INSUFICIENȚA CARDIACĂ

Rolul principal al inimii în organismul nostru este reprezentat de pomparea sângelui

prin vasele de sânge. Partea stângă a inimii pompează sângele oxigenat de plămâni spre
organe. Pe de altă parte, partea dreaptă a inimii are rolul de a pompa sângele preluat de la
toate organele înspre plămâni, pentru a putea fi oxigenat.
Insuficiența cardiacă se referă la incapacitatea inimii de a pompa cu aceeași eficiență,
ceea ce determină afectarea organelor, care au de suferit din cauza insuficientei distribuiri a
sângelui.

Tipuri de insuficiență cardiacă

În funcție de localizare, insuficiența cardiacă poate fi stângă, dreaptă sau globală.

 IC stângă - simptomatologia este dominată de dispnee (sufocare), fatigabilitate

 IC dreaptă – simptomatologia este dominată de staza sangelui în ficat (mărirea ficatului
– hepatomegalie) și la nivelul membrelor inferioare (edeme)
 IC globală predomină tabloul clinic de insuficiență cardiacă dreaptă și stângă
Din punct de vedere al mecanismului prin care se produce, insuficiența cardiacă se
clasifică în două tipuri principale:

 Insuficiență cardiacă sistolică: este afectată funcția de pompă cardiacă și inima nu

reușește să ofere suficient sânge; apare atunci când funcția de contracție a inimii este
afectată și fracția de ejecție este astfel scăzută (FE < 40%);
 Insuficiență cardiacă diastolică: este afectată funcția de relaxare a inimii (inima nu se
poate relaxa ca să primească suficient sânge de la plămâni).

În funcție de rapiditatea instalării simptomatologiei, insuficiența cardiacă poate fi:

 Acută: simptomele se instalează brusc, în cazul unor urgențe cardiovasculare (ex: infarct
miocardic, când funcția de pompă este subit afectată).
 Cronică: simptomele se instalează progresiv:
- Stabilă: pacientul prezintă simptome stabile de minim 1 lună de zile;
- Decompensată: simptomatologia pacientului se agravează.
Există mai multe clasificări ale insuficienței cardiace, în funcție de mai mulți parametri:

 După severitatea dispneei, clasificarea este funcțională  și este denumită clasificarea
NYHA.
Simptomatologia

 Clasa I: fără limitare a activității fizice, activitatea obișnuită nu cauzează oboseală

severă, palpitații, lipsă de aer sau dificultăți în respirație;
 Clasa II: ușoară limitare a activității fizice, fără simptome în repaus, însă activitățile
obișnuite duc la apariția oboselii, a palpitațiilor, lipsei de aer sau a dificultății în
respirație;
 Clasa III: limitare importantă a activității fizice, fără simptome în repaus, dar cu apariția
oboselii, a palpitațiilor, lipsei de aer sau a dificultății în respirație la cel mai mic efort;
 Clasa IV: orice activitate fizică provoacă disconfort, simptomatologia este prezentă și în
repaus, iar cel mai mic efort o agravează.
Stadiile

 Stadiul A: risc crescut de insuficiență cardiacă, dar fără anomalii cardiace descoperite;
bolnavii nu au simptome și activitatea fizică nu este limitată;
 Stadiul B: sunt prezente anomalii structurale cardiace, însă bolnavii nu prezintă
simptomatologie;
 Stadiul C: bolnavii prezentau simptome de insuficiență cardiacă în trecut sau prezintă în
prezent și sunt existente anomalii structurale;
 Stadiul D: bolnavii prezintă boala în stadiul terminal, cu necesar de tratament
specializat.

Fractia de ejectie si rolul ei

Fracția de ejecție este o metodă vitală prin care se analizează capacitatea de pompare a
inimii. Fracția de ejecție este utilizată pentru a ajuta la clasificarea insuficienței cardiace și este
esențială pentru stabilirea tratamentului. O valoare normală a fracției de ejecție este de 50%
sau mai mare. Acest lucru înseamnă că mai mult de jumătate din sângele care umple ventriculul
este pompat la fiecare bătăie.
Există, însă, cazuri în care insuficiența cardiacă apare în ciuda faptului că fracția de
ejecție este normală. Acest lucru se petrece în cazul în care mușchiul inimii se rigidizează din
cauza unor afecțiuni precum hipertensiunea arterială.
Insuficiența cardiacă poate afecta partea stângă (ventriculul stâng), partea dreaptă
(ventriculul drept) sau ambele părți ale inimii. În majoritatea cazurilor, însă, insuficiența
cardiacă apare în partea stângă, în special în ventriculul stâng – camera principală de pompare a
inimii.
 De cele mai multe ori, insuficiența cardiacă este cauzată de o altă afecțiune, cum ar fi
boala coronariană, o tulburare care determină îngustarea arterelor care alimentează inima cu
sânge și oxigen. De asemenea, există și alte probleme medicale care pot crește riscul de a
dezvolta insuficiență cardiacă.
Printre acestea se numară:

