitatea  evaluată  de  utilizare  concomitentă  de  droguri,  inclusiv 
consum  de  alcool,  utilizarea  de  medicamente  sedative  eliberate  cu 
prescripție  medicală  (în  particular  benzodiazepine)  sau  utilizarea  de 
droguri  ilicite.  În  aceste  situații  trebuie  recomandate  doze  mai  mici  de 
buprenorfină, cu controale mai frecvente. 
ƒ Afecţiunile medicale concomitente (în special disfuncție hepatică severă şi 
interacțiuni cu alte medicamente) impun utilizarea unor doze inițiale mai 
mici de buprenorfină, cu monitorizare frecventă. 
Prima  doză  de  buprenorfină  trebuie  administrată  atunci  când  pacientul 
prezintă  semne  precoce  de  sevraj  la  opioide,  după  cel  puțin  6  ore  şi 
preferabil după 12 ore de la ultima utilizare de heroină. 
Scalele  de  evaluare  a  sevrajului  la  opioide,  cum  sunt  Scalele  Subiective  şi 
Obiective  de  Evaluare  a  Sevrajului  (Subjective  and  Objective  Withdrawal 
Scales) sau Scala Clinică de Evaluare a Sevrajului la Opioide (Clinical Opiate 
Withdrawal  Scale)  pot  fi  utile  pentru  confirmarea  prezenței  sevrajului  la 
opioide  înaintea  administrării  primei  doze  de  buprenorfină.  Sevrajul  la 
opioide  va  deveni  în  general  manifest  în  decurs  de  şase  ore  de  la 
administrarea  de  heroină.  La  pacienții  care  au  utilizat  preparate  orale  cu 
opiacee  (ex.  Metadona)  cu  eliberare  lentă,  perioada  până  la  apariția 

71
semnelor de sevraj poate dura 12 ore sau mai mult. Este necesară acordarea 
unei  atenții  speciale  pentru  a  nu  administra  buprenorfină  unui  pacient 
intoxicat cu opioizi. 
Pacienții  cărora  li  se  administrează  buprenorfină  la  scurt  timp  după 
utilizarea  de  heroină  pot  prezenta  sevraj  la  opioizi,  deoarece  buprenorfina 
îndepărtează heroina de la nivelul receptorilor opioizi. În cazul temporizării 
administrării primei doze de buprenorfină, în modul indicat mai sus, apariția 
sevrajului precipitat de buprenorfină va fi relativ rară.  
Sevrajul  precipitat  de  buprenorfină  debutează  de  obicei  după  una  până  la 
patru ore de la administrarea primei doze de buprenorfină, are în general o 
severitate  uşoară  până  la  moderată  şi  durează  până  la  12  ore.  În  cazul 
apariției  acestuia,  pacienții  pot  necesita  medicație  simptomatică  pentru 
sevraj.  Administrarea  primei  doze  de  buprenorfină  în  prima  parte  a  zilei 
conferă  oportunitatea  de  tratare  a  sevrajului  precipitat,  în  cazul  apariției 
acestuia. 
În  cazul  apariției  sevrajului  precipitat  după  doza  inițială  de  buprenorfină, 
dozele  ulterioare  de  buprenorfină  (administrate  în  ziua  următoare)  vor 
determina  un  disconfort  de  sevraj  minim  sau  uşor  dacă  pacientul  nu  a 
utilizat heroină în acest interval. Pacienții care continuă să utilizeze heroină 
între  prima  şi  a  doua  doză  de  buprenorfină  pot  prezenta  dificultăți  în 
stabilizarea tratamentului, cu continuarea manifestărilor de sevraj la opioizi. 
Pacienții trebuie sfătuiți să întrerupă utilizarea de heroină cu cel puțin şase 
ore înainte de următoarea doză de buprenorfină. 
 
Trecerea de la tratamentul de întreţinere cu metadonă 
Trecerea de la metadonă la buprenorfină poate fi adecvată atunci când: 
ƒ efectele adverse ale metadonei sunt intolerabile; 
ƒ pacientul  doreşte  această  schimbare,  posibil  anticipând  utilizarea 
buprenorfinei  ca  medicatie  de  dezintoxicare  sau  pentru  a  permite  un 
regim de dozare cu administrări mai puțin frecvente; 
ƒ pacientul nu s‐a simțit bine în cursul tratamentului cu metadonă; 
ƒ există preocupări legate de consumul de droguri multiple. 

La  trecerea  de  la  metadonă  la  buprenorfină  există  riscul  de  destabilizare  a 
pacienților  anterior  stabilizați.  Este  necesară  monitorizarea  atentă  şi 
susținerea oricărui pacient care trece de la tratamentul cu metadonă la cel cu 
buprenorfină,  în  particular  a  celor  care  fie  îşi  reduc  doza  de  metadonă 
înaintea de trecerea la buprenorfină sau a celor care trec de la doze mai mari 
de  metadonă,  pentru  a  evita  precipitarea  revenirii  la  utilizarea  de  droguri 

72
ilicite.  Aceste  transferuri  trebuie  planificate,  evaluate  şi  monitorizate.  Dacă 
determină  destabilizarea  pacientului,  cea  mai  bună  opțiune  poate  fi 
revenirea la metadonă.  
Când  pacienții  aflați  în  tratament cu  metadonă  iau  o  doză  de  buprenorfină, 
metadona  este  îndepărtată  de  la  nivelul  receptorilor  opioizi  μ  de  către 
buprenorfină.  În  general,  pacienții  tratați  cu  doze  mici  de  metadonă  (adică 
sub  30  mg)  tolerează  această  trecere  cu  un  disconfort  minim.  Pacienții 
tratați cu doze mai mari de metadonă pot considera că înlocuirea metadonei 
cu  buprenorfină  se  asociază  cu  un  disconfort  semnificativ.  Totuşi,  apariția 
sevrajului  precipitat  poate  fi  în  general  minimalizată  prin  dozarea  inițială 
atentă şi titrarea rapidă la o doză de întreținere de buprenorfină adecvată. 
Acest  fapt  are  mai  multe  implicații  clinice.  Ori  de  câte  ori  este  posibil, 
pacienților  aflați  în  tratament  cu  metadonă  trebuie  să  li  se  reducă  doza  de 
metadonă şi trebuie stabilizați pe această doză mai mică înainte de trecerea 
la buprenorfină. 
Ori  de  câte  ori  este  posibil,  pacienții  trebuie  să  ia  o  doză  de  metadonă  mai 
mică de 40 mg timp de minim o săptămână înainte de administrarea primei 
doze  de  buprenorfină.  La  un  număr  mare  de  pacienți,  doza  optimă  de 
metadonă înaintea transferului la buprenorfină poate fi sub 30 mg/zi. 
Este  preferabil  ca  pacienții  să  prezinte  un  grad  uşor  de  sevraj  la  metadonă 
înainte de trecerea la buprenorfină. Acesta apare de obicei după cel puțin 24 
de ore de la ultima doză de metadonă şi este un indiciu asupra faptului că a 
trecut  un  timp  suficient  pentru  ca  riscul  de  precipitare  a  unui  sevraj 
semnificativ de către prima doză de buprenorfină să fie minim.  
Trebuie administrată o doză inițială de 4 mg (2 mg pentru persoanele care 
trec de la doze de metadonă de peste 30 mg) iar pacientul trebuie observat 
timp de o oră. Dacă simptomele de sevraj se ameliorează, pacientului i se pot 
elibera două doze suplimentare de 4 mg, pe care le va lua dacă este necesar. 
Dacă  simptomele  de  sevraj  nu  se  ameliorează  sau  se  agravează,  trebuie 
administrată  o  a  doua  doză  de  2‐4  mg,  iar  pacientul  trebuie  supravegheat 
pentru  încă  o  oră.  Dacă  se  simte  bine,  pacientului  i  se  poate  elibera  încă  o 
doză  de  4  mg  pentru  a  o  lua  la  nevoie.  Medicul  trebuie  să  monitorizeze 
pacientul mai târziu în cursul aceleiaşi zile pentru a evalua răspunsul la doza 
administrată. 
Această  strategie  cu  doze  mici  repetate  este  de  preferat.  După  ce 
buprenorfina  se  leagă  de  receptorii  opioizi,  riscul  de  sevraj  precipitat  este 
redus. Dacă nu sunt disponibile resursele necesare pentru dozarea la centrul 
respectiv şi pentru reevaluările repetate menționate mai sus, pacienții care 
doresc să treacă de la o doză de metadonă ≥ 40 mg trebuie îndrumați către 
un serviciu care poate realiza aceasta monitorizare. 

73
Probabilitatea  de  precipitare  a  sevrajului  la  inițierea  tratamentului  cu 
buprenorfină este redusă pe măsură ce intervalul de timp între ultima doză 
de  metadonă  şi  prima  doză  de  morfină  creşte.  Riscul  de  sevraj  precipitat 
poate fi redus prin asigurarea că ultima doză de metadonă este administrată 
dimineața devreme şi prima doză de buprenorfină este administrată târziu, 
în ziua următoare. 
Prima  doză  de  buprenorfină  trebuie  administrată  când  pacientul  prezintă 
primele semne de sevraj la opioizi, după cel puțin 24 de ore de la ultima doză 
de metadonă administrată. 
Caracteristicile  sevrajului  precipitat  după  prima  doză  de  buprenorfină  sunt 
în  general  de  severitate  uşoară  până  la  moderată  şi  pot  cauza  disconfort 
pacientului nepregătit. Simptomele debutează după una până la patru ore de 
la prima doză de buprenorfină şi durează până la 12 ore, după care scad în 
intensitate. Pacienții care au neplăceri se pot prezenta la medic, mai târziu în 
cursul  zilei,  şi  pot  beneficia  de  medicație  simptomatică  pentru  sevraj  (de 
exemplu  clonidină  0,1  mg,  la  3‐4  ore).  Este  mai  puțin  probabil  ca  dozele 
ulterioare de buprenorfină (din ziua următoare) să precipite simptomele de 
sevraj. 
Transferul de la doze mai mari de metadonă (> 40 mg) 
Se asociază cu un risc semnificativ de sevraj precipitat, fiind dificil de realizat 
în regim ambulator. Transferul de la dozele mai mari de metadonă poate fi 
realizat în siguranță la pacienții spitalizați, la care se pot utiliza clonidina şi 
diazepam,  sub  supraveghere  medicală,  pentru  tratamentul  simptomelor  de 
sevraj.  Problema  esențială  în  realizarea  acestor  transferuri  este 
temporizarea  administrării  primei  doze  de  buprenorfină  până  când 
pacientul  are  semne  de  sevraj  la  opioide.  Aceasta  poate  implica  o  perioadă 
de 72 ore după ultima doză de metadonă administrată. 
Buprenorfina poate fi inițiată în doze mici administrate frecvent, de exemplu 
2  mg  x  2/zi,  cu  creştere  la  4  mg  x  2/zi,  apoi  la  8  mg  x  2/zi,  cu  titrare  în 
funcție de necesități (Pollak 2002). 
Stabilizarea 
Doza  optimă  de  întreținere  trebuie  să  fie  individualizată  în  funcție  de 
răspunsul pacientului la buprenorfină. Totuşi, în general doza de întreținere 
se  va  situa  în  intervalul  de  12  până  la  16  mg/zi.  Răspunsurile  individuale 
variază considerabil, în funcție de următorii factori: 
1. Ratele  de  absorbție  sau  de  metabolizare  a  buprenorfinei.  Durata 
contactului  cu  mucoasa  bucală  este  un  factor  semnificativ  pentru 
absorbția  buprenorfinei.  Din  acest  motiv,  instruirea  pacienților 
referitor la tehnica de administrare a buprenorfinei este importantă. 

74
 2. Apariția efectelor adverse. 
3. Continuarea utilizării altor droguri. 
Aceste  variații  impun  clinicianului  să  titreze  doza  de  buprenorfină  pentru 
optimizarea obiectivelor tratamentului. 
Stabilizarea – la sfârşitul primei săptămâni, simptomele raportate, atât cele 
de sevraj, cât şi cele de intoxicație, trebuie să fie minime. Doza optimă pentru 
pacient  este  doza  suficientă  pentru  diminuarea  sau  abolirea  disconfortului 
provocat  de  sevraj  pentru  întreg  intervalul  de  timp  dintre  administrarea 
dozelor  şi  pentru  susținerea  unei  reduceri  semnificative  sau  a  întreruperii 
utilizării  altor  opioide,  fără  inducerea  unor  toxicități  sau  efecte  adverse 
semnificative.  În  general,  dozele  optime  la  sfârşitul  primei  săptămâni  se 
situează în intervalul de 12 până la 24 mg/zi. 
Pe  măsura  continuării  tratamentului,  medicul  trebuie  să  reevalueze 
pacientul de două‐trei ori pe săptămână, in primele saptamani, pentru: 
ƒ a stabili dacă doza administrată este cea corespunzătoare; 
ƒ a întreba despre simptomele de sevraj sau efectele adverse; şi 
ƒ a monitoriza utilizarea oricăror droguri suplimentare. 

O  schemă  adecvată  de  reevaluare  de  către  medicul  curant  sau  o  asistentă 
medicală sau un farmacist cu pregătire corespunzătoare este următoarea: 
ƒ În  aceeaşi  zi  sau  în  ziua  următoare  administrării  primei  doze  de 
buprenorfină.  Aceasta  permite  medicului  să  identifice  apariția  oricăror 
semne  de  sevraj  precipitat  şi  să  stabilească  dacă  prima  doză  este 
adecvată. 
ƒ La fiecare două până la patru zile până la stabilizare. 
ƒ Săptămânal în următoarele patru până la şase săptămâni. 
ƒ Bisăptămânal în următoarele şase până la opt săptămâni.  
ƒ Reevaluări  lunare  în  continuare,  deşi  medicul  poate  alege  să  spațieze 
reevaluările la intervale de până la trei luni pentru pacienții stabili. 
Persoanele cu risc înalt de continuare a utilizării de droguri, sau cu probleme 
asociate  medicale,  psihiatrice  sau  sociale,  pot  necesita  controale  mai 
frecvente. 
Administrarea  unor  doze  zilnice  de  întreținere  de  buprenorfină  trebuie 
realizată în decursul primei sau a primelor două săptămâni de tratament, în 
funcție de utilizarea de heroină sau alte droguri de către pacient. 
 
 

75
Modificările dozei de buprenorfină 
Dozele pot fi crescute sau scăzute cu 2‐8 mg/zi. 
In cazul in care se pot realiza controale zilnice de către medic sau o asistentă 
medicală  ,  se  pot  realiza  cresteri  zilnice  de  doză.  Totuşi,  în  practică,  este 
posibil ca medicii să nu poată reevalua pacientul mai frecvent decât o dată la 
două sau la trei zile (datorită programului sau a weekend‐urilor). O perioadă 
de  două  sau  trei  zile  cu  o  anumită  doză  îi  acordă  pacientului  timp  să  se 
acomodeze  cu  doza  respectivă  şi  oportunitatea  de  a‐şi  modifica 
comportamentul în mod corespunzător înainte de modificările ulterioare de 
doză. Doza de buprenorfină poate fi redusă în cazurile cu probleme legate de 
siguranța pacientului (de exemplu atunci când sunt raportate intoxicări sau 
supradoze). 
Următoarele recomandări pot ghida medicul în stabilirea modificărilor dozei 
de buprenorfină. 
 
INDICATORI AI NECESITĂŢII DE AJUSTARE A DOZEI
 

Reducerea dozei dacă apar:  Creşterea dozei dacă apar: 

Semne  de  intoxicație  cu  Semne  de  sevraj  în  ultimele  24  de  ore, 
buprenorfină  (de  exemplu  cu  intensitate  crescută  în  perioada 
sedare),  în  special  în  momentele  imediat  anterioară  administrării  dozei 
de  efect  maxim  (1‐4  ore  după  următoare  (care  nu  sunt  datorate 
administrarea dozei)  sevrajului precipitat) 

  Absența  semnelor  de  intoxicație  cu 

buprenorfină,  în  special  în  momentele 
de  efect  maxim  (1‐4  ore  după 
administrarea dozei) 

  Utilizare  sau  dorință  de  utilizare  a 

heroinei 

Efecte  adverse  severe  sau  Efecte  adverse  absente  sau  uşoare  şi 
intolerabile  (inclusiv  sevraj  tolerabile 
precipitat sever) 

76
Doza de întreţinere 
Nivele de dozare 
Dozele  de  întreținere  eficiente  pentru  buprenorfină,  asociate  cu  reducerea 
utilizării de heroină şi complianță crescută la tratament, se pot situa într‐un 
interval cuprins între 8 şi 24 mg/zi. Dozele de 4 mg sau mai mici nu vor fi la 
fel  de  eficiente  pentru  menținerea  pacienților  în  tratament  sau  reducerea 
utilizării  de  heroină  (dovezile  sugerează  faptul  că  astfel  de  doze  sunt 
asociate  cu  rezultate  similare  sau  inferioare  celor  ale  dozelor  de  metadonă 
de  20  mg).  Majoritatea  pacienților  vor  necesita  doze  de  cel  puțin  12  mg/zi 
pentru  un  tratament  de  întreținere  eficient  cu  buprenorfină  şi  majoritatea 
pacienților vor putea fi menținuți pe o doză de aproximativ 16 mg/zi. 
Eficacitatea dozelor zilnice mai mari de 12 mg comparativ cu dozele mai mici 
a fost puțin studiată şi există puține informații referitoare la natura efectelor 
adverse  la  doze  de  întreținere  mai  mari  de  32  mg/zi.  Creşterile  dozei  de 
buprenorfină  nu  se  asociază  obligatoriu  cu  o  creştere  proporțională  a 
nivelelor de buprenorfină in sange. 
Doza maximă recomandată de buprenorfină este de 32 mg pe zi. Doza de 32 
mg  este  adecvată  pentru  pacienții  aflați  în  regimuri  de  dozare  cu 
administrare la două zile sau de 4 ori pe săptămână. 
Persoanele care doresc să îşi reducă utilizarea de heroină sau de alte opioide 
pot face acest lucru prin creşteri ale dozei de buprenorfină, deoarece dozele 
mai mari de buprenorfină produc o blocare mai eficientă a efectelor heroinei 
adiționale. 
Totuşi,  acest  lucru  reuşeşte  numai  până  la  un  anumit  punct.  Continuarea 
utilizării  de  heroină  în  ciuda  administrării  unor  doze  zilnice  adecvate  de 
buprenorfină  poate  indica  faptul  că  pacientul  necesită  intervenții  psiho‐
sociale  mai  intensive  şi/sau  un  alt  tratament  opioid  de  substituție  (de 
exemplu cu metadonă). 
Frecvenţa administrării dozelor: regimurile de dozare la două zile sau de 
3 ori pe săptămână 
Caracteristicile buprenorfinei permit un interval larg de regimuri de dozare, 
de la mai multe administrări pe zi până la administrarea la două sau la trei 
zile. Existența preparatului combinat, cu un risc potențial de  deturnare mai 
redus,  permite  posibilitatea  de  administrare  nesupravegheată,  pe  care  este 
de aşteptat ca pacienții să o urmeze.  
Pacienții  trebuie  să  fie  mai  întâi  stabilizați  cu  regimul  de  administrare 
zilnică.  După  ce  au  fost  stabilizați,  poate  fi  avută  în  vedere  trecerea  la  un 
regim de dozare la două zile, pentru o perioadă de probă. Dacă încercarea se 

77
soldează cu un eşec, pacientul trebuie să revină la regimul de  administrare 
zilnică. Dacă tentativa este reuşită, după o nouă perioadă de stabilizare, pot fi 
avute în vedere reduceri şi mai mari ale frecvenței de administrare a dozelor. 
Dovezile  provenite  din  studii  randomizate  controlate  indică  faptul  că 
regimurile  de  administrare  zilnice  au  o  eficacitate  similară  cu  a  celor  cu 
administrare  la  două  zile  sau  de  trei  ori  pe  săptămână  atunci  când  dozele 
sunt  ajustate  în  mod  corespunzător,  deşi  câteva  dintre  aceste  studii  au 
raportat,  pentru  regimurile  de  administrare  zilnică,  o  tendință 
nesemnificativă de a produce mai puține simptome de sevraj între doze şi de 
a induce o utilizare mai redusă a heroinei. 
Principalele motive pentru luarea în considerare a regimurilor de dozare cu 
frecvență  mai  redusă  sunt  confortul  crescut  pentru  pacienți  şi  necesitățile 
mai reduse de personal pentru administrarea supravegheată a dozei.  
Pacienții  eligibili  pentru  perioada  de  probă  cu  frecvență  redusă  de  dozare 
sunt: 
ƒ cei aflați în tratament cu o doză stabilă de buprenorfină timp de una‐două 
săptămâni; 
ƒ cei fără risc crescut de utilizare a drogurilor (adică abuz frecvent de alte 
sedative,  inclusiv  de  alcool,  benzodiazepine,  heroină  sau  alte  opioide,  cu 
prezentări  în  stare  de  intoxicație  la  farmacie  sau  la  medic  sau  cu 
antecedente recente de supradozaj). 
Se  recomandă  ca  la  pacienții  eligibili  să  se  încerce  inițial,  timp  de  două 
săptămâni,  un  regim  de  administrare  a  buprenorfinei  la  două  zile.  Dacă  se 
reuşeşte  acest  lucru,  se  poate  încerca  trecerea  pacientului  la  un  regim  de 
dozare  de  trei  ori  pe  săptămână.  Dacă  pacientul  nu  poate  fi  stabilizat  pe 
astfel  de  regimuri  de  dozare  datorită  debutului  sevrajului,  dorinței  de  a 
consuma droguri, efectelor adverse sau a semnelor de intoxicație, trebuie să 
fie trecut din nou la un regim de dozare mai frecventă. Se anticipează ca mai 
puțin de jumătate dintre pacienți să prefere eliberarea supravegheată în zile 
alternative eliberării supravegheate zilnice. 
Regimul de administrare la două zile sau regimul cu patru administrări 
săptămânale: Acesta implică prezentarea la centru o dată la două zile (adică 
o  doză  la  fiecare  48  ore)  sau  de  patru  ori  pe  săptămână  (cu  3  doze 
administrate la intervale de 48 ore şi 1 doză administrată la 24 ore în fiecare 
săptămână (de exemplu: luni, marți, joi, sâmbătă). Avantajul ultimei scheme 
(de 4 ori pe săptămână) este acela că pacientul trebuie să se prezinte în mod 
regulat  în  fiecare  săptămână,  cu  o  probabilitate  mai  redusă  de  erori  de 
prezentare din partea pacientului şi erori de dozare din partea medicului. 

78
Doza eliberată pentru o perioadă de 48 ore este inițial dublul dozei normale 
zilnice  (pentru  24  ore)  de  buprenorfină  (până  la  un  maxim  de  32  mg  la  o 
administrare). Atunci când pacienții sunt trecuți la un regim de dozare mai 
puțin frecventă este necesară o supraveghere mai regulată a acestora. 
Pacientul trebuie reevaluat după prima sau a doua doză administrată la 48 
de ore. Doza poate fi considerată adecvată dacă pacientul raportează: 
ƒ că se simte la fel de confortabil în a doua ca şi în prima zi; 
ƒ că doarme la fel de bine în a doua noapte ca şi în ziua administrării dozei;  
ƒ că  nu  prezintă  o  dorință  mai  mare  de  a  consuma  droguri  în  a  doua  zi 
comparativ cu prima. 
În  cazul  în  care  pacientul  raportează  apariția  sevrajului  sau  a  dorinței  de  a 
consuma droguri sau dificultăți de somn în a doua zi, doza de buprenorfină 
administrată la 48 ore trebuie crescută. Dacă pacientul raportează semne de 
intoxicație  de  la  doza  de  buprenorfină  în  perioada  efectului  maxim  al 
acesteia  (în  mod  normal  după  aproximativ  4  ore),  doza  administrată  la  48 
ore trebuie redusă. 
Pacienții  aflați  în  tratament  cu  doze  mici  de  buprenorfină  pot  observa  că 
efetul unei doze duble nu durează 48 de ore. La pacienții aflați în tratament 
cu  doze  descrescătoare  de  buprenorfină  poate  fi  necesară  trecerea  la 
administrarea zilnică pe măsură ce doza devine mai mică (adică  sub 4 mg). 
Unii pacienți nu se simt bine cu o doză dublă atunci când sunt  trecuți la un 
regim de dozare mai puțin frecventă decât cea zilnică. 
Regimul  cu  trei  administrări  săptămânale:  Unii  pacienți  pot  tolera  un 
regim  de  dozare  de  3  ori  pe  săptămână,  reducând  şi  mai  mult 
inconvenientele  şi  costurile.  Acest  regim  poate  fi  încercat  după  succesul 
demonstrat  al  unei  perioade  de  probă  de  două  săptămâni  cu  un  regim  de 
patru administrări săptămânale. 
Regimul recomandat pentru o doză de trei zile este: 
ƒ doza pentru 3 zile = de 3 ori doza normală pentru 24 de ore, dacă doza de 
buprenorfină este < 12 mg 
ƒ doza pentru 3 zile = 32 mg, dacă doza de buprenorfină este ≥ 12 mg. 

Ca şi în cazul regimurilor de administrare la două zile, doza trebuie titrată în 
funcție  de  simptome,  cu  reevaluări  frecvente  după  schimbarea  regimului 
terapeutic.  Dacă  pacientul  nu  poate  fi  stabilizat  pe  un  regim  cu  trei 
administrări  săptămânale,  trebuie  avut  în  vedere  regimul  cu  patru 
administrări pe săptămână. 

79
Unii pacienți care încearcă regimul de administrare la două zile pot beneficia 
de  doze  mai  mari  de  32  mg,  totuşi  există  dovezi  limitate  referitoare  la 
siguranța dozelor mai mari. 
Administrarea  buprenorfinei:  consideratii  practice  care  trebuiesc 
transmise beneficiarilor: 
1. Pentru  pacienții  nefamiliarizați  cu  administrarea  buprenorfinei, 
trebuie respectate următoarele instrucțiuni: 
ƒ plasați tabletele sub limbă; 
ƒ nu mestecați tabletele; 
ƒ nu înghițiți saliva până când tabletele nu s‐au dizolvat (în medie 3‐
5 minute); 
ƒ nu  înghițiți  tabletele  (tabletele  de  buprenorfină  au  o 
biodisponibilitate redusă  când  sunt  administrate  oral,  comparativ 
cu administrarea sublinguală); 
2. Inspectați  cavitatea  bucală  a  pacientului  –  guma  de  mestecat, 
bomboanele etc. trebuie aruncate. 
3. Descurajați manipularea tabletelor de către pacient. 
4. Observați pacientul până când puteți fi sigur că tabletele nu mai pot fi 
deturnate  (de  obicei  >  2  minute).  Cereți  să  vedeți  „cum  se  dizolvă 
tabletele”  de  suficiente  ori  pentru  ca  aceasta  să  devină  o  parte 
acceptabilă a rutinei de administrare a medicamentului. 
5. Pacienții  trebuie  să  semneze  că  au  primit  doza.  Oferiți  suc  sau  apă 
pentru ca gustul să dispară din gură. 
Creşterea  intervalului  de  timp  în  care  medicamentul  este  în  contact  cu 
mucoasa  bucală  va  maximiza  absorbția  buprenorfinei.  Tabletele  întregi 
permit  o  absorbție  gradată,  dar  pot  fi  deturnate  mai  uşor.  Când  există 
suspiciuni în privința deturnării se recomandă divizarea tabletelor în patru 
sau cinci fragmente. Trebuie evitată pulverizarea tabletelor de buprenorfină 
deoarece  se  formează  rapid  o  soluție  particulată,  dificil  de  ținut  sublingual, 
ceea  ce  favorizează  înghițirea  medicamentului  neabsorbit.  Strategiile  de 
stimulare a secreției salivare pot ajuta absorbția. 

III.5.3. ALTE PROGRAME DE MENŢINERE CU OPIACEE

Toleranța  încrucişată  existentă  între  diversele  opiacee  face  posibilă 
utilizarea oricăreia dintre ele în programele de menținere. 

80
Levo‐alfa‐acetil‐metadolul  (LAAM)  este  un  derivat  al  metadonei  cu  acțiune 
prelungită, introdus pentru o perioadă limitată, fiind retras în 2001 datorită 
efectelor cardiotoxice ale acestuia. 
Napsilatul de propoxifen, codeina, buprenorfina şi heroina sunt alte opiacee 
propuse  pentru  realizarea  tratamentelor  de  menținere.  Între  acestea  se 
remarcă buprenorfina, foarte utilizată în Franța, introdusă în programele de 
menținere  pe  termen  lung.  Este  o  substanță  destul  de  sigură,  prezentând  o 
activitate  agonistă  şi  antagonistă  asupra  receptorului  opioid.  Unul  dintre 
efectele  avantajoase  este  capacitatea  de  a  produce  blocaje  opioide  la  doze 
crescute, împiedicând producerea supradozelor. În plus, se pare că prezintă 
un anumit efect timoleptic. 
 

III. 6. PROGRAME DE MENŢINERE CU

ANTAGONIŞTI DE OPIACEE
 
Utilitatea antagoniştilor la opiacee în tratamentul dependenței de heroină se 
bazează  pe  ipoteza  comportamentală  cu  privire  la  originea  şi  menținerea 
adicției;  conform  căreia  substanțele  antagoniste  blochează  euforia  care 
urmează  după  administrarea  opiaceelor  (întărire  pozitivă)  întârziind  sau 
evitând  recăderile  şi,  de  asemenea,  apariția  unui  sindrom  de  abstinență 
ulterior  (întărire  negativă).  Controlul  întăririlor  pozitive  şi  negative  va 
conduce la diminuarea comportamentului de auto‐administrare compulsivă. 
Pentru a putea fi introdus în tratament, un antagonist opiaceu trebuie să fie 
capabil să neutralizeze efectele euforizante şi plăcute ale dozelor de agonist 
utilizate de obicei, fără a produce dependență fizică sau toleranță. 
Mai mult, trebuie să aibă o durată de acțiune lungă, de minim 24 de ore. De 
asemenea,  este  important  să  fie  activ  pe  cale  orală,  să  aibă  acțiune 
reversibilă,  potențial  scăzut  de  a  crea  dependență  şi  să  nu  producă  reacții 
adverse sau intoleranță care ar putea provoca abandonul tratamentului. 
Dintre  diverşii  antagonişti  la  opiacee  disponibili,  naltrexona  reuneşte 
majoritatea condițiilor menționate anterior. Naltrexona este practic inactivă 
din  punct  de  vedere  al  efectelor  secundare  dacă  este  administrată  pe  cale 
orală  iar  ciclazocina,  un  alt  antagonist,  provoacă  episoade  disforice  şi 
depresive. 

81
III.6.1. PROPRIETĂŢILE FARMACODINAMICE ŞI FARMACOCINETICE ALE
NALTREXONEI
Naltrexona  este  un  antagonist  la  opiacee  practic  pur,  cu  activitate  agonistă 
minimă. Principalul metabolit al acesteia, 6‐beta‐naltrexol, are de asemenea 
proprietăți antagoniste şi contribuie la activitatea globală a substanței. 
Naltrexona  produce  o  blocare  completă  şi  reversibilă  a  efectelor 
farmacologice  ale  opiaceelor,  anulează  majoritatea  efectelor  obiective  şi 
subiective  ale  acestora,  inclusiv  depresia  respiratorie,  mioza,  euforia  şi 
cravingul. 
O doză de 50 mg/zi de naltrexonă  va bloca echivalentul a 25mg de heroină 
intravenos pentru o perioadă de peste 24 de ore; o doză de 125 până la 200 
mg./zi  va  anula  efectul  pentru  o  perioadă  de  peste  72  de  ore.  Ca  urmare, 
poate precipita un sindrom de abstinență de intensitate moderată sau severă 
la  subiecții  dependenți  de  opiacee.  Simptomele  apar  la  cinci  minute  şi 
durează mai mult de 48 de ore. 
Severitatea simptomelor variază în funcție de: 
- tipul opiaceului consumat 
- doza obişnuită 
- durata dependenței 
- caracteristicile psihologice ale subiectului. 
Nu  produce  dependență  fizică  sau  psihologică  şi  nu  dezvoltă  toleranță  la 
efectele antagoniste. 
Naltrexona  este  absorbită  rapid  şi  aproape  complet  în  tractul 
gastrointestinal după ingerare; nu inhibă şi nu induce propriul metabolism. 
Aceasta  trece  prin  numeroase  schimbări  metabolice  hepatice  şi  ajunge  în 
circulația generală în proporție de 5‐20 % substanță nealterată. La o oră de 
la  administrarea  orală  se  produce  concentrația  plasmatică  maximă  de 
naltrexonă  şi  6‐beta‐naltrexol  ce  corespunde  cu  simptomele  obiective  şi 
subiective de abstinență, produse de blocarea efectelor heroinei. 
Concentrația plasmatică a naltrexonei şi a metabolitului principal al acesteia 
creşte  în  funcție  de  doza  administrată.  Nu  există  evidențe  cu  privire  la 
acumularea  sa  în  tratamentul  cronic.  Inițierea  efectului  antagonist  se 
produce  între  5‐30  de  minute  de  la  administrare,  persistând  minim  24  de 
ore. 
Naltrexona  are  un  grad  de  distribuție  mare  (cu  variații  semnificative 
interindividuale în timpul primelor 24 de ore de la administrare. Între 21 şi 
28 % circulă legată de proteinele plasmatice. Nu există date concludente care 

82
să  ateste  că  naltrexona  sau  metaboliții  acesteia  traversează  placenta  sau 
ajung în laptele matern. 
Metabolizarea  naltrexonei  nu  depinde  de  calea  de  administrare  dar  trece 
printr‐un  proces  de  gluco‐conjugare  în  ficat.  Este  excretat  împreună  cu 
metaboliții în principal prin urină; perioada medie de eliminare variază de la 
1 la 10 ore de la administrarea orală.  

III.6.2. EFECTELE ADVERSE ALE NALTREXONEI

Administrarea  naltrexonei  la  subiecții  sănătoşi  nu  cauzează  efecte  adverse 
notabile şi nici nu produce modificări în probele de laborator. În terapie şi în 
doze prescrise, efectele secundare sunt uşoare şi cedează la câteva ore după 
administrare. 
S‐a  remarcat  faptul  că  pentru  cea  mai  mare  parte  a  acestor  efecte  nu  s‐a 
stabilit  o  relație  cauzală  cu  naltrexona,  putând  fi  secundare  abstinenței  de 
opiacee  sau  să  fi  existat  dinainte  de  inițierea  tratamentului,  ca  rezultat  al 
abuzului de substanțe toxice, alcool sau al malnutriției. 
Efectele gastrointestinale adverse sunt cele mai frecvente. Mai mult de 10% 
dintre subiecți declară dureri abdominale, greață şi vomă şi, în unele cazuri, 
împiedică  continuarea  tratamentului.  Mai  puțin  frecvent  apar  anorexie  şi 
constipație.  Rar  au  fost  semnalate  diaree,  flatulență,  dureri  epigastrice  şi 
piroză.  În  tratamentele  cu  dozaj  crescut  şi  la  subiecții  cu  istoric  de 
dependență  de  alcool  sau  hepatită,  pot  apărea  tulburări  hepatocelulare 
manifestate prin creşterea concentrației de enzime hepatice. 
Efectele adverse celel mai frecvente ale naltrexonei asupra SNC sunt: cefalee, 
tulburări  de  somn,  anxietate  şi  nervozitate,  a  fost  semnalată 
simptomatologie  depresivă,  iritabilitate  şi  amețeală.  Alte  efecte  mai  puțin 
frecvente  includ  acatisia,  oboseală,  nelinişte,  susceptibilitate,  confuzie  şi 
disforie,  deşi  acestea  nu  sunt  confirmate  la  subiecții  sănătoşi.  Au  fost 
descrise  de  asemenea,  dureri  articulare  şi  musculare.  La  mai  puțin  de  1% 
dintre  pacienți  apare  tremor  şi  simptomatologie  de  umăr  dureros.  Efectele 
cardiovasculare  şi  respiratorii  sunt  foarte  puțin  frecvente.  De  asemenea, 
poate  apărea  congestie  nazală,  rinoree,  strănutat,  dificultăți  respiratorii, 
tuse, epistaxis şi dispnee. 
 
 
 
 

83
III.6.3. PRECAUŢII ÎN TRATAMENTUL CU NALTREXONĂ
Este  important  să  se  realizeze  o  informare  detaliată  şi  exhaustivă  a 
candidaților  la  programul  de  menținere  cu  antagonişi  şi  a  persoanelor 
apropiate  acestora  cu  privire  la  efectele  naltrexonei  şi  caracteristicile 
întregului program terapeutic. 
Deşi naltrexona este un antagonist puternic, activitatea sa poate fi anulată de 
administrarea opiaceelor. Trecerea de blocajul naltrexonei poate fi necesară 
la  pacienții  care  solicită,  în  situații  de  urgență,  analgezic  opiaceu.  Pentru 
aceasta  trebuie  administrate  doze  de  opiaceu  mult  mai  mari  decât  cele 
obişnuite,  ceea  ce  poate  provoca  o  depresie  respiratorie  gravă.  Trebuie 
realizat  în  cadrul  unui  mediu  spitalicesc  cu  personal  specializat,  de 
preferință  cu  opiacee  cu  acțiune  rapidă.  În  cazurile  unei  intervenții 
chirurgicale  în  care  este  necesară  administrarea  unuia  dintre  aceste 
medicamente, naltrexona trebuie întreruptă cu cel puțin 48 de ore înainte de 
intervenție. 
Autoadministrarea de doze crescute de heroină, la persoanele aflate într‐un 
program de menținere cu antagonişti care doresc să experimenteze din nou 
efectele  opiaceelor,  poate  provoca  apariția  semnelor  şi  simptomelor  de 
supradoză cu stop respirator, colaps circulator şi chiar deces. 
Pacienții aflați în programul de menținere cu antagonist trebuie avertizați că 
medicamentele de tipul opiaceelor (de tipul analgezicelor) nu sunt utile şi că 
pentru o durere de intensitate medie trebuie utilizate alte medicamente, cum 
ar fi acidul acetisalicilic sau antiprostaglandinele. De asemenea, nu sunt utile 
medicamentele antitusive sau antidiareice. Naltrexona a fost foarte indicată, 
fără  evidențe  cu  privire  la  efecte  adverse,  asociată  cu  alte  medicamente 
(utilizate  frecvent  la  pacienții  dependenți)  cum  ar  fi  disulfiramul, 
antidepresivele triciclice, carbonatul de litiu sau neurolepticele. 
Totuşi,  nu  au  fost  realizate  studii  clinice  controlate  cu  privire  la  posibilele 
interacțiuni. Au fost semnalate  creşterea somnolenței şi letargia la inițierea 
tratamentului cu naltrexonă la subiecții în tratament cu fenotiacine. 
Subiecții aflați în programul de menținere cu antagonişti trebuie să aibă un 
document  care  să  specifice  că  se  află  sub  tratament  cu  naltrexonă  cu 
informații despre medicamentul utilizat, fiind foarte important ca medicul de 
asistență primară să ştie că acesta primeşte acest tratament. 
Nu  există  studii  concludente  cu  privire  la  utilizarea  naltrexonei  la  subiecții 
minori,  la  femeile  însărcinate  sau  care  alăptează,  ca  urmare  nu  este 
recomandată  utilizarea  naltrexonei  în  aceste  cazuri.  Nu  există  cazuri  de 
supradoză la oameni. 

84
PACIENŢII ELIGIBILI PENTRU INCLUDEREA ÎN PROGRAMUL DE
MENŢINERE CU ANTAGONIŞTI
În general, s‐a convenit că cei mai buni candidați pentru acest program sunt 
subiecții: 
- cei mai motivați pentru tratament 
- cu stabilitate economică şi socială mare 
- cu un loc de muncă 
- cu un nivel de educație bun 
- căsătoriți sau cu un partener de viață stabil 
- cu un nivel crescut de adaptare psihologică 
- cu o rată minimă de criminalitate 
- cei care nu consumă alcool sau alte droguri. 
Pacienții cu situații externe coercitive, cei care au ceva important de pierdut 
cum ar fi slujba sau eliberare condiționată, sunt de asemenea, candidați buni. 
Alte  grupuri  la  care  se  prevede  o  evoluție  bună  sunt  cele  constituite  din 
indivizi  cu  istoric  scurt  de  consum,  dependenți  abstinenți,  proveniți  din 
închisori, comunități terapeutice sau internare, dependenți cu perioade lungi 
de  abstinență  şi  recădere  recentă  în  consum,  dependenți  proveniți  din 
menținere  pe  metadonă,  stabilizați  pe  doze  scăzute  şi  profesioniştii  din 
domeniul sănătății sau cu funcții de conducere.  

III.6.4 RATELE DE MENŢINERE ŞI REZULTATELE PROGRAMELOR DE

MENŢINERE CU NALTREXONĂ
Naltrexona  este  mai  utilă  decât  placebo,  oferind  rezultate  mai  bune, 
măsurate  în  timpul  de  abstinență  ulterior  decât  tratamentul  exclusiv  de 
dezintoxicare. 
Candidații  trebuie  să  fie  motivați  pentru  tratament  şi  să  dispună  de  o 
anumită  stabilitate  socio‐economică.  Factorii  unui  bun  prognostic  includ  a 
avea un loc de muncă, un anumit nivel de educație, căsătoria sau un partener 
stabil,  un  nivel  înalt  de  adaptare  psihologică,  rata  mică  de  criminalitate  şi 
abstinență la alcool şi alte droguri. 
Pacienții cu situații externe coercitive, cei care au ceva important de pierdut 
cum ar fi slujba sau libertatea condiționată, sunt de asemenea, candidați buni 
ca  şi  profesioniştii  din  domeniul  sănătății  sau  cu  funcții  de  conducere. 
Principala  problemă  a  programelor  de  menținere  cu  antagonişti  au  fost 
ratele scăzute de menținere a pacienților, clar inferioare față de cei aflați în 
programele de menținere pe metadonă. 

85
Abandonurile  sunt  mai  frecvente  în  primele  faze  ale  tratamentului  şi 
evidențiază  faptul  că  între  33%  si  74%  dintre  subiecți  nu  ajung  să  ia  nici 
macar prima doza de naltrexonă. 
Procentajul de abandon în timpul primei luni este de 40%; deşi începând cu 
cea de‐a doua lună ratele de menținere se măresc considerabil. 
Subiecții care reîncep tratamentul prezintă rate crescute de menținere; apoi, 
procentajele observate la pacienții aflați în tratament la 6 luni după inițiere 
pleacă  de  la  15%  la  subiecții  proveniți  din  programele  de  menținere  cu 
metadonă,  până  la  61‐74%  la  profesioniştii  din  domeniul  sănătății  sau  cu 
funcții de conducere sau până la 69% la subiecții care se află în psihoterapie 
analitică. Cea mai mare parte dintre studii afirmă procentaje cuprinse între 
20% şi 50%. 
Menținerea  în  programele  de  naltrexonă  este  net  inferioară  celei  din 
programele de menținere cu metadonă. 
Naltrexona  este  mai  utilă  decât  placebo,  oferind  rezultate  mai  bune, 
măsurate  în  timpul  de  abstinență  ulterior  decât  tratamentul  exclusiv  de 
dezintoxicare.  Rezultatele  de  urmărire  a  subiecților  aflați  în  programe  de 
menținere pe anagonişti variază mult în funcție de studii. 
Factorii  care  par  a  influența  cel  mai  mult  evoluția  acestor  pacienți  sunt: 
durata  tratamentului,  selecția  subiecților,  sprijinul  familial  şi  terapiile 
coadjuvante  utilizate.  Durata  tratamentului  reprezintă  un  factor  critic  în 
aprecierea  rezultatelor  iar  majoritatea  autorilor  semnalează  faptul  că  este 
necesar un tratament de minim o lună pentru a obține rezultate bune. 
În ceea ce priveşte selecția pacienților nu există o părere unanimă deşi pare 
verificat faptul că cei cu funcții de conducere de clasă medie şi profesioniştii 
din sănătate prezintă cele mai bune evoluții, procente de abstinență de 81% 
la  6  luni  şi  între  64%  si  74%  la  un  an.  Alte  caracteristici  importante  ale 
subiecților cu evoluții bune în programele de menținere cu antagonişti sunt: 
motivația  crescută,  situația  afectivă,  socială  şi  economică  stabilă,  adaptarea 
psihologică, implicarea scăzută în grupuri marginale şi criminale precum şi 
absența alcoolului sau altor droguri. 
Au fost aplicate numeroase terapii cuadjuvante în programele de menținere 
cu  naltrexonă,  cele  mai  utilizate  fiind  psihoterapia  de  sprijin,  analitică, 
individuală sau de grup, terapiile comportamentale şi terapia familială. Toate 
acestea cresc considerabil numărul rezultatelor pozitive. 
În tabelul următor sunt expuse principalele diferențe dintre programele de 
menținere cu metadonă şi cele cu naltrexonă. 
 

86
METADONA  NALTREXONA 
Numar  mai  mare  de  subiecți  Număr mai mic de subiecți interesați 
interesați ( 20‐25% )  (5‐10%) 
Mecanismul  de  blocare:  toleranța  Mecanismul  de  blocare:  antagonism 
încrucişată  competitiv 
Menținere mai mare  Menținere mai mică 
Dificultăți în obținerea abstinenței  Facilitarea menținerii abstinenței 
Diminuarea  criminalității.  O  mai  Nu exista date suficiente 
mare integrare socială 
Consum  mai  mare  de  alte  substanțe  Consum mai mic de alte substanțe 
toxice 

III.6.5. PROTOCOL DE TRATAMENT ÎN PROGRAMELE DE

MENŢINERE CU ANTAGONIŞTI (PMA)
Datorită  informațiilor  de  hepatotoxicitate  relaționate  cu  dozajul,  trebuie 
realizate  determinări  de  laborator,  ale  funcției  hepatice  şi  renale  înaintea 
inițierii  tratamentului  şi  analize  periodice  în  timpul  tratamentului  cu 
naltrexonă.  Este  discutabilă  necesitatea  de  a  întrerupe  utilizarea  acestei 
substanțe  la  persoanele  dependente  care  prezintă  evidențe  minime  de 
tulburări hepatice, deşi prezența hepatotoxicității la dozele utilizate în mod 
normal  nu  a  fost  demonstrată;  dar  este  clar  contraindicată  la  pacienții  cu 
hepatită acută sau cu insuficiență hepatică gravă. 
Pacienții aflați în programul de menținere cu antagonist trebuie avertizați că 
medicamentele de tipul opiaceelor (de tipul analgezicelor) nu sunt utile şi că 
pentru o durere de intensitate medie trebuie utilizate alte medicamente, cum 
ar fi acidul acetisalicilic sau antiprostaglndinele. De asemenea, nu sunt utile 
medicamentele antitusive sau antidiareice. 
Subiecții aflați în programul de menținere cu antagonişti trebuie să aibă un 
document  care  sa  specifice  că  se  află  sub  tratament  cu  naltrexonă,  cu 
informații despre medicamentul utilizat, fiind foarte important ca medicul de 
asistență primară să ştie că acesta primeşte acest tratament. 
Înainte  de  a  se  realiza  administrarea  naltrexonei  trebuie  să  se  țină  cont  de 
următoarele indicații: 
ƒ Importanța  ca  echipa  terapeutică  să  fie  familiarizată  cu  modul  de 
funcționare al tratamentelor cu naltrexonă şi să cunoască fundamentele 

87
 teoretice  ale  efectelor  farmacologice  ale  acesteia:  indicații,  efecte 
adverse, contraindicații şi precauții în utilizare. 
ƒ Informarea  detaliată  şi  exhaustivă  a  candidaților  şi  a  persoanelor 
apropiate  ale  acestora,  cu  privire  la  tratamentul  cu  naltrexonă,  la 
interacțiunile acesteia şi caracteristicile întregului program terapeutic. 
ƒ Înaintarea unui chestionar spre completare candidaților, care să permită 
revizuirea  informațiilor  eronate  pe  care  aceştia  le  au  cu  privire  la 
programul de menținere cu antagonişti. 
ƒ Obținerea unui consimțământ scris de acceptare a tratamentului. 
ƒ Formularea  unor  propuneri  individuale  pentru  faza  de  inducere, 
stabilizare şi menținere. 
ƒ Aplicarea testelor de urină pentru detectarea altor substanțe toxice. 
ƒ Realizarea  unui  examen  fizic  complet,  împreună  cu  analizele  funcțiilor 
hepatice şi renale şi a unui examen hematologic. 
ƒ Menținerea de interviuri periodice regulate cu pacientul, cel puțin o dată 
pe săptămână în timpul tratamentului. 
ƒ Realizarea  unor  contracte  adiționale  şi  individualizate,  cu  privire  la 
situațiile speciale care pot interveni în desfăşurarea tratamentului, cum 
ar fi consumul de opiacee şi de alte substanțe toxice sau neprezentarea 
la terapiile asociate. 
 
CRITERII DE INCLUDERE ÎN PMA
ƒ Adolescenții consumatori care nu sunt dependenți.  
ƒ Subiecții cu istoric toxicologic scurt (mai mic de 18 luni) 
ƒ Pacienții cu istoric de abstinență de lungă durată şi recădere  recentă în 
consum 
ƒ Subiecții  abstinenți  în  urma  internării  în  spital,  detenției  în  închisoare 
sau  în  urma  şederii  într‐o  comunitate  terapeutică.  Este  evidentă 
utilitatea programelor de menținere cu antagonişti la pacienții în regim 
de eliberare condiționată legată de aceste programe. 
ƒ Profesioniştii din domeniul sănătății sau cu funcții de conducere. 
În  toate  cazurile  candidații  trebuie  să  fie  foarte  motivați  să  urmeze 
tratamentul,  să  aibă  o  situație  socio‐familială  stabilă  şi  să  fie  dispuşi  să 
urmeze un plan terapeutic global care include terapii de sprijin individuale, 
de grup si familiale. 

88
CRITERII DE EXCLUDERE DIN PMA
ƒ Femeile însărcinate sau care alăptează 
ƒ Pacienții minori 
ƒ Pacienții cu boli cu afecțiuni somatice grave 
ƒ Pacienții cu hepatită acută sau insuficiență hepatică 
ƒ Pacienții cu tulburări psihiatrice grave 
ƒ Pacienții  cu  politoxicomanii  al  căror  drog  principal  de  abuz  nu  este 
opiaceu 
Subiecții care utilizează opiacee ca automedicație pentru alinarea anxietății, 
inhibițiilor sau senzațiilor dureroase şi cred că funcționează mai bine astfel, 
nu sunt candidați buni pentru menținerea cu antagonişti. 
 
III.6.6. MANAGEMENTUL CLINIC AL PMA
Realizarea  tratamentului  şi  menținerii  cu  naltrexonă  trebuie  să  urmeze 
următorul proces 
 
a) Faza de inducere 
Faza de inducere cuprinde perioada de dezintoxicare de opiacee  şi inițierea 
administrării de naltrexonă. 
O  dată  finalizat  procesul  de  dezintoxicare  trebuie  să  se  asigure  o  perioadă 
fără  opiacee  care  variază  între  5  şi  10  zile  în  funcție  de  durata  de  acțiune 
lungă sau scurtă a opiaceului care era consumat. 
Înainte  de  inițierea  administrării  de  naltrexonă  este  necesară  efectuarea 
unui  test  cu  naltrexonă  pentru  a se  putea  asigura  de faptul  că  pacientul  nu 
consumă opiacee şi că nu dezvoltă un sindrom de abstinență cu naltrexonă 
deoarece caracteristicile antagonismului opiaceu ar fi intense, periculoase şi 
de lungă durată. 
Testul  cu  naltrexonă  constă  în  administrarea  subcutanat  a  0.8  mg  de 
antagonist şi  observarea  unei  posibile  apariții  ulterioare  care,  în  cazul  unei 
doze scăzute de naltrexonă administrată, va fi de scurtă durată şi în general 
nu necesită tratament. 
Dacă apare un sindrom de abstinență se va amâna inițierea tratamentului cu 
naltrexonă şi se va repeta testul după 24 de ore. În unele cazuri naltrexona 
nu evidențiază nici un simptom iar prima administrare de naltrexonă poate 
duce la un sindrom de abstinență moderat. În aceste cazuri, administrarea de 

89
anxiolitice,  antispasmice  sau  de  clonidină  în  doze  de  0.1‐0.3  mg  va  atenua 
simptomatologia. Ca regulă generală trebuie să se acorde o atenție deosebită 
la prima administrare de naltrexonă deoarece precipitarea unui sindrom de 
abstinență poate duce la abandonul tratamentului. 
O  dată  depăşit  testul  cu  naltrexonă  se  inițiază  inducerea  naltrexonei  pe  o 
perioadă  de  aproximativ  6  zile  începând  cu  doze  de  12.5  până  la  25  mg  şi 
crescându‐se gradual de la 50‐100‐150 la 200 de mg după un plan stabilit de 
urmărire.  Aceasta  este  perioada  în  care  se  produc  cele  mai  ridicate  rate  de 
abandon. 
În cazul în care pacientul nu respectă sau nu ia doza de naltrexonă timp de 5 
zile  sau  mai  mult  trebuie  realizat  un  control  de  naltrexonă  înainte  de 
reluarea tratamentului. Abandonul pentru mai mult de 15 zile se consideră 
tratament întrerupt şi pacientul trebuie să reia protocolul de la început. 
 
b) Faza de stabilizare 
Stabilizarea  pacientului  se  desfăşoară  într‐o  perioadă  de  2  până  la  6 
săptămâni, aceasta fiind faza în care, după inducere, se produc cel mai mare 
număr de abandonuri. Unii autori au comunicat cifre de abandon  în timpul 
primelor 4 săptămâni de 40‐ 60%. 
Sprijinul  psihosocial  crescut  şi  o  echipă  terapeutică  experimentată  ajută  la 
stabilizare. 
În  faza  de  stabilizare  se  recomandă  ca  medicația  să  fie  administrată 
pacientului de către echipa terapeutică, deşi ulterior şi în funcție de evoluție 
aceasta poate fi administrată de către o persoană apropiată. 
Cele mai frecvente propuneri de dozare sunt următoarele: 
- 50 mg naltrexonă zilnic 
- 100 mg luni, 100 mg miercuri şi 150 mg vineri 
- 150 mg luni şi 200 mg joi. 
Majoritatea  subiecților,  până  la  80%,  declară  o  diminuare  semnificativă  a 
dorinței  de  consum  de  opiacee  (craving)  fiind  sensibil  inferioară  celei  pe 
care  erau  obişnuiți  să  o  experimenteze  în  perioadele  anterioare  de 
abstinență.  Această  diminuare  pare  a  fi  relaționată  cu  conştienta  lipsei  de 
disponibilitate farmacologică a opiaceelor datorită blocării receptorilor. 
La  începutul  tratamentului  este  importantă  administrarea  periodică  a 
testelor  de  urină  (săptămânal)  pentru  a  monitoriza  posibilitatea  apariției 
consumului de alte substanțe. 

90
Dacă  există  un  consum  excesiv  de  alcool,  care  pare  a  fi  asociat  cu  un 
prognostic  negativ  trebuie  să  se  aprecieze  utilizarea  medicamentelor 
aversive cum ar fi disulfiramul sau cianamida calcică. 
În  timpul  acestei  perioade  aproape  jumătate  dintre  subiecți  prezintă  cel 
puțin  un  test  pozitiv  de  opiacee  ca  dovadă  a  dorinței  de  a  încerca 
antagonismul farmacologic indus de naltrexonă. Totuşi, ulterior, numărul de 
teste de urina cu rezultat negativ la opiacee se menține. Imposibilitatea de a 
ajunge  cu  regularitate  la  administrarea  de  naltrexonă  este  precedată  de 
abandonul total al tratamentului. 
 
c) Faza de menţinere 
Se consideră că un pacient intră în faza de menținere începând  cu cea de a 
doua  lună  de  tratament  continuu  cu  naltrexonă.  În  aceasta  fază  se  produc 
cele mai puține abandonuri. 
În timpul fazei de menținere este indispensabilă urmărirea stării organice a 
pacientului,  cu  examene  fizice  regulate  şi  analize  ale  funcțiilor  hepatice, 
renale şi hematologice la intervale de maxim 6 luni. 
Trebuie să se aprecieze sistematic efectele nedorite ale tratamentului şi să se 
aprecieze suspendarea imediată a tratamentului dacă acestea sunt grave (de 
exemplu,  creşterea  transaminazei  superioare  de  3  ori  mai  mult  decât 
valoarea normală). În plus este necesar ca pacienții să realizeze un examen 
psihopatologic fiind relativ frecvente tulburările afective şi anxioase care pot 
interfera cu evoluția tratamentului. 
Datorită  faptului  că  prescrierea  unui  antagonist  nu  modifică  posibilele 
probleme  psihice,  interpersonale  sau  sociale  ale  pacienților,  constituie  un 
ajutor semnificativ pentru profesionişti posibilitatea de abordare terapeutică 
a  subiectului;  în  timpul  acestei  perioade  trebuie  inițiate  (într‐o  manieră 
regulată)  un  ansamblu  de  activități  psihosociale  de  sprijin  şi  a  unor 
tratamente psihoterapeutice  destinate  în  mod  special  pacientului  cu  scopul 
de  a  încerca  modificarea  comportamentelor  relaționate  cu  consumul  de 
droguri  şi  de  a  îmbunătății  relațiile  interpersonale  şi  adaptarea  socială  a 
subiectului. 
 
III.6.7. DURATA TRATAMENTULUI CU ANTAGONIŞTI LA OPIACEE
Durata poate oscila între câteva săptămâni, pentru o persoană cu o perioadă 
lungă de abstinență şi cu o recădere recentă, până la ani la subiecții cu istoric 
cu recăderi frecvente. Totuşi se propune o perioadă minimă de aproximativ 
6 luni. 

91
Unii  autori  recomandă  tratamente  foarte  scurte  la  subiecții  abstinenți  în 
perioade  de  stres  psihosocial  crescut.  În  general  se  planifică  un  timp  de 
menținere cu durata între 6 luni şi un an.  
 
 
III.7. EVALUAREA ŞI TRATAMENTUL PSIHOTERAPEUTIC
 
În  cadrul  evaluării  psihiatrice  şi  psihologice  a  pacienților  consumatori  de 
opiacee,  există  multiple  arii  susceptibile  cercetării.  Realizarea  unui 
diagnostic  clinic  standardizat  şi  sistematic,  incluzând  evaluarea 
caracteristicilor  clinice  şi  gradului  de  severitate  a  adicției,  evaluarea 
comorbidității  sau  patologiei  duale,  evaluarea  provizorie  a  tulburărilor  de 
personalitate ținând cont de asemenea de evaluarea comportamentului legat 
de  adicție,  dar  şi  posibilele  modificări  neuropsihologice  pe  care  le  pot 
prezenta pacienții cu tulburări prin dependență de opiacee. 
În  continuare  sunt  descrise  câteva  dintre  instrumentele  cele  mai  frecvent 
utilizate  în  evaluarea  tulburării  prin  dependență  de  opiacee,  abstinență  şi 
stadiile schimbării. 
 
III.7.1. EVALUAREA DEPENDENŢEI DE OPIACEE
Interviurile  cel  mai  frecvent  utilizate  în  evaluarea  severității  dependenței 
sunt Indexul de Severitate a Adicției (ASI) şi Opiate Treatment Index (OTI). 
ƒ OPIATE  TREATMENT  INDEX  (OTI)  –  (Drake  şi  alții.  1991a,  1991b, 
1991c, 1991d, 1992a,1992b, Gonzalez‐Saiz şi alții 1997)  
OTI  este  un  interviu  clinic  semistructurat  care  permite  evaluarea 
multidimensională  a  problemelor  relaționate  cel  mai  frecvent  cu  consumul 
de  opiacee.  Este  specific  pentru  consumatorii  de  opiacee,  deşi  se  poate 
extinde şi la alte populații. 
Utilitatea sa fundamentală este evaluarea rezultatului tratamentului adicției, 
deoarece  permite  determinarea  progresului  individual  al  pacienților, 
precum  şi  compararea  rezultatelor  între  diferitele  programe.  OTI  cuprinde 
şase scale de evaluare specifice: consum de droguri, comportament la risc de 
infectare cu HIV, funcționare socială, activitate delincventă, starea generală a 
sănătății şi adaptare psihologică. Scalele urmează un model dimensional de 
scorare şi fiecare dintre ele oferă o dimensiune a severității; pentru fiecare 
scală, un punctaj mai mare presupune o disfuncționalitate mai mare. Pentru 

92
o  mai  bună  interpretare  clinică,  scalele  numerice  se  pot  transforma  în 
categorii: redus, redus – mediu, mediu, mediu – crescut, crescut. 
Pentru  evaluarea  adaptării  psihologice,  autorii  interviului  au  inclus  scala 
General Healt Questionnaire – 28 (GHQ‐28) a lui Goldberg şi Hiller (1979). 

III.7.2. EVALUAREA SIMPTOMATOLOGIEI DE ABSTINENŢĂ LA OPIACEE

ƒ SUBJECTIVE  AND  OBJECTIVE  OPIATE  WITHDRAWAL  SCALE  (SOWS  – 
OOWS)‐(Handelsman,  Coharne,  Aronson,  Ness,  Rubinstein  şi  Kanof, 
1987) 
Cu  ajutorul  acestei  scale,  evaluarea  simptomatologiei  de  abstinență  la 
opiacee se împarte în două părți complementare: obiectivă şi subiectivă. 
SOWS este o scală autoadministrată, care oferă o apreciere subiectivă – din 
partea  pacientului  –  a  intensității  simptomelor  de  abstinență  la  opiacee 
prezente în momentul evaluării. 
Cuprinde 16 itemi la care se răspunde foarte uşor ceea ce îl transformă într‐
un instrument de mare utilitate pentru practica clinică. Fiecare dintre itemi 
face  referire  la  prezența  şi  intensitatea  diferitelor  simptome,  majoritatea 
fizice, care pot fi manifestate în abstinența la opiacee. Acestor simptome li se 
acordă  în  scor  prin  intermediul  unei  scale  Likert  cu  cinci  unități,  de  la 
absența simptomului până la prezența unui simptom foarte intens. 
Cea  de‐a  doua  scală  de  abstinență  la  opiacee  este  Objective  Opiate 
Withdrawal  Scales  (OOWS)  care  evaluează  prezența  simptomatologiei  de 
abstinență  la  opiacee  dintr‐o  manieră  obiectivă.  Este  o  scală 
heteroadministrată,  în  care  persoana  care  o  administrează  trebuie  să 
observe într‐o perioadă de minim 10 minute dacă pacientul experimentează 
vreunul  dintre  cele  13  simptome.  Fiecare  dintre  acestea  face  referire  la 
prezența  sau  absența  diverselor  simptome  majoritatea  fizice,  semnificative 
pentru abstinența la opiacee. 

III.7.3. EVALUAREA STADIILOR SCHIMBĂRII

ƒ BALANȚA  DECIZIONALĂ  PENTRU  PERSOANELE  DEPENDENTE  DE 
OPIACEE (BD – DO) ‐(Tejero şi Trujols, 1994) 
Presupune  autoadministrarea  orientată  spre  evaluarea  gradului  de 
angajament  sau  motivație  pentru  renunțarea  la  consumul  de  opiacee, 
dezvoltată  plecând  de la  adaptarea  instrumentelor de  măsură  paralele  deja 
existente  în  domeniul  dependenței  de  nicotină  şi  alcool.  Timpul  necesar 
estimat este între 15 şi 20 de minute. 

93
ƒ INVENTAR  AL  SITUAȚIILOR  RELAȚIONATE  CU  CONSUMUL  DE 
HEROINĂ  (IDTS)  ‐(Trujols,  Tejero,  Perez  del  Cobos  şi  Casas,  1997; 
Tunner, Annis şi Sklar, 1997) 
Presupune  autoadministrarea  orientată  spre  identificarea  situațiilor  cu  risc 
crescut pentru consumul de heroină. Cei cincizeci de itemi ai acestui inventar 
descriu  situațiile  reprezentative  ai  fiecăreia  dintre  cele  opt  categorii  ale 
taxonomiei  situațiilor  cu  risc  crescut  propuse  de  Marlatt  şi  Gordon 
(1980,1985).  Aceste  categorii  sunt  subdivizate  în  două  mari  grupuri: 
caracterul intrapersonal şi cele cu caracter interpersonal. 
În cadrul primului grup se află: 
- Stări emoționale negative. 
- Stări emoționale pozitive. 
- Stare fizică proastă. 
- Control asupra comportamentului adictiv şi experienței de urgență. 
- Tentația  de  a  consuma  sau  experimentarea  cravingului,  produse  de 
stimuli de condiționare ambientali. 
Situațiile de conflict interpersonal sunt: 
- Presiuni din partea celorlalți de a consuma 
- Momente plăcute cu ceilalți. 
- Poate fi autoadministrat iar timpul de administrare oscilează între 15 
şi 20 de minute. 

94
 
IV. STIMULENTE

IV.1. DEFINIŢII ŞI CLASIFICĂRI ALE STIMULENTELOR

 
DEFINIŢII ALE PSIHOSTIMULENTELOR
Psihostimulentele  produc  senzații  de  alertă,  stimulare,  îmbunătățirea 
randamentului  intelectual  şi  de  executare  a  sarcinilor  manuale,  senzații  de 
energie, de diminuare a oboselii, a somnului, a senzației de foame. Se poate 
spune  că  produc  o  excitare  sau  o  stimulare  a  sistemului  nervos  central.  La 
animalele de laborator produc o creştere a activității locomotorii şi apariția 
unor  comportamente  repetitive,  denumite  stereotipii.  În  plus,  pot  induce  o 
creştere a temperaturii corpului (hipertermie). Toate psihostimulentele pot 
fi considerate substanțe de abuz şi pot cauza dependență. 
Toate  stimulentele  sunt  întăritori  pozitivi  la  animale  şi  oameni,  provoacă 
senzații  de  bine,  iar  unele  substanțe,  cum  sunt  amfetaminele,  sunt  clar 
euforizante. 
În acest capitol trecem în revistă diferitele substanțe psihostimulente, între 
care  se  evidențiază  amfetaminele  şi  unii  dintre  derivații  acestora 
(anorexigeni, droguri de design sau sinteză) şi cofeina. 
Cocaina, care de asemenea este un psihostimulent şi are unele dintre efectele 
farmacologice  ale  amfetaminelor,  va  fi  discutată  separat.  Nicotina  este  de 
asemenea  o  substanță  psihostimulentă,  care  nu  va  fi  discutată  în  acest 
manual. 
Multe dintre psihostimulente au origini naturale şi sunt extrase din plante. 
În  cazul  derivaților  amfetaminici,  industria  farmaceutică  a  dezvoltat  din 
produsul  natural  inițial,  efedrina,  sute  de  substanțe  de  origine  sintetică. 
Multe dintre ele nu au ajuns niciodată să fie comercializate. 
După cum am mai menționat, deşi majoritatea derivaților amfetaminici sunt 
psihostimulenți, unii dintre ai au o anumită asemănare cu structura chimică 
a mescalinei şi produc efecte fundamental halucinogene.  
Restricțiile impuse utilizării amfetaminelor la jumătatea anilor şaizeci au dus 
la apariția primelor laboratoare clandestine pentru sinteza acestor tipuri de 
substanțe şi, ca o consecință sunt denumite droguri de sinteză  sau designer 
drugs.  În  anii  ’70  se  ştia  că  există  sute  de  astfel  de  laboratoare  în  Statele 
Unite ale Americii de Nord. Inițial produceau metamfetamină şi amfetamină. 

95
Datorită  faptului  că  aceste  substanțe  erau  incluse  pe  listele  de  substanțe 
interzise,  au  început  rapid  producerea  de  derivați  amfetaminici  care  nu 
apăreau  pe  liste,  pentru  a  evita  astfel  acuzațiile  de  trafic  de  narcotice. 
Legislația  a  încadrat  noii  compuşi  ca  şi  substanțe  ilegale.  Laboratoarele 
clandestine nu sintetizau doar amfetaminele ci produceau şi alte substanțe. 
 

