Noul Cod Penal Comentat Partea SPECIALA 25.01.2021

Noul Cod penal comentat
Partea specială
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită
AUTORI: Vasile Dobrinoiu (coordonator), Ilie Pascu, Mihai Adrian Hotca, Ioan Chiş, Mirela
Gorunescu, Costică Păun, Norel Neagu, Maxim Dobrinoiu, Mircea Constantin Sinescu
Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2014
Text prelucrat de Compania de Informatică Neamţ pentru produsul LEX EXPERT
TITLUL I
Infracţiuni contra persoanei
ART. 188
Omorul
COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)
1. Structura incriminării
Infracţiunea de omor prezintă o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta tip este reglementată în art.
188 C. pen. şi va fi analizată în continuare. Varianta agravată este prevăzută în art. 189 C. pen., sub
denumirea de omor calificat, şi va fi analizată în articolul următor.
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic generic. Infracţiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic ansamblul
relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea
atributelor sale (viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea)*1).
Este cunoscut că aceste infracţiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o
parte, de importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul protecţiei penale şi de gravele urmări pe care le
pot avea pentru comunitate săvârşirea acestor infracţiuni, iar, pe de altă parte, de faptul că infracţiunile
contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente şi au o
frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni*2).
b) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al fiecărei persoane
asupra căreia se efectuează activitatea de ucidere.
c) Obiectul material este corpul în viaţă al victimei. Nu interesează dacă victima era sănătoasă ori într-o
fază avansată de boală şi nu ar mai fi trăit mult dacă nu ar fi fost ucisă şi nici dacă ar fi acţionat şi cauze
naturale pe lângă acţiunea făptuitorului (concurs de cauze) care au condus la moartea victimei. Este
indiferent şi dacă victima ar fi fost o persoană tânără sau în vârstă ori dacă era sau nu în plenitudinea
facultăţilor fizice şi psihice.
Dacă victima şi-ar fi dorit o moarte apropiată ori ar fi vrut să-şi suprime singură viaţa, consimţământul
dat în acest sens autorului infracţiunii determină o altă încadrare juridică în infracţiunea de ucidere la
cererea victimei (art. 190 C. pen.).
Stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este, de asemenea, lipsită de orice
relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii. Toate împrejurările de mai sus, deşi nu au relevanţă pentru
existenţa infracţiunii, ar putea fi avute în vedere la individualizarea sancţiunii penale.
1
Este controversată problema dacă există tentativă sau fapt putativ când făptuitorul acţionează cu intenţia
de omor asupra unui cadavru crezând că este o persoană în viaţă*3). Considerăm totuşi că victima trebuie
să fie în viaţă pentru existenţa obiectului material al infracţiunii.
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de omor poate fi orice persoană fizică responsabilă,
deoarece legea nu cere ca subiectul activ să aibă o calitate anume.
Uneori, fapta este comisă de o singură persoană, dar poate fi comisă şi cu participarea mai multor
persoane (coautori, instigatori, complici), deci în participaţie ocazională.
Există, de exemplu, coautorat dacă făptuitorii au acţionat împreună, lovind concomitent victima în cadrul
unei activităţi indivizibile şi în realizarea intenţiei lor de a ucide, dacă ei au îndeplinit fiecare în parte,
printr-o acţiune simultană şi conjugată, toate actele ce caracterizează infracţiunea, fiind conştienţi de
urmările pe care le vor produce şi dorind sau acceptând consecinţele acţiunii lor comune, nefiind relevant
care dintre loviturile aplicate au fost mortale*4). La fel s-a decis în practică, în sensul că există coautorat la
omor atunci când unul dintre infractori conduce autoturismul cu viteză, refuzând să oprească la cererea
victimei, iar celălalt infractor aplică acesteia cu cuţitul mai multe lovituri mortale; tot astfel, dacă unul
dintre inculpaţi, lovind cu cuţitul victima, a contribuit la slăbirea puterii ei de rezistenţă şi de apărare
înlesnind aplicarea loviturilor mortale de către celălalt inculpat; ori împiedică pe altul să intervină în
apărarea victimei*5), împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt
inculpat*6).
Participaţia la infracţiunea de omor în forma complicităţii se poate concretiza doar într-o activitate cu
caracter accesoriu, legată în mod mijlocit şi indirect de activitatea care constituie elementul material al
infracţiunii, unită, sub aspect subiectiv, cu intenţia de a ajuta, înlesni etc. comiterea infracţiunii de omor.
Complicitatea poate fi materială, ca, de exemplu, procurarea armei necesare uciderii victimei (complicele
cunoscând intenţia autorului şi urmărind sau acceptând producerea rezultatului), distrugerea uşii de la
locuinţa persoanei vătămate pentru a uşura pătrunderea autorului în scopul uciderii victimei, sau morală,
ca, de pildă, întărirea intenţiei autorului de a săvârşi omorul.
Activitatea unor persoane de a însoţi, înarmate cu diferite obiecte contondente, pe inculpat – care a
comis fapta de omor cunoscând intenţia lui – constituie complicitate, deoarece, deşi nu au avut o
contribuţie materială în timpul agresiunii, acele persoane au înlesnit realizarea faptei prin întărirea şi
întreţinerea hotărârii autorului de a săvârşi infracţiunea.
În situaţia instigatorului, răspunderea penală a acestuia va fi angajată numai în măsura în care acesta,
prin activitatea sa, a determinat pe autor să comită sau să încerce a săvârşi omorul. Simplele îndemnuri,
care prin ele însele nu au fost de natură să determine în persoana autorului voinţa de a ucide sau care au
fost atât de slabe încât şi-au pierdut influenţa până la comiterea faptei, nu vor putea fi considerate instigare.
b) Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a activităţii subiectului activ; aceasta
înseamnă că subiect pasiv al infracţiunii nu poate fi decât o persoană în viaţă (este exclusă infracţiunea de
omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru). Dacă subiectul pasiv este fătul, încadrarea juridică a
faptei va fi în infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 C. pen.) sau vătămarea fătului (art. 202
C. pen.), după caz. Deci protecţia penală oferită de această incriminare începe imediat după naştere, odată
cu copilul nou-născut. Protecţia încetează în momentul morţii subiectului pasiv. Stabilirea exactă a acestui
moment se face prin raport de expertiză medico-legală. Trebuie să se aibă în vedere că moartea reprezintă
un proces; chiar şi când intervine relativ brusc, ea reprezintă, în realitate, un fenomen care se instalează
treptat. Etapele morţii sunt agonia, moartea clinică şi moartea biologică. Agonia reprezintă etapa
premergătoare morţii, caracterizată prin diminuarea funcţiilor vitale, circulaţia şi respiraţia, apariţia unor
tulburări neurologice şi scăderea acuităţii simţurilor. Moartea clinică este caracterizată prin încetarea
funcţiilor vitale, cardio-circulatorie şi respiratorie. Fără intervenţia medicului, această etapă este
ireversibilă. După etapa morţii clinice urmează etapa morţii biologice sau a morţii creierului. Aceasta se
instalează în condiţiile în care creierul este privat de oxigen. Existenţa acestor etape a dus la formularea, în
2
timp, a două teorii privind momentul morţii, una care susţinea coincidenţa între acest moment şi moartea
creierului şi alta care considera că moartea reprezintă încetarea vieţii întregului organism*7). În prezent se
admite în unanimitate în doctrina medico-legală că prima teorie este cea corectă, ajungându-se la concluzia
că „moartea creierului poate fi considerată criteriul principal al morţii organismului uman luat ca
întreg”*8). Cu alte cuvinte, se poate afirma că momentul morţii coincide cu moartea biologică (moartea
creierului).
Uneori, omorul poate avea mai mulţi subiecţi pasivi (de exemplu, omorul săvârşit asupra mai multor
persoane deodată sau succesiv). În acest caz însă fapta este susceptibilă de încadrare juridică în art. 189
alin. (1) lit. f) C. pen. (omor calificat – săvârşirea asupra a două sau mai multor persoane).
Atunci când subiectul pasiv are o anumită calitate – funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea
acestor atribuţii, reprezentant în România al unui stat străin, lider politic ucis în legătură cu activitatea sa
etc., fapta va constitui o altă infracţiune decât aceea de omor (de exemplu, cele prevăzute în art. 257, art.
401 sau art. 408 C. pen. – ultraj, atentat care pune în pericol securitatea naţională sau infracţiuni contra
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională).
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea de omor implică o activitate de ucidere (de suprimare a vieţii) a
unei persoane fizice, adică o activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Activitatea – acţiune
ori inacţiune – trebuie să aibă o anume forţă distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în
condiţiile date.
Această aptitudine diferă şi în funcţie de situaţia victimei. Uneori, o singură lovitură, chiar fără mare
intensitate, poate cauza moartea, dacă victima este o persoană în vârstă şi bolnavă, după cum, pentru a
ucide un nou-născut, nu sunt necesare decât acte de duritate minimă.
Există, de exemplu, omor şi atunci când făptuitorul, ştiind că victima suferă de cord şi că o emoţie
puternică îi va provoca moartea, în dorinţa de a o ucide, îi provoacă o asemenea emoţie*9).
Infracţiunea de omor poate fi săvârşită uneori şi prin inacţiune, dacă făptuitorul avea obligaţia de a
îndeplini o acţiune, prin care s-ar fi împiedicat sau înlăturat desfăşurarea unor procese de natură să
provoace moartea victimei, dacă acesta, deşi putea să îndeplinească acea acţiune nu a îndeplinit-o,
urmărind sau acceptând suprimarea vieţii victimei. Astfel, poate constitui omor săvârşit printr-o inacţiune:
lăsarea fără hrană a unui copil bolnav sau neputincios; lăsarea în frig; neadministrarea medicamentului sau
neaplicarea tratamentului medical indicat unui bolnav; neizolarea unor reţele electrice etc., căci, aşa cum s-
a arătat anterior, infractorul avea obligaţia specială, legală sau contractuală, de a îndeplini o acţiune prin
care s-ar fi putut împiedica survenirea morţii victimei şi care putea fi efectuată sau îndeplinită de el (a se
vedea, în acest sens, art. 17 C. pen. privind săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune).
Mijloacele sau instrumentele cu ajutorul cărora se poate săvârşi activitatea ucigătoare nu sunt prevăzute
de lege. De altfel, legea nici nu le-ar putea enumera din cauza extremei lor varietăţi. Totuşi, acestea pot fi
clasificate în: mijloace fizice – corpuri contondente, arme albe, arme de foc, instrumente tăioase,
înţepătoare etc.; mijloace chimice – substanţe chimice care provoacă o acţiune toxică sau corozivă
cauzatoare de moarte pentru organismul uman; mijloace psihice – prin care se provoacă un şoc psihic sau
stări intense care produc moartea victimei, ca, de exemplu: ameninţarea gravă, sperierea, intimidarea etc.
Nu există cerinţe speciale privind timpul şi locul comiterii infracţiunii.
b) Urmarea imediată. Actul de violenţă devine relevant sub aspectul infracţiunii consumate de omor, în
momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei.
Împrejurarea că moartea se produce imediat sau mai târziu nu are nicio însemnătate pentru existenţa
infracţiunii, cu condiţia ca între activitatea de ucidere şi moartea victimei să existe raport de cauzalitate.
3
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de omor este necesar ca între fapta (acţiunea,
inacţiunea) săvârşită şi rezultatul mortal produs să existe un raport de cauzalitate, în sensul că moartea este
consecinţa necesară a faptei comise de infractor. Deci acest raport există atunci când se stabileşte că fără
activitatea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi produs*10).
În acest sens, şi instanţa supremă*11) a statuat că dacă leziunile au cauzat victimei o epilepsie
posttraumatică cu repetate internări în spital, iar după doi ani şi trei luni aceasta a decedat ca urmare a
insuficienţei cardiorespiratorii datorate unei bronhopneumonii survenite în condiţiile acelei epilepsii
posttraumatice, deşi între agresiune şi deces există o legătură cauzală secundară, moartea datorându-se unor
complicaţii tardive, fapta constituie infracţiunea de omor, iar nu tentativă la această infracţiune. Nu este
necesar ca activitatea făptuitorului să constituie cauza exclusivă a morţii victimei. Legătura cauzală există
şi atunci când la activitatea făptuitorului s-au adăugat şi alţi factori preexistenţi, concomitenţi sau
posteriori, care au concurat la producerea rezultatului. Neaplicarea de către organele medicale a unei
terapeutici complexe ori examinarea superficială a rănii din culpa medicală, deşi face ca tratamentul aplicat
să fie neadecvat, nu întrerupe legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat, deoarece moartea victimei nu
ar fi intervenit fără lovitura mortală aplicată de inculpat. Chiar dacă victima nu s-a internat imediat în spital
ori nu a efectuat în timp tratamentul care se impunea, există legătură de cauzalitate.
În stabilirea legăturii de cauzalitate este indiferent dacă activitatea făptuitorului s-a exercitat direct,
nemijlocit asupra victimei sau asupra unor obiecte care, ca urmare a desfăşurării raportului cauzal, au
produs moartea victimei. De exemplu, făptuitorul incendiază casa în care se afla victima, care, fiind
paralizată, nu se poate salva şi moare carbonizată; autorul trage cu arma asupra bărcii în care se găseşte
victima şi, barca scufundându-se din cauza orificiului produs, victima se îneacă. Tot astfel, autorul se poate
folosi de anumite fenomene ale naturii spre a provoca moartea victimei, de pildă, loveşte victima, o
dezbracă şi o lasă inconştientă pe zăpadă, urmărind să îi provoace moartea prin îngheţare*12).
Stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate, mai ales în condiţiile în care au acţionat şi alţi factori
contributivi, pe care inculpatul nu şi i-a asociat conştient, nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii
penale a autorului, mai este necesară şi o anumită poziţie psihică a acestuia faţă de fapta sa şi rezultatul ei.
De aceea, urmează ca, în continuare, să se examineze poziţia subiectivă a inculpatului, modul în care s-a
reflectat în conştiinţa sa relaţia cauzală conştientă şi atitudinea adoptată de acesta faţă de urmările
faptei*13).
B. Latura subiectivă
Din punctul de vedere al laturii subiective, omorul se săvârşeşte cu intenţie. Aceasta poate fi directă sau
indirectă, după cum autorul, prevăzând moartea victimei, a urmărit sau numai a acceptat producerea acestui
rezultat*14).
În practica judiciară, intenţia de a ucide se stabileşte în funcţie de materialitatea actului, care, în
majoritatea cazurilor, evidenţiază poziţia psihică a făptuitorului. Astfel, s-a precizat că există intenţia de a
ucide dacă se constată o multitudine de lovituri aplicate în zonele vitale ale corpului (inimă, ficat,
rinichi)*15), perseverenţa în aplicarea de lovituri cu un obiect dur în diverse regiuni ale corpului*16),
lovirea victimei cu intensitate în cap*17), lovirea cu intensitate a unei persoane cu cuţitul în piept,
cauzându-i o leziune toracică penetrantă. Dacă victima nu a decedat, fapta întruneşte elementele
constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor, iar nu ale infracţiunii de vătămare corporală*18).
Deosebit de importante pentru caracterizarea poziţiei subiective a făptuitorului faţă de rezultat sunt şi
împrejurările în care s-a produs actul de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să
confirme sau să infirme intenţia de ucidere.
Este greşit să se considere că orice vătămare produsă într-o zonă vitală a corpului, chiar dacă a necesitat
un număr mare de îngrijiri medicale, trebuie neapărat să fie încadrată ca tentativă de omor, fără a se ţine
seama de împrejurările în care s-a consumat fapta*19), de modul derulării acţiunii şi, de asemenea, de
datele care caracterizează persoana inculpatului*20).
