SEMIOLOGIA SENZAŢIEI ŞI PERCEPŢIEI

Senzaţia se produce în urma acţiunii obiectelor şi fenomenelor lumii materiale asupra

organelor de simţ. Prin intermediul analizatorilor extero-, intero- şi proprioceptivi excitaţia se
transformă în senzaţie, în momentul în care ajunge la nivelul scoarţei cerebrale, devenind element
de conştiinţă a subiectului.
În mod convenţional psihopatologia senzorialitaţii poate fi împărţită în :
 modificări cantitative (hiperestezia, hipoestezia)
 modificări calitative (iluziile, halucinaţiile, agnoziile)
Tulburări cantitative ale senzorialităţii
Hiperestezia este fenomenul de scădere a pragului senzorial ce are drept consecinţă
creşterea acuităţii senzoriale. Ea este trăită ca o impresie de creştere a intensitaţii senzaţiilor şi
percepţiilor la excitanţi care până atunci, subliminali nu erau percepuţi. Persoana respectivă
suportă greu zgomotele, lumina, trepidaţiile, atingerile cutanate.
Hiperestezia se întâlneşte în :
 debutul unor afecţiuni psihice primare cum ar fi episodul depresiv major,
tulburări anxioase, etc.
 suprasolicitare psihică
 boala Basedow
 stări prodromale ale bolilor infecto-contagioase
Hipoestezia este fenomenul de ridicare a pragului senzorial ce are drept consecinţă
scăderea acuităţii senzoriale. Se întâlneşte în :
 schizofrenie
 retardarea mentală
 tulburări factice
 tulburări de conversie
 tulburări cognitive
Tulburările calitative ale senzorialităţii
 Iluzia este perceperea într-o manieră falsă, a unor stimuli senzoriali reali. Ea este
întotdeauna generată de un excitant real (pacientul luînd, interpretând ceva care există drept
altceva).
Sunt cunoscute aşa numitele ,,iluzii fiziologice” optico-geometrice (băţul introdus în apă
pare frânt, două linii paralele întretăiate de o altă linie, par curbe), sau iluziile de greutate, de
volum. În aceste situaţii, persoanele corectează uşor eroarea spre deosebire de iluziile patologice
care nu sunt corectate, pacientul considerându-le veridice.
După modalităţile senzoriale în care apar, iluziile patologice pot fi :
 exteroceptive (vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile sau haptic)
 interoceptive sau viscerale
 proprioceptive, motorii (kinestezice)
Iluziile vizuale sunt cele mai frecvente. Cele mai des întâlnite sunt :
 -Falsele recunoaşteri sunt iluzii vizuale ce constau în identificarea greşită a diverselor
persoane. Simptomul trebuie deosebit de confuzia de persoană, posibilă şi în aria
normalităţii în anumite condiţii (din cauza distanţei, luminozităţii, intervalului lung de timp
de la ultima revedere, sau pur şi simplu din cauza asemănării). Spre deosebire de confuzia
de persoană care este corectată rapid, falsa recunoaştere nu este corectată. Ea se întâlneşte
în episodul maniacal, în tulburările cognitive.
 -Iluzia sosiilor. Sosiile sunt persoane care se aseamănă într-o măsură atît de mare, încât nu
pot fi deosebite. Pacienţii cu astfel de iluzii consideră că persoane cunoscute (părinţi, soţul,
soţia) au fost substituite cu alte persoane, cu chip asemănător, în scopuri ostile lor. Este un
simptom întîlnit în schizofrenie.
Iluziile auditive constau în impresia că diferite sunete sau zgomote sunt mai apropiate,
mai puternice sau dimpotrivă mai îndepărtate, mai estompate. Alteori, diferite sunete sau zgomote
reale (bătăile ceasornicului, scârţîitul uşii, zgomotul apei de la robinet) sunt percepute de pacient
sub forma unor cuvinte înjurioase, strigăte de deznădejde, etc. Iluziile auditive apar în schizofrenie,
tulburarea delirantă, etc.