 infarctul;
 tensiunea arterială crescută;
 cardiomiopatia, o tulburare a mușchiului cardiac care determină slăbirea inimii;
 un defect cardiac congenital;
 formele severe de anemie;
 anumite tratamente pentru cancer, cum ar fi chimioterapia;
 boala valvei cardiace;
 diabetul;
 anumite tipuri de aritmii (ritmuri cardiace neregulate);
 emfizemul, o boală a plămânilor;
 tiroida hiperactivă;
 consumul abuziv de droguri sau alcool.

Semne și simptome
Printre semnele și simptomele insuficientei cardiace se numară:

 scurtarea respirației (dispnee), care apare în timpul mișcării sau în repaus, în

clinostatism (ortopnee);
 tuse persistentă sau respirație șuierătoare;
 oboseală și slăbiciune;
 durere toracică, care apare în cazul în care insuficiența cardiacă este cauzată de un atac
de cord;
 bătăi rapide sau neregulate ale inimii;
 umflături (edem) la nivelul picioarelor și gleznelor;
 respirație bruscă, severă și tuse cu eliminarea de spută de culoare roz
 capacitate redusă de a face exerciții fizice;
 dificultăți de concentrare sau atenție scăzută;
 umflarea abdomenului (ascita);
 acumulare foarte rapidă de kilograme în plus, în urma retenției de lichide;
 lipsa poftei de mâncare și greață
 Indicațiile recuperării în insuficiența cardiacă

Atunci când vorbim de recuperare în insuficiența cardiacă, ne referim la bolnavii fără

sindrom congestive (congestia pulmonară, edeme periferice, hepatomegalie, presiune
venoasă jugulară crescută) - Aflux anormal de sange intr-o anumita parte a corpului, ce se
vizualizeaza printr-o inrosire si/sau tumefiere a zonei.
De altfel, o mare parte a acestora aparțin insuficienței cardiace acute, care
reprezintă o contraindicație absolută pentru activitatea fizică.
Nu vor fi adresați antrenamentului fizic nici bolnavii care prezintă insuficiență
cardiacă în cadrul unor boli cardiace acute și de multe ori tranzitorii, cum ar fi miocarditele,
cordul pulmonar acut etc.
Bolnavii cu tulburări de ritm severe, atât tahiaritmii, cât și bradiaritmii, nu vor fi
incluși în programe de recuperare decât după rezolvarea acestora prin mijloacele
medicamentoase sau intervenționale (implantare de pacemaker, ablație etc.).
     Trebuie menționat că toate cele trei tipuri de insuficiență cardiacă (cu fracție de
ejecție scăzută sub 40%, cu fracție de ejecție moderat scăzută 40–50%, respectiv cu fracție
de ejecție prezervată) sunt candidate pentru recuperarea fizică.
  Dacă ne referim la cei cu fracție de ejecție scăzută, trebuie făcută distincția între
subiecții încadrați în clasele NYHA II–III și cei încadrați în clasa NYHA IV.
Recuperarea fizică a celor în clasele NYHA II–III are două scopuri majore: evitarea
decondiționării și creșterea capacității de efort, care poate fi semnificativă și asemănătoare
procentual cu cea obținută la cei fără insuficiență cardiacă.
La bolnavii din clasa NYHA IV, sever decondiționați și cu o capacitate de efort de
regulă ≤ cu 3 METs, activitatea fizică este recomandată exclusiv pentru evitarea
decondiționării în continuare; de cele mai multe ori, creșterea semnificativă a capacității de
efort nu se poate obține decât după ce li s-au efectuat anumite proceduri, de la terapie de
resincronizare cardiacă (CRT) până la transplantul cardiac sau corectarea bolii de bază, atunci
când este posibil (ex.: leziuni valvulare).
 Recuperarea bolnavilor cu insuficiență cardiacă cu fracție de ejecție prezervată este
asemănătoare cu cea pe care o aplicăm bolnavilor cu insuficiență cardiacă cu fracție de
ejecție redusă, dar intensitatea și chiar tipul efortului care se recomandă diferă ușor –
intensitatea este mai mare, la fel durata ședințelor de antrenament. De multe ori, la cei cu
insuficiență cardiacă cu fracție de ejecție prezervată, recuperarea este asemănătoare ca
frecvență, intensitate și tip de efort cu cea aplicată cardiacilor fără insuficiență cardiacă și, în
primul rând, celor cu cardiopatie ischemică – faza a -2-a de recuperare.
Înainte de includerea în programe de antrenament fizic, trebuie efectuată evaluarea
capacității de efort, antrenamentul fizic fiind dependent de clasa NYHA în care este inclus
bolnavul. Ideal, capacitatea de efort se determină prin efectuarea testului de efort clasic și
mai ales a testului de efort cardiopulmonar, care permit stabilirea exactă a VO 2Mx.
La bolnavii la care testarea de efort prealabilă prin teste de efort maximale nu poate
fi efectuată, putem recurge la testul de mers 6 minute, un test de efort submaximal care
permite o bună estimare a capacității de efort, și la prescrierea (cel puțin într-o primă etapă)
a activității fizice pe care pot să o desfășoare.
Testul de mers 6 minute este întotdeauna suficient la bolnavii în NYHA IV la care
obiectivul recuperării este doar evitarea decondiționării, dar poate fi aplicat și la subiecții din
clasele NYHA II–III într-o primă etapă, pentru ca, ulterior, în funcție de creșterea capacității
de efort subiective, intensitatea efortului pe care îl prestează bolnavul să fie treptat
crescută.