4
Astfel, în practica judiciară s-a reţinut că lovirea victimei cu un par în cap, având ca urmare fracturi de
boltă şi de bază a craniului, constituie tentativă la infracţiunea de omor. O atare faptă impune concluzia că
inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide, iar nu de a cauza, praeterintenţionat sau cu intenţie indirectă, o
vătămare prevăzută de art. 194 C. pen.*21). În cazul în care forma vinovăţiei inculpatului nu poate fi
determinată cu exactitate, instanţa face aplicarea principiului in dubio pro reo, reţinând forma mai
uşoară*22).
De asemenea, lovirea cu intensitate a victimei cu pumnii şi picioarele în torace şi în cap, ceea ce i-a
provocat fracturi costale, ruperi pulmonare şi hematom subdural, leziuni care au dus la deces, constituie
infracţiunea de omor, poziţia subiectivă a inculpatului caracterizându-se prin intenţia de a ucide. Încadrarea
juridică a unei asemenea fapte drept loviri cauzatoare de moarte este greşită, deoarece rezultatul agresiunii,
moartea victimei, nu s-a produs ca urmare a culpei, prin depăşirea intenţiei cu care s-a comis agresiunea,
aşa cum se cere pentru existenţa infracţiunii*23). Tot astfel, fapta inculpaţilor de a încerca să violeze
victima, stăruind şi după ce aceasta i-a avertizat că va sări pe fereastra de la mare înălţime, ceea ce s-a şi
întâmplat, constituie infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 188 raportat la art. 189 alin. (1) lit. d)
C. pen. – infracţiune săvârşită cu intenţie –, iar nu tentativă la infracţiunea de viol urmată de moartea
victimei, care se comite cu intenţie depăşită*24). Lovirea frontală de către conducătorul auto a poliţistului
care semnaliza oprirea autoturismului, cu mărirea vitezei acestuia, cu toată avertizarea unui martor aflat în
maşină şi cu consecinţa unor grave traumatisme cerebrale, constituie tentativă la infracţiunea de omor, iar
nu cea de vătămare corporală din culpă. Din modul în care a acţionat rezultă că inculpatul a acceptat
rezultatul faptei sale şi că astfel infracţiunea a fost comisă cu intenţie*25).
Într-o concepţie dominantă în doctrina penală şi în jurisprudenţa română, atât eroarea asupra persoanei
(error in personam), cât şi devierea acţiunii (aberratio ictus), fiind lovită o altă persoană decât cea vizată,
nu au nicio influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului – fapta fiind săvârşită şi în aceste cazuri cu intenţie – şi
nu înlătură caracterizarea juridică de omor a faptei sale. În doctrina modernă există însă numeroşi autori
care critică acest punct de vedere, propunând să se considere că în situaţiile menţionate există un concurs
de infracţiuni: o infracţiune din culpă în raport cu victima efectivă şi o tentativă de omor în raport cu
victima aflată în reprezentarea subiectului.
Deşi latura subiectivă a omorului nu include vreun motiv sau scop special, totuşi aceste elemente vor fi
avute în vedere la justa individualizare a pedepsei.
4. Forme. Sancţionare
A. Forme
Fapta de omor, fiind o infracţiune comisivă (care poate fi realizată atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune)
şi o infracţiune materială condiţionată de producerea unui rezultat material, este susceptibilă de o
desfăşurare în timp şi deci de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativa.
Actele preparatorii la infracţiunea de omor sunt absorbite în fapta consumată sau, după caz, în fapta
tentată (în ipoteza în care autorul a executat acţiunea constitutivă până la consumare); dacă actele de
pregătire au fost efectuate de altă persoană decât autorul, ele ar putea avea caracterul unor acte de
complicitate anterioară; dacă autorul, după ce a făcut actul de pregătire la omor, nu a continuat, el nu va
răspunde pentru nicio infracţiune (de exemplu, autorul a cumpărat un cuţit pentru a omorî victima, însă nu
a mers mai departe).
Tentativa la infracţiunea de omor se pedepseşte. Există tentativă atunci când făptuitorul a început
executarea acţiunii de ucidere, dar aceasta a fost întreruptă – din cauze exterioare voinţei făptuitorului,
indiferent de ce natură ar fi acestea – sau nu şi-a produs efectul.
Astfel, executarea nu şi-a produs efectul – făcând ca omorul să îmbrace forma tentativei – atunci când
acţiunea făptuitorului, deşi aptă a produce moartea şi dusă până la capăt, nu a dat naştere rezultatului letal
urmărit (de exemplu, pentru că otrava administrată victimei a fost în cantitate prea mică sau pentru că
victima, deşi aruncată de la înălţime, etajul al doilea, a căzut pe un sol afânat şi cu vegetaţie).
5
Nu există tentativă de omor atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii se datorează modului
absurd în care a fost concepută executarea; de exemplu, folosirea unei arme despre care se ştia că este
neîncărcată ori a unei substanţe inofensive, netoxice etc.*26).
Infracţiunea de omor se consumă în momentul în care acţiunea de ucidere a produs urmarea imediată,
adică moartea victimei.
B. Sancţionare
Pentru săvârşirea infracţiunii de omor în forma sau varianta sa tipică, persoana fizică se pedepseşte cu
închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi dintre cele prevăzute în art. 66 C.
pen. Tentativa se pedepseşte, potrivit regulilor arătate în art. 33 alin. (2), cu închisoare de la 5 la 10 ani.
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, această infracţiune
este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi executarea pedepsei*27).
*1) Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra persoanei şi, în ideea de a nu ne
repeta, nu-l vom mai arăta la fiecare infracţiune în parte.
*2) V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii
teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, p. 171.
*3) F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 641–
642. În acelaşi sens, a se vedea A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia
infracţiunilor de omor, în RDP nr. 4/1994, p. 54 (în analiza valorii concrete protejate de legiuitor, s-a
ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiţie sine qua non, pentru existenţa infracţiunii de omor,
ipoteza ca subiectul pasiv să fi fost în viaţă în momentul în care s-a comis asupra lui acţiunea ce constituie
elementul material al faptei; spre exemplu, două vehicule trec succesiv, la interval foarte scurt de timp,
peste acelaşi individ; ori două persoane trag succesiv asupra aceluiaşi individ).
*4) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 2050/A/1996, în RDP nr. 1/1997, p. 120.
*5) G. Antoniu, C. Bulai (coordonatori), R. Stănoiu, A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, Cr. Filişanu,
Practica judiciară penală, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 85.
*6) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I, p. 85.
*7) V. Cioclei, Drept penal, Partea specială, Infracţiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2009, p. 7–8.
*8) V. Iftenie, D. Dermengiu, Medicina legală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 36.
*9) O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1992, p. 37; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă
„Şansa” SRL, Bucureşti, 1997, p. 77.
*10) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 37.
*11) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2184/1993, în Culegere de decizii pe anul 1993, p. 173–175.
*12) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2296/1995, în Culegere de decizii pe anul 1995, p. 172–173.
*13) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 26.
*14) I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.
88.
*15) CSJ, s. pen., Dec. nr. 259/1993, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, Drept penal, Partea
specială, Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 162.
*16) C. Ap. Timişoara, s. pen., Dec. nr. 26/1998, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p.
163.
*17) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 132/A/1999, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit.,
p. 162.
*18) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 361/2005, în Jurisprudenţa secţiei penale, 2005, p. 33.
*19) C. Ap. Braşov, s. pen., Dec. nr. 286/2005, în Culegere Curtea de Apel Braşov, 2005, p. 70.
6
*20) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 219/2003, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară,
2003, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 620–621; Trib. jud. Constanţa, Sent. pen. nr. 2233/1989, în
Dreptul nr. 8/1990, p. 86.
*21) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1242/1993, în Buletinul Jurisprudenţei, 1993, p. 169–170.
*22) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Sent. nr. 545 din 23 aprilie 2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul
Bucureşti, p. 303.
*24) CSJ, s. pen., Dec. nr. 470/1993, în Buletinul Jurisprudenţei, 1993, p. 172.
*25) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1710/1995, în Buletinul Jurisprudenţei, 1995, p. 168.
*26) I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1987, p. 46.
*27) Avem rezerve serioase în legătură cu constituţionalitatea acestui text de lege. A se vedea, în acest
sens, şi F. Streteanu, Consideraţii privind modificarea Codului penal prin Legea nr. 27/2012, în CDP nr.
1/2012, p. 11–22.
ART. 189
Omorul calificat
Deşi infracţiunea de omor prezintă întotdeauna aceleaşi caracteristici – acţiunea de a ucide cu intenţie o
fiinţă omenească, acţiune ce are ca rezultat moartea victimei – în realizarea sa concretă poate prezenta
diverse particularităţi, după cum în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupează, se alătură diferite
elemente care, fără a schimba substanţa faptei, îi dau acesteia o coloratură diferită, sporindu-i vădit gradul
de pericol social. Legea prevede împrejurările care constituie elemente circumstanţiale în conţinutul
infracţiunii de omor, creând astfel anumite variante agravate ale acesteia. Elementele circumstanţiale se
alătură fie laturii obiective a infracţiunii, fie laturii subiective. Alteori, împrejurările agravante privesc
subiectul activ sau pasiv al infracţiunii ori relaţia care există între cei doi subiecţi.
Variantele agravate ale infracţiunii de omor sunt incriminate în articol distinct de cel care prevede
varianta tipică a infracţiunii de omor. Codul penal grupează împrejurările care schimbă întotdeauna gradul
generic de pericol al infracţiunii de omor, sub denumirea de omor calificat (art. 189 C. pen.). Sunt
prevăzute în art. 189 C. pen. opt variante alternative de agravare, situate de către legiuitor pe acelaşi palier
în ceea ce priveşte pericolul social abstract: omorul săvârşit cu premeditare [lit. a)], din interes material [lit.
b)], pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse [lit. c)], pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni [lit. d)], de către
o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor [lit. e)],
asupra a două sau mai multor persoane [lit. f)], asupra unei femei gravide [lit. g)], prin cruzimi [lit. h)].
În ceea ce priveşte condiţiile preexistente ale infracţiunii (obiectul juridic generic, obiectul juridic
special, obiectul material, subiecţii infracţiunii), trimitem la explicaţiile date la infracţiunea de omor
simplu.
3. Circumstanţele în prezenţa cărora există omor calificat:
a) Omorul săvârşit cu premeditare [art. 189 alin. (1) lit. a)]

În înţelesul obişnuit al cuvântului, o faptă premeditată înseamnă o acţiune îndelung gândită sau
desfăşurată pe baza unei deliberări anterioare, a unei chibzuinţe anticipate.
În sensul art. 189 C. pen., se socoteşte însă că simpla deliberare anterioară nu constituie agravanta
premeditării, ci mai este necesar să existe acte de exteriorizare a acestei deliberări anticipate (de pildă, să-şi
7
procure mijloacele de comitere a faptei, să urmărească victima, să se intereseze de locul unde o poate găsi
etc.). Existenţa numai a unei hotărâri luate cu un oarecare timp înainte de a comite omorul va putea fi avută
în vedere la individualizarea pedepsei, putând să constituie o împrejurare care agravează vinovăţia
făptuitorului, dar care nu conduce la existenţa premeditării.
Acţiunea premeditată implică o hotărâre prealabilă şi activităţi materiale care să exteriorizeze hotărârea
luată şi premergătoare săvârşirii infracţiunii, cum ar fi cele de procurare sau de adaptare a instrumentelor în
vederea comiterii omorului (de pildă, procurarea armei, adaptarea instrumentului sau chiar confecţionarea
acestuia) sau de creare a condiţiilor necesare comiterii faptei (cum ar fi atragerea victimei într-o cursă ori
prinderea ei).
Dacă făptuitorul nu a avut posibilitatea să mediteze, să cântărească şansele de realizare a rezoluţiei, fiind
într-o activitate continuă, circumstanţa premeditării nu poate fi reţinută*1).
În practică s-a decis că pentru a se reţine săvârşirea omorului cu premeditare, nu este suficient ca autorul
să comită acţiunea agresivă după câteva minute de la momentul conflictului pe care l-a avut cu victima, ci
după o perioadă de timp în care să poată reflecta asupra săvârşirii faptei, să ia hotărârea de a o comite şi să
facă acte concrete de pregătire în acest scop*2). Nu se extind, de asemenea, efectele premeditării atunci
când făptuitorul care luase hotărârea de a ucide o persoană întâlneşte din întâmplare altă persoană şi, în
urma unei dispute, o omoară, fiindcă hotărârea de a săvârşi acest omor este distinctă şi spontană*3).
S-a reţinut această circumstanţă în cazul făptuitorului care, după ameninţarea repetată a unei persoane cu
moartea pe o durată mai mare de timp, s-a deplasat înarmat cu un topor şi un cuţit la domiciliul victimei pe
care a ucis-o*4). De asemenea, s-a considerat că sunt întrunite cerinţele premeditării atunci când fapta a
fost săvârşită în ziua următoare unui conflict, mobilul fiind răzbunarea, iar făptuitorul a plănuit agresiunea,
a ascuns arma pentru a surprinde victima fără apărare şi a agresat-o*5).
Premeditarea în cazul conţinutului agravat al infracţiunii constituie o cerinţă a laturii subiective a
infracţiunii.
Dar premeditarea, deşi este, în esenţă, o activitate psihică şi ar urma să constituie o circumstanţă
personală, totuşi când cel care a premeditat săvârşirea faptei efectuează acte de pregătire împreună cu alte
persoane care cunosc scopul pregătirii, circumstanţa personală se converteşte într-o circumstanţă reală care
se răsfrânge asupra participanţilor.
b) Omorul săvârşit din interes material [art. 189 alin. (1) lit. b)]
Legiuitorul a considerat că este mai periculos omorul săvârşit pentru a obţine un folos, avantaj sau
beneficiu de natură patrimonială. Este de subliniat că nu are nicio însemnătate pentru existenţa infracţiunii
de omor în această formă dacă dobândirea, obţinerea beneficiului sau avantajului material s-a realizat sau
nu, fiind suficient ca motivul să fi existat în momentul săvârşirii faptei. Spre exemplu, în practica judiciară
s-a considerat că există omor din interes material dacă inculpata a urmărit ca, prin otrăvire (a pus otravă pe
o bucată de ciocolată), să moştenească victima, chiar dacă ulterior nu a reuşit să dobândească proiectata
avere*6).
Interesul material în înţelesul textului este interesul pe care făptuitorul are convingerea că îl va realiza pe
o cale aparent legală, că acel avantaj patrimonial îi va reveni de drept*7) (de exemplu, prin dispariţia
victimei, făptuitorul moşteneşte bunurile acesteia).
Nu există omor calificat din interes material, ci omor calificat săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde
săvârşirea altei infracţiuni, în situaţia în care autorul comite fapta pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea
unei tâlhării sau piraterii*8) [art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.].
Dacă omorul a fost comis din alt motiv (gelozie, răzbunare etc.), agravanta de la art. 189 alin. (1) lit. b)
C. pen. nu este aplicabilă, chiar dacă moartea victimei i-ar aduce făptuitorului un avantaj material*9).
c) Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere
penală sau de la executarea unei pedepse [art. 189 alin. (1) lit. c)]
8
În această ipostază făptuitorul comite omorul pentru a se sustrage sau pentru a sustrage o persoană de la
tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse, scop ce imprimă faptei un pericol social
mai ridicat.
Agravanta are în vedere ipoteza în care făptuitorul, aflând că el sau altcineva este căutat spre a răspunde
penal, pentru a se sustrage pe sine ori o altă persoană de la suportarea consecinţelor penale ale faptei,
comite un omor.
Nu este obligatoriu ca în cauză să se fi început urmărirea penală.
Circumstanţa de agravare presupune existenţa sau perspectiva unei urmăriri, arestări sau executări de
pedepse, reale, nu închipuite, pentru fapte săvârşite anterior.
