RAPORT DE CERCETARE PENTRU PARTENERII

RELEVANŢI AI
SISTEMULUI DE PROBAŢIUNE

1. CONTEXTUL ACTIVITĂȚII

Cercetarea știinţifică desfășurată în cadrul activităţii 2.5 din cadrul proiectului pre-
definit „Consolidarea capacităţii sistemului românesc de probaţiune de a furniza servicii
eficiente alternative închisorii”, programul RO 23 „Servicii corecţionale, inclusiv sancţiuni
non-privative de libertate”, finanţat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009-2014, ne-a
oferit o dublă oportunitate: de a înțelege problemele cu care se confruntă angajații sistemului
de probațiune după schimbarea codurilor penal și de procedură penală; de a sonda efectele
probațiunii asupra persoanelor condamnate de instanțele de judecată cu sancțiuni non privative
de libertate.
Separare acestor două dimensiuni este, evident, una pur teoretică: în realitate, viața
profesională a consilierilor de probațiune și cariera socială a clientului serviciului de probațiune
nu sunt altceva decât părți ale aceleiași realități, atât de strâns legate între ele încât trăsăturile
oricăreia dintre ele poartă marca celeilalte. Este aici o distincție radicală între funcționarea
sistemului penitenciar și cea a probațiunii: dacă referitor la închisoare cercetări deja clasice
(Sykes, Goffman) indică faptul că lumea angajaților și cea a instituționalizaților interacționează
din perspectiva unor stereotipuri înguste și antagonice (Goffman), esența probațiunii este dată
de consistența relației consilier de probațiune- client, îndeosebi sub aspectul asistenței și
consilierii.
Ceea ce este esențial pentru probațiune este conținutul relației consilier- client:
supravegherea este doar unul dintre aspecte, probabil cel care naște cele mai puține semne de
întrebare, de vreme ce cuantificarea sa este îndeosebi o chestiune de interacțiune fizică regulată
între cei doi actori și de minimă aritmetică; asistența și consilierea constituie materia organică
a acestei relații, factorii care condiționează biografia socială ulterioară a persoanei plasate în
probațiune. Ceea ce pentru lucrătorii din penitenciare pare să fie o dimensiune extrem de
importantă - dacă nu centrală, conform criticilor închisorii- anume supravegherea deținuților,
pentru consilierii de probațiune este secundar. Ceea ce pentru sistemul penitenciar pare să fie
secundar- activitatea de resocializare a deținuților e marcată în mod semnificativ de eșec, în
pofida eforturilor depuse de profesioniștii sistemului1-, pentru probațiune este elementul
principal.
Argumentul cel mai important în spijinul acestei demarcații vine nu doar din
începuturile și tradiția probațiunii ci, în această linie, din chiar modul în care sunt formulați
termenii de referință ai proiectului. În sinteză, întrebarea esențială este de a ști în ce măsură
asistența și consilierea acordată în cursul probațiunii lasă urme durabile în viața clientului
serviciului. Cu alte cuvinte, în ce măsură opțiunea de a nu condamna o persoană la o pedeapsă
privativă de libertate se dovedește, în cele din urmă, o opțiune corectă? În termeni concreți,
păstrarea persoanei condamnate în societatea convențională ar trebui să fie, prin intermediul
probațiunii, calea prin care individul condamnat se îndreaptă, conservând și dezvoltând
legăturile cu comunitatea în sens larg, legăturile familiale, de locuire și de muncă, în termeni
concreți. Măsura în care acest lucru este realizat constituie de fapt răspunsul la întrebările
referitoare la eficiența probațiunii ca sistem și activitate.
Relația consilier de probațiune- client este esențială: în cadrul acestei relații de
interacțiune cei doi actori sociali schimbă semnificații, definesc și redefinesc situații prin care
persoana condamnată a trecut, construiesc situația prezentă, cu obligațiile dar și nevoile
clientului, proiectează obiective pro- sociale și, în fine, configurează proiectul existenței
condamnatului în societatea convențională.
Reușita acestui proiect este semnul succesului probațiunii; nereușita, eșecul, deopotrivă
al persoanei supravegheate și al sistemului. Deși la prima vedere lucrurile par simple, în realitate
discuția în termeni de succes/ eșec este mult mai complicată atunci când orizontul de timp este
mai larg: e posibil ca pe perioada supravegherii condamnatul să îndeplinească toate obligațiile
impuse prin sentința de condamnare, să participe la programele și activitățile de consiliere;
aceste elemente pot să indice dorința acestuia de schimbare și chiar reușita, pe perioada
probațiunii. Ulterior, din momentul încetării plasării în probațiune, moment care semnifică atât
terminarea supravegherii cât și a activității de asistență și consiliere, fostul condamnat este, într-
o expresie simplă dar adecvată, pe cont propriu: nu mai trebuie să se prezinte nicăieri și să
semneze, nu i se mai propune niciun program sau activitate; în alți termeni, nu mai are nici