• Derivați ai fentanilului: 
- Alfa‐metilfentanil (China White) 
Opioide de sinteză  - 3‐metilfentanil 
• Derivați ai petidinei: 
- 1‐metil‐4‐fenil‐4‐propionoxipiperidina (MPPP) 

• Feniletilamine de sinteză 
- Metamfetamina (speed) 
- 2, 4, 5 – trimetoxiamfetamina (TMA – 2) 
- Para – metoxiamfetamina (PMA) 
- 4 – metil – 2, 5 – dimetoxiamfetamina (DOM, 
STP) 
3, 4 – metilenodioxiamfetamina (MDA, pilula 
Derivați 
-
dragostei) 
amfetaminici 
- 3, 4 – metilenodioximetamfetamina (MDMA, 
ecstasy, Adam, XTC) 
- 3, 4 – metilenodioxietilamfetamina (MDEA, 
Eva) 
• Alți derivați amfetaminici 
- Aminorex şi 4 – metilaminorex 
- Metcatinona sau efedrona (cat, goob) 
Analogi ai 
• Fenciclidina (PCP sau praful îngerilor) 
fenciclidinei 
• Ketamina 
(Arilciclohexilamine) 

Derivați ai  • Meclocuolona 
metacualonei  • Nitrometacualona 

Alte droguri  • Gammahidroxibutirat (GHB sau ecstasy lichid) 

96
Unul  dintre  fenomenele  asociate  sintezei  clandestine  este  că  uneori 
chimicienii  au  sintetizat  substanțe  complet  noi  plecând  de  la  structura 
substanțelor  cunoscute  sau  substanțe  deja  cunoscute  dar  foarte  puțin 
studiate  sau  care  nu  au  ajuns  niciodată  să  fie  testate  sau  comercializate 
pentru  utilizarea  la  oameni.  Aceşti  compuşi  nu  sunt  supuşi  unui  studiu 
sistematic  cu  privire  la  acțiunea  pe  care  o  exercită  şi/sau  toxicitate, 
ajungând,  în  consecință  la  consumator  direct  din  laborator.  Acest  fapt  a 
provocat probleme de sănătate grave. 
De  exemplu,  în  cazul  derivaților  fentanilului  (un  opioid  foarte  puternic 
utilizat  pentru  anestezierea  şi  tratamentul  durerii  intense), 
alfametilfentanilul şi 3‐metilfentanil sunt mult mai puternice decât fentanilul 
sau heroina şi au fost responsabili de multe decese din cauza supradozei. 
Derivatul  petidinei  1‐metil‐4‐fenil‐4‐propionoxipiperidina  (MPPP)  era 
sintetizat  în  amestec  cu  1‐metil‐4‐fenil‐1,2,5,6‐tetrahidropiridina  (MPTP). 
Această substanță este un neurotoxic puternic al neuronilor dopaminergici. 
În  anii  ’80,  mai  mulți  heroinomani  care  şi‐au  injectat  MPPP  amestecat  cu 
MPTP au dezvoltat rapid Parkinson ireversibil. 
După  cum  s‐a  discutat,  unele  amfetamine  sunt  droguri  de  sinteză 
clandestine,  din  acest  motiv  în  multe  dintre  ocaziile  în  care  ne  referim  la 
drogurile de sinteză sau designer drugs vorbim doar despre aceşti derivați ai 
amfetaminelor  şi  nu  despre  unele  dintre  drogurile  enumerate  în  tabelul  de 
mai sus. Aceasta ar fi accepțiunea pe care o vom utiliza din acest moment în 
materialul de față. 
În general, se recomandă utilizarea denumirii de sinteză în loc de design. Se 
pare că aceasta din urmă poate fi asimilată cu ceva atractiv, fapt pentru care 
nu se recomandă utilizarea în literatura ştiințifică. 
 
CLASIFICAREA PSIHOSTIMULENTELOR
Psihostimulentele  includ  în  principal  substanțele  descrise  în  tabelul  de  mai 
jos.  De  fapt,  în  acest  capitol  sunt  descrise  doar  amfetaminele  cu  derivații 
acesteia şi cofeina.  
În unele foruri este inclus MDMEA şi derivații în aşa‐numitele club drugs, cu 
referire  la  consumul  acestora  în  ambiente  muzicale.  În  acest  grup  sunt 
incluse şi GHB, ketamina şi Rohipnol (flunitrazepam). 
 
 

97
Amfetamina şi  • Amfetamine 
derivații acesteia 
- Amfetamina 
- Dextroamfetamina 
- Metamfetamina (speed, ice, crystal, crystal meth) 
- Efedrina (ecstasy verde, herbal ecstasy) 
- Catinona şi catina 
- Metilfenidatul şi Pemolina (utilizate pentru 
deficitul de atenție) 
- Fenilpropanolamina (anorexigen, 
decongestionant nazal) 
- Anorexigene: Fenfluramina, Dexfenfluramina, 
Fentermina, Fenproporex, Clobenzorex, 
Aminorex, Amfepramona (dietilpropion), 
Fenmetrazina, Mazindol. 
Droguri de sinteză  • Amfetamine entactogene (derivați metilenodioxi) 
(sau designer 
- 3,4‐metilenodioxiamfetamina (MDA, pilula 
drugs) 
dragostei) 
- 3,4‐metilenodioximetamfetamina (MDMA, 
ecstasy, Adam, XTC) 
- 3,4‐metilenodioxietilamfetamina (MDEA sau 
MDE, Eva) 
- N‐metil‐1‐(3,4‐metilenodioxifenil)‐2 butamina 
(MBDB) 
• Amfetamine halucinogene (derivați metoxi) 
- 4‐bromo‐2,5‐dimetoxiamfetamina (DOB) 
- 4‐metil‐2,5‐dimetoxiamfetamina (DOM, serenity­
tranquility­peace sau STP) 
- 2,4,5‐trimetoxiamfetamina (TMA‐2) 
- Parametoxiamfetamina (PMA) 
Metilxantine  • Cofeina 
• Teobromina 
• Teofilina 

Nicotina   

Cocaina   

98
IV.2. DESCRIEREA AMFETAMINELOR ŞI DROGURILOR DE
SINTEZĂ ŞI PROCESUL DE OBŢINERE A ACESTORA
 
IV.2.1. ORIGINEA ŞI SINTEZA AMFETAMINELOR ŞI DROGURILOR DE
SINTEZĂ SAU DE DESIGN
Din  punct  de  vedere  chimic,  amfetaminele  sunt  derivați  ai  feniletilaminei. 
Structura  acestora  prezintă  o  similitudine  cu  anumiți  neurotransmițători 
endogeni  (noradrenalina,  dopamina  şi  serotonina)  şi  cu  substanțe 
halucinogene  cum  ar  fi  mescalina.  Nu  este  surprinzător  faptul  că  acțiunea 
acestor derivați să fie la nivelul neurotransmițătorilor menționați iar efectele 
lor sunt de la psihostimulare la halucinații. 
Unele  amfetamine  prezintă  un  fenomen  de  izomerie  optică,  adică  prezintă 
două forme tridimensionale.  
Între  compuşii  izomerici  se  află  amfetamina  care  este  formată  din  doi 
izomeri,  l‐amfetamina  sau  (levoamfetamina)  şi  d‐amfetamina  (sau 
dextroamfetamina),  mai activă în ceea  ce  priveşte  sistemul  nervos  central). 
MDMA se prezintă, de asemenea, cu doi izomeri S‐MDMA (mai activă) şi R‐
MDMA. 
În  scopul  căutării  medicamentelor  pentru  tratamentul  pe  cale  orală  pentru 
astm,  oamenii  de  ştiință  de  la  compania  Lilly  din  Indianapolis  conduşi  de 
Chen  s‐au  interesat  de  planta  ma  huang  (Ephedra  vulgaris)  utilizată  în 
medicina tradițională chineză pentru terapia astmului. În 1923  au reuşit să 
izoleze  principiul  activ  din  această  plantă,  efedrina,  cu  o  structură  chimică 
aseemănătoare  cu  cea  a  noradrenalinei.  A  fost  comercializată  pentru 
tratamentul  astmului.  Plecând  din  acest  moment  a  început  o  căutare  a 
derivaților sintetici ai efedrinei, care s‐a încheiat cu sinteza a aproape două 
milioane de compuşi şi comercializarea a douăzeci dintre aceştia. 
În  1927,  Gordon  Alles  a  sintetizat  amfetamina,  a  cărui  nume  corespunde 
structurii  chimice:  Alfa‐Metil‐Fenil‐Etil‐amină.  Acesta  a  rezultat  mai  activ 
decât efedrina. În 1934 a fost sintetizată metamfetamina. Iniția, amfetamina 
a  fost  comercializată  sub  formă  de  inhalator  nazal  în  Germania  în  1930  şi 
mai târziu, în 1932, în Statele Unite cu denumirea comercială de Benzedrin. 
Amfetamina  a  fost  comercializată  ca  vasoconstrictor  nazal  pentru 
tratamentul congestiei nazale. Utilizarea acesteia a fost popularizată rapid şi 
a  fost  evidențiată  acțiunea  acesteia  asupra  sistemului  nervos  central.  De  la 
administrarea  intranazală  s‐a  trecut  la  utilizarea  pe  cale  orală.  Au  fost 
descoperite  efectele  euforizante  ale  acesteia,  acțiunea  asupra  oboselii  şi 
somnului,  îmbunătățirea  randamentului  intelectual  şi  psihomotor.  Au  fost 
apreciate, de asemenea, primele semnale de alertă cu privire la capacitatea 

99
acestei  substanțe  de  a  crea  abuz  şi  dependență  precum  şi  cu  privire  la 
tabloul  de  intoxicație  acută  şi  apariția  tabloului  psihotic,  între  1938‐1939. 
Toate acestea au coincis cu cel de‐al doilea război mondial. 
La  sfârşitul  celui  de‐al  doilea  război  mondial,  au  fost  eliberate  cantități 
enorme  de  amfetamină  în  scopuri  medicale.  În  Japonia  au  fost  promovate 
pentru  vindecarea  apatiei  şi  redobândirea  stării  afective  provocându‐se 
astfel prima epidemie de abuz masiv de amfetamine. S‐a calculat că în 1948 
mai  mult  de  1%  din  populația  japoneză  era  dependentă  de  amfetamină. 
Epidemii  similare  s‐au  produs  ca  urmare  a  comercializării  de  femetrazină 
pentru  suprimarea  apetitului  în  țările  scandinave  la  jumătatea  anilor 
cincizeci. 
În timpul anilor ’70 în mediile hippie din San Francisco s‐a început utilizarea 
metamfetaminei  pe  cale  intravenoasă.  În  general  se  injecta  fără  a  fi 
combinată dar uneori era amestecată cu heroină (speed­ball). Se consuma, de 
asemenea,  pe  cale  nazală.  La  începutul  anilor  ’90  era  popularizată  o  formă 
cristalizată  denumită  ice  care  permite  vaporizarea  astfel  încât  era  posibilă 
inhalarea pe cale pulmonară sau prin fumare. 
Istoria drogurilor de sinteză a început în anii ’60 cînd un grup de chimişti au 
sintetizat  3,4‐metilenodioximetamfetamina  sau  MDMA.  Aceasta  fusese 
descoperită în 1912 şi patentată în 1914 de compania Merck care căuta un 
vasoconstrictor,  însă  nu  a  fost  comercializată  niciodată.  În  anii  ’50,  diverse 
trupe  militare  şi  armata  nord‐americană  au  experimentat  şi  această 
substanță pentru posibila utilitate în război, constatându‐se potențialul toxic 
al acesteia în cazul mai multor specii de animale. În anii ’60 a început să fie 
utilizată ca drog psihoactiv iar în anii ’70 au apărut primele studii cu privire 
la  efectele  acesteia.  Redescoperitorul  MDMA  a  fost  chimistul  Alexander 
Shulgin care a sintetizat sute de amfetamine şi care a scris două cărți despre 
sinteza feniletilaminelor (PHIKAL) şi indolaminelor (THIKAL). 
Efectele MDMA s‐au dovedit a fi diferite de alte amfetamine. Pe lângă faptul 
că acționează ca psihostimulent, produce o senzație de apropiere de ceilalți, 
o  dorință  crescută  de  contact  cu  ceilalți,  o  facilitare  majoră  a  intimității,  o 
empatie crescută. 
Aceste efecte sunt denumite entactogene. Popularitatea substanței a ajuns în 
medii  terapeutice  iar  la  începutul  anilor  ’80  s‐a  încercat  aprofundarea 
acestor  proprietăți  empatogene  în  timpul  şedințelor  de  psihoterapie. 
Creşterea utilizării acestei substanțe în anii ’80 a făcut ca Drug Enforcement 
Agency  (DEA)  să  o  interzică  în  1985  şi  să  fie  inclusă  în  listele  de  substanțe 
aflate sub control în 1986. Drug Enforcement Agency (DEA) este organismul 
antidrog  al  guvernului  nordamerican.  Listele  de  substanțe  despre  care  se 
vorbeşte sunt cele înscrise în Convenția cu privire la Substanțele Psihotrope, 

100
promovată  de  către  Organizația  Națiunilor  Unite.  Această  convenție 
reglementează  condițiile  de  fabricare,  vânzare  şi  utilizare  medicală  a 
substanțelor psihotrope. Majoritatea țărilor au aderat la această normă. 
Consumul prezent extins al drogurilor de sinteză (cunoscute sub denumirea 
de  pastile)  pe  piața  ilegală  pare  a  fi  început  în  1985  sau  1986  în  Ibiza.  În 
1987 consumul de ecstasy a fost asociat cu localurile cu muzică acid. Din acel 
moment consumul de ecstasy, de Eva  sau de pilula dragostei a fost asociat cu 
petrecerile  (rave,  festivaluri  tehno,  afters)  şi  muzica  electronică  cu  ritm 
repetat (acid, house, tehno, dance). Sunt substanțe care se consumă la sfârşit 
de  săptămână  în  medii  festive  şi  în  compania  prietenilor.  La  fel  cum  se 
întâmplă şi în cazul altor droguri, este obişnuită utilizarea în aceeaşi sesiune 
a  mai  multor  substanțe.  Cel  mai  frecvent  se  consumă  pastile  împreună  cu 
cannabis,  alcool  şi  tutun.  Mai  puțin  frecvent  se  asociază  cu  cocaină, 
metamfetamină şi mai rar cu halucinogene.  
Drogurile de sinteză se prezintă de obicei sub formă de comprimate cu culori 
şi  simboluri  evocatoare,  care  reproduc  subiecte  de  actualitate  sau  mărci. 
Uneori se vând, de asemenea, sub formă de capsule. Se administrează pe cale 
orală  prin  înghițire,  deşi  unii  consumatori  inhalează  pulberea  capsulelor. 
Forma farmaceutică în majoritatea cazurilor este adecvată.  
Conținutul pastilelor nu este întotdeauna cel sperat. Adeseori consumatorul 
asociază  diferitele  culori,  forme  sau  însemne  ale  pastilelor  cu  o  substanță, 
care  nu  coincide  întotdeauna.  Conținutul  acestora  este  variabil.  Conținutul 
mediu  de  MDMA  al  unei  pastile  este  de  75‐100  mg.  Uneori,  pastilele  pot 
conține amfetamine halucinogene sau derivați mai periculoşi. De fapt, între 
1999  şi  2000,  parametoxiamfetaminei  i  s‐a  atribuit  proprietatea  de  a  fi 
letală. De asemenea, au fost descrise intoxicații mortale cauzate de pastile ce 
conțineau  dextrometorfan  (un  opioid  utilizat  ca  antitusiv)  în  loc  de 
amfetamine. 
Metamfetamina se prezintă sub formă de pulbere pentru a fi inhalată (speed 
inhalat) sau sub formă de cristale pentru fumat (ice sau crystal). 
Atât amfetamina cât şi metamfetamina pot fi injectate pe cale intravenoasă. 
Uneori sunt combinate cu heroină. 
Amfetamina şi drogurile de sinteză sunt elaborate în laboratoare clandestine 
cu  ajutorul  precursorilor  chimici.  Majoritatea  laboratoarelor  se  află  în  țări 
occidentale,  mai  ales  în  SUA  şi  Olanda.  De  asemenea,  au  fost  descoperite 
laboratoare în Spania. Se pare că consumul de amfetamine este în creştere în 
întreaga lume. 
Se  estimează  că  există  30  milioane  de  consumatori  de  amfetamine,  ceea  ce 
reprezintă 0,5% din populația mondială. 

101
În  consecință,  amfetamina  pleacă  din  țările  de  lumea  întâi  spre  țările  din 
lumea a treia, spre deosebire de majoritatea celorlalte droguri. De asemenea, 
este deosebit faptul că în fiecare zonă geografică este consumat un tip diferit 
de  amfetamine.  Astfel,  în  Europa  Occidentală  şi  Australia  predomină 
consumul de ecstasy, în SUA metamfetamina dar creşte consumul de ecstasy, 
în America de Sud amfetamina, în Orientul Mediu fenetilina, în centrul Africii 
amfetamina  şi  pemolina,  în  sud‐estul  Asiei  metamfetamina  iar  în  vechea 
Uniune Sovietică,amfetamina şi metcatinona. 
Motivele  aduse  în  explicarea  popularității  drogurilor  de  sinteză,  pe  lângă 
efectele pe care le au, sunt următoarele: 
ƒ Prezentarea atractivă şi o formă adecvată 
ƒ Administrarea orală 
ƒ Prețul scăzut 
ƒ Credința generalizată că sunt droguri sigure 
Industria  farmaceutică a  sintetizat  mii  de  derivați  amfetaminici  în  căutarea 
diferitelor indicații terapeutice. Amfetaminele au fost utilizate pentru: 
ƒ Tratamentul narcolepsiei (amfetamina) 
ƒ Tulburare cu deficit de atenție (metilfenidat, pemolină) 
ƒ Diminuarea  apetitului  sau  anorexie  (fenilpropanolamină,  fenfluramină, 
fentermină,  dexfenfluramină,  fenmetrazină,  mazindol  sau  fenproporex 
etc.) 
ƒ Vasoconstrictori pentru tratamentul rinitelor (fenilpropanolamină) 
Derivații amfetaminici au fost utilizați pentru: 
ƒ Tratamentul depresiei (amineptin) 
ƒ Ca inhibitori ai MAO‐B 
ƒ Pentru tratamentul bolii Parkinson (selegilina) 
ƒ Pentru tratamentul depresiei (tranilcipromina). De asemenea, trebuie să 
menționăm  că  unii  derivați  pot  avea  proprietăți  halucinogene  sau 
entactogene (sporesc empatia şi contactul cu ceilalți) 
De exemplu, consumul de fenfluramină şi dexfenfluramină a fost  asociat cu 
apariția  leziunilor  în  valvele  cardiace,  sau  administrarea  de 
fenilpropanolamină  ca  anorexigen  sau  vasoconstrictor  nazal  pare  a  fi 
relaționată cu un risc major de hemoragii cerebrale, în special la femei. Deşi 
se  mențin  pe  piață  unii  derivați  cum  ar  fi  metilfenidatul,  utilizat  în 

102
tratamentul sindromului de deficit de atenție (hiperactivitate) şi care pare a 
avea potențial scăzut de abuz. 
În prezent, amfetaminele sunt clasificate în Lista II a Convenției Substanțelor 
Psihotrope (Viena, 21 februarie 1971). Drogurile de design clasificate în Lista 
I  a  convenției  menționate,  un  loc  rezervat  pentru  acele  substanțe  pe  care 
Organizația  Națiunilor  Unite  le  consideră  periculoase  pentru  sănătatea 
publică  şi  care  nu  au  o  utilitate  terapeutică  recunoscută.  Majoritatea 
amfetaminelor sunt interzise în sport fiind considerate substanțe dopante. 
Majoritatea  amfetaminelor  comercializate  au  fost  retrase  de  pe  piață  din 
cauza eficacității reduse în tratamentul obezității sau din cauză că provocau 
efecte nedorite grave, care nu justificau utilizarea lor. 

IV.2.2. BAZE BIOCHIMICE ŞI METABOLICE ALE AMFETAMINELOR ŞI

DERIVAŢILOR ACESTORA. MECANISME DE ACŢIUNE
Amfetaminele  sunt  clasificate  ca  simpatomimetice  indirecte.  Receptorii 
postsinaptici  sunt  receptorii  neuronului  următor.  Neurotransmițătorii  sunt 
însărcinați  cu  transmiterea  impulsurilor  sau  ordinelor  de  la  un  neuron  la 
altul.  Un  neuron  îi  eliberează  (presinaptic)  iar  neuronul  următor  (sau 
postsinaptic) îi primeşte prin receptorii săi. Receptorii postsinaptici sunt cei 
care  produc  stimularea  neuronului.  Produc  o  eliberare  de  noradrenalină, 
dopamină  şi  serotonină  în  spațiul  sinaptic.  Aceşti  neurotransmițători  se 
unesc cu receptorii postsinaptici şi inițiază acțiunea farmacologică. 
Serotonina,  denumită  şi  5‐hidroxitriptamină  sau  5‐HT  este  sintetizată  prin 
transformarea  triptofanului  care  provine  din  dietă.  Se  destructurează  prin 
acțiunea  monoaminooxidazei  şi  cea  a  aldehido  deshidrogenazei  în 
principalul metabolit al său, 5‐hidroxiindolacetic (5‐HIIA).  
Neurotransmițătorul  care  s‐a  format  se  introduce  în  nişte  vezicule  de 
depozitare  situate  în  apropierea  sinapsei  (spațiul  dintre  neuroni).  Când 
ajunge  un  impuls  excitator,  conținutul  multora  dintre  aceste  vezicule  se 
eliberează  în  sinapsă  şi  astfel  se  pot  uni  cu  receptorii  postsinaptici  (ai 
neuronului  adiacent)  pentru  a  continua  stimularea  sau  cu  receptorii 
presinaptici (în acelaş neuron care i‐a eliberat şi care reglează cantitatea de 
neurotransmițători  care  trebuie  eliberată).  Monoaminele  eliberate  de 
neuronul  presinaptic  sunt  majoritatea  recuperate  de  o  proteină  care 
transportă  monoamine,  le  preia  din  spațiul  sinaptic  şi  le  transportă  în 
interiorul celulei, proces cunoscut sub numele de recaptare. Din citoplasmă 
sunt introduse vezicule de depozitare prin alt sistem de transportare, astfel 
încât  conținutul  vezicular  se  varsă  în  citoplasmă  şi  apoi  este  eliberat  în 
sinapsă.  Amfetaminele  penetrează  neuronul  prin  transportatorii  din 

103
membrană menționați, astfel încât poate interfera în recaptare  acționând în 
acest  fel  ca  inhibitori  ai  acesteia.  În  timp  ce  MDMA  şi  derivații  acestuia  se 
unesc  în  principal  cu  transportatorii  de  serotonină,  amfetaminele  se  unesc 
cu transportatorul de dopamină. 
Amfetamina,  metamfetamina  şi  derivații  exercită  mai  mult  acțiuni 
dopaminergice  decât  adrenergice  sau  serotonergice  (adică,  eliberează  mai 
mult dopamină decât noradrenalină sau serotonină), în timp ce drogurile de 
sinteză  par  a  fi  mai  active  în  transmisia  serotonergică  şi  mai  puțin  în  cea 
dopaminergică  şi  adrenergică.  În  orice  caz,  nici  una  dintre  ele  nu  este  în 
totalitate selectivă. 
În  plus,  MDMA  inhibă  activitatea  enzimei  triptofan  hidroxilasa.  Această 
enzimă  reglează  sinteza,  disponibilitatea  acesteia  face  se  se  sintetizeze  mai 
multă sau mai puțină serotonină din sinteza serotoninei. Astfel, deşi MDMA 
provoacă  o  eliberare  brutală  de  serotonină,  se  produce  rapid  o  epuizare  a 
rezervelor veziculare care se agravează prin diminuarea sintezei. Rezultatul 
este  o  creştere  inițială  a  serotoninei  însoțită  de  o  diminuare  după  2‐4  ore 
care persistă timp de 24 de ore. Creşterea inițială produce efectele acute ale 
MDMA,  atât  plăcute  (euforie,  stare  de  bine)  cât  şi  neplăcute  (creşterea 
presiunii  arteriale  sau  a  pulsului).  Reducerea  este  însoțită  de  senzații  de 
oboseală, epuizare, somn. 
În plus, exercită o anumită activitate ca inhibitori ai monoamino oxidazei A 
(IMAO‐A). MDMA şi derivații sunt, de asemenea, agonişti ai receptorilor alfa‐
2, receptori muscarinici M‐1şi serotonergici 5‐HT2. 
Mecanismul  de  acțiune  al  amfetaminelor  şi  drogurilor  de  sinteză  pare  a 
explica  apariția  unui  fenomen  de  toleranță  acută  datorită  reducerii 
neurotransmițătorilor disponibili. Astfel, la animalele de laborator, toleranța 
se observă după cea de‐a doua doză. Această toleranță rapidă sau acută este 
denumită tahifilaxie. 
La  animale,  consumul  de  amfetamine  şi  cocaină  este  asociat  cu  apariția 
fenomenelor de sensibilizare, care se manifestă prin apariția convulsiilor în 
urma administrării repetate a dozelor care înainte nu produceau acest efect. 
Nu  se  cunoaşte  mecanismul  implicat  în  acest  fenomen  dar  se  sugerează 
existența  unei  diminuări  a  sensibilității  receptorilor  dopaminergici 
presinaptici  (D2)  care  este  acompaniată  de  o  creştere  a  eliberării  de 
dopamină  şi  de  o  mai  mare  sensibilitate  a  receptorilor  dopaminergici 
postsinaptici (D1). 
La  oameni,  amfetaminele  pot  produce  tablouri  de  psihoză  acută  în  urma 
administrării  repetate.  S‐a  afirmat  că  acest  efect  s‐ar  putea  datora  unui 
fenomen de sensibilizare. 

104
Lucrări  recente  sugerează  o  diminuare  a  numărului  de  receptori  de 
dopamină de tipul 2 (D2) la subiecții care consumă abuziv amfetamine. 
 

IV.3. FARMACOCINETICA ŞI FARMACODINAMICA

 
Amfetaminele sunt baze slabe cu un pKa de 9.9. 
Amfetaminele  sunt  substanțe  liposolubile  are  trec  uşor  prin  membranele 
celulare şi traversează bariera hematoencefalică şi placenta. 
Sunt bine absorbite pe cale orală iar concentrațiile plasmatice maxime sunt 
obținute  cu  rapiditate,  între  1  –  2  ore  în  urma  administrării  orale.  Se 
metabolizează fundamental la nivelul ficatului.  
Metamfetamina  se  metatabolizează  în  procent  de  20%  în  amfetamină  iar 
MDMA  se  metabolizează  în  procent  de  5  –  10%  în  MDA.  Se  elimină  un 
procent  considerabil  prin  urină  sub  formă  nealterată.  În  prezența  urinei 
alcaline  se  reduce  eliminarea  urinară  iar  dacă  urina  se  acidifiază  creşte 
eliminarea prin urină. Timpul de înjumătățire al amfeaminelor este de 12 ore 
iar al MDMA este între 8 şi 9 ore.  
MDMA,  MDE,  MDE  şi  metamfina  se  metabolizează  în  parte  prin  isoenzima 
2D6  a  citocromului  P‐450  hepatic.  Se  cunoaşte  că  în  rasa  caucaziană  există 
între 5 şi 10% indivizi care prezintă o deficiență completă a acestui sistem de 
metabolizare  (metabolizatori  lenți),  fapt  care  ar  putea  cauza  o  creştere  a 
concentrațiilor acestor compuşi în cazul persoanelor respective.  
Relevanța acestei  caracteristici  în cazurile  de intoxicație nu  este  cunoscută. 
S‐a  sugerat  existența  unei  cinetici  neliniare  pentru  MDMA,  adică 
concentrațiile  plasmatice  nu  sunt  proporționale  cu  doza 
administrată,existând o tendință de acumulare a dozelor crescute.  
Principalii  metaboliți  ai  MDMA  sunt  dihidroximetamfetamina  (care  are  o 
structură  de  catecolamină  şi  este  asemănătoare  cu  cea  a  dopaminei)  şi 
hidroximetoximetamfetamina  (principalul  metabolit  dar  nu  este  activ)  şi 
MDA. 
 
 
 
 

105
 

  Amfetamina  Metamfetamina  MDMA 

Absorbţie  Bază slabă (pKa  Bază slabă (pKa  Bază slabă (pKa 

9.9).  9.9).  9.9). 
Absorbție orală  Absorbție orală  Absorbție orală 
bună  bună  bună 
T max: 2ore  T max: 2ore  T max: 2ore 

Distribuţie  3.2 – 5.6 L/kg     
(volum) 

Metabolism  Hepatic  Hepatic (CYP  Hepatic (CYP 

2D6)  2D6) 
Amfetamină  MDA (5 – 10%) 
(20%) 

Eliminare  Urinară 30%  Urinară 40%  Urinară 20% 

nealterat  nealterat  nealterat 
 
Creşte la  Creşte la  Creşte la 
 
acidifierea urinei  acidifierea urinei  acidifierea 
Timp de  (până la 70%)  (până la 70%)  urinei (până la 
înjumătăţire  70%) 
12 ‐ 15 ore  10 ‐ 12 ore 
9 ore 

Principalele carateristici farmacocinetice ale amfetaminei, metamfetaminei şi MDMA. 
 
Efectele  amfetaminei  şi  drogurilor  de  sinteză  (farmacodinamica)  vor  fi 
descrise în continuare. 
 
 

106
IV.4. EFECTE ASUPRA ORGANISMULUI ŞI
COMPORTAMENTULUI ŞI REPERCURSIUNI ASUPRA TERŢILOR
 
În  continuare  vor  fi  descrise  principalele  efecte  induse  de  amfetamine, 
grupate  pe  subcapitole  şi  sisteme.  Aşa  cum  se  întâmplă  la  majoritatea 
drogurilor  de  abuz,  unele  dintre  efectele  farmacologice  sunt  clar  efecte 
nedorite şi pot fi în plus manifestări ale intoxicației. 
 
IV.4.1. EFECTE FARMACOLOGICE ŞI INTERACŢIUNI
EFECTE ASUPRA DISPOZIŢIEI ŞI COMPORTAMENTULUI
Administrarea  principalelor  amfetamine  (amfetamină,  metamfetamină) 
produce  efecte  stimulente,  cu  senzație  de  bine,  euforie,  energie,  reducerea 
oboselii  şi  somnului,  senzație  de  alertă,  îmbunătățirea  randamentului 
intelectual şi psihomotor şi diminuarea senzației de foame. 
Amfetaminele  în  doze  obişnuite  nu  produc  schimbări  în  percepții,  deşi  pot 
cauza tablouri psihotice. 
Efectele sunt inițiate la o oră după administrare, sunt maxime între 1 şi 3 ore 
şi  pot  să  persiste  până  la  8  ‐  12  ore.  La  dispariția  efectelor  plăcute  poate 
exista o senzație de declin (crash), cu disforie, oboseală, depresie, decădere, 
iritabilitate,  insomnie  sau  somnolență.  Aceste  declinuri  sunt  mai  intense  în 
cazul  în  care  consumul  de  amfetamine  a  fost  crescut  sau  s‐a  consumat 
repetat. Este frecvent consumul compulsiv timp de 1 sau 2 zile, fapt care lasă 
individul  într‐o  stare  de  extenuare  fizică  şi  mentală  (declin).  Aceasta  poate 
dura  câteva  zile  până  la  recuperare  până  la  începerea  unui  alt  consum 
compulsiv.  
Drogurile  de  sinteză  produc  efecte  psihostimulente  pe  lângă  creşterea 
empatiei şi alterări crescute ale percepțiilor. 
Efectele,  după  o  doză  de  75  –  125  mg,  sunt  inițiate  la  45  de  minute  după 
administrare, sunt maxime între 1 şi 2 ore şi pot persista până la 4 – 6 ore. 
Consumatorii declară inducerea unei stări emoționale pozitive, plăcute, care 
se  caracterizează  printr‐o  creştere  a  empatiei  şi  a  capacității  de  a  relaționa 
cu  ceilalți,  o  uşurință  crescută  în  ceea  ce  priveşte  comunicarea  şi  relațiile 
interpersonale.  Sunt  aşa‐numitele  efecte  entactogene.  Nu  sunt  substanțe 
afrodisiace.  Efectele  psihostimulente  se  manifestă  prin  creşterea  energiei, 
euforiei  şi  a  locvacității  şi  printr‐o  diminuare  a  somnului  şi  apetitului.  Se 
pare că nu îmbunătățesc randamentul şi ar putea chiar să îl înrăutățească în 
doze  crescute.  În  ceea  ce  priveşte  efectele  asupra  percepțiilor,  cel  mai 
frecvent  apare  o  anumită  hipersensibilitate  senzorială  (foarte  frecvent  cea 

107
tactilă),  alterări  ale  cromatismului  vizual  cu  schimbări  în  intensitatea 
culorilor,  modificări  ale  percepției  subiective  a  timpului  şi  o  mai  mare 
acuitate  auditivă.  Nu  sunt  substanțe  halucinogene,  deşi  există  descrieri  ale 
acestor efecte în unele cazuri. De asemenea, se observă, în urma consumului, 
o  senzație  de  declin  intens,  a  cărui  severitate  depinde  de  cantitatea 
consumată. Multe persoane rămân o săptămână întreagă în această stare de 
disforie până când ajung din nou să consume drogul, la sfârşitul săptămânii. 
Unii  dintre  derivații  menționațianterior,  cum  ar  fi  DOB,  DOM,  TMA‐2  sau 
PMA produc în doze obişnuite efecte halucinogene. 

EFECTE PERIFERICE ŞI ALTE EFECTE

Produc  stimularea  sistemului  nervos  simpatic  cu  creşterea  diametrului 
pupilar  (midriază)  care  poate  cauza  vedere  încețoşată  şi  sensibilitate 
crescută  la  lumină,  senzația  de  gură  uscată,  sudorație,  tremor,  tensiune 
mandibulară  (trism),  mişcări  masticatorii  sau  bruxism  (scrâşnirea  dinților) 
şi  o  creştere  uşoară  a  temperaturii  corporale.  Cresc  tensiunea  arterială  şi 
frecvența cardiacă (palpitații sau tahicardie). 
În cazul amfetaminei, creşterea inițială a presiunii arteriale  este însoțită de 
un  reflex  care  reduce  frecvența  cardiacă,  care  poate  fi  normal  pentru  scurt 
moment. 
De  asemenea,  s‐a  menționat  faptul  că  poate  creşte  concentrațiile  de 
prolactină, cortizol şi ACTH. Se pare că în urma administrării unei doze unice 
de  MDMA  se  poate  produce  o  imunosuprimare  reversibilă  (înseamnă  că  în 
urma  administrării  unei  doze  unice  de  MDMA  se  recuperează  spontan 
valorile normale în ziua următoare administrări drogului) dar nu se cunosc 
efectele  sale  în  urma  administrării  repetate.  Nu  sunt  clare  efectele  sale 
asupra  sarcinii.  Este  menționată,  de  asemenea,  o  creştere  a  incidenței  de 
malformații dar şi în acest caz există date contradictorii. În orice caz, aşa cum 
se  întâmplă  şi  în  cazul  celorlalte  substanțe,  nu  se  recomandă  consumul  în 
timpul sarcinii. 

INTERACŢIUNI FARMACOLOGICE
Există foarte puține studii cu privire la interacțiunile drogurilor de sinteză în 
pofida faptului că se consumă, de obicei, împreună cu alte droguri. 
Amfetaminele pot întări efectele metilxantinelor şi simpaticomimeticelor (de 
exemplu,  unele  vasoconstrictoare  nazale).  Diminuează  efectele 
antihipertensivelor  şi  betablocantelor.  Combinarea  sa  cu  antidepresive 
(inhibitori  MAO,  triciclice  sau  inhibitori  selectivi  ai  receptării  serotoninei) 

108
pot  provoca  crize  hipertensive.  Amfetaminele  pot  facilita  apariția  unui 
sindrom serotonergic şi se combină cu MDMA şi derivați. 
Având  în  vedere  că  se  metabolizează  în  parte  prin  CYP  2D6,  inhibitorii 
metabolici ai acestei enzime ar putea interfera cu metabolizarea acesteia. S‐a 
menționat  faptul  că  ritonavirul  creşte  concentrațiile  de  MDMA.  Alcoolul 
creşte  cu  10%  concentrațiile  sanguine  de  MDMA.  Acidificarea  urinei 
facilitează excreția urinară a amfetaminelor şi drogurilor de sinteză. 
Administrarea  amfetaminei,  metamfetaminei  sau  MDMA  poate  reduce 
senzația de intoxicație alcoolică şi sedarea, dar modifică efectele otrăvitoare 
ale alcoolului asupra randamentului psihomotor şi capacitatea de conducere 
a  vehiculelor.  Combinația  poate  creşte  comportamentele  de  risc  şi 
agresivitatea. 
O doză unică de citalopram (inhibitor selectiv al recaptării serotoninei) pare 
a  induce  efectele  psihologice  şi  cardiovsculare  ale  MDMA.  Există  declarații 
ale  subiecților  care  vorbesc  despre  o  creştere  a  efectelor  subiective  ale 
MDMA în urma administrării de fluoxetină sau paroxetină, dar există şi alții 
care  explică  contrariul.  Ar  putea  creşte  riscul  de  apariție  a  sindromului 
serotonergic. În unele forumuri de Internet ale consumatorilor de ecstasy se 
recomandă  consumul  de  fluoxetină  înainte  de  consumul  de  MDMA  pentru 
reducerea  neurotoxicității.  Haloperidolul  (antagonist  D2)  reduce  efectele 
pozitive  şi  mania  induse  de  MDMA.  Ketanserina  (antagonist  5‐HT2)  reduce 
schimbările perceptuale ale MDMA. 

IV.4.2. EFECTE NEDORITE

Efectele nedorite fac parte din consecințele efectelor farmacologice. 
Toți consumatorii explică faptul că pe lângă efectele dorite apar întotdeauna 
unele  efecte  neplăcute  sau  nedorite,  care  par  a  fi  relaționate  cu  doza 
ingerată. 
Acestea pot apărea în orice moment, fiind posibil ca doze bine tolerate într‐o 
zi să nu fie la fel în ziua următoare şi să provoace efecte indezirabile. 
Trebuie  să  se  țină  cont  de  faptul  că  mulți  dintre  consumatori  consumă  în 
aceeaşi  noapte  mai  multe  pastile  împreună  cu  alte  substanțe.  Uneori  este 
dificilă  identificarea  cauzei  toxicității.  În  general,  efectele  nedorite  pot  fi 
observate pe două niveluri: 
ƒ La  nivel  cardiovascular.  Poate  cauza  hipertensiune  arterială,  tahicardie, 
aritmii grave, ischemie miocardică (angină) şi infarct acut de miocard. Se 
asociază  cu  o  creştere  a  incidenței  de  hipertensiune  pulmonară.  Se  pot 
observa:  dureri  de  cap,  tremor,  tensiune  musculară  şi  mandibulară, 

109
 vertij,  ataxie,  distonii,  convulsii  şi  comă.  Au  fost  descrise  cazuri  de 
hepatită  toxică  gravă  cu  necroză  hepatică  care  poate  conduce  la 
necesitatea  transplantului  de  ficat.  În  plus,  au  fost  atribuite  MDMA 
apariția anemiei aplazice, retenția urinară secundară la stimularea alfa‐
adrenergică  asupra  fibrelor  din  colul  vezical,  afectarea  uniunii 
temporomandibulare,  eroziune  dentară  şi  durere  miofacială.  La  nivel 
digestiv pot apare greață şi vomă. 
ƒ La nivel psihologic. Poate apărea disforie, insomnie, iritabilitate, agitație, 
ostilitate  şi  confuzie.  În  cazul  amfetaminelor  este  frecventă  apariția 
agresivității  care  se  traduce  prin  comportamente  de  violență  şi  risc. 
Tulburările  psihiatrice  includ  anxietate,  nelinişte,  idei  delirante  sau  de 
referință de tip paranoid şi halucinații. 
Dintre  efectele  potențial  letale  menționăm:  hemoragia  subaracnoidă, 
hemoragia  intracraniană,  infarctul  cerebral  şi  tromboza  venoasă  cerebrală. 
Ca posibile mecanisme au fost implicate pe de o parte, hipertensiunea acută 
pe  care  le  produce  amfetamina  şi  MDMA,  posibila  inflamare  a  vaselor 
craniene şi, de asemenea, deshidratarea care apare adeseori la consumatorii 
de  ecstasy  şi  care  ar  putea  produce  tromboză  cerebrală.  Deshidratarea  se 
produce datorită temperaturilor crescute din locurile obişnuite de consum şi 
datorită  consumului  crescut  de  calorii  care  are  loc  la  consumatori.  În  acest 
sens, se recomandă consumul abundent de apă pentru evitarea acestui efect 
nedorit.  Totuşi  au  fost  descrise  cazuri  de  edem  cerebral  şi  hiponatremie 
dilutională  secundară  unui  sindrom  de  secreție  inadecvată  de  hormon 
antidiuretic  (SIADH),  în  urma  consumului  de  MDMA  împreună  cu  cantități 
mari  de  apă.  Se  cunoaşte  că  MDMA  poate  stimula  secreția  de  hormon 
antidiuretic. 
Alte modificări grave sunt valurile de căldură, sindromul neuroleptic malign 
(SNM)  şi  sindromul  serotonergic  (SS).  SS  se  produce  printr‐un  exces  de 
serotonină  disponibil  în  SNC  şi  se  manifestă  prin  cel  puțin  trei  din 
următoarele  simptome:  confuzie,  febră,  tremor,  diaforeză,  ataxie, 
hiperreflexie, mioclonii sau diaree. 
 
IV.4.3. NEUROTOXICITATE
Neurotoxicitatea  indusă  de  substanțe  se  defineşte  ca  schimbare  structurală 
sau  funcțională  nocivă  cauzată  de  produse  chimice,  substanțe  farmaceutice 
sau droguri în sistemul nervos central. În această abordare, neurotoxicitatea 
se referă la leziunile în axonii şi terminațiile care conțin monoamine produse 
de  derivați  amfetaminici.  Conform  definiției,  în  urma  expunerii  la  aceşti 
derivați şi odată eliminați din organism, se observă modificări persistente la 
nivel neurochimic şi neuronal.  

110
La  şobolani  şi  maimuțe,  administrarea  de  metamfetamină,  MDMA,  MDA  şi 
MDE  produce  modificări  neuronale  compatibile  cu  un  efect  neurotoxic. 
Schimbările includ o diminuare a serotoninei şi metabolitului acesteia, acidul 
5‐hidroxiindolacetic (droguri de sinteză) sau a dopaminei (metamfetamina), 
reducerea locurilor de recaptare, inhibarea activității enzimelor implicate în 
sinteza  neurotransmițătorului  (tirosina  hidroxilaza  sau/şi  triptofan 
hidroxilaza)  şi  modificări  morfologice  la  nivelul  neuronilor.  Schimbările 
structurale  la  neuroni  se  observă  la  nivelul  axonilor,  şi  includ  apariția  de 
varicozități şi o diminuare şi sărăcire a acestora. 
În  cazul  metamfetaminei  se  poate  produce  o  oarecare  regenerare  a 
neuronilor  dopaminergici  afectați  după  18  luni.  De  asemenea,  s‐a  descris 
apariția morții neuronale prin apoptoză. Se poate produce datorită pierderii 
complete  a  acestor  neuroni  în  cortexul  frontal,  hipocamp  şi  striații,  la 
şobolani. 
În  urma  unei  doze  neurotoxice  de  MDMA  apar  anumite  schimbări,  unele 
dintre ele acute şi care se recuperează în 24 de ore şi altele  care apar ceva 
mai  târziu  şi  care  se  extind  pe  perioade  lungi  de  timp  şi  sunt  considerate 
cronice. 
După o săptămână se observă modificarea axonilor neuronilor serotonergici. 
Se inițiază apoi o regenerare care este maximă în 3‐6 luni. Se  formează noi 
ramificații ai axonilor scurți, care au un aspect anomal dar nu se regenerează 
axonii lungi nici măcar după şapte ani, în cazul maimuțelor. Aceste schimbări 
nu sunt însoțite de modificări comportamentale evidente la animale. Zonele 
anatomice afectate sunt neocortexul, hipocampul, nucleul caudal, putamen şi 
unii nuclei talamici. 
Neurotoxicitatea se observă doar atunci când MDMA este administrat pe cale 
parenterală  sau  orală  dar  nu  se  produce  în  cazul  în  care  MDMA  este 
administrat direct (intracerebral) în zonele afectate. Acest fapt sugerează că 
substanța neurotoxică ar fi un metabolit al MDMA, serotonina sau dopamina. 
Hipertermia indusă de amfetamine pare a juca, de asemenea, un rol. Astfel, 
creşterea temperaturii ambientale creşte toxicitatea şi pentru a descreşte se 
diminuează. 
Mecanismul  neurotoxicității  MDMA,  pe  de altă  parte similară  cu  cea  indusă 
de  fenfluramină  şi  dexfenfluramină,  nu  este  cunoscut.  Au  fost  punctate 
diferite  ipoteze  însă  ipoteza  dopaminergică  pare  a  fi  cea  mai  plauzibilă.  Se 
bazează pe următoarele evidențe: 
ƒ MDMA  produce  o  eliberare  acută  de  serotonină  şi  dopamină  care  este 
urmată de o reducere a depozitelor neuronale de serotonină 
ƒ Serotonina  eliberată  de  spațiul  sinaptic  activează  receptorii  serotoninici 
de  tip  5HT2A‐2C,  rezultând  din  aceasta  o  diminuare  a  transmisiei  de 

111
 gamma‐aminobutinic  (GABA)  şi  o  creştere  a  sintezei  şi  eliberării  de 
dopamină 
ƒ Acumularea  dopaminei  face  să  poată  fi  transportată  spre  terminațiile 
serotonergice  reduse.  Dopamina  poate  fi  deaminată  de  monoamino‐
oxidaza  tip  B  (MAO‐B)  cu  producerea  de  radicali  liberi,  care  ar  putea  fi 
responsabili  de  peroxidarea  lipidică  şi  de  destructurarea  selectivă  a 
terminațiilor  serotonergice.  De  asemenea,  s‐a  sugerat  faptul  că 
hipertermia  indusă  de  MDMA  poate  fi  în  parte  responsabilă  de 
degenerarea axonilor 
Neurotoxicitatea  produsă  de  MDMA  poate  diminua  prin  administrarea 
anumitor substanțe, cum ar fi:  
ƒ inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (fluoxetina şi citalopram) 
ƒ antagonişti ai receptorilor serotoninei de tip 5‐HT2 (ketanserina) 
ƒ facilitatori ai funcției gabergică (clormetiazol) 
ƒ antagonişti  ai  receptorilor  N‐metil‐D‐espartat  (NMDA,  dizociplina). 
Compuşi sepratori ai radicalilor liberi. 
De  asemenea,  se  poate  reduce  neurotoxicitatea  prin  administrarea 
substanțelor  care  evită  hipertermia  asociată  administrării  de  MDMA, 
deoarece receptorii 5‐HT2 sunt implicați în aceasta (Schmidt şi colab., 1990). 
Unele  dintre  substanțele  menționate  au,  de  asemenea,  proprietăți 
hipotermice. 
După  cum  am  discutat,  toxicitatea  în  general  şi  neurotoxicitatea  datorată 
MDMA  şi  altor  derivați  amfetaminici  pare  a  fi  influențată  de  temperatura 
ambientală.  Doza  letală  50  (doză  care  a  produs  decesul  la  jumătate  din 
animalele la care a fost administrată) diminuează atunci când substanța este 
administrată la animale care se află în condiții de coabitare în comparație cu 
situația  în  care  s  administrează  la  animale  izolate.  Acest  fenomen  a  fost 
denumit toxicitate prin agregare. 
În toxicitatea prin agregare se consideră că animalele în aglomerație dispun 
de  o  capacitate  mai  mică  de  disipare  a  căldurii  şi  pot  prezenta  hipertermie 
mai uşor în urma administrării de stimulente. 
La  animalele  în  stabulație  la  temperaturi  joase  sau  la  cele  cărora  li  s‐au 
administrat  substanțe  antitermice,  sunt  blocate  parțial  sau  total  efectele 
neurotoxice ale MDMA. 
Aceste efecte neurotoxice, clar demonstrate la animale, reprezintă un motiv 
de preocupare intensă datorită posibilei transpuneri în cazul oamenilor. La 
animale,  toxicitatea  pe  termen  lung  se  induce  printr‐o  doză  unică  de  20 
mg/kg  sau  de    5  mg/kg  de  două  ori  pe  zi  timp  de  patru  zile.  Explorarea 
acestor  doze  pe  oameni  reprezintă  un  subiect  de  discuție.  În  timp  ce  după 

112
unii  autori  doza  neurochimică  la  oameni  este  între  1,  4‐5,  6  grame 
administrate în 4 zile (14 – 56 de pastile), alții sugerează că doar o singură 
doză  de  1,4  mg/kg  sau  o  pastilă  de  100  de  mg  ar  fi  suficientă  pentru  a 
provoca toxicitatea. 
Datele care să indice posibila neurotoxicitate la oameni sunt reduse. Se pare 
că  persoanele  consumatoare  de  MDMA  prezintă  o  reducere  a  concentrației 
de  5‐HIAA  în  lichidul  cefalorahidian,  o  diminuare  a  transportatorilor 
responsabili  cu  recaptarea,  un  răspuns  alterat  la  administrarea  de  agonişti 
serotonergici  şi  concentrații  mai  scăzute  de  prolactină.  Dacă  modificările 
serotonergice  produse  de  MDMA  sunt  foarte  importante,  ar  fi  logic  să  se 
aştepte modificări pe termen lung în unele dintre funcțiile regate de neuronii 
afectați, în special tulburări psihiatrice şi modificări cognitive. 
Există  comunicări  cu  privire  la  o  posibilă  creştere  a  prezenței  patologiei 
psihiatrice  la  consumatorii  de  ecstasy,  tulburări  psihice,  însă  datele  sunt 
puține  şi  nu  în  totalitate  concludente.  Au  fost  descrise  depresii,  tulburări 
psihotice,  tulburări  cognitive,  episoade  de  bulimie,  dificultăți  în  controlul 
impulsurilor, atacuri de panică şi fobie socială. 
De  asemenea,  consumul  recreativ  de  ecstasy  a  fost  asociat  cu  anumite 
deficite  de  memorie.  Atunci  când  au  fost  comparate  în  diverse  studii 
persoanele cu consum recreațional de ecstasy cu grupuri de control (subiecți 
neconsumatori) a fost întâlnită o relație între istoricul consumului de ecstasy 
şi  pierderea  de  memoriei  imediate  (evocarea  cuvintelor,  idei  etc).  Nu  se 
cunoaşte dacă aceste tulburări se pot îmbunătăți sau înrăutăți cu timpul, nici 
dacă  sunt  temporare  sau  definitive,  nici  dacă  sunt  reversibile  sau 
ireversibile. 

IV.5. UTILIZARE ÎN SCOP TERAPEUTIC

 
Indicațiile  terapeutice  ale  amfetaminelor  sunt  foarte  limitate.  Nu  se 
recomandă pentru reducerea senzației de foame în tratamentul obezității. 
Cele două indicații unice pentru consumul de amfetamine sunt tratamentulul 
narcolepsiei  şi  tratamentul  deficitului  de  atenție  la  copii.  La  aceşti  copii, 
substanța cea mai utilizată este metilfenidatul. 
Deşi  MDMA  a  fot  utilizat  ca  şi  coadjuvant  în  şedințele  de  psihoterapie, 
evidențele  utilității  clinice  a  acestora  sunt  reduse.  Nu  se  cunoaşte  posibila 
utilitate  a  acestora  deşi  neurotoxicitatea  este  un  factor  care  limitează 
utilizarea în scop terapeutic. 

113
 
IV.6. TULBURĂRILE ÎN LEGĂTURĂ CU AMFETAMINELE (SAU
CU SUBSTANŢE SIMILARE)

DSM‐IV‐TR  clasifică  tulburările  în  legătură  cu  amfetaminele  sau  cu 

substanțele  cu  acțiune  similară  în  două  categorii:  tulburările  uzului  de 
amfetamină (abuz şi dependență) şi tulburările induse de amfetamină. 
 
Tulburări  în  legătură  cu  amfetamina  (sau  cu  substanţe  similare)  conform 
DSM­IV­TR: 
Tulburările uzului de amfetamină 
- Dependența de amfetamină 
- Abuzul de amfetamină 

Tulburările induse de amfetamină 
- Intoxicația cu amfetamină. De specificat dacă: Cu tulburări de 
percepție 
- Abstinența de amfetamină 
- Delirium prin intoxicație cu amfetamină  
- Tulburarea  psihotică  indusă  de  amfetamină,  cu  idei 
delirante. De specificat dacă: Cu debut în cursul intoxicației 
- Tulburarea  psihotică  indusă  de  amfetamină,  cu  halucinații. 
De specificat dacă: Cu debut în cursul intoxicației 
- Tulburare afectivă indusă de amfetamină. De specificat dacă: 
Cu debut în cursul intoxicației/Cu debut în cursul abstinenței 
- Tulburarea  anxioasă  indusă  de  amfetamină.  De  specificat 
dacă: Cu debut în cursul intoxicației 
- Disfuncția sexuală indusă de amfetamină. De specificat dacă: 
Cu debut în cursul intoxicației 
- Tulburarea  de  somn  indusă  de  amfetamină.  De  specificat 
dacă:  Cu  debut  în  cursul  intoxicației/Cu  debut  în  cursul 
abstinenței 
- Tulburare în legătură cu amfetamina fără altă specificație 

114
IV.6.1. TULBURĂRILE UZULUI DE AMFETAMINĂ
ABUZ ŞI DEPENDENŢĂ. ABSTINENŢĂ
Amfetaminele  sunt  întăritoare  foarte  puternice  la  animale  şi  produc 
dependență fizică. Drogurile de sinteză sunt autoadministrate la animale dar 
sunt mai puțin întăritoare decât amfetaminele. 
Inițial amfetminele se consumă în doză unică şi produc  euforie  şi activarea 
sistemelor  de  recompensă  (faza  de  inițiere).  Atunci  când  creşte  consumul 
(faza  de  consolidare),  apare  toleranța  care  poate  fi  depăşită  prin  creşterea 
dozei. 
Poate fi inițiat consumul intravenos. În această etapă se inițiază deplețiunea 
dopaminei. Toleranța va creşte şi va fi inițiat consumul de tip binge pentru a 
putea  menține  euforia.  Acest  tip  de  consum  care  durează  între  12  şi  48  de 
ore  se  termină  cu  epuizarea  subiectului,  care  va  avea  nevoie  de  câteva  zile 
pentru  recuperare.  În  această  fază,  nivelurile  de  dopamină  sunt  mult 
diminuate şi probabil există tulburări neuronale. Criteriile generale descrise 
în DSM IV‐TR sunt valide pentru amfetamine şi drogurile de sinteză. 
Abuzul reprezintă un consum mai puțin frecvent decât în cazul dependenței. 
Se observă lipsa îndeplinirii obligațiilor, un consum în situații de risc şi pot 
apărea probleme legale, sociale şi interpersonale din cauza acestui consum şi 
a  consecințelor  sale.  Sunt  de  asemenea  aplicabile  pentru  amfetamine, 
criteriile generale de dependență din DSM IV‐TR. 
Dependența  de  amfetamine  este  însoțită  de  toleranță  intensă,  abstinență  şi 
renunțarea  la  activitățile  obişnuite.  Apare  foarte  intens  necesitatea 
irezistibilă  de  a  consuma  (craving).  Este  frecventă  apariția  tablourilor 
psihotice asociate consumului. 
 
Criteriile DSM IV­TR pentru abstinenţa de amfetamină 
A. Încetarea (sau reducerea) uzului de amfetamină (sau de o substanță 
afină), uz care a fost excesiv şi prelungit. 
B. Dispoziție  disforică  şi  două  (sau  mai  multe)  dintre  următoarele 
modificări psihologice apărând în decurs de câteva ore sau zile după 
criteriul A: 
(1) fatigabilitate; 
(2) vise vii, neplăcute; 
(3) insomnie sau hipersomnie; 
(4) creşterea apetitului; 
(5) lentoare sau agitație psihomotorie. 

115
 C. Simptomele  de  la  criteriul  B  cauzează  o  detresă  sau  deteriorare 
semnificativă  clinic  în  funcționarea  socială  sau  profesională  sau  în 
alte domenii importante de funcționare. 
D. Simptomele  nu  se  datorează  unei  condiții  medicale  generale  şi  nu 
sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală. 
Pentru drogurile de sinteză nu s‐a putut defini un cadru de dependență. Unii 
consumatori  de  MDMA  menționează  o  anumită  autolimitare  a  consumului, 
argumentând  că  reiterarea  consumului  produce  o  diminuare  a  efectelor 
plăcute  şi  o  creştere  a  celor  neplăcute.  Aceasta  ar  putea  indica  apariția 
toleranței pentru anumite efecte ale acestei substanțe. Nu s‐a putut specifica 
nici  tabloul  unei  dependențe  fizice  şi  nici  apariția  necesității  irezistibile  de 
consum (craving). 
Aşa cum se întâmplă şi în cazul cocainei, nu există un tratament farmacologic 
specific pentru dependența de amfetamine. 
Având  în  vedere  că  ar  putea  exista  o  diminuare  a  dopaminei  în  timpul 
abstinenței,  au  fost  utilizați  de  la  agonişti  dopaminergici  la  antidepresive. 
Rezultatele  sunt  dezamăgitoare  atât  în  cazul  cocainei  cât  şi  în  cazul 
amfetaminelor. Psihoterapia ar putea fi utilă. 
Tulburările  induse  de  amfetamine  vor  fi  tratate  simptomatic  cu 
medicamente  adecvate.  Antipsihoticele  pentru  manifestări  psihotice  şi 
anxioliticele pentru anxietate şi angoasă. 
 
IV.6.2 TULBURĂRI INDUSE DE AMFETAMINE
Amfetaminele  şi  alte  substanțe  cu  acțiune  similară  pot  induce  următoarele 
tulburări psihiatrice. 
Întreruperea  bruscă  a  ingestiei  de  amfetamine  (sau  de  cocaină)  se 
caracterizează prin apariția diferitelor faze. 
ƒ Faza  iniţială  (crash).  Începe  la  câtea  ore  după  şi  durează  până  la  9  zile. 
Apare  disforia,  depresia,  anergia,  agitația,  anxietatea,  insomnia, 
hipersomnolența, hiperfagia şi o intensă dorință de a consuma. 
ƒ Faza intermediară sau de abstinenţă. Apare între 1 şi 10 săptămâni. Inițial 
se  manifestă  prin  oboseală,  lipsă  de  energie,  anhedonie  şi  depresie. 
Dorința  de  consum  va  scădea  şi  dacă  nu  există  o  recădere,  simptomele 
depresive se vor ameliora progresiv. 
ƒ Faza a treia. Este pe perioadă nedefinită, pot apărea episoade intense de 
craving  relaționate  de  obicei  cu  semnale  condiționate  şi  care  pot 

116
 determina  pacientul  să  recadă.  La  persoanele  care  au  consumat  doze 
crescute poate apărea ideația suicidară. 
 
INTOXICAŢIA CU AMFETAMINĂ ŞI DROGURI DE SINTEZĂ
Criteriile de diagnostic DSM­IV­TR pentru intoxicaţia cu amfetamină: 
A. Consum  recent  de  amfetamină  sau  de  o  substanță  afină  (de 
ex.metilfenidat). 
B. Modificări  psihologice  sau  comportamentale  dezadaptative 
semnificative  clinic  (de  exemplu,  euforie  sau  aplatizare  afectivă, 
modificare  de  sociabilitate,  hipervigilitate,  sensibilitate 
interpersonală,  anxietate,  tensiune  sau  furie,  comportamente 
stereotipe, deteriorarea judecății sau deteriorarea funcționării sociale 
sau  profesionale)  care  apar  în  cursul  sau  la  scut  timp  după  uzul  de 
amfetamină sau de o substanță afină. 
C. Două  (sau  mai  multe)  dintre  următoarele  apărând  în  cursul  sau  la 
scurt timp după uzul de amfetamină sau de o substanță afină: 
(1) tahicardie sau bradicardie; 
(2) dilatație pupilară; 
(3) creşterea sau scăderea presiunii sanguine; 
(4) transpirații sau frisoane; 
(5) greață sau vomă; 
(6) pierdere evidentă în greutate; 
(7) agitație sau lentoare psihomotorie; 
(8) scăderea  forței  musculare,  depresie  respiratorie, 
precordialgie sau aritmii cardiace; 
(9) confuzie, convulsii, dischinezii, distonii sau comă. 
D. Simptomele  nu  se  datorează  unei  condiții  medicale  generale  şi  nu 
sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală. 
De specificat dacă: 
Cu  perturbări  de  percepţie.  Poate  fi  menționat  când  halucinații  cu 
testarea  realității  intactă  sau  iluzii  vizuale,  auditive  ori  tactile  survin  în 
absența  unui  delirium.  Testarea  realităţii  intactă  înseamnă  că  persoana 
ştie  că  halucinațiile  sunt  induse  de  substanță  şi  nu  reprezintă  realitatea 
externă.  Când  halucinațiile  survin  în  absența  unei  testări  a  realităţii 
intacte,  trebuie  luat  în  considerație  diagnosticul  de  tulburare  psihotică 
indusă de o substanță, cu halucinații. 

117
Trebuie  amintită  posibilitatea  de  policonsum  şi,  în  consecință,  de 
interacțiuni  nedorite  între  droguri.  Fiind  vorba  despre  substanțe  ilegale, 
consumatorul nu ştie niciodată exact ce consumă. Au fost relatate cazuri de 
intoxicație  gravă  şi  chiar  mortală  prin  ingerarea  comprimatelor  care 
conțineau alte substanțe în locul unui derivat entactogen, de exemplu PMA.  
Doza obişnuită de amfetamină este de 5‐20 mg. Doza letală este de 750 mg., 
deşi  au  fost  descrise  cazuri  de  deces  la  doze  mai  mici  decât  aceasta.  Doza 
conținută de o pastilă de MDMA oscilează între 50‐100 mg. Dozele toxice sau 
potențial mortale nu sunt stabilite. 
Există  relatări  de  decese  în  urma  ingestiei  de  1  până  la  15  comprimate. 
Efectele toxice cresc în prezența alcoolului. MDMA şi derivații, prin acțiunea 
lor serotonergică pot interacționa cu alte substanțe care au această activitate 
şi pot produce un sindrom serotonergic. 
Semnele  cele  mai  comune  de  intoxicație  se  datorează  suprastimulării 
simpatice  cu  creşterea  presiunii  arteriale,  tahicardie  sau  bradicardie, 
midriază, sudorație, senzație de gură uscată, greață şi vomă. În plus, prezintă 
hipertermie, tremor, contracții şi mişcări anormale ale mandibulei, tensiune 
musculară, bruxism şi nistagmus orizontal. 
Cele mai frecvente sunt tulburările psihiatrice, cum ar fi agitația, neliniştea, 
agresivitatea,  anxietatea,  atacul  de  panică,  insomnia,  comportamentul 
stereotipal, halucinațiile, psihoza de tip paranoid şi delirul. A fost descris, de 
asemenea, sindromul neuroleptic malign. 
Valurile  de  căldură  se  caracterizează  printr‐o  creştere  a  temperaturii 
corporale  însoțite  de  tahicardie  şi  se  poate  complica  cu  hipertensiune  şi 
colaps  cardiocirculator,  convulsii,  hemoragie  cerebrală,  dezvoltarea  unei 
coagulări  intravasculare  diseminate,  rabdomioliză  şi  insuficiență  renală 
acută care poate conduce la deces în câteva ore, constituind astfel o urgență 
vitală.  Mecanismul  de  producere  poate  fi  atribuit  următorilor  factori: 
efectelor  directe  ale  unei  substanțe  asupra  centului  hipotalamic  care 
reglează  temperatura  şi  contextului  relaționat  cu  consumul.  Fiind  luate  în 
localuri  cu  temperatură  ambientală  crescută,  realizându‐se  un  exercițiu 
intens (dans) şi transpirând mult, se produce o deshidratare. În plus, prețul 
băuturilor  în  acest  tip  de  localuri  reduce  mai  mult  ingestia  de  lichide.  În 
consecință,  se  recomandă  ca  în  discoteci  să  alterneze  tipurile  de  muzică  în 
scopul  facilitării  odihnei  şi  consumului  de  lichide,  care să  dispună de  spații 
bine  ventilate  pentru  a  se  putea  răcori  şi  care  să  instaleze  surse  de  apă 
potabilă  gratuit.  La  şobolani  a  fost  descrisă  aşa‐numita  toxicitate  prin 
agregare  (doza  letală  diminuează  dacă  animalele  sunt  închise  în  cuşcă  în 
grupuri în comparație cu situația în care sunt închise câte unul în cuşcă). O 
posibilă  explicație  este  dată  de  efectele  hipertermice  ale  acesteia,  mai  mult 

118
dificultății  de  disipare  a  căldurii  în  contextul  de  grup.  S‐a  sugerat  existența 
acestui fenomen la oameni între factorii menționați anterior. 
Antecedentele  de  consum  de  pastile  sunt  orientate  asupra  substanței 
specifice. Consumul de alte droguri este comun la aceşti pacienți. Evaluarea 
inițială  trebuie  să  includă  o  evaluare  a  semnelor  vitale  şi  o  investigație 
clinică completă. Trebuie să se determine temperatura corporală. În funcție 
de  simptome  se  practică  ECG  şi  analizele  de  sânge  (inclusiv 
creatinfosfocinaza, enzime hepatice şi ioni) şi altele de urină. 
Prezența amfetaminei şi/sau a derivaților în urină poate orienta diagnosticul 
de intoxicație cu amfetamină, dar mulți dintre derivați nu sunt detectabili cu 
probele obişnuite. 
În cazul în care există letargie sau afecțiuni neurologice, poate fi necesară o 
tomografie cerebrală computerizată pentru a verifica hemoragia cerebrală.  
Cocaina  produce  un  tablou  clinic  similar  dar  cu  durată  mai  mică  decât  în 
cazul  amfetaminelor  (până  la  24  de  ore).  De  asemenea,  prezintă  simptome 
similare  de  abstinență  de  sedative  şi  ingestie  de  doze  reduse  de 
halucinogene.  Sunt  semne  de  severitate:  prezența  hipertermiei,  aritmii, 
convulsii şi afecțiuni neurologice. 
Tratamentul  necesită  măsuri  generale  de  sprijin  în  funcție  de 
simptomatologie.  În  cazul  în  care  consumul  pe  cale  orală  este  recent  (<  2 
ore)  se  angajează  măsuri  generale  de  decontaminare  digestivă  pentru 
evitarea absorbției (administrarea de cărbune activ). 
Obiectivul  imediat  este  reducerea  hiperactivității  simpatice  şi  controlarea 
simptomatologiei  psihiatrice,  în  special  a  agitației,  anxietății  şi  psihozei. 
Agenții de preferat sunt benzodiazepinele. De exemplu: 
- Diazepamul  oral  sau  sublingual  (10‐20  mg)  sau  intravenos  lent  (10 
mg) 
- Alprazolamul sublingual (0,5 – 1 mg) 
- Midazolamul (7,5 – 10 mg i.m.) 
Uneori  sunt  suficiente  pentru  a  controla  pacientul  şi  pentru  a  aduce  la 
normal semnele vitale. Dacă nu se reduce simptomatologia psihiatrică, pot fi 
administrate  cu  precauție  antipsihotice  (haloperidol),  considerându‐se  că 
reduc  pragul  convulsiv,  modifică  reglarea  temperaturii  şi  provoacă 
hipotensiune şi distonii. 
Dacă nu sunt controlate semnele cardiovasculare pot fi administrate pentru 
aritmii  medicamente  beta‐blocante  (dar  pot  produce  vasoconstricție 
coronariană)  şi  fentolamină,  nitroprusiat,  nifedipină  sau  catapril,  pentru 
hipertensiune. 

119
Tratamentul hipertermiei necesită o răcire rapidă a pacientului şi controlul 
agitației.  Rabdomioliza  necesită  tratament  specific  cu  hidratare,  suport 
cardiovascular şi chiar hemodializă. 
Nu  trebuie  utilizată  diureza  acidă  forțată  pentru  creşterea  eliminării 
amfetaminei.  Terapia  simptomatică  descrisă  este  suficientă  şi  mai  puțin 
riscantă.  Această  tehnică  poate  creşte  precipitarea  mioglobinei  prin 
rabdomioliză şi creşterea problemelor renale. 
Tratamentul  intoxicației  cu  amfetamine  şi  droguri  de  sinteză  constă  în 
liniştirea  pacientului  şi  administrarea  terapiei  simptomtice,  în  general 
benzodiazepine  pentru  anxietate  sau  panică  şi  antipsihotice  în  cazul 
simptomelor psihotice grave. 
 