În acelaşi timp, se cere ca omorul să se comită în scopul prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop este
realizat sau nu, ceea ce înseamnă că autorul acţionează cu intenţie directă (omor calificat prin scop).
Dacă autorul ucide din răzbunare pe agentul forţei publice care-l urmăreşte, fiind nemulţumit de
conduita acestuia în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu va exista agravanta prevăzută de art. 189 alin.
(1) lit. d)*10), ci, eventual, infracţiunea de ultraj (art. 257 C. pen.). De altfel, dacă fapta de omor este
săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, aceasta va fi
absorbită în infracţiunea de ultraj, constituind numai această din urmă infracţiune. Deci pentru a subzista
această agravantă a omorului, trebuie ca subiectul pasiv să îndeplinească o condiţie specială, respectiv să
nu fie o persoană ce îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
În practică s-a decis că nu există această agravantă când făptuitorul, fiind citat de organele de poliţie
numai pentru a da unele relaţii, fără a se fi dispus reţinerea ori arestarea sa preventivă, după ce a părăsit
neautorizat sediul poliţiei, a ucis un lucrător de poliţie*11).
d) Omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni [art. 189 alin. (1) lit.
d)]
Agravanta constă tot în scopul săvârşirii omorului, care, de data aceasta, este înlesnirea sau ascunderea
altei infracţiuni, indiferent dacă acest scop a fost sau nu atins; este suficient că el a existat şi că omorul a
fost comis în realizarea lui. Legea nu precizează dacă infracţiunea ascunsă sau a cărei comitere a fost
înlesnită trebuie să prezinte o anumită gravitate, aşa că agravanta operează, de regulă, în cazul oricărei
infracţiuni*12).
În literatura juridică*13) se susţine că prin conceptul „înlesnire” din sintagma „a înlesni sau a ascunde
săvârşirea altei infracţiuni” trebuie înţeleasă o acţiune de omor comisă pentru „a netezi” sau „a deschide”
drumul spre infracţiunea vizată, pentru a se reuşi astfel prin intermediul omorului comiterea unei
infracţiuni – scop –, cum ar fi omorârea santinelei pentru a evada din penitenciar; omorârea bărbatului
pentru violarea femeii care-l însoţeşte ori a femeii împotriva căreia s-a început exercitarea unor acte de
constrângere în scopul de a o viola, opinie la care aderăm.
În acelaşi timp, s-a statuat că prin conceptul de „ascundere” din aceeaşi sintagmă, se înţelege acţiunea de
ucidere, întreprinsă pentru a disimula o altă infracţiune, pentru a face ca această altă infracţiune să nu poată
fi descoperită, bunăoară uciderea unui martor ocular la comercializarea de stupefiante ori a unui participant
(coautor, complice, instigator) la această infracţiune.
Pentru reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. nu prezintă importanţă dacă
fapta a cărei înlesnire s-a vizat prin comiterea omorului s-a consumat ori a rămas în faza tentativei sau a
actelor preparatorii. De asemenea, nu are relevanţă nici natura acelei infracţiuni, nici dacă, comiţând
omorul, făptuitorul a reuşit în mod concret să înlesnească săvârşirea ori ascunderea infracţiunii scop.
În practica judiciară s-a hotărât că agravanta există şi atunci când, intenţionând să violeze victima,
inculpatul a continuat agresiunea asupra acesteia, deşi victima a insistat să se oprească, ameninţând că se va
arunca pe geam de la etaj*14).
Dimpotrivă, agravanta nu poate fi reţinută în cazul în care faptele întrunesc elementele obiective şi
subiective ale infracţiunii de omor, alături de acelea ale altor infracţiuni cvasiconcomitente, care se absorb
9
natural în aceasta, făptuitorul urmărind aceeaşi finalitate. Astfel, lovirea, vătămarea corporală şi apoi
aruncarea în râu a unui copil fac parte din finalitatea urmărită iniţial*15).
e) Omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o
tentativă la infracţiunea de omor [art. 189 alin. (1) lit. e)]
Această agravantă există atunci când omorul este săvârşit de o persoană (subiect activ calificat) care
anterior a mai comis un omor*16), indiferent dacă pentru omorul anterior făptuitorul fusese condamnat
definitiv sau dacă executase ori nu pedeapsa sau dacă prima faptă a fost o tentativă de omor.
Nu interesează dacă în legătură cu omorul anterior, făptuitorul beneficiase de vreo cauză de atenuare a
pedepsei, cum ar fi depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate, provocarea etc. Este
însă necesar ca acel omor să nu fi fost săvârşit într-o împrejurare care constituie o cauză justificativă sau o
cauză de neimputabilitate*17).
În practica judiciară s-a stabilit că nu are relevanţă durata scursă de la omorul anterior, nici dacă pentru
acesta a intervenit vreo cauză de înlăturare a răspunderii penale sau a consecinţelor condamnării, cum ar fi
amnistia sau reabilitarea*18). Este de reflectat dacă, în situaţia în care a intervenit reabilitarea, se mai poate
reţine această agravantă, reabilitarea având ca efect înlăturarea tuturor decăderilor, interdicţiilor,
incapacităţilor ce rezultă din condamnare. Or, dacă, după intervenţia reabilitării, se ţine cont de faptele
săvârşite pentru a agrava pedeapsa pentru noua infracţiune, considerăm că se încalcă spiritul legii.
Tentativa la acest omor calificat există atunci când făptuitorul care a comis anterior alt omor începe
executarea unui nou omor, executare care însă este întreruptă sau rămâne fără efect datorită unor
împrejurări independente de voinţa sa*19).
În practica judiciară*20) s-a statuat că dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen., care incriminează
omorul săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor, sunt aplicabile şi în cazul în care prima
faptă constituie o tentativă de omor, chiar amnistiată, şi nu o infracţiune de omor consumat. Această
condiţie este prevăzută explicit în denumirea marginală a elementului circumstanţial de agravare, dar
rezultă şi din dispoziţiile art. 174 C. pen., care, explicând înţelesul unor termeni sau expresii din legea
noastră penală, arată că „prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege
săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă,
precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice”*21).
Nu se reţine această circumstanţă în cazul în care fapta anterioară a fost încadrată în prevederile art. 190
C. pen. (uciderea la cererea victimei) ori ale art. 200 C. pen. (uciderea ori vătămarea nou-născutului
săvârşită de către mamă), deoarece aceste fapte constituie fapte atenuate de omor datorate unor
circumstanţe speciale şi nu prezintă pericolul social necesar agravării faptei în cazul comiterii unei
infracţiuni ulterioare de omor*22). Dimpotrivă, săvârşirea unor variante speciale ale infracţiunii de omor
(art. 257 – ultraj, 401 – atentat care pune în pericol securitatea naţională sau 408 C. pen. – infracţiuni
contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională) realizează situaţia premisă pentru reţinerea
acestei agravante.
Circumstanţa analizată, fiind personală, nu se aplică participanţilor la infracţiune.
f) Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane [art. 189 alin. (1) lit. f)]
Există această circumstanţă ori de câte ori activitatea de ucidere săvârşită cu intenţie a avut ca rezultat –
urmărit sau acceptat conştient – moartea a cel puţin două persoane (subiecţi pasivi multipli). Această
pluralitate de victime conferă omorului o gravitate sporită şi îl caracterizează pe autor ca deosebit de
periculos.
În doctrină şi practică s-a ridicat problema de a şti dacă această împrejurare există doar atunci când
rezultatul se datorează unei singure acţiuni (de exemplu, punerea de otravă în mâncarea destinată mai
multor persoane, acţiune urmată de moartea a două sau mai multe persoane) sau dacă rezultatul cerut de
lege poate să se producă şi prin acţiuni diferite, dar în aceeaşi împrejurare (de exemplu, făptuitorul prin mai
multe focuri de armă, ucide două sau mai multe persoane aflate într-un anumit loc). Această ultimă soluţie
a fost îmbrăţişată de practica judiciară*23).
10
În practica judiciară s-a considerat că fapta inculpatului, care a vărsat conţinutul unei sticle de petrol
peste doi copii ai concubinei sale, pe când aceştia dormeau, şi apoi le-a dat foc, iar când copiii, trezindu-se,
au vrut să se salveze, a încercat să-i împiedice – împrejurare care a dus la producerea de arsuri deosebit de
grave pe 70–80% din suprafaţa corpului ambelor victime şi, în cele din urmă, la decesul acestora –
constituie infracţiunea de omor săvârşit prin cruzimi asupra a două persoane*24).
Infracţiunea se consumă dacă se produce efectiv moartea a cel puţin două persoane; dacă activitatea de
ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane rămâne fără rezultatul cerut de lege, în sensul
că nu se produce moartea niciuneia dintre acele persoane, va exista tentativă la această infracţiune. În cazul
în care infractorul, urmărind sau acceptând uciderea a două sau mai multe persoane, realizează doar parţial
acest rezultat, doar una dintre victime decedând (de exemplu, loveşte puternic în cap cu ciocanul una dintre
victime, aceasta decedând, şi aplică mai multe lovituri în cap şi umăr unei alte victime, aceasta
supravieţuind însă) instanţa trebuie să reţină infracţiunea de omor sau omor calificat şi tentativă la
infracţiunea de omor sau omor calificat, după caz, aflate în concurs*25). În acelaşi sens s-a pronunţat şi
instanţa supremă într-un recurs în interesul legii*26). Prin urmare, câtă vreme actele de violenţă comise în
aceeaşi împrejurare, în scopul de a ucide, nu au produs decesul ambelor victime, fapta nu poate fi
încadratăîn infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen., după cum o astfel de
faptă nu ar putea fi încadrată în tentativa la această infracţiune decât în cazul în care nu s-a produs decesul
niciuneia dintre cele două victime vizate de agresor.
Săvârşirea omorului calificat în varianta pe care o examinăm poate avea loc atât cu intenţie directă, cât şi
cu intenţie indirectă. Dacă cerinţa intenţiei este îndeplinită numai în raport cu una dintre victime, iar
uciderea celeilalte/celorlalte persoane s-a produs din culpa făptuitorului, există un concurs de infracţiuni,
nefiind vorba de infracţiunea unică prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.
Tentativa de omor săvârşită împotriva mai multor subiecţi pasivi, în aceeaşi împrejurare, reprezintă o
infracţiune unică.
g) Omorul săvârşit asupra unei femei gravide [art. 189 alin. (1) lit. g)]
Această agravantă îşi găseşte raţiunea în aceea că, odată cu suprimarea vieţii femeii (subiect pasiv), se
suprimă şi fetusul, produsul concepţiunii, ceea ce înseamnă o dublă atingere adusă vieţii umane*27). Nu
are relevanţă stadiul în care se află sarcina. Se cere însă ca făptuitorul să fi ştiut că victima este însărcinată
sau să fi fost atât de evidentă sarcina, încât putea să-şi dea seama de existenţa acesteia. Altfel, va exista o
eroare de fapt în raport cu circumstanţa de agravare, aplicându-se regulile din art. 30 alin. (3) C. pen., iar
făptuitorul va răspunde doar pentru comiterea omorului simplu.
Pentru existenţa circumstanţei pe care o analizăm, este necesar ca starea de graviditate să fie reală. Dacă
făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, dar în realitate sarcina este inexistentă, agravanta nu este
aplicabilă. Cunoaşterea stării de graviditate de către făptuitor se va stabili în mod concret în fiecare caz în
parte.
h) Omorul săvârşit prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h)]
Prin „cruzimi” se înţeleg procedeele brutale, feroce, actele de violenţă care, prelungite în timp, produc
chinuri sau suferinţe fizice deosebit de mari, care denotă sadism, un mod barbar de comitere a omorului,
ca, de exemplu: zdrobirea oaselor, jupuirea pielii, bătaia cu biciul, lipsirea de hrană sau băutură, provocarea
de arsuri prelungite, smulgerea părului sau a unghiilor, secţionarea totală sau parţială a unor zone nevitale
ale corpului.
Un exemplu concret şi elocvent din practica judiciară este acela în care inculpatul, manifestând o
ferocitate ieşită din comun, a aplicat soţiei sale, vinovată de adulter, 52 lovituri de cuţit în diferite părţi ale
corpului, şi, constatând că încă mai trăieşte, a stropit-o cu benzină, după care i-a dat foc*28).
Un alt exemplu îl constituie fapta inculpatului care, după ce a imobilizat victima cu un lanţ, a lovit-o
sistematic aproximativ 2 ore, cauzându-i suferinţe prelungite şi de maximă intensitate*29).
11
Prin urmare, există omor săvârşit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta în aşa
fel încât a produs victimei suferinţe mult mai mari decât cele pe care le implică în mod firesc suprimarea
violentă a vieţii. Autorul provoacă în mod conştient victimei suferinţe, spre a-i mări chinurile şi a face ca
acţiunea de ucidere să fie mai crudă. Cu alte cuvinte, caracteristica acestei circumstanţe de agravare constă
în aceea că făptuitorul întrebuinţează în mod voit anumite metode de chinuire a victimei*30).
La aprecierea unui omor ca fiind săvârşit prin cruzimi trebuie să se ţină seama de aspectul de ferocitate
cu care făptuitorul a săvârşit omorul, trezind în conştiinţa celor din jur un sentiment de oroare*31), chiar
dacă, la un moment dat, victima şi-a pierdut cunoştinţa, nemaisesizând cruzimea.
Nu există agravanta prevăzută de lege dacă inculpatul nu a urmărit să provoace victimei o moarte lentă,
ci i-a aplicat loviturile una după alta, acestea succedându-se aproape instantaneu, moartea survenind
aproape imediat*32).
Circumstanţa are un caracter real, deci se răsfrânge, în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au
prevăzut-o, asupra tuturor participanţilor.
Dacă se reţine infracţiunea prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen., nu se mai justifică aplicarea
circumstanţei agravante generale prevăzute în art. 77 lit. b) C. pen. (săvârşirea infracţiunii prin cruzimi).
4. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte mai aspru decât pentru omorul simplu, cu detenţiune pe viaţă sau
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. De asemenea, tentativa la această
infracţiune se pedepseşte în condiţiile prevăzute de art. 33 alin. (2) C. pen., şi anume cu pedeapsa închisorii
de la 10 la 20 de ani, dacă instanţa s-ar orienta spre pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru infracţiunea
consumată, sau cu pedeapsa închisorii de la 7 ani şi jumătate la 12 ani şi jumătate, dacă instanţa s-ar orienta
spre pedeapsa închisorii.
este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi executarea pedepsei.
*1) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1047/1990, în Dreptul nr. 12/1991, p. 104.
*2) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2672/2002, în RDP nr. 2/2004, p. 6; CSJ, s. pen., Dec. nr. 5155/2001, în RDP
nr. 2/2003, p. 163.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 189.
*4) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4582/2005, în Buletinul Jurisprudenţei, 2005, p. 906.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1730/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale, 2006, p. 27.
*6) I. Vasiu, Drept penal român. Partea specială, vol. I, Ed. Albastră, Cluj, 1997, p. 107.
*7) T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal al R.S.R.
comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 84.
*8) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2080/2007, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2007, p. 23.
*9) I. Vasiu, op. cit., vol. I, p. 107.
*10) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 88.
*11) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1280/1984, în RRD nr. 6/1985, p. 73.
*12) În reglementarea anterioară exista o excepţie, când omorul a fost săvârşit pentru a ascunde sau
săvârşi o tâlhărie sau piraterie; în acest caz, fapta se încadra în dispoziţiile art. 176 alin. 1 lit. d) C. pen.
anterior, referitoare la omorul deosebit de grav. Această circumstanţă de agravare a dispărut în actuala
reglementare, în această situaţie reţinându-se infracţiunea de omor calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit.
d).
