Curs: Noțiuni de psihologie, etică și deontologie profesională

Capitol: Comparație temperament-caracter și caracter-aptitudini

Titlu: Ne naștem cu o personalitatea ce o desăvârșim prin educație

Personalitatea este organizarea superioară a omului, cuprinzând aspecte

funcționale, sintetice, unitare și individualizate ale comportamentelor bio-
constituționale, ale structurilor psihice și psiho-sociale, care determină o adaptare
specifică la mediu. Psihologia tradițională susține împărțirea personalității în 3
laturi: temperament, aptitudini și caracter, iar psihologia contemporană mai adaugă
inteligența și creativitatea, din interacțiunea cărora rezultă personalitatea unică,
originală și irepetabilă.

1. Temperamentul este latura dinamico-energetică a personalității, care se

manifestă în mod pregnant în conduita emoțională, în vorbire și motricitate, încă de
la naștere și cunoaște o evoluție în funcție de vârstă. Se evidențiază la sfârșitul
adolescenței și rămâne relativ stabil până la bătrânețe, când suportă un proces de
aplatizare. Temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ:
structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume şi are rol mediator
între intensitatea, durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera
psihocomportamentală. Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaţiilor
interpersonale (atracţie - respingere, simpatie – antipatie).
Temperamentul se exprimă cel mai pregnant în conduită şi comportament,
existând o serie de indicatori psihocomportamentali care ne pot ajuta să identificăm
temperamentul:
• ritmul şi viteza desfăşurării trăirilor şi stărilor psihice;
• vivacitatea sau intensitatea vieţii psihice;
• durabilitatea manifestărilor psihocomportamentale;
• intrarea, persistenţa şi ieşirea din acţiune;
• impresionabilitatea şi impulsivitatea;
• egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice;
• capacitatea de adaptare la situaţii noi;
• modul de folosire, de consumare a energiei disponibile.
Termenul temperare vine de la amestec, o persoană prezintă numeroase
trăsături temperamentale, care se combină în mod original, iar cele predominante dau
numele temperamentului.

2. Caracterul este mecanismul integrator-sintetic, orientativ și reglatoriu ce

reunește ansamblul atitudinilor, valori definitorii pentru profilul psihomoral al
personalității. Puterea caracterului este dată de forța convingerilor, de tăria cu care le
susținem, de constanța și persistența lor în timp și în împrejurări variate și nu de
orientarea lor valorică. Toți oamenii au caracter, numai că este orientat valoric în mod
diferit, aici intrând în ecuație și raționamentul celui care face valorizarea. De câte
ori vorbim despre caracter, mai mult ca sigur implicăm un standard moral şi emitem
o judecată de valoare (Allport, 1981).
Caracterul este alcătuit din minte și suflet și ne arată mereu tuturor cine
suntem. De aceea trebuie să acordăm o mare atenţie formării lui, de la primele ore de
la naștere, în mediul familial (cei șapte ani de acasă și de mai târziu), la școală,
precum și în educația permanentă, pe tot parcursul vieții.
O altă împrejurare care ne poate scoate la iveală caracterul este luarea unei
decizii majore. Adesea în viață suntem puși în situația de a alege între drumul drept
și drumul ocolit, între corectitudine și compromis. De multe ori tentațiile sunt greu
de biruit și e nevoie să punem în acțiune toate resursele morale pe care le avem
pentru a ne păstra integritatea. Orice victorie obținută pe acest front este o cărămidă
în plus la temelia caracterului nostru.
În ultimul rând, dar nu cel din urmă, aș vrea să citez cuvintele lui Bill Hybels,
care definea caracterul drept „ceea ce suntem atunci când nu ne vede nimeni”.
Adesea procedăm într-un anumit fel de teama de a nu fi judecați sau marginalizați.
Multe din alegerile și acțiunile noastre sunt influențate de constrângeri sociale sau
morale. Dar ceea ce facem în singurătate, atunci când nu ne vede nimeni și când nu
suntem presați de nicio prezență din exterior, reflectă adevăratul nostru caracter.