DELIRIUM PRIN INTOXICAŢIE CU AMFETAMINE
Apare  la  persoanele  cu  consum  în  doze  crescute  sau  continuu.  Este  vorba, 
conform  DSM  IV  TR,  despre  o  perturbare  a  conştienței  (de  exemplu, 
reducerea  clarității  conştienței  ambianței)  cu  reducerea  capacității  de  a 
focaliza, susține sau deplasa atenția. Există o modificare în cunoaştere (cum 
ar  fi  deficitul  de  memorie,  dezorientarea,  perturbarea  limbajului)  sau 
dezvoltarea unei perturbări de percepție, care nu este explicată mai bine de 
o demență preexistentă, stabilizată sau evolutivă. Perturbarea se dezvoltă în 
decursul  unei  scurte  perioade  de  timp  (de  regulă,  în  câteva  ore  sau  zile)  şi 
tinde  să  fluctueze  în  cursul  zilei.  Manifestările  se  produc  în  cursul  unei 
intoxicații sau la puțin timp după abstinență (DSM IV TR). 
 
TULBURAREA PSIHOTICĂ INDUSĂ DE AMFETAMINE
Tulburările  psihotice  induse  de  intoxicația  cu  amfetamine  şi  cocaină  sunt 
similare din punct de vedere clinic. Ideile delirante de persecuție pot apare 
rapid, la scurt timp după consumul de amfetamină sau de simpaticomimetice 
cu  acțiune  similară.  Halucinarea  de  insecte  sau  de  viermi  mergând  pe  sau 
sub tegumente (furnicături) poate duce la zgâriere (cu unghiile proprii) şi la 
excoriații cutanate întinse. Această tulburare nu este frecventă. Poate apare 
o  anxietate  marcată,  labilitate  emoțională,  depersonalizare  şi  amnezie 
ulterioare episodului. În mod normal tulburarea remite o dată cu dispariția 
substanței din organism, de obicei într‐o zi, dar adeseori durează câteva zile. 
S‐a  raportat  că  substanțe  ca  amfetaminele,  phencyclidina  şi  cocaina  pot 
evoca stări psihotice temporare care uneori pot persista timp de săptămâni 
sau chiar mai mult, în pofida suprimării agentului cauzal şi al tratamentului 
cu neuroleptice. Inițial, aceste cazuri pot fi dificil de diferențiat de tulburările 
psihotice neinduse de o substanță. 

120
Există  multe  asemănări  între  psihoza  indusă  de  amfetamine  şi  cocaină  şi 
schizofrenia paranoidă. Există o serie de simptome care permit de multe ori 
diferențierea.  
În psihoza indusă de amfetamine predomină halucinațiile vizuale, există un 
afect  adecvat,  hiperactivitate,  hipersexualitate,  confuzie  şi  incoerență  şi  o 
evidență de tulburare a gândirii. 
Uneori nu este posibilă această diferențiere iar rezolvarea în câteva zile de la 
psihoza amfetaminică va sprijini diagnosticul. Prezența amfetaminelor sau a 
drogurilor de sinteză în urină sau în alte fluide orientează etiologia. În DSM 
IV TR se specifică faptul că simptomele psihotice trebuie să apară în timpul 
sau  în  luna  următoare  unei  intoxicații  cu  amfetamine  sau  abstinenței  de 
substanță. 
Tratamentul  se  bazează  pe  administrarea  de  antipsihotice  în  câteva  zile 
(haloperidol). 
 
TULBURAREA AFECTIVĂ INDUSĂ DE AMFETAMINĂ
Diagnosticul  este  stabilit  ca  urmare  a  inițierii  în  timpul  intoxicației  sau  în 
timpul abstinenței. DSM IV TR le include într‐un capitol dedicat substanțelor 
şi este necesar ca tulburarea să apară într‐o perioadă de timp de o lună de la 
intoxicație sau abstinență.  
În  timpul  intoxicației  se  asociază  cu  o  stare  afectivă  intensă,  expansivă  sau 
iritabilă  şi  cu  apariția  stărilor  maniacale  sau  mixte.  În  timpul  abstinenței 
predomină cu starea depresivă sau cu o diminuare notabilă a interesului sau 
plăcerii în general în legătură cu orice activitate. 
 
TULBURAREA ANXIOASĂ INDUSĂ DE AMFETAMINĂ
Diagnosticul  este  stabilit  ca  urmare  a  inițierii  în  momentul  intoxicației  sau 
până la o lună de la aceasta sau de la inițierea abstinenței. Tulburările cele 
mai frecvente sunt anxietatea, atacul de panică sau obsesiile şi compulsiile. 
În  cazul  crizei  de  panică,  simptomele  prezentate  de  pacient  sunt  cele 
caracteristice  acestui  tablou,  cu  o  apariție  bruscă  ce  atinge  intensitatea 
maximă în 10 – 15 minute. 
În  cadrul  diagnosticului  diferențial,  antecedentele  ingestiei  de  pastile, 
apariția  simptomelor  clinice  în  timpul  stării  de  intoxicație  şi  prezența 
amfetaminelor  în  urină  orientează  spre  diagnosticul  de  tulburare  anxioasă 
indusă de o substanță. 
 

121
DISFUNCŢIA SEXUALĂ INDUSĂ DE AMFETAMINĂ
Amfetaminele  pot  produce  în  timpul  intoxicației  diferite  tulburări  sexuale. 
Predomină  scăderea  interesului  sexual  şi    tulburările  de  excitație.  Aceste 
efecte pot apărea în timpul intoxicației sau în 30 de zile de la intoxicație. 
Deşi amfetaminle sunt frecvent ingerate pentru creşterea senzațiilor sexuale, 
consumul în doze crescute sau pe perioade prelungite produce impotență. 
 
TULBURAREA DE SOMN INDUSĂ DE AMFETAMINĂ
Apare  în  timpul  intoxicației  sau  abstinenței  sau  în  luna  următoare.  În 
intoxicație  este  asociată  cu  insomnia  şi  deprivarea  de  somn.  Se  reduce 
cantitatea  totală  de  somn,  cresc  mişcările  corporale  şi  diminuează  somnul 
REM.  În  abstinență  este  relaționată  cu  hipersomnia,  care  conduce  la 
creşterea  duratei  somnului  nocturn  şi  somnolenței  diurne.  Somnul  REM  şi 
somnul  cu  unde  lente  pot  reveni  la  valori  deasupra  liniei  de  bază.  Sunt 
frecvente coşmarurile. 
 
TULBURĂRILE ÎN LEGĂTURĂ CU AMFETAMINA FĂRĂ ALTĂ SPECIFICAŢIE
Au  fost  descrise  cazuri  de  tulburare  perceptivă  persistentă  (flashbacks),  în 
care  subiectul  prezintă  o  reexperimentare  –  după  întreruperea  consumului 
de  amfetamină  –  a  unuia  sau  mai  multor  simptome  perceptive  care  au  fost 
experimentate  în  timpul  consumului  sau  intoxicației.  Tabloul  clinic  este 
similar cu cel al tulburărilor induse de halucinogene. 
 
 
IV.7. PROCES TERAPEUTIC
 
Obiectivul programelor este reducerea consumului, obținerea abstinenței şi 
evitarea recăderilor. Tratamentul tulburărilor provocate de amfetamine sau 
de  substanțe  cu  acțiune  similară  este  complex  şi  la  fel  de  dificil  ca  în  cazul 
celor provocate de cocaină. Sprijinirea pacientului în reducerea consumului, 
menținerea abstinenței şi evitarea recăderilor în cazul acestor substanțe este 
dificil, deoarece este vorba despre substanțe care au efecte de întărire forte 
puternice şi induc o dorință de drog (craving) foarte intensă. 
Abstinența  se  poate  obține  cu  sprijin  ambulatoriu  dar  la  persoanele  cu 
consum  crescut  este  necesară  spitalizarea.  Nu  există  până în  acest moment 
un  tratament  farmacologic  specific  pentru  dependență  sau  pentru  evitarea 

122
abstinenței.  Medicamentele  sunt  utilizate  doar  pentru  tratamentul 
simptomatic  al  pacientului  care  prezintă  simptome  de  anxietate 
(benzodiazepine anxiolitice), insomnie (benzodiazepine hipnotice), depresie 
(antidepresive)  sau  psihoză  (antipsihotice).  Tot  aceste  substanțe  sunt 
utilizate  şi  în  cazul  în  care  apar  tulburări  induse  de  derivați  amfetaminici 
(anxietate, insomnie, depresie, delirium şi psihoză). 
Foarte  utile  sunt  abordările  psihologice  terapeutice  cum  ar  fi  psihoterapia 
individuală,  psihoterapia  de  grup  şi  psihoterapia  de  familie.  Grupurile  de 
suport  pot  fi  utile  pentru  reducerea  recăderilor.  Pentru  prevenirea 
recăderilor este  fundamental  să  se  învețe gestionarea  şi  reducerea dorinței 
intense de drog (craving­ului) care reprezintă cauza principală a recăderilor. 

IV.8. ALTE PSIHOSTIMULENTE

Dintre  psihostimulentele  de  tip  amfetaminic  care  au  origini  naturale 
menționăm:  Khat‐ul  care  este  frecvent  utilizat  în  anumite  zone  ale  lumii  şi 
efedrina, care se vinde sub formă de extract şi despre care am vorbit deja în 
capitolele anterioare. 

IV.8.1. KHATUL
În  țări  ca  Etiopia,  Somalia  sau  Yemen  se  utilizează  tradițional  ingestia  de 
frunze de khat (Chata edulis, cunoscută de asemenea şi sub denumirea de kat 
sau  qhat).  Ca  principal  compus  activ  conține  cathinona  şi  într‐o  mai  mică 
măsură  cathina  (norpseudoefedrina).  Este  vorba  despre  substanțe  similare 
amfetaminei,  psihostimulente.  Doar  frunzele  proaspete  au  proprietăți 
stimulante şi se consumă prin masticare. Procentele de consumatori în țările 
menționate  sunt  foarte  crescute,  atât  în  rândul  tinerilor,  cât  şi  în  rândul 
adulților,  atât  femei,  cât  şi  bărbați.  Mestecarea  khatului  face  parte  din 
consumul social şi familial. Metcathinona, un derivat al cathinonei, este unul 
dintre drogurile de sinteză elaborat de muncitorii clandestini. 
 
IV.8.2. METILXANTINELE (CAFEINA, TEOFILINA, TEOBROMINA)
Metilxantinele  sau  xantinele  sunt  alcaloizii  conținuți  de  diferite  plante  care 
sunt  răspândite  pe  diferite  zone  geografice.  Xantinele  cel  mai  frecvent 
utilizate sunt cafeina, teofilina şi teobromina. 
Cafeina  este  poate  cel  mai  utilizat  psihostimulent  la  nivel  mondial.  S‐a 
calculat că media per locuitor per zi este de 70 mg şi poate ajunge la peste 
200 mg/zi în SUA. 

123
Sursele naturale ale metilxantinelor sunt: 
ƒ Cafeaua (Coffea arabica şi Coffea robusta) care este o plantă originară din 
Etiopia care se cultivă în zone extinse din America Centrală şi de Sud. Se 
consumă  semințele  acesteia  pisate  şi  se  prepară  sub  formă  de  băutură 
(cafea). În majoritate țărilor se consumă Coffea arabica ale cărei semințe 
conțin 1,3% cafeină. Consumul de Coffea robusta se limitează la câteva țări 
(Franța, Italia, Portugalia, Spania, Marea Britanie) şi conținutul acesteia de 
cafeină ajunge la 2%. 
ƒ Ceaiul (Camelia thea). Este originar din Asia. Se cultivă în sud‐estul Asiei şi 
în  India  şi  țărilelimitrofe.  Se  consumă  frunzele  uscate  sub  formă  de 
băutură. 
ƒ Cacaoa (Theobroma cacao). Este un arbore care produce nişte păstăi din 
care se obțin semințele care constituie cacaoa. Este originar din America 
şi a fost adus în Europa de către spanioli. În prezent cacaoa este produsă 
în  general  în  Africa  occidentală.  Cacaua  se  consumă  sub  formă  de 
ciocolată, baton sau băutură. 
ƒ Yerba mate (llex paraguayensis). Este originară din America de Sud. 
ƒ Alte  surse  naturale:  guarana  (Paullinia  cupana),  originară  din  Amazon, 
yopa (Paullinia yopo) din Columbia şi nuca de cola (Cola acuminata şi Cola 
nitida) care provine din Africa. 
Alte surse de xantine sunt băuturile din cola şi unele preparate farmaceutice 
care conțin cafeină (ca psihostimulente) sau teofilină (ca bronhodilatator). 
Conținutul de metilxantine al principalelor surse de consum este următorul: 
- 1 băutură din cola conține între 35 şi 40 mg de cafeină. 
- 1 ceaşcă de cafea are un conținut variabil de cafeină care variază între 
40 şi 150 mg. 
- 1  ceaşcă  de  ceai  conține  între  30  şi  50  mg  de  cafeină  şi  1  mg  de 
teofilină. 
- 1 ceaşcă de cacao sau un baton de ciocolată conțin 5 mg de cafeină şi 
între 30 şi 50 mg de teobromină. 
 
MECANISM DE ACŢIUNE
Mecanismul  de  acțiune  al  tuturor  metilxantinelor  este  similar  sunt 
antagonişti  ai  receptorilor  de  adenosină  de  til  A1  şi  A2.  Acest  antagonism 
provoacă  o  inhibare  a  enzimei  fosfodiesterasa  de  tip  IV  care  este  cea 
responsabilă cu degradarea AMP ciclic, fapt pentru care cresc concentrațiile 

124
citoplasmatice  ale  acestui  mesager.  În  plus  cafeina  se  mai  poate  uni  şi  cu 
receptorii de benzodiazepină. 
 
EFECTELE FARMACOLOGICE ALE METILXANTINELOR
Efectele farmcologice ale metilxantinelor sunt următoarele:  
ƒ Sistemul  nervos  central.  Atât  cafeina,  cât  şi  teofilina  sunt  stimulente 
centrale  puternice.  Teobromina  are  foarte  puține  efecte  la  acest  nivel. 
Produc  o  creştere  a  randamentului  intelectual  şi  psihomotor,  reduc 
senzațiile de oboseală şi somn, produc senzații de alertă. În plus, pot stimula 
centrul respirator. Cafeina acționează la animale şi la oameni ca în întăritor 
pozitiv. 
ƒ Efecte  periferice.  Sunt  relaxante  ale  musculaturii  fine,  având  un  efect 
bronhodilatator.  Cafeina  poate  spori  activitatea  muşchilor  scheletici,  creşte 
eliminarea  de  urină  fiind  diuretice.  Cresc  secreția  de  acid  gastric.  La  nivel 
cardiovascular  provoacă  o  creştere  a  presiunii  arteriale  şi  a  frecvenței 
cardiace. 
ƒ Farmacocinetica.  Sunt  absorbite  aproape  complet  atunci  când  sunt 
administrate  pe  cale  orală.  Se  distribuie  amplu  în  întreg  organismul  şi 
traversează  bariera  hematoencefalică  şi  placenta.  S‐a  calculat  că  o  doză  de 
300  mg  de  cafeină  este  capabilă  să  ocupe  mai  mult  de  50%  din  receptorii 
cerebrali de adenosină. Se metabolizează la nivelul ficatului prin intermediul 
unora  dintre  izoenzimele  oxidative  ale  citocromului  P‐450.  Timpul  de 
înjumătățire  al  cafeinei  este  de  3‐5  ore  iar  al  teofilinei  de  6‐9  ore.  Tutunul 
creşte capacitatea de metabolizare a cafeinei şi teofilinei, astfel încât trebuie 
administrate  doze  mai mari  pentru  obținerea  aceluiaşi  efect. Cafeaua  poate 
reduce absorbția unor antipsihotice. 
ƒ Utilizare terapeutică. Teofilina este utilizată ca bronhodilatator la asmatici 
şi  în  afecțiunea  pulmonară  obstructivă  cronică  (bronşita  cronică).  Cafeina 
are  uşoare  proprietăți  analgezice.  Principalele  indicații  terapeutice  ale 
cafeinei  sunt  narcolepsia,  ca  analgezic  coadjuvant  fie  în  combinație  cu 
preparatele  antigripale,  analgezice  sau  antimigrene  (în  doze  reduse)  fie  ca 
substanță  unică  (în  doze  crescute:  300  mg  per  capsulă).  Utilizarea  cafeinei 
pentru  reducerea  somnolenței  sau  sedării  induse  de  alcool  sau 
benzodiazepine  nu  pare  fi  justificată,  deşi  la  nivel  experimental,  doze 
crescute  de  cafeină  pot  antagoniza  efectele  dozelor  reduse  de  sedative. 
Pacienții schizofrenici consumă cantități mari de băuturi care conțin cafeină, 
se  presupune  că  pentru  reducerea  efectelor  sedative  ale  medicamentelor 
antipsihotice. 
ƒ Efecte  nedorite.  Reprezintă  o  exagerare  a  acțiunii  lor,  predominând 
nevrozismul,  neliniştea,  tremor  fin,  insomnia,  tahicardia  şi  palpitațiile.  În 

125
unele cazuri se vorbeşte de cafeinism şi se pot observa adevărate tablouri de 
intoxicație cu cafeină, care pot fi grave dacă se consumă mai mult de 1 gram 
per adult. Doze mai crescute pot provoca convulsii, stop respirator, comă sau 
chiar deces. Se consideră că intoxicația poate fi letală dacă se consumă mai 
mult de 10 grame. 
Cafeina este un produs mutagen (care produce mutații genetice). Consumul 
cronic  de  cafeină  pare  a  fi  relaționat  cu  un  risc  crescut  de  apariție  a 
cancerului  de  pancreas  şi  a  mastopatiei  fibrochistice.  Cafeina  creşte 
concentrațiile  de  colesterol  în  sânge,  crescând  astfel  riscul  de  dezvoltare  a 
cardiopatiei  ischemice.  Nu  se  recomandă  consumul  de  cafeină  în  timpul 
sarcinii,  deoarece  creşte  riscul  de  malformații  congenitale,  şi  cu  atât  mai 
puțin în timpul alăptării. 
ƒ Abuz  şi  dependenţă.  Cafeina  are  toate  caracteristicile  unei  substanțe  de 
abuz. S‐a menționat deja faptul că la oameni este euforizant uşor, acționează 
ca  întărire  pozitivă  la  animale  şi  oameni,  provoacă  comportamente  de 
căutare  la  animale  şi  induce  toleranță  şi  dependență  fiziologică  care  se 
manifestă prin sindrom de abstinență la întreruperea bruscă a consumului. 
ƒ Abstinenţă.  Sindromul  de  abstinență  prezintă  un  tablou  caracteristic  pe 
care DSM IV TR îl include în criteriile de investigație. Simptomele apar la 12 
– 24 de ore în urma consumului, sunt maxime la 4 – 48 ore şi dispar în mai 
puțin  de  o  săptămână.  Cel  mai  frecvent  apar:  durerile  de  cap  (cefalee)  şi 
oboseală  şi/sau  stare  fizică  proastă.  De  asemenea,  este  frecventă 
somnolența,  senzația  de  lentoare  şi  iritabilitate.  Sindromul  poate  fi  evitat 
dacă se realizează o diminuare progresivă consumului, între 7 şi 14 zile. DSM 
IV TR nu recunoaşte existența abuzului sau dependenței de cafeină şi nici a 
sindromului de abstinență.  
ƒ Alte tulburări. Cafeina poate provoca tulburare de anxietate şi tulburare a 
somnului, ambele specificate în DSM IV TR. Cafeina poate produce simptome 
de  anxietate  în  timpul  stării  de  intoxicație,  existând  o  relație  directă  între 
consum  şi  simptomatologia  anxioasă.  În  timpul  intoxicației  cu  cafeină  este 
frecventă  insomnia,  în  timp  ce  în  abstinență  apare  hipersomnia  şi 
somnolența diurnă. 
ƒ Tratament.  În  cazul  intoxicației  nu  există  o  terapie  specifică  şi  trebuie 
tratată  simptomatic.  Tulburările  asociate  cafeinei  necesită  întreruperea 
consumului.  Pentru  evitarea  abstinenței  se  recomandă  diminuarea 
consumului în timp de una sau două săptămâni, progresiv. Cefaleea asociată 
abstinenței poate fi ameliorată cu analgezice simple, cum ar fi paracetamolul 
sau  acidul  acetisalicilic  timp  de  două  sau  trei  zile.  În  caz  de  abstinență  mai 
gravă  sau  cu  anxietate  crescută  s‐a  testat  administrarea  de  doze  reduse  de 
benzodiazepine timp de o săptămână pentru ameliorarea anxietății. 

126
V. COCAINA

V.1. INTRODUCERE
 
Cocaina  este  o  substanță  naturală  produsă  din  planta  de  coca.  Se  consumă 
sub  diferite  forme  preparate:  frunze  de  coca,  pastă  de  coca,  clorhidrat  de 
cocaină şi alcaloid de cocaină. Potența acestora variază în funcție de puritate 
şi timpul de acțiune. 
Cocaina este principiul activ al oricăruia dintre aceste preparate. Mestecarea 
frunzelor  de  coca  şi  a  pastei  de  coca  este  o  practică  limitată  în  general  la 
populațiile din America Centrală şi de Sud, unde se cultivă planta de coca. 
Substanțele  utilizate  pentru  obținerea  preparatelor  de  coca  pot  avea  efecte 
toxice  asupra  sistemului  nervos  central  dar  şi  asupra  altor  sisteme  ale 
organismului.  Clorhidratul  de  cocaină  pulbere  este  de  obicei  prizat  sau 
dizolvat în apă şi injectat intravenos. Combinația rezultată din amestecul cu 
heroină este cunoscută sub denumirea de speed­ball. 
În  ultimele  decenii  a  fost  luat  în  discuție  potențialul  cocainei  de  a  genera 
dependența. Astfel, în DSM III ‐ 1980, este recunoscut doar abuzul de cocaină 
şi  nu  este  acceptat  termenul  de  dependență  de  cocaină.  Acesta  apare  după 
şapte ani de la acesta, în versiunea revizuită, DSM III‐R, în DSM IV şi care se 
menține şi în versiunea actuală, DSM IV‐TR. Motivul acestei ezitări a fost la 
acel moment credința conform căreia cocaina nu produce dependență fizică, 
cum  se  întâmpla  în  cazul  opiaceelor  la  acea  vreme.  Se  accepta  doar 
dependența psihologică şi/sau consumul compulsiv. 
 

V.2. FARMACOLOGIE
 
Cocaina  este  o  substanță  extrasă  din  planta  Eritroxilon  coca,  foarte 
răspândită  în  America  de  Sud.  Este  vorba  despre  un  puternic  stimulent  al 
sistemului nervos central şi la  fel ca în cazul oricărei substanțe psihoactive, 
consumul este influențat de factori de tip ambiental, personal, de formele de 

127
preparare  şi  căile  de  administrare.  Între  principalele  acțiuni  farmacologice 
se  remarcă  cea  de  vasoconstricție  topică  importantă  şi  efectul  anestezic 
local, acesta fiind motivul pentru care aceasta a fost utilizată în oftalmologie. 
Aceste  acțiuni,  de  anestezic  şi  vasoconstrictor  local  explică  una  dintre 
consecințele  tardive  ale  consumului  prin  prizare,  necroza  şi  perforarea 
septului nazal. 
ƒ La nivel SNC: cocaina acționează ca agent simpatomimetic indirect cu efect 
de  tip  stimulator  al  sistemului  nervos  vegetativ  cu  creşterea  frecvenței 
cardiace  şi  a  presiunii  arteriale,  hipertermie  şi  midriază,  vasoconstricție 
periferică,  încetinirea  funcției  digestive,  creşterea  glicemiei  şi  a 
adrenalinei  plasmatice,  exaltare,  euforie,  hiperactivitate  motorie,  De 
asemenea,  produce  disforie,  anorexie,  hiperactivitate,  apariția  de 
stereotipii, stimulare sexuală etc. 
ƒ Din punct de vedere psihologic: efectele pe care le produce depind de tipul 
de  preparat,  de  doză,  modelul  de  consum  (calea  de  administrare, 
frecvență,  context  ambiental),  aşteptările  consumatorului  şi 
personalitatea  acestuia.  Unul  dintre  efectele  cele  mai  importante  este 
diminuarea subiectivă a senzației  de oboseală, a apetitului şi  a nevoii de 
somn.  Acest  efect  este  comparabil  cu  cel  al  amfetaminelor  şi  este  unul 
dintre  motivele  pentru  care  aceste  preparate  au  fost  utilizate  în  scop  de 
creştere a performanțelor de către sportivi (dopaj). 
Acțiunea simpatomimetică a cocainei şi de stimulare a SNC are loc ca urmare 
a  blocării  procesului  de  recaptare  a  anumitor  catecolamine  (dopamina  şi 
noradrenalina)  şi  a  altor  monoamine  (serotonina)  care  provoacă,  ca  efect 
imediat,  o  creştere  a  neurotransmiterii  dopaminergice,  noradrenergice  şi 
serotonergice.  Totuşi,  a  fost  semnalat  faptul  că  un  consum  cronic  poate 
provoca depleția sau terminarea rezervelor de dopamina cerebrală şi chiar o 
creştere a numărului de receptori dopaminergici, astfel încât se poate afirma 
că  administrarea  acută  de  cocaină  provoacă  o  creştere  a  activității 
dopaminergice, iar consumul cronic o scădere a acesteia. În termeni generali, 
consumul  cronic  de  cocaină  provoacă  o  diminuare  a  dopaminei,  a 
noradrenalinei  şi  a  serotoninei  la  nivel  cerebral,  care  se  traduce  printr‐un 
efect depresor al funcțiilor SNC. 
Acest  efect  bifazic  se  traduce  printr‐un  efect  stimulent  la  inițierea 
consumului şi printr‐un efect depresor al SNC în cazul consumului prelungit. 
Aceste  efecte  sunt  cele  care  trebuie  luate  în  considerare  în  momentul 
încercării  diferitelor  terapii  farmacologice  în  scopul  cercetării  acestor 
tulburări.  
Din  punct  de  vedere  farmacocinetic,  odată  ce  cocaina  a  fost  administrată, 
indiferent  de  calea  de  administrare,  aceasta  este  rapid  metabolizată  prin 

128
intermediul  enzimelor  plasmatice  (esteraze),  fiind  ulterior  metabolizată  la 
nivel  hepatic,  metaboliții  traversând  bariera  hematoencefalică,  astfel  încât 
pot  ajunge  la  nivelul  SNC.  Se  elimină  prin  urină,  în  parte  în  formă 
nemodificată şi în parte sub formă de produşi de metabolizare.  50% dintre 
aceşti  metaboliți  pot  fi  detectați  la  nivel  plasmatic  până  la  36  de  ore  după 
ultima  administrare,  fiind  mai  complicată  detectarea acestora  după  această 
perioadă. 
Efectele cocainei sunt, de asemenea, relaționate cu tipul de preparat şi calea 
de  administrare.  În  tabelul  de  mai  jos  sunt  descrise  efectele  în  funcție  de 
diferitele  căi  de  administrare.  Efectele  subiective  ale  cocainei  sunt 
predominant de tip psihic. 
 

Calea de  Iniţierea  Efect maxim  Durata 

administrare  efectelor  efectelor 

Intranazal  Secunde – 2  10 minute  45 – 60 minute 

minute 

Intravenos   Secunde  3 – 5 minute  20 – 30 minute 

Fumat  Secunde  3 – 5 minute  15 minute 

Oral  Minute  10 minute  40 – 50 minute 

 
Euforia datorată consumului de cocaină în doze crescute este urmată de un 
sindrom  de  abstinență  caracterizat  prin  depresie,  letargie,  insomnie, 
iritabilitate,  anergie  sau  lipsă  de  energie,  tulburări  de  apetit,  amețeală, 
lentoare psihomotorie, tulburări nictemerale, hipersomnie şi craving.  
Dacă definim adicția ca fiind un comportament compulsiv, în sensul pierderii 
controlului, cu un consum continuu de drog în ciuda consecințelor negative 
ale acestuia; cocaina se comportă ca un drog adictiv cu capacitate de întărire, 
ca urmare, consumatorii de cocaină prezintă mari dificultăți în a reveni la un 
consum social, recreativ sau controlat, odată ce au ajuns la dependență. 
 

129
V.3. DIAGNOSTIC ŞI CARACTERISTICI CLINICE
Printre  tulburările  psihiatrice  în  legătură  cu  cocaina  există  o  listă  lungă  de 
diagnostice (Figura 5); Tulburările prin consumul de cocaină prezintă criterii 
specifice pentru intoxicație şi pentru abstinență. 
 

Tulburările cauzate consumului de cocaină: 
- Dependența de cocaină 
- Abuzul de cocaină 
Tulburările induse de cocaină 
- Intoxicația cu cocaină 
- Intoxicația cu cocaină, cu perturbări de percepție 
- Abstinența de cocaină 
- Deliriumul prin intoxicație cu cocaină 
- Tulburarea psihotică indusă de cocaină, cu idei delirante. Se specifică 
dacă: cu debut în cursul intoxicației. 
- Tulburarea  psihotică  indusă  de  cocaină,  cu  halucinații.  Se  specifică 
dacă: cu debut în cursul intoxicației. 
- Tulburarea afectivă indusă de cocaină. Se specifică dacă: cu debut în 
cursul intoxicației/cu debut în cursul abstinenței. 
- Tulburarea anxioasă indusă de cocaină. Se specifică dacă: cu debut în 
cursul intoxicației/cu debut în cursul abstinenței. 
- Disfuncția  sexuală  indusă  de  cocaină.  Se  specifică  dacă:  cu  debut  în 
cursul intoxicației. 
- Tulburarea de somn indusă de cocaină. Se specifică dacă: cu debut în 
cursul intoxicației/cu debut în cursul abstinenței. 
- Tulburarea în legătură cu cocaina fără altă specificație. 
Figura  5.  Diagnosticul  tulburărilor  psihiatrice  în  legătură  cu  sau  induse  de 
cocaină. DSM­IV­TR Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, Ediţia 
a patra revizuită, American Psychiatric Association, Versiunea în limba română, 2003. 
 
V.3.1. DEPENDENŢA ŞI ABUZUL DE COCAINĂ
Criteriile  de  dependență  sau  abuz  sunt  cele  generale  din  DSM‐IV‐TR.  Din 
punct  de  vedere  clinic  se  poate  suspecta  existența  acestor  diagnostice  la 
pacienții  care  prezintă  schimbări  inexplicabile  de  comportament  şi 
personalitate,  cum  ar  fi:  iritabilitate,  dificultăți  de  concentrare, 
comportament  compulsiv,  tulburări  de  somn  şi  pierderea  în  greutate. 
Prezintă  schimbări  de  comportament  la  nivel  profesional  şi  familial  cu 

130
incapacitate  în  realizarea  unor  sarcini  pe  care  anterior  le  realizau  în  mod 
obişnuit,  acordându‐se  o  prioritate  absolută  consumului  de  substanță.  În 
cazul consumului pe cale nazală, cocaina are efect vasoconstrictor local, fapt 
pentru  care  pacienții  dezvoltă  congestie  nazală  pe  care  încearcă  să  şi‐o 
trateze cu decongestionante locale. 
Un semn inițial al dependenței de cocaină îl constituie dificultatea progresivă 
de a rezista consumului. Datorită timpului scurt de înjumătățire al cocainei 
este  nevoie  de  doze  frecvente  pentru  menținerea  efectului  euforizant. 
Persoanele cu dependență de cocaină obişnuiesc să cheltuiască foarte mulți 
bani  într‐o  perioadă  foarte  scurtă  de  timp  şi,  ca  rezultat,  se  pot  implica  în 
activități  ilegale  pentru  obținerea  substanței.  Persoanele  cu  dependență  de 
cocaină au nevoie adesea de întreruperea consumului pentru a se odihni sau 
pentru  a  obține  fonduri  suplimentare.  Responsabilitățile  profesionale  sau 
familiale, cum ar fi îngrijirea copiilor, pot fi abandonate pentru a obține sau 
consuma cocaină. 
Sunt frecvente complicațiile fizice sau mentale cum ar fi: ideație paranoidă, 
comportament agresiv, anxietate, depresie şi pierdere în greutate. 
Toleranța apare la consumul repetat, în funcție de calea de administrare. Se 
pot observa simptome de abstinență, în special stări de dispoziție alterate cu 
semne  de  euforie  şi  tristețe,  dar  acestea  sunt  tranzitorii  şi  asociate  cu 
consumul în doze mari. 
Intensitatea şi frecvența administrării de cocaină sunt mai reduse în abuzul 
de  cocaină  decât  în  cazurile  de  dependență.  Episoadele  de  consum 
problematic,  lipsa  de  interes  pentru  responsabilități  şi  conflictele 
interpersonale  apar  adeseori  în  ocazii  speciale  sau  în  zilele  de  recuperare, 
făcând loc unui model de consum în doze crescute pe perioade mici de timp 
(ore sau zile) urmate de perioade mai lungi (săptămâni sau luni) de consum 
ocazional  sau  abstinență  fără  probleme.  Problemele  legale  pot  fi  rezultatul 
deținerii  sau  consumului  de  drog.  Atunci  când  problemele  asociate 
consumului  sunt  însoțite  de  criterii  de  toleranță,  abstinență  sau 
comportament  compulsiv  relaționat  cu  obținerea  şi  administrarea  de 
cocaină, trebuie luat în considerare mai degrabă diagnosticul de dependență 
decât cel de abuz. 
 
V.3.2. INTOXICAŢIA CU COCAINĂ
Criteriile de diagnostic pun accentul pe aspectele comportamentale şi fizice 
ale  consumului  de  cocaină  (Figura  6).  În  intoxicația  cu  cocaină  există 
posibilitatea de a specifica prezența tulburărilor de percepție. 

131
Caracteristica esențială a intoxicației cu cocaină este prezența modificărilor 
psihologice  sau  comportamentale  dezadaptative  clinic  semnificative  care 
apar în timpul sau la puțin timp după consumul de cocaină (criteriile A şi B). 
Intoxicația cu cocaină începe de regulă cu o  senzație de „exaltare” (high) şi 
include  diverse  simptome  (criteriul  C).  Intoxicația  acută  sau  cronică  este 
asociată  adesea  cu  deteriorarea  funcționării  sociale  sau  profesionale. 
Intoxicația  severă  poate  duce  la  comă.  Pentru  stabilirea  diagnosticului  de 
intoxicație  cu  cocaină,  simptomele  nu  trebuie  să  se  datoreze  unei  condiții 
medicale  generale  şi  să  nu  fie  explicate  mai  bine  de  altă  tulburare  mentală 
(criteriul D).  
 

A. Uz recent de cocaină. 

B. Modificări comportamentale sau psihologice dezadaptative, semnificative 
clinic  (de  ex.,  euforie  sau  aplatizare  afectivă,  modificări  de  sociabilitate, 
hipervigilitate,  susceptibilitate  interpersonală,  anxietate,  tensiune  sau  stare 
coleroasă, comportamente stereotipe, deteriorarea judecății sau deteriorare 
în funcționarea socială sau profesională) care apar în cursul sau la scurt timp 
după uzul de cocaină. 

C. Două (sau mai multe) din următoarele simptome apărând în cursul sau la 
scurt timp după uzul de cocaină: 
(1) tahicardie sau bradicardie 
(2) dilatație pupilară 
(3) presiune sanguină crescută sau scăzută 
(4) transpirație sau frisoane 
(5) greață sau vomă 
(6) proba pierderii în greutate 
(7) agitație sau lentoare psihomotorie 
(8)  scăderea  forței  musculare,  depresie  respiratorie,  precordialgie  sau 
aritmii cardiace 
(9) confuzie, crize epileptice, dischinezii, distonii sau comă. 
D.  Simptomele  nu  se  datorează  unei  condiții  medicale  generale  şi  nu  sunt 
explicate mai bine de altă tulburare mentală. 
De specificat dacă: Cu tulburări de percepție 

Figura 6. Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu cocaină. DSM­IV­TR Manual 
de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, Ediţia a patra revizuită, American 
Psychiatric Association, Versiunea în limba română, 2003. 

132
Dimensiunea  şi  direcția  modificărilor  psihologice  sau  comportamentale 
depind  de  multe  variabile,  care  includ  doza  consumată  şi  caracteristicile 
individuale  ale  persoanei  care  consumă  substanța  (de  ex.,  toleranța,  gradul 
de  absorbție,  cronicitatea  consumului  şi  contextul  în  care  este  luată 
substanța).  Efectele  stimulante  observate  cel  mai  frecvent  sunt:  euforia, 
creşterea pulsului şi presiunii sanguine şi a activității psihomotorii. Efectele 
deprimante  cum  ar  fi  tristețea,  bradicardia,  scăderea  tensiunii  arteriale  şi 
reducerea activității psihomotorii sunt mai puțin frecvente şi apar în general 
numai în uzul cronic de doze mari. 
 
V.3.3 INTOXICAŢIA CU COCAINĂ CU PERTURBĂRI DE PERCEPŢIE
Acest  specificant  poate  fi  menționat  când  survin  halucinații  cu  testarea 
realității  intactă  sau  iluzii  auditive,  vizuale  sau  tactile,  în  absența  unui 
delirium.  Testarea  realității  intactă  înseamnă  că  persoana  ştie  că 
halucinațiile  sunt  induse  de  substanță  şi  nu  reprezintă  realitatea  externă. 
Când halucinațiile apar în absența testării realității intacte, trebuie să se ia în 
considerare  diagnosticul  de  tulburare  psihotică  indusă  de  o  substanță,  cu 
halucinații. 
 
V.3.4. ABSTINENŢA DE COCAINĂ
Caracteristica  esențială  a  abstinenței  de  cocaină  (Figura  7)  este  prezența 
unui sindrom de abstinență caracteristic care apare în decurs de câteva ore 
după încetarea (sau reducerea) consumului care a fost în cantități mari sau 
un  timp  prelungit  (criteriile  A  şi  B).  Sindromul  de  abstinență  se 
caracterizează prin apariția unei dispoziții disforice, însoțite de două sau mai 
multe  modificări  fiziologice  care  cauzează  detresă  sau  deteriorare 
semnificativă clinic în aria profesională, socială sau în alte arii importante de 
funcționare (criteriul C). Simptomele nu trebuie să se datoreze unei condiții 
medicale  generale  şi  nu  sunt  explicate  mai  bine  de  altă  tulburare  mentală 
(criteriul D). 
Simptomele  de  abstinență  acută  (crash)  se  observă  frecvent  după  perioade 
de  consum  repetat  de  doze  mari  (runs=ture  sau  binges=orgii).  Această 
simptomatologie  este  caracterizată  prin  sentimente  intense  şi  neplăcute  de 
depresie. Acestea necesită în general câteva zile de repaus şi recuperare. Pot 
surveni  simptome  depresive  cu  idei  sau  comportament  suicidar,ceea  ce 
constituie  problema  cea  mai  gravă  observată  în  timpul  crash‐ului  sau  altor 
forme de abstinență de cocaină. 
Un număr considerabil de persoane cu dependență de cocaină au puține sau 
nu  prezintă  simptome  de  abstinență  la  încetarea  consumului.  Întrucât 

133
intensitatea  abstinenței  de  cocaină  este  dificil  de  cuantificat,  uneori  este 
complicată punerea acestui diagnostic. 
 

A.  Întreruperea  (sau  reducerea)  uzului  de  cocaină,  care  a  fost  excesiv  şi 
prelungit. 

B. Dispoziție disforică şi două (sau mai multe) dintre următoarele modificări 
fiziologice, apărând în decurs de câteva ore până la câteva zile după criteriul 
A: 
(1) fatigabilitate, 
(2) vise vii, neplăcute, 
(3) insomnie sau hipersomnie, 
(4) apetit crescut, 
(5) lentoare sau agitație psihomotorie. 
C.  Simptomele  de  la  criteriul  B  cauzează  o  detresă  sau  deteriorare 
semnificativă  clinic  în  domeniul  social,  profesional  ori  în  alte  domenii 
importante de funcționare. 
D.  Simptomele  nu  se  datorează  unei  condiții  medicale  generale  şi  nu  sunt 
explicate mai bine de altă tulburare mentală. 

Figura 7.  Criterii de diagnostic pentru abstinenţa de cocaină. DSM­IV­TR Manual 
de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, Ediţia a patra revizuită, American 
Psychiatric Association, Versiunea în limba română, 2003. 
 
V.3.5. ALTE TULBURĂRI INDUSE DE COCAINĂ
Alte  tulburări  induse  de  cocaină  sunt:  delirium  prin  intoxicație  cu  cocaină, 
tulburare psihotică indusă de cocaină, tulburare afectivă indusă de cocaină, 
tulburare  anxioasă  indusă  de  cocaină,  disfuncție  sexuală indusă  de  cocaină, 
tulburare de somn indusă de cocaină. Aceste tulburări sunt diagnosticate în 
locul  intoxicației  cu  cocaină  sau  al  abstinenței  de  cocaină,  numai  când 
simptomele  sunt  în  exces  față  de  cele  asociate  de  regulă  cu  sindromul  de 
intoxicație sau de abstinență de cocaină şi când simptomele sunt suficient de 
severe pentru a justifica o atenție clinică separată. 
 
V.3.6. DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL
Tulburările  induse  de  cocaină  sunt  caracterizate  prin  simptome  (de  ex., 
dispoziție  depresivă)  care  sunt  asemănătoare  tulburărilor  mentale  primare 

134
(de  ex.,  tulburarea  depresivă  majoră  versus  tulburarea  afectivă  indusă  de 
cocaină, cu elemente depresive, cu debut în cursul abstinenței). Tulburările 
mentale  semnificative,  care  pot  rezulta  din  efectele  cocainei,  trebuie  să  fie 
distinse  de  simptomele  schizofreniei,  tipul  paranoid,  de  cele  ale  tulburării 
bipolare şi ale altor tulburări afective, anxietății generalizate şi atacurilor de 
panică. Intoxicația cu amfetamină şi intoxicația cu fenciclidină pot cauza un 
tablou clinic similar şi adesea, pot fi distinse de intoxicația cu cocaină numai 
prin prezența metaboliților cocainei în probele de urină sau plasmă. 
Intoxicația  cu  cocaină  şi  abstinența  de  cocaină  se  diferențiază  de  alte 
tulburări  induse  de  cocaină  (de  ex.,  tulburarea  anxioasă  indusă  de  cocaină, 
cu  debut  în  cursul  intoxicației)  deoarece  în  acestea  din  urmă  simptomele 
sunt în exces față de cele asociate de regulă cu intoxicația cu cocaină şi sunt 
suficient de severe pentru a justifica o atenție clinică separată. 
 
V.3.7. DELIRIUM PRIN INTOXICAŢIE CU COCAINĂ
Această  tulburare  se  observă  atunci  când  sunt  consumate  doze  mari  de 
cocaină;  atunci  când  se  consumă  pe  perioade  scurte  de  timp  care  produc  o 
creştere  rapidă  a  concentrației  de  cocaină  în  sânge  sau  când  cocaina  este 
consumată  împreună  cu  alte  substanțe  psihoactive  cum  ar  fi  amfetaminele, 
opiaceele sau alcoolul. Persoanele cu leziuni cerebrale preexistente (adesea 
ca  rezultat  al  episoadelor  anterioare  de  intoxicație  cu  cocaină)  prezintă  un 
risc mai mare de delirium. 
 
V.3.8. TULBURAREA PSIHOTICĂ INDUSĂ DE COCAINĂ
Atât la nivel experimental cât şi la nivel clinic există dovezi ale apariției de 
ideației paranoide şi a episoadelor psihotice induse exclusiv de cocaină, deşi 
în proporție mai mică decât în cazul amfetaminelor. Literatura  cu privire la 
psihoza  indusă  de  cocaină  este  relaționată  cu  cazuri  extreme  cum  ar  fi 
episoadele  de  violență,  suicid,  asasinat  sau  abuzarea  minorilor  şi  episoade 
psihotice  cu  simptome  paranoide  cu  durată  scurtă  (zile  sau  săptămâni).  În 
aceste  cazuri  predomină  ideile  de  urmărire  sau  control  de  către  alte 
persoane,cu sentimentul că acestea constituie o amenințare pentru persoana 
în cauză. 
În  cadrul  DSM  există  posibilitatea  de  a  specifica  dacă  predomină  ideile 
delirante  sau  halucinațiile.  Aceste  idei  delirante  şi  halucinații  pot  apare  la 
50% din consumatori. Apariția simptomelor psihotice depinde de doză, calea 
de administrare (este mai frecventă la consumatorii pe cale intravenoasă sau 
de  crack  fumat),  vechimea  consumului,  sex  (este  mai  frecventă  la  bărbați 
decât la femei) şi sensibilitatea individuală a consumatorului. 

135
V.3.9. TULBURAREA AFECTIVĂ INDUSĂ DE COCAINĂ
Poate apărea atât în cursul intoxicației cât şi în cursul abstinenței de cocaină. 
De obicei, simptomele intoxicației decurg ca manifestări de tip hipomaniacal 
sau maniacal, în timp ce cele asociate abstinenței decurg cu simptomatologie 
depresivă. 
 
V.3.10. TULBURAREA ANXIOASĂ INDUSĂ DE COCAINĂ
Tulburările anxioase cele mai frecvent asociate cu intoxicația sau abstinența 
de  cocaină  sunt  tulburarea  obsesiv‐compulsivă,  tulburarea  de  panică  şi 
fobiile. 

V.3.11. DISFUNCŢIA SEXUALĂ INDUSĂ DE COCAINĂ

Aceste  manifestări  sunt  asociate  în  special  cu  intoxicația  cu  cocaină;  deşi 
uneori  această  substanță  a  fost  considerată  ca  afrodisiac  sau  ca  mecanism 
pentru  întârzierea  orgasmului,  consumul  obişnuit  conduce  la  modificări  în 
sfera  sexuală.  Concret,  au  fost  descrise  modificări  ale  dorinței  sexuale,  ale 
excitației şi ale orgasmului. 
 
V.3.12. TULBURAREA DE SOMN INDUSĂ DE COCAINĂ
Aceste  manifestări  pot  apare  în  cursul  intoxicației  sau  abstinenței.  În  cazul 
intoxicației  predomină  tulburările  de  inducere  a  somnului,  în  timp  ce  în 
abstinență se observă hipersomnolență sau modificări ale duratei somnului. 
 

V.4. TULBURĂRILE ORGANICE DATORATE CONSUMULUI DE

COCAINĂ

Unul  dintre  efectele  adverse  cele  mai  comune,  în  cazul  consumului  de 
cocaină prin prizare estre congestia nazală. Au fost descrise şi manifestări 
cum ar fi inflamarea gravă, cu sângerări şi ulcerații ale mucoasei, iar în cazul 
consumul  prelungit  poate  apare  perforarea  septului  nazal.  Alte  căi  de 
administrare  au  fost  asociate  cu  alte  modificări,  astfel  fumatul  crack‐ului 
(sau cocaina bază) poate provoca leziuni bronhice sau pulmonare; în timp ce 
calea intravenoasă  este  asociată  cu  procese infecțioase, tromboembolism  şi 
risc de transmitere a infecției cu HIV. 

136
Au fost descrise unele complicaţii neurologice minore, cum ar fi distoniile, 
ticurile  sau  cefaleea  de  tip  migrenă.  Totuşi,  complicațiile  importante  sunt 
cele  de  tipul  cerebrovascular:  infarct  cerebral  non  hemoragic  sau  accident 
ischemic tranzitoriu, din cauza efectului presor şi vasoconstrictor al cocainei. 
Pot  apărea  convulsiile  ca  episoade  unice  deşi  pot  apare  stări  epileptice; 
dintre complicațiile cardiace se remarcă infarctul miocardic şi aritmiile iar în 
cazul  consumului  prelungit  pot  apare  cardiomiopatii.  Dozele  crescute  de 
cocaină  pot  fi  asociate  cu  convulsii,  depresie  respiratorie  (diminuarea 
profunzimii  şi  frecvenței  respirației),  boli  cerebrovasculare  şi  infarctul 
miocardic care pot provoca moartea. 
Numărul  de  decese  asociat  cu  consumul  de  cocaină  (la  fel  ca  şi  în  cazul 
heroinei)  a  crescut  în  ultimii  douăzeci  de  ani,  mecanismul,  în  majoritatea 
cazurilor,  fiind  starea  epileptică  (crize  convulsive  repetate)  care  poate 
provoca obstrucționarea căilor respiratorii sau stopul respirator, alte cauze 
ar  putea  fi  aritmia  ventriculară  sau  acidoza  lactică  sau  respiratorie  severă. 
Majoritatea acestor decese sunt asociate cu administrarea intravenoasă sau 
cu  fumarea  cocainei  bază,  deşi  a  fost  observată  o  creştere  a  deceselor 
datorate prizării cocainei.  
Unele  persoane  pot  prezenta  un  deficit  enzimatic  congenital,  cum  ar  fi 
absența  pseudocolinesterasei  (enzimă  necesară  pentru  metabolizarea 
cocainei)  ceea  ce  poate  provoca  decesul  cu  doze  mici  de  până  la  20  mg.  În 
unele  cazuri  a  fost  descrisă  ca  şi  cauză  a  decesului  hemoragia  cerebrală 
secundară unei hipertensiuni arteriale acute. Unele decese au fost observate 
la  indivizi  care  îşi  introduc  în  intestin  sau  stomac  cantități  importante  de 
cocaină  împachetată  în  scopul  contrabandei,  care  prin  rupere  pot  provoca 
supradoze masive. 
Calea  de  administrare  poate  influența,  de  asemenea  patologia  asociată; 
astfel,  calea  de  administrare  intravenoasă  poate  provoca  toate  acele 
complicații  inerente  lipsei  de  igienă  cunoscută  şi  în  alte  dependențe, 
predominând tabloul de tip infecțios, SIDA, hepatită sau leziuni locale cum ar 
fi  tromboflebitele.  Fumarea  pastei  de  coca  sau  cocainei  bază  a  fost 
relaționată  cu  modificări  ale  schimbului  gazos  la  nivel  pulmonar,  fiind 
frecventă  asocierea  cu  bronşitele.  Inhalarea  nazală  prelungită  de  cocaină 
poate provoca o reacție inflamatorie cu ulcerație care poate avansa până la 
perforarea septului nazal. 
Existența  unei  patologii  organice  anterioare,  cum  ar  fi  insuficiența 
coronariană, creşte riscul de apariție a tulburărilor relaționate cu tahicardia 
şi hipertensiunea provocate de cocaină. Diabeticii sunt de asemenea pacienți 
cu  risc  crescut,  deoarece  cocaina  provoacă  o  sensibilitate  crescută  față  de 
noradrenalină  (unul  dintre  neurotransmițătorii  implicați  în  mecanismul  de 

137
acțiune al cocainei) care are efect hipergucemiant. Toate acele medicamente 
care favorizează eliberarea de adrenalină sunt incompatibile cu consumul de 
cocaină.  Asocierea  heroinei  cu  cocaina  (speed­ball)  provoacă  o  depresie  a 
centrului  respirator  mai  uşor  decât  atunci  când  acestea  sunt  consumate 
izolat. 
 
 
V.5. TRATAMENT

În  prezent,  tratamentul  farmacologic  al  dependenței  de  cocaină  este 

conceput ca un instrument pentru a ajuta pacienții sa mențină abstinența şi 
se  asociază  cu  alte  abordări  terapeutice  de  tip  psihosocial.  Integrarea 
conceptelor  farmacologice  de  bază  şi  a  aspectelor  clinice  a  condus  la  o  mai 
bună utilizare a medicației disponibile şi la aplicare mai rațională a datelor 
farmacocinetice  şi  farmacodinamice.  În  tabelul  următor  sunt  rezumate 
diferitele medicamente utilizate în farmacoterapia dependenței de cocaină. 
 
Antidepresive  - Triciclice  
- Altele (ISRS) 
Eutimizante  - Litiu  
- Carbamazepina 
Agonişti   - Bromocriptina 
Dopaminergice  - Amantadina 
- Pergolida 
- Lisurida 
- L‐dopa/carbidopa 
Stimulenţi SNC  - Metilfenidat 
- Pemolina  
Precursori ai neurotransmiţătorilor  - L‐triptofan 
- L‐tiroşina 
Agonişti şi antagonişti de opiacee  - Metadona  
- Naltrexona 
- Buprenorfina 
 
V.5.1.ANTIDEPRESIVE
Teoria  care  justifică  utilizarea  antidepresivelor  se  bazează  pe  supoziția 
conform  căreia  cocaina  produce  pe  termen  lung  un  deficit  de  dopamină, 
noradrenalină  şi  serotonină  însoțit  de  fenomene  de  hipersensibilitate  a 
receptorilor  postsinaptici.  Aceste  modificări  pot  fi  redresate  prin  acțiunea 

138
antidepresivelor  de  blocare  a  recaptării  acestor  neurotransmițători  şi  de 
hiposensibilizare a receptorilor.  
Desipramina 
Desipramina,  antidepresiv  cu  structură  chimică  triciclică,  blochează 
recaptarea  anumitor  neurotransmițători  şi  a  fost  cel  mai  amplu  utilizată. 
Poate fi folosită pe o perioadă intre 2 saptamani şi 2 luni pentru diminuarea 
manifestărilor  clinice  ale  abstinenței,  deşi  medicamentul  nu  a  are  nici  o 
influență asupra consumului ulterior de cocaină. 
Doza utilizată este de desipramină 200 mg/zi.  
Principalul dezavantaj al tratamentului cu desipramină este întârzierea de 2‐
3  săptămâni  înainte  ca  medicamentul  să  fie  eficient  ca  şi  rata  crescută  de 
abandon (20 la 50%), în timpul acestei perioade inițiale.  
Desipramina  poate  provoca  o  creştere  a  craving‐ului  după  o  lună  de 
tratament. 
Mazinol 
Substanță cu efect inhibitor asupra recaptării de dopamină. 
Poate  fi  folosit  pentru  reducerea  craving‐ului  la  pacienții  consumatori  de 
cocaină  aflați  într‐un  program  de  menținere  pe  metadonă.  De  asemenea 
produce,  la  aceşti  pacienți,  o  scădere  a  senzației  de  euforie  la  reînceperea 
consumului de cocaină. 
Maprotilina 
Maprotilina  este  utilizată  în  doze  de  150‐200  mg/zi  pe  o  perioadă  de  cel 
puțin 4 săptămâni. Este utilizată pentru scăderea craving‐ului, dar şi pentru 
anxietate,  disforie  sau  depresie,  mai  ales  la  pacienții  care  prezintă  şi  un 
diagnostic  psihiatric  cum  ar  fi  tulburare  depresivă  majoră  sau  tulburare 
bipolară. 
IMAOS 
IMAOS  sunt  substanțe  care  împiedică  metabolizarea  neurotransmițătorilor 
implicați în mecanismul de acțiune al cocainei.  
Se  pot  utiliza  doze  de  până  la  90  mg/zi  de  fenelcină.  Se  crede  că  fenelcina 
corectează  defectele  biochimice  cauzate  de  consumul  prelungit  de  cocaină, 
adică depleția dopaminergică, noradrenergică şi serotoninergică. 
Utilizarea  acestor  medicamente  prezintă  unele  riscuri,  cum  ar  fi  apariția 
unor  crize  hipertensive,  astfel  încât  nu  este  recomandabil  consumul 
combinat al acestor substanțe cu cocaina din cauza potențialului letal.  
 

139
Bupropion 
Este  un  antidepresiv  din  generația  a  doua  şi  este  inhibitor  al  recaptării 
serotoninei şi dopaminei.  
Bupropionul poate fi utilizat în doze de 100 de mg de trei ori pe zi. 
Trazodona 
Este  un  antidepresiv  non‐triciclic  care  acționează  în  general  la  nivel 
serotoninergic.  
Administrarea  de  trazodonă  poate  diminua  unele  dintre  efectele  induse  de 
cocaină:  creşterea  presiunii  arteriale,  apariția  midriazei  şi  creşterea 
temperaturii  cutanate,  dar  fără  influență  însă  asupra  stării  euforice.  De 
asemenea poate produce diminuarea simptomelor de abstinență şi a dorinței 
de  consum.  Este  folosit  şi  în  tratamentul  tulburărilor  de  comportament 
induse de cocaină. 
Fluoxetina 
Fluoxetina este un inhibitor selectiv al recaptării serotoninei. 
Este  folosită  în  tratamentul  unei  mari  varietăți  de  tulburări  psihiatrice  la 
pacienții  cu  dependență  de  cocaină,  cum  ar  fi  depresia,  alcoolismul, 
tulburarea obsesiv‐compulsivă şi tulburările de alimentație.  
Sunt  utilizate  doze  de  20  mg  până  la  60  mg  de  fluoxetină  în  combinație  cu 
psihoterapia  pe  o  perioadă  de  minimum  12  săptămâni.  De  asemenea,  se 
utilizează la pacienții cu consum abuziv de cocaină incluşi în programele de 
menținere  pe  metadonă.  După  o  perioadă  de  1‐6  săptămâni  se  observă 
diminuarea consumului declarat şi testat de cocaină, precum şi  a frecvenței 
apariției craving‐ului. 
Sertralina 
Sertralina, un antidepresiv inhibitor selectiv al recaptării serotoninei, folosit 
în tratamentul dependenței de cocaină în mediu ambulatoriu poate produce 
o diminuare a craving‐ului şi o îmbunătățire a funcționării psihice. 
 
V.5.2. EUTIMIZANTE
Litiul  a  fost  introdus  inițial  ca  agent  cu  rol  de  a  bloca  euforia  indusă  de 
cocaină la pacienți cu tulburări afective simultane consumului de cocaină. 
Litiul  pare  a  fi  util  la  pacienții  cu  diagnostic  de  tulburare  ciclotimică  sau 
tulburare  afectivă  bipolară,  nefiind  eficace  dacă  nu  există  tulburări  afective 
sau dacă există tulburări distimice. În consecință este important să se facă o 
evaluare  psihiatrică  corectă  a  pacientului,  deoarece  20  –  30%  dintre 

140
pacienții  cu  dependență  de  cocaină  suferă  de  tulburări  distimice  sau 
bipolare. 
Plecând  de  la  ipoteza  conform  căreia  craving‐ul  poate  fi  o  manifestare 
neurofiziologică  a  fenomenului  kindling,  a  fost  utilizată  carbamazepina 
pentru  a  combate  acest  fenomen.  Kindling  este  un  fenomen  care  apare  în 
consumul  prelungit  şi  care  face  ca  şi  dozele  mici  de  substanță  să  producă 
aceleaşi efecte. Dozele utilizate sunt de până la 600 mg/zi. 
 
V.5.3. AGONIŞTI DOPAMINERGICI
În urma consumului prelungit de cocaină se produce o depleție a dopaminei 
la  nivelul  SNC  care  provoacă  craving‐ul.  Acest  deficit  postsinaptic  de 
dopamină  se  corectează  temporar  cu  o  nouă  administrare  de  cocaină  care 
este însoțită de o hipersensibilizare a receptorilor dopaminergici. Plecând de 
la  ipoteza  depleției  dopaminergice  ca  mecanism  de  apariție  a  nevoii  de 
consum  de  cocaină,  a  apărut  ipoteza  utilizării  agoniştilor  dopaminergici 
pentru a contracara manifestările de abstinență la cocaină, pentru a corecta 
hiperprolactinemia  şi  creşterea  în  densitate  a  receptorilor  dopaminergici 
postsinaptici. Agoniştii dopaminergici care au fost utilizați în cercetare sunt 
bromocriptina, amantadina, pergolida şi lisurida. 
Bromocriptina 
Bromocriptina  poate  produce  o  diminuare  a  craving‐ului,  astfel  încât  se 
poate  utiliza  în  abstinența  la  cocaină.  Utilizarea  bromcriptinei  este  limitată 
frecvent  datorită  efectelor  sale  secundare,  amețeală,  vărsături  şi 
hipotensiune.  
Amantadina 
Se pare că această substanță este superioară față de bromocriptină în ceea ce 
priveşte rata de menținere în tratament iar efectele secundare sunt mult mai 
puțin semnificative, comparativ cu bromcriptina.  
Pergolida 
Pergolida, un agonist dopaminergic al receptorilor D1 şi D2, a  fost introdus 
pe piață pentru tratamentul bolii Parkinson şi are o capacitate farmacologică 
de  la  10  la  100  de  ori  mai  mare  decât  bromocriptina.  Este  utilizată  pentru 
îmbunătățirea  somnului,  diminuarea  altor  manifestări  de  abstinență  şi 
pentru  diminuarea  craving‐ului  la  cocaină.  Prezintă  mai  puține  efecte 
secundare  şi  deşi  eficacitatea  sa  nu  este  corect  stabilită,  pare  o  substanță 
sigură cu excepția situației în care există contraindicații cum ar fi alăptarea, 
antecedentele de psihoză şi bolile cardiovasculare. 

141
Lisurida 
Lisurida,  ca  şi  bromocriptina,  este  un  agonist  dopaminergic  al  receptorilor 
D2 şi antagonist D1, care a fost folosit ca medicament antiparkinson dar şi în 
dependența de psihostimulante. Utilizarea sa poate produce o îmbunătățire 
a unora dintre manifestările abstinenței la pacienții internați.   
 
V.5.4. STIMULENŢI SNC
Metilfenidatul sau pemolina au fost utilizate în tratamentul dependenței de 
cocaină.  Ambele  substanțe  diminuează  craving‐ul  dar  produc  toleranță  şi 
dependență.   
Aceste  două  substanțe  nu  pot  fi  considerate  un  tratament  eficace  deoarece 
produc  rezultate  practic  similare  cu  placebo,  pot  înrăutăți  unele  dintre 
manifestările  abstinenței  la  cocaină,  iar  în  cazul  pemolinei  poate  cauza 
hepatotoxicitate. 
 
V.5.5. PRECURSORI AI NEUROTRANSMIŢĂTORILOR
Întrucât administrarea prelungită de cocaină produce depleția de dopamină, 
noradrenalină şi serotonină cu o hipersensibilizare a receptorilor, uneori se 
recomandă  utilizarea  aminoacizilor,  singuri  sau  în  combinație  cu 
antidepresive,  pentru  tratamentul  pacienților  dependenți  de  cocaină. 
Motivul utilizării acestora este că pot facilita sau induce sinteza şi refacerea 
depozitelor. Totuşi, eficacitatea acestora nu a fost stabilită. 
Asocierea  precursorilor  cu  imipramina  poate  produce  unele  rezultate 
pozitive,  cu  o  simptomatologie  minimă  a  abstinenței,  craving‐ului  şi  a 
consumului  de  cocaină.  De  asemenea,  se  poate  utiliza  L‐Triptofanul  ca 
modulator  al  reactivității  față  de  stimuli  de  consum  şi  care  ar  putea  fi  un 
factor implicat în procesele de recădere. 
 
V.5.6. AGONIŞTI ŞI ANTAGONIŞTI DE OPIACEE
O  altă  strategie  utilizată  pentru  tratamentul  consumului  de  cocaină  la 
pacienții  aflați  în  Programe  de  menținere  pe  metadonă  este  creşterea 
dozelor de metadonă.  
Scăderea  dozelor  de  metadonă  ca  răspuns  la  abuzul  de  cocaină  la  aceşti 
pacienți  diminuează  în  general  eficiența  tratamentului  de  dependență  la 
opiacee. 

142
Încă  din  1976  a  apărut  ipoteza  conform  căreia  antagoniştii  de  opiacee  ar 
putea  bloca  efectul  euforizant  al  cocainei.  Administrarea  de  naltrexonă 
conduce  la  o  diminuare  a  autoadministrării  de  cocaină.  Se  confirmă  astfel 
participarea sistemului opioid la întărirea indusă de cocaină şi sugerează că 
naltrexona exercită acest efect prin acțiunea sa asupra SNC. 
Buprenorfina  este  un  opioid  sintetic  cu  un  profil  farmacologic  interesant, 
comportându‐se ca un agonist parțial sau ca un antagonist față  de agoniştii 
puri blocând proprietățile întăritoare ale acestora. Administrarea produce o 
diminuare  a  autoadministrării  de  cocaină.  Se  pare  ca  administrarea  de 
buprenorfină conduce la un consum de cocaină mai mic decât cel  pe care îl 
produce  administrarea  de  metadonă  la  pacienții  aflați  în  programe  de 
menținere cu agonişti şi consum de cocaină. 
 
V.5.7. ALTE SUBSTANŢE
Multe  alte  substanțe  au  fost  încercate  pentru  tratamentul  dependenței  de 
cocaină,  cum  ar  fi:  flupenxitol,  buspirona,  nifedipina,  fenfluramina, 
disulfiram  etc.,  majoritatea  dintre  ele  aflându‐se  în  faza  experimentală.  De 
asemenea, s‐a propus combinarea diverselor substanțe pentru a îmbunătăți 
eficacitatea tratamentelor izolate sau pentru a trata frecventa asociere dintre 
consumul de cocaină şi alte substanțe; astfel, a apărut utilizarea naltrexonei 
la pacienții cu consum de cocaină şi alcool. 
Substanțele  cel  mai  frecvent  prescrise  sunt  amantadina,  bromocriptina, 
deşipramina şi L‐Triptofan. 
Unii  autori  pun  la  îndoială  necesitatea  de  a  prescrie  un  tratament  specific 
pentru abstinența de cocaină, considerând‐o un tablou clinic benign, atât din 
punct de vedere medical cât şi din punct de vedere psihiatric. 
O  altă  strategie  terapeutică  încercată  constă  în  considerarea  drogurilor  ca 
agenți infecțioşi, şi dezvoltarea de vaccinuri pentru a induce imunitatea față 
de  efectele  negative  ale  utilizării  acestora.  Diverse  studii  au  demonstrat  că 
este  posibilă  vaccinarea  şi  inducerea  imunizării  active  contra  efectelor 
psihostimulente  ale  cocainei.  Totuşi,  acest  tip  de  vaccin  nu  corespunde  în 
totalitate  conceptului  clasic  de  vaccinare  şi  nu  dispune  de  eficiența  pe 
termen  lung  a  vaccinurilor  primite  în  copilărie.  În  definitiv,  s‐a  demonstrat 
că  imunizarea  activă  contra  cocainei  sau  transferul  pasiv  de  anticorpi 
anticocaină  sunt  capabile  să  neutralizeze  efectele  psihostimulente  şi 
întăritoare ale cocainei împiedicând legarea acesteia la nivel cerebral sau să 
creeze  un  efect  antagonist  în  formă  reversibilă  față  de  un  comportament 
învățat  de  autoadministrare  de  cocaină.  În  aplicarea  terapeutică  la  oameni, 
anticorpii formați în urma vaccinării neutralizează un consum ulterior, însă 

143
pe măsură ce anticorpii antidrog formați în urma vaccinării au  o eficacitate 
limitată în timp iar drogurile nu dețin prin ele însele capacitate imunologică, 
rezultă  evident  faptul  că  este  necesară  o  vaccinare  periodică  şi  frecventă 
pentru a putea proteja împotriva acestor substanțe încă în testare. 
 