Iluziile gustative si olfactive se deosebesc greu între ele datorită înrudirii embriologice a
celor doi analizatori şi a vecinătăţii lor. Ele constau în perceperea eronată a gustului sau mirosului
normal al diferitelor alimente, substanţe. Se întâlnesc de asemenea în schizofrenie, tulburarea
delirantă, depresia majoră.
 Iluziile interoceptive sau viscerale constau în perceperea eronată a funcţionării unor
organe şi aparate. Se întâlnesc în tulburarea hipocondriacă, tulburarea delirantă, schizofrenie.
Iluziile de modificare a schemei corporale constau în perceperea eronată a formei,
mărimii, greutăţii şi poziţiei propriului corp. Ele se pot exprima sub forma senzaţiei de mărire, sau
de micşorare, a dimensiunilor şi greutăţii corpului, sau de modificare în sensul urâţirii anumitor
părţi ale corpului: nasului, gurii, sânilor, etc. Orice parte anatomică poate fi implicată. Astfel de
iluzii pot apare în :
 tulburarea dismorfică corporală
 tulburarea delirantă de tip somatic
 tulburări psihotice induse de substanţe psihoactive
 schizofrenie
Halucinaţia este o percepţie falsă, apărută în absenţa unui stimul senzorial real. Pacientul
,,percepe” ceva ce nu există în realitate. Asemănător iluziilor se descriu şi aşa numitele halucinaţii
,,fiziologice”, fără semnificaţie patologică, care apar şi la subiecţi normali, cum ar fi:
 halucinaţiile hipnagogice care apar înaintea instalării somnului ;
 halucinaţiile hipnapompice care apar la trezirea din somn ;
 halucinaţiile provocate prin sugestie individuală sau în masă.
Toate aceste trăiri halucinatorii sunt de scurtă durată, sunt provocate sau stimulate de stările
hipnotice fiziologice şi reprezintă de obicei, acţiuni petrecute în cursul zilei, pe care persoanele
respective le corectează în mod critic şi cu uşurinţă.
Se mai descriu de asemenea ca având un caracter fiziologic la copii şi uneori la adult
imaginile eidetice. Acestea reprezintă reproiectări în exterior ale imaginilor unor obiecte, fiinţe,
strâns legate de trăiri afective intense şi apropiate de prezent ca desfăşurare în timp. Eidetismul
este facultatea pe care o posedă unii subiecţi de a putea revedea, reproiectînd în exterior un obiect,
o fotografie, care le-a fost expusă numai câteva clipe.
Halucinaţiile psihosenzoriale (propriuzise) corespund integral definiţiei, având
următoarele caracteristici :
1. Sunt ,, percepute “ pe căile senzoriale normale şi prin modalităţile obişnuite (adică sunt
exteroceptive, interoceptive, proprioceptive).
2. Pacienţii sunt convinşi de realitatea lor.
După modalităţile senzoriale în care se manifestă pot fi :
  exteroceptive (vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile)
 interoceptive (viscerale)
 proprioceptive (motorii)
Halucinaţiile psihosenzoriale sunt analizate clinic după următorii parametri : durată,
intensitate, claritate, complexitate, rezonanţă afectivă.
Halucinaţiile auditive se situează pe primul loc ca frecvenţă la adult, în tulburările
mentale primare, spre deosebire de copil, unde mai frecvente sunt halucinaţiile vizuale. Pacientul
afirmă că atunci când este singur în cameră spre exemplu aude în urechi o voce sau mai multe voci
ale unor persoane cunoscute sau necunoscute, “care-i spun anumite lucruri”. Ele pot fi analizate
sub raportul caracteristicilor lor după parametrii mai sus menţionaţi astfel :
 durata lor poate fi aproape continuă, împiedicând pacientul să se odihnească sau să
desfăşoare vreo activitate (situaţie în care sunt descrise ca fiind proeminente), sau episodică
 intensitatea poate fi variabilă, uneori abia perceptibilă, antrenând atitudini de ascultare,
alteori atât de puternică încât obligă pacientul să ia măsuri de apărare (capitonează camera,
etc.)