*13) G. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009,
p. 92.
*14) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1114/1997, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p. 18 şi 166.
*15) CSJ, s. pen., Dec. nr. 168/1990, în Dreptul nr. 12/1991, p. 103–104.
*16) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 198; O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 42.
*17) A se vedea, în acest sens, Trib. Ialomiţa, Sent. pen. nr. 485F/2006, pe www.portal.just.ro.
12
*18) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2080/1984, în RRD nr. 11/1985, p. 75; Trib. Suprem, s. pen., Dec.
nr. 2899/1976, în Culegere de decizii pe anul 1976, p. 323; Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 109/1973, în
Culegere de decizii pe anul 1973, p. 473. În sens contrar, în literatura juridică s-a susţinut că în situaţiile
prevăzute în art. 42 C. pen., în care nu există stare de recidivă, omorul săvârşit anterior nu mai poate
produce efecte juridice penale, astfel că nu constituie element circumstanţial al infracţiunii de omor
calificat – V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 198.
*21) În reglementarea anterioară a existat şi opinia potrivit căreia pentru existenţa elementului
circumstanţial „un alt omor”, fapta trebuie să fi fost săvârşită anterior printr-o acţiune diferită şi să
constituie un omor consumat. A se vedea, în acest sens, V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 198.
*22) Art. 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
*23) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 338/2007, în Jurisprudenţa Secţiei Penale, 2007, p. 27.
*24) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 6442/1970, în Repertoriu de practică judiciară, 1969–1975, p. 311.
În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1013/2004, pe www.iccj.ro.
*25) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3507/2002, în RDP nr. 1/2004, p. 148.
*26) ICCJ, Secţiile Unite, prin Dec. nr. V din 20 februarie 2006, M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006.
*28) I. Gheorghiu-Brădet, Drept penal, Partea specială, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1993, p. 81.
*29) C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 212/2006, în Culegere Curtea de Apel Iaşi, 2006, p. 243. A se vedea şi
CSJ, s. pen., Dec. nr. 3763/1999, în RDP nr. 1/2002, p. 130.
*31) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 88/2007, în Jurisprudenţa Secţiei Penale, 2007, p. 18; CSJ, Completul de 9
judecători, Dec. nr. 11/2001, în RDP nr. 1/2003, p. 179.
*32) CSJ, Completul de 9 judecători, Dec. nr. 100/2002, în RDP nr. 4/2003, p. 118.
ART. 190
Uciderea la cererea victimei
COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă tip, ce constă, potrivit art. 190 C. pen., în uciderea
săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă
sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este similar aceluia al infracţiunilor de omucidere şi constă în
relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă.
b) Obiectul material constă în corpul în viaţă al victimei.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică responsabilă penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate).
b) Subiectul pasiv este determinat în cazul acestei infracţiuni, neputând fi decât o persoană care suferă
de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu
13
de suportat. Spre deosebire de Codul penal din 1936, care nu impunea nicio condiţie referitoare la calitatea
persoanei, astfel că nu conta cauza pentru care victima stăruia să fie ucisă (boală incurabilă, cauze privind
onoarea, cauze sentimentale etc.), Codul penal din 2009 limitează sfera subiecţilor pasivi numai la
persoanele suferind de o boală incurabilă (spre exemplu, cancer, SIDA) ori de o infirmitate gravă (spre
exemplu, paralizie completă). Acestea trebuie atestate medical pentru a se certifica caracterul incurabil sau
ireversibil al acestora, astfel încât să nu mai existe speranţe de remediere sau însănătoşire. De asemenea,
boala sau infirmitatea trebuie să cauzeze suferinţe permanente şi greu de suportat. Acestea sunt de natură să
pună la grea încercare din punct de vedere fizic şi psihic atât victima, cât şi pe cei din anturajul acesteia.
Nu contează dacă victima era sau nu în stare să-şi pună singură capăt vieţii, deoarece această posibilitate
depinde nu numai de condiţia fizică, dar şi de starea psihică a persoanei (există persoane care doresc cu
orice preţ să moară, dar care nu au tăria de a se sinucide).
În situaţia în care motivul pentru care victima cere făptuitorului să o omoare este altul decât cel prevăzut
mai sus (spre exemplu, deznădejde sentimentală sau incapacitatea de a se sinucide), fapta va constitui
infracţiunea de omor, la care se pot reţine însă circumstanţe atenuante judiciare determinate de cererea
explicită a victimei [art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.].
a) Elementul material. Sub acest aspect, infracţiunea implică o acţiune de ucidere. Cum această acţiune
a fost descrisă în cadrul infracţiunii de omor, trimitem la explicaţiile date în analiza art. 188 C. pen. din
acest capitol. Pentru existenţa infracţiunii este necesară săvârşirea faptei la cererea explicită, serioasă,
conştientă şi repetată a victimei.
Cererea trebuie făcută de o persoană aflată în deplinătatea facultăţilor sale mintale şi care îşi dă seama de
ceea ce cere. De asemenea, cererea trebuie să fie explicită, expresă, iar nu subînţeleasă. Rugămintea trebuie
să fie nu numai serioasă, făcută cu insistenţă şi ca urmare a unei hotărâri ferme, dar şi repetată, hotărârea
trebuind să persiste, ceea ce exclude ideea unei hotărâri luate în pripă, într-un moment de enervare,
deprimare sau deznădejde.
Nu trebuie ca rugăminţile pretinse serioase şi repetate să constituie în realitate un apel la îngăduinţă sau
milă, în acest caz nefiind vorba de o ucidere la cererea victimei, ci de o infracţiune de omor (spre exemplu,
un părinte bătrân, bolnav şi neputincios, deznădăjduit de felul neomenos în care îl trata fiul său, îl roagă
insistent pe acesta să îl omoare)*1).
Nu există condiţii de loc sau timp privind comiterea infracţiunii.
b) Urmarea imediată a infracţiunii constă în decesul persoanei.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm este necesar a se stabili
legătura de cauzalitate dintre ceea ce subiectul activ întreprinde – acţiunea de ucidere şi rezultatul produs –
moartea victimei.
Dacă moartea victimei s-a datorat altor cauze, altor evenimente şi acţiunea întreprinsă de făptuitor a
rămas infructuoasă, neexistând raport de cauzalitate, nu va exista infracţiune.
Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă, după cum autorul a prevăzut
urmarea periculoasă şi a urmărit sau a acceptat producerea rezultatului. Această urmărire sau acceptare a
rezultatului trebuie însă îmbinată cu prevederea faptului că victima doreşte stăruitor acest lucru. Dacă se
stabileşte că făptuitorul cunoştea faptul că cererea victimei constituie numai o manieră de a-şi exprima
deznădejdea, dar nu o dorinţă reală de a fi ucisă, atunci va exista infracţiunea de omor, iar nu cea de
ucidere la cererea victimei.
Fapta va constitui omor chiar în condiţiile unei cereri explicite, serioase, conştiente şi repetate a victimei,
dar care nu a ajuns la cunoştinţa făptuitorului, care a luat hotărârea de a ucide victima din alte motive (spre
exemplu, din interes material, pentru a o moşteni).
14
Dacă însă cererea a ajuns la cunoştinţa făptuitorului, nu prezintă importanţă şi nici nu interesează pentru
existenţa infracţiunii de ucidere la cererea victimei scopul în care a fost săvârşită fapta şi nici mobilul ce l-a
determinat pe autor (de pildă: dorinţa de a obţine unele foloase, milă faţă de unele suferinţe ale victimei
etc.). Acestea (mobilul şi scopul) pot însă servi la individualizarea pedepsei.
A. Forme
Uciderea la cererea victimei se consumă în momentul morţii persoanei. Deşi fapta este susceptibilă de
acte de pregătire şi de tentativă, aceste forme imperfecte ale infracţiunii nu se pedepsesc.
B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte pentru fapta de ucidere la cererea victimei cu închisoare de la unu la 5 ani.
*1) C. Rătescu, H. Aznavorian, I. Ionescu-Dolj, T. Pop, I.Gr. Perieţeanu, M. Papadopolu, V. Dongoroz,

N. Pavelescu, Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. III, Partea specială, Ed. Librăriei Socec & Co. SA,
Bucureşti, 1937, p. 102.
ART. 191
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Infracţiunea de determinare a sau înlesnire a sinuciderii este prevăzută în art. 191 C. pen. într-o variantă
tip, două variante agravate şi o variantă atenuată comună variantelor anterioare.
Varianta tip este prevăzută în art. 191 alin. (1) C. pen. şi constă în fapta de a determina sau înlesni
sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc.
Variantele agravate se referă la calitatea subiectului pasiv, sunt prevăzute în alin. (2) şi (3) şi sunt
sancţionate progresiv. Potrivit alin. (2), se pedepseşte mai grav fapta prevăzută în alin. (1), când s-a săvârşit
faţă de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat. Şi
mai grav se pedepseşte, potrivit alin. (3), determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârşită faţă de un minor
care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele
acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc.
Varianta atenuată se regăseşte în alin. (4) şi este comună tuturor variantelor enunţate anterior, reţinându-
se dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1)–(3) au fost urmate de o încercare de
sinucidere.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este similar aceluia al infracţiunilor de omucidere şi constă în
relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă.
b) Obiectul material constă în corpul persoanei care s-a sinucis sau a încercat să se sinucidă.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică responsabilă penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate)*1), opinie la
care aderăm. Într-o altă opinie*2) se susţine totuşi că participaţia penală este posibilă sub forma
coautoratului şi complicităţii, opinie la care nu subscriem.
15
b) Subiectul pasiv special şi imediat poate fi, de asemenea, orice persoană faţă de care se efectuează o
acţiune de determinare sau de înlesnire a sinuciderii. În cazul variantelor agravate [alin. (2) şi (3)], subiect
pasiv este un minor sau o persoană cu discernământ diminuat ori o persoană iresponsabilă care nu era în
stare să-şi dea seama de fapta sa sau nu putea să fie stăpână pe actele sale*3).
Prima variantă agravată există atunci când determinarea sau înlesnirea sinuciderii se săvârşeşte faţă de
un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat. Fapta este
mai gravă din cauza periculozităţii făptuitorului care acţionează împotriva unei categorii speciale de
subiecţi pasivi, mult mai influenţabili decât persoanele majore şi responsabile. Deşi discernământul
diminuat nu este definit în Codul penal, considerăm că o persoană se află într-o asemenea stare atunci când
are reale dificultăţi în a înţelege sau acţiona, fără a fi însă iresponsabil în sensul legii penale.
Cea de-a doua variantă agravată există atunci când determinarea sau înlesnirea sinuciderii este săvârşită
faţă de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama
de consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze, iar sinuciderea a avut loc. În
acest caz, fapta fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de discernământ, neputând fi vorba de o
hotărâre luată de cel în cauză, fapta este sancţionată la fel ca şi infracţiunea de omor. Această reglementare,
deşi binevenită, nu soluţionează totuşi ipoteza în care determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei astfel de
persoane se realizează în vreuna dintre circumstanţele de calificare prevăzute în art. 189 C. pen. (cu
premeditare, din interes material etc.).
a) Elementul material. Sub acest aspect, infracţiunea implică o acţiune de determinare sau de înlesnire
a sinuciderii unei persoane. Determinarea constă în îndemnarea şi convingerea unei persoane de a se
sinucide. Ea nu trebuie confundată cu constrângerea la sinucidere, care constituie un omor comis prin
intermediul victimei. Determinarea se caracterizează prin aceea că cel care determină are iniţiativa ideii de
sinucidere, pe care o lansează sau sugerează, îndemnând, convingând sau făcând ca cel determinat să ia pe
baza acestei determinări, hotărârea de a se sinucide. În schimb, constrângerea se caracterizează prin aceea
că victima este silită să se sinucidă, fără nicio posibilitate de a decide singură asupra acestui fapt.
Nu interesează dacă ideea sinuciderii a fost sugerată victimei de către făptuitor sau dacă această idee
apăruse în mintea victimei mai înainte, ceea ce interesează este ca, prin activitatea sa, făptuitorul să fi făcut
ca victima să ia hotărârea de a se sinucide. De asemenea, nu interesează mijloacele prin care s-a realizat
acţiunea de determinare (rugăminţi, ordine, amăgiri, relatări exagerate sau ameninţări, crearea unor condiţii
de viaţă insuportabile etc.).
În practica judiciară s-a reţinut că a săvârşit această infracţiune inculpatul, căsătorit, care a avut faţă de
soţia sa o comportare total necorespunzătoare, lovind-o şi ameninţând-o în repetate rânduri; într-una din
zile, inculpatul a lovit-o din nou şi a constrâns-o să doarmă peste noapte într-o cameră neamenajată, fără
ferestre şi fără pat. A doua zi, victima s-a ascuns de frică în podul casei, unde, fiind găsită de inculpat, a
fost dată jos cu forţa, lovită cu un scaun şi ameninţată cu moartea. În mod similar s-a comportat inculpatul
şi în ziua următoare când, după alte ameninţări, i-a interzis să se culce în casă, astfel că, deşi îmbrăcată
sumar, victima a rămas afară toată noaptea. Disperată de comportarea soţului său, victima a ingerat
substanţa toxică şi cu toate că inculpatul a constatat că soţia sa se afla în stare gravă, acesta nu i-a dat
niciun ajutor şi nu a solicitat intervenţia medicului, astfel că victima a decedat în final. În doctrină se arată
că o astfel de faptă de a determina pe cineva, în mod direct ori în ascuns sau de a-l ajuta în orice fel să
săvârşească un act atât de grav, cum este sinuciderea, echivalează cu o intervenţie împotriva valorilor
protejate de lege, respectiv viaţa persoanei, ceea ce nu poate fi indiferent legii penale*4).
În cazul în care victima nu a avut libertatea de a hotărî să se sinucidă, infracţiunea nu va fi cea prevăzută
în art. 191 C. pen., ci infracţiunea de omor, deoarece s-a realizat prin constrângere, nu prin determinare*5).
Nu ne aflăm în prezenţa infracţiunii de determinare la sinucidere nici în situaţia în care actele de
constrângere îmbracă forma altor infracţiuni, cum ar fi privarea de libertate care a avut drept urmare
16
sinuciderea victimei sau altele. În asemenea situaţii, există o unitate complexă de infracţiune care cuprinde
infracţiunea intenţionată de bază (privarea de libertate, viol) şi urmarea praeterintenţionată constând în
moartea victimei. În consecinţă, în asemenea situaţii se va face aplicarea agravantelor de calificare
menţionate şi nu se va reţine infracţiunea de determinare la sinucidere în concurs cu violul sau lipsirea de
libertate în mod ilegal*6).
Înlesnirea sinuciderii – cea de-a doua acţiune – presupune o activitate de ajutor, de sprijinire a victimei
în realizarea hotărârii sale de a-şi lua viaţa, caz în care victima s-a hotărât singură sau a fost determinată de
o altă persoană să se sinucidă.
Activitatea de înlesnire (ajutare, sprijinire) poate fi de ordin moral (întărirea hotărârii victimei, acordarea
unor sfaturi în legătură cu modul în care trebuie să procedeze) sau de ordin material (de exemplu, procură
arme, otravă, înlătură obstacolele, explică felul în care trebuie folosită arma etc.).
Atât în cazul determinării, cât şi în cazul înlesnirii, activitatea de suprimare a vieţii trebuie să fie în
exclusivitate opera sinucigaşului. Atunci când făptuitorul săvârşeşte acte de cooperare directă la realizarea
acţiunii sinucigaşului, fapta constituie omor*7).
Dacă sunt doi sinucigaşi, dintre care unul moare şi celălalt supravieţuieşte şi dacă se constată că acesta
din urmă a simulat sinuciderea (împuşcare superficială, otravă insuficientă etc.) pentru a-l determina pe
celălalt să se sinucidă, va răspunde pentru determinarea la sinucidere.