 
V.6. PSIHOTERAPIE VERSUS FARMACOTERPIE
 
Un  aspect  relevant  în  tratamentul  dependenței  de  cocaină  este  studiul 
eficacității combinării farmacoterapiei şi psihoterapiei. În cadrul unui studiu 
randomizat  a  fost  comparată  psihoterapia  cu  farmacoterapia  (desipramină 
sau  placebo)  la  nivel  ambulatoriu  pe  un  eşantion  de  139  consumatori  de 
cocaină. Deşi toți pacienții au experimentat o îmbunătățire, niciun tratament 
nu a arătat un efect semnificativ până la 12 săptămâni. Deoarece s‐a observat 
un  răspuns  diferențiat  la  diferitele  tratamente  în  diferitele  subgrupuri  de 
pacienți (cum ar fi cei cu simptome depresive sau cu o severitate crescută a 
dependenței),  studiul  a  accentuat  necesitatea  de  a  dezvolta  tratamente 
specializate pentru diferite subtipuri de consumatori de cocaină. 
Deşi  alternativele  propuse  sunt  foarte  interesante,  din  punct  de  vedere 
teoretic este necesară realizarea şi publicarea de studii controlate dublu orb 
şi  aleatorii  pentru  evaluarea  corectă  a  eficacității  clinice  a  tuturor  tipurilor 
de medicație şi tratamente psihologice menționate anterior. În linii generale, 
strategiile  utilizate  pentru  tratamentul  consumatorilor  de  cocaină  sunt 
adaptări  ale  schemelor  utilizate  pentru  dependența  de  heroină  sau  alte 
droguri.  Studiile  clinice  deschise  reprezintă  primul  pas  pentru  evaluarea 
noilor  medicamente.  Totuşi,  trebuie  să  se  țină  cont  că  există  o  corelație 
crescută  între  administrarea  medicației  prescrise  (indiferent  de 
medicament) şi rezultatul clinic. 
Astfel,  paradoxal,  în  studiile  clinice  cu  privire  la  eficacitatea  farmacologică, 
administrarea  medicamentului  prescris  se  poate  datora  mai  mult 
caracteristicilor  individului  şi/sau  programului  de  tratament  decât 
eficacității  intrinseci  a  medicației.  Pacienții  care  îşi  administrează  voluntar 
medicația  prescrisă  în  aceste  studii  deschise,  pot  fi  pur  şi  simplu  mai 
complianți,  atât  față  de  medicație  cât  şi  față  de  obiectivul  de  a  obține 
abstinența.  Pe  de  altă  parte,  multe  dintre  rezultatele  obținute  în  studiile 
clinice deschise sau pe eşantioane reduse nu se reproduc atunci când aceste 
studii  sunt  realizate  riguros  în  condiții  dublu  orb.  Din  acest  motiv,  studiile 
clinice  controlate  şi  randomizate  sunt  de  asemenea  esențiale  pentru 
stabilirea  nivelului  de  eficacitate  a  tratamentelor  în  domeniul  adicțiilor. 

144
Randomizarea  elimină  selectarea  tratamentului,  garantează  validitatea 
statistică şi echilibrează grupurile de tratment. 
Deşi  în  prezent  nu  există  consens  în  ceea  ce  priveşte  tratamentul 
dependenței  de  cocaină,  recent  au  fost  realizate  o  serie  de  progrese  atât  în 
cazul experimentelor pe animale cât şi pe oameni. 
Toate  abordările  terapeutice  împărtăşesc  obiective  comune:  menținerea 
pacientului  în  tratament,  obținerea  abstinenței  şi  prevenirea  recăderilor.  O 
serie  de  medicamente  cum  ar  fi  agoniştii  şi  antagoniştii  dopaminergici  şi 
opioizi  şi  medicația  serotonergică  au  fost  utilizate  în  studiile  cu  privire  la 
tratamentul  depepndenței  de  cocaină.  Totuşi,  puține  dintre  acestea  şi‐au 
demonstrat  eficacitatea  în  studii  dublu  orb  şi  în  multe  cazuri 
rezultatelepozitive inițiale nu au fost confirmate ulterior. 
Inervențiile  de  tip  non‐farmacologic  au  fost  studiate  de  asemenea,  având  o 
eficacitate  relativă,  punându‐se  accent  pe  acele  metode  care  pot  reduce 
cravingul  sau  recăderile.  Studiile  actuale  sugerează  faptul  că  cele  mai  bune 
rezultate  în  tratamentul  acestor  pacienți  sunt  oferite  prin  combinarea 
tratamentului farmacologic cu terapiile comportamentale sau cognitive. 
 
 

145
146
VI. HALUCINOGENE
 
 
VI.I. DESCRIEREA SUBSTANŢEI ŞI PROCESUL DE OBŢINERE
 
VI.1.1. INTRODUCERE
Substanțele  halucinogene  produc  schimbări  asupra  percepțiilor,  mai  ales 
cele  vizuale,  de  la  distorsiuni  şi  iluzii  până  la  adevărate  halucinații. 
Persoanele  care  prezintă  halucinații  induse  de  consumul  acut  de 
halucinogene  sunt  conştiente  de  faptul  că  acestea  sunt  provocate  de 
substanța respectivă, cu testarea realității intactă, ceea ce nu se întâmplă în 
cazul halucinațiilor din schizofrenie. 
ƒ Halucinația este definită ca percepție senzorială fără obiect extern. 
ƒ Iluzia  este  percepția  falsă  a  unei  imagini  senzoriale  reale,  o  deformare  a 
obiectului perceput. 
Nu există unanimitate în ceea ce priveşte cuvântul cel mai adecvat pentru a 
denumi aceste substanțe. În general este utilizat cuvântul halucinogene, dar 
pot  fi  întâlnite  şi  denumiri  ca  psihodelice,  psihedelice,  psihotomimetice, 
psihodisleptice  sau  psihotogene.  Din  punct  de  vedere  psihofarmacologic, 
Lewin le‐a clasificat în categoria fantastică. 
Aceste  substanțe  se  află  în  plante,  ciuperci,  animale  sau  sunt  un  produs  al 
sintezei  chimice.  Se  cunosc  aproape  100  de  plante  sau  ciuperci  care  conțin 
substanțe halucinogene şi care sunt utilizate sau au fost utilizate la oameni. 
Există  substanțe  halucinogene  care  se  cunosc  încă  din  antichitate  şi  care 
prezintă o mare importanță: sociologică, istorică şi culturală. 
În  prezent,  halucinogenele  încă  constituie  centrul  ritualurilor  religioase  şi 
magice în numeroase culturi, de la cele mai înapoiate la cele mai avansate. 
Popoarele  indigene  ale  multor  regiuni  ale  lumii  au  descoperit  substanțe 
naturale  din  mediul  lor  care  aveau  proprietatea  de  a  modifica  simțul 
timpului,  producând  distorsiuni  ale  simțurilor  şi  modificând  organizarea 
rațională a gândirii, aceste substanțe fiind denumite halucinogene naturale. 

147
În  multe  culturi  halucinogenele  naturale  au  jucat  un  rol  important  din 
perspectiva utilizării liturgico‐magice, deoarece se utiliza consumul ritual al 
acestor substanțe ca modalitate de apropiere de divinitate.  
Consumul de halucinogene necesita o învățare rituală direcționată/orientată 
de  şaman  sau  vrăjitor  ca  fiind  cel  mai  inițiat  şi  interpretator  al  senzațiilor, 
viziunilor sau stărilor provocate de substanță.  
Deşi unele dintre aceste substanțe continuă să fie consumate, în majoritatea 
cazurilor  s‐a  schimbat  total  mediul  şi  finalitatea  consumului.  Substanțele 
sunt  aceleaşi,  însă  contextul  cultural  este  complet  diferit.  Aceste 
circumstanțe explică, în bună parte, faptul că există descrieri foarte diferite 
ale efectelor aceleiaşi substanțe halucinogene. 
Studiul  adecvat  al  farmacologiei  unora  dintre  halucinogene  nu  este  uşor, 
deoarece,  în  general,  este  vorba  despre  poţiuni  sau  extracte  obținute  din 
plante, care pot conține unul sau mai multe principii active. În multe cazuri a 
fost  izolat  principalul  responsabil  al  efectelor  şi  a  fost  posibilă  studierea  în 
urma administrării ca substanță unică (de exemplu, ciupercile  psylocibe din 
care  a  fost  izolată  psilocibina  sau  cactusul  peyote  din  care  s‐a  izolat 
mescalina). 
În prezent, halucinogenele sunt clasificate în Lista I a Convenției cu privire la 
Substanțele  Psihotrope  (Viena,  21.02.1971),  un  loc  rezervat  pentru  acele 
substanțe  pe  care  Organizația  Națiunilor  Unite  le  consideră  ca  fiind  foarte 
periculoase  pentru  sănătatea  publică  şi  cărora  le  lipseşte  o  utilitate 
terapeutică recunoscută. 
Apogeul consumului de halucinogene în societățile avansate a apărut în anii 
’60  şi  ’70.  Totuşi,  de  la  jumătatea  anilor  ’90  s‐a  observat  o  creştere  a 
consumului  şi  un  nou  interes  pentru  aceste  substanțe.  De  câțiva  ani  s‐a 
observat  o  întoarcere  a  consumului  de  astfel  de  substanțe  cu  proveniență 
vegetală.  Multe  persoane  culeg  sau  cultivă  aceste  substanțe  pentru  consum 
propriu. 
 
 
VI.1.2. CLASIFICAREA HALUCINOGENELOR
Clasificarea  cel  mai  des  utilizată  ia  în  considerare  asemănarea  cu 
neurotransmițătorii  cerebrali  şi  unele  dintre  caracteristicile  chimico‐
structurale. Prezentăm în continuare această clasificare: 
 
 

148
 
Structură chimică relaţionată cu serotonina: indolalchimanine 
• Derivați ai acidului lisergic: 
- Amide ale acidului lisergic (ergina) şi isolisergic (isoergina). 
- Dietilamida acidului lisergic (lisergida, LSD‐25). 
• Triptamide substituite: 
- Psilocibina, psilocina. 
- Bufotenina, DMT şi DET (origine sintetică) 
- Beta‐carbolina: alcaloizi ai harmalei (harmina, harmalina, harmalol). 
- Ibogaina. 
- Acidul ibotenic şi muscimol 
Structură chimică asemănătoare cu cea a catecolaminelor: fenieltilamine 
• Mescalina, elemicina şi miristicina. 
• Fenilizopropilamine: 
- Metoxiamfetamine: 2‐CB, PMA, TMA, DOM/STP. 
- Metilendioxiamfetamine: MDMA, MDA, MDE. 
Altele 
• Aricicloalchilamine: 
- Fenciclidina (PCP) 
- Ketamina. 
• Derivați tropanici: atropina, hiosciamina şi escopolamina. 
• Salvinorina A. 
• Tuiona. 
• Canabinoide. 
Clasificarea conține unele substanțe care produc singure schimbări relevante 
în percepții sau halucinații în cazul ingestiei în doze crescute sau la subiecți 
susceptibili. De aceea, nu pot fi considerate halucinogene. Chiar şi aşa, mulți 
autori  le  includ  în  această  categorie.  Ne  referim  la  canabinoide  şi  unii 
derivați ai fenietilaminei (MDMA, MDA, MDE). 
În continuare ne vom referi doar la LSD, utilizat ca substanță prototip.  

VI.1.3. ORIGINEA ŞI SINTEZA LSD-ului

Lisergida (LSD sau LSD‐25 sau dietilamida acidului lisergic) a fost sintetizată 
în  1938  de  către  Albert  Hofmann  în  laboratoarele  farmaceutice  Sandoz  în 
Basilea.  Căutau  un  derivat  ergotic  cu  proprietăți  situmulente  asupra 
respirației  şi  contracției  uterine.  Până  la  acea  dată  fuseseră  izolate  şi 
sintetizate  diferite  substante  ergotice  utilizate  pentru  oprirea  hemoragiilor 
după naştere. Rezultatele la animalele de laborator nu au fost cele sperate iar 

149
cercetarea a fost abandonată pentru moment. În 1943 Hofmann a reînceput 
sinteza LSD şi au apărut rezultatele care vor fi detaliate în acest material. 
Astfel,  LSD‐ul  este  un  derivat  sintetic  al  acidului  lisergic,  care  se  află  în 
pintenul (cornul) secarei. Pintenul secarei sau  ergot este o ciupercă parazit 
(Claviceps  purpurea)  care  conține  unii  alcaloizi,  numiți  ergotici,  cum  ar  fi 
ergina sau ergonovina. 
Încă  din  Evul  Mediu  se  cunoşteau  epidemii  de  ergotism  provocate  prin 
contaminarea  făinii  pentru  pâine  cu  această  ciupercă.  Intoxicația  se 
manifesta prin convulsii sau cangrenă a extremităților, care se făceau negre 
şi se numea popular focul sacru sau focul din San Antonio. 
Există unele plante care conțin amide (R‐CON‐R) ale acidului lisergic (ergina 
şi  isoergina)  cu  proprietăți  halucinogene.  Astfel,  acestea  se  găsesc  în 
semințele  de  volbură,  Ololiuqui  pentru  azteci  (Turbina  corymbosa  de 
asemenea cunoscută ca Rivea corymbosa sau Ipomoea violacea) sau Argyeia 
nervosa,  răspândită  în  Hawai  (hawaiian  baby  wood  rose).  Unele  dintre 
acestea sunt utilizate încă de către indienii din sudul Mexicului. 
Descoperirea  LSD‐ului  a  fost  însoțită  de  mari  aşteptări  în  ceea  ce  priveşte 
posibilitatea  de  a  gestiona  în  mod  adecvat  anumite  tulburări  mintale,  mai 
ales psihozele. La început s‐a crezut că era o substanță capabilă să remedieze 
exact  însăşi  boala  mintală,  astfel  încât,  cu  ajutorul  LSD‐ului  se  va  putea 
ajunge rapid şi în mod adecvat la accesul la conştiința ascunsă a individului. 
Astfel a existat un entuziasm inițial când LSD a fost comercializat (DelysdR) 
şi  introdus  în  domeniul  psihoterapiei,  cu  două  aproximări:  psiholitică 
(administrat  în  doze  mici)  şi  psihodelică  (administrat  în  doze  crescute).  A 
fost utilizat în multe tulburări psihiatrice, în special în cazul psihozelor. 
Totuşi,  după  entuziasmul  inițial  a  urmat  o  decepție  rapidă  după  primele 
încercări.  În  realitate,  LSD  nu  reproducea  exact  tipul  de  tulburări  de  care 
sufereau  în  mod  normal  bolnavii.  LSD‐ul  era  dificil  de  utilizat  şi,  în  unele 
cazuri,  chiar  exacerba  simptomatologia  psihotică.  În  mod  lamentabil,  în 
ciuda  faptului  că  LSD  a  fost  încercat  de  multiple  grupuri,  toate  încercările 
realizate au fost foarte limitate din punct de vedere metodologic. 
Rezultatele  fără  succes  ale  aplicației  sale  în  terapie  au  fost  însoțite  de 
retragerea  de  pe  piață  şi  interzicerea  internațională,  atunci  când  au  existat 
dovezi cu privire la consumul în scopuri recreative. 
LSD se prezintă în diverse forme, cele mai frecvente sunt hârtia sugativă şi 
pastile mici numite micropuncte. De asemenea, sub formă de capsule, tablete, 
fâşii de gelatină şi soluție. Soluția se aşează pe fâşii de hârtie sugativă unde 
rămâne  impregnată.  Aceste  hârtii  sunt  decorate  cu  motive  atractive.  De 

150
asemenea,  soluția  poate  fi  pusă  pe  bucăți  de  zahăr.  Denumirea  populară  a 
LSD‐ului este acid sau tripi. 
În  prezent,  LSD‐ul  este  sintetizat  în  mod  clandestin.  Provine  din 
transformarea  acidului  lisergic  care,  la  rândul  său,  poate  proveni  din 
alcaloizi ergotici, cum ar fi ergotamina. 
 
 
VI.2. BAZE BIOCHIMICE ŞI METABOLICE.
MECANISM DE ACŢIUNE
 
LSD‐ul  este  o  substanță  foarte  puternică,  dozele  active  fiind  între  0,5  şi  2 
micrograme/kg. 
Activitatea sa este predominant asupra serotoninei (5‐HT) dar, de asemenea, 
asupra  dopaminei.  Este  vorba  despre  o  substanță  care  exercită  activitate 
parțial  agonistă  a  receptorlor  5‐HT2  centrali  şi  de  asemenea  asupra  5‐
HT1A/1C atât la nivel presinaptic cât şi la nivel postsinaptic. Induce efectele 
proprii  sistemelor  serotonergice  centrale  şi,  de  asemenea,  inhibă  activarea 
neuronilor  serotonergici  ai  nucleilor  rafeici;  este  vorba  despre  nucleii  de 
unde  pleacă  neuronii  care  conțin  serotonina.  Se  află  în  mezencefal, 
protuberanță şi bulb. Ketanserina (antagonist 5‐HT2) blochează unele dintre 
efectele  specifice  ale  LSD‐ului.  LSD‐ul  activează  de  asemenea,  receptorii 
dopaminergici. Toate aceste acțiuni par a cauza un dezechilibru funcțional la 
diverse niveluri (arii corticale, sistemul limbic, care este un grup de structuri 
cerebrale implicate în reglarea emoțiilor etc.), contribuind la distorsionarea 
acțiunii  sale  integratoare.  La  nivel  periferic  se  comportă  ca  un  antagonist 
serotonergic.  De  asemenea,  prezintă  acțiune  asupra  receptorilor 
dopaminergici  (D2  şi  mai  puțin  D1)  şi  adrenergici  alfa.  Majoritatea 
halucinogenelor posedă acțiunile serotonergice ale LSD‐ului. 
 

VI.3. FARMACOCINETICĂ ŞI FARMACODINAMICĂ

 
LSD‐ul  se  absoarbe  bine  prin  tubul  digestiv.  Este  metabolizat  rapid  şi  doar 
1%  din  doză  este  eliminată  prin  urină  fără  a  fi  biotransformată.  Trece  prin 
hidroxilare  (se  adaugă  un  grup  –OH)  şi  conjugare  cu  acidul  glucoronic  la 
nivelul ficatului. Perioada medie de eliminare este de 3 ore (între 2 şi 5 ore) 

151
însă efectele sale sunt mai extinse în timp. Metodele de analiză mai sensibile 
permit  detectarea  consumului  de  LSD  în  urină  timp  de  24  de  ore  de  la 
consum. 

VI.4. EFECTE ASUPRA ORGANISMULUI ŞI

COMPORTAMENTULUI ŞI REPERCUSIUNI

În  urma  ingestiei  unei  doze  de  20‐100  micrograme  (care  înainte  erau 
denumite gammas) de LSD, efectele apar dup 30‐90 de minute, ating un vârf 
maxim la 3‐5 ore şi apoi diminuează, putând dura între 8‐12 ore. Experiența 
de  consum  este  denumită  „călătorie”  (trip)  sau  „experiență  psihodelică”. 
Efectele  se  pot  împărți  în  perceptive,  psihice  şi  somatice.  La  sfârşitul 
călătoriei subiectul este obosit şi cu dorința de a se odihni. 
După  o  singură  administrare  nu  există  necesitatea  imediată  de  a  continua 
consumul.  O  călătorie  pare  suficientă  pentru  câteva  zile.  Există  o  memorie 
clară  şi  precisă  cu  privire  la  ce  s‐a  întâmplat  în  timpul  experienței.  Nu 
produce  dependență  fizică  şi  nici  sindrom  de  abstinență  la  întreruperea 
consumului. Poate declanşa abuz şi dependență (psihologică). 
Există  toleranță  la  efectele  LSD‐ului  şi  halucinogenelor,  acest  fenomen 
dezvoltându‐se  rapid  şi  aproape  total  după  3‐4  zile  de  consum  continuu. 
Toleranța apare la efectele legate de percepții şi la cele psihice dar nu şi la 
efectele  somatice.  Toleranta  dispare  după  o  perioadă  de  4‐7  zile  fără 
consum. 
Sunt  descrise  în  continuare  efectele  tipice  ale  LSD‐ului.  Celelalte 
halucinogene  produc  efecte  similare  asupra  percepțiilor  şi  mediului  psihic. 
Diferențele sunt datorate în principal dozei şi caracteristicilor secundare ale 
fiecărei  substanțe.  În  descrierea  individuală  a  fiecărei  substanțe 
halucinogene  vor  fi  descrise,  dacă  este  cazul,  particularitățile  care  le 
diferențiază de LSD. 
 
VI.4.1. EFECTE ASUPRA PERCEPŢIILOR
În general acestea apar la o oră după administrare. Inițial sunt fluctuații sau 
schimbări  de  strălucire  sau  iluminare,  formele  apar  distorsionate,  culorile 
sunt mai intense şi mai strălucitoare şi variază constant în ceea ce priveşte 
tonul şi intensitatea. 

152
ƒ Obiectele  pot  apărea  înconjurate  de  halouri  sau  de  culori  cum  este 
curcubeul. 
ƒ Distanțele se confundă. 
ƒ Există  o  sensibilitate  mai  mare  pentru  aprecierea  detaliilor  lucrurilor 
sau muzicii. 
ƒ Apare o distorsiune a imaginii corporale, mâinile şi picioarele par a avea 
dimensiuni exagerate. 
ƒ Creşte conştiința asupra organelor interne. 
ƒ Există o acuitate auditivă mai mare. 
ƒ Se schimbă percepția asupra timpului care pare că trece foarte repede. 
ƒ Apar în principal iluzii vizuale şi auditive şi într‐o măsură mai mică iluzii 
tactile sau olfactive. 
ƒ Pot apărea tot felul de obiecte şi forme, în special geometrice. 
ƒ Subiectul este conştient că toate acestea se datorează substanței şi că nu 
există în realitate. 
ƒ Sunt  frecvente  sinesteziile,  adică  există  o  fuzionare  a  simțurilor  care 
permit vederea sunetelor şi auzirea culorilor.  
ƒ Pot apărea de asemenea adevărate halucinații. 
 
VI.4.2. EFECTE PSIHICE
Efectele psihice apar după 2 ore. Există dificultăți în exprimarea gândurilor, 
o dezorganizare a acestora, cu o avalanşă de idei. I se pare că visează şi îi este 
dificil să se concentreze în ceea ce priveşte gândirea voluntară. Are tendința 
de  a  se  fixa  pe  stimuli  concreți  şi  îi  este  dificil  să  îşi  deplaseze  atenția  spre 
alții. Există schimbări în pragul emoțional față de stimuli externi, apare o mai 
mare  labilitate  şi  sugestibilitate,  astfel  încât  orice  lucru  ordinar  apare 
încărcat de un simbolism extraordinar. Există modificări ale dispoziției care 
este  schimbătoare,  de  la  fericire  la  tristețe  sau  iritabilitate.  Subiectul  poate 
părea  euforic.  Pot  reapărea  trăiri    anterioare  şi  material  inconştient  sub 
formă simbolică. 
Percepția  Eului  se  poate  schimba  drastic,  ajungându‐se  chiar  şi  la 
depersonalizare. Simte că mintea abandonează corpul şi că există o unire a 
Eului  cu  Universul.  Sunt  frecvente  experiențele  filosofice  religioase  sau 
mistice. 
Poate apărea o senzație intensă de teamă, disforie, anxietate şi chiar panică, 
idei paranoide sau de referință şi elemente psihotice. Sunt aşa‐numitele bad 
trips. 
Viziunile  pot  face  ca  subiectul  să  se  simtă  amenințat  şi  să  se  comporte 
agresiv, îi poate răni pe ceilalți pentru a se apăra sau poate suferi accidente 
în încercarea de a fugi. Au fost, de asemenea, descrise cazuri de leziuni grave 

153
şi chiar de deces la subiecții care în călătoria lor credeau că pot zbura şi s‐au 
aruncat de la fereastră. 
Unele persoane asigură că experiența cu halucinogene le‐a sporit capacitatea 
creativă.  Totuşi,  există  o  alterare  a  capacității  cognitive  şi  a  abilității  de  a 
realiza sarcini/probe de performanță psihomotorie. 
 
VI.4.3. EFECTE SOMATICE
Aşa  cum  am  menționat,  LSD‐ul  are  acțiuni  serotonergice,  dopaminergice  şi 
adrenergice.  Primele  efecte  care  apar  în  urma  consumului  sunt  somatice: 
senzație  de  rău,  slăbiciune,  tremor  uşor,  greață,  nelinişte.  În  plus,  apar 
parestezii,  stare  de  alertă,  tensiune  musculară  şi  hiperreflexie.  Ca  efecte 
centrale  de  tip  simpatic  apar:  dilatare  pupilară  intensă  (midriază),  privire 
încețoşată,  tahicardie,  creşterea  presiunii  arteriale,  creşterea  temperaturii, 
gură uscată, piloerecție şi hiperglicemie. 
 
VI.4.4. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ EFECTELE
Reacțiile senzoriale şi emoționale depind de subiect şi de mediul în care se 
realizează administrarea: 
ƒ De  aici  importanța  care  a  fost  mereu  atribuită  conducătorului 
experienţei,  adică  existența  unui  consumator  foarte  experimentat  care 
dirijează  intoxicația  unui  colectiv  de  consumatori  fără  experiență. 
Prezența  unui  conducător  experimentat  conferă  o  mare  încredere 
colectivului care încearcă pentru prima dată. 
ƒ Schimbările  în  labilitate  depind  extraordinar  de  starea  emoţională 
anterioară a subiectului care consumă LSD, astfel încât un subiect anxios 
anterior,  poate  prezenta  o  criză  patologică  de  anxietate  ca  efect  al 
substanței. 
ƒ Efectele se pot schimba în funcție de condiţiile mediului fizic, cum ar fi 
lumina,  sunetul,  senzațiile  odorifere  şi  obiectele  naturale  sau  artificiale 
din  mediu.  Mulți  consumatori  experimentați  consideră  fundamental 
mediul în care se realizează experiența; de exemplu, tipul de muzică ales 
poate determina ca experiența să fie de tip mistic sau excitant. 
ƒ De asemenea, aşa cum s‐a arătat, este foarte important câte persoane şi 
de ce tip împărtăşesc simultan aceeaşi experiență; relațiile dintre acestea 
şi  atitudinile  lor  pot  modifica  substanțial  experiența  trăită,  existența 
persoanelor cu profunde tensiuni afective între ele poate fi determinantă 
pentru apariția reacțiilor psihiatrice adverse. 

154
 
VI.4.5. EFECTE NEDORITE
Creşterea efectelor farmacologice poate provoca un tablou de intoxicație cu 
simptome psihiatrice, perceptive şi somatice. 
Consumul de LSD poate conduce la apariția unor probleme psihiatrice grave. 
În  ceea  ce  priveşte  modificările  psihiatrice,  a  fost  asociat  cu  apariția 
reacțiilor de panică şi psihoză, psihoză schizoafectivă prelungită şi tulburare 
perceptivă persistentă cu halucinații (flashbacks). 
De  asemenea,  s‐a  afirmat  că  LSD  este  o  substanță  genotoxică  ce  ar  putea 
provoca modificări cromozomiale şi cancer şi că consumul acesteia în timpul 
sarcinii  poate  produce  malformații  fătului.  Totuşi  aceste  teorii  nu  au  fost 
confirmate ulterior, însă cum nu se poate afirma nici că consumul în timpul 
sarcinii este lipsit de riscuri, acesta este contraindicat. 
În ceea ce priveşte efectele cronice, au fost menționate tulburări schizoide cu 
caracter  permanent,  ulterioare  sau  asociate  cu  ingestia  anterioară  de  LSD. 
Chiar şi acum când asocierea între apariția psihozei permanente şi consumul 
de  LSD  este  bine  stabilită  în  diverse  publicații,  nu  se  cunoaşte  cu  precizie 
riscul  real.  Se  pare  că  LSD  nu  ar  fi  cauza  directă  şi  unică  a  dezvoltării 
tulburărilor  permanente  şi  că  ingestia  de  LSD  ar  acționa  ca  declanşator  al 
unei stări morbide preexistente. 
Consumul  de  LSD  pare  a  fi  foarte  riscant  la  persoanele  predispuse  la 
deteriorări psihotice, deteriorări care ar fi apărut oricum, mai devreme sau 
mai târziu. 
 
VI.4.6. TULBURĂRI ÎN LEGĂTURĂ CU HALUCINOGENELE
DSM  IV  TR  clasifică  tulburările  provocate  de  consumul  de  halucinogene  în 
două  categorii:  tulburările  uzului  de  halucinogene  (abuz  şi  dependență)  şi 
tulburări  induse  de  halucinogene,  aşa  cum  sunt  prezentate  în  tabelul 
următor: 
 
Tulburările uzului de halucinogene 
  - Dependența de halucinogene 
  - Abuzul de halucinogene 
Tulburările induse de halucinogene 
  - Intoxicația cu halucinogene 
  - Tulburarea de percepție persistentă halucinogenă (Flashbacks) 
  - Deliriumul prin intoxicație cu halucinogene 

155
  - Tulburările psihotice induse de halucinogene, cu idei delirante. De 
specificat dacă: cu debut în cursul intoxicației 
  - Tulburarea  psihotică  indusă  de  halucinogene,  cu  halucinații.  De 
specificat dacă: cu debut în cursul intoxicației 
  - Tulburarea afectivă indusă de halucinogene. De specificat dacă: cu 
debut în cursul intoxicației 
  - Tulburarea anxioasă indusă de halucinogene. De specificat dacă: cu 
debut în cursul intoxicației 
  - Tulburare în legătură cu halucinogenele fără altă specificație 
 
DEPENDENŢĂ
Sunt  aplicabile  criteriile  generale  de  dependență  din  DSM  IV  TR,  însă  cu 
unele nuanțări. 
Au fost deja menționate ca şi caracteristici diferențiale pattern‐ul de consum, 
apariția  toleranței  acute  şi  lipsa  sindromului  de  abstinență.  În  general  nu 
există necesitate de consum. 
Nu  există  tratament  farmacologic  specific  pentru  această  tulburare.  Atunci 
când  se  renunță  la  consum,  pate  apărea  un  sindrom  depresivo‐anxios  care 
necesită tratament simptomatic. 
 
ABUZ
Sunt  valide  criteriile  de  abuz  din  DSM‐IV‐TR.  Este  un  consum  mai  puțin 
frecvent  decât  în  cazul  dependenței.  Se  observă  neîndeplinirea  obligațiilor 
de lucru, la şcoală sau acasă, consum în situații de risc şi pot avea probleme 
legale,  sociale  şi  interpersonale  din  cauza  consumului  sau  din  cauza 
consecințelor acestuia. 
 
INTOXICAŢIA CU HALUCINOGENE
Criteriile de diagnostic sunt următoarele: 
A) Uz recent de un halucinoge. 
B) Modificări  psihologice  sau  comportamentale  dezadaptative 
semnificative  clinic  (de  ex.,  anxietate  sau  depresie  marcată,  idei  de 
referință,  frica  de  a  nu‐şi  pierde  mințile,  ideația  paranoidă, 
deteriorarea  judecății  sau  deteriorarea  funcționării  sociale  sau 
profesionale),  care  apar  în  cursul  sau  la  scurt  timp  după  uzul  de 
halucinogen. 

156
 C) Modificările  perceptive  survin în stare  vigila şi  de  alertă  deplină  (de 
ex.  intensificarea  subiectivă  a  percepțiilor,  depersonalizare, 
derealizare, iluzii, halucinații, sinestezii) şi apar în cursul sau la scurt 
timp după uzul de halucinogen: 
D) Două  (sau  mai  multe)  dintre  următoarele  semne  care  apar  în  cursul 
sau la scurt timp după uzul de halucinogen: 
(1) dilatație pupilară; 
(2) tahicardie; 
(3) transpirație; 
(4) palpitații; 
(5) obnubilarea vederii; 
(6) tremurături; 
(7) incoordonare. 
E) Simptomele nu se datorează unei condiții medicale generale. 
Pacienții  prezintă  simptome  de  activare  simpatică,  schimbări  perceptive  şi 
simptomatologie  psihiatrică  (agitație,  anxietate,  panică,  psihoză).  De 
asemenea,  sunt  frecvente  experiențele  „bad  trips”  cu  simptome  psihiatrice 
(anxietate  sporită  sau  reacție  de  panică).  Intoxicația  poate  include  în  mod 
excepțional  delirium  (este  o  categorie  de  diagnostic  independentă). 
Eliminarea progresivă a substanței îmbunătățeşte gradual simptomatologia. 
Diagnosticul  diferențial  (trebuie  să  se  țină  cont  de  celelalte  cauze  posibile 
care  pot  provoca  simptome  de  intoxicație  asemănătoare  şi  desprinderea 
acestora  prin  intermediul  datelor  clinice  şi/sau  investigațiilor 
complementare,  deoarece  ar  putea  conduce  la  un  diagnostic  greşit)  trebuie 
făcut cu intoxicațiile cu psihostimulente şi anticolinergice şi cu sindromul de 
abstinență alcoolic. 
 
TULBURAREA DE PERCEPŢIE PERSISTENTĂ HALUCINOGENĂ
(FLASHBACKS)
Apare după o perioadă de timp de la consumul de halucinogen, perioadă care 
poate fi de zile, săptămâni sau ani. Între 15% şi 80% dintre consumatori au 
suferit de această tulburare. Criteriile de diagnostic sunt: 
A. Reexperimentarea, urmând încetării uzului unui halucinogen, a unuia 
sau a mai multor simptome perceptuale care au fost experimentate în 
timp ce era intoxicat cu halucinogenul (de ex., halucinații geometrice, 
false  percepții  de  mişcare  în  câmpul  vizual  periferic,  flashuri  de 
culoare, culori intensificate, trenuri de imagini de obiecte în mişcare, 

157
 postimagini  pozitive,  halouri  în  jurul  obiectelor,  macropsie  şi 
micropsie). 
B. Simptomele  de  la  criteriul  A  cauzează  o  detresă  sau  deteriorare 
semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii 
importante de funcționare. 
C. Simptomele  nu  se  datorează  unei  condiții  medicale  generale  (de  ex., 
leziuni anatomice şi infecți ale creierului, epilepsii vizuale) şi nu sunt 
explicate  mai  bine  de  altă  tulburare  mentală  (de  ex.,  delirium, 
demență, schizofrenie) sau de halucinații hipnopompice. 
Se  prezintă  sub  formă  spontană  şi  recurentă.  Uneori  recurențele  apar  fără 
stimuli  externi  aparenți;  alteori,  acestea  sunt  prezente  în  asociere  cu 
consumul de alte droguri cum ar fi cannabis‐ul, stările de deprivare de somn 
sau, de exemplu, în urma unei sesiuni de meditație intensă. Sunt în general 
episoade de percepții vizuale care durează de la secunde la minute. Persoana 
recunoaşte  natura  patologică  a  experienței  sale.  Chiar  şi  aşa,  provoacă 
anxietate la subiecți. Pentru unii autori probabilitatea ca aceste recurențe să 
apară este relaționată cu frecvența şi intensitatea consumului de LSD. 
Diagnosticul diferențial include migrene, crize epileptice, tulburări vizuale şi 
tulburarea de stres posttraumatic. Nu există tratament specific. 
 
TULBURĂRI PSIHOTICE INDUSE DE HALUCINOGENE
Dacă  la  un  pacient  apar  simptome  psihotice  fără  a  observa  o  deteriorare  a 
judecății  realității,  este  vorba  probabil  de  o  tulburare  psihotică  indusă  de 
halucinogene.  DSM  IV  TR  ia  în  considerare  posibilitatea  de  a  predomina 
ideile delirante sau halucinațiile. 
În  cazul  experiențelor  „bad  trips”  pot  apărea  simptome  psihotice  la  unii 
pacienți.  În  general  sunt  limitate  la  timpul  de  acțiune  al  halucinogenului. 
Totuşi, uneori, tulburarea psihotică se poate prelungi. Aceste cazuri sunt mai 
frecvente  la  persoanele  care  prezentau  anterior:  o  tulburare  schizoidă  de 
personalitate, personalitate prepsihotică, subiecți cu Eu instabil sau cu grad 
de anxietate crescut. 
Încă nu s‐a putut răspunde la întrebarea dacă tulburările psihotice induse de 
halucinogene sunt rezultatul consumului de substanță, al combinației dintre 
substanță şi un subiect predispus sau nu există nicio legătură între acestea. 
Această categorie de diagnostic a fost utilizată doar în locul intoxicației dacă 
simptomele clinice le depăşesc pe cele obişnuite sau au o severitate atât de 
mare încât necesită asistență clinică independentă. 

158
Tratamentul  depinde  de  intensitatea  simptomatologiei.  Se  administrează 
antipsihotice în funcție de tabloul clinic. 

TULBURAREA AFECTIVĂ ŞI TULBURAREA ANXIOASĂ INDUSE DE

HALUCINOGENE
Se pot prezenta idei de megalomanie, sentimente de depresie sau mixte. Sunt 
frecvente în intoxicații tulburările de anxietate cu agorafobie. 
Această  categorie  de  diagnostic  este  utilizată doar  în  locul  intoxicației  dacă 
simptomele  clinice  le  depăşesc  pe  cele  obişnuite  sau  severitatea  acestora 
necesită asistență clinică independentă. 
Tratamentul este simptomatic. 
 

VI.5. PROCES TERAPEUTIC

VI.5.1. FAZE ŞI OBIECTIVE

Obiectivul  este  de  a  reduce  consumul  şi  de  a  realiza  abstinența.  În  timp  ce 
inițial  este  uşor  să  se  renunțe  la  consum,  deoarece  nu  există  dependență 
fizică,  este  mai  complex  pe  perioadă  medie.    De  multe  ori,  „bad  trips” 
facilitează abstinența sau fac să nu se repete experimentarea. 
 
VI.5.2. PROGRAME, TEHNICI ŞI RESURSE TERAPEUTICE
Ca  şi  în  alte  adicții  se  vor  utiliza  programele  cu  componente  psihiatrice  şi 
sprijin psihologic. 
Nu se dispune de substanțe farmacologice specifice pentru a trata tulburările 
provocate  de  această  substanță.  Se  utilizează  substanțe  necesare  în  funcție 
de  simptomatologia  pacientului  (benzodiazepine,  antipsihotice, 
antidepresive). 
 
VI.5.3. INTERVENŢIE ÎN CAZ DE URGENŢĂ ŞI PRINCIPALELE
COMPLICAŢII MEDICALE
Dintre  reacțiile  acute  se  remarcă  reacțiile  de  panică  sau  de  disforie  acută, 
fiind  vorba  despre  „bad  trips”.  În  general,  subiecții  răspund  la  sprijinul 

159
verbal  care  constă  în  stabilirea  unei  conversații  liniştitoare  şi  doar  în  mod 
excepțional necesită administrarea de medicație antipsihotică. 
Adevăratele  psihoze  toxice  –  stadii  de  dezorganizare  mintală  care  pot  dura 
peste  24  de  ore  –  necesită  un  tratament  mai  specific,  administrarea  de 
antipsihotice. Dintre acestea este de preferat utilizarea haloperidolului şi nu 
a  clorpromacinei,  datorită  riscului  potențial  de  a  favoriza  apariția 
convulsiilor. 
În cazuri uşoare poate să nu fie necesară utilizarea medicamentelor, în ciuda 
spectaculozității  aparente  a  tabloului  clinic  fin  suficientă  administrarea  de 
benzodiazepine, cum ar fi diazepamul. Aceasta se datorează faptului că sunt 
reacții  relaționate  cu  prezența  substanței  în  organism,  reacții  care  dispar 
atunci când substanța este eliminată. 
 
 
VI.6. ALTE HALUCINOGENE

VI.6.1. SUBSTANŢE RELAŢIONATE STRUCTURAL CU CATECOLAMINELE

(NORADRENALINA ŞI DOPAMINA)
 
MESCALINA
Este alcaloidul principal al cactusului pitic Lophophora williamsii (denumit şi 
Anhalonium  lewinii),  numit  peyote  în  traducerea  cuvântului  aztec.  Este 
drogul magic caracteristic Mexicului. Creşte în mediul sălbatic în unele zone 
din  nordul  Mexicului  şi  sud‐estul  Statelor  Unite.  Peyote  se  culege  şi  se 
secționează în bucăți, denumite nasturi care se lasă la uscat şi se consumă pe 
cale orală. Gustul acestora este foarte amar. 
Mescalina  este  prezentă  de  asemenea  în  cactusul  San  Pedro  (Trychocereus 
pachanoi) care se cultivă în Ecuador, Peru şi Bolivia, fiind utilizat de vraci. 
Exploratorii  spanioli  din  Lumea  Nouă  descriau  ritualurile  cu  peyote  în 
scrierile  lor  din  cea  de‐a  doua  jumătate  a  secolului  XVI.  Timp  de  o  sută  de 
ani,  consumul  de  peyote  era  un  element  liturgic  central  al  ceremoniilor 
religioase  ale  indienilor  din  sud‐estul  Statelor  Unite  de  azi  şi  nordul 
Mexicului. În prezent, consumul de peyote continuă să fie centrul ritualului 
indienilor  mexicani  şi  al  Bisericii  native  Americane,  un  curent  spiritual 
creştin fondat în 1880 de indienii navajos. 

160
Mescalina  a  fost  izolată  în  1896  de  Heffter  şi,  în  1919,  Spath  a  determinat 
structura şi a sintetizat‐o. Este vorba despre 3,4,5‐trimetoxifeniletilamină, o 
substanță  a  cărei  structura  este  foarte  similară  cu  cea  a  dopaminei. 
Mescalina  prezintă  nişte  efecte  farmacologice  comparabile  cu  cele  ale  LSD‐
ului,  care  debutează  la  20‐40  minute,  ating  un  vârf  maxim  la  3‐5  ore  şi 
durează între 10 şi 11 ore. Desigur este o substanță mult mai puțin puternică 
şi, între efectele sale, predomină acțiunile simpaticomimetice. O doză de 200 
mg,  care  este  doza  minimă  psihoactivă,  este  echivalentă  cu  3‐5  nasturi  de 
peyote  sau  o  secțiune  de  1‐2  cm  grosime  de  San  Pedro.  Doza  efectivă  se 
situează între 350 şi 500 mg. La fel ca şi în cazul altor produse provenite din 
extracte  vegetale,  consumul  de  peyote  poate  cauza  greață  şi  vomă.  Sunt 
celebre  descrierile  pe  care  le‐a  făcut  Aldous  Huxley  cu  privire  la  efectele 
mescalinei  în  lucrările  sale  Las  Puertas  de  la  Percepcion  din  1954  şi  Cielo  e 
Infierno din 1956. 
Elemicina  şi  miristicina,  principii  active  ale  nuez  moscada,  prezintă 
proprietăți  psihotomimetice  în  doze  crescute.  Metabolizarea  acestora 
presupune  compuşi  cu  o  structură  analogă  mescalinei.  Efectele  sale  au  fost 
descrise de către neuroanatomistul Purkinje în 1829. 
 
DERIVAŢI AMFETAMINICI
Unii  dintre  analogii  amfetaminei  au  proprietăți  asupra  percepțiilor  şi,  din 
punct de vedere structural, pot fi clasificați în două grupuri.  
 
DERIVAŢI METILENODIOXI
În  ceea  ce  priveşte  metilenodioxiamfetaminele,  cele  mai  importante  sunt 
MDA  sau  „pilula  dragostei”  (metilenodioxiamfetamina),  MDMA  sau  ecstasy 
(metilenodioximetamfetamina)  şi  MDE,  MDME  sau  „Eva” 
(metilenodioxietilamfetamina).  În  prezent,  aceste  variante  amfetaminice  se 
bucură de o popularitate reînnoită şi reprezintă obiectul consumului extins 
în mediul nostru. 
Pentru  a  defini  efectele  metilenodioxiamfetaminei  a  fost  ales  termenul  de 
entactogen,  care  se  referă  la  efectele  empatice  şi  de  facilitare  ale  notificării 
prezentate de aceste substanțe. Aşa cum am mai spus, nu este vorba despre 
substanțe halucinogene în cazul dozelor obişnuite. 
 

161
DERIVAŢI METOXI
În ceea ce priveşte metoxiamfetaminele, la fel cum s‐a întâmplat şi în cazul 
grupei  anterioare  de  substanțe,  se  înregistrează  o  revenire  a  sintezei 
clandestine a acestora şi apariția de noi analogi de‐a lungul deceniilor ‘60 şi 
’70,  totuşi  în  prezent,  circulația  acestor  substanțe  este  irelevantă  în 
comparație  cu  metilenodioxiamfetaminele.  Unele  variante  metoxilate  pot  fi 
calificate  ca  amfetamine  halucinogene,  deoarece  produc  efecte  psihedelice 
(halucinații)  şi  psihostimulante.  Dintre  produşii  caracteristici  sunt  de 
menționat:  para‐metoxiamfetamina  (PMA),  dimetoxiamfetamina  (DMA)  şi 
trimetoxiamfetamina (TMA) şi dimetoximetamfetamina (DOM sau STP de la 
Serenity,  Traquility,  Peace),  substanță  sintetizată  de  Shulguin  în  1961  şi 
probabil amfetamina halucinogenă care mai caracteristică pentru acest grup. 
 
VI.6.2. SUBSTANŢE RELAŢIONATE DIN PUNCT DE VEDERE STRUCTURAL
CU SEROTONINA (5-HIDROXITRIPTAMINA)
În acest mare grup de halucinogene se face distincția între derivații indolici 
sau  derivații  de  triptamină,  betacarboline  sau  alcaloizi  harmala  şi 
substanțele relaționate cu ciuperca ergot, derivați naturali sau sintetici (cum 
este LSD). 
 
PSILOCIBINA ŞI PSILOCINA
Sunt  principiile  active  ale  unei  serii  de  ciuperci  din  familia  agaricaceas, 
majoritatea  din  speciile  Psylocibe,  Stropharia  şi  Paneolus.  Indienii  din 
America  Centrală  au  denumit  aceste  ciuperci  cu  denumirea  aztecă  de 
Teonanacatl, care înseamnă „Carnea lui Dumnezeu” sau „Ciuperca divină”. În 
secolul  XVI,  franciscanul  Bernadino  de  Sahagun  descria consumul  şi  efectul 
acestor  ciuperci  în  La  Historia  General  de  las  Cosas  de  la  Nueva  Espana. 
Consumul de ciuperci a fost redescoperit de Wasson şi soția sa, Pavlovna, în 
1955,  când  au  consumat  ciupercile  în  cadrul  unei  ceremonii  conduse  de 
şamanul mazatec Maria Sabina. 
Izolarea, caracterizarea şi sinteza chimică a principiilor active, psilocibina şi 
psilocina,  se  datorează  lui  Hofmann,  laboratoarele  Sandoz.  Psilocibina  care, 
la  fel  ca  LSD,  a  fost  comercializată  (IndocybineR),  fiind  4‐fosforil‐
hidroximetiltriptamină şi, psilocina, fiind 4‐hidroxidimetiltriptamina. 
Ciupercile  se  culeg,  se  lasă  la  uscat  şi  se  pot  consuma.  Psilocibina,  a  cărei 
doză minimă psihoactivă este 5 mg, prezintă o acțiune marcată între 10 şi 20 
mg (5 – 10 g de ciuperci uscate sau 12 ciuperci). Prezintă o durată de acțiune 
intermediară  în  comparație  cu  LSD;  efectele  sale  se  inițiază  după  15‐30 

162
minute de la administrarea orală, efectele maxime se prezintă între 1 – 3 ore 
şi durează 4 – 6 ore. 
 
BUFOTENINA ŞI ALŢI DERIVAŢI AI TRIPTAMINEI
Este  vorba  despre  principii  active  care  se  obțin  din  semințe  de  anumite 
leguminoase  cum  ar  fi  Piptadenia  peregrina  sau  Anadenanthera  peregrina, 
denumite  cohoba  sau  yopo.  De  asemenea,  se  găsesc  în  scoarța  de  Virola 
theiodora, care este cunoscută de către indigeni. Se ingerează sub formă de 
pulbere prin inhalare nazală. Consumul magico‐religios provine din America 
de  Sud,  în  special  din  triburile  indiene  din  regiunea  Orinoco.  În  plus, 
bufotenina se găseşte în pielea şi otrava broaştei (Bufo vulgaris). 
Bufotenina este 5‐hidroxi‐N,N‐dimetitriptamina a cărei izolare se datorează 
lui  Stromberg,  în  1954.  semințele  menționate  sunt  de  asemenea  bogate  în 
alți  analogi  ai  triptaminei,  cum  ar  fi  5‐metoxi‐N,N‐dimetiltriptamina  şi  N,N‐
dimetiltriptamina  sau  DMT.  În  perioada  anilor  70,  nici  consumul  acestor 
semințe  nu  a  fost    departe  de  mişcarea  hippie  nord‐americană,  primind 
denumirea  de  morning  glory  seeds.  O  dată  cu  apogeul  sintezei  chimice 
clandestine din anii 70 au fost introduşi pe piață aceşti analogiai triptaminei 
de origine sintetică, atât DMT caât şi DET (N,N‐dietiltriptamină). 
DMT, ale cărei doze active sun între 50 şi 70 mg, este analogul cel mai bine 
studiat şi constituie un exemplu de halucinogen cu acțiune ultrascurtă, spre 
deosebire  de  LSD.  De  exemplu,  pe  cale  intravenoasă,  efectele  DMT  apar 
aproape  imediat,  efectele  maxime  se  prezintă  după  5  minute  şi  durează  30 
de  minute  sau  mai  puțin.  Aceşti  derivați  triptabimici  nu  se  absorb  pe  cale 
orală  fiind  metabolizați  rapid  prin  enzima  monoaminooxidaza  intestinală 
(MAO). 
 
ALCALOIZI AI HARMALEI (HARMINA, HARMALINA, HARMALOL)
Sunt  unele  dintre  –  dar  nu  unicele  –  principii  active  ale  băuturilor 
halucinogene  denumite  Aayahuasca  (în  Ecuador,  Peru  şi  Bolivia),  Caapi  (în 
Brazilia şi Columbia) sau Yage (în Columbia). Se prepară din specii ale lianei 
selvatica  banisteria  (Banisteriopsis  caapi,  B.  Inebrians).  Peganum  harmala 
este de asemenea bogată în aceşti alcaloizi, plantă originară din Africa şi din 
stepele  ruseşti,  siriene  şi  indiene,  unde  au  fost  izolați  pentru  prima  dată 
alcaloizii harmina, harmalina şi harmalol, în 1841. Doza activă de harmina se 
situează între 100 şi 400 mg. Are capacitatea de a inhiba MAO‐A şi în plus, 
proprietăți proserotonergice. 

163
Consumul  de  ayahuasca  este  şi  acum  un  ritual  foarte  important  pentru 
populațiile aborigene şi indigene ale pădurii amazoniene. Sunt consumate de 
asemenea în unele biserici sincretiste (de exemplu, Santo Daime) ca parte a 
ritualurilor religioase. Ceaiul sau băutura de ayahuasca conține un amestec 
de  alcaloizi  ai  harmalei  proveniți  din  banisteria  şi  DMT  provenit  din 
amestecul cu frunzele plantei  Psychotriaviridis. Acțiunea de inhibare a MAO 
pe  care  o  are  harmala  permite  ca  DMT  să  poată  fi  absorbit  pe  cale  orală. 
Ayahuasca îşi începe activitatea la o oră după consum, vârful maxim este la 2 
ore iar durata totală a efectului este de 3‐4 ore. Produce frecvent vomă, deşi 
nu se cunoaşte mecanismul care o provoacă. 
 
IBOGAINA
Este  vorba  despre  alcaloidul  cel  mai  activ  din  rădăcinile  şi  semințele 
arbustului  african  Aboya  (Tabernanthe  iboga).  Consumul  de  iboga  prin 
mestecare  este  ancestral  în  populația  nativă  a  Africii  Ecuatoriale,  ca 
stimulent  şi  afrodisiac.  Ibogaina  are  o  structură  tripta‐minergică 
asemănătoare cu a hermalinei şi cu a 5‐metoxi‐DMT. 
 
ACIDUL IBOTENIC ŞI MUSCIMOL
Este vorba despre principiile active cu proprietăți halucinogene ale buretelui 
pestriț  sau  muscariță  (Amanita  muscaria).  Utilizarea  acestei  ciuperci  în 
cadrul ritualurilor are o lungă istorie în rândul şamanilor din Siberia de Est 
şi Europa de Nord. Wasson considera că amanita era faimoasa pâine sacră a 
arianilor (3000 Î.Hr) şi era descrisă în primele scrieri sanscrite ale anticilor 
hinduşi.  Amanita  este  de  asemenea  foarte  cunoscută  în  bazinul 
mediteranean datorită utilizării sale ancestrale ca psihomimetic, intoxicațiile 
fiind  de  asemenea  frecvente  în  rândul  amatorilor  care  credeau,  în  mod 
eronat, că sunt comestibile. 
Acidul  ibotenic  se  transformă  în  organism  în  muscimol,  principiul  activ  cel 
mai important care, în plus, este excretat prin urină nealterat. Cu siguranță 
acesta  este  şi  motivul  pentru  care  şamanii  siberieni  beau  propria  urină  în 
timpul  experienței,  menținând  pe  termen  lung  efectele  intoxicației. 
Muscimolul,  substanță  cu  structura  indolică,  prezintă  de  asemenea 
proprietăți  agoniste  ale  receptorului  cu  care  se  uneşte  aminoacidul  acid‐
gamma‐aminobutiric (GABAA). 
 

164
VI.6.3. ALTELE
ANTICOLINERGICE
Unele  plante  solanacee  cum  ar  fi  mandragora  (Mandragora  officinarum), 
mătrăguna  (Atropa  belladona),  ciumăfaia  (Datura  Stramonium)  sau 
măselarița  (Hyosciamus  niger),  conțin  compuşi  tropanici  (anticolinergici) 
cum  ar  fi  atropina  şi  escopolamina.  În  Evul  Mediu  făceau  parte  din  aşa‐
numitul unguent pe care vrăjitoarele şi‐l aplicau înainte de a  zbura (în sens 
halucinatoriu). În doze foarte crescute pot provoca un tablou de intoxicație 
care  de  poate  desfăşura  cu  efecte  halucinatorii  şi  delir.  La  fel  se  întâmplă 
dacă  se  administrează  preparate  farmaceutice  care  conțin  anticolinergice, 
cum  ar  fi  trihexifenidil,  benzotropină  sau  biperiden  care  se  utilizează  ca 
medicație împotriva bolii parkinson. 
SALVIA
Unii  indieni  mazateci  mestecau  frunze  proaspete  sau  consumau  infuzii  din 
frunze  de  Salvia  divininorum.  Conține  ca  principiu  activ  salvinorina  A,  care 
provoacă efecte similare cu ale mescalinei. Este activ şi dacă este  inhalat. Se 
pare  că  compusul  natural  este  mai  activ  deoarece  dozele  de  doar  200 
micrograme sunt psihoactive. 
TUIONA
Las  tujonas  sunt  principiile  active  din  plante  cum  ar  fi  Tuja  accidentalis, 
Salvia officinalis şi Artemisia. Cu aceasta din urmă se prepară oțetul de ajenjo, 
ingrediente ale absintului. Această băutură a fost interzisă datorită efectelor 
sale  neurotoxice.  În  majoritatea  țărilor  a  fost  interzis  consumul  între  anii 
1905 şi 1915: în Belgia a fost interzis în 1905, în Elveția în 1907; în SUA în 
1912; şi în Franța în 1915. 
ARILCICLOALCHILAMINE: FENCICLIDINA ŞI KETAMINA
Sunt  substanțe  care  acționează  ca  anestezice.  Fenciclidina  a  fost  retrasă 
rapid, în timp ce utilizarea ketaminei persistă mai ales la animale şi, în cazuri 
limită,  la  oameni.  Ambele  substanțe  provoacă  aşa‐numita  anestezie 
disociativă, pacientul prezintă analgezie dar este complet conştient şi poate 
prezenta manifestări psihedelice. 
FENCICLIDINA
Fenciclidina  (PCP,  pulberea  îngerilor)  se  consumă  adeseori  în  Europa;  se 
injectează pe cale intravenoasă, se fumează, se trage pe nas sau se ingerează 
pe cale orală. Este o substanță care cauzează complicații medicale, rezultând 
frecvent mai toxică decât LSD. S‐a calculat că până la 3% dintre disfuncții la 
consumatorii de droguri în SUA se datorează fenciclidinei. 

165
DSM  IV  separă  fenciclidina  de  alte  halucinogene.  Recunoaşte  existența 
tulburărilor  datorate  consumului  de  fenciclidină  (dependență  şi  abuz)  şi 
tulburărilor  induse  de  fenciclidină  (intoxicație,  intoxicație  cu  tulburări 
perceptive,  delirium  datorat  intoxicației,  tulburare  psihotică  cu  idei 
delirante,  tulburare  psihotică  cu  halucinații,  tulburări  de  afectivitate, 
tulburări de anxietate şi tulburare relaționată nespecifică). 
Fenciclidina  se  fixează  specific  şi  blochează  receptorii  pe  care  se  uneşte 
glutamatul  (receptor  al  N‐metil‐D‐aspartat  sau  NMDA)  unul  dintre 
aminoacizii  excitatori  ai  sistemului  nervos.  De  asemenea,  activează 
receptorii  dopaminergici  ai  ariei  ventrale  tagmentale,  adică  ai  ariei  de 
început  al  circuitului  de  recompensă.  Există  toleranță  la  efecte,  dar  nu  şi 
dependența fizică. Tinde a fi consumată ocazional deşi există un mic procent 
de persoane cu consum zilnic. 
În  doze  mici  (mai  puțin  de  5  mg)  produce  ataxie  (dificultate  de  a  merge), 
disartrie  (dificultate  de  a  vorbi),  vedere  încețoşată,  nistagmus  (mişcări 
oculare  involuntare)  şi  debilitate.  În  doze  mai  crescute  (5‐10  mg)  apare 
hipertonie,  hiperreflexie,  hipertensiunee,  tahicardie,  transpirație,  febră, 
vomă,  mişcări  stereotipe  şi  rigiditate  musculară.  Este  frecventă  apariția 
episoadelor  confuzionale  şi  agresive  tranzitorii  (cu  agitație  psihomotorie, 
beligeranță  şi  impulsivitate).  De  asemenea  induce  schimbări  în  percepție, 
dezorganizarea  gândirii  şi  senzații  de  irealitate.  În  doze  mai  crescute 
produce analgezie, amnezie şi comă. 
Intoxicația  este  o  urgență  medicală  deoarece  poate  fi  gravă  şi  potențial 
mortală.  În  cadrul  acesteia  se  poate  observa  hiperpirexie  (febră  crescută), 
rigiditate  musculară,  convulsii,  hipertensiune  severă,  hemoragie 
intracerebrală  şi  depresie  respiratorie.  Se  tratează  simptomatic  prin 
administrarea de anxiolitice (diazepam) sau antipsihotice (haloperidol). 
KETAMINA
Utilizarea  ketaminei  (Super  K;  Special  K)  a  crescut  în  ultimii  ani  fiind 
consumată  în  cluburi,  discoteci,  la  petreceri.  Drogurile  care  se  consumă  în 
aceste  medii  cum  sunt  ketamina,  gammabutiratul  (GHB)  sau  ecstasy  sunt 
numite  club  drugs.  De  multe  ori  acestea  sunt  obținute  din  preparate 
veterinare. Se consumă pe cale injectabilă, orală fumat sau inhalat. Efectele 
sunt rapide şi durează puțin, poate provoca schimbări perceptuale şi reacții 
psihiatrice.  A  fost  utilizat  pentru  a  produce  intoxicații  care  imită  senzații 
apropiate morții. 

166
 

VII. CANABINOIDE
 
VII.1. INTRODUCERE 
 
În  Europa  sau  Statele  Unite,  în  anii  şaizeci,  reprezentând  o  atitudine  şi  o 
ideologie, s‐a experimentat o autentică propagare şi extindere a consumului 
de  canabis.  În  prezent,  se  poate  spune  că  aproape  trei  pătrimi  din 
nordamericani au încercat o dată şi între 5% şi 7% consumă în mod obişnuit.  
În  timp  ce  în  Statele  Unite  este  predominant  consumul  de  marihuana,  în 
Europa  este  predominant  cel  de  haşiş.  Alcoolul,  tutunul  şi  canabisul  sunt 
substanțele de abuz cele mai frecvente la adolescenții din țările occidentale. 
De  la  începutul  anilor  optzeci,  consumul  de  canabis  în  occident  pare  a  se 
diminua  lent  deşi  vârsta  de  debut  este  mai  mică  şi  creşte,  de  asemenea, 
consumul la femei tinere. 
De  la  extinderea  consumului,  în  anii  şaizeci  au  apărut  mari  controverse  cu 
privire  la  efectele  reale,  riscuri  şi  posibila  legalizare.  În  plus,  dificultățile 
strict ştiințifice pentru a putea avea concluzii realiste, dificultăți relaționate 
de  cele  mai  multe  ori  cu  designul  studiilor  dar  şi  cu  intervențiile  unor 
intelectuali  şi  persoane  politice,  au  contribuit  la  creşterea  confuziei  cu 
privire la problematica canabisului. 
În  DSM  IV  (Manual  de  Diagnostic  şi  Statistică  a  Tulburărilor  Mentale), 
definițiile de abuz şi dependență de canabis se ajustează criteriilor generice 
de  abuz  şi  dependență  de  substanțe  (se  acceptă,  în  consecință,  dependența 
de canabis): 
‐ Intoxicația cu canabis 
‐ Delirium prin consum de canabis 
‐ Tulburarea delirantă prin consum de canabis. 
 
VII.1.1. ASPECTE BOTANICE
Cannabis  Sativa  Linneus  este  unica  specie  existentă  din  care  se  obțin 
preparatele  psihoactive  pentru  consum  uman.  Au  fost  denumite  Americana 
sau  Indica  diverse  variante  care  nu  diferă  decât  în  ceea  ce  priveşte 
localizarea geografică. 

167
Cannabis Sativa Linneus face parte din familia canabinaceelor (împreună cu 
hameiul).  Este  vorba  despre  o  plantă  erbacee,  anuală,  dioică  (posedă  flori 
masculine  şi  feminine  la  indivizi  diferiți),  care  ajunge  până  la  trei  metri 
înălțime şi ale cărei frunze sunt palmiforme. 
Planta  a  fost  cultivată  pentru  obținerea  fibrelor  în  scopuri  industriale  şi 
pentru  fabricarea  sforii.  Ulterior,  prin  selecție,  s‐au  obținut  variante  mai 
bogate în substanțe psihoactive şi mai puțin în fibre. 
Atât exemplarele masculine cât şi cele feminine conțin substanțe psihoactive, 
deşi  acestea  sunt  în  cantități  mai  mari  la  exemplarele  feminine  deoarece 
prezintă extremități înflorite de dimensiuni mai mari. 
De  fapt  principiile  active  canabinoide  sunt  mai  abundente  în  bractee  (un 
organ foliaceu aflat în apropierea florilor şi diferit de frunze) decât în flori şi 
în acestea mai abundente decât în tulpină. De asemenea, răşina plantei este 
bogată în canabinoide, fapt pentru care, plantele cultivate în zonele cu climă 
caldă  şi    uscată  au  o  psihoactivitate  mai  mare.  Canabisul  poate  creşte  în 
aproape orice climă sau tip de sol, inclusiv cu lumină artificială. 

VII.1.2. PREPARARE
Preparatele  care  se  pot  obține  din  plantă  în  scopul  fumării  sau  ingerării  se 
realizează prin zdrobirea şi stoarcerea unor părți din plantă sau a răşinei sau 
amestecarea ambelor. Preparatele din canabis au avut un rol semnificativ în 
bucătăria  specifică  nordului  Africii  şi  Orientului  apropiat,  în  special  în 
cofetărie, însă în prezent astfel de consum este irelevant. 
În  Statele  Unite,  preparatul  pentru  fumat,  cel  mai  des  utilizat,  este  numit 
marihuana (grass, hierba, maria,  marijuana,  griffa, iarbă, verde  etc.) este un 
amestec tocat de foi şi petale stoarse. 
În Europa, pe de altă parte, se utilizează preferențial haşişul, care este răşina 
obținută  din  plantă.  În  general  ambele  se  fumează  în  amestec  cu  tutunul 
(joint).  
Marihuana  şi  haşişul  sunt  echivalente  tradiționalelor  preparate  indiane 
bhang şi charas. Kiffi, tipic marocan, este un amestec din ambele. 
Există  şi  alte  preparate  utilizate  mai  rar  şi  mai  slabe,  ulei  de  haşiş,  care  se 
obține prin filtrare. Se comercializează în întreaga lume occidentală. 
Delta‐9‐THC  (Delta‐9‐tetrahidrocanabinolul)  este  alcaloidul  activ  al  plantei 
prin excelență. Se poate obține, de asemenea, în laborator, dar nu există pe 
piața neagră. 
 

168
VII.1.3. ASPECTE ISTORICE
Consumul de canabis apare cu mulți ani înainte de era noastră.  Se poate ca 
referința  cea  mai  veche  cunoscută  să  fie  în  farmacopeea  chineză  a  epocii 
împăratului  Shen  Nung,  până  în  anul  2737  ÎH,  unde  se  menționează  uzul 
pentru afecțiuni foarte diverse, cum ar fi reumatismul sau malaria. 
Ulterior  apare  bine  documentat  în  ritualurile  religioase  la  indieni  (de 
exemplu, în textul clasic indian Atharva Veda), asirieni şi iranieni. Herodot, în 
Istoria Războaielor Medice, citează uzul ritual funerar practicat de sciiți. 
Mai  târziu,  în  Grecia  şi  Egipt,  Discorides  menționează  că  celții  şi  romanii 
cunoşteau  utilizarea  acestuia.  Cartea  Minunilor  Lumii  de  Marco  Polo  sau  O 
mie şi una de nopţi citează istorii legate de canabis. 
Adevărata  diseminare  a  consumului  de  canabis  în  Europa  se  produce  în 
secolul XIX când trupele lui Napoleon au invadat Egiptul şi în special după ce 
Joseph  Moreau  de  Tours  a  publicat  lucrarea  Du  Haschisch  et  de  l’Alienation 
Mentale  (1845)  cu  o  mare  transcendență  în  rândul  burgheziei  intelectuale 
franceze.  La  mijlocul  secolului  XIX  apare  Clubul  Haşişului,  fondat  de  Teofil 
Gautier  în  Hotelul  Pimodan  din  cartierul  Latin  al  Parisului,  din  care  făceau 
parte  Baudelaire,  Daumier,  Delacroix,  Boissard  şi  alții.  Dar  consumul  de 
derivați  de  canabis  a  rămas  restrâns  la  medii  selecte.  În  restul  lumii, 
consumul  de  canabis  este  amplu  dezvoltat  în  zonele  sărace  din  punct  de 
vedere  economic  şi  în  zonle  în  care  este  dificilă  obținerea  de  băuturi 
alcoolice. 
Abia  în  anii  ’60  apariția  unei  mişcări  contraculturale,  bazată  pe  pacifism, 
întoarcerea la naturalețe, artizanat, dragoste şi orientalism, aduce la modă şi 
propagă masiv consumul de derivate de canabis la tinerii occidentali. 
Consumul  de  canabis  s‐a  menținut  în  Occident,  cu  un  patern  de  debut  şi 
consum  din  ce  în  ce  mai  suprapus  cu  cel  de  alcool  şi  tutun  şi  o  utilizare 
asociată cu alte substanțe psihoactive precum cocaina. 
 

VII.2. FARMACOLOGIE

VII.2.1. CANABINOIDELE
În  planta  de  canabis  au  fost  identificați  cel  puțin  426  de  compuşi  chimici 
diferiți,  dintre  care  mai  mult  de  şaizeci  sunt  canabinoizi,  cu  efecte 
psihoactive. 

169
Canabinoidele  au  fost  descoperite  de  Mechoulam  în  1964  şi  cele  mai 
abundente  în  plantă  sunt  Delta‐9‐tetrahidrocanabinolul  (Delta‐9‐THC), 
Delta‐8‐tetrahidrocanabinol (Delta‐8‐THC), canabidiol (CBN). 
Tetrahidrocanabinolul  (THC)  şi  metaboliții  săi  activi  hidroxilați,  în  special 
Delta‐9‐THC  (denumit  şi  Delta‐1‐THC)  sunt  principalii  responsabili  ai 
efectelor  produse  de  canabis.  Restul  canabinoidelor  par  a  avea  efecte 
sinergice  sau  antagoniste  cu  Delta‐THC  (efecte  sumative, de  întărire sau  de 
suprimare). 
Studiul  efectelor  plantei  este  complicat  deoarece  conține  un  număr  foarte 
crescut  de  compuşi  chimici  în  plus,  prin  combustie  şi  piroliză  apar  noi 
compuşi care ar putea avea, la rândul lor, efecte psihoactive. Deşi se pretinde 
doar studierea THC, aşa cum s‐a arătat, concentrația sa variază în funcție de 
modul de preparare sau în funcție de plantă, de fapt, concentrațiile de THC 
pot varia între 0,1 şi 10%. Abilitatea fumătorului va determina, de asemenea, 
cantitatea de THC care se va absorbi şi care variază de obicei între 25 şi 75%. 
Cantitatea  minimă  aproximată  pentru  provocarea  efectelor  la  un  adult 
variază în  jur  de  5  mg.  În  medie  țigările  de  canabis  conțin  între 2  şi  20  mg 
THC. 
Preparatele care se fumează sunt mult mai active decât cele ingerate pe cale 
orală (mâncate), raportul fiind de 3 la 1; aceasta se datorează faptului că un 
procent între 80 şi 90% din Delta‐THC se află în planta proaspătă sub formă 
de  acizi  (acizi  tetrahidrocanabinolici,  care  sunt  inactivi)  care  se  transformă 
în  Delta‐9‐THC  prin  combustie  (între  20  şi  80%).  Biodisponibilitatea  THC‐
ului,  atunci  când  preparatul  a  fost  ingerat  pe  cale  orală,  variază  între  4  şi 
12%. 
 