Testul de mers de 6 minute

Reprezintă un test util în evaluarea capacității de efort la bolnavii coronarieni cu
insuficiență cardiacă.
Este o variantă de test submaximal autolimitat, în care pacientul este pus să meargă în
ritm propriu timp de 6 minute pe un coridor cu o lungime măsurată (aprox. 30 metri).
Se măsoară distanța totală de mers și se apreciază simptomele care au determinat
întreruperea testului.
 Apariţia oricărei dureri precordiale, vertij, saturaţie sub 85%, cefalee, lipsa coordonării
mişcărilor şi a echilibrului, accentuarea exagerată a dispneei şi crampe musculare impun
încetarea testului.
Anterior testului de şase minute s-a măsurat tensiunea arterială (TA), frecvenţa
cardiacă, SaO2 şi scorul de dispnee BORG şi MRC. Aceleaşi măsurători s-au realizat şi la sfârşitul
testului de mers.
Scala originală Aprecierea Scala nouă
7 nesemnificativ 0 – 0.5
8–9 foarte ușor 1
10 – 11- 12 ușor 2
13 moderat 3
14 oarecum greu 4
15-16 greu 5-6
17 foarte greu 7-8-9
18-19 foarte, foarte greu 10

Scara severităţii dispneei (Medical Research Council (MRC) Dyspnea Scale)

0. – absenţa dispneei – fără dispnee cu excepţia eforturilor fizice intense
1. – dispnee uşoară – la mers rapid sau la urcarea unei pante line
2. – dispnee moderată – mers mai lent decât la persoanele de aceeaşi vârstă datorită dispneei
sau necesitatea de a se opri la urcarea unui etaj în ritmul propriu.
3. – dispnee severă oprirea după 100 m de mers în ritm propriu sau după câteva minute la
urcatul unui etaj.
4. – dispnee foarte severă – prea dispneic pentru a părăsi casa sau pentru a se îmbrăca sau
dezbrăca.
În realizarea acestui test se utilizează un dispozitiv numit pulsoximetru care
înregistrează FC si SpO2, la începutul, la sfârşitul şi în fiecare minut al testului.
Aprecierea testului 6MWT: (i) – indicele prezis: vârsta (ani), talia (cm), IMC =greutatea/
înălţimea 2 (kg/m2)

 Calcularea valorilor normale individuale la bărbaţi: 867 - (5,71 x vârsta) + (1,03 + talia)
  Calcularea valorilor normale individuale la femei: 525 – (2,86 x vârsta) + (2,71 x talia) +
(6,22 x IMC)
Distanța totală de mers permite încadrarea pacienților în 4 nivele de efort:
o nivelul 1 – sub 300 m
o nivelul 2 – 300 – 375 m
o nivelul 3 – 375 – 450 m
o nivelul 4 – peste 450 m

În insuficienţa cardiacă, valoarea testului de şase minute variază între 310-427 m, în

funcţie de gradul NYHA.