Nu există condiţii de loc sau timp privind comiterea infracţiunii.
b) Urmarea imediată a infracţiunii constă în decesul persoanei prin sinucidere. În cazul variantei
atenuate, urmarea imediată constă în încercarea acesteia de a se sinucide. Încercarea de sinucidere
presupune că subiectul pasiv a trecut deja la executarea hotărârii sale (a băut o substanţă toxică, şi-a deschis
cu lama unele vene, şi-a tras un glonte în corp etc.), însă, din anumite cauze, executarea a fost întreruptă ori
decesul nu s-a realizat (de pildă, a fost o cantitate prea mică de otravă sau prin tăierea unor vene s-a produs
doar o rană fără importanţă pentru sănătate) etc.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm este necesar a se stabili
legătura de cauzalitate dintre activitatea subiectului activ (acţiune de determinare ori de înlesnire) şi
rezultatul produs – încercarea sau realizarea sinuciderii.
Dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere s-a datorat altor cauze, altor evenimente şi acţiunea
întreprinsă de făptuitor a rămas infructuoasă, neexistând raport de cauzalitate, nu va exista infracţiune.
Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă, după cum autorul a prevăzut
urmarea periculoasă şi a urmărit sau a acceptat producerea rezultatului.
În legătură cu acest ultim aspect, în literatura juridică se arată că există vinovăţie şi în cazul în care o
persoană îşi dă seama că acţiunea sa ar putea determina pe altul să se sinucidă şi, deşi nu urmăreşte acest
rezultat, totuşi îl acceptă (de exemplu, A, ştiind că B se află într-o situaţie gravă familială şi sub aspectul
stării sănătăţii şi cunoscând foarte bine firea impresionabilă a acestuia, nu ezită totuşi să-l apostrofeze
frecvent şi sever în public spunându-i: „eu, dacă aş fi în situaţia dumitale, n-aş aştepta să-mi spună altul ce
am de făcut” – a doua zi B s-a sinucis, rezultat pe care A l-a prevăzut şi, fără să-l urmărească, l-a acceptat,
considerându-l ca un sfârşit onorabil. Va exista deci determinare la sinucidere cu intenţie indirectă*8)).
Intenţia de determinare sau înlesnire a sinuciderii rezultă din caracterul actelor săvârşite, din
împrejurările concrete în care s-a acţionat şi starea psihică în care s-a aflat persoana care s-a sinucis sau a
încercat să se sinucidă.
Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm în varianta determinării la sinucidere este necesar sub
aspect subiectiv ca făptuitorul să-şi dea seama că acţiunea sa va avea ca urmare sinuciderea sau încercarea
de sinucidere a unei persoane şi să urmărească ori să accepte producerea acestui rezultat.
Nu poate fi trasă la răspundere penală persoana care, necunoscând hotărârea subiectului pasiv de a se
sinucide, face anumite reflecţii referitoare la proprietăţile ucigătoare ale unor otrăvuri sau face o pledoarie
lipsită de concreteţe în favoarea sinuciderii în general.
17
Nu prezintă importanţă fapta şi nici nu interesează pentru existenţa infracţiunii scopul în care a fost
săvârşită fapta şi nici mobilul ce l-a determinat pe autor (de pildă: dorinţa de a obţine unele foloase, milă
faţă de unele suferinţe ale victimei etc.). Acestea (mobilul şi scopul) pot însă servi la individualizarea
pedepsei.
A. Forme
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane se consumă în momentul când are loc sinuciderea
sau încercarea de sinucidere a victimei. Deşi fapta este susceptibilă de acte de pregătire şi de tentativă,
aceste forme imperfecte ale infracţiunii nu se pedepsesc.
B. Sancţionare
În varianta tipică, persoana fizică se pedepseşte pentru fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii cu
închisoare de la 3 la 7 ani. Variantele agravate se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani [pentru fapta
prevăzută în alin. (2)], respectiv de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi [pentru fapta
prevăzută în alin. (3)]. În cazul reţinerii variantei atenuate (dacă a avut loc o încercare de sinucidere),
limitele speciale ale pedepsei pentru faptele prevăzute în alin. (1)–(3) se reduc la jumătate.
*1) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 125.

*3) D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 120.
*4) I. Dobrinescu, op. cit., p. 152. A se vedea şi Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1065/1983, în R3, p. 93.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6567/2004, în RDP nr. 1/2006, p. 158; Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr.
1263/1992, în Dreptul nr. 7/1998, p. 60; Trib. Sibiu, s. pen., Dec. pen. nr. 11/1992, în Dreptul nr. 8/1994, p.
99.
*7) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 214–215.
*8) Ibidem, p. 215.
ART. 192
Uciderea din culpă
Infracţiunea este reglementată, în art. 192 C. pen., într-o variantă tip, o variantă agravată şi o variantă
agravată comună celor două variante iniţiale. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în uciderea
din culpă a unei persoane.
Prima variantă agravată, prevăzută în alin. (2), constă în uciderea din culpă ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru
efectuarea unei anumite activităţi.
Varianta agravată comună, prevăzută în alin. (3), constă în săvârşirea vreuneia din faptele prevăzute la
alin. (1) sau (2) prin care s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane.
18
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de ucidere din culpă, identic cu acela al infracţiunii de omor,
este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă, asigurat fiecărei persoane prin
incriminarea faptelor care aduc atingere acestei valori fundamentale.
b) Obiectul material este constituit din corpul persoanei asupra căruia se exercită acţiunea (inacţiunea)
făptuitorului.
a) Subiect activ este persoana care îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal. Uneori legea
cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate – o persoană aflată în exerciţiul profesiei sau meseriei, dar
nu pentru existenţa variantei simple, ci a variantei agravate a infracţiunii.
Examinându-se problema dacă la uciderea din culpă este posibil coautoratul, s-a exprimat atât părerea, la
care aderăm, că această modalitate a participaţiei este compatibilă cu infracţiunea examinată, când, datorită
unor acte efectuate simultan sau succesiv de mai multe persoane, s-a produs din culpă rezultatul letal*1),
cât şi părerea care exclude această posibilitate*2). Dacă mai multe persoane au cooperat la uciderea din
culpă, acestea sunt autori ai unor infracţiuni autonome, şi nu coautori. Ceea ce transformă pe autori în
coautori, se susţine în această opinie, pe lângă cooperarea materială, este legătura subiectivă ce se stabileşte
între ei, sub aspect intelectiv şi volitiv, legătură care presupune intenţia. Mai mult, potrivit art. 31 C. pen.
anterior, participaţia improprie putea exista numai în caz de complicitate sau instigare; când două persoane
au executat împreună o infracţiune, dar una a lucrat cu intenţie, iar alta din culpă, nu există coautorat, ci
fiecare va răspunde ca autor pentru o faptă proprie. Or, dacă nu există coautorat nici când un autor a lucrat
cu intenţie, iar altul din culpă, cu atât mai mult nu poate să existe când ambii au lucrat din culpă.
Ceea ce se poate reproşa acestei opinii este că, în dezacord cu concepţia Codului penal despre
participaţie, rupe unitatea infracţiunilor săvârşite din culpă, considerând că în locul unei singure infracţiuni
există atâtea infracţiuni autonome câţi autori au conlucrat la săvârşirea ei*3). Din acest punct de vedere,
pare mai justă prima opinie. Considerăm că, odată cu apariţia noului Cod penal, s-a modificat concepţia
tradiţională despre coautorat, în sensul că nu intenţia este caracteristica acestuia, ci voinţa comună şi
identitatea factorului intelectiv în ceea ce priveşte săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate, iar nu
neapărat în raport cu producerea rezultatului. În consecinţă, acesta este posibil şi în cazul infracţiunilor
săvârşite din culpă.
Săvârşindu-se din culpă, această infracţiune este susceptibilă şi de participaţie improprie, în sensul art. 52
C. pen., situaţie în care participantul va răspunde pentru coautorat, instigare sau complicitate la infracţiunea
de omor, în vreme ce autorul faptei va răspunde pentru infracţiunea de ucidere din culpă*4).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii, nefiind calificat potrivit legii, poate fi orice persoană fizică. Dacă prin
aceeaşi faptă sunt ucise mai multe persoane, această împrejurare va constitui o circumstanţă agravantă [art.
192 alin. (3) C. pen.].
a) Elementul material al infracţiunii, la fel ca şi la omor, se exprimă printr-o acţiune (compusă din una
sau mai multe acte materiale) ori inacţiune (neîndeplinirea uneia sau mai multor acte pe care subiectul activ
avea obligaţia legală să le îndeplinească).
În ceea ce priveşte elementul material al variantei agravate prevăzute în art. 192 alin. (2) C. pen.,
uciderea din culpă are loc ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii sau pentru efectuarea unei anume activităţi. Această agravantă priveşte
deci caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului.
Textul se referă la caracterul activităţii în legătură cu care s-a săvârşit fapta, iar nu la îndeletnicirea ca
atare a celui ce a săvârşit fapta. Profesionistul sau meseriaşul care nu săvârşeşte fapta în exerciţiul profesiei
sau meseriei proprii ori în exerciţiul altei profesii sau meserii răspunde pentru varianta simplă sau de bază,
19
în schimb cel care nu are nicio profesie sau meserie, dar se manifestă într-un sector de activitate specific, şi
din uşurinţă sau neprevedere ucide o persoană răspunde pentru varianta agravată.
Sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate la care se angajează o persoană şi care
este caracterizat prin anume cunoştinţe şi o anume manualitate*5).
Făptuitorul răspunde penal, în condiţiile art. 192 alin. (2) C. pen., atunci când a cunoscut dispoziţiile sau
regulile respective şi a acţionat fără să ţină seama de ele sau nu le-a cunoscut, dar trebuia şi avea
posibilitatea să le cunoască. Există domenii profesionale deosebit de complicate, altele foarte simple, după
cum sunt persoane cu un nivel superior de cunoştinţe, dar şi persoane care se descurcă mai greu în situaţii
lipsite de dificultăţi.
În unele domenii de activitate profesională – cum sunt circulaţia rutieră, navală sau pe căile ferate,
sectorul medical, minier etc., sunt instituite reguli specifice pentru protecţia vieţii persoanelor şi, ca atare,
soluţiile privind culpa profesională se desprind prin referiri atât la aceste reguli, cât şi la cele de drept
comun.
Cele mai frecvente infracţiuni de ucidere din culpă se comit însă, potrivit statisticilor, din cauza
nesocotirii normelor privind circulaţia pe drumurile publice. În practica judiciară s-a reţinut ca ucidere din
culpă în varianta agravată potrivit art. 192 alin. (2) C. pen.: fapta conducătorului unui autovehicul care a
efectuat manevre de mers înapoi, fără a fi pilotat de o altă persoană, deşi vizibilitatea în spate era blocată,
cu urmarea accidentării mortale a victimei*6); fapta inculpatului care, circulând cu bicicleta neechipată cu
lumina albă înainte, a accidentat o persoană cauzându-i leziuni grave în urma cărora aceasta a decedat*7);
fapta inculpatului care, neacordând prioritate de trecere, a accidentat mortal conducătorul unui alt
autoturism într-o intersecţie*8).
Când nerespectarea vreuneia dintre dispoziţiile legale sau a măsurilor de prevedere constituie prin ea
însăşi infracţiune (de exemplu, contra protecţiei muncii sau contra siguranţei circulaţiei rutiere), va exista
un concurs de infracţiuni [art. 192 alin. (2) teza a II-a]. Această prevedere lămureşte şi nepreluarea altor
circumstanţe de agravare existente în Codul penal anterior, precum şi controversa privind infracţiunea
complexă sau concursul de infracţiuni în cazul în care se întrunesc şi elementele constitutive ale altei
infracţiuni*9).
b) Urmarea imediată. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca activitatea (acţiune – inacţiune)
făptuitorului să producă moartea victimei. Potrivit art. 192 alin. (3) C. pen., uciderea din culpă este mai
gravă dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane. În aplicarea textului
sus-menţionat, în practica judiciară s-a hotărât că, dacă în condiţiile unui accident de circulaţie s-a produs
moartea a două persoane, în sarcina inculpatului nu se poate reţine un concurs de infracţiuni, ci o
infracţiune complexă*10).
c) Raportul de cauzalitate. Pentru a subzista infracţiunea pe care o analizăm, este necesar să existe
legătură de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul produs. Sub acest aspect, nu
are relevanţă dacă între activitatea autorului şi rezultatul acesteia s-au interpus alte forţe fizice ori acţiunea
culpabilă sau fortuită a altor persoane, fiind suficient ca activitatea culpabilă a autorului să se înscrie printre
cauzele care au determinat rezultatul. În acest sens, trebuie precizat că dificultăţile pe care le ridică uneori
practica în stabilirea legăturii cauzale pot fi depăşite printr-o atentă examinare a tuturor împrejurărilor
cauzei. Dacă victima a contribuit prin culpa sa la producerea rezultatului, răspunderea penală a
făptuitorului nu este înlăturată*11), afară de cazul când culpa victimei are caracter exclusiv.
În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că nu se poate reţine infracţiunea de ucidere din culpă în
sarcina unui conducător auto, chiar aflat în stare de ebrietate, în cazul în care, în timp ce conducea
autoturismul pe lângă un refugiu de pietoni, victima, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi fiind
îmbrâncită de o altă persoană de pe acel refugiu pe partea carosabilă a străzii, a apărut pe neaşteptate la o
distanţămai mică de 2 m în faţa autoturismului care a lovit-o, provocându-i moartea. În această situaţie sunt
aplicabile prevederile art. 31 C. pen., deoarece lovirea victimei s-a datorat unei împrejurări imprevizibile şi
în nicio situaţie nu ar fi putut fi evitată, indiferent de viteza de circulaţie şi de starea conducătorului
auto*12). Dimpotrivă, fapta inculpatului de a nu respecta indicatorul „cedează trecerea” şi de a intra cu
20
autoturismul pe drumul cu prioritate pe care circula victima constituie cauza coliziunii autovehiculelor în
urma căreia victima a decedat. Împrejurarea că victima circula cu o viteză mare, în stare de ebrietate şi fără
centură de siguranţă constituie nu o cauză, ci o sumă de condiţii care au condus la o urmare imediată mai
gravă – decesul victimei. Aceste condiţii au importanţă sub aspect penal doar la individualizarea
pedepsei*13).
În literatura juridică s-a arătat că dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii (inacţiunii) culpabile a
mai multor persoane, toate aceste persoane vor fi condamnate pentru săvârşirea infracţiunii. Poate exista
infracţiune de ucidere din culpă şi dacă rezultatul a fost provocat în mod indirect de un animal (de pildă, de
un câine turbat lăsat fără supraveghere de autor) ori de lucruri neînsufleţite (de exemplu, prin omisiunea
autorului de a astupa o groapă adâncă plină cu apă în care o persoană a căzut, înecându-se), deoarece
inacţiunea autorului a fost una dintre cauzele care a determinat rezultatul*14). Această opinie este
confirmată în noua reglementare prin introducerea dispoziţiilor referitoare la săvârşirea infracţiunii
comisive prin omisiune (art. 17 C. pen.).
În cercetarea raportului de cauzalitate, în legătură cu această infracţiune, organele de urmărire penală şi
instanţele de judecată trebuie să stabilească în mod concret în ce a constat acţiunea (inacţiunea) culpabilă a
făptuitorului, să examineze şi să verifice cu atenţie toate probele administrate în favoarea sau în defavoarea
acestuia pentru a se forma o convingere certă cu privire la faptul dacă moartea victimei se datorează ori nu
faptei lui.