VII.2.2. ABSORBŢIA
Forma cea mai comună de consum este, de departe, prin fumare. După ce se 
fumează  canabis  se  atinge  rapid  un  vârf  plasmatic  maxim  (concentrație 
plasmatică  maximă)  de  THC  în  7  –  10  minute;  efectele  subiective  şi 
fiziologice  apar la 20 ‐30 de minute, sunt maxime la 45 – 60 şi dispar în 2, 
maxim 3 ore.  
Efectele sunt bine corelate cu concentrațiile plasmatice de THC; acest lucru 
explică şi efectele, atunci când canabisul este ingerat durează 1 oră până la 
apariția  efectelor  şi  2  sau  3  ore  până  la  intensitatea  maximă;  de  asemenea, 
dispar mai lent. 
Concentrațiile plasmatice de THC şi metaboliți activi (în special 11‐hidroxi‐
Delta‐9‐THC)  scad  foarte  rapid,  în  minute,  datorită  unirii  rapide  de 
lipoproteine  şi  trecerii  astfel  în  țesutul  adipos.  Oricum,  timpul  mediu  de 

170
înjumătățire  este  destul  de  mare,  respectiv  30  de  ore  la  persoanele  cu 
consum  obişnuit  şi  de  aproape  60  ore  la  persoanele  cu  consum  mai  puțin 
frecvent. Acest fapt ar explica de ce se poate detecta THC în urină după zile 
sau chiar săptămâni de la un consum unic. 
Consumul  obişnuit,  inclusiv  zilnic,  nu  pare  a  produce  efecte  cumulative 
(toleranță farmacocinetică). 
THC traversează placenta şi se transmite în laptele matern. 
 
VII.2.3. METABOLISM ŞI ELIMINARE
Între  80  şi  95%  din  THC  se  unesc  cu  lipoproteinele,  fiind  în  consecință 
redusă cantitatea de THC liber care acționează asupra elementelor celulare. 
THC‐ul este hidroxilat rapid, mai ales la nivel microsomal hepatic, deşi este 
de asemenea parțial metabolizat în țesutul pulmonar, în mucoasa intestinală 
sau  în  SNC.  Derivații  hidroxilați  se  unesc  în  aceleaşi  proporții  ca  şi  THC  cu 
proteinele plasmatice, în acest caz, cu albumina. 
O nouă trecere prin ficat transformă aceşti metaboliți în conjugați inactivi. 
Principala  cale  de  eliminare  este  cea  biliară.  S‐a  observat  că  după 
administrarea unei doze intravenoase de THC, 45% din acesta se  regăseşte 
în fecale şi 22% în urină. La finalul unei săptămâni a fost eliminat 67%. 
Timpul  de  înjumătățire  variază,  aşa  cum  s‐a  menționat,  în  funcție  de 
frecvența  consumului;  toleranța  farmacocinetică  este  datorată  fenomenelor 
de inducție enzimatică microsomală şi reduce timpul de înjumătățire până la 
50%. 
 
VII.2.4. TOXICITATE
Nu se cunoaşte în literatură niciun caz de deces prin supradoză de canabis. 
Relația  dintre  doza  minimă  efectivă  şi  doza  letală  trebuie  să  fie  foarte 
crescută.  Nu  se  cunoaşte  DL50  (doza  letală  pentru  50%  dintre  subiecții  la 
care s‐a administrat) la oameni. 
Există un amplu consens cu privire la toxicitatea acută redusă a canabisului. 
Toxicitatea  pe  termen  mediu  şi  lung  este  mai  mult  discutată  şi  va  fi 
dezvoltată ulterior în acest capitol. 
 
VII.2.5. TOLERANŢĂ ŞI DEPENDENŢĂ
THC dezvoltă destul de rapid toleranță atât pentru efectele subiective cât şi 
pentru efectele fiziologice. 

171
Apariția toleranței  nu  are  legătură  cu  schimbările  în  procesul  de  eliminare. 
Este  vorba  despre  o  toleranță  farmacodinamică  (care  are  legătură  cu 
schimbări  legate  de  receptori)  decât  de  una  farmacocinetică  care  are 
legătură  cu  metabolizarea)  şi  care  este  relaționată  cu  creşterea  densității 
receptorilor. 
Toleranța  nu  se  dezvoltă  la  fel  la  toate  efectele  drogului;  atunci  când  se 
administrează la voluntari sănătoşi doze foarte crescute de THC (până la 210 
mg/zi)  apare  toleranța  la  tahicardie,  la  hipotermia  cutanată,  la  hipertermia 
corporală,  la  schimbările  în  starea  de  dispoziție  şi  la  deteriorarea 
psihomotorie. 
Deşi dezvoltarea toleranței este rapidă şi importantă, nu la fel se întâmplă şi 
cu dependența. Deşi este clar că mulți consumatori obişnuiți experimentează 
cravingul  (termen  obişnuit  în  literatura  anglo‐saxonă  care  se  referă  la 
dorința intensă de a consuma) mai mult sau mai puțin intens, foarte puțini 
pierd totuşi controlul consumului şi necesită sau solicită tratament. În orice 
caz, nimeni nu pune la îndoială potențialul de dependență al canabisului. S‐a 
verificat  auto‐administrarea  de  Delta‐9‐THC  la  animalele  de  laborator 
(acestea îşi autoadministrau substanța de fiecare dată mai frecvent). 
Mulți  autori  neagă  existența  unui  sindrom  de  abstinență  la  canabis.  La 
oameni,  doar  după  multe  săptămâni  de  consum  în  doze  foarte  mari  şi  cu 
administrare  la  fiecare  patru  ore,  întreruperea  bruscă  a  provocat 
iritabilitate,  nelinişte,  insomnie,  pierderea  în  greutate,  creşterea  somnului, 
REM  (faza  de  mişcare  rapidă  a  ochilor),  creşterea  temperaturii  şi  tremor, 
simptom cu o intensitate redusă care dispare după patru sau cinci zile. 
Pentru  unii  autori  vor  exista  similitudini  între  acest  tablou  şi  un  sindrom 
redus  de  abstinență  la  opiacee.  Antagoniştii  CB1  provoacă  sindrom  de 
abstinență la animalele. 
Nu există diagnostic de abstinență la canabis în DSM IV. 
S‐a demonstrat o activare a factorului de eliberare a corticotrofinei (CRF) la 
nivelul  sistemului  limfatic  în  timpul  abstinenței  de  canabis,  creştere 
relaționată cu simptomatologie anxioasă. 
Există numeroase descrieri clinice ale abstinenței la canabis dar se observă o 
stereotipie  a  acesteia.  Astfel  sunt  menționate  semne  şi  simptome  cum  ar  fi 
anxietate, insomnie, anorexie, tremor şi sudorație abundentă. 
Există  toleranță  încrucişată  între  diferitele  THC  şi  între  acestea  şi  alcool, 
opiacee şi barbiturice. Aceasta nu apare, însă, între THC şi halucinogene cum 
ar fi LSD şi mescalină. Aceste teme sunt tratate în detaliu în continuare. 
 

172
VII.2.6. INTERACŢIUNI
Având  în  vedere  că  efectele  THC  asupra  SNC  au  un  caracter  depresor,  este 
logic să presupunem efecte sinergice sau suplimentare cu restul substanțelor 
depresoare.  Aceste  efecte  au  fost  demonstrate  cu  alcoolul,  anestezicele, 
morfina şi tranchilizantele minore, de tipul benzodiazepinelor (BZD). 
Alte acțiuni: 
ƒ Având în vedere frecvența cu care sunt administrate simultan canabisul şi 
alcoolul aceasta este interacțiunea pe care trebuie să o avem cel mai mult 
în  vedere,  în  special  în  anumite  condiții  cum  ar  fi  condusul  vehiculelor. 
Dacă doar canabisul poate altera realizarea sarcinilor motorii complexe şi 
pune  în  dificultate  reacția  față  de  situații  neprevăzute,  dependența  de 
alcool poate agrava capacitatea de a conduce vehiculele. 
ƒ În cazul BZD există două circumstanțe aparent antagoniste, pe de o parte 
canabisul  creşte  potențialul  anticonvulsivant  al  BZD;  pe  de  altă  parte, 
datorită  mecanismelor  de  inducție  enzimatică  (datorită  cărora  va  creşte 
metabolizarea),  poate  diminua  sau  scurta  efectele  sale  sedative  sau 
hipnotice. 
ƒ THC par a potența efectele sedative ale morfinelor, deşi naloxona (NLX, un 
antagonist  opiaceu)  nu  stimulează  astfel  de  efecte  provocate  de  THC  şi 
nici nu precipită abstinența la consumatorii cronici. 
ƒ Canabinoidele  inhibă  parțial  efectele  reserpinei  şi  cresc  efectele 
cardiovasculare  ale  amfetaminelor.  THC  par  a  potența  de  asemenea 
efectele fenciclidinei dar nu şi cele ale halucinogenelor cum este LSD. 
ƒ NLX  nu  are  niciun  efect  antagonist;  propanololul  are  efect  antagonist 
parțial  față  de  efectele  cardiovasculare;  fisostigmina  nu  are  efecte 
antagoniste față de THC. 

VII.2.7. MECANISME DE ACŢIUNE. RECEPTORI

Canabinoidele au acțiune şi efecte comune, în special, cu cele ale sedativelor 
dar şi cu cele ale psihomimeticelor dar nu pot fi clasificate în niciuna dintre 
aceste categorii. 
Mecanismul  de  acțiune  al  THC  nu  este  deocamdată  suficient  de  bine 
cunoscut.  Pe  de  o  parte  se  crede  că  datorită  proprietăților  sale  lipofilice 
(solubil  în  grăsimi)  interferează  cu  permeabilitatea  membranei  (similar,  în 
parte,  cu  etanolul);  pe  de  altă  parte  au  fost  constatate  efecte  asupra  unor 
neurotransmițători centrali şi mai ales efecte asupra unor receptori specifici. 

173
THC  nu  modifică  neurotransmisia  noradrenergică,  dar  are  efecte  asupra 
transmisiilor  serotonergice  şi  mai  ales  asupra  celor  dopaminergice, 
intensificându‐le. Are de asemenea un efect anticolinergic. 
S‐a  demonstrat  că  THC  are  efect  stimulatori  asupra  circuitelor 
dopaminergice implicate în mecanismele de recompensă şi plăcere, la fel ca 
toate celelalte droguri cu potențial de a crea dependență. În plus, acest efect 
se poate bloca cu naloxonă. 
Dacă  se  ține  cont  de  faptul  că  THC  are  efect  modulator  asupra  receptorilor 
opioizi miu şi delta se înțelege de ce efectul THC asupra SNC este similar cu 
cel al altor droguri de abuz. 
Canabinoizii  sunt  agonişti  parțiali  ai  receptorului  CB1  şi  antagonişti  ai 
receptorilor NMDA şi glutamat. Receptorii CB1 aparțin familiei complexului 
proteina  G,  cum  sunt  receptorii  adrenocorticotrofinei  şi  melanotrofinei  iar 
activarea  acestora  provoacă  inhibarea  adenilciclasei,  fi  al  doilea  mesager. 
Receptorul CB1 acționează prin intermediul canalului de Ca²⁺. 
Rolul  sistemului  canabinoid  endogen  (denumit  bliss  system)  nu  este 
deocamdată clar dar există evidențe că este relaționat cu analgezia, cogniția, 
memoria, apetitul, reglarea stării de vomă, acivitatea locomotorie, presiunea 
intraoculară, inflamația şi imunitatea. 
Doi  agonişti  ai  receptorului  CB1  sunt  utilizați  în  clinică  ca  antiemetici  sau 
stimulanți ai apetitului: Delta‐9‐THC şi nabilona. 
Au  fost  sintetizați  canabinoizi  extraordinar  de  puternici  în  special  dimetil‐
heptil‐THC de până la o mie de ori mai puternic decât Delta‐9‐THC. 
Toate  datele  sugerează  că  mecanismele  prin  care  THC  este  capabil  să 
provoace dependența, nu diferă prea mult de cele ale altor droguri cum ar fi 
etanolul sau opiaceele. 
Receptorii CB1 sunt distribuiți mai ales în hipocamp, ganglionii bazali, ariile 
olfactive, cerebel, cortex. Aceste localizări ar putea fi relaționate, în plus, cu 
efectele  THC:  distorsiune  cognitivă  (hipocamp  şi  cortex),  ataxie  (ganglioni 
bazali  şi  cerebel)  şi  toxicitate  redusă  (absența  receptorilor  în  alte  arii 
cerebrale). 
 

174
VII.3. EFECTE CLINICE

VII.3.1. EFECTE FIZICE

Efectele  fizice  cauzate  de  consum,  atât  la  nivelul  consumului  acut  cât  şi  la 
nivel  cronic  au  fost  destul  de  bine  studiate.  În  continuare  vom  menționa 
datele cele mai importante. 
PULMONARE
Canabinoidele  şi  în  special  THC  produc  în  arborele  bronhic  o  acțiune 
nespecifică de tip bronhodilatator (care poate dura ore) care nu interferează 
nici  cu  atropina  şi  nici  cu  propranolul.  Acest  efect  a  trezit  interes  pentru 
posibilele  sale  implicații  terapeutice,  dar  totuşi  s‐a  observat  că  după  mai 
multe  săptămâni  de  consum  continuu,  efectul  bronhodilatator  al  THC 
dezvoltă toleranță. 
Consumul  cronic  prin  inhalare  diminuează  capacitatea  vitală  şi  modifică 
funcționarea  pulmonară.  Efectele  persistă  în  timp  şi  după  o  perioadă  lungă 
de  consum  apar  modificări  clinice  de  tip  obstructiv  (boala  pulmonară 
obstructivă  cronică,BPOC),  tuse  cronică  sau  bronşită.  De  asemenea  s‐a 
sugerat  că  consumul  prelungit  poate  provoca  modificări  ale  sistemului 
imunitar precum şi modificări celulare care predispun la cancer pulmonar. 
Toate  aceste  modificări  sunt  foarte  asemănătoare  celor  care  apar  la 
fumătorii  de  tutun  cu  evoluție  pe  perioade  de  ani  de  zile  dar  mai  devreme 
datorită faptului că tehnica de inhalare este mai agresivă şi prelungită, fumul 
mai cald şi există mai multe substanțe iritante. 
 
CARDIOVASCULARE
În  urma  unei  doze  unice  acute,  efectul  cel  mai  frecvent  este  apariția 
tahicardiei  reduse  (creştere  între  20  şi  50%).  Această  tahicardie  sinusală 
este  relaționată  cu  doza  şi  cu  experiența  individului  şi  poate  fi  blocată  cu 
propranolol, ceea ce sugerează a fi un răspuns al sistemului nervos simpatic. 
Deşi  efectele  asupra  presiunii  arteriale  par  minime,  diverse  studii  atrag 
atenția  asupra  unei  tendințe  spre  hipotensiune,  în  special  de  tip  ortostatic. 
Doze  foarte  crescute  pot  produce  vasoconstricție  cutanată  şi  răcirea 
extremităților datorită reflexului compensator hemodinamic. 
Există  contradicții  notabile  în  diferitele  studii  realizate,  în  ceea  ce  priveşte 
posibilele modificări produse de canabis asupra electrocardiogramei. În timp 
ce  pentru  unii  nu  apar  schimbări  semnificative,  alții  subliniază  că,  atât  în 
cazul  consumului  cronic  cât  şi  în  cazul  celui  acut  pot  apărea  stenoză 

175
arterială, angor, infarct miocardic, modificări ale undei T, ale segmentului ST 
şi al undei P, precum şi bloc de gradul doi; totuşi frecvența acestor modificări 
nu este cuantificabilă în prezent. 
Un aspect de interes, cu privire la care exista un acord general, este acela că 
canabisul condiționează activitatea cardiacă şi procesul hemodinamic global, 
fapt ce determină modificări ce pot conduce la tulburări cardiace la persoane 
cu cardiopatie anterioară. 
S‐a  sugerat,  în  diverse  lucrări,  că  THC  are  o  acțiune  bifazică  la  oameni,  în 
funcție de doză: în doze mici produce o creştere uşoară a activității simpatice 
asupra  inimiii  şi  vaselor  sanguine,  iar  în  doze  crescute  produce  o  inhibare 
simpatică de origine centrală. 
 
OCULARE
În  urma  administrării  canabisului  apare  o  dilatare  clară  a  vaselor  sanguine 
conjunctivale şi a scletoricii, producând o înroşire tipică. Acest efect, care nu 
pare a fi relaționat cu efectul iritativ al fumului, apare nediferențiat în urma 
ingestiei orale sau pulmonare. 
În  mod  normal  este  însoțită  de  ptoză  palpebrală  bilaterală  şi  nu  apar 
schimbări semnificative în diametrul pupilar. Toate aceste efecte depind de 
doză. 
Există  studii  care  relaționează  administrarea  de  canabis  cu  diminuarea 
presiunii intraoculare la pacienți cu glaucom; un inconvenient  al unei astfel 
de aplicații este durata scurtă a efectului. 
 
ENDOCRINOLOGICE
Deşi există multe studii cu privire la efectele administrării de canabis asupra 
funcțiilor  endocrinologice,  rezultatele  sunt  controversate  şi  împiedică 
extragerea unor concluzii definitive. 
Se cunoaşte faptul că canabisul poate stimula apetitul, de manieră subiectivă, 
stimulând  în  special  apetența  pentru  dulciuri,  deşi  aceste  schimbări  nu  au 
putut  fi  relaționate  cu  modificări  ale  glicemiei  sau  ale  metabolismului 
hidratilor de carbon. 
Unele  studii  sugerează  existența  unor  modificări  ale  axei  hipotalamo‐
hipofizare  la  consumatorii  cronici  de  canabis,  dar  până  în  prezent  nu  se 
cunoaşte importanța acestor descoperiri.  
 

176
REPRODUCERE ŞI TERATOGENIE
Au  fost  descrise  cazuri  de  ginecomastie  relaționată  cu  consumul  cronic  de 
canabis. Studiile cu privire la nivelurile de testosteron la fumătorii cronici au 
avut  rezultate  contradictorii.  Unele  studii  sugerează  că  canabisul  ar  inhiba, 
de  formă  reversibilă,  spermatogeneza,  la  fel  cum  se  întâmplă  în  cazul 
fumătorilor cronici de tutun. Dacă aceste efecte ar avea relevanță, ar afecta 
fundamental  persoanele  aflate  la  vârsta  prepuberală  sau  puberală,  sau  la 
pacienții cu tulburări preexistente în funcționarea sexuală. 
În  ceea  ce  priveşte  femeile  însărcinate,  datele  sugerează  că  provoacă  o 
greutate mică  şi înălțime redusă la nou‐născuți şi probabil, un efect asupra 
dezvoltării şi comportamentului în primii ani de viață. 
Nu sunt menționate cazuri de teratogenie la oameni, relaționate cu consumul 
de canabis. 
 
FUNCŢIA SEXUALĂ
Multe publicații, majoritatea fără fundamente strict ştiințific cum ar fi texte, 
nuvele  etc.,  descriu  o  creştere  a  activității  şi  plăcerii  sexuale  relaționate  cu 
consumul  de  canabis.  Acest  efect  s‐ar  putea  datora  atât  unor  factori 
psihologici  cum  ar  fi  stilul  de  viață  al  consumatorilor,  cât  şi  acțiunii 
dezinhibitoare  pe  care  ar  putea‐o  avea  canabisul  în  doze  moderate  (efect 
similar  celui  la  alcool).  La  persoanele  deja  predispuse,  consumul  cronic  şi 
dozele foarte crescute de canabis pot diminua interesul sexual  sub o formă 
asemănătoare cu cea a consumatorilor de opiacee. 
 
IMUNITATE ŞI CANCER
Rezultatul  diferitelor cercetări este controversat şi nu s‐a putut ajunge la o 
concluzie comună. Studii in vitro oferă suport parțial ipotezei conform căreia 
consumatorii  cronici  de  canabis  ar  prezenta  o  modificare  a  imunității 
celulare cu o scădere a numărului limfocitelor T şi B, şi a macrofagelor. 
Studii  realizate  împreună  cu  virus  herpes  simplex,  retrovirus  şi  diverse 
bacterii  (stafilococi,  listerie,  treponema  şi  legionella)  au  demonstrat 
modificări  ale  răspunsului  imunitar  secundar  (efect  negativ  sumatoriu).  In 
vitro au fost demonstrate efecte ale canabinoidelor asupra citokinelor. 
S‐a  sugerat  că  persoanele  cu  consum  cronic  prezintă  indici  mai  ridicați  de 
infecții  decât  grupul  de  control  dar  acestea  nu  par  a  fi  determinate  de 
modificările  sistemului  imunitar  ci  de  influența  impurităților  sau 
combinațiilor  canabisului,  de  consumul  concomitent  de  alte  substanțe,  de 

177
stilul de viață al consumatorului sau de fumatul în comun cu alte persoane al 
țigărilor de canabis. 
Nu  există  probe  epidemiologice  cu  privire  la  creşterea  ratelor  de  apariție a 
bolilor infecțioase la consumatorii cronici de canabis în țările dezvoltate. 
 
VII.3.2. EFECTE NEUROLOGICE
ƒ Deşi  dozele  crescute  de  THC  produc  hiperreflexie,  nistagmus  şi  lipsa  de 
coordonare,  în  mod  aparent  contradictoriu  canabisul  provoacă  o 
diminuare a forței musculare. 
ƒ S‐a  arătat,  de  asemenea,  că  THC  are  efect  antiinflamator,  antipiretic  şi 
analgezic. Aceste efecte dezvoltă însă rapid toleranță. 
ƒ De interes major este efectul antiemetic, în special deoarece s‐a încercat 
utilizarea  sa  în  scopul  ameliorării  stărilor  de  greață  şi  vomă  datorate 
chimioterapiei antineoplazice; în acest sens şi în încercarea de a elimina 
alte efecte cunoscute ale THC au fost dezvoltate analogi cum ar fi nabilona 
sau  levonantradolul,  care  pot  avea  utilitate  clinică  pentru  combaterea 
vomei şi greței. 
ƒ De  asemenea,  s‐a  demonstrat  un  efect  anticonvulsivant  al  THC  şi  chiar 
mai  puternic  într‐o  substanță  analog,  dimetilheptilopiran‐THC  (DMHP‐
THC). Atât THC cât şi, într‐o mai mare măsură, DMHP‐THC au demonstrat 
efecte  inhibitorii  în  crizele  induse  de  pentilenotetrazol  şi  au  efect 
protector al letalității acestora. 
ƒ Aceleaşi efecte de blocare a crizelor convulsive au fost demonstrate şi față 
de  electroşocuri.  În  plus,  THC  şi  analogii,  cum  ar  fi  levonantradol,  cresc 
efectele diazepamului în crizele induse de pentilenotetrazol. 
ƒ Cannabidiolul (CBD) inhibă crizele provocate de inhibitorii GABA, cum ar 
fi  bicuculina.  Absența  efectelor  excitatorii  şi  euforizante  ale  CBD 
sugerează  că  poate  reprezenta  un  subiect  de  interes  în  cercetare,  ca 
anticonvulsiv.  Unii  autori  au  comparat  puterea  anticonvulsivantă  a  CBD 
cu cea a fenitoinei. 
ƒ Totuşi  au  fost  descrise  crize  convulsive  provocate  sau  precipitate  de 
ingestia  de  canabis  la  persoanele  diagnosticate  cu  epilepsie  precum  şi 
apariția crizelor la administrara THC la unele specii animale. 
În altă ordine de idei, deşi un studiu din 1975 (Cambell, Evans, Thomson şi 
Williams,  1975)  a  demonstrat  atrofierea  cerebrală  la  tineri  fumători  de 
canabis  şi  consumatori  de  alte  droguri,  în  special  alcool,  nici  un  studiu 
ulterior  realizat  cu  ajutorul  imagisticii  nu  a  putut  demonstra  existența 

178
leziunilor  organice  ale  SNC  provocate  de  canabis.  Nici  studiile 
neuropsihologice nu au demonstrat deficite importante. 
Având  în  vedere  că,  în  general,  s‐a  presupus  că  apariția  neurotoxicității 
datorate  canabisului  depinde  de  vârsta  de  inițiere  a  consumului  şi  durata 
acestuia, recent s‐a putut demonstra că administrarea de THC pe o perioadă 
de  trei  luni  (10%  din  viața  totală  aproximată)  la  şobolani  prepuberali,  a 
provocat  leziuni  în  hipocamp  şi  arii  paleocorticale  cerebrale  relaționate  cu 
memoria şi învățarea 

VII.3.3. EFECTE PSIHOLOGICE

Deşi  efectele  psihologice  subiective  şi  comportamentale  provocate  de 
intoxicația  cu  canabis  sunt  bine  cunoscute,  este  dificilă  sistematizarea 
acestora.  De  fapt,  în  funcție  de  modul  de  preparare  utilizat,  calea  de 
administrare, experiența consumatorului, mediul în care se consumă, starea 
de dispoziție anterioară, intoxicația dobândeşte diverse caracteristici. 
Consumatorii  neexperimentați  sau  care  consumă  pentru  prima  dată  pot  să 
nu  experimenteze  schimbări  apreciabile  în  starea  subiectivă,  inclusiv  în 
cazul în care fumează ,,corect”. 
Canabisul  ar  trebui  clasificat,  în  general,  ca  substanță  depresoare  a  SNC. 
Efectele la animalele de laborator obiectivate se referă la depresia activității 
SNC;  deşi  tabloul  diferă  de  la  sedarea  provocată  de  barbiturice  sau  alte 
tranchilizante prin existența hiperreflexiei în cazul canabisului. 
Implicațiile clinice ale intoxicației sunt complexe. Cu excepția cazului în care 
au fost administrate cantități foarte mari de THC,respectivi mai mari de 15 
mg/70  kg,  pe  lângă  tulburările  fizice  clasice  (senzație  de  uscăciune  a  gurii, 
injectare  conjunctivală,  scăderea  temperaturii  corporale,  tahicardie  uşoară 
etc.),  pot  fi  obiectivate  doar  schimbări  ale  stării  de  dispoziție  (euforie  sau 
disforie) şi o încetinire în ceea ce priveşte percepția trecerii timpului, sedare 
moderată,dificultăți  în  sarcinile  psihomotoare  complexe  şi  secvențiale  şi 
deficit de memorie imediată. 
Administrarea  de  THC  provoacă  întotdeauna  o  diminuare  a  activității 
spontane la rozătoare, câini sau primate iar doze crescute de THC provoacă 
în general un somn prelungit. 
Observarea  schimbărilor  pe  care  administrarea  extractului  de  canabis  sau 
THC  le  provoacă  în  comportamentul  social  al  şobolanilor  şi  maimuțelor 
demonstrează  pierderea  rolurilor  dominante  dar  par  a  fi  relaționate  cu  un 
efect  global  sedativ  care  implică  o  diminuare  a  jocului  şi  o  creştere  a 
activităților asociale. 

179
La oameni, inițial, va apare o anumită senzație de bunăstare (efect euforizant 
şi  uşoară  sedare)  şi  probleme  de  coordonare  psihomotorie;  aceste  efecte 
euforizante  vor  fi  mai  mari  şi  mai  frecvente  la  consumatorii  experimentați. 
Dozele  mai  mari    pot  provoca  modificări  momentane  în  acuitatea  vizuală, 
senzația subiectivă de creştere a capacității senzoriale şi de încetinire în ceea 
ce priveşte percepția trecerii timpului. 
Apare de asemenea, deficit al memoriei imediate şi deficit în capacitatea de a 
executa  sarcini  complexe  care  implică  formarea  de  concepte,  discriminarea 
stimulilor sau timpul de reacție. 
Majoritatea  autorilor  acceptă  că  doar  cu  doze  foarte  crescute  pot  apare 
suspiciune,  paranoism  în  tulburări  de  perceptie  mai  grave  (halucinații 
auditive sau vizuale) şi delirium. 
Efectele  asupra  stării  de  dispoziție,  constau  de  cele  mai  multe  ori  doar  în 
exacerbarea  stării  anterioare  consumului.  Persoanele  care  consumă  într‐o 
situație  stresantă  sau  singurătate  se  pot  manifesta  iritabili  sau  disforici,  în 
timp  ce  într‐un  grup  şi  într‐un  ambient  adecvat  pot  să  apară  hilaritate  şi 
verboree exagerată. 
Numeroase studii au demonstrat că intoxicația cu canabis va afecta condusul 
automobilelor,  avioanelor  sau  manipularea  utilajelor  sau  maşinăriilor 
complexe până la zece ore după consum (prin afectarea coordonării motorii 
şi modificărilor de percepție). Problemele apărute în memoria imediată şi în 
concentrare explică afectarea capacității de studiu. În plus, comportamentul 
poate  fi  caracterizat  prin  sedare  şi  pasivitate  marcate  sau  prin  euforie  şi 
hiperactivitate.  Unele  persoane  pot  utiliza  canabisul  ca  automedicație 
datorită efectului său anxiolitic. 
Aşteptările  subiectului  pot  influența,  de  asemenea,  caracteristicile 
intoxicației,  adăugându‐se  un  important  efect  placebo.  Multe  tablouri  de 
anxietate  din  timpul  intoxicației  traduc  de  fapt  caracteristici  personale  ale 
consumatorului.  
 
VII.3.4. CANABISUL ŞI TULBURĂRILE PSIHIATRICE
Deşi sunt multe consecințele şi sindroamele psihiatrice atribuite consumului 
de  canabis,  menționăm  că  niciunul  dintre  aceste  tablouri  nu  s‐a  putut 
distinge de altele datorită altor etiologii şi nici nu s‐a putut determina în ce 
sens a acționat, la subiecții afectați, relația cauză‐efect. 
 

180
REACŢII DE ANXIETATE
Deşi  este  una  dintre  complicațiile  psihiatrice  cele  mai  frecvente  datorate 
consumului de canabis, faptul că apare aproape întotdeauna la consumatorii 
tineri şi se caracterizează printr‐o trăire exagerată a efectelor, cu  teamă de 
pierdere a controlului  sau judecății, pare a indica că se datorează mai mult 
momentului psihologic al subiectului şi aşteptărilor sale față de substanță. 
Acest tablou cedează de obicei prin măsuri terapeutice uşoare sau, în cel mai 
rău caz,cu doze reduse de BDZ. 
Unii autori consideră existența frecventă a anxietății la consumatori ca fiind 
manifestări de abstinență în cazul consumului intermitent. 
Au fost descrise crize de panică şi depersonalizare ca urmare a consumului 
de  canabis,  acestea  apar,  în  general,  la  consumatorii  noi  şi  în  urma 
administrării de doze crescute. 
 
REACŢII TOXICE. DELIRIUM
Tablouri  cum  ar  fi  cele  provocate  de  toxine  exogene  (psihoze  exogene)  şi 
delirium  au  fost  descrise  în  intoxicații  grave  cu  canabis.  Acestea  sunt 
caracterizate  prin  deficit  marcat  de  atenție,  de  conştiință,  tulburări 
psihomotorii şi tulburări de perceptie. 
Este  interesant  de  menționat  că  de  multe  ori  aceste  tablouri  sunt  datorate 
consumului de alte substanțe pe  lângă canabis sau se datorează  erbicidelor 
utilizate pentru eliminarea plantațiilor de canabis, ca formaldehida.  
 
TULBURĂRI PSIHOTICE
Deşi unii autori au insistat pe existența psihozei canabice specifice, este sigur 
că nici din punct de vedere clinic şi nici din punct de vedere  epidemiologic, 
nu s‐a putut demonstra existența acestora. 
Într‐un  studiu  recent  cu  272  de  pacienți  psihotici  dintre  care  70  au  fost 
diagnosticați  cu  psihoză  canabică  şi  restul  cu  psihoză  maniacală  sau 
schizofrenie  nu  s‐a  observat  niciun  aspect  sau  factor  care  ar  putea  să 
diferențieze  efectiv  psihoticii  consumatori  de  canabis  de  restul  pacienților 
din eşantion. 
Tablourile  psihotice  descrise  în  legătură  cu  consumul  de  canabis  nu 
păstrează o relație cauzală directă; includ tablouri de tip organic (delirium) 
cu  amnezie  ulterioară  şi  altele  fără  alterarea  nivelului  de  conştiință,  cu 
diagnostic diferențial dificil cu schizofrenia paranoidă. 

181
Există un acord majoritar şi o anumtă logică farmacologică în afirmația că, pe 
de  altă  parte,  consumul  de  canabis  ar  putea  agrava  tablourile  psihotice 
preexistente;  este  absolut  necesară  o  bună  anamneză  în  aceste  cazuri 
deoarece antecedentele psihiatrice se pot presupune aproape sigure. 
Fenomenul  recurenței  simptomatologiei  de  intoxicație  în  absența 
consumului, denumită fashbacks în literatura anglosaxonă, este tipică pentru 
LSD. Acest fenomen nu a putut fi demonstrat la consumatorii de  canabis cu 
excepția celor care, în plus, erau consumatori de halucinogene. 
Consumul  de  canabis  ar  trebui  să  fie  în  mod  special  prudent  (sau  să  nu 
existe) la persoanele cu antecedente sau predispoziție la boli psihotice. 
 
DEPRESIA
Mulți  autori  au  semnalat  prevalența  crescută  a  tulburărilor  depresive  la 
consumatorii  cronici  de  canabis,  în  special  la  populația  occidentală  urbană, 
deşi  nu  s‐a  putut  demonstra  o  relație  cauză‐efect.  Prevalența  tulburărilor 
depresive este ridicată la toate tipurile de dependenți de droguri, indiferent 
de  mecanismele  sale  de  acțiune  şi  alte  caracteristici  farmacologice  ale 
substanțelor.  Este  posibil  ca  unele  efecte  datorate  consumului  cronic  de 
droguri să poată fi confundate cu simptomatologia depresivă (apatie, retard 
psihomotor,  tulburări  ale  somnului  şi  de  apetit),  sau  să  fie  persoanele 
dependente deprimate cele care solicită în general tratament sau problemele 
de  relație  personale  sau  sociale  să  poată  provoca  modificări  în  starea  de 
dispoziție a acestor persoane. 
 
SINDROM AMOTIVAŢIONAL
Discordanțe  în  relațiile  interpersonale,  un  indice  crescut  de  separări  sau 
divorțuri  sau  de  accidente,  sunt  consecințe  comune  consumului  şi 
dependenței  de  droguri  şi  sunt  relaționate  atât  cu  efectele  substanței  cât  şi 
cu alți factori de ordin social şi caracteristici anterioare ale subiecților. 
Consumul  de  canabis  a  fost  relaționat  cu  multiple  tulburări  şi  schimbări 
(chiar  dacă  ținem  cont  de  faptul  că  personalitatea  nu  se  schimbă)  de 
personalitate  la  consumatori,  în  general  comportamente  şi  atitudini  de  tip 
antisocial  sau  isterice.  Comportamente  agresive,  instabilitate  emoțională  şi 
imaturitate sunt termenii care sunt asociați frecvent cu consumul de canabis. 
Cel mai frecvent a fost menționat la consumatorii de canabis, mai ales la cei 
tineri şi cu un nivel cultural bun, apariția sindromului amotivațional. A fost 
descris  ca  fiind  caracterizat  prin  apatie  şi  lipsa  competitivității;  lipsa 
interesului  pentru  studiu  şi  muncă  remunerată;  lipsa  de  inițiativă  şi  de 

182
interes pentru asumarea responsabilității; lipsa interesului pentru progres şi 
pentru motivații convenționale. 
Studii de urmărire pe fumătorii de canabis occidentali cu durata de şapte ani 
nu  au  demonstrat  apariția  niciunui  tip  de  deficit  cognitiv  sau  creştere  în 
scalele  de  depresie,  însă  la  unii  subiecți  o  simptomatologie  depresivă  ar 
putea fi anterioară consumului, care va adăuga un caracter de automedicație, 
confundându‐se cu aş‐numitul sindrom amotivațional. 
În orice caz este nevoie de un diagnostic diferențial cu psihoza incipientă şi 
cu tulburările de personalitate. 
De  asemenea,  trebuie  să  se  țină  cont  că  în  niciun  studiu  cu  privire  la 
sindromul  amotivațional  nu  există  grup  de  control;  cu  alte  cuvinte  sunt 
simple studii descriptive cu privire la anumite caracteristici ale populației de 
consumatori  care  în  general  par  a  reflecta  deficite  cognitive  minime  sau 
moderate sau simptomatologie depresivă minoră‐moderată. 
 
AGRESIVITATE
Unele  experimente  cu  animale  de  laborator  au  demonstrat  apariția 
agresivității  după  administrarea,  în  general  masivă,  de  THC.  Agresivitatea 
astfel provocată la şobolani creşte o dată cu foamea, frigul şi deprivarea de 
somn  REM  şi  se  poate  îmbunătăți  prin  injectarea  intraventriculară  de 
noradrenalină sau prin administrarea de anticolinergice cum ar fi sulfatul de 
atropină;  din  contră,  se  agravează  prin  administrarea  de  6‐hidroxi‐
dopamină. Agresivitatea provocată de THC la animalele de laborator nu este 
un predictor al efectelor sale la oameni. De fapt toate studiile au concluzionat 
că  nu  există  o  relație  între  consumulde  canabis  şi  creşterea  agresivității  la 
oameni  şi  că,  dacă  această  circumstanță  se  produce  este  aproape  sigur  din 
cauzaconsumului concomitent de etanol. 
 
INDUCEREA CONSUMULUI DE ALTE DROGURI
Publicații exagerate (reviste care nu sunt de specialitate, diverse texte etc.) 
au  relaționat  consumul  de  canabis  cu  inducția  consumului  de  alte  droguri 
cum  ar  fi  heroina,  mai  ales  atunci  când  a  început  să  se  extindă  consumul, 
probabil  cu  intenția  de  a  realiza  o  strategie  de  înfricoşare  care  pe  lângă 
inutilitatea sa a produs şi consecințe negative. 
Deşi  se  ştie  sigur  că  majoritatea  persoanelor  dependente  de  heroină  au 
consumat  înainte  canabis,  de  asemenea  este  sigur  că  au  consumat  înainte 
alcool şi tutun şi că învățarea tehnicii de a fuma se realizează cu tutun. Asta 
nu a condus la concluzia că tutunul induce consumul de canabis. 

183
Realitatea  este  că,  deşi  circumstanțele  de  grup  sau  sociale  în  care  se 
realizează consumul sau în care se obține substanța fovorizează sau permit 
oferta  de  alte  droguri  ilegale  fiind  aceste  circumstanțe  şi  caracteristicile 
subiectului cele care determină sau nu escaladarea în consumul de droguri şi 
nu caracteristicile farmacologice ale substanței. 
Studiile epidemiologice demonstrează că doar o minoritate a consumatorilor 
de canabis consumă ulterior un alt tip de droguri şi că, în orice caz, asocierea 
cea mai frecventă este cu alcoolul. 
 
 
VII.4. POSIBILE APLICAŢII TERAPEUTICE
 
În  Statele  Unite,  THC  şi  nabilona  pot  fi  utilizate  oficial  pentru  tratamentul 
unor  stări  de  vomă  cauzate  de  chimioterapia  anticanceroasă  şi  pentru 
creşterea  apetitului,  în  special  la  pacienții  cu  carențe  nutriționale  severe 
suferinzi de SIDA. 
Canabinoidele  endogene  cresc  transmisia  GABAergică,  inhibă  glutamatul  şi 
au efect dopaminergic, le‐ar putea atribui o valoare potențială în tratamentul 
ticurilor (Gilles de la Tourette), în boala Parkinson şi unele forme de tremor 
sau distonie. 
Agoniştii  CB1  ar  putea  fi  utili  în  tratamentul  spasticității  asociate  sclerozei 
multiple sau leziunii medulare. 
Tratamentul  durerii  cronice  şi  glaucomului  sunt  alte  două  arii  deja 
menționate în care ar putea prezenta un posibil interes terapeutic. 

VII.5. ABORDAREA TERAPEUTICĂ

 
În multe țări se consideră că doar pentru consumul de canabis nu este nevoie 
de  tratament  medicamentos  specific.  Motivul  se  bazează  pe  faptul  că 
sindromul  de  abstinență,  dacă  există,  nu  interferează  semnificativ  cu  viața 
cotidiană  a  consumatorului.  Dependența  fizică,  dacă  există,  nu  generează 
probleme. În consecință, nu intervine necesitatea de a prescrie medicamente 
pentru  dezintoxicare.  Unii  autori  consideră  chiar  nerecomandabil  dacă 
dorim ca pacientul să învețe să înfrunte consecințele acțiunilor sale fără a se 
refugia  în  soluții  farmacologice.  În  schimb,  trebuie  să  se  cunoască 
tratamentul simptomelor psihopatologice ale consumului de canabis.  

184
În  caz  de  psihoză  (apărută  în  intoxicație  acută  sau  în  sindromul  de 
abstinență)  trebuie  prescrise  neuroleptice.  În  primul  rând  putem  opta 
pentru  cele  de  ultimă  generație,  cum  ar  fi  risperidon,  olanzapina  sau 
flupenxitol,  datorită  tolerabilității  mai  mari  a  acestora.  De  asemenea,  se 
recomandă  şi  clorpormazina  în  doze  de  aproximativ  75  mg/zi,  deoarece 
prezintă timp de înjumătățire (t1/2) lent, 30 de ore, fiind totodată modelul 
de referință al antipsihoticelor. De asemenea, se obțin rezultate excelente cu 
tioridazină (t1/2 de 30 de ore) şi levomepromazina (t1/2 între  16 şi 77 de 
ore), haloperidol cu t1/2 ceva mai mic, de 18 ore. Timpul de înjumătățire al 
9‐hidroxi‐risperidonă,  metabolitul  activ  al  risperidonei,  este  de  24  de  ore, 
suficient  pentru  a  neutraliza  efectul  psihotic‐mimetic  al  canabinoidelor.  În 
tabelul următor este prezentată comparația dintre timpul de înjumătățire al 
canabinoidelor şi cele trei neuroleptice. 
 

Timpul de înjumătățire în ore 

Canabinoide  Clorpromazina  Tioridazină  Haloperidol 

14 la 40  30 (+/‐7)  26‐35  18 (+/‐6) 

 
Datorită timpului de înjumătățire lent al canabinoidelor este preferabil să se 
opteze  pentru  neurolepticele  cu  farmacocinetică  similară.  Totuşi, 
psihomimetica canabinoidă se manifestă doar în primele ore după inhalare 
sau  ingerare.  Ulterior,  prezența  canabinoidelor  în  sânge  nu  mai  prezintă 
semnificație  comportamentală  sau  subiectivă.  Ca  urmare,  teoretic,  pot  fi 
folosite şi neurolepticele cu timp de acțiune mai scurt, cum ar fi perfenacina, 
loxapina  şi  clozapina,  cu  timp  de  înjumătățire  care  nu  depăşeşte  12  ore.  În 
practică, orice tip de substanță neuroleptică poate fi indicat. Important este 
ca medicul să prescrie tipul de neuroleptic pe care îl cunoaşte cel mai bine. 
La  momentul  apariției  acestui  material,  de  primă  opțiune  sunt 
antipsihoticele  olanzapină,  risperidonă  şi  flupenxitol,  datorită  profilului  de 
toleranță în conformitate cu standardele actuale. 
Pentru diagnosticul “delirium canabinoid”, rar sau poate chiar  inexistent, se 
recomandă  monitorizarea  hidroelectrolitică  a  pacientului,  riscul  în  acest 
sens  fiind  mult  mai  mic  decât  în  cazul  diagnosticului  delirium  tremens. 
Tratamentul de urgență poate fi: administrarea intramusculară a 25‐50 mg 
de  clorpromazină  sau  a  5‐10  mg  de  haloperidol  sau,  în  cazul  în  care  se 

185
consideră  că  este  suficient  tratamentul  anxietății  se  poate  utiliza  doar 
diazepam (10 mg) sau clorazepat (50 mg). 
În ceea ce priveşte reacțiile adverse, pentru intoxicația acută cu canabinoide, 
sau  pentru  aşa  –  numitele  “bad  trips”  este  valabilă  recomandarea  de  a 
administra,  pe  cale  orală,  o  doza  mica  de  tranchilizante  şi,  simultan, 
realizarea  unei  discuții  cu  pacientul  cu  scopul  de  a  –  i  calma  anxietatea. 
Numai în anumite cazuri este necesară administrarea benzodiazepinelor. 
 
ÎNTRERUPEREA CONSUMULUI
Dependența  de  canabis  duce  la  perturbări  în  sfera  cognitivă,  emoțională  şi 
psihosocială  (Solowij,  1998)  care  pot  fi  diagnosticate  şi  tratate  şi  care  au  o 
evoluție clinică predictibilă.  
S‐a  demonstrat  faptul  că  mediul/contextul  în  care  are  loc  consumul  va 
determina, în mare măsură, posibilele efecte pe care acesta le poate avea.  
Câteva  elemente  de  care  trebuie  să  se  țină  cont  în  cazul  tratamentului  de 
întrerupere a consumului de canabis:  
• efectele  farmacologice  ale  canabisului  depind  în  mare  măsură  de 
variabile situaționale 
• efectele diferitelor doze nu urmează un model linear 
• aceeaşi cantitate de substanță poate prezenta efecte foarte diferite, în 
funcție de locul în care se consumă, dacă este familiar sau străin, dacă 
este în compania prietenilor sau a unor persoane necunoscute şi dacă 
se asociază sau nu cu consumul de alcool şi alte substanțe psihotrope. 
În primul rând, trebuie facem diferența între terapia sechelelor imediate sau 
îndepărtate ale consumului de canabis şi terapia obiceiului de  a fuma haşiş 
sau  marijuana,  acestea  fiind  două  noțiuni  diferite.  Aceasta  din  urmă 
reprezintă  terapia  de  întrerupere  a  consumului  de  canabis,  care  prezintă 
dificultăți  psihologice  notabile,  perfect  comparabile  cu  cele  prezente  în 
terapia antifumat. 
Datele  statistice  cu  privire  la  obiceiurile  de  consum  ale  populației  generale 
ne  arată  că,  în istoria sa  naturală, consumul  de  canabis  descreşte  o dată  cu 
vârsta. Această situație apare mai rar în cazul în care consumul de canabis a 
constituit primul pas în stabilirea unui contact cu alte substanțe ilegale. Într‐
adevăr,  ne‐am  referit  la  situația  clasică  deşi  întotdeauna  discutabilă,  de 
escalada  în  consumul  de  droguri,  în  care  intervine  clar  presiunea  grupului 
care tinde să subaprecieze riscul posibilelor dependențe ulterioare. 

186
Pe lângă cei doi factori care întăresc consumul de canabis: substanța în sine 
(întărire  primară)  şi  climatul  in  care  se  consuma  (întărire  secundară),  în 
cazul  obiceiului  de  consum  de  canabis  trebuie  analizat  încă  un  obstacol, 
poate chiar obstacolul principal: persoanele care fumează canabis nu resimt 
necesitatea de a renunța la consum.  
Chiar şi în cazul în care fumătorul de canabis resimte disconfort sau prezintă 
simptome, în mod normal acesta nu le relaționează cu consumul. Acest lucru 
se  întâmplă  deoarece,  în  contextul  unui  consum  multiplu  de  psihotrope, 
canabisul nu este inclus aproape niciodată între principalele droguri nocive. 
Însă  consumul  de  canabis  poate avea  consecințe adverse.  Negarea  acestora 
este  încă  un  exemplu  de  distorsiune  atributivă  care  în  mod  tipic  este 
prezentă la orice consumator de substanțe de abuz: nicotină, alcool, heroină, 
cocaină etc. 
În  această  situație  este  posibilă  terapia  de  întrerupere  a  consumului  de 
substanțe  canabinoide?  Da,  cu  condiția  ca  intervenția  terapeutică  să 
cuprindă  suficiente  conținuturi  psihopedagogice,  luând  în  considerare 
apriori  faptul  că  majoritatea  consumatorilor  pot  renunța  la  obiceiul  de 
consum fără a se supune niciunui tip de tratament. Doar cei care au hotărât 
să renunțe la consumul de substanțe şi nu au reuşit prin propriile măsuri vor 
fi cei care vor resimți un tip de necesitate. 
În mod normal, dacă implicarea în consum nu este foarte profundă, şi există 
un  minimum  de  resurse  personale,  este  recomandabil  să  se  opteze,  inițial, 
pentru  modalități  puțin  intruzive  cum  ar  fi  tratamentul  ambulatoriu  sau 
participarea  la  grupuri  de  auto‐ajutor  pentru  încetarea  consumului  de 
canabis, în cazul în care acestea există. Doar în cazul în care există în paralel 
un consum de alt tip de drog sau dacă apare simptomatologia psihiatrică, va 
trebui să se stabilească un alt tip de intervenție. Opțiunea preferabilă în acest 
caz va fi asistența în regim închis, aceasta fiind o structură de tip rezidențial 
care va oferi cele mai mari garanții în procesul de dezobişnuire, cel puțin la 
începutul acestuia. 
Există  diferite  abordări  terapeutice  pentru  acest  tip  de  dependență,  însă 
orice  tip  de  intervenție  orientată  spre  schimbare  trebuie  să  plece  de  la 
următoarele premize: 
ƒ Renunțarea  la  consum  se  va  realiza  cu  ajutorul  unei  terapii  în  principal 
psihosociale,  în  regim  ambulatoriu,  similare  terapiei  de  întrerupere  a 
obiceiului de a fuma tutun. 
ƒ Se  va  centra  pe  pacienții  adolescenți  şi  tineri,  principala  populație 
afectată, ca formă de prevenire secundară, deşi este evident faptul că se va 
ține cont de orice grupă de vârstă. 

187
ƒ Terapeuții trebuie să evite ca pacienții adolescenți să îi identifice în mod 
automat  cu  părinții.  Dacă  parintii  doresc  să  intervină  sau  au  nevoie  de 
ajutor este mai bine să fie trimişi spre altă echipă terapeutică. 
ƒ Terapeuții  trebuie  să  fie  clari  cu  privire  la  conținuturi.  Stilul  de 
interacțiune  terapeut‐pacient  nu  trebuie  să  fie  doar  vertical  dar  nici  în 
mod fals orizontal. Dacă este posibil, pot fi utilizate jocuri de rol, activități 
de  lucru  manual,  instrumente  muzicale,  desene,  colaje  etc.  Cu  cât 
profesionistul are o formare psihoterapeutică mai bună, cu atât mai bun 
va fi rezultatul pacientului (Solé Puig, 1995). 
ƒ Obiectivul  este,  şi  aici,  responsabilizarea  fumătorului  de  canabis  în 
legătură cu sine şi cu ceilalți. Terapia psihosocială trebuie să dezactiveze 
prejudiciile  şi  falsele  atribuiri  şi  să  clarifice  câmpul  motivațional  al 
fiecărui  pacient  pentru  ca  intențiile  sale  de  obținere  a  sănătății  să  se 
transforme în realizări concrete. 
ƒ Situația  pacientului  „aici  şi  acum”  contează  mai  mult  decât  trecutul  său. 
Întotdeauna este în sarcina terapiei să stimuleze dezvoltarea de aşteptări 
cu  privire  la  viitor,  încercând  să  activeze  resursele  personale  ale 
pacientului. 
Terapia de întrerupere a comportamentului de consum de canabis  necesită 
un stil terapeutic non‐directiv. Inițial, terapeutul adoptă o atitudine aparent 
pasivă,  omițând  formularea  de  întrebări  sau  dezvoltarea  de  planuri. 
Persoanele  care  consumă  canabis  nu  îşi  exprimă  îngrijorările  cu  privire  la 
consum  şi  nu  este  conştient  de  acestea.  Ca  urmare,  nu  va  solicita  ajutor 
pentru  a  renunța  la  consum.  Această  realitate,  atât  de  diferită  de  cea  a 
heroinomanului  care  solicită  vehement  asistența,  impune  terapeutului  o 
atitudine receptivă şi de toleranță, fără limite prestabilite şi faze formalizate. 
Terapia  de  întrerupere  a  consumului  de  canabis  pe  care  o  considerăm 
posibilă poate fi schematizată după cum urmează: 
ƒ Programul  începe  cu  “dezintoxicarea”  pacientului  în  ambulator, 
însemnând  absența  consumului  substanțelor  canabinoide  şi  eventual 
administrarea  de  anxiolitice.  Se  obține  astfel  toleranța  încrucişată  între 
canabinoide şi benzodiazepine în scopuri terapeutice. 
ƒ În timpul primelor două sau trei săptămâni de „dezintoxicare”,  pacientul 
trebuie  să  se  prezinte  la  şedințe  zilnic  dacă  este  posibil  sau  cu  cât  mai 
frecvent  cu  atât  mai  bine.  Este  evident  faptul  că  administrarea 
anxioliticelor  are  sens  doar  în  perioada  de  anxietate.  Medicul  nu  trebuie 
să  extindă  perioada  de  prescriere  a  benzodiazepinelor,  având  în  vedere 
problema  bine‐cunoscută  a  dependenței,  potențial  gravă.  Totuşi,  nici  nu 

188
 trebuie să o scurteze în exces față de această iatrogenie, deoarece ar putea 
afecta negativ rezultatul tratamentului. 

TRATAMENTUL PENTRU CONSUMUL DE CANABIS 

FAZELE PROGRAMULUI 
1. DEZINTOXICAREA ÎN AMBULATOR 
Anticiparea consecințelor 
Posibil consum de benzodiazepine 
2. DEZOBIŞNUIRE ‐  TERAPIE INDIVIDUALĂ: 
Obiective: 
Creşterea conştientizării problemei 
Dezactivarea prejudecățilorlor şi credințelor eronate 
Generarea expectativelor pentru viitor 
Tehnici: 
Consiliere 
Antrenamentul abilităților sociale 
Prevenirea recăderilor 
Gestionarea contingențelor 

În  fiecare  şedință,  dacă  este  posibil,  se  vor  recolta  probe  de  urină  pentru 
detectarea THC şi a altor metaboliți, cu scopul dublu de a verifica dacă există 
cu  adevărat  abstinență  şi  pentru  a  stimula  pacientul  (întărire  socială). 
Datorită faptului că substanțele canabinoide au un ritm lent de metabolizare, 
pacientul  poate  demonstra  că,  după  o  perioadă  destul  de  mare  de  la 
încetarea  comportamentului  de  consum,  organismul  său  este  încă  purtător 
de metaboliți canabinoizi. În realitate, THC carboxilic va fi detectabil chiar şi 
după  trei  săptămâni  sau  chiar  o  lună.  Acest  fapt  poate  impresiona 
consumatorul, stimulându‐l pentru a persista în menținerea abstinenței. 
În  plus,  terapeutul  poate  anticipa  consecințele,  spunându‐i  pacientului,  de 
exemplu,  că  în  urma  întreruperii  consumului  de  canabis  este  normal  să 
apară insomnia. Este un tip de informație care este bine să fie oferită pentru 
ca  pacientul  să  primească  un  mesaj  de  autoritate  tehnică  cu  scopul  de  a‐l 
linişti, şi pentru a se consolida astfel sentimentul acestuia de securitate într‐
o  abstinență  obținută  foarte  recent.  Odată  depăşită  această  primă  etapă  de 
“dezintoxicare”, monitorizarea trebuie să se prelungească atâta timp cât este 
necesar.  Ca  referință,  sugerăm  menținerea  monitorizării  pentru  o  perioadă 

189
de  un  an,  timp  în  care  se  aplică  tehnici  psihoterapeutice  care  să  favorizeze 
procesul de dezobişnuire. 
 
TESTELE DE URINĂ
Farmacocinetica  lentă  a  canabinoizilor  în  organism  ne  duce  la  o  concluzie 
importantă:  analizele  de  urină  pentru  depistarea acestor  metaboliți oferă  o 
semnificație relativă. Dacă mai înainte am observat că putem să ne adaptăm 
la  aceasta  în  scopuri  terapeutice,  testele  de  urină  servesc  de  asemenea  în 
scopuri investigatorii.  
Într‐adevăr,  dacă  rezultatele  sunt  pozitive  la  canabinoizi  nu  ştim  dacă  se 
datorează unui consum recent sau unui consum care a avut loc cu câteva zile 
în  urmă  sau  chiar  săptămâni.  Ca  urmare,  este  discutabilă  stabilirea 
necesității  unei  strategii  de  control  în  termeni  preventivi  sau  de 
demoralizare.  Acest  lucru  a  fost  propus  la  locul  de  muncă,  în  exercitarea 
sarcinilor cu risc cum ar fi pilotarea unui avion, conducerea trenurilor sau a 
autobuzelor.  Această  necesitate  ar  rămâne  dublu  respinsă.  În  primul  rând 
datorită faptului că un rezultat pozitiv la test s‐ar putea datora unui consum 
trecut, după cum am văzut. În al doilea rând, deoarece un rezultat negativ nu 
prezintă  nici  o  garanție  că  nu  se  produce  un  flashback.  În  consecință, 
monitorizarea  canabinoizilor  prin  intermediul  testelor  repetate  de  urină 
constituie  o  indicație  rațională  doar  în  cazul  în  care  scopurile  sunt 
terapeutice. 
În practică, niciodată nu trebuie să omitem faptul că un singur consum poate 
cauza  prezența  canabisului  în  testele  de  depistare  chiar  şi  după  două 
săptămâni de la administrarea acută, şi că persoana cu consum cronic poate 
avea  un  rezultat  pozitiv  după  o  lună  şi  chiar  mai  mult  de  la  întreruperea 
consumului. Apoi, trebuie pus la îndoială utilitatea acestor protocoale ca cele 
preconizate pentru persoanele care lucrează în cadrul companiilor aeriene. 
În  sfârşit,  este  evident  faptul  că  în  centrele  specializate  în  toxicomanii,  atât 
cele  ambulatorii  cât  şi  cele  spitaliceşti,  depistarea  sistematică  a 
canabinoizilor  şi  a  altor  droguri  de  consum  trebuie  să  fie  o  activitate  de 
rutină.  Într‐un  cadru  clinic  general,  acest  screening  are  sens  doar  în  cazul 
dependenților  de  droguri,  pacienților  cu  boli  psihiatrice  şi  pacienților  cu 
diagnostic dificil, în special, în cazul adolescenților şi tinerilor. 
Ca  efecte  practice,  monitorizarea  pacientului  consumator  de  canabis  se 
realizează cu tehnologie destul de sensibilă, însă nu atât de specifică pe cât 
ne‐am  dori,  deoarece,  de  obicei,  nu  se  face  distincția  între  canabinoide  cu 
farmacocinetică distinctă. 

190
VIII. SEDATIVE, HIPNOTICE ŞI ANXIOLITICE
 
 
VIII.1. DEFINIŢII ŞI CLASIFICĂRI ALE SEDATIVELOR,
ANXIOLITICELOR ŞI HIPNOTICELOR
 
Se  numesc  psihotrope  substanțele  care  sunt  capabile  să  modifice  funcțiile 
mentale sau afective. Acestea includ atât medicamente cât şi droguri de abuz. 
În  ceea  ce  priveşte  medicamentele,  se  numesc  psihofarmacologice  acele 
substanțe psihotrope care sunt utilizate în tratamentul tulburărilor mintale. 
Dintre acestea se remarcă antidepresivele, anxioliticele şi antipsihoticele. 
În  cadrul  substanțelor  psihofarmacologice  sunt  cuprinse  un  grup  de 
substanțe denumite în mod nespecific sedative. Este o definiție care include 
substanțe cu proprietăți tranchilizante, calmante, relaxante sau care produc 
somnul.  Substanțele  sedative  pot  prezenta  una  sau  mai  multe  dintre 
acțiunile  descrise.  În  cadrul  sedativelor  sunt  incluse  substanțele 
antipsihotice, anxioliticele şi hipnoticele.  
Această  temă  este  centrată  pe  substanțele  anxiolitice  şi  hipnotice,  ambele 
tipuri  de  substanțe  fiind  de  interes  în  câmpul  dependenței  de  droguri 
deoarece  pot  produce  dependență  şi  consum  abuziv  şi  pot  induce  diferite 
tulburări psihiatrice în timpul intoxicației sau abstinenței. 
Dintre substanțele anxiolitice se remarcă benzodiazepinele şi buspirona care 
sunt  utilizate  în  general  pentru  tratamentul  unora  dintre  tulburările  de 
anxietate generalizată şi în tulburarea de panică.  
Antidepresivele  pot  fi  utilizate,  printre  altele,  ca  anxiolitice  în  tulburări 
fobice, obsesiv‐compulsive şi în tulburări de panică. Prezentăm în continuare 
o clasificare a anxioliticelor: 
 
 
 
 

191
 Anxiolitice  Caracteristici 
Benzodiazepine  Efect sedativ‐hipnotic. Diazepam şi altele 
Barbiturice  Efect sedativ‐hipnotic. Nu este utilizat. 
Meprobamat  Efect sedativ‐hipnotic. Nu este utilizat. 
Agonişti ai receptorilor 
5­HT1A sau  Doar anxiolitice. Buspirona. 
azaspirodecanodione 
Antidepresive  Efect antidepresiv. 
Blocarea uneia dintre componentele vegetative 
ale anxietății: 
- Blocatori betaadrenergici (propanolol). 
Altele  
- Antihistaminice. 
- Neuroleptice.  
- Clonidina (agonist alfa‐adrenergic presinaptic).

 
Hipnoticele  cel  mai  frecvent  utilizate  pentru  tratamentul  insomniei  sunt 
benzodiazepinele şi unii derivați non‐benzodiazepinici cum ar fi zolpidem.  
 
Clasificarea hipnoticelor: 

Hipnotice  Exemple  
Benzodiazepine  şi  substanțe  care  - Benzodiazepine: triazolam, 
acționează  asupra  receptorului  midazolam, temazepan, 
benzodiazepinic  flunitrazepam şi flurazepam. 
- Ciclopirrolone: zopiclona. 
- Imidazopiridine: zolpidem. 
Barbiturice   - Secobarbital (nu este utilizat). 
- Tiopental (anestezie). 
Non‐barbiturice  - Cloralhidrat (nu este utilizat). 
Non‐benzodiazepine  - Etclorvinol (nu este utilizat). 
- Glutetimid  
- Metacualon (nu este utilizat) 
- Antihistaminice H1: 
difenhidramina. 
- Clometiazol (abstinența de alcool). 
- Melatonina. 

192
Benzodiazepinele  sunt  clasificate  în  funcție  de  eficacitatea  asupra 
receptorului  şi  mai  frecvent  în  funcție  de  durata  acțiunii  farmacologice.  În 
continuare prezentăm o clasificare a benzodiazepinelor şi substanțelor care 
acționează asupra aceleiaşi zone de acțiune: 
 
Clasificarea  benzodiazepinele  în  funcţie  de  eficacitatea  asupra  receptorului 
GABA­benzodiazepinic, structura chimică şi durata de acţiune: 

Benzodiazepine şi alte substanţe  Substanţe farmacologice 

Cu durată scurtă de acțiune: 
- Midazolam 
- Triazolam 
Cu durată de acțiune intermediară: 
- Alprazolam 
- Clonazepam 
- Flunitrazepam 
- Lorazepam 
- Lormetazepam 
Benzodiazepine agonişti 
- Nitrazepam 
- Oxazepam 
- Temazepam 
Cu durată lungă de acțiune: 
- Clobazam 
- Clordiazepoxid 
- Clorazepat 
- Diazepam 
- Nordiazepam (desmetildiazepam) 
Benzodiazepine agonişti parţiali  - Abercanil (în cercetare) 
Benzodiazepine antagonişti  - Flumazenil  
- Ciclopirrolone: zopiclona 
Non­benzodiazepine (agonişti) 
- Imidazopiridine: zolpidem 

 
 

193
VIII.2. DESCRIEREA PRODUSULUI ŞI A PROCESULUI DE
OBŢINERE
 
VIII.2.1. ORIGINEA ŞI SINTEZA BARBITURICELOR ŞI
BENZODIAZEPINELOR
Înainte  de  explozia  farmacologiei,  substanțele  anxiolitice,  sedative  şi 
hipnotice  se  reduceau  la  alcool,  alcaloizi  de  opiu  (morfina)  şi  solanacee 
(hiosciamina, atropina), precum şi bromurile şi unii inhalanți anestezici cum 
ar  fi  cloroformul  sau  eterul.  Primul  hipnotic  disponibil  a  fost  coralhidratul 
obținut în 1869. 
În  1863,  Von  Bayer  sintetiza  barbituricele  prin  modificarea  malonilureei.   
Le‐a numit astfel în onoarea sorei sale Barbara. În 1903 a fost comercializat 
barbitalul  (acid  dietilbarbituric)  ca  hipnotic  şi  sedativ.  În  total  au  fost 
sintetizați un număr de 2500 de derivați barbiturici din care au ajuns să se 
comerializeze  peste  50.  Trebuie  subliniat  dintre  acestea  fenobarbitalul, 
comercializat  în  1912,  care  a  fost  utilizat  ca  anxiolitic  şi  care  se  utilizează 
chiar şi în prezent, ca anticonvulsiv. 
În  1954,  a  fost  introdus  meprobamatul,  considerat  a  fi  primul  anxiolitic, 
fenobarbitalul fiind utilizat ca hipnotic, sedativ şi, de asemenea, anxiolitic. În 
1954, Leo H. Sternbach, un evreu neamț emigrat în SUA în timpul celui de‐al 
doilea  Război  Mondial  a  utilizat  meprobamatul  în  laboratoarele  Hoffman‐
LaRoche  din  New  Jersey  şi  a  continuat  să  cerceteze  un  grup  de  compuşi 
triciclici  (heptoxidiaziane)  cu  care  lucrase  cu  douăzeci  de  ani  înainte  la 
Universitatea  din  Cracovia.  Interesul  pentru  aceşti  compuşi  a  apărut  după 
descoperirea clorpromazinei cu structură triciclică. Produsele sintetizate nu 
prezentau activitate biologică, iar unul dintre acestea, Ro 5‐0690 nici măcar 
nu a fost evaluat. În mai 1957 acest compus a fost studiat şi s‐a demonstrat 
că  prezintă  acțiune  anxiolitică,  este  relaxant  muscular  şi  are  proprietăți 
tranchilizante  similare  clorpromazinei.  Sterbach  a  descoperit  că  acest 
compus avea o structură chimică diferită de cea la care s‐a gândit, deoarece 
prezența metilaminei în ultimul pas al sintezei a produs 1,4 benzodiazepina 
pe care au denumit‐o metilamiadiazepoxid. A fost patentată în 15 mai 1958 
cu numele de clordiazepoxid. 
Prima  benzodiazepină  a  constituit  o  adevărată  revoluție  în 
psihofarmacologie  şi  a  fost  comercializată  în  SUA  în  februarie  1960  sub 
numele de Librium. 
În 1959 a fost sintetizat diazepamul, care a fost comercializat în decembrie 
1963. Plecând de la clordiazepoxid şi diazepam au fost sintetizați peste 3 mii 
de  compuşi,  dintre  care  peste  50  au  prezentat  interes  terapeutic. 