 claritatea poate fi foarte bună, pacientul percepând cuvinte, fraze pe care le înţelege, alteori
aude voci pe care nu le înţelege (verbigeraţie halucinatorie)
 complexitatea poate varia de la :
 halucinaţii auditive elementare (foneme) percepute ca foşnete,
ţiuturi etc
 halucinaţii auditive comune (paşii unui om, scîrţîitul unei uşi, etc)
 halucinaţii auditive complexe cînd pacientul percepe ,,voci” pe care
le aude uni sau bilateral
 rezonanţa afectivă diferă: halucinaţiile auditive sunt uneori favorabile (încurajând,
sfătuind, îndemnând), dar de cele mai multe ori sunt duşmănoase, înjuriind bolnavul,
ameninţîndu-l direct sau aluziv.
Halucinaţiile auditive comentative constau în una sau mai multe voci care se adresează
direct bolnavului, comentându-i comportamentul, gândurile, sau voci care conversează între ele
despre pacient. Ele sunt caracteristice în primul rând schizofreniei, deşi pot să apară şi în alte
tulburări psihotice.
 Halucinaţiile auditive imperative constau în voci care îndeamnă sau poruncesc
pacientului să facă anumite acţiuni, unele cu caracter extrem de periculos (cum ar fi să se omoare
sau să omoare pe altcineva), fapt ce le conferă caracterul de mare urgenţă psihiatrică.
Halucinaţiile auditive verbale se întâlnesc în :
 schizofrenie
 tulburarea schizoafectivă
 tulburarea psihotică acută
 unele tulburări cognitive (delirium, demenţă)
 epilepsia de lob temporal
 tulburările de dispoziţie cu simptome psihotice.
Halucinaţiile vizuale sunt cele mai comune halucinaţii în tulburările mentale datorate unei
condiţii medicale generale sau celor induse de o substanţa psihoactivă. Rezonanţa afectivă este de
obicei intensă indiferent de conţinutul halucinaţiilor vizuale. Tonalitatea afectivă poate fi pozitivă
ca la fumătorii de opiu sau intoxicaţia cu mescalină. Mai frecvent, tonalitatea afectivă a
halucinaţiilor vizuale este negativă ca în delirium indus de alcool (delirium tremens), unde
percepţiile halucinatorii îmbracă un aspect terifiant, zoopsic (animale, monştrii care-l atacă), cu un
conţinut marcat anxiogen pentru pacient, cu posibilitatea inducerii unui comportament auto- sau
heteroagresiv.
Halucinaţiile vizuale pot apare în următoarele afecţiuni:
 în unele tulburările cognitive (delirium, demenţă)
 în schizofrenie sau în tulburarea schizoafectivă pot să apară un anumit tip de halucinaţii
vizuale denumite halucinaţii autoscopice sau deutoscopice ce realizează imaginea
dublă prin care subiectul îşi percepe vizual propriul corp sau unele organe proiectate în
afara sa, realizînd prezenţa continuă a unei dubluri identice, înfrumuseţate sau urâţite.
 în afecţiuni neurologice (leziuni ale lobului occipital etc)
 în afecţiuni oftalmologice (retinită, cataractă, glaucom, nevrită retrobulbară)
Halucinaţiile olfactive apreciate ca fiind mai comune tulburărilor mentale datorate unei
condiţii medicale generale, sunt destul de frecvente şi în tulburările mentale primare (schizofrenie
sau alte tulburări psihotice), deşi pacientul nu le relatează. Sunt percepute ca mirosuri neplăcute,
chimice, cadaverice, sau mai rar plăcute. Ele pot să apară în :
 crizele uncinate din epilepsie
  leziuni sau tumori ale lobului temporal, ce interesează mai ales rinencefalul
 schizofrenie şi alte tulburări psihotice
De menţionat, unii pacienţi sunt convinşi că gura lor, corpul, le emană un miros extrem de
dezagreabil, pe care ei înşişi nu-l percep, doar ceilalţi îl simt. Acest simptom nu este o halucinaţie
olfactivă ci este o idee delirantă.