1
Numai aproximativ 5% din angajații sistemului penitenciar lucrează în activitățile de resocializare. Rata recidivei
constituie un alt argument.
obligații dar nu mai beneficiază nici de suport; va fi plasat în situații concrete de viață în care,
ca toți ceilalți co-participanți la viața socială, va trebui să ia decizii în mod autonom. Urmele
lăsate de perioada interacțiunii cu consilierul de probațiune sunt măsurate în funcție de aceste
decizii: vor fi aceste decizii în acord cu legea sau în dezacord cu ea? Răspunsul la această
întrebare constituie, într-o anumită măsură, și diagnosticul asupra eficienței sistemului de
probațiune.
Dincolo de accidentele sau șansele personale ale persoanei supravegheate, diagnosticul
reușitei/nereușitei plasării în probațiune ca tip de opțiune sancționatorie depinde de modul în
care este proiectat și funcționează serviciile de probațiune. Cum acționează consilierul de
probațiune ca personaj profesional? Care sunt constrângerile la care este supus ? Există o
distanță între reglementarea oficial- legală și realitatea profesională cotidiană? Dacă există o
asemenea distanță, care sunt consecințele asupra persoanei plasată în probațiune? Acestea sunt,
într-o enumerare ne-limitativă, reperele sistemului de evaluare a activităţii din probaţiune, așa
cum îl putem pune la dispoziţia consilierilor de probaţiune, după cercetarea știinţifică în care
am fost implicaţi.

2. Reglementări europene. Realități interne

Pentru început, vom reda câteva extrase din regulile europene de bază privitoare la probaţiune,
cu atenţie specială pentru acelea care se referă la volumul de muncă al angajaţilor din sistemul
de probaţiune.
Regula 38 a Recomandării Nr. R (92) 16 a Comitetului de Miniştri către statele
membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate, prevede în
mod explicit ca:

… Personalul însărcinat cu executarea va trebui să fie în număr suficient pentru a-şi asuma
efectiv multiplele sarcini care îi revin. Va trebui să aibă calităţile de caracter şi calificările
profesionale necesare executării funcţiilor sale. Unele norme şi politici vor trebui definite
pentru ca numărul şi calitatea personalului să corespundă cantităţii de muncă şi calificărilor
şi experienţei profesionale specifice dobândite.

Punctele 2 și 3 din partea generală a primei anexe, Principii de recrutare, selecţie,

formare profesională, condiţii de muncă și mobilitate, privitoare la personalul responsabil de
implementarea sancţiunilor și măsurilor, a Recomandării Nr. R (97) 12 a Comitetului de
Miniștri către statele membre referitoare la personalul responsabil pentru implementarea
sancţiunilor și măsurilor, stabilesc moduri de lucru în condiţii speciale definite de schimbare:

2. În măsura în care politica de personal este influenţată de schimbări ce privesc

implementarea sancţiunilor și măsurilor și, în mod mai general, de dezvoltări profesionale și
sociale, principiile politicii de personal vor fi revizuite și, dacă este necesar, modificate.
3. Personalul însărcinat cu implementarea sancţiunilor și măsurilor trebuie să fie suficient de
numeros pentru efectiva îndeplinire a responsabilităţilor ce îi revin.

Ideea acordului dintre eficienţa unui sistem și numărul angajaţilor este reluată în
Recomandarea CM/Rec(2010)1 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la
Regulile de Probaţiune ale Consiliului Europei, cu un accent important pe ceea ce se poate face
când, totuși, persistă dezechilibrul dintre necesarul de personal și responsabilităţi:

29. Personalul de probaţiune va fi suficient de numeros pentru a-și realiza eficient activitatea.
Anumiţi lucrători vor avea un număr de cazuri, care le va permite să supravegheze, îndrume si
asiste delincvenţii în mod eficient și uman și, acolo unde va fi cazul, să lucreze cu familiile lor
și, dacă va fi necesar, cu victimele. În cazurile în care cererea va fi excesivă, administraţia va
avea responsabilitatea de a căuta soluţii și a instrui personalul referitor la prioritizarea
sarcinilor.

În capitolul al VII-lea, Organizare, personal și resurse, punctul 73, al recent adoptatei

Recomandări CM/Rec(2017)3 a Comitetului de Miniștri către statele membre referitoare la
regulile europene privitoare la sancţiunile aplicate în comunitate și la măsuri, găsim introduse
variabile precum complexitatea sarcinilor și importanţa serviciilor oferite de oamenii care
lucrează în probaţiune:

Structura, statutul și resursele organizaţiilor/instituţiilor de implementare vor fi

corespunzătoare volumului și complexităţii sarcinilor și responsabilităţilor care le sunt
încredinţate și vor reflecta importanţa serviciilor pe care le furnizează.