194
Benzodiazepinele au substituit coralhidratul, meprobamatul, barbituricele şi 
alte substanțe hipnotice şi sedative utilizate anterior datorită: 
- limitei crescute de siguranță 
- o mai mare eficacitate clinică 
- un potențieal mai scăzut de a crea dependență. 
În 1977 s‐a descoperit faptul că benzodiazepinele se legau în mod specific de 
un receptor complex (GABAA). 
În  1985  a  fost  comercializată  buspirona,  până  în  prezent  singura  substanță 
din grupul azo‐spirodecanodionelor pe piața farmaceutică. 
Buspirona are un mecanism de acțiune diferit de cel al benzodiazepinelor şi 
celorlalte  hipnotice  –  anxiolitice  citate  anterior,  astfel,  în  loc  să  acționeze 
asupra receptorilor GABA, acționează asupra receptorilor serotonergici. 
Benzodiazepinele  se  comercializează  în  majoritatea  țărilor  pentru 
tratamentul  anxietății  şi  insomniei,  este  un  anticonvulsivant  şi  relaxant 
muscular. 
Benzodiazepinele  împreună  cu  antidepresivele  constituie 
psihofarmaceuticele  cel  mai  frecvent  prescrise  în  practica  medicală. 
Prevalența  consumului  de  benzodiazepine  estimată  în  populația  generală 
prezintă variații mari între țări. S‐a calculat că între 10 şi 20% din populația 
țărilor occidentale recunoaşte consumul de benzodiazepine în ultimul an şi 
între  1  şi  3  %  prezintă  consum  zilnic  pe  o  perioadă  mai  mare  de  un  an.  În 
majoritatea țărilor consumul de benzodiazepine s‐a redus în ultimii 15 ani, 
în  timp  ce  consumul  de  antidepresive  a  crescut,  în  special  cel  de  inhibitori 
selectivi ai receptării serotoninei, datorat creşterii numărului diagnosticelor 
de depresie. 
Barbituricele  şi  celelalte  hipnotice  şi  anxiolitice  clasice  (meprobamat, 
coralhidrat  etc.)  au  fost  retrase.  Sunt  substanțe  care  pot  produce  efecte 
nedorite grave şi care crează uşor dependență şi toleranță.  
Abuzul  şi  dependența  de  benzodiazepine  a  fost  observată  la  două  grupuri 
diferite de pacienți: 
ƒ Pacienți care au declarat doze crescute sau pe perioade prelungite şi care 
prezentau un sindrom de abstinență la întreruperea consumului, fapt care 
induce reinițierea consumului  
ƒ Pacienți toxicomani (alcoolici sau politoxicomani) în baza unei prescripții 
pentru  tratamentul  anxietății  sau  ilegal  pentru  a  dobândi  o  stare  de 
intoxicație plăcută (beţie). 

195
În  prezent,  benzodiazepinele  sunt  clasificate  în  Lista  IV  a  Convenției  cu 
privire la Substanțele Psihotrope (Viena, 21 februarie 1971) iar barbituricele 
în  Listele  II  şi  III.  În  ambele  cazuri  este  necesară  rețetă  medicală  pentru 
eliberarea acestora. 

VIII.3. BAZE CHIMICE SAU METABOLICE.

MECANISME DE ACŢIUNE
 
Benzodiazepinele  se  unesc  cu  receptorul  acidului  gamma‐aminobutiric  de 
tipul A (GABAA) într‐o zonă numită uneori receptor benzodiazepinic. 
Sistemul  GABA  al  sistemului  nervos  central  este  format  din  interneuroni 
inhibitori  care  modulează  sistemele  monoaminergice  (noradrenalina, 
dopamina,  serotonina).  Evolutiv,  sistemul  GABA  este  recent.  Există  doar  la 
vertebrate iar la unele specii de peşti lipseşte. 
Sistemul GABA are o prezență amplă în sistemul nervos central, constituind 
40% dintre neuroni şi 33% dintre sinapse. 
Se distribuie în măduvă, cerebel (acțiune ataxică), talamus, circuitul limbic şi 
amigdala  (acțiune  anxiolitică),  hipocamp  şi  cortexul  frontal  (acțiune 
amnezică) şi formațiunea reticulară ascendentă (acțiune hipnotică). 
Există două tipuri de receptori GABA: 
- GABAA: se află în neuroni, cuplați la un canal de clor şi par relaționați 
cu acțiunile centrale (anxiolitice, hipnotice şi sedative) 
- GABAB:  este  periferic,  cuplat  la  un  sistem  de  proteine  G  şi  pare  a 
media relaxarea musculară. 
Receptorul GABAA este format din cinci subunități care împreună formează 
un canal ionic prin care penetrează clorul. Cele cinci subunități se formează 
prin  combinarea  a  patru  proteine  diferite:  alfa  (α),  beta  (β),  gamma  (γ)  şi 
delta  (δ).  Forma  cea  mai  comună  este  cea  care  combină  două  unități  alfa, 
două unități beta şi o unitate gamma. Unii autori au propus ca acest receptor 
să  fie  denumit  omega,  dar  cel  mai  frecvent  este  denumit  complex  receptor 
GABA – benzodiazepinic. 
Acest  complex  are  mai  multe  locuri  în  care  se  unesc  în  special  GABA, 
benzodiazepinele şi barbituricele şi anestezicele. Benzodiazepinele se unesc 
cu  o  subunitate  gamma  a  complexului.  Unirea  GABA  cu  receptorul  acesteia 
provoacă  o  creştere  a  permeabilității  clorului,  intrarea  ionului  de  clor  în 

196
celulă  creşte  depolarizarea  membranei  postsinaptice,  făcând‐o  mai  puțin 
excitabilă. 
Benzodiazepinele  modulează  acțiunea  GABA,  prezența  acestora  facilitează 
acțiunea  GABA  crescând  permeabilitatea  clorului.  Acțiunea 
benzodiazepinelor depinde de GABA. 
Ligantul endogen de locul de unire benzodiazepinic poate fi: 
- o  substanță  din  familia  beta‐carbolinelor  (agonişti/agonişti‐
antagonişti) 
- neuropeptida denumită peptidă inhibitoare a fixării diazepamului 
- proteina  “GABA‐modulină”.  Locurile  de  unire  a  GABA  şi 
benzodiazepinelor sunt externe canalului. 
Existența  unui  receptor  implică  faptul  că  trebuie  să  existe  o  substanță  în 
organism  care  se  uneşte  cu  acest  receptor,  este  cea  numită  ligant  endogen. 
Nu  se  cunoaşte  exact  care  este  ligantul  endogen  al  locului  de  unire  al 
benzodiazepinelor, dar ar putea fi: 
- agonişti (diazepam, altele) 
- agonişti parțiali (abecarnil) 
- antagonişti (flumazenil) 
- agonişti‐antagonişti. 
Agoniştii  facilitează  acțiunea  GABA  şi  prezintă  acțiuni  inhibitorii  ai 
excitabilității neuronale, produc un efect maxim anxiolitic, anticonvulsivant, 
hipnotic şi relaxant muscular. 
Agoniştii  parțiali  se  unesc  specific  dar  nu  ating  efectele  maxime.  Agoniştii 
blochează  receptorul  şi  nu  modifică  acțiunea  GABA  (nu  afectează  intrarea 
clorului),  astfel  încât  nu  produc  efecte  prin  ei  înşişi  dar  antagonizează 
efectele agoniştilor. Sunt utilizați în intoxicații pentru a desprinde agoniştii. 
Agoniştii‐antagonişti  împiedică  acțiunea  GABA  diminuând  astfel  intrarea 
clorului.  Aceste  substanțe  produc  efecte  contrare  ale  benzodiazepinelor, 
adică anxietate şi convulsii. 
Au fost definite două tipuri diferite de locuri de unire a benzodiazepinelor, I 
şi al II‐lea; cel de‐al II‐lea tip este responsabil cu acțiunea anxiolitică. Se pare 
că  tipul  I  este  responsabil  cu  acțiunile  hipnotice  (zolpidem).  Alte  substanțe 
care  din  punct  de  vedere  chimic  sunt  diferite  de  benzodiazepine,  care  se 
fixează pe locul de unire al benzodiazepinelor şi acționează ca agonişti sunt 
zolpidem, zopliclona şi zaleplon. 

197
Pe  lângă  benzodiazepine,  prin  intermediul  complexului  receptor  GABA‐
benzodiazepinic  mai  acționează  şi  alte  substanțe  precum  barbituricele, 
neurosteroizii,  unele  anestezice  şi  picrotoxinina.  Locurile  de  acțiune  se  află 
în interiorul canalului de clor şi acționează controlând direct fluxul de clor. 
Mai  mult,  barbituricele  par  a  inhiba  receptorii  excitatori  ai  glutamatului, 
această  acțiune  inhibitoare  se  însumează  celei  exercitate  în  complexul 
receptor GABA‐benzodiazepinic. Glutamatul este un aminoacid care produce 
excitare  neuronală,  dacă  sunt  inhibați  receptorii  acestuia,  se  diminuează 
excitabilitatea.  Astfel,  barbituricele  reduc  excitabilitatea  prin  două  posibile 
mecanisme:  acțiunea  sa  inhibitoare  asociată  complexului  receptor  GABA‐
benzodiazepinic  şi  o  altă  acțiune  este  inhibarea  acțiunii  de  excitator 
neuronal a glutamatului. 
 
 
VIII.4. FARMACOCINETICĂ ŞI FARMACODINAMICĂ
 
În  acest  capitol  sunt  descrise  porprietățile  farmacocinetice  ale 
benzodiazepinelor  şi  a  unora  dintre  barbiturice,  fiind  substanțele  cel  mai 
frecvent utilizate şi de interes terapeutic major. 
 
VIII.4.1. BENZODIAZEPINELE
Benzodiazepinele  sunt  substanțe  liposolubile  care  penetrează  cu  uşurință 
membranele  biologice,  bariera  hematoencefalică,  placenta,  şi trec în  laptele 
matern.  Se  absorb  pe  cale  orală,  procentul  dozei  care  ajunge  în  sânge 
(biodisponibilitatea)  este  de  peste  80%.  Nu  se  absorb  bine  pe  cale 
intramusculară  (cu  excepția  midazolamului  şi  lorazepamului),  în  schimb  se 
absorb bine pe cale rectală sau sublinguală. Unele dintre acestea prezintă o 
absorbție  rapidă  şi  inițierea  acțiunii  de  asemenea  rapidă.  Se  consideră  că 
această caracteristică este implicată în capacitatea întăritoare a unora dintre 
benzodiazepine  şi  preferința  toxicomanilor  pentru  acestea  (flunitrazepam, 
diazepam). 
Benzodiazepinele se unesc cu proteinele plasmatice în grade diferite, astfel, 
alprazolamul şi diazepamul circulă în sânge unite cu albumina în procent de 
70% şi respectiv 99%. Cantitatea de substanță liberă în sânge va fi astfel de 
30%, respectiv 1%. 
Unele  dintre  acestea,  cum  ar  fi  diazepamul  sau  midazolamul  prezintă  aşa‐
numitul  fenomen  de  redistribuire,  trec  inițial  rapid  în  țesutul  cerebral  şi 

198
puțin mai târziu ies lent din creier până când se echilibrează  concentrațiile 
cerebrale şi plasmatice. 
Sunt  metabolizate  intens  la  nivelul  ficatului,  în  enzimele  microsomale  ale 
citocromului  P  450  (CYP).  Acest  sistem  de  metabolizare  conține  diferite 
tipuri  de  enzime  care  produc  oxidarea  şi  hidroxilarea  multor  substanțe.  În 
cazul benzodiazepinelor intervin mai ales enzimele denumite CYP 3A4 şi mai 
puțin  cele  denumite  CYP  2C19  (diazepam).  Oxidarea  poate  face  loc 
metaboliților cu activitate biologică (unul foarte comun este nordiazepamul). 
De  asemenea,  poate  trece  printr‐o  glucuronoconjugare  care  nu  formează 
produşi  activi  şi  care  facilitează  excreția  biliară  şi  renală.  Lorazepamul  şi 
oxazepamul  sunt  singurele  benzodiazepine  care  sunt  doar 
glucuronoconjugati.  Eliminarea  benzodiazepinelor  prin  metabolism  în 
citocromul  P‐450  poate  fi  afectată  de  prezența  unor  boli  hepatice  (ciroză 
hepatică)  sau  dacă  sunt  administrate  medicamente  care  sunt  inductori  sau 
inhibitori ai activității acestor enzime. 
Aceeaşi  substanță  poate  suferi  diverse  astfel  de  procese.  De  exemplu, 
clordiazepoxidul, diazepamul şi clorazepatul se transformă în nordiazepam, 
care  la  rîndul  său  se  oxidează  în  oxazepam,  care  se  elimină  prin 
glucuronoconjugare. Diazepamul se oxidează în temazepan care la rândul său 
se poate transforma în oxazepam. 
Timpul  de  înjumătățire  al  benzodiazepinelor  este  variabil,  deşi  în  general 
există  o  relație  între  acest  parametru  şi  durata  de  acțiune.  Fenomenele  de 
redistribuire  citate  anterior  explică  faptul  că  deşi  au  o  perioadă  de 
înjumătățire foarte extinsă, unii derivați au efecte mai puțin prelungite. 

VIII.4.2. BARBITURICELE
Barbituricele  sunt  absorbite  rapid  pe  cale  orală.  Se  distribuie  amplu  şi 
penetrează placenta. 
Barbituricele  sunt  foarte  liposolubile  şi  de  aceea  inițial  sunt  acumulate  la 
nivel cerebral iar apoi sunt redistribuite țesutului muscular şi celui gras. 
Tiopentalul are o acțiune foarte scurtă (15 minute) datorită unui fenomen de 
redistribuire  centrală.  Este  metabolizat  intens  la  nivelul  ficatului  şi  este 
eliminat pe cale renală. Sunt inductori puternici ai metabolismului hepatic. 
 
 
 
 

199
Principalii parametrii farmacocinetici ai benzodiazepinelor: 
   V d  UPP  
T max (h)  t ½ β (h)  Metabolism 
(l/kg)  (%) 
BENZODIAZEPINE 

Timp de înjumătăţire scurt 
Midazolam   0,3  1,3–3,1  50,2  96  OG 
Triazolam  1,2  2,2  0,7 ‐ 1,5  77  OG 
Timp de înjumătăţire intermediar 
Alprazolam  1–2  6–20  0,6–0,8  70  OG 
Clonazepam  2–4  18–28  2,1–4,3  47–82  O 
Flunitrazepam  1–2  15–30  2,7–3,9  78  OG 
Lorazepam  1–2  9–22  0,7–1  85  OG 
Lormetazepam  1–2  8–10      OG 
Nitrazepam  1–2  18–31  1,5–2,7  86  OG 
Oxazepam  2–4  4–13  0,6  90  G 
Temazepam   0,8–2,5  8–12  0,9–1,2  97  OG,  
Oxazepam 
Timp de înjumătăţire lung 
Clobazam  1–4  9–30  0,9  87–90  OG 
Clorazepat  0,9  24–60  0,2–0,5  82  OG,  
Nordiazepam 
Clordiazepoxid  1–4  6–28  0,2–0,6  94–97  OG,  
Nordiazepam 
Diazepam  0,3–1,5  20–100  0,9–2  96–98  OG, 
Nordiazepam/ 
Temazepam 
Nordiazepam  0,3–1,5  40 – 100  0,9–1,2  97,6  OG,  
Oxazepam 
ALTELE 
Zolpidem   0,8–2,6  1,5–3  0,5–0,7  92  O 
Fenobarbital  2–3  50–170  0,5  51  G 
 
T max = timpul în care ajunge la concentraţia maximă în plasmă; 
t ½ β  = timp de înjumătăţire; 
V d    = volum de distribuţie; 
UPP = unirea proteinelor de plasmă; 
O     = oxidare/hidroxilare; 
G     = glucuronoconjugare. 

200
VIII.5. EFECTE ASUPRA ORGANISMULUI ŞI
COMPORTAMENTULUI
 
În  continuare  sunt  descrise  principalele  efecte  induse  de  benzodiazepine şi 
barbiturice  asupra  diferitelor  aparate  şi  sisteme.  Aşa  cum  se  întâmplă  la 
majoritatea  substanțelor,  unele  dintre  efectele  farmacologice  sunt  clar 
indezirabile şi pot fi manifestări ale intoxicației. 
 
VIII.5.1. EFECTE FARMACOLOGICE ŞI INTERACŢIUNI
Efectele  cele  mai  importante  ale  acestor  grupuri  farmacologice  acționează 
asupra  sistemului  nervos  central.  Interacțiunile  cu  alte  substanțe  sunt 
relevante în special dacă sunt combinate cu alte sedative. 
 
VIII.5.1.1. EFECTE ASUPRA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL
BENZODIAZEPINE
Gradul de afectare centrală depinde de fiecare substanță, inițial apare efectul 
anxiolitic, apoi cel sedativ şi în ultimul rând cel hipnotic. 
Idealul  este  obținerea  unei  reduceri  a  anxietății  cu  o  minimă  sedare  şi  fără 
efect  hipnotic.  Ceea  ce  este  important  pentru  fiecare  substanță  este  doza 
administrată.  O  doză  mare  poate  produce  o  sedare  intensă  şi  un  efect 
hipnotic puternic 
ƒ Efect anxiolitic. Au efect atât asupra simptomelor subiective de nelinişte 
şi  tensiune  cât  şi  asupra  semnelor  fizice  ale  anxietății  (transpirație, 
tahicardie etc). Au capacitatea de a scădea anxietatea deja instalată sau de 
a  preveni  apariția  ei.  Benzodiazepinele  sunt  eficiente  în  tratamentul 
anxietății generalizate, au o eficiență scăzută asupra tulburării de panică 
şi foarte puțină eficiență asupra fobiilor. 
ƒ Efect anticonvulsivant şi antiepileptic. Atât pentru convulsii induse de 
agenți  toxici  cât  şi  pentru  convulsiile  febrile,  stări  epileptice,  crize  de 
absență  şi  convulsii  care  apar  în  timpul  sindromului  de  abstinență  la 
alcool  şi  barbiturice.  Pentru  aceste  efecte  sunt  necesare  concentrații 
ridicate. 
ƒ Efect  relaxant  muscular. Au efect pe musculatura scheletică în cazurile 
de  distonii,  disikinezii,  hipertoniii  şi  spasme  musculare.  Acțiunea  este 
centrală,  atât  la  nivel  medular  cât  şi  în  arii  ca  formațiunea  reticulată 

201
 ascendentă,  ganglionii  bazali  şi  cerebel.  Sunt  necesare  concentrații  mari, 
ceea ce face ca efectul să fie însoțit de efect seativ. 
ƒ Efect hipnotic. Benzodiazepinele produc o scădere a latenței de inițiere a 
fazei no‐REM a somnului (etapa mişcărilor oculare rapide), a timpului de 
vigilență  după  inițierea  somnului,  a  timpului  total  de  vigilență  şi  a 
numărului  de  treziri.  Creşte  astfel  timpul  total  al  somnului.  Somnul 
provocat  de  benzodiazepine  este  diferit  de  cel  normal,  se  poduce  o 
absență    a  perioadelor  III  şi  IV  ale  somnului  no‐REM,  o  creştere 
considerabilă  a  etapei  II  a  somnului  no‐REM  şi  o  creştere  a  latenței  de 
inițiere  a  primei  perioade  a  somnului  no‐REM.  Zopiclonul  şi  zolpidemul 
respectă  mai  mult  arhitectura  somnului:  au  un  efect  de  creştere  doar  a 
etapei II a somnului no‐REM. 
ƒ Amnezie. La doze mari sau când sunt administrate ca hipnotice produce 
amnezie  anterogradă  (ceea  ce  se  întâmplă  din  momentul  administrării). 
Se  datorează  unei  alterări  a  procesului  de  consolidare  şi  depozitare. 
Benzodiazepinele  mai  potente  produc  o  mai  mare  amnezie  (lorazepam). 
Produc  o  lipsă  a  amintirilor  despre  ceea  ce  se  întmplă  din  momentul 
administrării, de la apariția efectului şi pâna acesta dispare. 
La  doze  mari  pot  produce  o  uşoară  scădere  a  funcției  centrilor  respiratori. 
Produc  o  scădere  a  frecvenței  şi  a  amplitudinii  mişcărilor  respiratorii. 
Rezultatul este o mai proastă oxigenare. La persoanele sănătoase nu prezintă 
mare  importanță,  însă  poate  fi  important  pentru  aceia  cu  probleme 
respiratorii cronice (ex. bronşite cronice grave). Această depresie este mult 
mai redusă decât cea indusă de opioide, barbiturice sau alte sedative. 
La  pacienții  polidependenți,  doze  mari  de  benzodiazepine  pot  prouce 
senzație de euforie şi plăcere. 
 
BARBITURICELE ŞI ALTE SEDATIVE
Barbituricele  şi  alte  hipnotice  sunt  depresoare  foarte  puternice  ale  SNC. 
Produc  sedare  intensă  şi  au  efect  hipnotic  puternic.  Reduc  tensiunea 
arterială şi deprimă intens centrii respiratori. 
Barbituricele au efect inductor enzimatic foarte puternic. Astfel accelerează 
metabolismul  multor  substanțe  cât  şi  al  lor  insăşi,  ceea  ce  obligă 
administrarea  de  doze  mai  mari  pentru  obținerea  aceluiaşi  efect  (toleranță 
de tip farmacocinetic). 
Pot produce senzație de euforie. 
 

202
VIII.5.1.2. EFECTE PERIFERICE ŞI ALTE EFECTE
Benzodiazepinele nu au acțiune asupra aparatului cardiovascular dar în doze 
pre‐anestezice  sau  în  intoxicații  pot  scădea  presiunea  arterială  şi  creşte 
frecvența cardiacă. 
 
VIII.5.1.3. INTERACŢIUNI FARMACOLOGICE
FARMACODINAMICE
Toate  anxioliticele  şi  hipnoticele  pot  interacționa  cu  alte  sedative  şi  creşte 
efectele  depresoare  asupra  sistemului  nervos  central.  Trebuie  administrate 
cu  multă  precauție  împreună  cu  alcoolul,  alte  benzodiazepine  şi  derivați, 
barbiturice,  antipsihotice,  antidepresive  triciclice,  antihistaminice  H1  sau 
opiacee. 
Administrarea  de  psihostimulente  poate  reduce  sedarea  produsă  de 
benzodiazepine. Acest efect presupune doze crescute de psihostimulente  şi 
doze  reduse  sau  medii  de  benzodiazepine.  Au  fost  utilizate  cafeina  sau 
amfetaminele dar eficacitatea clinică a acestora este discutabilă. 
FARMACOCINETICE
Carbamazepina,  rifampicina,  fenobarbitalul  şi  fenotoina  pot  creşte 
metabolismul  hepatic  şi  astfel  pot  diminua  concentrațiile  plasmatice  şi 
efectele  benzodiazepinelor  metabolizate  în  CYP  3A4  ca  triazolam, 
alprazolam, midazolam şi diazepam. 
Administrarea de inhibitori ai metabolismului hepatic cum ar fi: cimetidină, 
disulfiram,  eritromicină  sau  claritromicină,  fluconazol,  itraconazol  sau 
ketoconazol, fluvoxamină sau fluoxetină, indinavir sau ritonavir, omeprazol, 
contraceptive orale şi chinolone, pot diminua eliminarea şi astfel pot creşte 
concentrațiile  plasmatice  şi  efectele  benzodiazepinelor  care  se 
metabolizează  prin  oxidare,  ca  triazolam,  alprazolam,  midazolam  şi 
diazepam. 
Benzodiazepinele  cresc  concentrațiile  plasmatice  de  digoxină  (un 
medicament pentru tratarea insuficienței şi tulburărilor ritmului cardiac) şi 
toxicitatea acesteia. 
Barbituricele  sunt  inductori  enzimatici  foarte  puternici  şi  pot  creşte 
metabolismul  hepatic  al  acestora  şi  al  multor  substanțe.  Diminueză 
concentrațiile plasmatice şi efectele acestora. Printre substanțele afectate se 
află:  anticoagulantele  orale,  anticoncepționalele  orale,  antidepresivele 
triciclice,  benzodiazepinele,  ciclosporina,  fenitoina  şi  teofilina.  Pot  agrava 
porfiriile  prin  creşterea  metabolismului  porfirinelor  sanguine  (boli  în  care 

203
există un metabolism anormal al hemoglobinei), astfel sunt contraindicate la 
pacienții care suferă de aceste boli. 
 
VIII.5.2. EFECTE NEDORITE
Cele  mai  frecvente  sunt:  somnolență,  sedare,  senzație  de  slăbiciune, 
dificultăți  la  mers  (ataxie),  vedere  încețoşată,  scăderea  randamentului 
motor,  amnezie,  confuzie.  De  asemenea  pot  apărea:  cefalee,  vertij,  greață  şi 
voma.  Alterarea  psihomotorie  conduce  la  un  randament  alterat  în 
conducerea autovehiculelor sau maşinilor, crescând riscul accidentelor. 
Efectele  nedorite  ale  administrării  de  benzodiazepine  sunt  relaționate  cu 
efectul sedative şi hipnotice. În general nu sunt grave şi pot fi corectate prin 
diminuarea dozei. 
Când  sunt  administrate  în  scop  hipnotic  pot  produce  confuzie  în  ziua 
urmatoare sau anxietate şi insomnie de rebound în cazul celor cu durata de 
acțiune scurtă. 
În timpul administrării primelor doze se pot produce reacții paradoxale, de 
tip hipomanie, dezinhibare şi pierderea controlului. 
De  asemenea  s‐au  observat:  agitație,  amnezie,  panică,  agresivitate.  Acestea 
apar mai frecvent în cazul benzodiazepinelor cu durată de acțiune scurtă, în 
special în urma administrării de triazolam în doze crescute. 
Unele  benzodiazepine,  în  special  flunitrazepamul,  au  fost  utilizate  ca 
sedative şi amnezice în cazuri de abuz sexual şi viol. 
În  doze  crescute  pot  provoca  depresie  respiratorie.  Sunt  contraindicate  în 
apneea somnului. 
Nu  s‐a  stabilit  clar  riscul  teratogen  al  benzodiazepinelor.  Se  pare  că 
administrarea acestuia în primul trimestru este asociată cu o incidență mai 
crescută  a  efectelor  teratogene  (fisura  palatină  şi  labială).  Poate  produce 
depresia SNC la nou‐născuți, în special la cei născuți prematur. 
Prezintă toleranță încrucişată cu alți depresori SNC, permițând utilizarea în 
tratamentul de abstinență la alcool sau barbiturice. 
Fenomenele  de  toleranță,  abuz  şi  dependență  vor  fi explicate  în  continuare 
în acest capitol. 
Sedarea  indusă  de  benzodiazepine  pare  a  diminua  în  timp,  ceea  ce  indică 
toleranță la efectele nedorite. 
În  cazul  barbituricelor  se  observă  efecte  sedative  mai  mari  decât  în  cazul 
benzodiazepinelor şi de asemenea reacții paradoxale. Barbituricele prezintă 

204
toleranță crescută care au o bază farmacocinetică (prin creşterea propriului 
metabolism) şi de asemenea farmacodinamică. 
  
VIII.5.3. UTILIZARE TERAPEUTICĂ
Benzodiazepinele sunt utilizate în următoarele cazuri: 
Anxietate. Sunt substanțe de primă alegere pentru anxietatea generalizată. 
Produc un efect de îmbunătățire rapidă a simptomelor. Buspirona are nevoie 
de  cel  puțin  una  sau  două  săptămâni  pentru  alinarea  simptomatologiei. Cel 
mai frecvent utilizate sunt: diazepam, lorazepam şi alprazolam. Sunt utilizate 
de  asemenea  cu  eficacitate  redusă  pentru  fobii,  stres  posttraumatic, 
tulburare  obsesiv‐compulsivă  sau  anxietate.  În  toate  aceste  afecțiuni, 
antidepresivele par a fi mai eficiente. Alprazolamul este utilizat mai frecent 
decât  ceilalți  derivați  pentru  tulburarea  de  panică,  pentru  alinarea  atacului 
de  panică  deşi  nu  pare  a  fi  mult  mai  eficient  decât  celelalte.  Se  utilizează 
foarte  frecvent  pentru  tratamentul  anxietății  acute  care  însoțeşte 
evenimentele stresante sau celei produse de alte tulburări mentale. 
Relaxare  musculară.  Se  utilizează:  diazepam,  tetrazepam  şi  lorazepam,  în 
special  în  spasme  musculare  secundare  traumatismelor  sau  luxațiilor.  Nu 
sunt suficient de active pentru spasme de origine neurologică. 
Convulsii.  Sunt  utilizate,  pentru  criza  de  epilepsie,  diazepamul  şi 
clonazepamul.  Acesta  din  urmă  este  utilizat  doar  ca  anticonvulsivant  şi 
antiepileptic. De asemenea, se utilizează în tetanos şi preeclampsie.  
Insomnie.  Sunt  substanțele  cel  mai  frecvent  prescrise  împreună  cu 
zolpidem.  Se  preferă  cele  cu  timp  de  înjumătățire  scurt  sau  intermediar  
(lormetazepam,nitrazepam,temazepam, triazolam). 
Sindrom de abstinenţă la alcool şi alte sedative. Reprezintă tratamentul 
preferat  atât  pentru  agitație  şi  excitabilitate  cât  şi  pentru  convulsii. 
Substanța utilizată cel mai frecvent este diazepamul (doze repetate de 20 mg 
până la sedare şi controlul simptomatologiei). 
 
Alte  utilizări.  Diskinezii  sau  mişcări  anormale  induse  de  substanțe. 
Medicație preanestezică (pregătitoare pentru anesteze, astfel încât pacientul 
să  fie  mai  liniştit).  Inducția  anestezică  (pentru  provocarea  anesteziei). 
Anestezia care durează o perioadă scurtă de timp în proceduri chirurgicale 
scurte  (sub  formă  de  midazolam).  Ca  sedativ  în  proceduri  sau  investigații 
medicale sau radiologice, în proceduri puțin invazive, la pacienți agitați sau 
în  intoxicațiile  cu  pshihostimulente  sau  halucinogene.  De  asemenea,  ca 
amnezic împreună cu chimioterapia antineoplastică puternic emetizantă. 

205
Barbituricele  şi  celelalte  sedative  şi  hipnotice  nu  mai  sunt  utilizate.  Doar 
fenobarbitalul este utilizat ca antiepileptic şi anticonvulsivant. De asemenea, 
este  utilizat  pentru  tratamentul  sindromului  de  abstinență  la  barbiturice 
deşi se preferă benzodiazepinele. 
 
 
VIII.5.4. TULBURARI ÎN LEGĂTURĂ CU SEDATIVELE,
HIPNOTICELE SAU ANXILOLITICELE
 
Tulburările  în  legătură  cu  sedativele,  hipnoticele  sau  anxioliticile  conform 
DSM­IV­TR: 
Tulburarile uzului de sedative, hipnotice sau anxilolitice 
Dependența de sedative, hipnotice sau anxiolitice 
Abuz de sedative, hipnotice  sau anxiolitice 
Tulburarile induse de sedative, hipnotice sau anxiolitice 
Intoxicația cu sedative, hipnotice sau anxiolitice 
Abstinența  de  sedative,  hipnotice  sau  anxiolitice.  De  specificat  dacă: 
cu tulburari de perceptie 
Deliriumul prin intoxicație cu sedative, hipnotice sau anxiolitice 
Deliriumul prin abstinență de sedative, hipnotice sau anxiolitice 
Demență persistentă indusă de sedative, hipnotice sau anxiolitice 
Tulburarea  amnestică  persistentă  indusă  de  sedative,  hipnotice  sau 
anxiolitice 
Tulburarea psihotică indusă de sedative, hipnotice sau anxiolitice, cu 
idei  delirante.  De  specificat  dacă:  cu  debut  în  cursul  intoxicației/cu 
debut în cursul abstinenței 
Tulburarea psihotică indusă de sedative, hipnotice sau anxiolitice, cu 
halucinații. De specificat dacă: cu debut în cursul intoxicației/cu debut 
în cursul abstinenței 
Tulburarea  afectivă  indusă  de  sedative,  hipnotice  sau  anxiolitice.  De 
specificat  dacă:  cu  debut  în  cursul  intoxicației/cu  debut  în  cursul 
abstinenței 
Tulburarea anxioasă indusă de sedative, hipnotice sau anxiolitice. De 
specificat dacă: cu debut în cursul abstinenței 

206
 Disfuncția  sexuală  indusă  de  sedative,  hipnotice  sau  anxiolitice.  De 
specificat dacă: cu debut în cursul intoxicației 
Tulburarea de somn indusă de sedative, hipnotice sau anxiolitice. De 
specificat  dacă:  cu  debut  în  cursul  intoxicației/cu  debut  în  cursul 
abstinenței 
Tulburare în legătură cu sedativele, hipnoticele sau anxioliticele fără 
altă specificație 
 
VIII.5.4.1. ABUZ, DEPENDENŢĂ, ABSTINENŢĂ
Benzodiazepinele  pot  produce  abuz,  toleranță,  sindrom  de  abstinență  şi 
dependență.  La  fel  se  întâmplă  şi  în  cazul  celorlalte  sedative  şi  hipnotice. 
Abuzul  şi  dependența  la  fiecare  dintre  substanțe  au  fost  descrise  imediat 
după comercializarea acestora. 
Trebuie specificat că de multe ori benzodiazepinele produc doar dependența 
fizică  şi  toleranță  fără  alte  semne  şi  simptome  specifice  tulburării  de 
dependență  nedescrise  în  DSM  IV.  De  multe  ori  este  utilizat  termenul  de 
misuse  (utilizare  neadecvată)  în  locul  celui  de  abuz  în  cazul 
benzodiazepinelor.  Acesta  se  referă  la  pacienți  care  persistă  în  consum 
pentru a trata anxietatea sau insomnia chiar dacă acest lucru nu este indicat 
din  punct  de  vedere  medical.  Mulți  din  aceşti  pacienți  au  inițiat  consumul 
într‐un  cadru  medical  dar  nu  au  putut  întrerupe  consumul  din  cauza 
apariției unui sindrom de abstinență. Pe lângă aceasta mai există şi credința 
că medicamentul nu le produce nici un prejudiciu. 
Toleranța la benzodiazepine se observă doar în cazul folosirii  de doze mari 
sau când sunt utilizate de politoxicomani sau alcoolici. 
Se întâmplă frecvent ca la unele persoane aflate în tratament cu doze reduse 
să  nu  apară  necesitatea  de  a  creşte  doza.  Barbituricele  produc  toleranță 
crescută  care  se  datorează  unui  fenomen  de  autoinducție  metabolică  şi 
factorilor farmacodinamici. 
În  general,  benzodiazepinele  sunt  administrate  pe  cale  orală  dar  sunt 
utilizate  şi  pe  cale  intravenoasă  (temazepam).  Uneori  sunt  utilizate  pe  cale 
intranazală (prizat). În general, se utilizează pe cale orală deoarece se absorb 
rapid  iar  efectul  este  acelaşi.  Unele  prsoane  preferă  calea  intravenoasă 
deoarece efectul este mai intens şi mai rapid. Pe cale intranazală efectul este 
similar cu cel pe cale orală. 
Administrarea de doze reduse de benzodiazepine la subiecții sănătoşi poate 
produce  o  intoxicație  uşoară  cu  dezinhibiție  şi  o  uşoară  euforie  urmată  de 
sedare intensă şi hipnoză. 

207
Benzodiazepinele  şi  barbituricele  nu  se  comportă  ca  întăritori  la  subiecții 
sănătoşi  şi  nici  la  pacienți,  deşi  există  studii  care  demonstrează  o  anumită 
preferință la persoanele cu consum moderat de alcool. 
La  persoanele  alcoolice  şi  la  cele  politoxicomane,  benzodiazepinele  şi 
barbituricele  produc  efecte  plăcute  şi  sunt  autoadministrate,  fapt  pentru 
care se comportă ca întăritori. 
In  general,  există  preferința  pentru  benzodiazepine  (flunitrazepam, 
alprazolam) şi barbiturice (pentobarbital, secobabital, amobarbital) cu debut 
rapid al efectelor şi care au timp de înjumătățire şi de eliminare scurt‐mediu. 
Rapiditatea  efectului  reprezintă  un  factor  important  pentru  administrarea 
substanței  şi  faptul  că  efectele  dispar  în  timp  scurt  facând  necesară 
administrarea frecventă pentru menținerea efectului dorit. 
Abuzul  şi  dependența  de  benzodiazepne  a  fost  descrisă  în  trei  tipuri  de 
populatie; 
ƒ polidependenți  care  pe  lângă  alte  substanțe  consumă  şi  benzodiazepine. 
Polidependenții pot consuma benzodiazepine pentru atenuarea efectelor 
adverse  ale  cocainei  sau  altor  excitante,  pentru  tratamentul  sindromului 
de abstinență la heroină sau alcool, pentru creşterea efectelor metadonei 
sau  pentru  a  simți  euforie  în  cazul  în  care  nu  dispun  de  alte  substanțe. 
Este  vorba  despre  abuz,  deoarece  nu  există  o  indicație  medicală  pentru 
utilizarea  lor.  Cele  mai  utilizate  sunt  cele  cu  efect  intens  şi  rapid  printre 
care: flunitrazepam, diazepam şi alprazolam. Sunt utilizate în doze foarte 
mari  pentru  a  obține  efecte  intense  (de  ex.  4  mg  flunitrazepam,  40  mg 
diazepam); 
ƒ alcoolici  şi  pacienți  care  abuzează  de  sedative  prescrise  cărora  li  s‐au 
prescris  benzodiazepine  pentru  tratamentul  anxietății  cronice  sau 
insomniei.  Sunt  candidații  cei  mai  importanți  pentru  a  dezvolta 
dependență de benzodiazepine deoarece le pot primi pe termen lung. S‐a 
demonstrat că la pacienții alcoolici benzodiazepinele pot produce euforie; 
ƒ la pacienții cu tulburări afective sau tulburare de panică cărora le‐au fost 
prescrise doze mari de benzodiazepine pe durată lungă de timp. Este mai 
puțin frecventă ca anteriorii.  Pot primi tratament pe perioade prelungite 
de  timp.  Unii  dintre  aceşti  pacienți  dezvoltă  dependență  fiziologică  la 
benzodiazepine. 
 

208
SINDROMUL DE ABSTINENŢĂ LA BENZODIAZEPINE
Inițial s‐a crezut că sindromul de abstinență la benzodiazepine apare rar şi 
doar după utilizarea de doze mari. Ulterior s‐a demonstrat că poate apărea şi 
la  pacienți  care  primesc  doze  terapeutice  de  anumite  benzodiazepine  şi  că 
incidența  lor  era  de  5  ‐  35%  în  cazul  în  care  tratamentul  durează  o  lună. 
Astăzi  este  acceptată  ideea  că  un  consum  cronic  de  benzodiazepine  poate 
produce  dependență  fizică  şi  sindrom  de  abstinență,  atât  la  doze  mai  mari 
decât cele terapeutice cât şi la doze terapeutice pe durată lungă de timp. 
Se pot distinge doua situații: 
ƒ Sindrom de abstinenţă la doze mari de benzodiazepine 
Doze  mari  de  clordiazepoxid  sau  de  diazepam  timp  de  o  lună  produce  un 
sindrom  de  abstinență  similar  din  punct  de  vedere  clinic  cu  cel  produs  de 
doze  mari  de  barbiturice.  Semne  şi  simptome:  anxietate,  tremor,  insomnie, 
coşmaruri,  anorexie,  greață,  vomă,  hipotensiune  posturală,  sindrom 
confuzional, delir, hiperpierexie, convulsii (intre 5 si 15% din cazuri) iar în 
unele cazuri poate produce decesul. Clinic apare de obicei la 24‐48 de ore de 
la  întreruperea  administrării  unei  benzodiazepine  cu  durată  de  acțiune 
scurtă  şi  la  3‐8  zile  în  cazul  celor  cu  durată  lungă  de  acțiune.  Se  pare  că 
convulsile apar mai frecvent în abstinența la lorazepam față de alți derivați. 
Apare similar cu cea produsă de barbiturice dar simptomele sunt mai grave 
şi pot conduce la deces. 
ƒ Sindrom de abstinenţă la doze mici de benzodiazepine 
Acest  sindrom  este  de  asemenea  numit  sindrom  de  abstinență  la  doze 
terapeutice,  la  doze  normale  sau  sindrom  de  întrerupere  a 
benzodiazepnelor.  Unii  pacienți  pot  întrerupe  consumul  de  benzodiazepine 
fără  să  prezinte  nici  un  fel  de  simptomatologie  sau  aceasta  să  nu  fie 
importantă. La alții aceasta poate fi moderată sau usoară. În general pacienții 
tolerează  o  reducere  graduală  a  dozelor  până  se  ajunge  la  25%  din  doza 
maximă.  Începând  din  acest  moment  reducerea  poate  cauza  sindrom  de 
abstinență.  Întreruperea  administrării  la  aceşti  pacienți  poate  produce  cel 
puțin patru tablouri clinice distincte: 
- Recădere  cu  reapariția  simptomatologei  (recădere).  Este  vorba  de 
apariția  simptomatologiei  care  a  condus  la  prescrierea 
benzodiazepinei cu aceeaşi intensitate. 
- Rebound.  Este  vorba  de  apariția  aceleiaşi  simptomatologii  care  a 
condus  la  prescrierea  benzodiazepinei  dar  cu  o  intensitate  mult  mai 
mare. 

209
 - Sindrom  de  abstinență  tardiv.  Constă  în  apariția  unor  simptome 
nespecifice la un timp de la întreruperea tratamentului, care persistă 
şi  se  înrăutățeşte  cu  timpul.  Inițial  sunt  manifestări  minore  cu 
iritabilitate,  anxietate,  insomnie  sau  instabilitate  afectivă.  Frecvent 
are un curs oscilant. 
- Sindrom de abstinență acut cu intensitate uşoară‐moderată 
 
Sindrom  Semne/Simptome  Evoluţie  Răspuns la 
reintroducerea 
benzodiazepinei  
Recădere  Reapariția aceloraşi  Simptomele apar la  Semnele şi 
simptome şi cu intensitate  întreruperea  simptomele dispar la 
similară cu cele de dinaintea  benzodiazepinelor  2‐6 h de la 
administrării de  şi nu scad în timp  administrarea dozei 
benzodiazepine.  terapeutice obişnuite 
de benodiazepine 
Rebound  Aceleaşi simptome dar cu  Apar la 1‐2 zile de la  Semnele şi 
intensitate mai mare  întreruperea unei  simptomele dispar la 
benzodiazepine cu  2‐6 h de la 
durata de acțiune  administrarea unei 
scurtă sau la 3‐8 zile  doze cu efect hipnotic 
după întreruperea  de benzodiazepine 
uneia cu durată de 
acțiune lungă. 
Dureaza 7‐14 zile 
Abstinența  la  Anxietate, insomnie,  Debut la 1‐2 zile de  Semnele şi 
doze mari  coşmaruri, convulsii,  la întreruperea unei  simptomele dispar la 
episoade psihotice,  benzodiazepine cu  2‐6 h de la 
hipertermie, deces  durata scurta; sau la  administrarea unei 
3‐8 zile de la  doze cu efect hipnotic 
întreruperea unei  de benzodiazepine 
benzodiazepine cu 
durată lunga 
Sindrom de  Anxietate, agitatie,  Debut la 1 ‐7 zile de  Semnele şi 
abstinență  tahicardie, anorexie, vedere  la întreruperea  simptomele dispar la 
tardiv  încețoşată, crampe  administrării de  2‐6 h de la 
musculare, insomnie,  benzodiazepine sau  administrarea unei 
coşmaruri, confuzie, spasme  la reducerea dozei  doze cu efect hipnotic 
musculare, psihoza,  terapeutice  de benzodiazepine 
hipersensibilitate la lumină  obişnuite 
şi zgomot, parestezii 

 
 
 

210
Criterii  de  diagnostic  pentru  sindromul  de  abstinenţă  de  sedative, 
hipnotice sau anxiolitice (DSM­IV­TR)  
A. Încetarea  (sau  reducerea)  uzului  de  sedative,  hipnotice  sau 
anxiolitice, care a fost excesiv şi prelungit. 
B. Două (sau mai multe) din următoarele simptome, care apar în decurs 
de câteva ore până la câteva zile după criteriul A: 
(1) hiperactivitate  vegetativă  (ex.  transpirație  sau  frecvența  pulsului 
mai mare de 100) 
(2) tremor intens al mâinilor 
(3) insomnie 
(4) greață sau vomă 
(5) halucinații sau iluzii vizuale, tactile sau auditive tranzitorii  
(6) agitație psihomotorie 
(7) anxietate 
(8) crize de grand mal  
C. Simptomele  de  la  criteriul  B  cauzează  o  detresă  sau  deteriorare 
semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii 
importante de funcționare. 
D. Simptomele  nu  se  datorează  unei  condiții  medicale  generale  şi  nu 
sunt explicate mai bine de o altă tulburare mentală. 
De specificat dacă: Cu perturbări de percepție 
 
Criterii  de  diagnostic  pentru  intoxicaţia  cu  sedative,  hipnotice  sau 
anxiolitice (DSM­IV­TR)  
A. Uz recent de un sedativ, hipnotic sau anxiolitic 
B. Modificări  psihologice  sau  comportamentale  dezadaptative 
semnificative  clinic  (de  ex.  comportament  sexual  inadecvat  sau 
agresiv,  labilitatea  dispoziției,  deterioarea  judecății,  deterioarea 
funcționării sociale sau profesionale) care apar în cursul sau la scurt 
timp după uzul de sedative, hipnotice sau anxiolitice. 
C. Unul (sau mai multe) din următoarele semne, care apar în cursul sau 
la scurt timp după uzul de sedative, hipnotice sau anxiolitice: 
(1) dizartrie 
(2) incoordonare 
(3) mers nesigur 
(4) nistagmus 
(5) deteriorarea atenției şi memoriei 

211
 (6) stupor sau coma 
D. Simptomele  nu  se  datorează  unei  condiții  medicale  generale  şi  nu 
sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală. 
 
FACTORI DE RISC PENTRU DEVOLTAREA UNUI SINDROM DE
ABSTINENŢĂ LA BEZODIAZEPINE.
ƒ Tipul  de  benzodiazepina.  A  fost  descrisă  abstinența  pentru  aproape 
toate  benzodiazepinele,  inclusiv  zolpidem  şi  zopiclonă,  dar  nu  şi  pentru 
midazolam  (uz  acut  sau  subacut).  Nu  este  clar  care  sunt  componentele 
intrinseci  ale  benzodiazepinei  care  sunt  asociate  cu  abstinența  deşi 
perioada  medie  de  înjumătățire  pare  a  fi  unul  dintre  factorii  cei  mai 
importanți. Concentrațiile plasmatice ale benzodiazepinelor cu timp scurt 
de înjumătățire dispar rapid şi precipită un sindrom de abstinență rapid şi 
intens. De aceea generează comportamente de autoadministrare pentru a 
evita  starea  de  rău.  La  cele  cu  timp  de  înjumătățire  prelungit, 
concentrațiile se reduc progresiv şi din această cauză abstinența este mai 
târzie şi mai redusă în intensitate. Se consideră că alprazolamul este una 
dintre  benzodizepinele  care  produce  cel  mai  frecvent  sindromul  de 
abstinență. Acest lucru se datorează poate faptului că este utilizat în doze 
foarte crescute. 
ƒ Doza: intensitatea si gravitatea sindromului de abstinență creşte cu doza 
ƒ Durata:  cu  cât  durata  tratamentului  este  mai  mare  cu  atât  există  o 
predispoziție mai mare pentru apariția sindromului de abstinență 
ƒ Factori  personali:  s‐a  sugerat  că  comorbiditatea  psihiatrica  predispune 
la abuz si dependență 
 
VIII.5.4.2. TRATAMENTUL DEPENDENŢEI ŞI ABSTINENŢEI
Dezintoxicarea în cazul benzodiazepinelor este indicată la: 
 
A. PACIENŢI ÎN TRATAMENT CU DOZE MICI TERAPEUTICE PE TIMP
INDELUNGAT
Odată luată decizia de întrerupere a tratamentului, aceasta trebuie realizată 
într‐o  formă  lentă  şi  graduală  deoarece  altfel  poate  apărea  un  sindrom  de 
abstinență greu de diferențiat de reapariția simptomatologiei de anxietate. 
Dezintoxicarea  se  poate  face  utilizând  aceeaşi  benzodiazepină  pe  care 
pacientul o ia. 

212
Schimbarea  unei  benzodiazepine  cu  durata  de  T1/2  scurt  cu  una  cu  T1/2 
lung  nu  este  necesară  dacă  programul  de  scădere  a  dozei  este  suficient  de 
lung. Dacă există dificultăți pentru a urma această scădere a dozei atunci se 
poate substitui cu alta cu T1/2 lung, în general diazepam. Echivalența între 
dozele  de  benzodiazepine  este  prezentată  în  tabelul  alăturat.  Doza  trebuie 
scăzută astfel: primele 50% într‐o maniera relativ rapidă, următoarele 25% 
ceva mai lent (săptămâni) şi ultimele 25% într‐o manieră foarte lentă (una 
sau mai multe luni).  Acest mod trebuie ajustat în mod individual deoarece 
mulți  pacienți  pot  tolera  foarte  bine  abstinența  şi  după  întreruperi  mai 
rapide.  Altă  modalitate  este  aşa  numita  regulă  de  cinci:  se  împarte  doza 
actuală a subiectului în cinci şi în  fiecare săptămână se reduce a cincea parte 
a dozei (de ex. dacă doza este de 20 mg de diazepam, se începe reducerea cu 
16  mg  în  prima  săptămână,  12  mg  următoarea,  8  mg    a  treia  si  4  mg  în  a 
patra). 
 

Doza 
Doza obişnuită  Indicaţie 
Substanţa  echivalentă 
(mg)  principală 
(mg) 
Alprazolam  1  0.75‐6  Anxietate, panica 
Clordiazepoxid  25  15‐100  Anxietate 
Clonazepam  2  0.5‐4  Epilepsie 
Clorazepat  7.5‐15  15‐60  Anxietate 
Diazpam  10  5‐40  Anxietate 
Flunitrazepam  0.5  0.5‐1  Insomnie 
Lorazepam  1‐2  1‐6  Anxietate 
Lormetazepam  1‐2    Anxietate 
Midazolam  7.5  7.5‐15  Insomnie 
Nitrazepam  5‐10  5‐10  Insomnie 
Oxazepam  10‐20  10‐120  Anxietate 
Temazepam  15‐20  15‐30  Insomnio 
Triazolam  0.25‐0.5  0.125‐0.5  Insomnie 
Fenobarbital  30  50‐150  Epilepsie 
Zolpidem  5‐10  5‐10  Insomnie 

 
Când este dificilă întreruperea unor doze foarte mici, de ex 1 mg alpraolm, se 
poate  utiliza  altă  benzodiazepină  diferită  cum  ar  fi  clonazepamul  sau  chiar 
unele  anticonvulsivante,  ex  carbazepina  (200‐800  mg/zi),  valproatul  (500‐

213
1500  mg/zi)  sau  clonidina  (0.3‐0.6  mg/zi)  sau  propranololul  (60‐120 
mg/zi), timp de două săptămâni. 
B. PACIENȚI ÎN TRATAMENT CRONIC CU DOZE MARI SAU 
SUPRATERAPEUTICE  
Nu este cazul multor pacienți dar există un risc mare de a suferi un sindrom 
de abstinență ce poate fi grav cu convulsii, confuzie şi psihoză. 
Dezintoxicarea se poate face în forma foarte lentă la nivel ambulator sau în 
regim spitalicesc. Dacă se doreşte realizarea unei dezintoxicări rapide, se va 
incerca  schimbarea  benzodiazepinei  administrate  cu  diazepam  după 
determinarea dozei exacte a benzodiazepinei pe care o ia pacientul. 
În  cazul  dezintoxicării  ambulatorii  se  va  încerca  scăderea  dozei  de 
benzodiazepină  într‐o  formă  progresivă  şi  foarte  lentă.  Este  nevoie  de  două 
până  la  şase  luni.  Modalitatea  cea  mai  utilizată  este  reducerea  cu  10%  pe 
săptămână.  Se  poate  încerca  o  reducere  cu  5%  săptămânal  în  ultimele 
săptămâni. 
În cazul regimului spitalicesc se substituie doza de  benzodiazepină de abuz cu 
doze  echivalente  ale  unei  benzodiazepine  cu  T1/2  lung.  Diazepamul  este  cel 
mai utilizat, şi se administrează în doze fracționate în prima zi, astfel încât să 
fie controlate semnele abstinenței sau până la obținerea efectului sedativ sau 
a  ataxiei.  Doza  inițială  este  de  20  mg  care  se  va  repeta  la  fiecare  două  ore 
până la obținerea efectului dorit. O dată stabilită doza totală, se va reduce cu 
10%  în  fiecare  zi  (conform  echivalentelor  din  tabel).  O  altă  modalitate 
recomandată  este  cea  a  utilizării  în  a  doua  zi  30%  din  doza  totală 
administrată  în  prima  zi  şi  scăderea  apoi  cu  5%  în  următoarele.  Dacă  în 
timpul  scăderii  dozei  apar  transpirații,  tremor  sau  schimbări  ale  semnelor 
vitale  (hipotensiune,  tahicardie,  hipertermie),  va  trebui  prelungit  intervalul 
de  scădere  a  dozelor.  Această  modalitate  este  similară  cu  cea  utilizată  în 
tratamentul  abstinenței  la  alcool.  Unii  autorii  propun  utilizarea 
fenobarbitalului în locul diazepamului.  
Au fost descrise dificultăți mari pentru dezintoxicarea de alprazolam față de 
alte benzodiazepine. Acest lucru se poate datora faptului că dozele folosite din 
această substanță sunt de multe ori foarte mari (6‐9 mg/zi). Producătorul de 
alprazolam recomandă scăderea dozei cu maxim 0.5 mg la fiecare 3 zile. 
 
C. PACIENȚI POLIDEPENDENȚI CARE PRINTRE ALTE DROGURI 
CONSUMA ŞI BENZODIAZEPINE.  
În  acest  caz  trebuie  tratat  doar  în  cazul  în  care  consumul  este  continuu  şi 
important.  Trebuie  tratat  ca  şi  în  cazurile  anterioare  dar  cu  mai  multă 

214
precauție fiind cazul consumatorilor de droguri ce pot prezenta dependență 
şi  de  alte  substanțe.  Consumul  sporadic  de  benzodiazepine  (ca  inductori  ai 
somnului după consumul de stimulente) nu necesită tratament. 
În  acest  caz  pot  fi  folosite  substanțe  ca  buspirona  (anxiolitic  non 
benzodiazepinic),  clonidina  (agonist  alfa  2  adrenergic),  imipramina 
(antidepresiv) şi propranololul (antagonist beta adrenergic). 
Dezintoxicarea de barbiturice şi alte sedative sau hipnotice se realizează în 
mod similar cu cele prezentate anterior pentru  benzodiazepine. În general se 
utilizează fenobarbital sau diazepam. 
 
PREVENIREA ABUZULUI ŞI DEPENDENŢEI DE BENZODIAZEPINE
Utilizarea rațională a  benzodiazepinelor este cea mai bună măsură de control 
pentru  prevenirea  abuzului  şi  dependenței.  Aceste  substanțe  trebuie 
administrate  doar  în  situațiile  în  care  există  o  indicație  foarte  clară  şi  pe 
durată scurtă.  
În  cazul  insomniei  trebuie  limitată  la  trei  săptămâni.  Pentru  anxietate 
generalizată câteva luni. 
În  tulburarea  de  panică  se  poate  propune  tratamentul  cu  ISRS  iar 
benzodiazepinele  să  fie  folosite  doar  pentru  tratamentul  simptomatic  al 
crizelor  sau  atacurilor.  Din  primul  moment  trebuie  să  se  aibă  în  vedere 
durata tratamentului şi creşterea dozei. Se va evita pe cât posibil utilizarea 
alprazolamului ca tratament de menținere deoarece aproape întotdeauna se 
cresc dozele şi este dificilă dezintoxicarea. 
Probleme  speciale  apar  cu  persoanele  care  prezintă  un  istoric  anterior  de 
abuz  sau  dependență  de  benzodiazepine  sau  alte  sedative.  Se  va  încerca 
evitarea  în  aceste  cazuri,  sau  monitorizarea  intensă  a  consumului 
administrând  benzodiazepine  pentru  o  perioadă  de  doar  una  sau  două 
săptămâni. De asemenea trebuie acordată o atenție specială posibilității de a 
evita benzodiazepine la aceste persoane pe piața neagră. 
Există  cazuri  în  care  deşi  se  cunoaşte  că  există  o  dependență  de 
benzodiazepine,  este  recomandabilă  menținerea  prescripției  (tratamentul 
epilepsiei  sau  spasmelor  musculare  la  pacienții  cu  probleme  neurologice) 
sau  programarea  unei  reduceri  a  dozei  pe  termen  foarte  lung  (pacienții 
dependenți de benzodiazepine care consumau alcool şi alte droguri cu risc în 
timpul  abstinenței  sau  persoanele  vârstnice  care  şi‐au  administrat  cronic 
substanța şi a cărei diminuare bruscă poate provoca anxietate acută). 
 

215
VIII.5.4.3. INTOXICAŢIA CU SEDATIVE, HIPNOTICE SAU ANXIOLITICE
Deşi  nu  există  diferențe  între  substanțe  trebuie  să  se  ştie  că  în  timp  ce 
benzodiazepinele  nu  produc  niciodată  decesul,  cu  excepția  cazului  în  care 
sunt combinate cu alte sedative, barbituricele şi ceilalți compuşi pot produce 
intoxicații foarte grave, inclusiv letale. 
INTOXICAŢIA CU BENZODIAZEPINE 
Spre  deosebire  de  celelalte  sedative,  benzodiazepinele  prezintă  o  marjă 
crescută  de  siguranță.  Proporția  între  doza  letală  şi  doza  care  produce 
efectul terapeutic dorit este de 200 la 1 sau chiar mai mare. 
Cele  mai  comune  sunt  simptomele  exagerate  de  sedare  şi  diminuare  a 
nivelului  de  conştiență,  dar  persoanele  afectate  pot  ajunge  la  urgențe  cu 
simptome de dezinhibiție, ostilitate şi agresivitate. 
Atunci  când  au  fost  ingerate  doar  benzodiazepine,  coma  nu  este  niciodată 
profundă şi pacientul răspunde la stimuli dureroşi pentru a cădea rapid din 
nou în comă. Dacă au fost combinate cu alți depresori ai SNC, coma poate fi 
profundă.  Uneori  se  observă  leziuni  (băşici)  ale  pielii  la  contactul  cu 
suprafețe  dure.  Uneori  se  pot  complica  de  asemenea  cu  o  pneumonie  prin 
aspirație.  Mortalitatea  ca  urmare  a  intoxicației  cu  benzodiazepine  este 
redusă (0.1%). 
Tratamentul  este  simptomatic  şi  orientat  spre  menținerea  funcțiilor  vitale 
ale pacientului. În câteva ore subiectul se recuperează. Există posibilitatea de 
a administra un antagonist benzodiazepinic, flumacenil. Această substanță se 
dozifică  pe  cale  intravenoasă  şi  are  inconvenientul  că  durata  sa  de  acțiune 
este foarte scurtă. Se administrează inițial o doză de 0,3 mg în fiecare minut 
până  se  ajunge  la  un  maxim  de  3  mg.  De  asemenea,  se  poate  interveni 
continuu  pentru  a  menține  pacientul  treaz.  Flumazenilul  poate  produce 
anxietate,  convulsii  şi  absinență  acută,  care  necesită  administrarea  de 
diazepam. 
INTOXICAŢIA CU BARBITURICE, ALTE ANXIOLITICE ŞI HIPNOTICE 
Intoxicația cu barbiturice poate da curs unei depresii respiratorii grave care 
ajunge  să  devină  letală.  În  plus  are  loc  o  depresie  a  funcției  adrenergice  cu 
diminuarea rezistenței vasculare periferice. 
Pacienții pot prezenta semne reduse sau moderate de depresie centrală, care 
amintesc de intoxicația alcoolică, dar la fel de grave ca şi o comă cu sau fără 
stop respirator, hipotensiune şi hipotermie (este un semn de severitate). 
Sunt  frecvente  pneumoniile  prin  aspirație.  Marja  de  siguranță  este  foarte 
strânsă. Astfel, între dozele letale şi cele eficace există o relație care poate fi 
între 3 la 1 şi 30 la 1. Dozele letale de barbiturice sunt de 1 g de tiopental, 2‐3 

216
g de butalbital sau pentobarbital, 3 g de secobarbital şi 5 g de fenobarbital. 
Tratamentul este simptomatic, monitorizând constantele vitale şi având grijă 
la  simptome,  se  încearcă  evitarea  absorbției  şi/sau  facilitarea  eliminării 
(inclusive diureză forțată alcalină). Nu există antidot. 
 
VIII. 5.4.4. ALTE TULBURĂRI INDUSE DE SEDATIVE,
HIPNOTICE ŞI ANXIOLITICE
DSM‐IV‐TR  defineşte  diagnosticul  de  delirium  prin  intoxicație  şi  prin 
abstinență  de  sedative,  hipnotice  sau  anxiolitice.  Acest  diagnostic  nu  se 
distinge  de  delirium  tremens  din  abstinența  alcoolică.  Este  mai  frecvent  în 
abstinența de barbiturice decât în cea de benzodiazepine şi este relaționată 
cu consumul de doze crescute. 
DEMENŢA PERSISTENTĂ 
DSM‐IV‐TR  ia  in  vedere  diagnosticul  de  demență  persistentă  indusă  de 
sedative,  hipnotice  sau  anxiolitice.  Nu  este  clar  dacă  demența  este datorată 
consumului sau altor situații asociate consumului. 
TULBURAREA AMNESTICĂ PERSISTENTĂ 
Este abordată în DSM‐IV‐TR. Pare o tulburare subestimată şi apare descrisă 
doar  în  cazuri  foarte  concrete,  în  cazul  hipnoticelor  cu  durată  scurtă  de 
acțiune cum ar fi midazolam. 
TULBURAREA  PSIHOTICĂ  INDUSĂ  DE  SEDATIVE,  HIPNOTICE  SAU 
ANXIOLITICE (CU IDEI DELIRANTE, CU HALUCINAŢII) 
Simptomele  psihotice  în  timpul  abstinenței  pot  fi  identice  celor  ale 
deliriumului  tremens  la  alcool.  Sunt  mai  frecvente  la  barbturice  decât  la 
benzodiazepine. În urma unor zile de abstinență, până la o săptămână, poate 
apare  agitație,  idei  delirante  şi  halucinații  vizuale  care  uneori  pot  fi  tactile 
sau  auditive.  În  timpul  intoxicației  se  pot  produce  simptome  psihotice  care 
se  manifestă  prin  idei  delirante  sau  halucinogene.  Sunt  diagnosticate  ca 
tulburări psihotice induse de sedative. 
ALTE TULBURĂRI INDUSE DE SEDATIVE, HIPNOTICE SAU ANXIOLITICE 
De asemenea au fost asociate tulburări de dispoziție, tulburări de anxietate, 
tulburări ale somnului şi disfuncții sexuale. 
 
 

217
VIII.6. ALTE SUBSTANŢE
 
În  acest  capitol  sunt  incluse  acidul  gamahidroxibutiric  care  deşi  este  un 
sedativ,  credem  că  merită  un  tratament  special  fiind  vorba  despre  o 
substanță  la  modă.  În  plus,  vom  prezenta  sindromul  de  abstinență  la 
antidepresive. 
 
VIII.6.1. ACIDUL GAMAHIDROXIBUTIRIC (GHB)
Este denumit GHB sau ecstasy lichid. Se prezintă în sticluțe mici sub formă 
de  lichid  incolor.  Poate  fi  obținut  ca  atare  sau  plecând  de  la  substanțe 
precursori  care  o  dată  ingerate  se  transformă  în  GHB  (1,4  butanediol  şi 
gammambutirolactonă,  ambele  solvenți  industriali).  Sunt  incluse  în  cadrul 
aşa‐numitelor  club  drugs,  al  căror  consum  se  asociază  în  general  cu  
petrecerile.  De  asemenea,  a  fost  utilizat  de  cître  practicanții  de  culturism 
pentru  creşterea  masei  musculare,  posibil  datorită  efectului  secretor  al 
hormonului de creştere. 
Este  vorba  despre  o  substanță  care  se  află  în  mod  natural  în  creierul 
mamiferelor.  Poate  acționa  ca  neurotransmițător  dar,  deşi  GHB  este 
asemănător  GABA,  față  de  care  este  un  precursor  şi  un  metabolit,  nu 
acționează asupra  receptorului  GABA.  Nu  se  cunoaşte exact  mecanismul  de 
acțiune. Se pare că inițial suprimă eliberarea de dopamină pentru ca ulterior 
să  o  crescă  şi  de  asemenea  să  crească  eliberarea  opioidelor  endogene. 
Facilitează eliberarea hormonului de creştere. 
A  fost  descoperit  la  începutul  anilor  şaptezeci  şi  au  fost  promovate 
proprietățile sale hipnotice. 
În  urma  administrării  se  absoarbe  rapid,  efectele  sunt  inițiate  în  20  ‐60  de 
minute şi durează 5 ore. Efectele tipice sunt o senzație plăcută de relaxare şi 
linişte.  Uneori  este  descrisă  o  euforie  uşoară  şi  tendința  de  a  vorbi.  Fiind 
vorba  despre  un  dezinhibitor  s‐a  sugerat  că  are  acțiune  de  creştere  a 
sexualității. 
Limita dintre dozele sigure şi cele toxice este foarte apropiată, creşteri mici 
ale dozei pot provoca intoxicație. Dozele tipice de abuz sunt de la 0,75 la 1,5 
grame. Efectele sale sunt întărite prin cele ale sedativelor centrale, în special 
alcoolul.  Efectele  nedorite  cele  mai  frecvente  sunt  somnolență,  amețeală, 
greață  şi  vomă.  De  asemenea  pot  apărea:  slăbiciune,  ataxie,  amnezie, 
pierderea  vederii,  confuzie,  agitație,  halucinații  şi  bradicardie.  În  intoxicații 
grave  apare  coma  profundă,  convulsiile  tonico‐clonice  şi  depresia  cardio‐
circulatorie.  Intoxicația  poate  fi  mortală.  Tratamentul  intoxicației  este 

218
simptomatic  şi  nu  are  antidot  specific.  Fiind  o  substanță  care  se  absoarbe 
foarte  rapid,  nu  sunt  utile  spălăturile  gastrice  şi  nici  administrarea  de 
cărbune activ. 
A fost descrisă şi apariția dependenței de GHB. Abstinența se manifestă prin 
simptome  de  anxietate,  tremurături,  insomnie.  Nu  se  cunoaşte  tratamentul 
acestui sindrom dar benzodiazepinele pot fi utile. 
 
VIII.6.2. ANTIDEPRESIVELE
Antidepresivele şi buspirona nu produc abuz şi nici dependență deşi au fost 
comunicate unele cazuri excepționale de persoane care consumau compulsiv 
unele antidepresive. 
Apariția  simptomatologiei  de  sevraj  sau  abstinență  nu  este  asociată 
întotdeauna cu producerea dependenței. 
Admnistrarea cronică de antidepresive triciclice şi de inhibitori selectivi de 
recaptare  a  serotoninei  (ISRS)  pot  produce  un  sindrom  de  sevraj  sau 
abstinență dacă se întrerupe brusc consumul. 
Acest  sindrom  conduce  la  o  readministrarea  a  substanței  de  către  paceint 
pentru evitarea stării de rău asociate. De asemenea, poate apărea o recădere 
sau  reluare  a  simptomelor  inițiale  ale  afecțiunii  care  a  stat  la  originea 
tratamentului cu antidepresive. 
Simptomele  de  abstinență  sunt  fizice  şi/sau  psihologice.  În  cazul 
antidepresivelor  triciclice,  până  la  jumătate  dintre  pacienții  tratați  cu  doze 
crescute  de  imipramină  au  aceste  simptome,  fiind  de  asemenea  descris  de 
20% dintre pacienții tratați cu ISRS. Acestea apar în general între 1 şi 3 zile 
sau  până  la  10  zile  după  consum,  în  urma  întreruperii  bruşte  a 
tratamentului.  Apariția  este  mai  rapidă  la  antidepresivele  cu  eliminare 
rapidă (paroxetină) şi mai tardivă la cele cu timp de înjumătățire prelungit 
(fluoxetina).  Intensitatea  sindromului  este  de  asemenea  mai  mare  la  cele 
care  se  elimină  rapid  sau  care  au  fost  consumate  în  doze  crescute  pe 
perioade lungi. Tabloul simptomatic este autolimitat şi dispare după 10 zile 
cu  suport  psihologic.  Dacă  se  reintroduce  substanța  antidepresivă,  tabloul 
dispare complet în 48‐72 ore. 
 
 
 
 
 

219
Sindromul de sevraj (abstinenţă) la antidepresivele triciclice şi inhibitori 
selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS). 

