„Leoaică tânără, iubirea”

Nichita Stănescu

1964

Neomodernismul este o orientare a anilor ’60 -‘70 ce s-a manifestat și în literatură și

aduce redescoperirea sensibilității creatoare, a emoției estetice și înnoirea limbajului poetic,
după un deceniu în care literatura fusese cenzurată și ideologizată poetic de către regimul
comunist din România acelei perioade.

Printre cele mai importante trăsături ale neomodernismului se numără revigorarea

poeziei, poeții fiind lăsați să scrie și altceva decât poezie patriotică. Se observă o revenire a
poeziei la exprimarea metaforică, la imagini artistice și la reflexii filozofice. Marile teme sunt
reflectate filozofic, iar acestea sunt: cunoașterea, existența, absolutul, timpul, creația, condiția
absolutului, viața, moartea. Se reportretizează temele ce fuseseră o vreme interzise, precum
iubirea și credința. Apar ironia și spiritul ludic, copilăresc, limbajul este ambiguu, ermetic,
original. Poezia contrazice permanent așteptările. Apar imagini artistice neobișnuite și
preferința pentru anumite mituri care erau reinterpretate.

Nichita Stănescu a fost apreciat atât în țară, cât și în străinătate. A fost un poet, scriitor
și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române și considerat, atât de critica
literară cât și de publicul larg, drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut
limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”.

Etapele creației lui sunt etapa tinereții, a armoniei dintre om și lume, temele centrale
fiind iubirea și timpul. Motivele dominante sunt lumina și răsăritul. Volumele reprezentative
sunt: „Sensul iubirii” (1916), „O viziune a sentimentelor” (1964), „Dreptul la timp”. Etapa a
maturității, a abstractizării este cea de-a doua etapă a creației sale, unul dintre volumele
reprezentative ale sale fiind „11 Elegii”, publicat în anul 1966. Etapa necuvintelor este ultima
etapă a creației sale, volumele reprezentative fiind „Necuvintele” (1969), „În dulcele stil
clasic” (1970), „Noduri și semne” (1982).

1
 „Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al autorului, intitulat „O
viziune a sentimentelor”, apărut în anul 1964, fiind o poezie neomodernistă în care
subiectivitatea, senzorialul și afectivitatea se împletesc cu puterea expresivă a limbajului,
ambiguitatea sensurilor, stabilitatea metaforelor și ineditul imaginilor artistice.

O caracteristică a poeziei neomoderniste este deschiderea textului spre interpretări

multiple. Aparținând lirismului subiectiv, deoarece prezintă mărci lexico-gramaticale prin
care se evidențiază eul liric, (verbe și pronume la persoana I singular și adjective posesive la
persoana I), poezia situează eul în centrul unui univers pe care îl reconstruiește din temelii.
Întâlnirea eului cu iubirea ca forță transfiguratoare a lumii favorizează dubla receptare a
poeziei ca aparținând atât liricii erotice cât și ca fiind o artă poetică.

Poezia este o artă poetică deoarece autorul își exprimă atât propriile convingeri despre
aspectele esențiale ale artei literare, contribuind la dezvoltarea acesteia, cât și tema și
viziunea despre lume din perspectiva unei estetici neomoderniste, sentimentul poetic fiind
acela de contopire cu esența lumii prin iubire.

Titlul operei este exprimat printr-o metaforă în care transparența imaginii sugerează
extazul poetic la apariția neașteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv,
„leoaică tânără”, explicată chiar prin apoziția „iubirea” de către poet. Leoaica este un simbol
al grației și al forței, iar faptul că este tânără îi amplifică trăsăturile.

Tema centrală a poeziei o constituie atitudinea ființei care întâlnește iubirea, respectiv
inspirația poetică. Potrivit autorului, atât iubirea cât și inspirația poetică năvălesc brusc și
violent în spațiul sensibilității ființei, modificând dimensiunile universului și, implicit, ale
ființei. Tema operei ilustrează și tema întregului volum, fiind vorba despre iubire,
sentimentul uman absolut, prin care omul descoperă și se descoperă.

Discursul liric se manifestă sub forma unei confesiuni: mărturisirea propriei aventuri
și descoperirea sentimentului. Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv,
este acela al leoaicei care simbolizează atât iubirea cât și poezia.

Poezia este structurată chiar de către Nichita Stănescu în trei secvențe lirice,
corespunzătoare celor trei strofe inegale, prima având 6 versuri, a doua 8 versuri, iar ultima
10 versuri. Rima diferă, măsura este variabilă, între 3 și 10 silabe. Apare tehnica

2
ingambamentului, adică continuarea unei idei în versurile următoare, scrisă cu literă mică de
la început de rând.

Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere
leoaice agresive, care îi sare în față eului liric, având efecte devoratoare asupra identității
sinelui, înfingându-și colții albi în față și mușcându-l.

Întâlnirea oferă la început surpriză: „mi-ai sărit în față”, fiind una neașteptată, iar mai
apoi durere și suferință: „Colții albi mi i-a înfipt în față, / m-a mușcat leoaica, azi, de față.”
Prin repetarea de trei ori a substantivului „față” este sugerată apariția neașteptată, dar directă,
frontală, a sentimentului suprem, amplificând imaginea unei coliziuni violente dintre
inocența din trecut și revelația din prezent, dacă până atunci iubirea i-a mai dat târcoale, de
data aceasta, „azi”, nu mai are scăpare. Imagine artistică a colților albi sugerează, pe deoparte
agresivitatea iubirii, iar pe de altă parte puritatea sentimentului.

Pronumele la persoana I „mi”, „mă”, „mie”, „m” potențează confesiunea eului liric în
sensul că el era conștient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste care îl „pândise-n
încordare / mai demult”, dar nu se aștepta ca aceasta să fie atât de puternică, să aibă atâta
forță devastatoare „mi-ai sărit în față”, „mi i-a înfipt în față”, „m-a mușcat”.

Strofa a doua surprinde transformarea naturii, a întregului univers, transformare văzută

din perspectiva îndrăgostitului. Tabloul cosmogonic ilustrează trecerea într-o altă stare a
existenței, dominată de influența puternică a iubirii: „Și deodată-n jurul meu, natura / se făcu
un cerc, de-a-dura”. Apare simbolul cercului care semnifică perfecțiunea, iar îndrăgostitul
devine un alt om, un centru al universului în care totul este schimbat.

Expresia „Și privirea-n sus țâșni” ilustrează tendința omului de a se înălța din planul
natural spre cel cosmic, aspirând spre absolut. Imaginea unică la nivel vizual dată de
„curcubeu tăiat în două” este completată la nivel auditiv de cântecul perfect al ciocârliei,
sugerând faptul că apariția iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme care este
percepută cu toate simțurile, mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea care zboară cel
mai sus și are un cânt cu totul aparte.

3
 Curcubeul este un simbol al unei fericirii nesperate, și poate semnifica un fenomen rar
și fascinant, ca și iubirea, sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat
în sufletul prea plin al eului poetic.

Strofa a treia revine la momentul inițial, „leoaică arămie / cu mișcările viclene” fiind
metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare, pentru eul liric. Sinele poetic își pierde
concretețea și contururile sub puterea devastatoare a iubirii, iar simțurile se estompează „Mi-
am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie, / dar mâna nu le mai știe”, poetul nu se
mai recunoaște, simțindu-se confuz și bulversat, transformările sufletești reflectându-se și în
plan fizic, însă cel mai schimbat fiind interiorul.

Cele trei detalii fizice sunt metafore ale cunoașterii poetice, sprânceana fiind un
simbol al gândirii, contemplației, tâmpla un simbol al rațiunii, iar bărbia un simbol al rostirii.
Imaginea vizuală a deșertului ilustrează eternitatea, infinitul, și la nivel cromatic cele două
elemente, leoaica și deșertul, definesc aceleași nuanțe, fapt care ilustrează că îndrăgostitul se
confundă deja cu iubirea.

Epitetul „mișcările viclene” surprinde caracterul ademenitor al dragostei care apare în

viața fiecărui om la un moment dat, eul liric știind că iubirea este perfidă, însă fericirea trăită
acum vine după o perioadă infernă a vieții, un deșert, care capătă brusc strălucire.

Repetiția din finalul poeziei „încă-o vreme, / și-ncă-o vreme...” sugerează faptul că
iubirea proiectează omul în eternitate, dând profunzime vieții fiecărei persoane. Punctele de
suspensie din final accentuează sentimente de nostalgie, melancolie, eul liric meditând la
consecințele neașteptatei întâlniri cu iubirea.

Poezia poate fi citită și la un alt nivel și reinterpretată din perspectiva întâlnirii

creatorului cu inspirația, odată cu această întâlnire, întregul univers artistic se schimbă,
intervine un proces de creație solicitant, în urma căruia artistul se confundă cu propria
lucrare.

Concluzionând, putem spune că tema, titlul, secvențele poetice, relația de simetrie

între incipit și final, aspectele prozodice, dar și prezența laitmotivului sau a simbolului sunt
principalele elemente de compoziție ale textului poetic analizat, ele susținând prin
semnificațiile lor apartenența poeziei la neomodernism.