La cei la care se efectuează test de efort clasic sau cardiopulmonar, pe bicicleta

ergometrică sau covorul rulant, acesta poate fi identic cu cel aplicat la bolnavii cu cardiopatie
ischemică cu drept de efort de două-trei minute și intensitate de 25–30 Ws. Având în vedere
că bolnavul cu insuficiență cardiacă este decondiționat muscular, se preferă de multe ori un
test de efort special, ramp, în care se utilizează trepte de efort de 10 Ws și un minut durată,
care permite stabilirea capacității de efort și a metodologiei de recuperare.

Metodologia recuperarii

          Obiectivele recuperării:

1. împiedicarea decondiționării fizice a bolnavului peste limita impusă de suferința

cardiacă;
2. creșterea capacității de efort, chiar într-o mică măsură.

 Recuperarea fizică a bolnavilor cu insuficiență cardiacă poate fi aplicată

intraspitalicesc, ambulatoriu instituționalizat sau la domiciliu.
Când recuperarea se desfășoară în spital sau instituționalizat, nivelul de efort de la
care se începe poate fi mai ridicat, pe când, atunci când bolnavul își aplică el însuși sau cu
ajutorul kinetoterapeutului recuperarea la domiciliu, nivelul efortului (cel puțin inițial) este
mai redus.
Intensitatea efortului de recuperare este, de regulă, mai redusă la bolnavul cu
insuficiență cardiacă decât în la cei cu alte boli cardiovasculare. La bolnavii cu IC sistolică
patentă, pe parcursul primelor săptămâni intensitatea efortului nu va depăși 50% din
VO2max sau 60–70% din frecvența cardiacă maximală atinsă la testul de efort. Atunci când
testul de efort nu poate fi efectuat sub forma sa clasică sau sub forma testului de efort
cardiopulmonar, frecvența cardiacă de antrenament se calculează adăugând la frecvența
cardiacă de repaus 50% din diferența dintre frecvența cardiacă de repaus și frecvența
cardiacă maximală teoretică (220 minus vârsta în ani).
Frecvența antrenamentului trebuie să fie zilnică sau de cel puțin cinci ori pe
săptămână. Antrenamentul de trei ori pe săptămână poate fi benefic în alte afecțiuni
cardiovasculare, dar este insuficient la bolnavii cu IC pentru obținerea efectului de
antrenament având în vedere intensitatea mai redusă a acestuia. De aceea, când bolnavul
este instituționalizat, va fi sfătuit să desfășoare antrenament fizic la domiciliu în zilele în care
nu participă la antrenamentele supravegheate.
Durata efortului este și ea diferită. La bolnavul cu IC durata acestuia începe de la 10–
15 minute și este crescută progresiv până la 30 de minute
Fiecare periodă de antrenament va fi precedată de o perioadă de încălzire, de 5-10
minute efectuată prin exerciții de gimnastică medicală, îndeseobi exerciții respiratorii și de
stretching. Antrenamentul va fi terminat tot printr-o perioadă de revenire, de 5-10 minute,
prin aceleași exerciții respiratorii și de stretching.
Subliniem importanța exercițiilor respiratorii, pe de o parte pentru că bolnavul cu
insuficiență cardiacă prezintă de cele mai multe ori disfuncție ventilatorie sau chiar
insuficiență respiratorie, care poate fi ameliorată prin aceste exerciții respiratorii, iar pe de
altă parte pentru că dispneea sa poate fi ameliorată semnificativ prin antrenamentul
mușchilor respiratori.
Antrenamentul prin hiperventilație isocapnică sau antrenamentul de anduranță este o
tehnică ce constă în ventilație forțată la debit crescut susținută timp de mai multe minute.
Forța și rezistența musculaturii respiratorie pot fi crescute prin antrenament folosind
un aparat special POWERBREATHE, timp de 20-30 minute zilnic, 3-5 zile pe săptămână.
 Acest mod de antrenament este conceput pentru a consolida şi a „ reconstrui” acești
mușchi, prin exerciţii de respiraţie controlate. Numeroase studii au arătat că, de asemenea,
IMT poate creşte anduranța in timpul exercițiilor cardiovasculare, sau în sportul de înaltă
performanţă, cum ar fi tenis, rugby, fotbal, canotaj, triatlon, judo, karate, atletism, etc.
Respiraţia profundă necesită un pic mai multă energie, dar în acelaşi timp, facilitează o
cantitate mai mare de oxigen în fluxul sanguin, crescând, cu fiecare respirație, forța
musculaturii
respiratorii.
Acest dispozitiv antrenează musculatura inspiratorie atât principală cât și accesorie.
Musculatura principală ce intervine – diafragmul, mușchii intercostali externi, musculatura
accesorie – mușchii scaleni, sternocleidomastoidian, pectorali, dințat superior, mare dințat.
Dispozitivul POWERBreathe conține o valvă/supapă care opune rezistență la inhalare,
punând în tensiune musculatura inspiratorie. Are o scală de creștere a rezistenței de la 1 la 9.
Intensitatea și frecvența exercițiilor depind de toleranța pacientului și de insuficiența
respiratorie.
Pentru antrenarea musculaturii inspiratorii, pacienții vor efectua un inspir printr-un
dispozitiv, de obicei POWERBreathe, care impune o rezistență echivalentă cu 30%–60% din
valoarea inițială a presiunii inspiratorii maxime la nivelul cavității bucale.
Contraindicații – pneumotorax, IMA, presiune intracraniană crescută, HTA
necontrolată, glaucom, cataratcă, implanturi auriculare.