Aparat sau sistem  Antidepresive  ISRS 

triciclice 
Gastrointestinale  Greață,  vomă,  dureri  Grează,  vomă,dureri 
abdominale, diaree.  abdominale,  diaree, 
diminuarea  apetitului, 
stare  abdominală 
proastă. 
Generale  Letargie,  simptome  Letargie,  simptome 
gripale, cefalee.  gripale. 
Tulburări ale somnului  Insomnie, coşmaruri.  Insomnie,  coşmaruri, 
necesitate  redusă  de  a 
dormi. 
Afective  Anxietate,  iritabilitate,  Anxietate,  iritabilitate, 
stare depresivă.  agitație. 
Echilibru  ‐ ‐ ‐  Amețeală,  vertij, 
ataxie. 
Senzoriale  ‐ ‐ ‐  Pareze,  prurit,  vedere 
încețoşată.  
Mai puțin comune  Manie,  hipomanie,  ‐ ‐ ‐ 
aritmii, tahicardie, bătăi 
ventriculare ectopice. 

 
Pentru evitarea sindromului de sevraj se recomandă abandonarea  graduală 
a  tratamentului.  Dacă  dozele  sunt  mari,  se  sugerează  6  –  8  săptămâni  de 
reducere programată în cazul tratamentelor cu durată de 6 – 8 luni şi 3 luni 
dacă terapia cu antidepresive a fost de menținere (durată mai mare de 1 an). 
Foarte  importantă  este  educarea  pacientului  cu  privire  la  boala  sa  şi  la 
tratament. Trebuie să se explice că dacă se întrerupe brusc tratamentul pot 
apare simptome de sevraj şi că la finalul tratamentului dozele trebuie reduse 
lent. 

220
 
 
IX. VOLATILE
 
IX.1. INTRODUCERE ISTORICĂ ÎN CEEA CE PRIVEŞTE
CONSUMUL DE SUBSTANŢE PRIN INHALARE
 
Timp de aproape două mii de ani, oamenii au utilizat drogurile sub formă de 
produşi  naturali  fără  cea  mai  mică  transformare,  existând  perioade  de 
producție şi consum foarte limitate în timp, distanță şi populație. Situația s‐a 
menținut  destul  de  stabilă  până  la  jumătatea  secolului  XVIII,  când 
dezvoltarea  ştiințifică  experimentală  a  generat  dominarea  şi  expansiunea 
sistemelor  tehnice  de  producție,  industrializare  intensivă  şi  consum  în 
rândul  maselor.  Multe  dintre  problemele  umanității  au  fost  rezolvate  în 
paralel cu progresul socio‐economic, în timp ce au apărut altele, necunoscute 
până atunci. 
Explozia  chimico‐farmacologică  şi  cea  terapeutică  din  secolele  XIX  şi  XX  au 
indus unei societăți aflate în criză încrederea că substanțele psihoactive sunt 
un  panaceu  pentru  orice  conflict  personal,  de  grup  sau  colectiv.  Enormele 
beneficii  economice  ale  comercializării  drogurilor  au  creat  problematica 
abuzului de droguri de tip epidemic. 
Astăzi, prin cultivare sau prin sinteză şi, în final, cu sprijinul computerelor şi 
studiilor  de  piață,  drogurile  se  obțin  prin  metode  sofisticate  şi  rapide  şi  cu 
costuri  minime.  Consumatorul  este  obişnuit  să  ignore  toxicitatea  reală  şi 
consecințele sociale ale substanței consumate. În multe cazuri, aspectele cu 
privire  la  costuri,  beneficii  –  prejudicii  pentru  sănătate  şi  ignorarea 
componenței  substațelor  consumate,  pot  fi  aplicate  atât  în  cazul  drogurilor 
ilegale cât şi în cazul celor legale (amintim că în produsele farmaceutice nu 
sunt evidențiate formulele excipienților).  
Ocupând  un  loc  intermediar  între  drogurile  instituționalizate  şi  cele 
neinstituționalizate,  au  început  să  fie  cunoscute  şi  să  se  extindă  în  jurul 
anilor cincizeci nişte substanțe care nu sunt nici legale şi nici ilegale, ieftine, 
accesibile  şi  foarte  variate,  înscrise  în  seria  nenumăratelor  produse  de  uz 
industrial,  domestic  şi  uneori  farmaceutic:  solvenții  volatili.  Utilizarea 
acestora  ca  droguri  are  la  bază  o  rentabilitate  nesemnificativă  petru  micii 
distribuitori  şi  aproape  inapreciabilă  pentru  producători  (consumul 
industrial de solvenți se ridică zilnic la sute de tone).  

221
În prezent, afluența de substanțe noi de uz neadecvat prin inhalare este de 
neoprit. La cele obținute prin distilarea petrolului se adaugă  cele provenite 
din cauciuc şi huilă, toate acestea fiind de nelipsit în industria carburanților, 
solvenților  şi  fabricării  de  mase  plastice.  La  acest  număr  considerabil  de 
produşi  trebuie  adăugate  alte  substanțe  obținute  prin  sinteză  sau 
semisinteză care sunt introduse pe piață în mod continuu de către diversele 
industrii. 
În  1930  în  Germania  şi  în  1950  în  Statele  Unite,  două  țări  cu  o  puternică 
dezvoltare  industrială,  au  fost  prezentate  primele  comunicări  medicale 
referitoare la intoxicații prin consum de solvenți la persoane foarte tinere. 
Consumul de droguri prin inhalare nu este recent. Avem suficiente informații 
pentru a ştii că acest fenomen exista deja în culturile cele mai vechi pe care le 
cunoaştem.  Între  4000  şi  3000  î.H.,  egiptenii  şi  babilonienii  menționau 
parfumul  „care  creştea  sufletul  preoților...”.  Mai  târziu,  în  1000  î.H.,  grecii 
atribuiau  oracolelor  puterea  de  a  ghici  viitorul  şi  prin  intermediul  acestei 
cunoaşteri  luau  decizii  adecvate  propriilor  necesități.  Oracolele,  în  general 
sacerdote,  interpretau  limbajul  vrăjitorilor,  limbaje  criptice  fiind  produsul 
puternicei  intoxicări  la  care  erau  supuse  cu  ajutorul  plantelor  cum  ar  fi 
măselarița, laurul, macul, mandragora etc. Aceste plante le erau administrate 
prin  inhalare  anterioară  deoarece  ştiau  că  aceasta  va  creşte  semnificativ 
puterea  halucinațiilor. Herodot,  în  una  dintre  istoriile  sale  menționa  în anii 
500 î.H. inhalarea de către sciți a fumului provenit din arderea semințelor de 
canabis în locuințele lor „... apreciau această plăcere mai mult decât oricare 
alta...”  (Herodot,  1989).  Ulterior,  romanii  aplicau  tehnici  asemănătoare  cu 
cele ale grecilor. 
Obiectele de ceramică, pipele şi gravurile indienilor americani demonstrează 
consumul ritual de substanțe prin inhalare în anii 400 î.H. (Furs Peter, 1980). 
În  timpul  Erei  Medii  şi  Erei  Moderne  a  fost  deschisă  o  largă  paranteză  în 
occident,  stabilindu‐se  de  către  grupurile  cu  putere  politică  şi  religioasă 
predominanța  consumului  de  băuturi  alcoolice  amânând  astfel  cunoaşterea 
şi  utilizarea  celorlalte  droguri  de  către  specialişti  cum  ar  fi  medici  sau 
farmacişti,  sau  de  către  grupuri  marginale  cum  ar  fi  „vrăjitori”  sau 
vindecători.  
Aceasta explică faptul că deşi Ramon Llull a descoperit eterul etilic în secolul 
XII  şi  Paracelso  îl  folosea  pentru  inducerea  somnului  în  secolul  XIV,  a  fost 
utilizat ca anestezic uman abia în 1846.  
În anul 1770, în lumina industrializării, naturalistul englez Joseph Priestley a 
determinat prin experiment caracteristicile chimice ale oxidului nitros. Nouă 
ani mai târziu, medicul Humprey Davy a confirmat că răspunsul subiectiv la 

222
durere diminuează prin inhalarea oxidului nitros; totuşi, nu a fost utilizat ca 
anestezic până în 1863. 
În  anul  1800,  oxidul  nitros,  denumit  şi  azor  sau  gaz  ilariant  deoarece 
produce râsul era căutat activ pentru a fi administrat în scopuri recreative şi 
la reuniuni sociale. La fel s‐a întâmplat şi cu eterul, care se utiliza în Europa 
şi America la aşa‐numitele sărbători ale eterului sau eter parties. 
Atunci care este motivul pentru care consumul actual de solvenți volatili este 
considerat un fenomen nou şi diferit? 
Singura  caracteristică  cu  adevărat  diferită  în  ceea  ce  priveşte  consumul 
actual  de  solvenți  volatili  este  cea  referitoare  la  consumatori:  sunt 
majoritatea  copii  şi  adolescenți  iar  acest  fapt  conferă  o  severitate  specială, 
deoarece  în  anumite  medii  sociale  consumul  precoce  de  droguri  conferă  o 
marginalizare dificilă sau imposibil de depăşit.  
 
 
IX.2. CARACTERISTICI ALE SUBSTANŢELOR UTILIZATE
ÎN INHALAREA NON-TERAPEUTICĂ
 
În  continuare  vom  descrie  caracteristicile,  acțiunile  şi  efectele  de  bază 
asupra  organismului,  ca  şi  aspectele  adictive  şi  farmacocinetice  ale 
substanțelor volatile susceptibile a fi inhalate. Există câteva sute de astfel de 
substanțe,  astfel  încât  le  vom  prezenta  pe  cele  mai  comune  şi  unele  dintre 
tipurile  de  produşi  pe  care  îi  conțin.  O  asemenea  varietate  presupune  şi 
multe  excepții,  deşi  s‐a  optat  doar  pentru  menționarea  celor  mai 
semnificative. 
 
IX.2.1. DELIMITAREA TERMENULUI DE SOLVENŢI VOLATILI
Considerăm că termenul de dizolvant sau solvent cuprinde toate substanțele 
gazoase, lichide sau solide foarte volatile, psihoactive, majoritatea dintre ele 
inflamabile  sau  foarte  inflamabile,  aproape  întotdeauna  cu  miros  intens  în 
general plăcut (în anumite cazuri, cum ar fi tetraclorura de carbon, mirosul 
este grețos). 
Cu  excepția  oxidului  nitros,  compus  anorganic,  dizolvenții  sunt  substanțe 
organice cu formule chimice în general uşoare, cu destul de multe excepții. 

223
Sunt  excluse  din  acest  termen  lichidele  pulverizatoare  în  zona  nazală  şi 
faringiană  care  nu  sunt  aerosoli  produşi  care  trebuie  aprinse  înainte  de 
inhalare (toate drogurile care se fumează). 
 
IX.2.2. CARACTERISTICILE SUBSTANŢELOR VOLATILE
Cea mai mare parte dintre aceşti produşi pot dizolva grăsimile. Atunci când 
sunt inhalați, datorită suprafeței pulmonare mari (100 m2) sunt încorporate 
foarte rapid în circulația sangvină, în creier şi ficat. 
Sunt utilizate în industrie, comerț şi se găsesc în produse de  uz domestic şi 
farmaceutic.  Se  calculează  că  în  prezent  există  câteva  sute  de  solvenți 
susceptibili  de  uz  ilegal,  dintre  care  o  mare  parte  se  găsesc  în  casa,  garajul 
sau magazia oricărei persoane. 
Pot  fi  consumate  în  toată  lumea,  de  la  marile  oraşe  la  locurile  mai 
îndepărtate.  De  exemplu,  aborigenii  australieni  şi  indienii  americani 
inhalează unul dintre produşii cei mai toxici: vaporii de benzină. 
Utilizările  acestor  produse  sunt  dintre  cele  mai  eterogene:  ciment  plastic, 
clei, lacuri lichide pentru aprindere, pentru curățare rapidă şi uscare rapidă, 
decapant  pentru  vopsele,  solvenți  pentru  vopsitorie  şi  lacuri  de  laborator, 
acetați  combustibili,  gaze  conținute  în  tuburile  fluorescente  ale  becurilor, 
toată  gama  de  amestecuri  volatile,  nitritul  de  amil  (vasodilatator  energic 
utilizat  în  medicină),  camforul  şi  derivații  săi,  vopsele  şi  foarte  multe 
produse domestice sub formă de spray. 
În cazul sprayurilor, substanța poate fi solidă, lichidă sau gazoasă, pregătită 
pentru  a  fi  utilizată  cu  ajutorul  compresiei  şi  propulsiei  cu  alte  gaze,  care 
adeseori sau aproape întotdeauna este un produs hidrocarbonat şi halogenta 
(halogeni  sunt  clorul,  bromul,  iodul  şi  fluorul,  toate  acestea  fiind  foarte 
toxice) agravând efectele patogene. 
Din cele expuse reiese că este vorba despre produse variate, uşor accesibile 
şi ieftine. Aceste caracteristici stau la baza consumului la copii, tineri şi adulți 
din  populația  marginală,  al  căror  acces  la  alte  droguri  este  un  subiect  de 
restricționare din partea anumitor factori sociali. Adolescenții pot avea acces 
relativ  uşor  şi  rapid  la  aceste  substanțe.  Numărul  practic  nelimitat  de 
produşi,  amestecurile  de  două  sau  mai  multe  substanțe  psihoactive  într‐o 
singură  prezentare  şi  necunoaşterea  formulelor  la  multe  dintre  acestea  – 
protejate de patente industriale – face astfel încât clasificarea solvenților să 
fie  o  sarcină  practică  complexă  şi  ca  investigațiile  cu  privire  la  acțiunile  şi 
efectele  acestora  să  ridice  mari  dificultăți.  În  continuare  prezentăm 
principalele  substanțe  volatile  în  funcție  de  tip:  solvenți  volatili,  anestezici 
generali şi nitriți volatili. 

224
 DIZOLVANŢI/SOLVENŢI VOLATILI 
Hidrocarburi alifatice  Alcooli 
Butilacetona   Cloretanol 
Hexan  Etanol 
Metan  Izopropanol 
Propan   Metanol 
Nafta şi cherosen (derivați petrolieri)  
  Glicoli şi derivaţi 
Hidrocarburi  Dietilenglicol  
Cloroform  Dioxan  
Clorură de metil  Etilenglicol  
Diclormetan   Metoxietanol  
Metoxifluran    
Tetraclorură de carbon  Aldehide şi acetal 
Tetracloroetilen   Formaldehid 
Tricloroetilen   Glioxal 
  Glutaraldehid 
Hidrocarburi aromatice   
Benzen   Acetone 
Naftalină   Dimetilcetona (acetona) 
Toluen  Metil‐butilcetona (2‐hexanona) 
Xilen  Metil‐etilcetona (butanona) 
   
ANESTEZICI GENERALI 
Ciclopropan 
Enfluoran 
Eter etilic 
Fluoroxan 
Halotan 
Izofluoran 
Monocloretan 
Oxid nitros 
Protoxid de nitrogen 
Triclormetan 
Triclor etilen 
Trimetilen  
NITRIŢI VOLATILI (vasodilatatori) 
Nitrit de amil (uz medical) 
Nitrit de butil (uz non‐medical, Poppers) 

225
În următorul tabel sunt descrise produse care conțin solvenți volatili, cei mai 
frecvent utilizați fiind detaliați. În ambele tabele informația nu se doreşte a fi 
exhaustivă  ci  este  menită  să  ilustreze  varietatea  şi  accesibilitatea 
substanțelor şi produselor, menționându‐se cele utilizate cel mai frecvent în 
mod neadecvat sau datorită prezenței în ambiente de lucru. 
 

Adezivi şi clei  Toluen, xilen, acetonă, benzen, 
benzoaldehide 

Ciment plastic  Hexan  

Substanţe pentru scoaterea rapidă  Tricloroetan, tricloroetilen, 
a petelor cu uscare rapidă  tetraclorură de carbon 

Vopsele pentru piele sau pantofi  Toluen, metanol, butilacetonă 
(tiner) 

Solvenţi pentru curăţare  Xilen, benzen, eter de petrol 
(pentanoheptan) 

Lichide pentru automotoare şi  Benzină, petrol, derivați tetraetilați ai 
aprindere  plumbului 

Aerosoli­sprayuri, circuite de  Multe conțin derivați fluorați ai 
îngheţare şi anti­îngheţare  hidrocarburilor. Spay‐urile 
antiaderente conțin uneori lecitin, un 
(de ambient, insecticide, vopsele, 
fosfolipid complex şi fiziologic, dar 
dezodorizante, lac pentru păr, 
care nu este apt pentru inhalare. 
soluţii pentru curăţare, medicaţie, 
Aceste produse au favorizat multe 
aparate de aer condiţionat, etc.) 
accidente mortale.  

Solvenţi de lac, diluanţi pentru  Acetone, terebentină, toluen 
vopsele şi smalţuri 

Gaze şi uleiuri esenţiale  Petrol (toxicitate suplimentată de 
combustibili  derivații de plumb), butan, propan, 
metan, acetilen. 

226
Pe  lângă  aceasta  trebuie  să  discutăm  despre  multitudinea  de  produse 
volatile  cum  ar  fi  deodorantele  compacte  care  conțin  camfor  natural  sau 
artificial şi diferite forme de naftalină. 
Dintre  gazele  anestezice  se  remarcă  eterul  etilic  care  este  utilizat  în  stare 
pură  în  anestezia  chirurgicală  şi  constituie  subiect  de  discuție  din 
perspective  Legii  339/2005  privind privind regimul juridic al plantelor,
substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope. În schimb, eterul etilic cu 
impurități (numit şi eter sulfuric) este utilizat ca dizolvant de comerț. 
 
IX.2.3. ACŢIUNEA ŞI EFECTELE SOLVENŢILOR VOLATILI
Amintim  că  solvenții  volatili  sunt  compuşi  organici,  cu  excepția  oxidului 
nitros,  şi  puternici  solvenți  ai  grăsimilor.  În  continuare  vom  prezenta 
acțiunea şi efectele pe care acestea le produc asupra diferitelor sisteme ale 
organismului. 

ASUPRA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL (SNC)

Acțiunea  farmacologică  generală  a  solvenților  este  aceea  de  deprimare  a 
SNC, cu excepția camforului al cărui efect este de stimulare. 
Deprimă  sistemul  reticular  ca  prim  punct  de  impact  afectând  funcțiile 
neuronale  la  toate  nivelurile,  de  la  măduva  spinării  la  cortex,  talamus, 
hipotalamus,  amigdala.  Perturbă  transmisia  sinaptică  împiedicând 
integrarea  corectă  a  informației  senzoriale  primită  de  cortexul  cerebral. 
Blochează mai intens transmisia sinaptică decât conducerea nervoasă. 
 
ASUPRA SISTEMULUI NERVOS PERIFERIC (SNP)
Solvenții  volatili  deprimă  sinapsele  la  nivel  medular,  cu  acțiune  directă 
asupra  uniunii  neuromusculare,  cu  excepția  oxidului  nitros  şi 
ciclopropanului. 
Ca o consecință a acțiunii lor, majoritatea solvenților provoacă hiperglicemie 
prin  descărcare  simpatico‐adrenală  şi  unele  glucozurie  însoțită  de 
diminuarea glucogenului hepatic. 
Teoriile bio‐fizice postulează faptul că se realizează schimbări în dispunerea 
spațială a lipoproteinelor, modificându‐se schimburile ionice sau activitatea 
enzimatică.  Fluxul  de  ioni  de  sodiu,  strâns  relaționat  cu  depolarizarea 
membranei celulare, va rămâne anulat rapid, producând efectul anestezic. 

227
Biochimia  interpretează  efectul  anestezic  ca  o  consecință  a  blocării 
proceselor  oxidative  şi  acumularea  anormală  a  acetilcolinei  şi  creatinei  în 
creier. 
 
ASUPRA APARATULUI RESPIRATOR
Solvenții  volatili  deprimă  activitatea  acestuia  prin  afectare  centrală  şi  
periferică, cu exceptarea oxidului nitros şi unele eteruri şi acetone care îl pot 
stimula prin iritarea căilor respiratorii sau în cazul particular al camforului 
prin faptul că este stimulent al SNC. 
Depresia  aparatului  respirator  poate  determina  o  blocare  respiratorie 
tranzitorie sau de durată. Aceasta din urmă necesită manevre de reanimare 
pentru  recuperarea  individului  şi  este  asociată  cu  afectarea  centrului  vital 
regulator al respirației situat în trunchiul encefalului. 
Întreruperea  ritmului  respirator  produce  o  hipoxie  care  durează  câteva 
minute,  poate  produce  leziuni  ireversibile  în  activitatea  acelor  sisteme  ale 
organismului cu nevoie crescută de oxigen, cum ar fi SNC. 
 
ASUPRA SISTEMULUI CARDIOCIRCULATOR
Oxidul  nitros,  halotanul,  metoxifluranul  şi  substanțele  din  aceeaşi  familie 
provoacă  depresia  acestui  sistem.  Eterul  etilic  şi  ciclopropanul  nu  produc 
această acțiune sau o maschează prin stimularea SN Simpatic. 
Influența  compuşilor  halogenați  asupra  fibrei  miocardice  a  inimii 
sensibilizată față de catecolaminele din sânge, este foarte cunoscută şi poate 
produce  de  la  modificări  ale  ritmului  cardiac  la  aritmii  grave  şi  fibrilație 
ventriculară cu stop cardiac total, în special dacă se face mişcare şi mai mult, 
dacă se realizează exerciții fizice violente.  
Stopul  cardiac  este  cea  mai  frecventă  cauză  de  deces  prin  inhalare  de 
solvenți. 
Menționăm  că  compuşii  halogenați  fac  parte  cel  mai  frecvent  din  gazul 
propilen al sprayurilor, deşi datorită daunelor pe care le crează în stratul de 
ozon al atmosferei terestre în prezent se tinde spre substituirea acestora cu 
alte substanțe. 
Acetonele  provoacă  hipertensiune  pulmonară  prin  vasoconstricția  vaselor 
sanguine. 
Compuşii  aromatici  organici  (benzen,  toluen)  generează  bronhospasme. 
Nitriții  de  amil  şi  butil  provoacă  vasodilatarea  energică  arteriolară  şi 

228
capilară. Prin scăderea tensiunii arteriale, nitriții în doze crescute şi continue 
pot provoca colaps, mai ales în poziție dreaptă. 
 
ASUPRA SISTEMULUI HEPATORENAL
Modificările  hemodinamice  sistemice,  cum  ar  fi  creşterea  sau  scăderea 
tensiunii arteriale, produc schimbări în fluxul hepatic, provocând hipoxie la 
nivel celular. 
Modificările  circulatorii  pot  produce  diminuarea  filtrării  glomerulare  şi,  în 
consecință, oligurie şi retenția sodiului. 
Anestezicul metoxifluran este foarte toxic pentru rinichi iar utilizarea sa se 
limitează la anestezii foarte scurte. 
Compuşii halogenați produc toxicitate hepatică crescută. 
 
IX.2.4. TOLERANŢA
Solvenții volatili provoacă toleranță cu o rapiditate destul de mare, în funcție 
de frecvența şi intensitatea consumului. 
Ca  mai  mare  parte  a  consumatorilor  inhalează  cantități  din  ce  în  ce  mai 
crescute  dacă  doresc  să  mențină  efectele  inițiale.  Aceasta  se  datorează 
diminuării sensibilității SNC față de substanță. 
Pentru  dispariția  toleranței  este  necesară  menținerea  abstinenței  de 
substanță timp de două sau trei săptămâni. 
 
IX.2.5. DEPENDENŢA PSIHOLOGICĂ
Dependența  psihologică  este  intensă,  deşi  este  negată  aproape  întotdeauna 
de consumatori prin fraza: „pot să mă las când vreau”, de multe ori aceştia 
încearcă să abandoneze consumul fără să aibă succes. 
Efectele  substanțelor  volatile  sunt  foarte  rapide  deoarece  consumul 
activează  intens  mecanismele  de  întărire  şi  consolidează  comportamentul 
care  se  realizează.  În  dependența  psihologică  trebuie  să  se  țină  cont  de 
asemenea de mecanismul compensatoriu care implică condiționarea clasică, 
înțeleasă  ca  învățare.  Astfel,  stimuli  asociați  cu  consumul  de  substanță 
acționează  ca  declanşator  şi  când  consumatorul  se  află  în  fața  acestora 
prezintă o probabilitate crescută de a trăi o stare compulsivă orientată spre 
consum. 
 

229
IX.2.6. DEPENDENŢA FIZICĂ
Unii  experți  nu  o  recunosc,  deşi  existența  acesteia  a  fost  demonstrată  la 
muncitorii  din  industria  solvenților  care  nu  prezentau  dependență 
psihologică  dar  sufereau  tulburări  (nervozitate,  tremurături,  insomnie)  la 
sfârşitul  săptămânii.  Există  raportări  la  muncitorii  din  industria  toluenului 
care au prezentat episoade de delirium tremens. 
În  majoritatea  cazurilor,  dependența  fizică  se  manifestă  nespecific  iar 
simptomele dispar prin inhalarea produsului. 
Acest tablou este denumit în Mexic „la cruda” şi se manifestă la mulți dintre 
consumatori dimineața, la trezire. Unii îşi lasă drogul aproape de pat, pentru 
a inhala repede dacă se trezesc peste noapte (De la Garza 1983). Este în mod 
special grav sindromul de abstinență la nitriți volatili. Nitritul de amil este un 
vasodilatator energic utilizat pentru îmbunătățirea sindroamelor anginoase  
şi  în  acelaşi  timp  este  un  important  hipotensor.  În  prezent,  nitritul  de  amil 
este  sub  atenție  medicală  însă  nitritul  de  butil,  cu  aceleaşi  proprietăți  este 
frecvent obiectul abuzului în anumite medii. Atunci când există dependență 
fizică  intensă  şi  întreruperea  bruscă  a  ingestiei  poate  conduce  la  ischemie 
miocardică cu final mortal. 
Este bine cunoscută dependența semnificativă pe care o dezvoltă muncitorii 
care  manipulează  nitriți,  care  experimentează  multe  probleme  fizice  la 
finalul săptămânii şi pentru a evita aceste probleme trebuie să ia cu ei acasă 
o  mostră  de  produs.  Acestui  tablou  de  abstinență  i‐au  dat  denumirea  de 
boala de luni.  
 
IX.2.7. ABSORBŢIE, METABOLISM ŞI ELIMINARE
Gazele şi vaporii intră în sânge prin alveolele pulmonare, iar efectul acestora 
este  relaționat  cu  greutatea  moleculară  şi  liposolubilitatea  sa.  Absorbția  se 
realizează în alveole prin difuziune gazoasă conform legilor fizice ale gazelor 
şi  este  aproape  la  fel  de  rapidă  ca  şi  pe  cale  intravenoasă  datorită  enormei 
suprafețe alveolare, care poate ajunge la 100m2. 
Trecerea  gazelor  din  sângele  arterial  în  țesuturi  depinde  de  aceiaşi  factori. 
Cu  cât  este  mai  mare  solubilitatea  în  sânge  şi  în  țesuturi,  cu  atât  mai  lentă 
este eliminarea şi, în consecință, durata efectului. 
Solvenții traversează uşor placenta şi au efecte toxice asupra embrionului şi 
fătului. 
Până în 1965 s‐a crezut că gazele şi vaporii se eliminau fără transformare. S‐
a demonstrat că cel puțin între 5 şi 20% dintre substanțe sunt transformate, 
putând apărea derivați extrem de toxici, mai ales în cazul halogenilor. 

230
Metabolismul  se  realizează  în  principal  de  către  microzomi  hepatici  prin 
citocromul  P‐450  în  prezența  oxigenului  molecular  şi  a  NADPH 
(nicotinamida adenindifosfonucleotidă redusă). 
Eliminarea solvenților se realizează în procent de 90% prin plămâni. Restul, 
prin urină, sudorație şi tract intestinal. 
Eliminarea  este  foarte  variabilă  în  funcție  de  substanță.  Aceasta  este  lentă 
pentru eter şi halotan şi rapidă pentru oxidul nitros şi ciclopropan. 
 
IX.2.8. INTERACŢIUNI
În  cazul  în  care  consumul  este  acut,  solvenții  volatili  exercită  efecte  aditive 
prin  ingestie  simultană  cu  alcoolul.  Atunci  când  este  cronică,  se  stabileşte 
toleranță încrucişată între majoritatea solvenților cu alcoolul. 
Toleranța  încrucişată  presupune  că  individul  care  a  dezvoltat  toleranță 
pentru o substanță prezintă, de asemenea, toleranță pentru o altă substanță, 
deşi nu a consumat‐o niciodată. Astfel, de exemplu, alcoolicul care trebuie să 
se supună unei intervenții cu anestezie, va avea nevoie de o doză mai mare 
pentru a realiza efectul adecvat. 
Informațiile  cu  privire  la  toxicitatea  şi  metabolizarea  solvenților  individual 
sunt  destul  de  exhaustive  deoarece  cunoaşterea  toxicității  şi  metabolizării 
amestecurilor de solvenți este insuficientă în prezent. 
Datele în legătură cu toxicitatea şi metabolismul la expunerea la doi solvenți 
volatili  se  cunosc  plecând  de  la  cazuri  unice  care  au  necesitat  asistență 
medicală. Din motive etice, întreaga cercetare sistematică în acest domeniu 
trebuie să se limiteze la studii realizate pe animale de laborator. 
Din rezultatele cercetărilor pe rozători de către Ikeda şi Ohtsuji în 1972, se 
deduce  că  în  administrarea  simultană  de  benzen,  m‐xilen,  estien 
otricloroetilen  se  realizează  suprimarea  metabolismului  toluenului.  În  timp 
ce  n‐hexanul,  atil‐acetatul  şi  1.1.1.  tricloroetanul  nu  modifică  metabolismul 
tricloroetilenului.  Autorii  concluzionează  că  suprimarea  mutuală  a 
metabolismului  are  loc  între  doi  solvenți  atunci  când  se  administrează 
împreună  dacă  ambii  sunt  metabolizați  (în  special  oxidați)  de  către 
microzomi hepatice şi că acest lucru nu se întâmplă astfel dacă unul dintre ei 
nu intră în oxidarea microsomală hepatică. 
 
 
 
 

231
 

Concept  Substanțe gazoase, lichide sau solide foarte volatile, 
psihoactive, majoritatea inflamabile sau foarte inflamabile, 
aproape întotdeauna cu miros intens şi plăcut. 
Sunt substanțe organice cu formule chimice în general uşoare. 
Excepţii: 
- Tetraclorura de carbon (miros grețos) 
- Oxidul nitric (compus anorganic) 

Caracteristici  - Capabile să dizolve grăsimi 
- Se încorporează rapid în fluxul circulator. 
- Distribuire rapidă în special în organele cu flux sangvin 
major (creier şi ficat) 
- Uz eterogen şi sunt conținute de numeroase produse 
industriale, de uz domestic sau farmaceutic. 

Acţiune şi efecte  - Sistemul nervos central (SNC). Acțiune depresivă (cu 
excepția camforului care este stimulent). Perturbă transmisia 
sinaptică ce împiedică integrarea corectă a informației 
senzoriale. 
- Sitemul nervos periferic (SNP). Depresia sinapselor 
medulare şi ale unirii neuromusculare (cu excepția oxidului 
nitric şi a ciclopropanului). Hiperglicemie datorată descărcării 
simpatico‐adrenergice. 
- Aparatul respirator. Depresie centrală şi periferică (cu 
excepții: camforul care este stimulent). 
- Sistemul cardiocirculator. Hidrocarburi alogenate 
alterează ritmul cardiac şi pot produce aritmii grave şi 
fibrilație ventriculară cu stop cardiac. Acetonele provoacă 
vasoconstricție sanguină iar nitriții vasodilatație energică 
arterială şi capilară. 
- Sistemul hepatorenal. Hipoxie celulară şi diminuarea 
filtrării glomerulare prin modificări hemodinamice sistemice. 
Hidrocarburile halogenate provoacă toxicitate hepatică 
crescută. 

Toleranţă   - Dezvoltată rapid în funcție de frecvența şi intensitatea 
consumului.  
- Dispare după 2‐3 săptămâni de abstinență menținută. 

232
Dependenţă   - Psihologică. Intensă, deşi aproape întotdeauna este negată. 
- Fizică. Existență demonstrată, deşi se manifestă într‐un 
mod nespecific iar simptomele dispar prin inhalarea 
produsului. De exemplu, în cazul nitriților volatili, există un 
sindrom de abstinență grav, cu dependență fizică intensă care 
poate produce ischemie miocardică. 

Farmacocinetică   - Absorbţie. În alveole este foarte rapidă. Accesul la țesuturi 
depinde de liposolubilitate. 
- Metabolism. Între 5‐20 % sunt transformate de microzomi 
hepatici (citocromul P‐450) în derivați toxici. 
- Eliminare. 90% prin plămâni iar restul prin urină, 
sudorație şi tract intestinal. Ritm foarte variabil în funcție de 
substanță. 

Interacţiuni   Date în legătură cu alcoolul. Consumul acut exercită efecte 
aditive în timp ce în consumul cronic se stabileşte toleranță 
încrucişată. 

IX.3. EFECTE SECUNDARE ALE CONSUMULUI

PE TERMEN LUNG
 
În  continuare  sunt  enumerate  principalele  efecte  secundare  care  pot  apare 
ca  urmare  a  consumului  cronic  de  substanțe  volatile  în  funcție  de  sistemul 
implicat: 
ƒ Prin  acțiunea  asupra  SNC  pot  apare  tablouri  convulsive  şi  chiar  status 
epilepticus şi sindrom cerebelos, atrofii ale SNC, leziuni degenerative ale 
căilor nervoase şi periferice; diminuarea acuității simțurilor  şi lentoare 
motorie.  Pot  apare  de  asemenea  tablouri  psihotice  acute  ireversibile, 
distimii  şi  atacuri  de  panică.  Afecțiunile  renale  pot  fi  de  la  tulburări  de 
micțiune  şi  proteinurie  sau  hematurie  până  la  insuficiență  renală 
ireversibilă.  Afecțiunile  hepatice  pot  fi  grave  şi  ireversibile  cu 
dezvoltarea de steatoză şi citoliză. 
ƒ La  nivel  pulmonar  se  produc  leziuni  ale  membranelor  alveolare  prin 
dizolvarea fosfolipidelor,  bronşite cronice,  hemoragii  nazale  repetate  şi 
posibilitatea de edem pulmonar acut. 

233
ƒ Toxicitate cardiacă prin acțiunea directă asupra muşchiului cardiac sau 
prin  intermediul  catecolaminelor  circulante,  putând  provoca  aritmii, 
fibrilație ventriculară sau stop cardiac. 
ƒ Sistemul  hematopoietic:  leucopenie,  reducerea  indicelui  mitotic  şi 
tulburări ale maturări celulare, putând conduce la degenerare subacută 
medulară de tip megaloblastic. 
 
 
IX.4. INTERVENŢIE ÎN INTOXICAŢIA ACUTĂ
 
Intoxicația acută se prezintă în mod asemănător stării de ebrietate produse 
de  alcool.  Se  poate  prezenta  cu  agitație  sau  depresie  psihomotorie, 
distorsiuni  perceptive,  halucinații,  delir,  eventual  comportamente  bizare  şi 
periculoase, probleme respiratorii (de la bronşite la endem acut pulmonar), 
tulburări  ale  ritmului  cardiac  (de  la  aritmii  la  stop  cardiac)  şi  tulburări 
digestive cum ar fi greață şi vomă. 
Tratamentul pentru intoxicațiile acute poate constitui o urgență medicală cu 
gravitate  variabilă.  Totuşi,  rar  consumatorul  sau  însoțitorul  acestuia  cer 
ajutor  datorită  cunoaşterii  remisiei  simptomatologiei  intoxicației, 
caracteristicilor  de  marginalizare  la  care  poate  ajunge  sau  necunoaşterii 
riscurilor implicate. 
Atunci  când  un  consumator  obişnuit  prezintă  beție  fără  depresie,  nu  este 
necesară o acțiune specifică. Măsurile care trebuie luate sunt: 
ƒ Eliminarea resturilor de substanță din mediu. 
ƒ Ventilarea locului sau scoaterea hainelor. 
ƒ Se încearcă liniştirea subiectului. 
ƒ Subiectul este ajutat să respire lent şi profund. 
ƒ Se rămâne împreună cu acesta până la recuperare. 
ƒ Se  încearcă  să  se  afle  ce  produs  a  utlizat  pentru  a  optimiza  abordarea 
terapeutică de urgență.  
Atunci  când  pacientul  prezintă  o  tulburare  de  conştiință,  colaps 
cardiorespirator sau convulsii, trebuie transportat la un serviciu medical de 
urgență. Măsurile care trebuie luate până la venirea ambulanței sunt: 
ƒ Retragerea rezidurilor dizolvantului din haine sau de pe subiect. 
ƒ Ventilarea locului 

234
ƒ Sprijinirea subiectului cu capul înclinat pentru a evita aspirarea vomei. 
ƒ Evitarea scăderii temperaturii, acoperindu‐l 
ƒ Realizarea  manevrelor  de  reanimare  (respirație  gură  la  gură,  masaj 
cardiac). 
ƒ Se încearcă colectarea unei mostre a solventului pentru a fi analizată. 
Atunci când se cunoaşte compoziția substanței inhalate, echipa de urgență va 
lua măsurile adecvate şi va administra medicamentele indicate în forma cea 
mai pertinentă. 
 
IX.4.1. EFECTE TOXICE ASUPRA EMBRIONULUI ŞI FĂTULUI
În  urma  experimentelor  pe  animale,  au  fost  observate  aberații 
cromozomiale.  Totuşi,  depistarea  daunelor  asupra  embrionului  la  oameni 
este  foarte  dificil  deoarece  majoritatea  consumatoarelor  prin  inhalare  sunt 
politoxicomane atunci când ajung la vârsta procreerii. 
Într‐o  revizie  realizată  în  1988,  Societatea  Americană  a  Anesteziologilor 
afirma  că  triada  bine‐cunoscută  de  avort  spontan,  anomalie  congenitală  şi 
infertilitate  se  consideră  consecutivă  expunerii  la  concentrații  ambientale 
crescute de gaze anestezice. 
Femeile  expuse  cronic  la  gazele  anestezice  prezintă  un  risc  mai  mare  de 
avort spontan şi anomalii congenitale decât cele neexpuse, ca şi un risc mai 
mare renal şi hepatic, inclusiv unele tipuri de cancer. 
Conform  unui  studiu  ce  a  cuprins  20000  gravide  care  lucrau  în  industria 
încălțămintei,  în  zona  Alicante  (Spania),  la  naştere  a  fost  înregistrat  un 
număr semnnificativ mai mare de întârzieri în creşterea fetală intrauterină. 
A  fost  descrisă  embriopatia  la  copiii  mamelor  expuse  în  mediul  de  lucru  la 
toluen,  în  timpul  gestației.  Trei  copii  prezentau  un  tablou  asemănător 
sindromului  alcoolic  fetal:  microencefalie,  disfuncții  ale  SNC,  retard  în 
dezvoltarea  intelectuală  şi  fizică  şi  malformații,  cu  diminuarea  „degete  în 
spatulă cu unghii hipoplazice”. 
 
IX.4.2. EFECTE TOXICE ALE INHALĂRII INVOLUNTARE
Mii de muncitori de ambele sexe se află zilnic în contact cu solvenți organici 
şi, ca urmare, sunt expuşi la efectele toxice ale acestora. În general, având în 
vedere  gradul  crescut  de  volatilitate  al  acestora,  se  găsesc  în  aer  şi 
penetrează organismul în special prin plămâni. În plus, proprietățile lipofile 
ale  unora  dintre  solvenți  le  permit  de  asemenea  să  traverseze  pielea  şi  să 

235
ajungă  în  circulația  sanguină.  Mânuşile  oferă  o  protecție  care  nu  este 
întotdeauna eficientă. 

MEDIUL INDUSTRIAL
Având  o  afinitate  particulară  pentru  SNC,  solvenții  pot  interfera  cu 
funcționarea unuia sau mai multor elemente ale acestui sistem.  Aşa cum se 
cunosc  destul  de  bine  efectele  unei  intoxicații  acute  ca  rezultat  al  unei 
expuneri  unice  cu  concentrație  puternică,  cunoaşterea  cu  privire  la 
expunerea  prelungită  la  solvenți  industriali  este  doar  parțială.  În  lumina 
cunoştințelor  actuale  cu  privire  la  efectele  neurotoxice  ale  expunerii 
continue  se  poate  propune  un  model  care  situează  diferitele  etape  ale 
deteriorării sănătății într‐un continuum, dintr‐un stadiu optim de sănătate şi 
până la apariția bolilor grave.  
În  cazul  în  care  cantitatea  de  solvenți  la  locul  de  muncă  are  o  concentrație 
suficientă,  apar  simptome  prenarcotice:  greață,  dureri  de  cap,  amețeală, 
senzație de ebrietate, euforie, dificultăți în articularea cuvintelor etc. 
Aceste simptome dispar în general la întreruperea expunerii. Totuşi natura 
tranzitorie  a  simptomelor  face  să  nu  li  se  acorde  suficientă  atenție,  cu 
excepția  cazului  în  care  severitatea  şi  intensitatea  acestora  împiedică 
îndeplinirea  sarcinilor  de  lucru.  Tulburările  pot  fi  percepute  aproape  zilnic 
de personele expuse, fără ca acestea să le acorde importanță. 
Alte tipuri de modificări apar în urma mai multor ani de expunere, în funcție 
de  concentrație  şi  timp.  Este  vorba  despre  oboseală  excesivă,  anxietate, 
pierderi de memorie, dificultăți de concentrare... pentru mulți dintre autori, 
aceste  simptome  constituie  primii  indicatori  ai  modificării  structurilor  sau 
funcționării sistemului nervos. 
Există  chestionare  cu  privire  la  simptomele  disfuncțiilor  sistemului  nervos 
care  sunt  administrate  muncitorilor  expuşi  la  solvenți,  în  scopul  efectuării 
unor  examene  psihometrice  şi  neurologice  mai  complete  atunci  când 
răspunsurile  afirmative  depăşesc  pragul  stabilit  pentru  categoria  de  vârstă 
respectivă.  În  unele  țări,  aplicarea  acestor  chestionare  se  face  periodic 
(Suedia, Danemarka, Canada). 
În  țările  scandinave  se  cunoaşte  de  mulți  ani  un  sindrom  psihoorganic 
denumit  neuroastenic  sau  sindromul  zugravului/vopsitorului  care  se 
manifestă  prin  iritabilitate,  nervozitate  şi  perioade  de  anxietate.  Deşi  acest 
sindrom poate avea diverse etiologii s‐a demonstrat că este foarte frecvent la 
persoanele expuse la solvenți organici. 
Dintre tulburările neurofiziologice menționăm: 

236
ƒ Anormalități pe electroencefalogramă, caracterizate prin sarcini excesive 
ale undelor lente (theta) în perioada de trezire, crescând paralel cu gradul 
de expunere. 
ƒ Încetinire  în  conducerea  nervoasă  şi  praguri  crescute  pentru  percepția 
vibrotactilă. 
ƒ Discromatopsie  crescută  în  grupurile  de  populație  expusă  la  solvenți. 
Discromatopsia constă în distingerea deficitară sau incompletă a culorilor. 
Recent,  Organizația  Mondială  a  Sănătății  a  recunoscut  sindromul 
encefalopatiei  toxice  uşoare  caracterizat  prin  tulburări  de  memorie, 
dificultăți  de  verbalizare,  diminuarea  funcțiilor  neuropsihologice  şi 
schimbări bruşte de dispoziție. 
Aceste  simptome  pot  fi  însoțite  de  atrofie  corticală  şi  reducerea  fluxului 
sanguin  cerebral.  Studii  recente  care  au  utilizat  tehnici  de  neuroimagine 
demonstrează  că  aceste  probleme  persistă  după  suprimarea  contactului 
toxic. 
Sunt  cunoscute  efectele  secundare  ale  solvenților  în  mediul  industrial.  Se 
remarcă  modificări  ale  sistemului  hematopoietic  prin  depresia  măduvei 
osoase,  polinevrită  şi  depresia  sistemului  imunitar.  În  cazul  percloetilenei 
apar disfuncții renale grave. 
 
ÎN MEDIUL SANITAR
În  lumina  cunoştințelor  acumulate,  gazele  anestezice  constituie  un  risc 
ocupațional  important  pentru  anestezişti,  chirurgi  şi  personalul  de 
infirmerie. 
Anestezicele volatile sunt utilizate nu numai în sălile de inducție a anesteziei 
ci şi în sălile de operație şi reanimare, zone de trezire anexe, săli de naştere 
şi clinici de stomatologie. 
Afecțiunile hepatice, renale sau ale SNC au fost descrise în numeroase studii 
publicate şi în tratatele de farmacologie, deoarece ocupă un loc important în 
practica anesteziei chirurgicale. 
În  ariile  citate  anterior  au  fost  detectate  concentrații  de  anestezice,  lichide 
sau gazoase şi extrem de volatile, mai mult sau mai puțin crescute în funcție 
de ventilația existentă. Dacă nu se dispune de sisteme speciale de reducere a 
reziduurilor acestor gaze, concentrațiile de oxid nitros pot ajunge la sute de 
părți  pe  milion  (ppm)  şi  cele  ale  halotanului  şi  derivaților  zeci  de  părți  pe 
milion (ppm, unitate de măsură pentru concentrația de substanțe în aer). 

237
Unele  dintre  aceste  substanțe  sunt  eteruri  polihalogenate  cu  o  structură 
chimică  asemănătoare  cu  cea  a  cunoscuților  agenți  carcinogenetici.  Din 
punct  de  vedere  experimental,  s‐a  demonstrat  că  toate  gazele  anestezice 
utilizate  prin  inhalare  sunt  teratogene  şi  că  cloroformul,  tricloroetilenul, 
fluoroxenul şi halotanul sunt mutagene, carcinogenetice sau ambele. 
Asociațiile  profesionale  din  diferite  țări  au  stabilit  norme  de  prevenire  a 
expunerii personalului sanitar la concentrații crescute de gaze anestezice. 
Oxidul  nitros,  considerat  în  mod  tradițional  gaz  inert,  şi‐a  dovedit 
capacitatea  de  a  provoca  tablouri  de  agranulotocitoză  şi  degenerare 
combinată  subacută  a  măduvei  osoase  în  anemia  pernicioasă  prin  oxidarea 
de  la  forma  activă  I  a  vitaminei  B12  la  formele  sale  inactive  II  şi  III  la 
persoanele supuse tratamentului plămân de oţel.  
 
MEDIUL AMBIENT
Prezența  substanțelor  volatile  toxice  în  mediul  ambient  reprezintă  în 
prezent un subiect de interes. Utilizarea gazelor toxice în conflictele de luptă 
– deşi acest lucru este negat de obicei – este un fapt care, la fel ca şi recentele 
tensiuni  internaționale  relaționate  cu  terorismul,  poate  atinge  dimensiuni 
inimaginabile. Evaluarea dimensiunii consecințelor expunerii directe asupra 
populației necesită o perioadă mare de timp, putând fiind necesare chiar şi 
zeci  de  ani  de  studii.  De  asemenea,  în  agricultură  sunt  utilizate  diverse 
produse insecticide, susceptibile de intoxicații de diverse grade în funcție de 
tipul de substanță şi gradul de expunere. 
RĂZBOIUL CHIMIC
Aproape  toate  gazele  toxice  fabricate  în  scopuri  de  luptă  sunt  derivați 
halogenați şi, majoritatea, clorați. În funcție de efecte acestea se grupează în: 
ƒ Asfixiante. 
ƒ Care produc vezicule 
ƒ Gaze lacrimogene. 
ƒ Care provoacă strănutul. 
ƒ Fumigene. 
Primele  două  categorii  sunt  deosebit  de  toxice  şi  o  scurtă  expunere  poate 
conduce  la  leziuni  grave  sau  deces.  Gazele  asfixiante  cauzează  deficitul  de 
oxigen  fără  a  interfera  cu  mecanismele  de  respirație  iar  cele  vezicante 
produc băşici la nivelul pielii. 

238
Nemții  au  lansat  în  Primul  Război  Mondial  (1914‐1918)  gazul  toxic  iperită 
(„gaz  muştar”)  asupra  teritoriului  Ypres  din  Belgia,  ale  cărui  proprietăți 
principale  sunt  vezicant  al  tegumentelor  şi  iritant  al  căilor  respiratorii.  În 
timpul celui de‐Al Doilea Război Mondial (1939‐1945) nu există date despre 
folosirea gazelor toxice. 
În  războiul  din  Vietnam  (1961‐1975)  armata  americană  a  utilizat  ca 
defoliant  arboricol  dioxina  sau  TCDD  (tetraclorodibenzol),  produs  cu 
toxicitate  de  zece  mii  de  ori  mai  mare  decât  cea  a  cianurii,  insolubil  în  apă 
dar  solubil  în  grăsimi.  Acest  compus  nu  este  volatil  şi,  pentru  a‐l  putea 
pulveriza din avion sunt utilizate soluții cu propilen crescându‐i astfel şi mai 
mult  toxicitatea.  Mulți  băştinaşi  şi  soldați  americani  au  murit  sau  s‐au 
îmbolnăvit  de  afecțiuni  ireversibile.  Acest  produs  este  în  plus  un  puternic 
cancerigen şi teratogen, persistând mulți ani în solul contaminat. 
Fabricile  companiilor  multinaționale  contină  să  sintetizeze  TCDD,  acesta 
fiind  indispensabil  în  industria  modernă,  deşi  producția  este  realizată  în 
locuri  aflate  la  depărtare  de  reşedințele  țărilor  supradezvoltate.  Din  cauza 
acestei  substanțe  au  avut  loc  deja  mai  multe  catastrofe  ecologice  şi  umane 
(denumite  de  asemenea  agentul  portocaliu)  datorită  unor  scăpări  de  gaze 
care  rămâneau  în  suspensie.  Aşa  s‐a  întâmplat  în  Seveso  (Italia)  în  1976  şi 
mai recent în Mexic şi India. 
Alte  exemple:  Gaze  cu  clor  cu  fost  utilizate  în  Afganistan  (1979‐1988)  şi 
recent în conflictul din Golf (1991). În ambele cazuri acest fapt a fost negat 
deşi  leziunile  soldaților  confirmă  acest  lucru.  În  sindromul  deşertului  din 
războiul  din  Golf  au  fost  afectați  în  jur  de  72000  de  soldați  care  au  primit 
tratament în spitalele de veterani sau în clinici private. 
Există persoane afectate care au stat doar şase zile în Irak. Tipul siptomelor 
şi  mirosul  derivaților  de  petrol  inhalat  de  bolnavi  în  această  perioadă  au 
revelat  impregnarea  cu  solvenți  volatili.  Totuşi,  având  în  vedere 
comtaminarea  ambientală  datorită  proiectilelor  utilizate  şi  datorită 
anumitor germeni proveniți din războiul bacteriologic (nerecunoscut) şi/sau 
endemiilor  locale  din  Golf,  medicina  militară  nu  îşi  asumă  consecințele 
sindromului  şi  înfruntă  solicitările  celor  afectați  calificând  ca  probleme 
psihologice gravele probleme de sănătate pe care le suportă, care formează 
aşa‐numitul sindrom psihoorganic. 
SUBSTANŢE UTILIZATE ÎMPOTRIVA DĂUNĂTORILOR DIN AGRICULTURĂ ŞI A
PARAZIŢILOR LA OM
DDT  (diclorodifeniltricloroetan)  a  fost  utilizat  în  special  împotriva 
dăunătorilor din agricultură. Având în vedere eficacitatea sa crescută, a fost 
utilizat  în  cel  de‐Al  Doilea  Război  Mondial  pentru  eradicarea  parazitozei  la 
soldați.  Mai  târziu,  utilizarea  acestuia  în  fumigații  a  fost  extinsă  la  toate 

239
câmpurile  domestice,  utilizându‐se  numeroase  modalități  de  uz  zilnic  şi 
lunar. A fost interzis în întreaga lume din cauza toxicității crescute. 
DDT  –  ul  a  fost  substituit  cu  alți  compuşi  care  poartă  eticheta  de 
nedăunătoare deşi formulele chimice ale acestora arată contrariul. 
În  ultimul  timp  a  fost  utilizat  lindanul  sau  gammaexanul,  derivat  al 
hexaclorobenzenului;  ambele  sunt  responsabile  de  dispariția  unui  mare 
număr de specii de păsări intoxicate prin ingerarea insectelor contaminate. 
În prezent, insecticidele de uz domestic se fabrică pe bază de piretrine, care 
îşi  au  originile  într‐un  anumit  tip  de  crizantemă  specifică  regiunii 
mediteraneene.  Datorită  cererii  mari  de  piretrine  acestea  se  produc  prin 
sinteză.  Aceste  substanțe  sunt  insecticide  şi  nu  sunt  toxice  în  acest  format, 
deşi  spray‐urile  prin  intermediul  cărora  se  realizează  pulverizarea  sunt 
derivați halogenați. 
 

IX.5. POPULAŢIA AFECTATĂ

În  acest  capitol  vom  prezenta  datele  epidemiologice  relaționate  cu  rata  de 
consum, caracteristicile individului consumator şi efectele căutate de acesta, 
precum şi pattern‐ul de consum de‐a lungul timpului. 
 
IX.5.1. RATA DE CONSUM
Rezultatele  culese  trebuie  interpretate  ținând  cont  de  populația  studiată  şi 
metodologia  utilizată.  Ratele  de  consum  tind  a  fi  crescute  în  centrele  de 
protecție  a  minorilor,  şcolile  suburbane  ale  oraşelor  industriale  etc.  În 
schimb,  pot  fi  foarte  reduse  în  anumite  şcoli  periferice,  nu  de  suburbie,  în 
care  există  mulți  copii  cu  absenteism,  abandon  şi  sunt  consumatori 
importanți dar greu accesibili.  
Nu există studii epidemiologice comparabile, fapt care împiedică conturarea 
unor tendințe generale în ceea ce priveşte abuzul de solvenți. 
Un studiu realizat de Smart (1986) a încercat să descopere această tendință 
bazându‐se  pe  şase  sondaje  cu  un  amplu  spectru  reprezentativ  (trei 
efectuate în Canada şi trei în statele Unite), ratele de consum oscilând între 
3,3 şi 6,2%. Continuarea consumului a arătat tendința de creştere existând o 
rată  mai  mică  în  rândul  elevilor  decât  în  rândul  celor  care  au  abandonat 
studiile. 

240
În şcolile secundare, procentele de consum pot pleca de la 1,9 în Montreal şi 
3,7 în Toronto (Canada) la 6,5% în Mexic, 11,5% în San Francisco, Califirnia, 
până  la  40%  într‐o  şcoală  din  Glasgow  (Scoția,  Regatul  Unit)  şi  62%  în 
populația generală indiană (Colorado, Statele Unite) dintre care 65% dintre 
consumatori  sunt  femei  şi  35%  bărbați.  Această  inversare  a  rezultatelor 
obişnuite  pare  a  se  datora  puternicii  cenzuri  sociale  asupra 
comportamentelor  de  consum  de  alcool  la  femeile  din  cadrul  acestei 
comunități. 
În  Mexic,  unde  consumul  este  foarte  crescut  în  anumite  populații, 
procentajele sunt foarte diferite față de cele anterioare. Studiile realizate în 
1972  au  relevat  că  6,5  %  dintre  copiii  aflați  în  şcala  secundară  consumau 
solvenți. 
În Japonia, inhalarea de solvenți, alături de problemele de abuz de alcool şi 
amfetamine,  este  recunoscută  ca  una  dintre  cele  mai  importante  probleme 
de adicție. 
Consumul  de  solvenți  a  început  să  crească  în  Japonia  începând  cu  1967.  
În  1980  au  fost  arestațe  40.433  de  persoane  pentru  că  au  inhalat  cola  (în 
Japonia această faptă este considerată un delict), în timp ce alte 20.200 erau 
deținute pentru posesie ilegală de amfetamine. 
În  Singapore,  consumul  de  inhalante  este  un  fenomen  recent  în  rândul 
tinerilor  şi  creşte  rapid  datorită  accesibilității  şi  prețului  redus  al  acestora. 
Majoritatea  consumatorilor  sunt  de  etnie  chineză  şi  prezintă  patologie 
socială  crescută  (destructurare  familială,  comportamente  agresive  şi 
violente,  absenteism  şcolar).  În  1977  a  fost  menționat  primul  caz  de  deces. 
Între  1980  şi  1984  a  crescut  de  31  de  ori  numărul  de  consumatori,  88% 
dintre aceştia fiind bărbați cu vârsta cuprinsă între 15 şi 19 ani. 
În Brazilia, în 1985 vârsta subiecților consumatori era cuprinsă între 8 şi 10 
ani, din ambele sexe. Consumul era realizat în condiții de sărăcie extremă şi 
condiții infraumane, subiecții trăind în stradă. Acest fenomen  s‐a repetat în 
toate  țările  sudamericane  în  paralel  cu  marginalizarea  implicată  de 
progresul marilor oraşe. 
Vârfurile de consum în Brazilia erau în general atinse în populația cu vârsta 
cuprinsă între 15 şi 17 ani, cu tendința de extindere la ambele capete. Date 
epidemiologice  mai  recente  confirmă  cea  mai  mare  prevalență  de  consum 
între 14 şi 18 ani, indiferent de țara în care este dezvoltat studiul. 
În  cea  ce  priveşte  sexul,  în  cea  mai  mare  parte  a  grupurilor  există  o 
majoritate copleşitoare a subiecților de sex masculin, existând de asemenea 
cazuri  în  care  diferența  tinde  a  se  anula.  Proporțiile  consumului  la  femei  şi 

241
bărbați  sunt  foarte  variabile,  existând  proporții  care  oscilează  între  10  şi 
40% dintre femeile care inhalează. 
 
IX.5.2. CARACTERISTICILE CONSUMATORILOR
În  general,  consumatorii  de  substanțe  volatile  aparțin  grupurilor  cu  nivel 
socio‐economic  scăzut  sau  foarte  scăzut,  fiind  astfel  vorba  despre  indivizi 
sau  grupuri  cu  dificultăți  sociale  adăugate.  În  continuare  prezentăm 
caracteristicile consumatorilor în funcție de diferite axe: 
 
CARACTERISTICI ALE FAMILIILOR CONSUMATORILOR DE SUBSTANŢE
VOLATILE
ƒ Familii în general destructurate sau în proces grav de deterioare. Uneori 
copiii rămân în grija bunicilor sau unuia dinre ei. 
ƒ Familii cu grave probleme socio‐economice şi culturale. 
 
ASPECTE SOCIOLOGICE CARE APAR MAI FRECVENT LA CONSUMATORI
ƒ Absenteism şcolar sau şcolarizare tardivă. 
ƒ Adaptare şcolară scăzută sau lipsa acesteia, eşec şcolar. 
ƒ Conduite predelictive sau delictive. 
ƒ Apartenența la grupuri de consumatori. 
ƒ Ignoranță sau respingerea valorilor şi normelor sociale. 
ƒ Lipsa de încredere şi carențe în aşteptările față de viitor. 
ƒ Perioade mari de timp liber pe care nu ştiu cu să le ocupe 
 
ASPECTE PSIHOLOGICE ŞI DE ÎNVĂŢARE CELE MAI FRECVENTE LA
CONSUMATORI
ƒ Stimă de sine redusă şi alte componente depresive. 
ƒ Teamă exagerată față de persoane, locuri, situații necunoscute. 
ƒ Toleranță scăzută la frustrare. 
ƒ Impulsivitate şi agresivitate. 
ƒ Dificultăți în obiectivarea raționamentelor şi problemelor. 
ƒ Eu dependent, în mare parte substituit de identitatea de grup. 
ƒ Dificultăți de orientare temporo‐spațială. 

242
ƒ Dificultăți  de  atenție,  concentrare,  memorie,  exprimare,  comunicare  şi 
relație. 
ƒ Limbaj şi vocabular deficitare şi spereotipe. 
ƒ Obținerea de coeficienți de inteligență scăzuți la testele convenționale. 
ƒ Motivație  scăzută  sau  lipsa  acesteia  pentru  efectuarea  învățării 
coordonate şi/sau sistematizate. 
Populația infantilă şi tânără cu aceste caracteristici se află în mod natural în 
grupuri  cu  probleme  specifice,  afectate  deja  la  origine  şi  care  ajung  la 
tratament  prezentând  probleme  pentru  care  sunt  asistați  în  centre  foarte 
specifice:  centre  de  psihiatrie,  trimişi  de  poliție,  centre  de  protecție  a 
minorilor,  tribunale  etc.,  în  care  problema  consumului  de  solvenți  poate 
rămâne pentru mult timp îngropată sub conflictul social copleşitor. 
Aceşti copiii de „lumea a patra” pot fi întâlniți în anumite cartiere urbane şi 
suburbane şi în oraşele de la marginea marilor oraşe, de exemplu, inhalând 
din punga de plastic în plină zi şi cerând bani trecătorilor. În general umblă 
în  grupuri  de  câte  trei  sau  patru  inhalând  de  preferat  aurolac.  Nu  poate  fi 
considerată izolată nici situația în care pot fi văzuți copii mici care umblă la 
carburatoarele  maşinilor  pentru  a  inhala  vaporii  de  benzină.  În  ambele 
cazuri, vârsta copiilor este mult mai mică decât media celor din studii: fiind 
între 6 şi 11 ani. 
 
IX.5.3. CONSUMATORUL OBIŞNUIT NE-MARGINAL
Este un băiat preadolescent sau adolesent, cu variate conflicte sociale, între 
care predomină separarea de părinți sau relații foarte problematice în cuplu. 
Pare  a  fi  de  importantă  –  ca  şi  în  cazul  altor  droguri  –  rolul  grupului  de 
prieteni, în care adolescentul caută sprijin, înțelegere şi identitate. 
Marea majoritate a consumatorilor de inhalante (între 80 şi 85%) consumă 
substanțe volatile în grup, dar există şi o minoritate de consumatori solitari 
(între  10  şi  15%).  Consumul  solitar  de  solvenți  volatili  este  considerat 
criteriu de gravitate, care creşte la vârste mai mari.  
Printre motivele avansate pentru consum se află: 
ƒ Căutarea evaziunii. 
ƒ Căutarea de gratificații sau senzații tari. 
ƒ „Pentru că este excitant, periculos şi nu este pe placul adulților...” 
ƒ „Pentru că mă face să mă simt bine...” 
ƒ „Aşa...” 

243
Atât  în  cazul  consumului  marginal  de  solvenți  cât  şi  în  cazul  celui  ne‐
marginal,  consumatorii  au  părinți  alcoolici  în  proporție  mai  mare  decât  în 
cazul celorlalți copii. 
„Există o relație pozitivă între a fi consumator cronic de inhalante  şi părinți 
alcoolici” (Eleanor Carroll, 1977). 
Una  dintre  puținele  constante  relaționate  cu  consumul  de  solvenți  este  că 
practic nu este vorba de un drog liber ales (Mason 1979). Motivația pentru a 
consuma  inhalante  este  relaționată  cu  accesibilitatea  sa  şi  prețul  scăzut. 
Persoana  care  consumă  inhalante  poate  consuma  simultan  solvenți  sau 
poate  alterna  cu  consumul  de  canabis  sau  alcool,  atunci  când  este  mai  în 
vârstă sau atunci când are mai multe resurse economice. 
 
IX.5.4. EFECTELE CĂUTATE DE CONSUMATORI
Unii  consumatori  nu  ştiu  să  exprime  de  ce  le  plac  solvenții;  acest  lucru  nu 
trebuie să pară ciudat în grupurile cu dficultăți de limbaj şi de exprimare. 
Majoritatea  consumatorilor  de  solvenți  volatili  afirmă  că  sunt  atraşi  de 
euforia rapidă care se atinge cu inhalantele, senzația de bunăstare, reducerea 
anxietății şi insecurității. 
Dacă respectiva susbstanță îi induce starea, exprimată în jargonul drogurilor, 
ca fiind High consumatorul îl consideră de calitate bună; iar pentru populația 
marginală, drogul este cu atât mai bun cu cât atenuează sau face să dispară 
senzațiile fiziologice de durere, foame sau frig. 
Această  practică,  inițiată  în  general  în  grup,  este  în  multe  cazuri  realizată 
tocmai din cauza presiunii grupului. În anumite medii, actul inhalării în grup 
este  un  obicei  care  se  transmite  social  şi  constituie  o  activitate  cu  caracter 
social, deşi relațiile stabilite sunt foarte rudimentare şi manifestă pattern‐uri 
de socializare foarte deficitare. 
Asistenții  sociali  şi  alți  profesionişti  care  au  legătură  cu  problema  abuzului 
de  solvenți  afirmă  că  există  oscilații  mari  în  ceea  ce  priveşte  numărul  de 
indivizi care inhalează, ca şi cum ar exista o modă în acest sens. 
Acest  fapt  se  observă  clar  în  medii  limitate,  când  mulți  copii  renunță  la 
inhalare  pentru  că  figura  liderului  abandonează  practica  sau,  din  contră, 
mulți încep să inhaleze atunci când o figură reprezentativă recade. 
 

244
IX.6. ABORDAREA TERAPEUTICĂ
ŞI CARACTERISTICILE ACESTEIA

Abordarea terapeutică convențională a drogodependențelor s‐a demonstrat 
în  general  destul  de  ineficientă  pentru  acest  tip  de  consumatori  prin 
inhalare. Acest lucru se poate explica prin faptul că: 
ƒ Copiii  şi  adolescenții  prezintă  dificultăți  specifice  în  ceea  ce  priveşte 
contactul personal şi terapeutic. 
ƒ Atunci  când  apare  o  dependență  intensă  şi  compulsivă  de  drog  în  stadii 
atât de timpurii, constituie un indicator de conflicte grave şi profunde la 
nivel familial, în care sprijinul, comunicarea, educația şi controlul parental 
nu au existat sau au fost inadecvate. 
Atunci când părinții sunt capabili să‐şi asume recomandările terapeutice, se 
încearcă stabilirea prin acestea a comportamentelor alternative la consumul 
de  droguri  la  cei  afectați,  ținând  cont  de  faptul  că  nivelul  intelectual  scăzut 
diminuează sau anulează posibilitățile de abordare. 
Din  păcate,  cel  mai  frecvent  părinții  se  simt  total  depăşiți  de  conflict  şi 
resping  efortul  şi  implicarea  necesare  în  tratament,  solicitând,  în  mod 
explicit, doar vindecarea fizică urgentă a copilului ca purtător şi responsabil 
exclusiv al problemei. 
Inhalarea  presupune  necesitatea  de  asistență  datorită  problemelor 
subiacente  grave,  astfel  încât  tratamentul  necesită  explorarea  anterioară  a 
necesităților  existente  şi  funcției  îndeplinite  de  drog  în  fiecare  caz,  alegând 
intervențiile cele mai adecvate şi mai ales posibile. 
Funcția pe care drogul o poate îndeplini în diferite momente poate fi: 
ƒ Distracție, curiozitate, plictiseală, evadarea din realitate... 
ƒ Interacțiune  socială,  necesitatea  de  a  se  integra  în  grup  prin  experiențe 
împărtăşite. 
ƒ Menținerea efectului căutat în drog, în mod compulsiv. 
În acest context trebuie clar să se țină cont de: 
ƒ Modelele de consum al solvenților. 
ƒ Trăirea subiectivă a consumatorului. 
Amintind  cele  trei  puncte  fundamentale  ale  celorlalte  drogodependențe, 
dezintoxicarea, dezobişnuirea şi reabilitarea, semnalăm faptul  că în ceea ce 
priveşte  intervențiile  în  urgență,  comportamentul  trebuie  monitorizat  în 

245
perioada dezintoxicare şi că nu există substanțe specifice care pot fi utilizate 
sub  formă  de  regim  descrescător,  ca  în  cazul  alcoolului  sau  heroinei. 
Resursele medicamentoase care trebuie utilizate țin exclusiv de competența 
toxicologilor şi depind de tipul de substanță consumată şi de măsura în care 
acestea sunt cunoscute. 
Simptomele de abstinență nu sunt specifice în general, ca urmare se acordă 
atenție într‐o manieră punctuală nervozității, insomniei etc. în funcție de caz. 
În  ceea  ce  priveşte  dezobişnuirea,  trebuie  să  se  țină  cont  de  faptul  că 
majoritatea  consumatorilor  ajung  la  centrul  de  tratament  pentru  că  sunt 
aduşi  de  instanțe  sociale:  centre  deschise,  educatori,  asistenți  sociali;  se 
întâmplă  rar  ca  părinții  să  ceară  ajutor.  Vârsta  multora  dintre  aceştia 
împiedică  includerea  acestora  în  centre  cu  programe  pentru  alte 
dependențe.  
Se consideră adecvată stabilirea de programe de învățare de abilități vitale, 
cum  ar  fi  rezolvarea  de  probleme,  alegerea  adecvată  sau  dobândirea  unei 
imagini de sine pozitive pentru a face față problemei abuzului de solvenți. 
O’Connor (1983) recomandă următoarele strategii de abordare: 
ƒ Ajutarea persoanei să se relaxeze într‐o atmosferă prietenoasă, stabilind o 
relație caldă de încredere.. 
ƒ Încurajarea acesteia să vorbească despre probleme şi ascultarea acesteia. 
ƒ Mobilizarea  familiei  şi  ajutorului  profesional  multidisciplinar,  implicând 
pe cât posibil adulții pentru a sprijini şi a avea grijă de subiect. 
ƒ Oferirea de sfaturi cu privire la dietă, igienă, exerciții respiratorii şi rutina 
zilnică. 
ƒ Învățarea modului în care să‐şi orienteze şi modifice comportamentul. 
ƒ Oferirea  de  sfaturi  cu  privire  la  reducerea  graduală  a  drogodependenței 
fără a cere o abstinență imediată şi fără amențări cu pedeapsa. 
ƒ Căutarea de alternative de acțiune cu privire la abuzul de solvenți, atunci 
când se realizează ca răspuns la plictiseală, frustrare sau anxietate. 
ƒ Structurarea de grupuri de discuții în care persoana afectată să poată auzi 
modul  în  care  alte  persoane  au  rezolvat  cu  succes  o  problemă 
asemănătoare cu sa. 
ƒ Pregătirea  subiectului  pentru  simptomele  de  abstinență,  depresie  şi 
anxietate. 
În comunitățile extrem de marginale, problematica socială este atât de amplă 
şi  atât  de  profundă  încât  necesită  echipe  interdisciplinare  de  experți  în 

246
intervenții  comunitare  dotați  cu  resurse  adecvate  şi  suficiente  pentru  a 
procura alternative atât pentru copii cât şi pentru adulți. 
În  cazul  copiilor  străzii  se  acumulează  urmele  emigrării  forțate,  şomajul, 
analfabetismul,  mizeria:  în  total,  lipsa  condițiilor  compatibile  cu  existența 
umană.  Iar  opțiunile  de  trai  trec  obligatoriu  prin  sărăcie,  prostituție, 
delincvență şi consum de droguri. 
Toate acestea constituie tipuri de comportament social periculos, intolerabil 
pentru  societatea  care  le  generează  şi,  în  consecință  condamnabil  şi 
condamnat pentru normele şi legile ei.  Toate acestea împiedică o intervenție 
profesională eficientă. 
 