Reglementările legale de acest tip conțin ideea recurentă a adecvării resurselor umane
din sistemul de probațiune la volumul și complexitatea sarcinilor profesionale. Într-o formulare
expresă și explicită, personalul serviciilor de probațiune trebuie proiectat în funcție de două
coordonate esențiale: pregătire profesională (competențe și abilități) și suficiență numerică.
Cât privește prima coordonată, condiția este îndeplinită: selecția și promovarea
consilierilor de probațiune se face pe bază de concurs iar concurența pentru aceste posturi este
din ce în ce mai mare, probabil dintre cele mai ridicate din sistemul public. În pofida faptului
că, raportat la familia ocupațională raleționată Ministerului Justiției, consilierii de probațiune
sunt dezavantajați, această concurență ridicată se explică prin faptul că facultățile de profil din
zona sociologiei și asistenței sociale din marile universități (București,Iiași, Cluj) și nu numai,
la care se adaugă, în principal, facultățile de drept și psihologie, furnizează candidați bine
pregătiți, în acord cu standardele profesionale europene.
Al doilea aspect, al suficienței numerice, este mult mai problematic. Datele statistice
ilustrează în mod evident excedarea consilierilor de probațiune și, implicit, a sistemului: cu
aproximativ 72 000 de cazuri aflate în evidența serviciilor de probațiune la nivel național, nu
este deloc surprinzător ca în anumite servicii de probațiune încărcarea pe consilier să se apropie
de 350 de cazuri. Consilierul care lecturează regulamentele europene poate surprinde extrem
de ușor distanța existentă între această proiectie și propria sa realitate profesională cotidiană.
Desigur, între orice normă juridică și realitatea concretă există întotdeauna o anumită
distanță; această distanță este naturală, pentru simplul motiv că norma juridică exprimă de multe
ori un proiect: spune cum ar trebui să fie lucrurile, nu cum sunt. O problema reală este aceea a
îndepărtării absolute între normă și realitatea concretă; în alți termeni,ne referim la situația în
care cele două elemente sunt fundamental diferite. În opinia noastră, acesta pare să fie cazul
stării actuale a sistemului probațiunii din România. În loc de un tipar ideal al profesiei, un tipar
al suferinței profesionale, prin raportare la un standard ideal. În acest sens redăm un fragment
din opinia unui consilier de probațiune:

Cum credeţi că mă simt când pe ușa biroului de probaţiune în care îmi desfășor acum cea mai
mare parte a activităţii intră o persoană sancţionată aflată în evidenţa serviciului de
probaţiune, eu o întreb, „Cu ce consilier de probaţiune lucrezi?”, iar ea îmi răspunde… „Cu
dumneavoastră…?” (consilier de probațiune)

Această situație este departe de a fi excepțională: mulți consilieri de probațiune

împărtășesc această experiență, generatoare de frustrări și insatisfacții profesionale. E imposibil
pentru orice tip de personaj profesional să rețină toți beneficiarii serviciului său. În anumite
profesii, acest lucru nici nu este important: de exemplu, pentru funcționarul de la fisc însărcinat
cu colectarea taxelor și impozitelor, e absolut neimportantă reținerea identității unei persoane;
esența interacțiunii constă în pretinderea unui drept al statului (plata impozitului sau taxei
fiscale), fără ca funcționarul să răspundă cu o contraprestație, alta decât evidențierea
îndeplinirea obligației. În ceea ce privește interacțiunea consilier de probațiune- persoană
condamnată, lucrurile stau fundamental diferit. Drepturile și obligațiile celor doi actori sunt nu
numai interdependente; ele furnizează consistență în ambele sensuri: consilierul de probațiune
are rolul de a susține și dirija persoana condamnată, aceasta din urmă interacționează și
determină permanent adecvarea reacțiilor consilierului de probațiune la situațiile concrete de
viață. În termeni simpli, denumirea profesională de consilier de probațiune ilustrează conținutul
acestei profesii: sfat, ajutor, sprijin. Supravegherea, deși în fișa postului, este secundară- nu
numai semantic- funcției de consiliere: în orice caz, dacă rămânem pe tărâmul semanticii,
prevalența funcției de supraveghere ar fi condus la denumirea de supraveghetor de probațiune.
Cum lucrurile nu stau așa, întrebarea este în ce măsură denumirea profesională are acoperire
concretă în exercitarea funcției. Datele obținute în cadrul cercetării indică mai curând un
diagnostic pesimist:

Acuma să fim cinstite.. calitatea muncii noastre lasă oarecum de dorit în condițiile în care avem
un volum atât de mare de lucru. Deci ce planuri... hai să fim oneste, de multe ori ultima
întrevedere e așa printre alte zeci, sute care au venit abia apuci să-i spui la revedere și să
stabilești câteva lucruri... Munca noastră în ultimii ani, suntem un fel de roboței care iei cazuri
pe bandă și nu mai ști care, ce-o venit (consilier de probațiune).

