Student: Alexandru-Gabriel Susan 1 Introducere: Ce este pedagogia socială Natorp este recunoscut universal ca fondator al pedagogiei sociale, Germania considerată fiind leagănul celei mai mari dezvoltări economice. Prin urmare, Natorp concepe pedagogia socială ca un antidot împotriva „individualismului și structurilor gândurilor sale în jurul conceptului de comunitate, întrucât susţinea că ,,Toată activitatea educațională se bazează pe comunitate.” Pentru Natorp ceea ce caracterizează comunitatea este solidaritatea și, prin urmare, capacitatea fiecărei persoane care face parte din ea de a fi responsabilă față de ceilalți. De fapt, după el, comunitatea există doar atunci când cineva este «Toți pentru unul și unul pentru toți». Comunitatea nu există decât datorită educației, care îi garantează unitatea. În ceea ce privește, însă, faptul că relaţia este indispensabilă formării conştiinţei personale a individului, afirmă că ea „se dezvoltă doar în opoziție și, în același timp, într-o relație pozitivă cu celalte conștiințe; nici o inteligență a propriei persoane nu există fără baza inteligenței cu ceilalți; Un alt concept central al lui Natorp privește rolul esențial pe care îl joacă voința in educatie. Pentru acest autor, de fapt, «totul depinde de educarea voinţei". După experiența tragică a Primului Război Mondial Natorp a subliniat mai departe caracterul de critică socială a concepţiei sale pedagogice. Spre deosebire de Natorp, Nohl concepe pedagogia socială ca pe o parte, care vizează educaţie populară, de pedagogie generală. Era destinat să răspundă nevoilor apărute în Germania la acea vreme și care a preocupat în special tinerii, prizonieri, muncitori, femei, copii și marginalizați de tot felul. Potrivit lui Nohl răspunsul la acestea nevoile ar reda vitalitatea națiunii germane. În acest cadru, pedagogia socială definește, deși sub formă de schiță, cele trei sarcini principale care o caracterizează: prevenire, ajutor și vindecare. Nohl în pedagogia sa socială atribuie un rol important relației. Într-adevăr pentru el fiecare tânăr este un Tu, cu care educatorul trebuie să stabilească o relație educațională astfel încât să permită către tânărul însuși să se apropie de ființa lui ideală. Odată cu apariția nazismului impetuoasă, dezvoltarea pedagogiei sociale trece printr-un moment de puternică stagnare dacă nu de regres. Probleme cu care pedagogia socială s-a trezit să se confrunte imediat după încheierea celui de-al doilea război lume au fost cele produse de consecințele războiului asupra copilăriei și tinereții. În tradiția italiană, pedagogia socială, așa cum am văzut, „definește ce trebuie să facă societatea nu atât pentru educaţie cât pentru a putea fi educator”. Această concepţie indică faptul că sarcina pedagogiei sociale este de a face societatea conștientă de ceea ce trebuie să facă, prin instituții, asociații, grupuri și indivizi pentru a deveni cu adevărat un loc educational. Pe baza celor spuse, se poate propune următoarea definiție a pedagogiei socială : «Pedagogia socială este ştiinţa educării societăţii, care vizează promovarea în grupuri şi în instituțiile sociale cunoașterea funcției lor educaționale și acțiunile necesare în acest sens că sunt efectiv locul în care oamenii își desfășoară propria dezvoltare umanitate particulară și, în același timp, îndeplinesc funcția de reproducere a societății culturii sale. Pe lângă aceste cunoștințe și această acțiune, pedagogia socială promovează activități de educație socială specializate care pot sprijini prevenirea și recuperarea bolilor de orice tip. Modele sociologice ale procesului de socializare După cum s-a menționat la începutul capitolului, diferitele modele de socializare sunt caracterizate de un mod diferit pe care îl au de a „rezolva” antinomia dintre continuitatea socială şi individualizarea membrilor individuali ai noilor generaţii. Cele trei modele care mai oferă distingere şi caracterizează soluţionarea acestei antinomii sunt reprezentate de funcţionalism, de conflictist și interacționist simbolic. Modelul funcţionalist Primul model, cel funcționalist, se bazează pe gândirea lui Durkheim. Gândul lui Durkheimse manifestă în rolul integraţionist încredinţat socializării şi educaţiei, iar ele urmăresc scopul de a permite stabilitatea şi continuitatea societăţii. Totodată el consideră societatea purtătoarea unui primat istoric, logic și moral în comparații omului. Pentru ca societatea să poată realiza acest proces de „umanizare” este necesa să fie bine organizat și armonios. Cultivarea este acel proces prin care se învață o cultură, în paralel cu limbajul, și care durează practic toată viața. În acest proces ei joacă, după cum s-a subliniat deja despre socializare, învățarea mecanismelor de identificare, de imitaţie. În învăţarea despre cultură joacă un rol fundamental cel limbajului. 3 3 1 Primele etape ale internalizării culturii Procesul de cultura începe când copilul este încă în pântecele mamei.Nu este vorba despre în orice caz numai a interacțiunii cu mediul fizic/natural dar și cu mediul cultural, deoarece toate culturile au convingeri specifice despre copilul din pântec și comportamentele pe care mamele însărcinate trebuie să le evite. Fiecare prescripție culturală trebuie să se ocupe de variabilitatea individuală, produsă de unicitate organic.Nasterea constituie un moment important in procesul de internalizare a culturii, nou-născutul găsește, în funcție de cultura în care se naște, o mare varietate de moduri diferite în care este are grija de el. Nou-născutul caută interacțiune, desfășoară activități din proprie inițiativă. Interacțiunea își relevă importanța esențială în procesul de internalizare a culturii și deci, de socializarea chiar şi în această primă fază a vieţii postnatale. Când această interacțiune nu se dezvoltă are efecte negative asupra formării persoanei. Fără a interacționa cu oamenii acest mini om de știință nu își va putea dezvolta potențialul. Întâlnirea cu oamenii, cine sunt ei cultura vie, este esentiala pentru dezvoltarea noului nascut. Inculturarea în stadiile incipiente al vieții se desfășoară pe același teren ca și educația. Într-adevăr, se poate spune că internalizarea culturii este denumirea educaţiei în primele etape ale vieţii. De asemenea, învață să se deosebească de ceilalți.