Beneficii – tonifică musculatura respiratorie care duce la creșterea ventilației

pulmonare; diminuarea dispneei și creșterea capacității de efort (ventilația pulmonară sau
respirația este una dintre funcțiile vitale ale organismului, desfășurându-se ciclic și continuu,
având rolul de a asigura schimbul bidirecțional de gaze dintre organism și aerul din
atmosferă. Prin inspir O 2 din exterior este furnizat celulelor, iar CO 2 rezultat din
metabolismul celular este eliminat în atmosferă prin expir).
Modalitate de realizare – Inspirul – trebuie să fie scurt și forțat, expirul – prelungit cu o
durată dublă față de inspir.
Cuprinde procesele prin care se realizeaza circulatia alternativa a aerului intre mediul
ambiant si alveolele pulmonare.
 1. Inspiratia: aerul atmosferic intra pe calea cailor respiratorii in alveolele pulmonare
2. Expiratia: procesul prin care o parte din aerul alveolar este eliminat la exterior

- Se realizeaza prin interventia muschilor respiratori care antreneaza miscarile cutiei

toracice, plamanii avand doar rol pasiv
- Muschi inspiratori principali: diafragmul si m intercostali externi
- Muschi insp secundari: scm, pectorali, trapez, dorsali, scaleni.
- Muschii expiratori
- Pt expirul de repaus nu intervin contractii musculare
- Expiratia de repaus este un act pasiv ca urmare a revenirii toracelui la forma
initiala ca o consecinta a reculului elastic generat prin tensionarea muschilor
structurilor elastice pulmonare in inspiratie
- Pt expiratia fortata : intercostali externi, patrat lombar, drepti abdominali

Antrenamentul fizic izometric se va asocia după primele săptămâni de tratament. Se