Efectele creșterii numărului de cazuri este combinat cu dispozițiile noilor coduri penale,
din care rezultă termene de supraveghere mai scurte, fapt care face extrem de dificilă
îndeplinirea obiectivelor. Întrebarea centrală, la care consilierii de probațiune pare că nu au un
răspuns, este cea a gradului în care au reușit integrarea socială a persoanei condamnate; cum
spuneam în secțiunea de mai sus, răspunsul la această întrebare este diagnosticul sistemului.
Nota generală a punctelor de vedere exprimate pare să fie mai curând pesimistă:

Cred că trebuie să subliniem aicea un pic că s-au schimbat lucrurile din momentul în care au
intrat codurile noi. Pentru că termenele de supraveghere sunt mai scurte. Noi ne stabilim
acuma niște obiective, dacă înainte obiectivele noastre se îndeplineau pe parcursul
supravegherii pentru că aveam șapte până la nouă ani, acuma noi ne putem trezi că în doi ani
de zile ne stabilim niște obiective cu ei și trebuie mult mai intensiv să fie ghidajul nostru pentru
a ajunge ca la sfârșit să reușim și să le îndeplinim. Altfel, într-adevăr planul ăsta de după (harta
obiectivelor personale după probațiune, n.n.) ar fi bine venit, pentru că nu reușim tot ceea ce
ne-am propus. Ajunge omul, poate mai are un an și șase luni la noi, până ne dezmeticim, până
facem planul, până vedem ce și cum și încotro o luăm, ne rămân câteva luni, un an și un pic
poate, chiar mai puțin... la majori și mai puțin... Și atunci acolo zic că ar trebui să avem mai
puține cazuri, să dedicăm mai mult timp lor ca să putem efectiv să intervenția noastră să fie
eficientă. Altfel, cum intră așa ies, riscul ar fi ăsta pentru că rămân foarte multe obiective
nepuse în practică… Nu apucă, nu apucă, pentru că găsirea unui loc de muncă, specializarea
în anumită profesie cere timp. Facem curs, așteptăm, deci nu se pot îndeplini. Dacă înainte
puteam să urmărim și în momentul în care iese, ieșea omul, puteam să spunem într-adevăr după
șase- șapte ani că e integrat, că asta, acuma noi, e un semn de întrebare dacă l-am integrat sau
nu, nu știu dacă putem să spunem...” (consilier de probațiune).

Poate că cea mai sintetică manieră de a diagnostica starea actuală a sistemului (evident,
strict sub aspectul dezechilibrului dintre numărul de dosare- numărul de consilieri) este cea
exprimată de un consilier care relatează întâlnirea cu un client: „ Ce așteptări de deschidere să
mai am de la el, când eu sunt tangent cu el...”.
Consecința paradoxală a supraîncărcării consilierilor de probațiune cu dosare este acea
că, cu cât supraîncărcarea profesională este mai mare, cu atât conținutul profesional cotidian
este mai sărac. Activitatea consilierului devine una de tip ritualic, în sens mertonian: consilierul
se centreză pe mijloace, pe care le performează ritualic, ajungând să ignore scopul profesional
pentru care aceste mijloace au fost create. Supravegherea tinde să devină, din simplu element
al enumerării funcțiilor probațiunii, scop central; celelalte scopuri, desemnate generic prin
termenii consiliere și asistență- în realitate nucleul central al probațiunii, din perspectiva
termenilor de referință ai proiectului- devin simple cuvinte, fără acoperire concretă. Excedat,
consilierul de probațiune va avea grijă aproape exclusiv de aspectele formale ale interacțiunii
cu beneficiarul, consemnarea cea mai simplă fiind a prezentării clientului la termenul stabilit
prin planul de supraveghere. Ori, prezența clientului și consemnarea acestui fapt sunt, de fapt,
simple instrumente, mijloace pentru derularea esenței relației dintre consilier și client: asistența
și consilierea. Fără a fi neapărat uitate- deși, dacă supraîncărcarea devine trăsătură de sistem
pentru multă vreme, uitarea se poate instala realmente- asistența și consilierea vor îmbrăca
forme conforme normelor legale dar cu conținut sărăcit; în alți termeni, supraîncărcarea
transformă consilierul în imaginea în oglindă a clientului care sintetizează interacțiunea cu
serviciul de probațiune în afirmația „Vin, semnez și plec”.
 Așadar marea insatisfacție a celor mai mulți consilieri de probațiune vine din constatarea
cotidiană a faptului că nu reușesc să aprofundeze relația cu persoanele aflate în grija lor;
superficialitatea acestei relații este generată de supraîncărcarea sistemului. Dispozițiile noilor
coduri penale au generat o nouă sursă de frustrare, anume cea a modului în care funcționează
comisiile de liberare: pe lângă faptul că aceste comisii nu sunt, în perspectiva consilierilor de
probațiune, spațiul expunerii opiniilor, aceștia nu se pot implica efectiv în pregătirea deținuților
pentru ieșirea din penitenciar.
Pentru rezolvarea problemelor sistemului sunt încercate diverse soluții. Una dintre ele
este cea a specializării consilierilor, în funcție de activitățile desfășurate: evaluare
presentențială, supraveghere, lucrul cu penitenciarul, munca neremunerată în folosul
comunității (care înlocuiește amenda penală). Pentru asta e nevoie însă de echipe suficient de
mari și de resurse materiale constante și bine administrate (de exemplu, una din provocările
majore după definitivarea concursului de angajare organizat de Direcția națională de
Probațiune, concurs încă în derulare, va fi găsirea spațiului unde vor fi plasați cei 187 consilieri
de probațiune nou angajați).
Suplimentar, angajații sistemului de probațiune experimentează frustrări profesionale
generate de plasarea dezavantajoasă în familia ocupațională justiție. Deși contribuie la
înfăptuirea actului de justiție în toate segmentele acestuia, consilierii de probațiune au un statut
depreciat în raport cu ceilalți actori ai sistemului juidicar (magistrați, personal auxiliar,
funcționari publici cu statut special din penitenciare). Plătiți inferior celorlalte categorii
profesionale din sistem, confruntați cu riscuri profesionale (inclusiv de ordin fizic) implicite
contactului cu persoane condamnate penal, consilierii de probațiune solicită de mai bine de
cinci ani actualizarea statutului personalului de probațiune.