Această infracţiune se săvârşeşte din culpă în ambele modalităţi reglementate prin dispoziţiile art. 16
alin. (4) C. pen., adică fie sub forma culpei cu previziune (uşurinţă), fie sub forma culpei simple
(neglijenţă).
Există culpă cu previziune (uşurinţă) atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (în speţă
moartea victimei), dar nu acceptă producerea lui, ci crede fără temei că el nu se va produce. De exemplu,
conducerea autovehiculului sub influenţa alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de boală ori de
oboseală; depăşirea riscantă a autovehiculului din faţă; organizarea defectuoasă a lucrărilor pe un şantier;
neasigurarea muncitorilor cu echipament de protecţie; efectuarea unui experiment riscant; examinarea
bolnavului de către medic în mod superficial etc.*15).
Există culpă simplă (neglijenţă) atunci când subiectul nu prevede rezultatul faptei sale – moartea
victimei –, deşi în raport cu conduita ipotetică a omului normal trebuia să-l prevadă, iar în raport cu
persoana sa putea să aibă previziunea lui. În această situaţie se află o persoană, care, deşi nu era vânător şi
nu avea permis pentru arma de vânătoare, a început să vâneze, ucigând din neatenţie o altă persoană din
apropiere*16).
În practică nu s-a reţinut existenţa infracţiunii de ucidere din culpă în sarcina unei persoane care,
fugărind victima în scopul de a o lovi şi aruncând cu o piatră în uşa casei în care aceasta se refugiase, a
determinat moartea ei prin aceea că victima, fiind bolnavă de inimă, a suferit din cauza spaimei un infarct
miocardic care a dus la deces. În speţă s-a apreciat că făptuitorul, necunoscând starea de boală a victimei,
nu se poate reţine în sarcina sa infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen. Într-adevăr, în măsura în
care făptuitorul a acţionat împotriva victimei prin fapte nesusceptibile prin ele însele să provoace moartea
(a fugărit victima ameninţând-o că o va lovi, a aruncat cu o piatră în uşa casei sale), acest rezultat
producându-se prin intervenţia altor factori contributivi necunoscuţi (boala gravă a victimei), el nu ar fi
putut să prevadă survenirea lui*17).
În literatura juridică s-a decis, de exemplu, că agentul veterinar care împrumută o cantitate redusă de
otravă unei persoane pentru a ucide un câine, dar pe care aceasta o foloseşte pentru a se sinucide nu va
răspunde pentru infracţiunea de ucidere din culpă, deoarece nu putea să prevadă aceste consecinţe, opinie
care ni se pare corectă*18).
21
În practica judiciară s-a ridicat destul de frecvent problema deosebirii infracţiunii de ucidere din culpă în
raport cu infracţiunea de omor comis cu intenţie indirectă şi, de asemenea, faţă de infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte.
În soluţiile pronunţate s-a relevat că omorul este o infracţiune care, sub aspect subiectiv, presupune
prevederea rezultatului socialmente periculos pe care făptuitorul fie că-l urmăreşte (intenţie directă), fie că
acceptă numai posibilitatea producerii lui (intenţie indirectă). În cazul uciderii din culpă, făptuitorul nu
prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă sau, dacă totuşi are reprezentarea lui, speră fără
temeiuri suficiente că el nu va surveni. În cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
rezultatul final – decesul victimei – este, ca şi în cazul uciderii din culpă, consecinţa culpei făptuitorului
care, fie că nu l-a prevăzut, fie a sperat în mod uşuratic, a crezut că el nu se va produce; dar survenirea
acestui rezultat, care nu a fost nici urmărit, nici acceptat de subiect, este consecinţa producerii unei alte
urmări mai uşoare, faţă de care poziţia subiectivă a făptuitorului se concretizează prin intenţie (directă sau
indirectă). Ne aflăm deci în faţa unui element subiectiv complex – intenţie şi culpă – (praeterintenţie), pe
când în cazul uciderii din culpă, elementul subiectiv este omogen şi unic – culpă.
Astfel, căderea victimei de la etajul al doilea, în timp ce încerca, ieşind pe fereastră, să se refugieze într-
un apartament vecin din cauza violenţei inculpatului, care a pătruns în locuinţă prin spargerea uşii,
ameninţând-o cu moartea, constituie – dacă victima a decedat – infracţiunea de omor săvârşită cu intenţie
indirectă de a ucide, iar nu infracţiunea de ucidere din culpă*19). Tot astfel, aruncarea în timpul zilei de pe
terasa unui bloc de opt etaje, în zona unei pieţe intens circulate, a două cărămizi dovedeşte indiferenţă din
partea făptuitorului faţă de rezultatul ce se poate produce. Or, acest comportament caracterizează, în raport
cu rezultatul eventual, intenţia indirectă de omor în sensul art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen., şi nu culpa cu
prevedere (uşurinţa) prevăzută în art. 16 alin. (4) lit. a) C. pen. Întrucât, în speţă, o persoană a fost lovită în
cap de o cărămidă şi a decedat, fapta constituie infracţiunea de omor săvârşită cu intenţie indirectă, şi nu
aceea de ucidere din culpă*20).
În cazul când acţiunea făptuitorului, constând în trântirea şi rostogolirea unei persoane pe sol, a fost
comisă cu intenţie, dar decesul acesteia s-a produs din culpă, prin depăşirea intenţiei, fapta nu constituie
infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 192 alin. (1) C. pen., ci aceea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte prevăzută în art. 195 C. pen. Această faptă intenţionată, prin care inculpatul a urmărit
cauzarea unei suferinţe neînsemnate, dar al cărei rezultat – moartea victimei – a depăşit intenţia sa
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 195 C. pen.*21).
Cu privire la elementul subiectiv (în cazul uciderii din culpă) subliniem că legea nu distinge, în ceea ce
priveşte existenţa culpei făptuitorului, dacă urmarea socialmente periculoasă s-a produs dintr-o culpă gravă
(culpa lata) ori dintr-o culpă uşoară (culpa levis) sau foarte uşoară (culpa levissima); chiar şi cea mai
uşoară va fi de ajuns pentru existenţa infracţiunii. Instanţa însă va ţine cont de gravitatea culpei atunci când
procedează la individualizarea pedepsei.
A. Forme
Uciderea din culpă nu poate avea decât forma perfectă – adică faptă consumată –, nefiind susceptibilă de
tentativă. Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care s-a produs rezultatul, adică moartea
victimei. În cazul când acest rezultat nu se produce şi dacă activitatea făptuitorului nu constituie o altă
infracţiune, autorul va fi exonerat de pedeapsă.
B. Sancţionare
Persoana fizică se sancţionează pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă în varianta sa simplă,
tipică, cu închisoare de la unu la 5 ani. Variantele agravate ale uciderii din culpă sunt pedepsite diferenţiat.
Astfel, varianta prevăzută de alin. (2) al art. 192 C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
22
Potrivit agravantei din alin. (3), dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor
persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se majorează cu jumătate.
*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 190.

*2) V. Papadopol, Condiţii generale ale participaţiei penale, în RRD nr. 5/1970, p. 46.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 190.
*4) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 49, unde se relatează această discuţie; V. Dongoroz ş.a., op. cit.,
vol. I, p. 194.
*5) I. Dobrinescu, op. cit., p. 140.
*8) CSJ, s. milit., Dec. nr. 47/1995, în RDP nr. 2/1996, p. 132–133.
*9) Prin această prevedere se infirmă un recurs în interesul legii prin care instanţa supremă stabilea,
potrivit reglementării anterioare, că uciderea din culpă este o infracţiune complexă. A se vedea ICCJ,
Decizia nr. I din 15 ianuarie 2007 cu privire la încadrarea juridică a faptei de ucidere din culpă, săvârşită cu
ocazia conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, comisă de către un conducător
având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, în M. Of. nr. 81 din 1 februarie 2008.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 896/1999, în RDP nr. 4/2000, p. 157–158.
*11) C. Ap. Piteşti, Dec. pen. nr. 349/R/2000, în Culegere de practică judiciară în materie penală pe
anul 2000 a Curţii de Apel Piteşti, p. 50–54.
*12) Trib. Bucureşti, Dec. nr. 1037/1980, în R3, p. 28.
*13) C. Ap. Alba Iulia, Dec. pen. nr. 550/2003, în RDP nr. 3/2005, p. 151.
*14) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., p. 107.
*15) I. Dobrinescu, op. cit., p. 137; Trib. Sibiu, Sent. pen. nr. 34/1989, în Dreptul nr. 8/1992, p. 87.
*16) Trib. Tulcea, Dec. pen. nr. 487/1987, în RRD nr. 9–12/1989, p. 124.
*19) CSJ, s. pen., Dec. nr. 976/1996, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1996, Ed.
Proema, Baia Mare, 1997, p. 155.
ART. 193
Lovirea sau alte violenţe
Infracţiunea este prevăzută în art. 193 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Constituie varianta tip, potrivit art. 193 alin. (1) C. pen., lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de
suferinţe fizice. Se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), fapta prin care se produc leziuni traumatice sau
este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel
mult 90 de zile.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se referă la ocrotirea integrităţii corporale
sau sănătăţii fiecărei persoane împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute ale persoanei.
23
Legiuitorul are în vedere crearea unui climat de siguranţă, securitate individuală şi de respect pentru
persoana fiecărui membru al societăţii.
În literatura juridică se arată, pe bună dreptate, că autolovirea sau autovătămarea nu constituie
infracţiune, în afară de cazul când prin aceasta se lezează un interes social special ocrotit (de exemplu, un
tânăr se automutilează pentru a se sustrage de la efectuarea serviciului militar în timp de război). De
asemenea, nu constituie infracţiune lovirile sau vătămările pe care şi le-a provocat persoana care a încercat
să se sinucidă. Aceasta nu înseamnă că există un drept al persoanei de a dispune de corpul său, ci numai că
faptele de autolezare, în măsura în care se situează în domeniul vieţii intime a individului şi nu aduc
atingere unei relaţii sociale, nu sunt incriminate de legea penală*1).
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material îl reprezintă corpul persoanei, asupra
căruia acţionează făptuitorul.
a) Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, deoarece legea nu cere să existe o calitate
specială a subiectului activ. Dacă lovirile sau violenţele sunt exercitate de un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, fapta va constitui infracţiunea de purtare abuzivă [art. 296 alin. (2) C. pen.], fapta
de lovire sau alte violenţe fiind absorbită în conţinutul acestei infracţiuni.
Participaţia este posibilă în oricare dintre formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană în viaţă asupra căreia s-a exercitat violenţa.
Dacă subiectul pasiv este calificat, această calificare poate atrage o altă încadrare juridică (spre exemplu,
art. 199 C. pen., violenţa în familie, dacă victima este un membru de familie, ori art. 257, ultrajul, dacă
victima este un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat etc.).
a) Elementul material al infracţiunii constă fie într-o acţiune de lovire, fie în orice violenţe susceptibile
să provoace o suferinţă fizică victimei.
Prin „lovire” se înţelege acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică a unei energii cinetice
exterioare de atingere, de compresiune sau izbire bruscă şi violentă a suprafeţei de contact a corpului
victimei cu sau de un corp contondent, de regulă, prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere
(de exemplu, cu palma, cu piciorul, cu cotul, cu un obiect, instrument sau armă; de perete, de gard, de
caldarâm sau de alte obiecte materiale; aruncare de obiecte sau corpuri tari asupra victimei etc.).
Prin „acte de violenţă” se înţeleg toate manifestările brutale, constrângerile fizice de orice natură, care ar
putea cauza suferinţe fizice (de exemplu, tragerea de păr sau de ureche, târârea, punerea unei piedici
urmată de cădere, asmuţirea unui câine sau lansarea asupra victimei a unui animal periculos care o trânteşte
de pământ sau o muşcă, aruncarea de apă fierbinte asupra victimei).
Fapta se poate realiza prin acţiunea directă a făptuitorului, dar şi indirect, prin folosirea unor obiecte, a
unui animal sau chiar prin propria faptă a victimei constrânsă să se accidenteze. Elementul material poate
consta într-o acţiune, dar şi într-o inacţiune, atunci când, prin neluarea unei măsuri la care subiectul era
obligat, victima este expusă să se lovească (de pildă, făptuitorul nu anunţă victima că a dat pe scară cu o
substanţă alunecoasă pentru protejarea lemnului, provocându-i căderea sau făptuitorul nu avertizează
despre prezenţa în curtea sa a unui câine rău care muşcă victima).
Mijloacele folosite de făptuitor pot fi materiale sau morale, psihice (de pildă, provocarea fugii victimei
din cauza fricii, a spaimei, a ameninţării, iar victima, împiedicându-se, se loveşte).
În sensul legii penale, actele de violenţă nu presupun numai folosirea forţei, a constrângerii, dar şi
folosirea de acte nonviolente susceptibile să-i provoace victimei suferinţe, acte cărora, dacă victima le-ar fi
cunoscut, le opunea rezistenţă (de exemplu: oferirea unui scaun defect victimei spre a-i provoca în
consecinţă căderea şi lovirea; presărarea unui praf iritant în mănuşa victimei; oferirea unui pahar cu apă
24
victimei conţinând o substanţă vomitivă, determinarea victimei să folosească un aparat electric, ştiind că
este defect şi că îi va provoca suferinţe, tragerea scaunului în momentul aşezării victimei etc.).
Elementul material al variantei agravate, prevăzută în alin. (2), constă în fapta de lovire sau alte violenţe
prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane. Gravitatea acestui rezultat
este cuantificată, în concepţia legiuitorului, în numărul de zile de îngrijiri medicale apreciat a fi necesar
pentru vindecare. Pentru a exista această variantă agravată, este necesar un număr de zile de îngrijiri
medicale de cel mult 90 de zile.
Prin „îngrijiri medicale” se înţelege, în sens larg, supunerea victimei la un regim sau tratament adecvat în
vederea vindecării. În doctrina recentă*2) se consideră că noţiunea de „îngrijiri medicale” are în vedere
numărul de zile prin care se apreciază în mod direct, din punct de vedere medico-legal, gravitatea unor
leziuni sau boli post-traumatice*3). Nu are relevanţă durata concediului medical acordat victimei, deoarece
nu întotdeauna durata acestuia coincide cu durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare*4).
Nu interesează dacă îngrijirile medicale s-au acordat într-o instituţie de specialitate ori ambulatoriu şi
dacă include sau nu o perioadă derepaus medical, absolut necesară întremării organismului lezat. Nu are
importanţă dacă victima a recurs la sfatul vreunui medic sau şi-a aplicat tratamente empirice (comprese,
ventuze etc.) ori dacă aceasta a recurs sau nu la medicamente. Nu are relevanţă nici faptul dacă în perioada
îngrijirilor medicale pentru vindecare victima a încetat total sau parţial să muncească*5). Stabilirea
numărului de zile de îngrijiri medicale se face de către un institut medico-legal de specialitate prin
expertiză medico-legală.
Constituie această infracţiune, în noua reglementare, fapta inculpatului care a lovit partea vătămată,
provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 23–25 de zile de îngrijiri medicale şi fracturarea
dintelui frontal*6), ori fapta inculpatului care a trântit la pământ şi lovit partea vătămată cu picioarele în
abdomen, cauzându-i leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare îngrijiri medicale de 7 zile*7).
b) Urmarea imediată în cazul infracţiunii analizate constă în provocarea unei suferinţe fizice victimei.
În cazul lovirii, suferinţa fizică este prezumată, fiind inerentă acţiunii; ea trebuie dovedită în cazul altor
acte de violenţă*8). Dacă actul de violenţă nu a produs o suferinţă fizică, fapta nu constituie infracţiune.
Lovirile sau alte violenţe care produc iritarea pielii, excoriaţii sau echimoze, adică simple semne
exterioare superficiale, şi care nu necesită îngrijiri medicale pentru vindecare realizează varianta tip a
infracţiunii.