recomandă exerciții de tip izometric (de rezistență) care pot fi făcute inclusiv cu greutăți de
până la 2–3 kg. Exercițiile vor fi efectuate de două sau maximum trei ori pe săptămână,
pentru că există riscul de a deteriora debitul sistolic al bolnavilor (crește postsarcina). Ele
sunt însă necesare, deoarece bolnavul, în viața de fiecare zi, este supus și efortului izometric
(ex.: cărarea de greutăți).
Antrenamentul propriu-zis se va desfășura de cele mai multe ori sub forma unui
antrenament cu intervale – cardiac, respirator și muscular bolnavul nu poate menține efortul
continuu pe o perioadă de 20–30 de minute. De aceea, antrenamentul cu intervale este
întotdeauna recomandat, iar durata fiecărui interval este inițial scurtă: poate să fie doar de
10–15 secunde, cu pauză de 30–60 de secunde, pentru ca ulterior să crească la 30–60 de
secunde sau chiar două minute cu pauze de unu-trei minute.
     În cazul evoluției favorabile și mai ales la bolnavii cu fracție de ejecție prezervată sau
doar ușor depreciată, se poate trece și la antrenamentul de tip continuu.
     Antrenamentul cu intervale permite ca intensitatea efortului să nu difere substanțial,
cel puțin în a doua fază (VO 2 60–70% din VO2Mx, frecvența cardiacă 70–80% din FCMx), față
de subiecții fără insuficiență cardiacă, asigurându-se astfel efectul de antrenament.
Antrenamentul cu intervale se traduce, în cazul bolnavilor care utilizează mersul pe jos ca
mijloc principal de antrenament, în mers cu o frecvență de 3–4 km/h, iar la intervale de
trei-patru minute bolnavul va merge rapid (jogging 7–8 km/h) pe o distanță de 25 m,
pentru ca ulterior să revină la un mers de relaxare unu-două minute și ulterior ciclul se
reia. Aplicarea antrenamentului cu intervale este mai ușoară în cazul antrenamentului
instituționalizat și al antrenamentului pe bicicleta ergometrică.

VALVULOPATIILE

Circulatia sangelui intr-un singur sens prin inima este controlata de patru valve: mitrala,
aortica (stângă), tricuspida si pulmonara (dreaptă). Daca aceste valve nu se inchid sau nu se
deschid corespunzator, inima isi pierde abilitatea de-a pompa corespunzator sangele spre
diverse organe. Inchiderea necorespunzatoare a valvei determina regurgitare (insuficiență) iar
deschiderea deficitara determina stenoza. Cele doua defecte se pot combina.
1. Stenoza aortică – îngustarea orificiului aortic – creșterea presiunii
intraventriculare – dispnee, angor, oboseală.
2. Stenoza mitrală – se caracterizează din punct de vedere anatomic prin
îngustarea orificiului atrio-ventricular stâng care creează o jenă în calea trecerii
sângelui din atriul stâng în ventriculul stâng.
Cauza cea mai frecventă este Reumatismul articulat acut (RAA) care determină
îngrosarea și rigidizarea foițelor valvulare ce nu se mai deschid corespunzător. În timp, această
poate duce la insuficiența cardiacă și, prin mărirea atriului poate determina apariția fibrilației
atriale.
Principalele semne obiective sunt – dispneea, tusea, hemoptizia, palpitațiile, cianoza,
durerea toracică.
1. Dispneea – apare la efort, cu cât stenoza este mai strânsă, cu atât dispneea apare la
eforturi foarte mici. Într-un stadiu avansat apare ortopneea, dispneea paroxistică
nocturnă și edem pulmonar acut.
 2. Tusea – este frecventă, se intensifică după efort și în cursul nopții. Se datorează stazei
pulmonare și compresiunii arborelui bronșic de către atriul stâng mult dilatat. Tusea
este seacă, uscată, fiind cu expectorație numai dacă se adaugă o infecție pulmonară.
3. Palpitațiile – sunt simptome inițiale, aproape tot atât de frecvente ca și dispneea. Sunt
supărătoare în cursul nopții cu senzația de bătăi cardiace intense sau rapide. Stenoza
mitrală determină dilatarea atriului stang și din această cauză ritmul sinusal eate înlocuit
pe parcursul evoluției bolii cu fibrilația atrială.
4. Hemoptizia – pierderea de sânge pec ale traheo-bronșică și expectorația acesteia. Poate
să apară târziu în evoluția bolii sau poate fi un symptom initial și unic. Se datorează
rupturii unei vene din mucoasa peretului bronșic.
5. Durerea toracică – imbracă aspectul durerii de tip anginos.
6. Cianoza buzelor – aspectul vânat al buzelor apare devreme ca expesie a stazei
pulmonare, care perturbând oxigenarea sângelui duce la creșterea proporției de
hemoglobină redusă din sângele arterial.

3. Insuficiența mitrală caracterizată prin existența unui reflux de sânge

(regurgitare) din ventriculul stâng în atriul drept, în timpul sistolei, datorată
închiderii insuficiente a valvei mitrale.
Cauzele apariției insuficienței mitrale sunt RAA, HTA și CIC.
Simptomele sunt dispnee la efort, orthopnee, dispnee paroxistică de noapte, palpitații și
dureri în piept. Apare și senzația de slabiciune musculară datorată scăderii debitului cardiac.
Tratamentul chirurgical – constă în înlocuirea întregului aparat valvulat cu o proteză valvulară.