3. Rol profesional. Persoana condamnată

Așa cum arătam mai sus, consilierii de probațiune fac parte din sistemul de actori profesionali
implicați în înfăptuirea actului de justiție. În termeni foarte conciși, am putea sintetiza misiunea
consilierului de probațiune- dedusă din cea organizațională- în următorii termeni:
i) prin evaluările presentențiale, consilierul de probațiune contribuie cu informație
socială la individualizarea sancțiunii de către instanța de judecată;
 ii) prin lucrul cu persoanele sancționate în comunitate, contribuie la înfăptuirea actului
de justiție, în interesul comunității;
iii) urmărește reabilitarea socială a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, diminuarea
riscului de recidivă și implicit menținerea siguranței comunității, inclusiv prin
valorificarea potențialului socio-economic al persoanelor condamnate;
iv) prin colaborarea cu unitățile penitenciare, contribuie la trecerea persoanelor deținute
spre comunitatea liberă.
Cât privește celălalt element al relației analizate, persoana condamnată, căile pe care aceasta
le poate parcurge sunt, în esență, următoarele:
i) după ce au fost evaluate pre-sentenţial de către un consilier de probaţiune, sunt
sancţionate în comunitate, fiind plasate în evidenţa unui serviciu de probaţiune, în
grija unui consilier de probaţiune;
ii) după ce au fost evaluate pre-sentenţial de către un consilier de probaţiune, sunt
trimise într-o unitate penitenciară, iar după o perioadă pot face trecerea spre
comunitate, printr-o acomodare oferită de serviciile de probaţiune;
iii) dacă sunt sancţionate în comunitate și încalcă regulile probaţiunii ori comit o nouă
infracţiune, pot merge în condiţiile mai aspre ale unei unităţi penitenciare, iar apoi
se pot înscrie pe o traiectorie de tipul celei descrise mai sus.