În varianta agravată prevăzută în alin. (2) se cere să existe ca rezultat al infracţiunii producerea de leziuni
traumatice ori afectarea sănătăţii unei persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului ce constituie elementul material
al infracţiunii şi rezultatul produs sau suferinţă fizică ori vătămare corporală este necesar a se stabili o
legătură de cauzalitate, legătură care trebuie dovedită.
Constă în vinovăţie sub forma intenţiei directe sau indirecte.
Sunt considerate ca fiind comise cu intenţie, chiar şi acele fapte care sunt săvârşite din glumă ori din
dorinţa „de a educa” o persoană (corecţie domestică, şcolară etc.), dacă au cauzat suferinţe. Varianta
agravată prevăzută în alin. (2) se poate săvârşi şi cu praeterintenţie.
Delimitarea între infracţiunile îndreptate împotriva integrităţii corporale sau sănătăţii şi infracţiunile
îndreptate împotriva vieţii se poate face şi pe baza formei de vinovăţie cu care acţionează făptuitorul. Dacă
acesta acţionează cu intenţia de a ucide, se va reţine o infracţiune contra vieţii, chiar dacă rezultatul nu se
va produce, iar dacă făptuitorul acţionează cu intenţia de a vătăma integritatea corporală sau sănătatea, se
va reţine una dintre infracţiunile din acest capitol. Astfel, fapta inculpatului de a lovi victima cu o furcă de
fier, în regiunea capului, provocându-i leziuni superficiale, ce au necesitat doar 7–8 zile de îngrijiri
medicale pentru vindecare, constituie infracţiunea prevăzută de art. 193 C. pen., şi nu tentativă la
infracţiunea de omor, deoarece, în raport cu intensitatea redusă a lovirii şi cu urmările produse, nu se poate
reţine că inculpatul ar fi acţionat cu intenţia de a ucide*9).
25
A. Forme
Infracţiunea se consumă în momentul când victima este lovită sau în momentul când printr-un act de
violenţă i se produce o suferinţă fizică. Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
Această infracţiune poate fi săvârşită în formă continuată, atunci când făptuitorul loveşte o persoană, în
împrejurări diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii (de exemplu, de câte ori o va întâlni).
În cazul în care făptuitorul realizează lovirea prin mai multe acte săvârşite împotriva aceleiaşi persoane
în aceeaşi împrejurare, nu va fi vorba despre forma continuată, deoarece, deşi ne găsim în prezenţa mai
multor acte, este vorba de o singură acţiune de lovire, care produce un rezultat unic, nu de mai multe
acţiuni care produc mai multe rezultate*10).
Atunci când făptuitorul loveşte mai multe persoane există concurs real de infracţiuni, deoarece, în cazul
infracţiunilor contra persoanei, atât unitatea naturală de infracţiune, cât şi infracţiunea continuată nu sunt
compatibile cu pluralitatea subiecţilor pasivi*11).
Nu va exista infracţiune dacă lovirile sau violenţele au avut loc în cadrul jocurilor sportive îngăduite de
lege (box, rugbi etc.) sau în cazul efectuării unei operaţii medicale, a unui tratament medical, cu condiţia să
se respecte limitele fireşti ale acestor activităţi*12).
În literatura juridică anterioară apariţiei noului Cod penal*13) se arăta că nu constituie infracţiune
acţiunea violentă, chiar săvârşită cu intenţie, atunci când a fost comisă cu consimţământul persoanei
vătămate. Considerăm că, odată cu reglementarea cauzei justificative prevăzute în art. 22 C. pen.
(consimţământul victimei)*14), această opinie îşi găseşte suportul şi în textul de lege.
B. Sancţionare
În varianta simplă pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda [alin.
(1)], iar dacă această faptă produce consecinţele prevăzute în alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la 5 ani sau amenda.
Potrivit art. 193 alin. (3) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.

*2) V. Iftenie, Al. Boroi, Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, Ed.
Juridică, Bucureşti, 2002, p. 107.
*3) A se vedea I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 131.
*6) C. Ap. Braşov, s. pen., Dec. nr. 518/R/2000, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică
judiciară pe anul 2000, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 76–77.
*7) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1018/1996, în RDP nr. s1/1997, p. 119. În acelaşi sens, a se vedea Jud. Mizil,
Sent. pen. nr. 229/2008, pe www.portal.just.ro.
*9) CSJ, Dec. pen. nr. 846/1993; C. Crişu ş.a., în Jurisprudenţa şi doctrina română pe anii 1989–1994,
Ed. Argessis, 1995, p. 401. În acelaşi sens, a se vedea C. Ap. Braşov, Dec. nr. 285/A/2005, în Culegere
Curtea de Apel Braşov, 2005, p. 66.
*11) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1292/1996, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1996, p.
180–181.
*12) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 222. A se vedea, în acest sens, şi prevederile art. 21 C. pen.,
referitoare la cauza justificativă a exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii.
26
*14) Potrivit art. 22 C. pen., este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul
persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în
pericol. Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum
şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.
ART. 194
Vătămarea corporală
Infracţiunea este reglementată în art. 194 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta tip
este reglementată în alin. (1) şi constă în săvârşirea faptei prevăzute în art. 193, care a cauzat vreuna dintre
următoarele consecinţe: o infirmitate [lit. a)], leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care
au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale [lit. b)], un prejudiciu estetic
grav şi permanent [lit. c)], avortul [lit. d)], punerea în primejdie a vieţii persoanei [lit. e)].
Varianta agravată se reţine când fapta a fost săvârşită în scopul producerii uneia dintre consecinţele
prevăzute în alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c).
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt identice cu cele ale celorlalte infracţiuni contra
integrităţii şi sănătăţii anterior analizate; trimitem sub acest aspect la explicaţiile date anterior.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
În ceea ce priveşte coautoratul, acesta există şi atunci când toţi participanţii luând parte la bătaie şi
lovind victima, nu se poate stabili care dintre ei a aplicat lovitura ce a produs vătămarea.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană în viaţă (violenţele exercitate asupra unor cadavre constituie
infracţiunea prevăzută de art. 383 C. pen.), indiferent de vârsta sau starea sănătăţii sale, deoarece legea
penală ocroteşte integritatea corporală şi sănătatea persoanei, în starea în care se află şi aşa cum a înzestrat-
o natura. De asemenea, nu prezintă importanţă nici faptul că victima ar fi ajuns cu timpul să sufere o
vătămare a integrităţii fizice sau a sănătăţii, chiar fără intervenţia autorului (de pildă, subiectul pasiv fiind
grav suferind, trebuia să i se amputeze braţul, chiar dacă nu l-ar fi rănit făptuitorul).
Dacă subiectul pasiv are calitatea cerută de art. 257 (ultraj) sau art. 408 C. pen. (infracţiuni contra
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională), se aplică acele dispoziţii dacă sunt reţinute şi
celelalte condiţii de incriminare.
a) Elementul material. Vătămarea corporală gravă se realizează sub aspectul elementului material al
laturii obiective, printr-o acţiune sau inacţiune care produce vreunul dintre rezultatele enumerate.
Fapta poate consta într-o lovire sau un alt act de violenţă, dacă prin aceasta s-a produs o vătămare a
integrităţii corporale sau a sănătăţii în limitele de gravitate cerute de lege (ca, de exemplu, loviri,
înjunghieri, aruncare de substanţe corosive etc.). Dar infracţiunea se poate comite şi prin acte de
27
nonviolenţă (de exemplu, infectarea apei, otrăvirea mâncării, neîmpiedicarea unui câine râu de a muşca pe
un trecător, deşi stăpânul câinelui asista la această scenă etc.).
Nu există condiţii speciale de loc şi timp privind această infracţiune.
b) Urmarea imediată (tipică) constă în vătămarea corporală suferită de subiectul pasiv şi care poate
îmbrăca una dintre următoarele modalităţi alternative:
– producerea unei infirmităţi.
Infirmitatea fizică presupune o stare anormală cu caracter permanent, în care victima nu se mai poate
folosi în mod obişnuit şi normal de corpul său. Aceasta presupune pierderea unui simţ sau organ ori
încetarea funcţionării acestora. Pierderea unui simţ reprezintă pierderea acelei facultăţi a oamenilor de a
percepe impresii din lumea exterioară (este vorba de cele cinci simţuri, respectiv văzul, auzul, mirosul,
gustul, pipăitul). Prin pierderea unui simţ din cele arătate mai sus se înţelege atât dispariţia (abolirea), cât şi
diminuarea acestuia, adică micşorarea capacităţii de a auzi, de a vedea, de a percepe gustul şi mirosul
substanţelor ori calităţile palpabile ale corpurilor.
Pierderea unui organ, adică a unei părţi a corpului prin care se realizează una sau mai multe funcţii
vitale (inimă, creier, ficat) sau utile vieţii (ureche, deget, sân, dinte etc.), presupune desprinderea acelui
organ de corp, neavând relevanţă dacă această desprindere este consecinţa directă a infracţiunii ori este
consecinţa unei operaţii chirurgicale. Infracţiunea subzistă indiferent dacă s-a pierdut întregul organ (ambii
ochi ai organului vizual, ambele picioare ale organului locomotor) sau numai o parte din acesta (un plămân,
un rinichi, o mână).
Încetarea funcţionării unui simţ sau organ presupune o vătămare corporală care face imposibilă
îndeplinirea funcţiei simţului sau organului. Legea are în vedere situaţia când organul sau simţul se
păstrează, dar nu-şi mai poate îndeplini funcţia*1). Subliniem că dacă încetarea funcţiei unui organ sau
simţ este de scurtă durată (trecătoare), dar pentru vindecarea sa a fost nevoie de peste 90 de zile de îngrijiri
medicale, fapta constituie vătămare corporală; aceeaşi soluţie şi în cazul în care pentru restabilirea
funcţiunii organului sau simţului lezat este necesară o perioadă mai mare de 90 de zile.
Prin infirmitate psihică se înţelege situaţia în care victima a suferit un traumatism psihic care presupune
pierderea totală sau parţială a controlului activităţilor sale. Infirmitatea, atât cea fizică, cât şi cea psihică,
trebuie să fie permanentă, adică nevindecabilă (de exemplu, demenţe, psihoze, encefalopatii cu tulburări de
comportament, crize epileptice post-traumatice, stări depresive determinate de hiperdramatizarea
infirmităţii fizice etc.);
– leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult
de 90 de zile de îngrijiri medicale. Caracterul grav al vătămării este determinat în acest caz, de durata mare
a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare. Această durată, mai mare de 90 dezile, constituie criteriul
de delimitare a infracţiunii de alte fapte de lovire sau alte violenţe.
– un prejudiciu estetic grav şi permanent. Acesta constituie un grav prejudiciu estetic cauzat victimei,
schimbarea înfăţişării normale a acesteia care capătă un aspect neplăcut (deformarea corpului, mutilare,
desfigurare, ruperea buzei, a dinţilor din faţă etc.). Pentru a se putea trage o concluzie sub acest aspect, este
necesar să se stabilească prin acte medico-legale neechivoce că victima a suferit un asemenea prejudiciu
estetic.
A comis infracţiunea în această variantă de comitere numitul N.J., care, într-una din zile, vrând să se
răzbune pe concubina infidelă, i-a provocat o sluţire a feţei, tăindu-i nasul, buza superioară şi obrajii*2).
În practica judiciară*3) s-a decis că dacă din certificatul medical rezultă că partea vătămată prezintă o
cicatrice postplagă tăiată, care îi conferă un prejudiciu estetic minor, faţă de imprecizia acestei concluzii, se
impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili dacă înfăţişarea fizică a părţii vătămate a
fost alterată, creându-se un aspect neplăcut, un prejudiciu din punct de vedere estetic. Numai concluziile
argumentate ale unor acte medico-legale pot constitui temeiul convingerii instanţei şi a soluţiei ce trebuie
adoptată.
Prejudiciul estetic se poate realiza prin sluţire, desfigurare a persoanei, însemnând alterarea armoniei,
simetriei sau mobilităţii feţei, căreia îi dă o înfăţişare dezagreabilă*4). În unele cazuri, consecinţele acţiunii
28
ilicite nu se limitează la prejudiciul de ordin estetic, ci pot fi şi de ordin funcţional, repercutându-se asupra
mimicii şi expresivităţii (pareze faciale, strabism etc.).
Cu referire la pierderea unor dinţi din faţă, s-a pus problema dacă fapta constituie sluţire, în sensul art.
194 C. pen. În doctrină*5) şi practica judiciară*6) domină opinia, la care ne raliem, potrivit căreia
infracţiunea subzistă chiar dacă defectele provocate prin fapta ilicită ar putea fi ascunse prin „lucrări
artificiale”*7). În literatura juridică s-a exprimat însă şi opinia că remedierea reală şi totală a prejudiciului
morfologic sau/şi estetic prin metodele şi tehnicile medicale moderne împiedică antrenarea răspunderii
penale sub această încadrare juridică a autorului faptei ce a avut ca efect iniţial sluţirea victimei*8). Nu
împărtăşim această opinie, deoarece în condiţiile tehnicii medicale moderne de astăzi aproape orice
prejudiciu estetic poate fi reparat sau ascuns (practic cu greu mai putem vorbi de un prejudiciu estetic
permanent sau ireversibil). Este însă vorba de o intervenţie chirurgicală, de multe ori complicată, iar nu de
o vindecare naturală. Nu credem că legiuitorul a avut în vedere înlăturarea răspunderii penale sau
sancţionarea mai uşoară a făptuitorului bazată pe un factor obiectiv şi ulterior, respectiv intervenţia
medicală de specialitate.
– avortul sau, cu alte cuvinte, întreruperea cursului sarcinii şi expulzarea produsului de concepţie. Pentru
existenţa acestei infracţiuni, nu este suficient ca în momentul săvârşirii faptei victima să fi fost însărcinată,
ci mai este necesar ca şi făptuitorul să fi ştiut sau să fi putut prevedea existenţa sarcinii. În lipsa cunoaşterii
stării de graviditate sau a posibilităţii concrete de a o prevedea, textul art. 194 C. pen. nu este aplicabil, căci
nimeni nu este obligat să prevadă – în mod general – eventualitatea producerii unui avort. În asemenea caz
există eroare de fapt cu privire la circumstanţa agravantă [art. 30 alin. (3) C. pen.].
– punerea în primejdie a vieţii persoanei, prin aceasta înţelegându-se situaţia când făptuitorul a creat prin
activitatea sa posibilitatea reală şi concretă ca victima să înceteze din viaţă. În această ipoteză, făptuitorul
nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat; altfel, fapta ar constitui tentativă de omor.
Subiectul acţionează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiţii susceptibile de a-i
produce moartea. Dacă acest rezultat se realizează, fapta constituie infracţiunea de loviri cauzatoare de
moarte. Dacă victima a fost lovită cu intensitate cu un corp contondent apt să producă moartea, într-o
regiune vitală a corpului, se impune concluzia că inculpatul a comis agresiunea cu intenţia de a ucide
victima, iar nu de a-i cauza o vătămare corporală. În speţă, inculpatul a aplicat victimei cu un par mai multe
lovituri în cap, provocându-i un traumatism cranian cu fractură de boltă şi bază a craniului, cu stare de
comă, punându-i în pericol viaţa victimei. Toate acestea demonstrează că inculpatul trebuie tras la
răspundere penală pentru comiterea tentativei de omor*9). Dimpotrivă, aplicarea unei lovituri cu pumnul în
zona capului unei persoane, cu urmarea producerii unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare 30–35 de
zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie, constituie infracţiunea de vătămare corporală*10.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează elementul material al
infracţiunii şi rezultatul produs – vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei – trebuie să
existe un raport de cauzalitate. Nu interesează pentru existenţa acestui raport dacă la producerea
rezultatului au concurat şi alte cauze preexistente (de exemplu, slăbiciunea organismului subiectului pasiv)
ori concomitente (victima, din neatenţie, nu a observat cursa întinsă de autor). Nu interesează, de
asemenea, nici dacă rezultatul s-a amplificat datorită culpei victimei în legătură cu tratamentul aplicat
(care, de exemplu, nu s-a supus la timp unui examen medical ori nu s-a conformat prescripţiilor medicale)
ori a neglijenţei medicului care a îngrijit-o (care, de exemplu, a efectuat un examen medical
superficial)*11). Acest raport poate fi stabilit pe baza unei expertize medico-legale*12).