4. Insuficiența aortică – închiderea insuficientă a valvelor aortice – o parte din

sângele impins în aortă regurgitează în ventriculul stâng – dilatarea acestuia –
hipertrofiă lui.
 Valvulopatiile determină afectarea funției pulmonare (travaliul musculaturii respiratorie
este crescut) și reduc capacitatea de efort.
Societatea de cardiologie americană a împărțit bolnavii cu afecțiuni cardiace în 4 grupe
NYHA:
 Clasa I: fără limitare a activității fizice, activitatea obișnuită nu cauzează oboseală
severă, palpitații, lipsă de aer sau dificultăți în respirație;
 Clasa II: ușoară limitare a activității fizice, fără simptome în repaus, însă activitățile
obișnuite duc la apariția oboselii, a palpitațiilor, lipsei de aer sau a dificultății în
respirație;
 Clasa III: limitare importantă a activității fizice, fără simptome în repaus, dar cu apariția
oboselii, a palpitațiilor, lipsei de aer sau a dificultății în respirație la cel mai mic efort;
 Clasa IV: orice activitate fizică provoacă disconfort, simptomatologia este prezentă și în
repaus, iar cel mai mic efort o agravează.
Valvulopatiile au un impact medico-social important:

 duc la insuficienţă cardiacă, deci limitare funcţională severă;

 evoluţia lor prezintă sincope, aritmii grave, embolii periferice, accidente survenite în
timpul tratamentului anticoagulant.

Exercițiile fizice se adresează numai bolnaviilor din grupa I și II și vizează:

 Creșterea mobilității articulare și a forței musculare
 Realizarea unui consum energetic redus din partea cordului
 Creșterea încrederii și a sentimentului de independență.

Experienţa în acest domeniu este încă restrânsă, pentru că, până nu cu mult timp în
urmă, recuperarea era considerată contraindicată.
Sedentarismul prelungit produce decondiţionare fizică cardiocirculatorie şi musculară
cu:
 scăderea cu 30% a capacităţii aerobe şi a forţei musculare;
 scăderea cu 10% a debitului cardiac;
 hipotensiune ortostatică;
 creşterea consumului de oxigen la nivelul miocardului.
Metabolic, se produc:
  decalcifieri osoase – osteoporoză;
 negativarea bilanţului azotat;
 accidente tromboembolice.

De aceea, indicarea antrenamentului fizic pe termen scurt, cu condiţia unor rezerve

hemodinamice compatibile este justificată la:
 valvulopatia compensată;
 insuficienţa cardiacă clasa I şi II, NYHA.

Este necesară însă o individualizare strictă a programului de antrenament fizic:

 unii specialişti contraindică antrenamentul înainte de operaţie, pentru că efortul intens
ar putea declanşa un EPA (edem pulmonar acut - Edemul pulmonar reprezinta
o afectiune care se datoreaza acumularii de lichid in interstitiul pulmonar si spatiul
alveolar, cu extravazarea de fluid si reabsorbtia lui prin intermediul cailor limfatice. Ca
urmare a acestei acumulari de lichid in plaman este alterata suprafata de schimb
alveolo-capilar si apare scaderea saturatiei oxigenului in sangele periferic).
 pe termen lung, se produce creşterea rezistenţei pulmonare la hipoxie, accentuarea
hipertensiunii pulmonare (în mica circulaţie);

Hipertensiunea pulmonară este un tip de hipertensiune arterială care afectează

arterele din plămâni și partea dreaptă a inimii tale.
Într-o formă de hipertensiune pulmonară, numită hipertensiune arterială pulmonară
(HTP), vasele de sânge din plămânii sunt îngustate, blocate sau distruse. Deteriorarea
încetinește curgerea sângelui prin plămâni și crește tensiunea arterială în arterele pulmonare.
Inima ta trebuie să muncească mai mult pentru a pompa sângele prin plămâni. În cele din urmă,
efortul suplimentar determină slăbirea și eșecul mușchilor inimii tale.
La unele persoane, hipertensiunea pulmonară se agravează lent și poate pune viața în
pericol. Deși nu există leac pentru unele tipuri de hipertensiune pulmonară, tratamentul poate
ajuta la reducerea simptomelor și la îmbunătățirea calității vieții tale.
 pentru selecţionarea cazurilor ce pot beneficia de antrenament fizic este indicat un test
de efort submaximal (criteriul limitativ 80% din frecvenţa maximă teoretică, iar
tensiunea arterială sistolică să fie maximum 200 mmHg).