Situația ideală este cea care are drept punct de plecare momentul condamnării la o sancțiune
neprivativă de libertate; persoana este păstrată în comunitate, este plasată în grija unui serviciu
de probațiune, îndeplinește obligațiile impuse de instanță prin hotărârea de condamnare și
participă la activitățile și programele desfășurate de serviciul de probațiune; momentul final,
din punct de vedere juridic, este cel al ieșirii din probațiune. Așa cum spuneam în secțiunea
introductivă, una dintre întrebările centrale ale proiectului este referitoare la cariera socială a
condamnatului ulterior acestui moment. Va reuși să se integreze astfel încât să nu reintre în
circuitul penal sau nu ?
Am selectat, din interviurile realizate în cursul cercetării, o poveste de viață interesantă din
perspectiva punctului final: persoana care iese din probațiune se întoarce în sistem dar nu ca
urmare a săvârșirii unei infracțiuni; dimpotrivă, aspirația subiectului este aceea de a exercita un
rol profesional în cadrul sistemului. Redăm pe scurt câteva fragmente din interviul cu acest
subiect, pe tema interacțiunii consilier de probațiune- client și, mai general, rolul probațiunii în
cariera sa socială:
Aș vrea să spun că și sistemul de probațiune m-a ajutat în aceleași condiții cât m-au ajutat și
prietenii , familia, dar cred că cel mai mare procent ar fi datorat viitoarei mele soții care a fost
lângă mine și m-a susținut. Ea a fost cea care a avut grijă sa nu am un " comportament
infracțional ". Cele uzuale: sa vin devreme acasă , sa nu umblu aiurea prin oraș , prin baruri
de colț de bloc, etc.
Discutând cu consilierul de probațiune în primele întrevederi despre posibilele urmări care o
să aibă loc dacă nu respect cele impuse mi-a întărit ideea de a mă schimba și a încerca sa-mi
fac o carieră, indiferent în ce domeniu. Atunci lucram ca manipulant de marfă la o firmă de
construcții după care din toate dorințele de a duce o viața mai bună am avansat ușor-usor , am
fost consilier vânzări, am fost șef de echipa, am fost gestionar șef , am schimbat firma și am
devenit director de magazin la o firmă de telecomunicații.
Am văzut ca se poate duce o viața bună muncind , fără ilegalitați , fără a profita de alții sau
altceva. Consilierul de probațiune a fost primul, să zic așa, care mi-a deschis puțin ochii. Eram
mai rebel, familia nu prea putea sa îmi zică multe că nu stăteam sa ascult .
După părerea mea cel mai mult contează și tu ca persoană să vrei sa te schimbi , chiar dacă
sunt altele care te susțin dacă tu nu vrei , nu o să te schimbi niciodată .
Cred ca majoritatea uită că au trecut prin sistem, sau își aduc aminte de sistem doar atunci
când mai fac câte o prostie și se gândesc ca o sa ajungă iar acolo. O dată ieșit din sistem e
greu să mai ai o legătura cu consilierul ... poate întâmplator pe stradă sa te revezi cu el. Și
acum depinde și în ce măsură îți aduci aminte de sistem, dacă ți-a lăsat un gust amar sau nu.
Influența sistemului este mică după ce ai terminat programul. Eu am ținut legătura cu
consilierul meu de probațiune, știe ca am participat la concurs, m-a felicitat pentru rezultatele
obținute deocamdată, mi-a urat succes in continuare.
Ca idee de schimbare, sau cel puțin ce nu am văzut sau auzit ..., ar fi întâlnirea în fața
consilierului și cu alți participanți și să vorbim toți. Cred ca ar fi de ajutor dacă un participant
a trecut prin închisoare înainte de a ajunge la probațiune și și-ar spune trăirile din acea vreme
și alt participant sa le audă. Ideea de frica nu a ajunge acolo te face să te schimbi radical .
Asta să se întâmple doar la un anumit stadiu al întrevederilor, nu din prima, dar sa nu fie nici
prea târziu. Bine, asta ar fi de ajutor pentru cei care au ajuns în sistemul de probațiune pentru
o greșeală care au făcut fără sa își dea seama ... tineri, rebeli, care încă nu știu cum e cu
adevărat viața , zic eu ...Iar pentru cei care au trecut prin închisoare și apoi sunt în sistem,
cred ca le e greu să își recapete încrederea în ei, iar simplul fapt că cineva are încredere în
tine dar nu te ajută cu ceva palpabil nu prea e de ajutor. Sunt mulți care nu își găsesc de
munca, își îneacă amarul în băutură din cauza asta . Mulți se feresc să angajeze pe cineva cu
cazier.
Din propria experiență, am pierdut un job destul de bun la o firmă mare doar pentru faptul că
am avut cazier, încă nu eram reabilitat. Nu avea nici o legătură ce scria pe cazier cu jobul, dar
a fost un motiv să nu-l primesc. Dacă atunci m-aș fi demoralizat și nu o luam de la capăt nu
era bine, iar o luam pe căi greșite ... Trebuie sa fie un ajutor palpabil, nu doar cuvinte : o să
fie bine, o să-ți găsești tu ceva de făcut; niște cursuri de calificare pentru cei care nu au, să
poată să găsească apoi un job, zic și eu ...De la banii pleacă toate lipsurile; tinerii nu au să
cheltuie în oraș, cei familiști nu au cu ce să își întrețină familia, cei cu vicii nu pot să le mai
susțină, etc. Dar revin , trebuie să și vrei să te schimbi. Dumnezeu îți da, dar nu îți bagă și în
gura. Parca așa era proverbul...

Așa cum se poate observa din fragmentul de interviu redat mai sus, două elemente au jucat un
rol esențial în abandonarea carierei infracționale: familia și consilierul de probațiune. Discursul
subiectului insistă asupra contextelor reale de viață pe care persoanele plasate în probațiune le
experimentează. Această observație este recurentă și în opiniile exprimate de consilierii de
probațiune:

Atunci când încercam să adaptăm situațiile concrete discutate privitoare planificarea viitorului
cu persoanele supravegheate este foarte important să ne referim la contextul lor particular,
specific, concret și existent, real de viață nu să se proiecteze niște obiective nerealiste, foarte
pompoase, foarte pretențioase ci formulate în termeni concreți. Cel mai de dorit și pe cât posibil
cu cuvintele lor, în termenii lor, foarte fragmentate, foarte bine... construite în timp, într-o
perioadă de timp, sigur, urmărind și acel algoritm de tip SMART, sa fie realiste, realizabile,
măsurabile și nu foarte pretențioase și ancorate în resursele personale cu foarte multe întrebări
tehnice de genul Ce, Când, Cum, Unde, Cine, De unde poți accesa. Iar dacă nu sunt realiste de
preferat este să se lase într-un plan mai secund și să se accentueze acele posibilități concrete
ale persoanei.

Obiectivele clientului, care sunt stabilite începând cu evaluarea inițială și continuă în

întrevederile urlterioare, trebuie să fie simple, realiste, realizabile și adaptate resurselor
disponibile; de altfel obiectivele pot fi clasificate în trei categorii principale: familie, locuire,
muncă, astfel cum sintetizează un consilier de probațiune:
În general obiective generale de genul vreau să-mi întemeiez o familie, vreau să-mi construiesc
o casă, vreau să ma angajez […] Și inclusiv acuma stau și mă gândesc tot legat de instrumentul
MATRA, aveam un chestionar pe care ei îl completează și acolo trebuie să-și identifice niște
probleme care-l îngrijorează, care consideră că-l pot conduce la infracțiuni. Iar la finalul
chestionarului chiar trebuie să-și facă o scală cu problemele care ar dori să se rezolve cel mai
devreme. Și tot așa, și tot așa va bifa... în general bifează legat de loc de muncă, locuință, deci
încă de acolo se începe.

