Luceafărul

Considerat în literatura română ultimul mare romantic european,

Mihai Eminescu abordează în creațiile sale teme precum iubirea,
natura, geneza sau omul de geniu. Poemul Luceafărul este considerat
o sinteză a creației eminesciene, în cadrul poemului oglindindu-se
mare parte a temelor creațiilor sale.
Ca tipologie lirică poezia se încadrează în romantism, atât prin
sursa de inspirație, cât și prin tema , motivele abordate sau prin
amestecul de genuri literare.
O primă trăsătură a romantismului se raportează la sursa de
inspirație folclorică. Poemul are la bază două basme populare culese
de germanul R. Kunisch din care Eminescu preia firul narativ și
simbolul iubirii platonice și imposibile. Basmul Frumoasa din grădina de
aur are același schelet epic cu poemul Luceafărul ceea ce modifică poetul
este însă finalul. Într-o primă variantă acesta este înlocuit cu un
blestem: fiți fericiți cu glasu-i stins a spus/ Atât de fericiți cât viața toată/
Un chin s-aveți:de-a nu muri deodată. Ulterior modifică și acest final
incompatibil cu imaginea geniului cu cel în care luceafărul își
recunoaște superioritatea și solitudinea: Dar eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor și rece. Din cel de-al doilea basm: Miron și frumoasa fără corp,
Eminescu prea ideea iubirii imposibile față de o ființă lipsită de
materialitate.
O altă trăsătură a romantismului este redată prin utilizarea
motivelor romantice care susțin tema geniului. Relevant din acest
punct de vedere este motivul zborului intergalactic ce desemnează
călătoria pe care Luceafărul o face la Demiurg pentru a-și cere
dezlegarea de nemurire. Zborul acestuia este spre lumea increată, iar
imaginea de neant e redată artistic: Creșteau/ În cer a lui aripe/ Și căi
de mii de ani treceau în tot atâtea clipe. un alt motiv romantic este cel al
naturii terestre, dominate de crâng, flori de tei în care iubirea dintre
Cătălin și Cătălina se materializează. În partea a doua, Cătălin îi
explică fetei: cum vânătoru-ntinde-n crâng/ la păsărele lațul pentru a i
prezenta scenariul de dragoste. Motivul florilor de tei e ilustrat ca loc
protector al iubirii și romantismul resimțit de cuplul de îndrăgostiți: Sub
șirul lung de mândri tei/ Ședeau doi tineri singuri.
Tema principală a poemului este problematica omului de geniu.
Aceasta este însă dublată de tema romantică a iubirii care prezintă
povestea de dragoste imposibilă dintre o fată de împărat și o stea.
Tema principală a poemului cuprinde și substratul alegoric ce
evidențiază intenția autorului de a crea imaginea unei ființe
nemuritoare, raționale, dar nefericite. În acest context Eminescu
afirmă: dacă geniul nu cunoaște moarte și numele lui scapă de
noaptea uitării, aici pe pământ...el n-are moarte, dar n-are nici noroc.
O idee poetică sugestivă este evidențiată în partea I a poemului prin
cele două metamorfoze ale luceafărului, dornic de a lua aparent chip
uman pentru a se armoniza cu fata. Prima metamorfoză este cea
angelică: un tânăr voievod/ cu păr de aur moale, dar imaginea sa
spectrală: umbra feței străvezii/ e albă ca de ceară reușește să o
îndepărteze pe fată, reacția fiind cea de îngheț: ochiul tău mă-ngheață.
Cea de-a doua metamorfoză este cea demonică, fiu al întunericului,
Luceafărul se naște din soare și noapte, dar își păstrează aceeași
paloare a feței: pe negre vițele-i de păr/...și palid e la față care o
îndepărtează pe fată. Refuzul e acum manifestat prin senzația de
combustie puternică: privirea ta mă arde. O altă idee poetică
reprezentativă este cea din partea a III-a când Demiurgul trasează
diferențele fundamentale dintre omul comun și cel superior, afirmând:
Ei au doar stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici
loc/ Și nu cunoaștem moarte. Această secvență definește dincolo de
problematica omului de geniu și incompatibilitatea dintre fata de
împărat și luceafăr exponenți a două lumi distincte.
Elementele de structură și compoziție sunt relevante în
prezentarea temei și a viziunii depre lume a autorului. Un prim
element structural este relația de opoziție marcată prin prezența celor
două personaje lirice: fata de împărat și luceafărul. Lumea superioară,
spațiul universal cosmic al luceafărului: căci unde-ajunge nu-i hotar/
nici loc spre a cunoaște, în opoziție cu lumea comună definită prin
spațiul uman terestru al fetei de împărat: din umbra falnicelor bolți/ ea
pasul și-l îndreaptă/ lângă fereastră unde-n colț/ luceafărul așteaptă
ilustrează această opoziție și incompatibilitatea dintre cei doi,
incompatibilitate surprinsă și argumentată de demiurg. O altă opoziție
vizibilă este dată între cele două personaje masculine: luceafărul: mort
frumos cu ochii vii și Cătălin: cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni bata-i
vina. Un alt element structural este titlul, acesta desemnează simbolul
central al textului și ilustrează imaginea unei stele ce strălucește
singular pe bolta cerească, ceea ce îi conferă și imaginea unicității
sale compatibilă cu imaginea geniului solitar. La fel de relevant este
limbajul acesta definește expresivitatea textului și se remarcă printr-o
bogăție stilistică. În prezentarea personajelor autorul apelează la
epitete cromatice: obrăjei...rumeni; fața străvezie care definește
contrastul, dar și la epitete simple: o prea frumoasă fată semn al unicității
pământene. Apar și metafore sugestive ce definesc lumea superioară
a luceafărului: din genuni răsai c-o-ntreagă lume dovadă a spațiului
superior, universal-cosmic care îl reprezintă pe Hyperion. Cadrul
natural e însă personificat: șirul lung de mândri tei devenind un spațiu
protector, dar și un loc ce rezonează perfect cu sentimentele tinerilor
îndrăgostiți. Nu în ultimul rând semnificativ este finalul ce trasează
fundamental diferențele dintre lumi. Luceafărul își afișează
superioritatea, definindu-și lumea superioară, iar lumea comună este
disprețuită, fata devine chip de lut definit prin indiferență și ignoranță
ce-ți pasă...dac-oi fi eu sau altul, iar luceafărul etern, dar insensibil:
Dar eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece. Este o atitudine
schopenhauereană care desemnează imaginea geniului solitar și
nefericit.
Poemul Luceafărul reprezintă un punct de reper în literatura
romantică românească și sintetizează întreaga viziune poetică
eminesciană.