Indicaţii şi contraindicaţii:
 pacientul trebuie să fie informat asupra avantajelor oferite de o activitate fizică uşoară
sau medie, dar regulată, la un prag inferior celui cauzator de dispnee (element
psihologic foarte important!)
 este necesar bilanţul riguros al pacientului înainte de a fi cuprins într-un prag de
antrenament:
- examen clinic;
- electrocardiogramă;
- rx toracic;
- ecografie cardiacă.
- cateterismul cardiac – poate aprecia direct presiunile pulmonare (gradul de
hipertensiune pulmonară) şi răsunetul valvulopatiei asupra funcţiei ventriculare.
În situaţiile în care nu se poate realiza cateterism cardiac care este o tehnică
invazivă se poate practica ecografia 2D şi ecografia Doppler, care au devenit
investigaţiile de rutină pentru aprecierea gradului de dilatare a ventricului stâng
sau a ventricului drept sau pentru aprecierea funcţiilor contractile ale ventricului
stâng sau ale ventricului drept.
 testul de efort limitat de simptome – serveşte drept bază pentru determinarea nivelul
antrenamentului şi element de referinţă pentru urmărirea evoluţiei ulterioare a
toleranţei la efort.

Contraindicaţii ale recuperării fizice în valvulopatii:

- valvulopatii cu hipertensiune pulmonară severă;
- cardiomegalie importantă;
 - alterarea funcţiei ventricului stâng (se vede din ecografia cardiacă Doppler);
- aritmii ventriculare maligne;
- stenoză pulmonară strânsă;
- stenoză aortică simptomatică, calcificată – cu risc sincopal;
- cardiomiopatie hipertrofică obstructivă;
- coarctaţia de aortă.

 Kinetoterapia respiratorie – se adresează tuturor pacienţilor cu valvulopatie,

inclusiv celor la care măsurile de recuperare fizică sunt contraindicate.
- Exercitiile propuse vor antrena întreaga musculatură respiratorie, cu
participarea preponderentă a diafragmului și a musculaturii abdominale.
Efectele pozitive ale acrstor exercitii vor conduce in timp la ameliorarea
capacitatii vitale (CV=VC+VIR+VER (volum curent + volum inspirator de
rezerva + volum expirator de rezerva= volumul maxim de aer ce poate fi
eliminat din plămani printr-o expiratie fortata dupa o inspiratie maxima si a
VEMS – ului (volumul expirator maxim pe secundă - volumul de aer
eliminat din plămâni în prima secundă a unei expiraţii complete şi
forţate).

 Antrenamentul fizic este util, în primul rând, pentru valvularii care fac parte din
grupa NYHA I și într-o măsură oarecare, pentru cei din grupa a II-a.

Obiective:

 evitarea efectelor nocive ale sedentarismului, în ceea ce privește decondiționarea

aparatului cardio-vascular silocomotor;
 imbunatatirea activitatii motrice, asa incat ea sa se desfasoare intr-un mod
economic, fara contractii musculare inutile, excesive, fara a impune cordului un efort
prea mare;
 realizarea unei activitati economice a cordului, circulatiei periferice si
metabolismului muscular, pentru a putea executa eforturile fizice cu o solicitare cat
mai mica a cordului.
 Antrenamentul fizic se va desfășura în ședinte a căror ritmicitate, intensitate și durata
nu diferă prea mult de cele ale programului omoninm al coronarianului.

Intensitatea efortului va fi apreciată prin TE inițial, pe baza tolerantei și a bilantului

respirator. În cazul valvulopatiilor usoare intensitatea va fi de 70% din capacitatea functionala
estimata prin TE si se va reduce la 50-55% in formele cu rasunet cardiac si functional marcat.

Se recomandă ca pe perioadă de 45 de minute a unei ședințe de recuperare să se

realizeze o alternanță a mișcărilor propriu-zise, cu cele de forță. La sfârşit se practică tehnici de
relaxare şi de masaj. Dacă apar dispnee, tahicardie/aritmii, ritm de galop (în trei timpi), se
întrerupe antrenamentul fizic.