Alte opinii nuanțează procesul de stabilire a obiectivelor, în contextul supraaglomerării

consilierilor de probațiune și a scurtării termenilor, ca umare a adoptării noii legislații penale.
Acești doi factori generează o presiune spre prioritizarea obiectivelor stabilite în cadrul
interacțiunii consilier- persoană supravegheată:

În completarea ideilor... cred că putem vorbi de 2 tipuri de obiective. Noi ne propunem cu ei

obiective în primul rând de a îndeplini obligațiile din sentința penală, din cauza timpului scurt,
despre care se vorbea, prioritățile noastre se aranjează cumva în această ordine: prima dată
să-și îndeplinească din sentința penală ce decurge, apoi ajungem la obiective care țin poate
mai mult de viața lor privată. Din cauza timpului scurt, ne focalizăm ințial pe cele care țin de
îndeplinirea sentinței penale.

Prin urmare, obiectivele principale sunt derivate din obligațiile stabilite prin sentința penală iar
cele secundare sunt cele referitoare la viața privată a persoanei supravegheate, cele care țin de
integrarea socială și dezvoltarea sa profesională. Această situație marchează debutul relației
consilier- persoană supravegheată; ulterior, relația evoluează de la normativizare și autoritate
către comunicare și deschidere, pe măsura construirii încrederii reciproce:

La nivel de evaluare, din câte am observat, debutul supravegherii vine cu rezistențe și cu...
nedorință de implicare din partea persoanelor supravegheate. De aceea consilierul de
probațiune e mai directiv la începutul supravegherii și i se vorbește persoanei supravegheate
despre măsuri, despre obligații, despre maniera în care trebuie să le respecte, despre termene
așa încât persoana supravegheată este încă presată. Însă pe măsură ce înaintează în
respectarea acestor clișee, să zicem așa, impuse de societate, de lege, își dă seama că are
beneficii și în felul ăsta câștigăm persoana de partea noastră și putem avea acces la a motiva
persoana pe viitor să colaboreze și în realizarea altor planuri. (consilier de probațiune)
Construirea obiectivelor are drept referențial atât perioada termenului de supraveghere cât și
viitorul ulterior acestui termen. Ceea ce e important pentru consilierii de probațiune este ca
efectele interacțiunii cu persoana consiliată să fie permanente: integrarea socială a persoanei
supravegheate în societatea convențională indică reușita procesului de supraveghere, asistență
și consiliere:
Eu pot și să văd o parte din eficiența muncii pe care o depun în relația cu persoana
supravegheată din feedback-ul pe care mi-l dă în timpul supravegherii și de aceea pot să
estimez și care va fi evoluția lui în linii generale și după ce iese din supraveghere și încerc cu
fiecare persoană supravegheată încă de la început să o conștientizez cât de cât sau s-o îndrept
în a se gândi, a reflecta la anumite probleme care le văd eu importante pentru sine. Și încerc
mai ales să motivez persoana să-și facă planuri de viață, planuri de lungă durată în direcția
respectivă, nu să le formulez eu pentru persoana respectivă.

Un element esențial al proiectului este cartografierea obiectivelor personale ale condamnatului,

după ieșirea din probațiune. Scopul acestei acțiuni și al instrumentului asociat este tocmai acela
de a extinde/măsura influența interacțiunii consilierului de probațiune cu persoana
supravegheată, dincolo de ultima întrevedere a acestora.

Dosarul îl închid, ușa nu. În sensul că ei pot, asta le spun absolut la toți, dacă vreodată au
nevoie de ceva și cred că eu i-aș putea ajuta, ușa rămâne deschisă. Eu așa închid orice
supraveghere...(consilier de probațiune)

4. Cartografierea obiectivelor personale, dincolo de probaţiune. Reperele

sistemului de evaluare a activităţii din probaţiune

Organizarea propunerii este modelată de metodologia dezvoltată de International Development

Research Centre (IDRC), din Canada, în ceea ce este numit Outcome Mapping (OM) (v.
http://www.outcomemapping.ca/download/OM_English_final.p df). Opţiunea pentru acest
model se întemeiază pe următoarele argumente principale:
i) OM vizează exclusiv procesul schimbărilor comportamentale și nu stările rezultate;
ii) OM nu se bazează pe relaţia cauză-efect, ci pe influenţa multiplă, non-liniară, care
conduce la schimbare;
 iii) OM este un model dinamic, planificarea, monitorizarea și evaluarea fiind ciclice,
ceea ce asigură adaptarea la situaţiile în schimbare.