3. Aptitudinile sunt însușiri de ordin instrumental-operațional care diferențiază

indivizii între ei în ce privește maniera de desfășurare a anumitor activități și mai
ales prin randamentul calitativ si cantitativ. Nu orice însușire fizică sau psihică este
aptitudine, ci numai acelea care favorizează obținerea unor rezultate superioare
mediei. Aptitudinile pot fi evaluate în funcție de următorii indicatori: volum,
rapiditate, precizie, eficiență, originalitate.
Aptitudinile se deosebesc de alte componente care formează latura
instrumental-operaţională a personalității, ca de exemplu deprinderi, priceperi și
cunoștințe. Aptitudinile se realizează prin procese psihice astfel încât anumite
procese, din perspectiva randamentului, apar ca aptitudini. Trebuie să deosebim între
aptitudine, ce reprezintă o însușire potenţială, și capacitate, care presupune
consolidarea însușirii prin exerciţiu cu cunoștințe adecvate. Aptitudinile permit
clasificarea oamenilor în raport cu alții care desfășoară aceeași activitate, dar și
aprecierea modului în care aceștia pot să realizeze o activitate în funcție de cerințele
acesteia. Aptitudinile reprezintă însuşiri ale persoanei care, în ansamblul lor, explică
diferenţele constatate între oameni în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi anumite
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi. (Andrei Cosmovici). Forma superioară de
manifestare a aptitudinilor o constituie talentul (combinarea originală a aptitudinilor
ce asigură crearea de valori noi) și geniul (nivelul cel mai înalt de dezvoltare al
aptitudinilor ce se manifestă prin realizarea unor produse importante pentru societate
și cunoaștere).

4. Între temperament și celelalte laturi ale personalității există o strânsă

interacțiune. Temperamentul trebuie considerat ca fiind subordonat în raport cu
aptitudinile și caracterul, care dețin locul central în structura personalității, în
sensul că el constituie o premisă, o condiție și nu cauza lor, nu le predetermină nici
conținutul, nici felul, nici valoarea. Deşi el nu predetermină, poate avantaja formarea
unor aptitudini sau trasături de caracter sau provoacă dificultăți în dezvoltarea lor.
Temperamentul suportă largi influențe și condiționări mai ales din partea
caracterului. Prin efort voluntar, conștient, prin organizarea superioară a caracterului,
omul își poate lua în stăpânire propriul său temperament, în sensul că el își poate
reține sau inhiba, dezvolta sau amplifica anumite trăsături.
Prin caracter pot fi compensate sau chiar mascate o serie de însușiri
temperamentale, pot fi reținute sau modificate acele manifestări ‘’ spontane’’ ale
tipului care scapă, de obicei, controlului conștient. Se evidențiază în felul acesta rolul
reglator al caracterului în raport cu temperamentul.
De exemplu, o persoană colerică explozivă, poate fi educată să-și stăpânească
pornirile, iar o persoană pasivă să fie mai activă. Temperamentul trebuie luat în
stăpânire deoarece nu există scuze pentru manifestările agresive ale unui
temperament vulcanic. În plan superficial, trăsăturile temperamentale și cele de
caracter se confruntă. Psihologia genetică susține legatura strânsă dintre cele două
laturi care trebuie avute în vedere în procesul educativ. Pentru a forma trăsături
caracteriale precum punctualitatea, responsabilitatea, perseverența sau spiritul de
ordine, trebuie ținut seama de temperament: se formează mai ușor la flegmatic în
raport cu colericul. Temperamentul și caracterul influențează formarea aptitudinilor
simple și complexe.
Dată fiind influența reciprocă dintre temperament și celelalte laturi ale
personalității este necesară cunoașterea și mai ales educarea corespunzătoare a
însușirilor temperamentale în vederea valorificării lor adecvate în procesul de
formare și dezvoltare atât a aptitudinilor, cât și a caracterului.