247
248
BIBLIOGRAFIE

ABOOD, M. E.; MARTIN, B. R. (1992) “Neurobiology of Marijuana Abuse”. TiPS. 13, May. 
ABRAHAM, H.D., y ALDRIDGE, A.M. (1993) “Adverse consequences of lysergic acid diethylamide”. 
Addiction, 88: 1327‐1334. 
AGUAR, O. (1982) Drogas y fármacos de abuso. Madrid: Consejo General de colegios Oficiales de 
Farmacéuticos. 
ALARCÓN, C., FREIXA, F. y SOLER‐INSA, P. A. (1981) “Conceptos básicos” în: FREIXA, F y SOLER‐
INSA, P. A. (comp.) Toxicomanías, un enfoque multidisciplinario. Barcelona: Fontanella. 
ALARCÓN, C.; RODRÍGUEZ MARTOS, A. (1988) “Abuso de disolventes volatiles (2ª parte)”. Fondo 
informativo de Apat, nº 14. Junio. 
AMERICAN ACADEMY OF PEDIATRICS. COMITTEE ON SUBSTANCE ABUSE. (1999) “Marijuana: A 
Continuing Concern for Pediatricians”. Vol 104. pag. 982‐985. 
AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION (1980) Diagnostic Criteria from DSM‐III. Washington: 
APA. 
AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION (1987) Diagnostic Criteria from DSM‐III‐R. Washington: 
APA. 
AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION (1995) “Cocaine related disorders: treatment principles 
and alternatives”, American Journal of Psychiatry, Vol. 152 (suppl), pag. 36‐39. 
AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION (1995) Diagnostic Criteria from DSM‐IV. Washington: 
APA. 
AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION (1995) DSM­IV, Manual diagnóstico y estadístico de los 
trastornos mentales. Barcelona: Masson. 
AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION (2000) Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor 
Mentale. DSM­IV­TR. Ediția a IV‐a Revizuită, Asociația Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti 
2003 
AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION. (1999) “Trastornos por abuso de sustancias”. Psychiatric 
Self‐Assessment & Review. 
ANDERSON, H.R. (1990) “Increase in deaths from deliberate inhalation of gases and pressurised 
aerosols”. British Medical Journal 301, 41, 7 de julio. 
BACHMAN, J.G., JOHNSTON, L.D. y O’MALLEY, P.M. (1990) “Explaining the recent decline in cocaine 
use among young adults: Further evidence that perceived risks and disapproval lead to reduce 
drug use”. Journal of Health and Social Behavior. 31 (2): 173‐184. 
BACHMAN, J.G.; LLOYD, D.J. y O’MALLEY, P.M. (1981) “Smoking, drinking, and drug use among 
American high school students: Correlates and trends, 1975‐1979”. American Journal of Public 
Health. 71: 59‐69. 
BAKER, E.; SMITH, T.; LANDRIGAN, P. (1985) “The neurotoxicity of industrial solvents: a review of 
the literature”. Am. J. Ind. Med. 8, pag. 207‐217. 
BANDURA, A. (1969) Principles of behavior modification. Englewood Cliffs, New Jersey: Prentice‐
Hall. – (1986) Social foundations of thought and action. A social cognitive theory. Englewood Cliffs, 
Nueva Jersey: Prentice‐Hall. 

249
BARRIO, G. (1992) “The spread of cocaine abuse in Europe: Proceedings of the International 
Seminary Cocaine Today: its effects on the individual and society”, United Nations Interregional 
Crime and Justice Research Institute (UNICRI), pag. 144‐149. 
BARRIO, G.; DE LA FUENTE, L.; CAMÍ, J. (1993) “El consumo de drogas en España y su posición en 
el contexto europeo”, Medicina Clínica. Vol. 101, pag. 344‐355. 
BATEL, P. (2000) Addiction and schizophrenia. European Psychiatry. 15, Pág. 115‐122. 
BECOÑA, E. (1999) Bases teóricas que sustentan los programas de prevención de drogas. Madrid: 
Plan Nacional sobre Drogas. 
BELCHER H.M. y SHINITZKY H.E. (1998) “Substance abuse in children: prediction, protection and 
prevention”. Archives of Pediatric Medicine. 152 (10): 952‐960. 
BESSES, L. (1905) Diccionario de argot español. Barcelona: Sucesores de Manuel Soler. 
BLENNOW, G.; FERGUSSON, A.; MEDVEDEO, A. (2000) Buprenorphine as a new alternative for 
detoxification of heroin addicts. It causes only mild withdrawal problems, abating quickly . 
Lakartidningen, Abstract, 97, Pág. 1830‐1833. 
BOBES, J.; LORENZO, P.; SÁIZ, P. A. (1998) Éxtasis (MDMA): un abordaje comprehensivo. 
Barcelona: Masson. 
BOGANI, E. (1975) El alcoholismo, enfermedad social. Barcelona: Plaza y Janés. 
BRAU, J. L. (1972) Historia de las drogas. Barcelona: Bruguera. 
BROOK, J.S.; BROOK, D.W.; GORDON, A.S.; WHITEMAN, M. y COHEN, P. (1990) The psychological 
etiology of adolescent drug use. A family interactional approach. Genetics, Social Gender and 
Psychology. Monograph 116 (Whole nº 2). 
BUKOSKI, J. (1995) “Un marco de trabajo para la investigación en prevención del abuso de drogas”. 
En Leukefeld, C.G. y Bukoski, J. (eds.) Estudios sobre intervenciones en prevención del abuso de 
drogas: aspectos metodológicos. Madrid: Centro de Estudios sobre Promoción de la Salud. 
BURSIK, J.R. y WEBB, J. (1982) “Community change and patterns of delinquency”. American 
Journal of Sociology. 88: 24‐42. 
CADAFALCH, J.; CASAS, M. (1993) El paciente heroinómano en el Hospital General. Madrid: Plan 
Nacional Sobre Drogas del Ministerio de Sanidad y Consumo. 
CAMBELL, A. M. G.; EVANS, M.; THOMSON, J. L. G.; WILLIAMS, M. J. (1975) “Cerebral Atrophy in 
Young Cannabis Smokers”. Lancet, pag. 1219‐1225. 
CAMI, J. (1988) “Farmacología de la cannabis”. Comunidad y Drogas. 7, pag. 31‐60. 
CAMÍ, J. (1995) Farmacología y toxicidad de la MDMA (éxtasis). Barcelona: Ediciones en 
Neurociencias. 
CAMÍ, J. (1996) Psicoestimulantes. Madrid. Aguilar. 
CAMÍ, J. (1996) Psicoestimulantes. Madrid: Aguilar. 
CAMÍ, J., y FARRÉ, M. (1996) “Farmacología de los alucinógenos”. En SAN, L.; GUTIÉRREZ, M., y 
CASAS, M. (eds.): Alucinógenos: la experiencia psicodélica. Barcelona: Ediciones en Neurociencias. 
CAMÍ, J.; FARRÉ, M. (1996) "Éxtasis, la droga de la ruta del bakalao", Med Clin. Vol. 106, pag. 711‐
716. 
CAMÍ, J.; FARRÉ, M.; MAS, M.; ROSET, P. N.; POUDEVIDA, S.; MAS, A.; SAN, L.; DE LA TORRE, R. 
(2000) Human pharmacology of 3,4‐Methylenedioxymethamphetamine ("Ecstasy"): Psychomotor 
performance and subjective effects", J Clin Psychopharmacol. Vol. 20, pag. 455‐66. 
CAMÍ, J.; RODRIGUEZ, M. E. (1988) “Cocaína: la epidemia que viene”. Medicina Clínica. Vol. 91, pag. 
71‐76. 

250
CAPUTO, R.A. “Volatile substance misure in children and young. A consideration of theories”. 
International Journal of the Addiction, 28. 10, pag. 1015‐1032. 
CARREÑO, J.E.; BOBES, J.; SÁNCHEZ, J.; ÁLVAREZ, C.E.; SAN NARCISO, G.; PÉREZ, S.F.; GARCÍA M. 
(1998) "Pautas de antagonización rápida ambulatoria en dependientes de opiáceos. Análisis 
comparativo" en la Revista Española de Drogodependencia, nº 23, 261‐84. 
CARROLL, E. (1977) “Notes on true epidemiology of inhalants”. Capítulo 2 de Review of inhalants: 
Euphoria to Dysfunction. Research Monograph series nº 15. 
CARROLL, K. M; ROUNSAVILLE, B. J.; GORDON, L. T.; NICH, C.; JATLOW, P.; BISIGHINI, 
CARUANA, D.S.; WEINBARCH, B.; GOERG, D.; GARDNER, L. B. (1984) “Cocainepacket ingestion”, 
Annals of Internal Medicin. Vol. 100 pag. 73‐74. 
CASAS, M. (2000) "Trastornos duales" en VALLEJO, J.; GASTÓ, C. Trastornos afectivos: ansiedad y 
depresión (2ª Ed.). Barcelona: Masson. 
CASAS, M.; PÉREZ DE LOS COBOS, J.; SALAZAR, I.; TEJERO, A. (1992) "Las conductas de 
automedicación en drogodependencias" en CASAS, M. (Coor.) Trastornos psíquicos en las 
toxicomanías. Barcelona : Citran. 
CASAS, M.; PRAT, G.; SANTÍS, R. (2000) "Trastornos por dependencia de sustancias psicotropas" en 
CERVILLA, J.A., GARCÍA‐RIBERA, C. Fundamentos biológicos en psiquiatría. Barcelona: Masson. 
CASAS, M.; RONCERO, C.; DURO, P.; PINET, C.; RIBALTA, E. (2001) "Abordaje de la dependencia de 
opiáceos y Atención Primaria" en Psiquiatría y Atención Primaria. 2; (2), Pag. 4‐12. 
CENTRO DE ESTUDIOS SOBRE PROMOCIÓN DE LA SALUD (1999) Estudio sobre factores de riesgo 
y protección de carácter familiar relacionados con el uso y abuso de drogas en adolescentes del 
municipio de Madrid. Madrid: Plan Municipal contra las Drogas. Ayuntamiento de Madrid. 
CLAYTON, R.R. (1992) “Transitions in drug use: risk and protective factors”. En M. Glantz y R. 
Pickens (eds.) Vulnerability to drug abuse. Washington DC: American Psychological Association. 
COHEN, P. (1990) Drug as a social construct. Amsterdam: Universiteit von Amsterdam. 
COHEN, S. (1973) Los disolventes volátiles. Publics Health Reviews 2, pag. 185‐214. 
COLEMAN, D. L.; ROSS, T.; NAUGHTON, J. (1982) “Myocardial ischemia and infarction related to 
recreational cocaine use”, Western Journal of Medicine. Vol. 136, pag. 444‐446. 
COMISIÓN DE LAS COMUNIDADES EUROPEAS (1990) Informe sobre los programas nacionales de 
reducción de la demanda de drogas en la Comunidad Europea (Comunicación de la Comisión al 
Consejo). Bruselas, 8 de noviembre de COM (90) 527 final. 
COMITÉ DE EXPERTOS DE LA OMS EN DROGAS TOXICOMANÍGENAS (1964) 13º informe. Ginebra: 
Organización Mundial de la Salud. 
COMITÉ DE LA OMS EN SALUD MENTAL (1967) 14º Informe: Dependencia del alcohol y de las otras 
drogas. Ginebra: OMS. 
CONTRERAS, M.C. (1977) ¿Por qué los disolventes? Inhalación voluntaria de disolventes 
industriales. México: Trillas. 
COWEN, E. y WORK, W. (1988) “Resilent children, psychological wellness, and primary 
prevention”. American Journal of Community Psychology. 16: 591‐607. 
DACKIS, C. A.; GOLD, M. S. (1985) “Pharmacological approaches to cocaine addiction”, Journal of 
Substance Abuse Treatment. Vol. 2, pag. 139‐145. 

251
DARKE, S. ; HALL, W.; HEATHER, N.; WARD, J.; WODAK, A. (1991a). "The reliability and validity of 
scale to measure HIV risk‐taking behaviour among intravenous drug users". AIDS, 5. Pag. 181‐185. 
DARKE, S.; HALLl, W.; WODAK, A.; HEATHER, N.; WARD, J. (1992a) "Development and validation of 
a multidimensional instrument for assessing outcome of treatment among opiate users: the Opiate 
Treatment Index" en British Journal of Addicition, nº 87. Pag. 733‐742. 
DARKE, S.; HEATHER, N.; HALL, W.; WARD, J.; WODAK, A. (1991b) "Estimating drug consumption 
in opioid users: reliability and validity of a recent use episodes method" în British Journal of 
Addicition, nº 86. Pag. 1311‐1316. 
DARKE, S.; WARD, J.; HALL, W.; HEATHER, N.; WODAK, A. (1991c) "The Opiate Treatment Index 
(OTI) Manual" en National Drug and Alcohol Research Technical Report, nº 11, Australia: 
University of New South Wales. 
DARKE, S.; WARD, J.; ZADOR, D.; SWIFT, G (1991d) "A scale for estimating the healt status of opioid 
users" en British Journal of Addiction, nº 86. Pag. 1317‐1322. 
DARKE, S.; WODAK, A.; HALL, W.; HEATHER, N.; WARD, J. (1992b) "Prevalence and 
DE LA GARZA, F.; VEGA, A. (1983) La juventud y las drogas. México: Trillas. 
DE LA TORRE, R.; FARRÉ, M.; ROSET, P.N.; HERNÁNDEZ‐LÓPEZ, C.; MAS, M.; ORTUÑO, J.; MENOYO, 
E.; PIZARRO, N.; SEGURA, J.; CAMÍ, J. (2000) "Pharmacology of MDMA in humans", Ann N Y Acad 
Sci. Vol. 914, pag. 225‐237. 
DELAY, J. (1958) “Psychofarmacology frontiers”, Proceedings of the 2nd International Congress of 
Psychiatry. Boston‐TORONTO: Little, Brown and Co. 
DENIKER, P. (1966) La psychopharmacologie. París: Que sais‐je? 
DEPARTMENT OF HEALTH AND SOCIAL SECURITY (1982) Treatment and Rehabilitation. Report 
of the Advisory Council on the Misuse of Drugs. London: HMSO. 
DERRERES, J. (1988) “Gases anestésicos”. Tribuna Médica, del 29 de enero al 4 de febrero. 
DEWEY, S. L.; MORGAN, A. E.; ASHBY, C.R. JR.; HORAN, B.; KUSHNER, S.A.; 
DEWEY, W. L. (1986) “Cannabinoid Pharmacology”. Pharmacological Reviews. 38, 2, pag. 151‐178. 
DeWIT, D.J.; SILVERMAN, G.; GOODSTADT, M., y STODUTO, G. (1995) “The construction of risk and 
protective factor indices for adolescent alcohol and other drug use”. The Journal of Drug Issues. 25 
(4): 837‐863. 
DI MARZO, V.; DE PETROCELLIS, L. (1997) “The endogenous cannabinoid signaling system: 
chemistry, biochemistry and physiology”. Internet J Sci Biol Chem. http://www.netsci‐
journal.com/97v1/97007/index.htm 
DÍAZ, L., y otros (1980) Las drogas a lo claro. Madrid: Popular. 
DINWIDDIE, ST. H. (1994) “Abuse of inhalants: a review”. Addiction, nº 89, pag.925‐939. 
DOLE, V.P.; NYSDOANDER, M.E. (1965) “Medical Treatment for Diacteymortine (Heroin)” en 
Addiction. JAMA, 193(8): 80‐84. 
DORM, N. y THOMPSON, A. (1976) “Evaluation of drug education in the longer term is not an 
optional extra”. Community Health. 7: 154‐161. 
DUEÑAS, A. (1999) Intoxicaciones agudas en medicina de urgencia y cuidados críticos. Barcelona: 
Masson. 
DUGARIN, J. y NOMINÉ, P. (1990) “Attribution, intransitivation, substantivation”. Psychotropes, vol. 
VI, nº 1, pp. 27‐30. 
DURUY, V. (1990) Historia de los griegos. Tomo II. Barcelona: Muntaner y Simón. 
E.Y., y JOHNSON, C.A. (1989) “A multi‐community trial for primary prevention of adolescent drug 
abuse: Effects of drug use prevalence”. Journal of the American Medical Association. 261 (22) 

252
EAP, C.B.; DÉGLON, J. J.; BAUMAN, P. (1999) "Pharmacokinetics and pharmacogenetics of 
methadone: Clinical Relevance" en Heroin Add & Rel Clin Probl; 1 (1). Pag. 19‐34. 
EAP, C.B.; FINKBEINER, T.; GASTPAR, M.; SCHERBAUM, N.; POWELL, BAUMANN, P.(1996) 
"Replacement of (R)‐methadone by a double dose of (R,S)‐methadone in addicts: interindividual 
variability of the (R)/(S) ratios evidence of adaptative changes in methadone pharmacokinetics" 
en Eur J Clin Pharmacol, nº 50. Pag. 385‐389. 
EDDY, N. B. et al. (1965) “Drug dependence: its significance and characteristics”. Geneva. Bulletin of 
the World Health Organization 32, pag. 721‐733. 
EDEX KOLEKTIBOA (1994) Inhalables. Información para mediadores sociales. Bilbao: Gobierno 
Vasco. Departamento de Industria, Agricultura y Pesca. – (1995) Inhalación voluntaria de 
sustancias volátiles. Bilbao: Gobierno Vasco. Departamento de Industria, Agricultura y Pesca. 
EDWARDS, G. et al. ( 1981) “Nomenclature and classification of drug‐and‐alcoholrelated problems: 
a WHO Memorandum”. Geneva. 
EDWARDS, G. et al. (1977) “Alcohol‐related disabilities”. Geneva: World Health Organization (WHO 
Offset Publication), 32, 11‐20. 
EDWARDS, G. y ARIF, A. (1981) Los problemas de la droga en el contexto sociocultural. Ginebra: 
OMS. 
EDWARDS, G. y ARIF, A. (1981) Los problemas de la droga en el contexto sociocultural. Una base 
para la formulación de políticas y la planificación de programas. Ginebra: OMS. 
EDWARDS, G., ARIF, A. y HODGSON, R. (1982) “Nomenclature et classification des problèmes liés à 
la consommation de drogue et d’alcool”.  
ELZO, J.; COMAS, D.; SALAZAR, L.; VIELVA, T., y LAESPADA, T. (2000) Las culturas de las drogas en 
los jóvenes. Vitoria: Gobierno Vasco. 
ESMAIL, A.; ANDERSON, H. R.; RAMSEY (1992) “Controlling deaths from volatile substance abuse 
in the 18s: the effects of legislative”. British Medical Journal, 305, página 692. 
EVANS, R.I.; ROZELLE, R.M.; MITTLEMARK, M.B.; HANSEN, W.B.; BANE, A.L., y HAVIS, J. (1978) 
“Deterring the onset of smoking in children: knowledge of immediate physiological effects and 
coping with peer presure, media pressure, and parent modeling”. Journal of Applied Social 
Psychology. 8: 126‐135. 
FARRÉ, M.; CAMÍ, J. (1991) "Pharmacokinetic considerations in abuse liability evaluation", Br J 
Addict. Vol. 86, pag. 1601‐1606. 
FARRÉ, M.; POUDEVIDA, S. (1999) "Éxtasis y drogas de diseño", Ponencias del VI Encuentro 
Nacional sobre Drogodependencias y su Enfoque Comunitario. Pag. 751‐766. Centro Provincial de 
Drogodependencias de Cádiz. 
FARRÉ, M.; TERÁN, M. T.; CAMÍ, J. A. (1996) "Comparison of the acute behavioral effects of 
flunitrazepam and triazolam in healthy volunteers", Psychopharmacology. Vol. 125, pag. 1‐12. 
FARRÉ, M.; TERÁN, M. T.; ROSET, P. N.; MAS, M.; TORRENS, M.; CAMÍ, J. (1998) "Abuse liability of 
flunitrazepam among methadone‐maintained patients", Psychopharmacology Vol. 140, pag. 486‐
495. 
FERNÁNDEZ MIRANDA, J.J.; MARINA GONZÁLEZ, P.A. (1999) Manual de los tratamientos de 
mantenimiento con opiáceos. Asturias: Gráficas Papiro. 
FERRER, X. (1993) La formación de padres para la prevención del abuso de drogas. Tesis doctoral. 
Barcelona: Departament de Psiquiatria i Psicobiologia Clínica. Universitat de Barcelona. 

253
FLAY, B.R. y PETRAITIS, J. (1995) “Aspectos metodológicos en la investigación de medidas 
preventivas del consumo de drogas: fundamentos teóricos”. En Leukefeld, C.G. y Bukoski, J. (eds.), 
Estudios sobre intervenciones en prevención del abuso de drogas: aspectos metodológicos, pp. 83‐
108. Madrid: Centro de Estudios sobre Promoción de la Salud. 
FOX, B. S. (1997) “Development of a therapeutic vaccine for the treatment of cocaine addiction” 
Drug and Alcohol Dependence. Vol. 48, pag. 153‐158. 
FREIXA, F. (1982) El fenómeno droga. Barcelona: Salvat. 
FREIXA, F. (1994) “Perspectiva médica y consecuencias sociales de la restricción de 
estupefacientes”, Adicciones, vol. 6, nº 4. 
FREIXA, F.; SOLER INSA, P. A. y cols. (1981) Toxicomanías. Barcelona: Ed Fontanella. 
FURS PETER, T. (1980) Alucinógenos y cultura. México: Fondo de Cultura Económica. 
GÁLVEZ, R. y GUILLÉN, J. F. (1991) "Concepto y usos de la epidemiología", en 
GARCÍA SEVILLA, J.A. (1984) "Bases funcionales y efectividad de la clonidina en el síndrome de 
abstinencia a opiáceos" en Drogodependencias: un nuevo modelo de enfermedad. Sanofi. Pag. 53‐
63. 
GARCÍA, A.; MUR, A. (1991) “Marihuana y gestación: repercusiones sobre la gestante, el feto y el 
recién nacido”. Medicina Clínica. 96, 3, pag. 106‐109. 
GARDNER, E. L., LOWINSON, J. H. (1991) “Marijuana's Interaction with Brain Reward Systems: 
Update 1991”. Pharmacol Biochem Behav. 40, 3, pag. 571‐580. 
GAWIN, F.H.; KLEBER, H. D. (1984) “Cocaine abuse treatment: open trial with desipramine and 
lithium carbonate”, Archives of General Psychiatry. Vol. 41, pag. 903‐909. 
GAY, G. R.; INABA, D.S.; SHEPPARD, C.W.; NEWMEYER, J. A. (1975) “Cocaine: History, epidemiology, 
human pharmacology and treatment”, Clinical Toxicology. Vol. 8, pag. 149‐178. 
GEREVICH, J. y B’ACSKAI, E. (1996) “Protective and risk predictors in the development of drug 
use”. Journal of Drug Education. 278 (7): 25‐38. 
GHODSE, H. (1989) Drugs and Addictive Behaviour. London: Blackwell Scientific Publications. 
Ginebra: OMS. 
GLANTZ, M. y PICKENS, R. (eds.) (1992) Vulnerability to drug abuse. Washington, DC: American 
Psichological Association. 
GOLD, M. S. (1991) Marihuana. Barcelona: Ediciones en Neurociencias. 
GOLDBERG, D.P.; HILLIER, V.F. (1979) "A scaled version of the General Health Questionnaire" en 
Psychological Medicine, nº 9. Pag. 39‐145. 
GÓMEZ‐JARABO, G., y BOUSO, J.C. (1997) “Psicodélicos y drogas de diseño”. En GÓMEZ‐JARABO, G. 
(ed.): Farmacología de la conducta. Madrid: Síntesis. 
GÓMEZ‐JARABO, G.; BOUSO, J. C. (1997) "Psicodélicos y drogas de diseño", Farmacología de la 
conducta. Madrid: Síntesis. Pag. 307‐342. 
GONZÁLEZ, E. (1979) Consumo de drogas en España. Madrid: Villalar. 
GONZÁLEZ‐SAIZ, F.M. (1997) Estandarización de un instrumento de evaluación multidimensional 
en los trastornos adictivos (Tesis doctoral no publicada).  
GONZÁLEZ‐SAIZ, F.M.; SALVADOR, L.; MARTÍNEZ, J.M.; LÓPEZ, A.; RUZ, I.; GUERRA, D. (1997) 
Indicador del tratamiento de la adicción a opiáceos. Cádiz: Universidad de Cádiz (Servicio de 
Publicaciones). 
GOODMAN GILMAN, A.; RALL, T. W.; NIES, A. S.; TAYLOR, P. (1991) Las bases farmacológicas de la 
terapéutica. 8ª Edición. México: Ed Médica Panamericana. 

254
GORDON, H.W. y GLANTZ, M.D. (1996) “Individual differences in the biobehavioral etiology of drug 
abuse”. NIDA Research Monograph Series, nº 159. Rockville: National Institute on Drug Abuse. 
GORMAN, D.M. (1996) “Etiological theories and the primary prevention of drug use”. Journal of 
Drug Issues 26 (2): 505‐520. 
GRUPO IGIA y COLS. (2000) Contextos, sujetos y drogas: un manual sobre drogodependencias. 
Madrid: Fundación de Ayuda Contra la Drogadicción. 
HALIKAS, J. A.; NUGENT, S. M.; CROSBY, R. D.; CARLSON, G. A. (1990‐1991) “Survey of 
pharmacotherapies used in the treatment of cocaine abuse”, Journal of Addiction Disease 1993. 
Vol. 12, pag. 129‐139. 
HALL, W. C.; TALBERT, R. L.; ERESHEFSKY, L. (1990) “Cocaine abuse and its treatment”, 
Pharmacotherapy. Vol. 10, pag. 47‐65. 
HALL, W.; SOLOWIJ, N. (1998) “Adverse effects of Cannabis”. The Lancet. Vol 352. nº 9.140. pag. 
1.611‐1.616. 
HANDELSMAN, L.; COCHRANE, K.J.; ARONSON, M. J.; NESS, R.; RUBINSTEIN, K.J.; KANOF, P.D. 
(1987) "Two new rating scales for opiate withdrawal" en Am. J. Drug Alcohol Abuse. 13 (3). Pag. 
293‐308.. 
HANE, M. Citado por HOGSTEDT, C. (1980) Diagnostic and health care aspects of workers. Exposed 
to solvents in Zen. Chicago: Developments in occupational Medicine. 
HANNINEN, H. (1985) “Twenty‐five years of behavioural toxicology within occupational medicine: 
a personal account”. Am. J. Ind. Med. Pag. 19‐30. 
HANNINEN, H., LINBDSTROM, K. (1976) “Behavioural test battery for toxicopsychological studies 
used at the Institute of Occupational Health in Helsinki”. Inst. Occupational Health Helsinki. Página 
51. 
HANSEN, W.; JOHNSON, D.; FLAY, B.; GRAHAM, J., y SOBEL, J. (1988) “Affective and social 
influences approaches to the prevention of multiple substance abuse among seventh grade 
students: Results from Project SMART”. Preventive Medicine. 17: 135‐154. 
HANSEN, W.B. y GRAHAM, J.W. (1991) “Preventing alcohol, marijuana and cigarette use among 
adolescents: Peer pressure resistance training versus establishing conservative norms”. 
Preventive Medicine. 20: 414‐430. 
HARTNOLL. R.; PERERA, J. (1990) “Rapport mis à jour sur la toxicomanie dans le Grand Londres”, 
Estrasburgo: Grupo Pompidou, Consejo de Europa, PPG/Epid 90: 9. 
HAWKINS, J.D.; CATALANO, R.F., y MILLER, J.Y. (1992) “Risk and protective factors for alcohol and 
other drug problems in adolescence and early adulthood: implications for substance abuse 
prevention”. Psychological Bulletin. 112 (1) 64‐105. 
HERODOTO (1989) Los nueve libros de la Historia. Madrid: Edaf. 
HOFMANN, A. (1997) LSD. Barcelona: Gedisa. 
HOLLISTER, L.E. (1978) “Psychotomimetic drugs in man”. En IVERSEN, L.L., 
HOOBS, W. R.; RALL, T. W.; VERDOORN, T. A. (1996) "Hipnóticos y sedantes, etanol", pag. 385‐422, 
en: HARDMAN, J. G.; LIMBIRD, L. E.; MOLINOFF, P. B.; 
HUANG, L.X.; CERBONE, F.G., y GFROERER, J.C. (1998) “Children at risk because of parental 
substance abuse”. Epstein, J. (ed.) OAS Working Paper. Rockville: National Clearinghouse for 
Alcohol and Drug Information. 
HUSSONG, A.M. y CHASSIN, L. (1997) “Substance use initiation among adolescent children of 
alcoholics: testing protective factors”. Journal of Studies on Alcohol. 58: 272‐279. 

255
IKEDA, M. OHTSUJI, H. (1972) “A comparative study of the excretion of Fujiwara Reactions‐
Positive substance in urine of humans and rodents given Trichloro‐or Tetrachloro‐Derivatives of 
Ethane and Ethylene”. Brit. J. Industr. Med.: 29, pag.99‐104. 
IMADE, A. G. T.; EBIE, J. C. (1991) A Retrospective Study of Symptom Patterns of Cannabis‐Inducen 
Psychosis. Acta Psychiatr Scand. 83, pag. 134‐136. 
IRIBARNE, C.; BERTHOU, F.; CARLHANT, D.; DREANO Y.; PICART, D.; LOHEZIC, F.; Riche, C. (1998) 
"Inhibition of methadone and buprenorphine N‐dealkilation by three HIV‐1 protease inhibitors" en 
Drug. Metab. Dispons., nº 26. Pag. 257‐260. 
IRIBARNE, C.; PICART, D.; DREANO Y.; BERTHOU, F. (2000) "In vitro interactions between 
fluoxetina or fluvoxamine and methadone or buprenorphine" en Fundam. Clin. Pharmacol., nº 12. 
Pag. 194‐199. 
IRIBARNE, C.; PICART, D.; DREANO, Y.; BAIL, J.P.; BERTHOU, F. (1997) "Involvement of 
cytochorome P450 3A in N‐dealkylation of buprenorphine in human liver microsomes" en Life Sci, 
nº 60, Pag. 1953‐1964. 
IVERSEN, S.D., y SNYDER S.H. (eds.): Stimulants. Handbook of Psychopharmacology, vol. II. Nueva 
York: Plenum Publishing. 
JACOBS, B.L. (ed.) (1984) Hallucinogens: neurochemical, behavioral and clinical perspectives. Nueva 
York: Raven Press. 
JENICEK, M. y CLÉROUX, R. (1990) Epidemiología. Principios, técnicas, aplicaciones. Barcelona: 
Salvat. 
JOHNSON, R.E.; STRAIN, E.C. (1999) "Others medications for opioid dependence" en Strain, E.C.; 
Stitzer, M.L. (eds.) Methadone treatment for opioid dependence. Baltimore: Johns Hopkins 
University Press. Pag. 281‐321. 
JONAS, J. M.; GOLD, M. S. (1992) “The pharmacologic treatment of alcohol and cocaine abuse”, 
Psychiatric Clinics North America. Vol. 15, pag. 179‐190. 
KAPLAN, H. I.; SADOCK, B. J. (1999) Sinopsis de Psiquiatría. Madrid: Panamericana. 
KAPLAN, H. I.; SADOCK, B.J. (1999) Sinopsis de Psiquiatría. Madrid: Panamericana, pag. 425‐518. 
KAPLAN, H.I., y SADOCK, B.J. (1999) Sinopsis de Psiquiatría. Madrid: Panamericana, 8ª ed. 
KEARNEY, A.L. y HINES, M.H. (1980) “Evaluation of the effectiveness of a drug prevention 
education program”. Journal of Drug Education. 10: 127‐134. 
KILICARSLAN, T.; SELLERS, E.M. (2000) "Lack of interaction of buprenorphine with flunitrazepam 
metabolism" en Am. J. Psychiatry, nº 157. Pag. 1164‐1166. 
KLEBER, H.D. (1985) "Naltrexone" en J. Sust. Ab. Treat, nº 2. Pág. 117‐122. 
KLEBER, H.D. (1989) "Treatment of drug dependence: what works" en Int Rev Psychiatry, nº 1. 
Pag. 81‐100. 
KLEIBER, D. (1990) “Behavioral Changes in the german intravenous drug use subculture” 
Community Epidemiology Work Group (CEWG). Epidemiologic trends, in drug abuse. Proceedings 
december DHHS Publication No (ADM) 91‐1773. Rockville, Maryland, National Institute on Drug 
Abuse (NIDA), 1991. 
KLEIN, M. (1998) “Research issues related to development of medications for treatment of cocaine 
addiction”, Annals of NY Academy of Science. Vol. 844, pag.75‐91. 
KOSTEN, T. R. (1989) “Pharmacotherapeutic interventions for cocaine abuse: matching patients to 
treatments”, Journal of Nervous and Mental Disease. Vol. 177, pag. 379‐389. 
KOSTEN, T.R.; KLEBER, H. D. (1988) "Buprenorphine detoxification from opioid dependence: A 
pilot study" en Life Sci., nº 42. Pag. 635‐641. 

256
KRAMER, J. F. y CAMERON, D. C. (1975) Manual sobre dependencia de las drogas. 
LADERO, J. M. (1896) “Abuso de disolventes e inhalantes: consecuencias orgánicas.” Sandorama, 
IV. 
LAMBERT, J. (1993) “Le qat au Yémen: imaginaire d’une drogue imaginaire”. Psychotropes, Vol. 
VIII, nos. 1‐2, pag. 91‐103 
LAPORTE, J. (1976) Les drogues. Barcelona: Edicions 62. 
LEUKEFELD, C.G. y BUKOSKI, J. (1995) “Una introducción a la investigación en programas de 
prevención del abuso de drogas: aspectos metodológicos”. En Leukefeld, C.G. y Bukoski, J. Estudios 
sobre intervenciones en prevención del abuso de drogas: aspectos metodológicos. Madrid: Centro 
de Estudios sobre Promoción de la Salud. 
LEUW, E. (1991) “Drugs and drug policy in the Netherlands: a non‐belligerent approach to a 
limited problem”, The Rand Corporation Conference on American and European Drug Policies: 
Comparative Perspectives. Washington DC, 6‐7. Mayo 1991. 
LEVIN, F. R.; LEHMAN, A. F. (1991) “Meta‐Analysis of desipramine as an adjunct in the treatment of 
cocaine addiction”, Journal of Clinical Psychopharmacology. Vol. 11, pag. 374‐378. 
LEWIN, L. (1970) Phantastica, les paradis artificiels. París: Les editions Payot. 
LINDSTROM, K. (1973) “Psychological performances of workers exposed to various solvents”. 
Work‐Environ Health, 10. pag. 150‐155. 
LIZASOAÍN, I.; LORENZO, P. (1999) "Anfetaminas", En: LORENZO, P.; LADERO, J.M.; LEZA, J. C.; 
LIZASOAÍN, I. (1999) Drogodependencias. Madrid: Panamericana. Pag. 149‐156. 
LIZASOAÍN, I.; MORO, M.A., y MARTÍN DEL MORAL, M. (1999) “Alucinógenos”. En LORENZO, P.; 
LADERO, J.M.; LEZA, J.C., y LIZASOAÍN, I. (1999) Drogodependencias. Madrid: Panamericana. 
LOGAN, J.; VOLKOW, N. D.; FOWLER, J. S.; GARDNER, E. L.; BRODIE, J. D. (1998) “A novel strategy 
for the treatment of cocaine addiction”, Synapse. Vol. 30, pag. 119‐129. 
LOIMER, N.; SCHMID, R.; IENCA, K.; LADIMER, K. (1990) "Acute blocking of naloxone precipitated 
opiate withdrawal symptoms by methohexitone" en Br J Psychiatry, nº 157. Pag. 748‐752. 
LORENZO, P.; BOBES, J., (1999) "Drogas de diseño (II). Otras feniletilamninas. Opiáceos. Otros", în: 
LORENZO, P.; LADERO, J. M.; LEZA, J. C.; LIZASOAÍN, I. Drogodependencias. Madrid: Panamericana. 
Pag. 171‐183. 
LORENZO, P.; BOBES, J.; COLADO, M. I. (1999) "Drogas de diseño (I). MDMA (éxtasis)", en: 
LORENZO, P.; LADERO, J. M.; LEZA, J. C.; LIZASOAÍN, I., Drogodependencias. Madrid: Panamericana. 
Pag. 157‐170. 
LOWINSON, J.H.; RUIZ, P.; MILLMAN, R.B.; LANGROD, J.G. (1997) Substance abuse. Baltimore: 
Williams & Wilkins. 
MARTÍN GONZÁLEZ, E.; SÁNCHEZ PARDO, L. (2001) "Evolución de las demandas asistenciales en 
España" en Trastornos adictivos 3 (monográfico 1). Pag. 5‐13. 
MARTIN, B. R. (1995) “Marijuana”. En BLOOM, F. E. y KUPFER, D. J. Eds "Psychopharmacology. The 
Fourth Generation of Progress”. Raven Press. New York. 
MARTIN, B. R.; HALL, W. (2000) “Los efectos de la cannabis para la salud: cuestiones de política 
fundamentales”. Boletín de Estupefacientes. Naciones Unidas. Vol (doble) XLIX, nº 1 y 2., Vol L, nº 1 
y 2. pag. 89‐123. 
MARTIN, W.R. y SLOAN, J.W. (1977) “Pharmacology of LSD‐like hallucinogens”. En MARTIN, W.R. 
(ed.): Drug addiction II. Handbook of Experimental Pharmacology, vol. 45/II. Berlín: Springuer 
Verlag. 
MAS, M.; FARRÉ, M.; DE LA TORRE, R.; ROSET, P. N.; ORTUÑO, J.; SEGURA, J.;CAMÍ, J. (1999) 
"Cardiovascular and neuroendocrine effects, and pharmacokinetics of MDMA in humans", J 

257
Pharmacol Exp Ther. Vol. 290, pag. 136‐145. 
MASON, T. (1979) Inhalant use and treatment. US Department of Health Education and Welfare 
Public Health Services. Division of Resource Development. Maryland: NIDA. 
MATHIAS, R. (1999) “Protective factors can buffer highrisk youths from drug use”. 
MAUSNER, B. (1985) Epidemiology. An Introductory Text. Philadelphia: The Curtis Center. 
MCGUIRE, PK. "Long term psychiatric and cognitive effects of MDMA use" în Toxicology Letters 
2000, 112–113 : 153–156. 
MCLELLAN, A.T.; O’BRIEN, C.P.; METZGER, D.; ALTERMAN, A.I.; CORNISH, J.; URSCHEL, H. (1992) 
"How effective is substance abuse treatment‐compared to what?" în O’Brien, C.P. şi Jaffe, J.H. (Eds.) 
Addictive States. New York: Raven Press. 
MERRILL, E. (1985) Sniffing, solvent and others substances: a new guide for parents and 
professionals. Birgmingham: Paper Publications. 
METS, B.; WINGER, G.; CABRERA, C.; SEO, S.; JAMDAR, S.; YANG, G.; ZHAO, K.; BRISCOE, R. J.; 
ALMONTE, R.; WOODS, J. H.; LANDRY, D. W. (1998) “A Catalytic antibody againts cocaine prevents 
cocaine’s reinforcing and toxic effects in rats. Proceedings of the National Academy of Science 
USA”, Vol. 95, pag. 10176‐10181. 
MEYER, R. E. (1992) “New pharmacotherapies for cocaine dependence... revisited.” Archives of 
General Psychiatry. Vol. 49, pag. 900‐904. 
MILLER, N. S.; GOLD, M. S. (1989) “The Diagnosis of Marijuana (Cannabis) Dependence”. Journal of 
Substance Abuse Treatment. 6, pag. 183‐192. 
MILLER, N. S.; GOLD, M. S.; POTTASH, A. C. (1989) “A 12‐Step Treatment Approach for Marijuana 
(Cannabis) Dependence”. Journal of Substance Abuse Treatment. 6, pag. 241‐250. 
MILLER, N. S.; KLAHR, A. L.; GOLD, M. S.; SWEENEY, K.; COCORES, J. A.; SWEENEY, D. R. (1.990) 
“Cannabis Diagnosis of Patients Receiving Treatment for Cocaine Dependence”. Journal Substance 
Abuse Treatment. 2, 1, pag. 107‐111. 
MILLER, N. S.; SUMMERS, G.L.; GOLD, M. S. (1993) “Cocaine dependence: alcohol and other drug 
dependence and withdrawal characteristics”, Journal Addiction Disease. Vol. 12, pag. 25‐35. 
MILLER, W.R.; ROLLNICK, S. (1991) Motivational interviewing. New York: Guilford. 
MILLER, W.R.; ROLLNICK, S. (2005) Interviul Motivațional. Pregătirea pentru schimbare. Ediția în 
limba Română, Agenția Națională Antidrog, Bucureşti. 
MORO, M. A.; LIZASOAÍN, I. (1999) "Benzodiazepinas y barbitúricos" en: LORENZO, P.; LADERO, J. 
M.; LEZA, J. C.; LIZASOAÍN, I. Drogodependencias. Madrid: Panamericana. 
MORO, M. A.; LIZASOAIN, I.; LADERO, J. M. (1999) "Xantinas y otros estimulantes", în: LORENZO, P.; 
LADERO, J. M.; LEZA, J. C.; LIZASOAÍN, I., Drogodependencias. Madrid: Panamericana. Pag. 185‐190. 
MOSKOWITZ, J.; MALVIN, J.; SCHAEFFER, G. y SCHAPS, E. (1984) “Evaluation of an affective 
development teacher training literature”. Journal of Primary Prevention. 4 (3): 150‐161. 
MRAZEK, P.J. y HAGGERTY, R.J. (eds.) (1994) Reducing the risk for mental disorders: frontiers for 
preventive intervention research. Washington, DC: National Academy Press for the Institute of 
Medicine, Committee on Prevention of Mental Disorders. 
MURRAY, D.M.; RICHARDS, P.S.; LUEPKER, R.V. y JOHNSON, C.A. (1987) “The prevention of 
cigarette smoking in children: Two and three‐year follow‐up comparisons of four prevention 
strategies”. Journal of Behavioral Medicine. 10: 595‐611. 
NAHAS, G.; LATOUR, C. (1992) “The Human Toxicity of Marijuana”. Med. J. Aust. 156, 7, pag. 495‐
497. 

258
NAVARRO BOTELLA, J. (2000) Factores de riesgo y protección de carácter social relacionados con 
el consumo de drogas. Madrid: Plan Municipal contra las Drogas. Ayuntamiento de Madrid. 
NEHLIG, A. (1999) "Are we dependent upon coffee and caffeine?. A review on human and animal 
data", Neurosci Biobehav Rev. Vol. 23, pag. 563‐576. 
NEW YORK STATE DIVISION OF SUBSTANCE ABUSE SERVICES: From the slopes of the Andes to 
the streets of New York (1981). 
NEWCOMB, M.D. (1995) “Identifying high‐risk youth: Prevalence and patterns of adolescent drug 
abuse”. En Rahdert, E. y Chzechowicz, D. (eds.) Adolescent Drug Abuse: Clinical Assessment and 
Therapeutic Interventions. Rockville: National Institute on Drug Abuse Research. Monograph 156. 
DHHS Publication nº. 95‐3908. US Department of Health and Human Services. National Institute on 
Drug Abuse. 
NEWCOMB, M.D. y FELIX‐ORTIZ, M. (1992) “Multiple protective and risk factors for drug use and 
abuse: Cross‐sectional and prospective findings”. Journal of Personal and Social Psychology. 63 (2): 
280‐296. 
NEWCOMB, M.D.; MADDAHIAN, E. y BENTLER, P.M. (1986) “Risk factors for drug use among 
adolescents: Concurrent and longitudinal anayses”. American Journal of Public Health. 76: 525‐
531. 
NIDA (1977) Review of inhalants: euphoria to dysfunction. Research Monographies. Series nº 15 
(Reprinted 1979). 
O’CONNOR, D. (1983) Glue sniffing and volatile substance abuse. Hampshire: G.B. Gower. 
ORGANIZACIÓN MUNDIAL DE LA SALUD (1950). Serie de informes Técnicos. Segundo informe del 
Comité de Expertos de la OMS en Drogas capaces de producer Toxicomanía. Ginebra : OMS, 21, 6‐7. 
ORGANIZACIÓN MUNDIAL DE LA SALUD (1951). Serie de informes Técnicos. Salud mental. Informe 
de la primera sesión del subcomité sobre alcoholismo. Ginebra: OMS, 42. 
ORGANIZACIÓN MUNDIAL DE LA SALUD (1952). Serie de informes Técnicos. Tercer Informe del 
Comité de Expertos de la OMS en Drogas capaces de producer Toxicomanía. Ginebra.: OMS, 57, 9. 
ORGANIZACIÓN MUNDIAL DE LA SALUD (1957). Serie de informes Técnicos. Séptimo Informe del 
Comité de Expertos de la OMS en Drogas productoras de Toxicomanía. Ginebra: OMS, 116, 12‐16. 
ORGANIZACIÓN MUNDIAL DE LA SALUD (1964). Serie de informes Técnicos. 13º Informe del Comité 
de Expertos de la OMS en Drogas productoras de Toxicomanía. Ginebra: OMS, 273, 9‐20. 
ORGANIZACIÓN MUNDIAL DE LA SALUD (1969). Serie de informes Técnicos. 16º Informe del Comité 
de Expertos de la OMS en Farmacodependencia. Ginebra: OMS, 407, 5‐14. 
ORGANIZACIÓN MUNDIAL DE LA SALUD (1992) La clasificación CIE­10 de los trastornos mentales y 
del comportamiento: descripciones clínicas y guía para el diagnóstico. Madrid: Meritor. 
ORGANIZACÓN MUNDIAL DE LA SALUD (1994) Lexicon on alcohol and drug problems. Ginebra: 
OMS. 
OTT, J. (2000) Pharmacotheon. Barcelona: Los libros de la liebre de marzo 2ª ed. 
OTT, J. (2000) Pharmacotheon. Barcelona: Los libros de la liebre de marzo. 
OUGHORLIAN, J.M. (1977) La persona del toxicómano. Barcelona: Herder. 
PALACIOS, F.A.; FUERTES, J.C. (1989) Ayúdenme, tengo un drogodependiente en la consulta. 
Madrid: Agencia Antidroga (Comunidad de Madrid). 
PEELE, S. (1982) L’expérience de l’assuétude. Montreal: Facultad de la Educación Permanente. 
PENTZ, M.A.; DWYER, J.H.; MACKINNON, D.P.; FLAY, B.R.; HASEN, W.B.; WANG, 

259
PÉREZ DE LOS COBOS, J.; CASAS, M. (1992) "Opiáceos y esquizofrenia" en Casas M. (Coor.) 
Trastornos psíquicos en las toxicomanías. Barcelona: Citran. 
PERRINE, D. M. (1996) "The chemistry of mind‐altering drugs", Washington: American Chemical 
Society. Pag.171‐205. 
PERRINE, D.M. (1996) The chemistry of mind­altering drugs. Washington: American Chemical 
Society. 
PERTWEE, R. G. (1997) “Pharmacology of Cannabinoid CB1 and CB2 Receptors”. Pharmacol. Ther. 
Vol 74. nº 2, pag. 129‐180. 
PETRAITIS, J.; FLAY, B.R.; MILLER, T.Q.; TORPY E.J. y GREINER, B. (1998) “Illicit substance use 
among adolescents: a matrix of prospective predictors”. Substance Use and Misuse. 33 (13): 2561‐
2604. 
PETRAITIS, J.; FLAY, BR. y MILLER, T.Q. (1995) “Reviewing theories of adolescent substance use: 
Organizing pieces of the puzzle”. Psychological Bulletin. 117 (1): 67‐86. 
PIÉDROLA, G. y cols. Medicina Preventiva y Salud Pública. Barcelona: Masson‐Salvat. 
PLAN NACIONAL SOBRE DROGAS. MEMORIA 1996. (1997) Madrid: Ministerio del Interior. 
POMPIDOU GRUP (1994) Volatile substance abuse. Seminar. Council of Europe. 
PREBLE, E.; LAURY, G. V. (1967) “Glue‐sniffing: a communion”. Resumido de “Plastic Cement: The 
Ten Cent Hallucinogen”. The International Journal of Addictions. Vol 2, nº 2. 
predictors of psychopathology among opioid users" en British Journal of Addiction, nº 87. Pag. 
771‐776. 
PUIG DE LA BELLA CASA, J.M. (1994) “Medicina y Calidad de Vida”. Barcelona La Vanguardia (30‐
9‐1994). 
R. M.; GAWIN, F. H. (1994) “Psychotherapy and pharmacotherapy for ambulatory cocaine abusers”, 
Archives of General Psychiatry. Vol. 51, pag. 177‐187. 
RELLO, J.; NET, A. (1987) “Complicaciones médicas por consumo de cocaína”, Medicina Clínica: 
Barcelona. Vol. 89, pag. 694‐697. 
ROBINS, L.M. y RATCLIFF, K.S. (1979) “Continuation of antisocial behavior into adulthood”. 
International Journal of Mental Health. 7: 96‐116. 
ROBLES LOZANO, L. y MARTÍNEZ GONZÁLEZ, J.M. (1998) “Factores de protección en la prevención 
de las drogodependencias”. Idea‐Prevención. 17, julio‐diciembre: 58‐70. 
RODRÍGUEZ, F. (1986) “Lenguaje y contracultura juvenil: anatomía de una generación”. Revista de 
Estudios de Juventud, Nº 22, pp 69‐88. 
ROGOSCH, F.; CHASSIN, L. y SHER, K.J. (1990) “Personality variables as mediators and moderators 
of family history risk for alcoholism: Conceptual and methodological issues”. Journal of Studies on 
Alcohol. 51 (4): 310‐318. 
ROSET, P.; FARRÉ, M.; DE LA TORRE, R.; MAS, M.; MENOYO, E.; HERNÁNDEZ, C.; CAMÍ, J. (2001) 
"Modulation of rate of onset and intensity of drug effects reduces abuse potential in healthy males. 
Drug Alcohol Dependence 2001" (en prensa). 
ROVIRA, R. (1982) Problemática de la clasificación de las drogas. Libro de ponencias del Curso sobre 
drogodependencias. Barcelona: Instituto de Estudios de la Salud. Generalitat de Catalunya. 
RUDDON, R. W.; GILMAN, A. G. (ED). GOODMAN & GILMAN. Las bases farmacológicas de la 
terapéutica. México: McGraw‐Hill Interamericana. 
RUTTER, M. (1985) “Resilence in the face of adversity: Protective factorsin resistence to 
psychiatric disorders”. British Journal of Psychiatry. 147: 598‐611. 

260
SALVADOR‐LLIVINA, T. (1998) “Aportaciones de la evaluación al campo preventivo”. En: Libro de 
Actas de las XXV Jornadas Nacionales de Socidrogalcohol. Tomo I. Sesión Plenaria. Ponencias. 
Madrid. Sociedad Científica Española de Estudios sobre Alcohol, el Alcoholismo y las otras 
Toxicomanías. 
SALVADOR‐LLIVINA, T. y MARTÍNEZ HIGUERAS, I. (1997) “La evaluación de programas de 
prevención de las drogodependencias”. Revista de Estudios de Juventud. 40 (octubre): 95‐108. 
SALVADOR‐LLIVINA, T. y WARE, S.R. (1995) “Drug abuse prevention policies and research in 
Europe: notes for a future agenda”. Drugs: Education and Policy. 2 (1): 7‐15. 
SAN, L. (1995) “Tratamiento de la dependencia de cocaína”, La Psiquiatría en la Década del 
Cerebro. Madrid: ELA, pag. 20‐24. 
SAN, L. (1996) “Dependencia de la cocaína.” Becoña E, Rodríguez A, Salazar I (eds.) Magister en 
Drogodependencias. Drogodependencias III. Drogas ilegales. Santiago de Compostela: Universidad 
de Santiago de Compostela, pag. 41‐99. 
SAN, L.; ARRANZ, B.; RAMÍREZ, N. (1999) “Tratamiento psicofarmacólogico de la dependencia de 
cocaína”, Trastornos Adictivos. Vol 1, nº 1, pag. 34‐47. 
SAN. L.; POMAROL, G.; TORRALBA, L. (1996) “Dependencia de la cocaína”, Comunidad y Drogas. 
Vol. 2, pag. 61‐72. 2. 
SÁNCHEZ‐TURET, M. (1991) “Drogodependencias. Aspectos terminológicos y taxonómicos”. 
Anuario de Psicología de la Universidad de Barcelona, 2, pag. 5‐18. 
SÁNCHEZ‐TURET, M. (1999a) “Efectos del alcohol sobre el organismo”. En: Sánchez‐Turet, M. (ed.) 
Enfermedades y problemas relacionados con el alcohol. Barcelona: Espaxs. 
SÁNCHEZ‐TURET, M., FERRER, X., BALAGUER‐VINTRÓ, I. Y TOMAS SEGARRA, J. (1974) Las drogas. 
Bilbao: Mensajero. 
SÁNCHEZ‐TURET, M.; ARROYO, S. (2000) "Epidemiología del abuso de drogas en la tercera edad", 
Revista de Psiquiatría de la Facultad de Medicina de Barcelona, Vol. 27, pag. 286‐290. 
SÁNCHEZ‐TURET, M; FERRER, X; BALAGUER‐VINTRÓ, I; TOMÁS ABADAL, L; (1981) Tabaco. En 
FREIXA, F; SOLER INSA, P. A; et al. (Eds.) “Toxicomanías, un enfoque multidisciplinario”. 
Barcelona: Fontanella. 
SANZ‐GALLÉN, P.; IZQUIERDO, J.; PRAT MARÍN, A. (Eds.) (1995) Manual de salud laboral. 
Barcelona: Springer‐Verlag Ibérica. 
SATEL, S. L.; KOSTEN, T. R. (1991) “Designing drug efficacy trials in the treatment of cocaine 
abuse”, Journal of Nervoues and Mental Disease. Vol. 179, pag.89‐96. 
SCALLET, A. C. (1991) “Neurotoxicology of Cannabis and THC: a Review of Chronic Exposure 
Studies in Animals”. Pharmacol Biochem Behav. 40, 3, pag. 671‐676. 
SCHAPS, E.; BARTOLO, R.D.; MOSKOWITZ, J.; PALLEY, C.S. y CHURGIN, S. (1981) “A review of 127 
drug abuse prevention program evaluations”. Journal of Drug Issues. 11: 17‐43. 
SCHAPS, E.; MOSKOWITZ, J.; MALVIN, J. y SCHAEFFER, G. (1984) “The NAPA drug abuse prevention 
project: Research findings”. Washington DC: National Institute on Drug Abuse. DDHS Publication 
nº (ADM): 84‐139. 
SCHEIER, L.M. y NEWCOMB, M.D. (1991) “Psychological predictors of drug use initiation and 
escalation: An expansion of the multiple risk factors hypothesis using longitudinal data”. 
Contemporary Drug Problems (reedición especial). 
SCHIFANO, F. (1996) “Cocaine misuse and dependence”, Current Opinion in Psychiatry. Vol. 9, pag. 
225‐230. 

261
SCHINKE, S.P. y ORLANDI, A. (1995) “Transferencia de tecnología”. En Estudios sobre 
intervenciones en prevención del abuso de drogas: aspectos metodológicos. Madrid: Centro de 
Estudios sobre Promoción de la Salud. Capítulo 14. 
SCHUCKIT, M. A. (1989) Drug and Alcohol Abuse. Third Edition. New York: Plenum Medical Book 
Company. 
SEGURA, M.; BARBOSA, J.; TORRENS, M.; FARRÉ, M.; CASTILLO, C.; SEGURA, J.; DE LA TORRE, R. 
(2001) "Analytical methodology for the detection of benzodiazepine consumption in opioid‐ 
dependent subjects", J Anal Toxicol 2001, 25, pag.130‐136. 
SELDEN, B. S.; CLARK, R. F.; CURRY, S. C. (1990) “Marijuana”. Emerg Med Clin North Am. 8, 3, pag. 
527‐539. 
SEPPALAINEN, A.M.; HUSMAN, K. (1978) “Neurophysiological effects on long term exposure to a 
mixture of organic solvents”. Scand. J. Work Env. Health, nº 4, pag.304‐314. 
SHARPE, P.; SMITH, G. (2000) Cannabis: “Time for Scientific Evaluation of This Ancient Remedy?”. 
Anesthesia & Analgesia. Vol 90, nº 2, pag. 237. 
SHEDLER, J. y BLOCK, J. (1990) “Adolescent drug use and psychological helath: A longitudinal 
inquiry”. American Psychologist. 45: 612‐630. 
SIEGEL, S. y otros (1982) “Heroin overdose death: contribution of drug‐associated environmental 
cues”. Science, Vol. 216, Abril 1982. 
SLOBODA, Z. (1997) “State‐of‐the‐art of prevention research in the United States”. Ponencia 
presentada en la reunión Prevention Evaluation organizada por el European Monitoring Centre for 
Drugs and Drug Addiction. Lisboa. 
SMART, R.G. (1986) "Solvent use in North America: aspects of epidemiology, prevention and 
treatment" en Journal of Psychoactive Drugs. Vol. 18 (2) abril‐junio. 
SMITH, C.; LIZOTTE, AJ..; THORNBERRY, T.P. y KROHN, M.D. (1995) “Resilent youth: identifying 
factors that prevent high‐risk youth from engaging in delinquency and drug use”. En J. Hagan (ed.), 
Delinquency and disrepute in the life course. Greenwich, CT: JAI Press, pp. 217‐247. 
SMITH, D. E. (1984) “Diagnostic, treatment and aftercare approaches to cocaine abuse”, Journal of 
Substance Abuse Treatment. Vol. 1, pag. 5‐9. 
SMITH, D. E.; WESSON, D. R. (1999) "Benzodiazepines and other sedative‐hypnotics" en: 
GALANTER, M.; KLEBER, H. D. (ed.). Textbook of substance abuse treatment. Washington: American 
Psychiatric Press, Inc. 
SNYDER, S. (1996) Drogas y cerebro. Barcelona: Prensa científica. 
SNYDER, S. (1996) Drogas y cerebro. Barcelona: Prensa científica. 
SNYDER, S. (1996) Drogas y cerebro. Barcelona: Prensa científica. 
SOLER‐INSA, P. A. (1981) “Clasificaciones de las drogas. Problemática y historia”. Capítulo 2 de: 
FREIXA, F y SOLER‐INSA, P. A. (comp.) Toxicomanías, un enfoque multidisciplinario. Barcelona: 
Fontanella. 
STILLMAN, R.C. y WILLETTE, R.E. (eds.) (1978) The Psychopharmacology of Hallucinogens. Nueva 
York: Pergamon Press. 
STIMSON, G. V. (1991) “The social and historical context of drug policy in the United Kingdom”, 
The Rand Corporation Conference on America and European Drug Policies: Comparative 
Perspectives. Washington DC, 6‐7 Mayo. 
STRANG, J.; WITTON, J.; HALL, W. (2000) Improving the quality of the Cannabis debate: defining 
the different domains. BMJ. nº 320, pag. 108‐110. 

262
STRASSMAN, R.J. (1995) “Hallucinogenic drugs in psychiatric research and treatment. Perspectives 
and prospects”. J. Nerv. Men. Dis., 183: 127‐138. 
SWISHER, J.D. y HOFFMAN, A. (1975) “Information: The irrelevant variable in drug education”. En 
Drug Abuse Prevention: Perspectives and Approaches for Educators. Dubuque, Iowa: Brown, W.C. 
TARTER, R.E.; AMMERMAN, R.T.; OTT, P.J. (1998) "Substance abuse" en Neurobehavioral 
pharmacology. New York: Plenum. 
TASHKIN, D. P. (1990) “Pulmonary Complications of Smoked Substance Abuse”. West J Med. 152, 5, 
pag. 525‐530. 
TAYLOR, H. G. (1998) “Analisys of the medical use of marijuana and its societal implications”. J. 
Am. Pharm. Assoc. Vol 2, nº 38, pag. 220‐227. 
TEJERO, A.; TRUJOLS, J. (1994) "El Modelo Transteórico de Prochaska y DiClemente: Un modelo 
comprensivo del cambio en el ámbito de las conductas adictivas" en Graña, J.L. (ed.) Conductas 
Adictivas: Teoría, Evaluación y Tratamiento. Madrid: Ed .Debate. Pag. 1‐43. 
TEJERO, A.; TRUJOLS, J.; HERNÁNDEZ, E.; PÉREZ DE LOS COBOS, J.; CASA, M. (1997) "Processes of 
change assessment in heroin addicts following the Prochaska and DiClement Transtheoretical 
model" en Drug and Alcohol Dependence, nº 47. Pag. 31‐37. 
TERÁN, A. (1999) "Evaluación de los protocolos de desintoxicación. De la desmorfinización a la 
desintoxicación en programas de mantenimiento con metadona" en Trastornos adictivos 1 (3‐3). 
Pag. 266‐271. 
THORNICROFT, G. (1.990) “Cannabis and Psychosis. Is there Epidemiological Evidence for an 
Association?” B. J. Psychiatry. 157P, pag. 25‐33. 
TIMS, F. M.; LEUKEFELD, C. G. (1993) “Cocaine treatment: research and clinical perspectives”, 
Rockville, NIDA Research Monograph 135. 
TOBLER, N. (1986) “Meta‐anaysis of 143 adolescent drug prevention programs: quantitative 
outcomes results of program participants compared to a control or comparison group”. Journal of 
Drug Issues. 16 (4): 537‐567. 
TOLAN, E.; LINGL, F.A. (1964) “Model Phychosis Produced by Inhalation of Gasoline Fumes”. 
American Journal of Psychiatry nº 120, pag. 757‐671. 
TORRENS, M. (1998) "Dependencia de benzodiazepinas: Clínica y tratamiento": Ponencias del V 
Encuentro Nacional sobre Drogodependencias y su Enfoque Comunitario. Cádiz: Centro Provincial de 
Drogodependencias de Cádiz. 
TORRENS, M. (1999) "Hipnosedantes en toxicomanías: desde el uso clínico adecuado al 
tratamiento del abuso y dependencia", pag. 423‐428, en: Ponencias del VI Encuentro Nacional sobre 
Drogodependencias y su Enfoque Comunitario. Cádiz: Centro Provincial de Drogodependencias de 
Cádiz. 
TORRES HERNÁNDEZ, M.A. y CALAFAT FAR, A. (1993) “Prevención de las drogodependencias y el 
alcoholismo”. En Tratado sobre Prevención de las Drogodependencias. Madrid: Fundación de 
Ayuda contra la Drogadicción. Secretaría General de Drogodependencias del Gobierno Vasco y 
EDEX Kolektiboa. Capítulo 13. 
TRUJOLS, J.; TEJERO, A.; CASAS, M. (1997) "Estructura factorial, consistencia interna y eficacia 
discriminativa del Inventario de Procesos de Cambio para Adictos a Opiáceos (IPC‐AH)" en 
Adicciones, nº 9. Pag. 331‐345. 
TRUJOLS, J.; TEJERO, A.; PÉREZ DE LOS COBOS, J.; CASAS, M. (1997) "Determinantes situacionales 
del consumo de heroína en sujetos dependientes de opiáceos: Un análisis psicométrico" en Actas 
Luso Españolas de Neurología, Psiquiatría y Ciencias Afine, nº 25. Pag. 363‐368. 

263
TUTTON, C. S.; CRAYTON, J. W. (1993) “Current pharmacotherapies for cocaine abuse: a review” 
Journal of Addiction Disease. Vol. 12, pag. 109‐127. 
VALDERRAMA, J.C.; MARTÍNEZ‐RAGA, J.; SANCHO, A. (2000) "La buprenorfina" en Trastornos 
adictivos 2 (2). Pág. 94‐98. 
VAN DYKE, C.; BYCK, R. (1982) “Cocaine”, Scientific American. pag. 128‐141. 
VARENNE, G. (1973) El abuso de las drogas. Madrid: Guadarrama. 
WARMER, E. A.; KOSTEN, T. R.; O’CONNOR, P. G. (1997) “Pharmacotherapy for opioid and cocaine 
abuse”, Medicine Clinics North America. Vol. 81, pag.909‐925. 
WASSON, R.G.; WASSON, V. (1957) Mushrooms, Rusia and History. New York: Pantehon Books. 
WEDDINGTON, W. W.; BROWN, B. S.; HAERTZEN, C. A.; HESS, J. M.; MAHAFFEY, J. R. KOLAR, A.F.; 
JAFFE, J. H. (1991) “Comparison of amantadine and desipramine combined with psychoterapy for 
treatment of cocaine dependence”, American Journal of Drug and Alcohol Abuse. Vol. 17, pag. 137‐
152. 
WERNER, E.E. (1989) “High‐risk children in young adulthood: A longitudinal study from birth to 
32 years”. American Journal of Orthopsychiatry. 59: 72‐81. 
WHO (2000) Guide to Drug Abuse Epidemiology. Ginebra: World Health Organization. 
WILLIS, T.A., VACCARO, D. y McNAMARA, G. (1992) “The role of life events, family support, and 
competence in adolescent substance use: a test of vulnerability and protective factors”. American 
Journal of Community Psychology. 20 (3): 349‐374. 
WITHERS, N. W.; PULVIRENTI, L.; KOOB, G.; GILLIN, J. C. (1995) “Cocaine abuse and dependence”, 
Journal of Clinical Psychopharmacology. Vol.15, pag. 63‐78. 
ZIMMERMAN, S.; ZIMMERMEN, A. M. (1991) “Genetic Effects of Marijuana”. Int. J. Addict, 25, 1A, 
pag. 19‐33. 
ZUCKER, R.A. y HARFORD, T.C. (1983) “National study of the demography of adolescent drinking 
practices in 1980”. Journal of Studies on Alcohol. 44: 974‐985. 

 
http://www.emcdda.org 
http://www.nida.nih.gov 
http://www.who.int/substance_abuse 
http://www.niaaa.nih.gov 
http://www.mir.es/pnd 
http://www.oea.org 

264