Halucinaţiile gustative sunt şi ele extrem de frecvente în tulburările mentale datorate unor
condiţii medicale generale constând în perceperea unor gusturi deosebite, ciudate, metalice,
neplăcute.
Halucinaţiile tactile (haptice) constau în perceperea unor senzaţii diverse pe sau sub
tegumente. Astfel pacienţii pot avea senzaţie de arsură, înţepătură, curenţi electrici, etc. În cazul
halucinaţiei tactile simptomul este invariabil asociat cu o interpretare delirantă care o distinge de
durerea somatoformă în care nu există nici o interpretare delirantă. Ex. un pacient acuză înţepături
pe tot corpul, pe care le consideră ca fiind provocate de diavol. Alteori halucinaţia tactilă îmbracă
aspectul unor mişcări de reptaţie sau furnicături sub tegumente, însoţite de interpretarea delirantă
a existenţei unor insecte sau paraziţi ce merg pe sub piele. Acest tip de halucinaţie este observată
în delirium tremens sau intoxicaţia cu cocaină.
Halucinaţiile interoceptive (viscerale) implică perceperea senzaţiei de schimbare a
poziţiei unor organe, a obstruării sau perforării lor, a dispariţiei lor, sau de existenţă a unor fiinţe
în corp, etc. Foarte frecvent aceste halucinaţii sunt localizate în sfera genitală şi sunt trăite ca
senzaţii de orgasm, viol. Se întâlnesc în :
 schizofrenie şi alte tulburări psihotice
 tulburarea depresivă majoră cu simptome psihotice.
Halucinaţiile proprioceptive (kinestezice) sunt percepute ca impresii de mişcare sau de
deplasare a unor segmente de corp sau a corpului în întregime. De obicei apar cu caracter de
exogenitate, ele fiind de fapt pseudo-halucinaţii. Se întîlnesc în schizofrenie.
Semnificaţia psihopatologică a halucinaţiilor. Halucinaţiile sunt considerate simptome
psihotice, ca şi ideile delirante, vorbirea marcat dezorganizată sau comportamentul marcat
dezorganizat sau catatonic.
Halucinaţiile reprezintă surse de comportament agresiv (auto- şi heteroagresiv) ce impun
intervenţia terapeutică de urgenţă. Ele constituie nu numai o urgenţă psihiatrică, ci şi o urgenţă
medicală în general.
 Uneori, pacienţii dezvoltă o conduită disimulatorie, refuzând să comunice prezenţa şi
conţinutul trăirilor halucinatorii. În aceste condiţii sunt esenţial de recunoscut elementele de
comportament halucinator cum ar fi :
 solilocvia (pacienţii vorbesc singuri, uneori exclamă cu voce tare ,,Pleacă, lasă-mă în pace”
etc.
 alteori pacienţii vorbesc în şoaptă, sau schiţează doar, îşi mişcă buzele ca şi când ar vorbi.
Sesizarea unor astfel de mişcări la o persoană detaşată de realitate, suspicioasă sau ostilă
nemotivat, la o persoană a cărei mimică puţin mobilă exprimă mânie, tristeţe, anxietate sau
la o persoană cu manifestări emoţionale nemotivate (zâmbete bizare, hohote de râs
necontagios), sugerează posibila existenţă a unor elemente halucinatorii sau delirante.
 pacienţii cu halucinaţii olfactive şi/sau gustative sunt extrem de suspicioşi, cercetează
alimentele, pun familia să le guste mai întâi sau refuză să mănânce.
 pacienţii cu halucinaţii vizuale pot fi extrem de agitaţi, anxioşi, pot lua măsuri de apărare
sau de atac.
Agnozia constă în inabilitatea de a recunoaşte şi interpreta semnificaţia senzaţiilor. Ea este
o tulburare a percepţiei printr-un defect de integrare gnozică, datorită unor leziuni la nivelul
centrului de integrare, deşi pacientul este conştient şi funcţiile senzoriale elementare sunt păstrate.
Agnozia apare în tulburările cognitive (demenţă).