4.1. Viziune

Probaţiunea lucrează și rezultatele lucrului în probaţiune sunt evaluate în orizont deschis, definit
prin termeni pozitivi, precum: atingerea obiectivelor, cu mijloace legitime social, ale fiecărei
persoane care iese cu bine din probaţiune; obiectivele sunt adaptate celor mai bune resurse
accesibile identificate; realizarea obiectivelor lor se întemeiază pe stimularea acestor resurse.
Aceasta este o abordare complementară celei care plasează probaţiunea și rezultatele ei
în formulări negative, de tipul: diminuarea riscului de săvârşire a unor noi infracţiuni, astfel
încât persoanele care trec prin probaţiune să nu mai comită alte infracţiuni.
Dezvoltând ideea testată în programe de intervenţie, de tipul One to one, Stop! Gândeşte
şi schimbă și, mai ales, Aptitudini pentru controlul implicării şi dezvoltării eficace (SEED),
recent inclusă în cadrul normativ al probaţiunii în forma planului personal de acţiune după
încetarea supravegherii, cartografierea obiectivelor personale dincolo de probaţiune potenţează
dezvoltarea personală și comunitară, bazată pe valori fundamentale, la care se adaugă valori
instrumentale.
Prin înfăţișarea rezultatelor probaţiunii, în abordarea propusă de cartografierea
obiectivelor personale, sistemul de probaţiune vizează racordarea proporţională la resursele
economice și sociale necesare sprijinirii a aproximativ 72 000 persoane pe care le însoţește
anual în atingerea obiectivelor pe care și le stabilesc, cu mijloace acceptate social.

4.2. Misiune

Pentru a susţine această viziune, vor fi mobilizate resurse de cercetare și formare identificate în
sistemul de probaţiune și asociate acestuia. Această expertiză va contribui la identificarea celor
mai utile reţele sociale utile în atingerea obiectivelor, prin mijloace legale, de către persoanele
care ies cu bine din probaţiune; mai mult decât atât, va urmări valorizarea unor elemente din
aceste reţele sociale, precum istoricitatea, identitatea, reciprocitatea, pluralitatea, autonomia,
participarea și integrarea (Phililp Selznick, The Moral Commonwealth. Social Theory and the
Promise of Community), care fac să funcţioneze comunităţile în care sunt plasate persoanele cu
care lucrează consilierii de probaţiune. În același timp, cercetarea dedicată cartografierii
obiectivelor personale, dincolo de probaţiune, a condus la identificarea unor nevoi de dezvoltare
organizaţională și comunitară, care pot fi propuse ca ţinte ale politicilor publice locale,
regionale și naţionale.
Așa cum am arătat în secțiunile anterioare, creșterea accelerată a numărului de cazuri face ca
sistemul de probațiune din România să aibă nevoie urgentă de investiții masive. Atât sub
aspectul resurselor umane cât și al dotărilor tehnico- materiale. Succesul politicilor penale de
încurajare a aplicării sancțiunilor non- privative de libertate este condiționat în mod evident de
maniera în care consilierii de probațiune sunt sprijiniți și motivați în activitatea lor profesională
cotidiană.

4.3.Identificarea partenerilor în cartografierea obiectivelor personale, dincolo

de probaţiune

Principalii parteneri relevanți în procesul de carotgrafiere a obiectivelor personale după ieșirea

din sistemul de probațiune sunt:
i) familiile persoanelor implicate în formularea și atingerea obiectivelor (considerăm
relevantă această resursă, deși ea nu figurează în exemplele de planificare rezumate
mai sus, One to one și Aptitudini pentru controlul implicării şi dezvoltării eficace);
ii) comunităţile locale;
iii) responsabili de politici publice și decidenţi guvernamentali;
iv) instituţii academice și grupul de cercetare-dezvoltare al sistemului de probaţiune.

4.4.Identificarea rezultatelor vizate

Prin cartografierea obiectivelor personale, dincolo de probaţiune, se urmărește facilitarea celei

mai bune colaborări dintre persoanele ieșite din probaţiune și comunităţile în care trăiesc, în
condiţii de reciprocitate, implicare și integrare socială, pentru dezvoltarea autonomă a fiecăreia
dintre aceste persoane. Sunt mobilizate atât resursele persoanelor care ies din probaţiune și ale
familiilor acestora, cât și cele comunitare. Serviciile de probaţiune, prin monitorizările
periodice ale obiectivelor personale, dincolo de probaţiune, își vor putea adapta mijloacele de
intervenţie și în funcţie de acestea. În același timp, serviciile de probaţiune vor putea organiza
mai bine încheierea relaţiei de colaborare cu persoanele care ies din evidenţele lor,
descompunând acţiunile finale după modelul ritualic
(http://biblioteca.citatepedia.ro/Arnold_Van_Gennep/biblioteca.citatepedia.ro__Arnold_Van_
Gennep__Riturile_de_trecere.pdf ): separarea (e.g. rezumarea obiectivelor din planurile de
supraveghere, în raportul final), pragul (e.g. atestarea încheierii cu bine a duratei supravegherii,
printr-o diplomă) și integrarea (e.g. cartografierea obiectivelor personale, dincolo de
probaţiune).

În finalul acestui raport, menţionăm acceptarea cercetării, Cartografierea obiectivelor

personale, dincolo de probaţiune, la unul dintre atelierele Congresului Mondial de Probaţiune
care va avea loc în Tokyo, în perioada 12-14 septembrie 2017, ca una dintre validările știinţifice
posibile ale demersului nostru.