Vătămarea corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. se săvârşeşte cu intenţie indirectă sau cu
praeterintenţie*13). În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie în ceea ce priveşte fapta de
lovire sau vătămare, dar este, totodată, în culpă faţă de consecinţa mai gravă produsă*14).
29
Infracţiunea subzistă dacă autorul şi-a dat seama că prin lovire sau alte acte de violenţă va produce o
vătămare descrisă în textul de incriminare, urmărind sau acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat.
Nu interesează mobilul sau scopul urmărit.
Vătămarea corporală poate îmbrăca şi forma unei infracţiuni praeterintenţionate*15), dacă autorul a
comis cu intenţie directă sau indirectă lovirea victimei, însă, în raport cu rezultatul mai grav produs, a avut
o poziţie subiectivă caracteristică culpei (neglijenţă sau uşurinţă). Astfel, îmbrâncirea unei persoane cu
urmarea căderii acesteia şi pricinuirea unei vătămări corporale constituie un act de violenţă, săvârşit cu
intenţie, iar nu din culpă, chiar dacă rezultatul violenţei a depăşit intenţia făptuitorului. Ca atare, dacă
pentru vindecarea vătămării au fost necesare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile, fapta constituie
infracţiunea prevăzută în art. 194, iar nu aceea prevăzută în art. 196 C. pen.*16).
În varianta prevăzută în alin. (2), autorul acţionează în scopul producerii rezultatului prevăzut în alin. (1)
lit. a), b) şi c) (respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale ori un prejudiciu estetic grav şi
permanent), fiind vorba deci de o intenţie directă calificată prin scop*17). Pentru existenţa acestei
agravante este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut consecinţa sau consecinţele grave care s-au produs şi să
fi urmărit ca aceasta ori acestea să se producă (intenţie directă – fiind excluse cele comise cu intenţie
indirectă sau cele praeterintenţionate).
În practica judiciară s-a hotărât, spre exemplu, că în situaţia în care, pe fondul unor relaţii proaste dintre
părţi, inculpaţii au aşteptat victima şi au lovit-o, cauzându-i leziuni pentru care partea vătămată a avut
nevoie de îngrijiri medicale timp de 100–120 de zile, fapta se încadrează în dispoziţiile art. 194 alin. (1) C.
pen., şi nu în alin. (2), atâta timp cât, aşa cum a rezultat din probele administrate, inculpaţii nu au urmărit
producerea consecinţelor prevăzute în art. 194 alin. (1), ci doar aplicarea unei corecţii*18).
Desigur, în fiecare situaţie, subiectul activ va putea invoca împrejurări prin care să se stabilească faptul
că el nu a putut să prevadă şi nici nu trebuia să prevadă un rezultat mai grav.
Se observă că, spre deosebire de vechea reglementare, unde agravanta se aplica în cazul tuturor
variantelor de comitere ale infracţiunii în varianta tip, legiuitorul a exclus din prevederile acestei agravante
în legislaţia actuală fapta săvârşită în scopul producerii urmărilor prevăzute la lit. d) şi e) ale alin. (1) din
art. 194 (respectiv avortul şi punerea în primejdie a vieţii persoanei). Săvârşirea faptei în împrejurările
arătate va atrage o calificare juridică diferită.
Astfel, săvârşirea unei vătămări corporale în scopul provocării avortului va atrage un concurs de
infracţiuni între vătămarea corporală în varianta tip [art. 194 alin. (1) C. pen.] şi infracţiunea de întrerupere
a cursului sarcinii prevăzută în alin. (2) al art. 201 C. pen. (spre exemplu, făptuitorul, nervos din cauza
faptului că soţia sa nu doreşte să efectueze un avort, o calcă în picioare în scopul de a-i provoca un avort
spontan). Această situaţie este diferită de întreruperea cursului sarcinii, care are ca urmare vătămarea
corporală [art. 201 alin. (3) C. pen.], unde făptuitorul nu intenţionează să provoace victimei vreo vătămare
corporală, ci numai avortul, iar vătămarea corporală survine ca o urmare praeterintenţionată a acţiunii
făptuitorului.
Dacă autorul a urmărit ca prin vătămarea corporală provocată victimei să se ajungă la suprimarea vieţii
acesteia (rezultat care nu s-a produs), va fi tras la răspundere penală pentru tentativă de omor. În caz că
decesul victimei survine ca un rezultat praeterintenţionat, făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Pentru o corectă încadrare juridică a faptelor este
esenţială stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul*19).
A. Forme
Infracţiunea se consumă când se produce vreuna dintre urmările prevăzute de textul incriminator.
În varianta tipică a infracţiunii, tentativa nu se pedepseşte. Tentativa se pedepseşte însă la fapta
incriminată prin art. 194 alin. (2) C. pen., adică atunci când s-a comis cu intenţie directă.
30
B. Sancţionare
În cazul art. 194 alin. (1), persoana fizică se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar în cazul alin.
(2), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
*1) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 52–53.

*2) Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 24/1996, în RDP nr. 3/1996, p. 132–133.
*4) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1522/2002, în RDP nr. 3/2003, p. 129; C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr.
451/1996, în RDP nr. 2/1997, p. 146–147; C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 455/1999, în Al. Boroi, V.
Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p. 33 şi 178.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1517/1992, în CPC, p. 184; C. Ap. Galaţi, s. pen., Dec. nr. 1289/2000; C. Ap.
Bacău, s. pen., Dec. nr. 340/2001; C. Ap. Craiova, s. pen., Dec. nr. 450/2001, în L. Uţă, C. Jora, Practică
judiciară adnotată, Culegere de speţe pe anul 2001, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 250–252.
*7) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 981/A/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 314.
În sens contrar, a se vedea Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 1771/A/2003.
*8) Gh. Diaconescu, op. cit., p. 131.
*9) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1242/1993, în Dreptul nr. 10–11/1994, p. 126. În acelaşi sens, a se vedea Trib.
Sibiu, s. pen., Dec. nr. 96/2010, pe www.portal.just.ro.
*10) C. Ap. Braşov, Dec. nr. 286/A/2005, în Culegere Curtea de Apel Braşov, 2005, p. 70.
*12) C. Ap. Braşov, Dec. nr. 91/R/2005, în Culegere Curtea de Apel Braşov, 2005, p. 61.
*13) A se vedea, în acest sens, şi Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 864/1997, în RDP nr. 1/1999, p. 155.
*14) C. Ap. Alba Iulia, s. pen., Dec. nr. 579/2002, în RDP nr. 2/2004, p. 162–163.
*16) CSJ, s. pen., Dec. nr. 596/1997, în Pro Lege nr. 2/1998, p. 178–179; în Dreptul nr. 5/1998, p. 185.
*17) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 824/2003, în Dreptul nr. 6/2004, p. 212–213.
*18) Trib. Maramureş, Dec. pen. nr. 178/1992, cu notă de V. Găzdac, în Dreptul nr. 4/1993, p. 68.
*19) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 219/2003, în Buletinul Jurisprudenţei Curtea de Apel Cluj, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 620.
ART. 195
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă tip, existând infracţiune, potrivit art. 195 C. pen., dacă
vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut ca urmare moartea victimei.
a) Obiectul juridic special. Întrucât infracţiunea prevăzută în art. 195 nu este decât o variantă agravată a
infracţiunilor reglementate de art. 193–194 (aceste dispoziţii incriminează atât faptele de lovire sau alte
violenţe, cât şi faptele de vătămare a integrităţii corporale), obiectul juridic special al acestei infracţiuni
este apropiat de acela al infracţiunilor menţionate.
Totuşi, în cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special constă în relaţiile sociale care ocrotesc viaţa
persoanei.
31
b) Obiectul material este identic cu cel al infracţiunilor de lovire sau alte violenţe ori vătămare
corporală.
a) Subiectul activ al acestei infracţiuni este orice persoană care îndeplineşte condiţiile de vârstă şi
responsabilitate prevăzute de lege.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
În ceea ce priveşte coautoratul, acesta există şi atunci când inculpaţii au acţionat împreună, în aşa fel
încât activităţile lor s-au completat reciproc şi loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei,
chiar dacă, aparent, rezultatul survenit este urmarea directă a activităţii desfăşurate de unul dintre inculpaţi.
b) Subiectul pasiv este persoana în viaţă împotriva căreia sunt îndreptate activităţile făptuitorului, acte
de natură a-i produce moartea.
a) Elementul material. Infracţiunea se săvârşeşte sub aspectul elementului material, prin acţiuni sau
inacţiuni care nu diferă sub aspectul înfăţişării lor concrete, de cele care realizează infracţiunile prevăzute
în art. 193–194 C. pen., dar care, de data aceasta, au avut ca urmare imediată moartea victimei.
Astfel, constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fapta inculpatului care a lovit
victima cu palma în zona mandibulară, cu consecinţa dezechilibrării acesteia, căderii la sol şi lovirii la cap,
din care cauză persoana vătămată a încetat din viaţă*1), ori fapta persoanei care a lovit victima cu
consecinţa unor contuzii cranio-cerebrale vindecabile în 7–8 zile, dar care au declanşat o meningită acută,
survenită la un organism cu grave alterări hepato-renale şi miocardice, cu urmarea morţii victimei*2).
Pentru existenţa infracţiunii analizate nu este necesar ca moartea victimei să fie rezultatul unei acţiuni
unice, imputabile exclusiv făptuitorului. Va exista infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
chiar dacă faptei i s-au adăugat şi alte cauze (factori contributivi anteriori, concomitenţi sau posteriori).
b) Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni constă în decesul victimei.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi moartea victimei trebuie să existe o legătură
cauzală.
Această legătură nu este înlăturată dacă la activitatea făptuitorului se adaugă şi alţi factori (de exemplu,
constituţia slăbită a victimei asociată, eventual, cu consumul de alcool*3) sau refuzul victimei de a fi
spitalizată ori aplicarea unui tratament medical inadecvat). În acest sens, în mod corect s-a considerat în
practica judiciară că există raport de cauzalitate între fapta inculpatului şi decesul victimei, chiar dacă
moartea a fost favorizată de vârsta înaintată a victimei (72 de ani) sau de faptul că nu s-a efectuat o
intervenţie chirurgicală, care ar fi putut salva viaţa persoanei vătămate, toate acestea neexcluzând existenţa
legăturii de cauzalitate între fapta săvârşită şi deces*4).
Infracţiunea subzistă chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la data aplicării
loviturii intenţionate*5).
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune praeterintenţionată. Lovirea
sau fapta de vătămare corporală se săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai gravă produsă – moartea victimei
– are loc din culpa subiectului. Cu alte cuvinte, făptuitorul îşi dă seama şi vrea să lovească victima sau să-i
producă o vătămare corporală, dar nu urmăreşte şi nici nu acceptă posibilitatea producerii morţii victimei.
Dacă totuşi acest rezultat se produce, el nu va atrage răspunderea penală a subiectului în baza art. 195 C.
pen. decât dacă acesta a avut, în raport cu rezultatul mai grav, poziţia subiectivă care caracterizează culpa,
fie în modalitatea uşurinţei (subiectul a prevăzut rezultatul mai grav, dar a socotit cu uşurinţă că nu se va
produce), fie în modalitatea neglijenţei (subiectul nu a prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă).
32
Urmarea, moartea victimei, se atribuie făptuitorului pe baza culpei dovedite, şi nu pe baza unei prezumţii
de culpă. Dacă nu poate fi reţinută culpa făptuitorului în raport cu moartea victimei, existând numai intenţia
de a lovi sau vătăma, răspunderea penală a acestuia se va stabili, după caz, pentru lovire sau alte violenţe
ori vătămare corporală. Dacă se reţine intenţia făptuitorului nu doar de a lovi sau vătăma integritatea
corporală, ci de a ucide, fapta va constitui infracţiune de omor*6). Astfel, a săvârşit infracţiunea de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte inculpatul care, într-o noapte, pe fondul consumului excesiv de băuturi
alcoolice, a avut un conflict cu soţia şi i-a aplicat acesteia mai multe lovituri la nivelul craniului şi al zonei
faciale. În urma loviturilor primite, victima s-a dezechilibrat şi a căzut, suferind şi lovituri de planuri dure
(duş, cadă). Din cauza consumului de alcool, inculpatul nu şi-a dat seama pe moment de gravitatea
leziunilor suferite de soţia sa şi nu a solicitat decât cu întârziere acordarea asistenţei medicale. Deşi s-a
intervenit chirurgical, viaţa victimei nu a putut fi salvată. Faptul că loviturile aplicate de inculpat în zona
craniană şi facială nu au avut intensitate mare este demonstrat de concluziile raportului de autopsie, în care
se menţionează că nu se constată fracturi ale oaselor craniului. Pe de altă parte, când a observat că victima
s-a dezechilibrat, inculpatul nu a mai continuat agresiunea şi a dus-o în pat, iar în momentul în care a
constatat că aceasta este în stare de inconştienţă, a încercat să-i acorde un prim-ajutor potrivit cunoştinţelor
şi nivelului său de instruire. Ca atare, fapta săvârşită de inculpat se încadrează în art. 195 C. pen.*7).
Dimpotrivă, lovirea cu intensitate a unei persoane, cu cuţitul, în zona inferioară a abdomenului, precum
şi a altei persoane în coapsă, cauzând leziuni în urma cărora ambele au decedat, sunt acţiuni ce
caracterizează intenţia de a ucide şi deci faptele constituie infracţiunea de omor calificat prevăzută în art.
189 alin. (1) lit. f) C. pen., iar nu infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută în art. 195 C.
pen.*8). De asemenea, fapta inculpatului de a fi aruncat cu intensitate mărită o bucată de fier asupra unui
grup de copii lovind pe unul dintre aceştia în cap, ceea ce i-a provocat moartea, constituie infracţiunea de
omor, şi nu cea de lovituri cauzatoare de moarte, deoarece el putea să-şi dea seama că, folosind bucata de
fier în condiţiile arătate, putea să-l lovească pe unul dintre copii într-o zonă vitală a corpului, provocându-i
astfel moartea. Deci a acceptat acest rezultat, acţionând cu intenţie, nu din culpă, şi, ca atare, nu poate fi
reţinută infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte*9).
În legătură cu cele de mai sus, în mod corect s-a decis în practica judiciară că a săvârşit infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, şi nu cea de omor, inculpatul care, luptându-se la pământ cu
victima, a reuşit s-o imobilizeze cu faţa spre pământ, el aflându-se deasupra ei şi cu forţă a tras cu mâinile,
spre spate, capul victimei şi un picior, producându-i hiperextensia coloanei cervicale, cu consecinţa morţii
victimei după două zile de spitalizare, reflectă intenţia inculpatului de a cauza victimei o vătămare
corporală, decesul acesteia fiind un rezultat praeterintenţionat*10).
Poziţia subiectivă a subiectului activ – intenţia de a lovi sau vătăma integritatea corporală ori intenţia de
a ucide – se stabileşte în fiecare caz, după cum s-a subliniat cu prilejul analizării omorului, ţinându-se
seama de instrumentul folosit de făptuitor, zona corpului unde a fost aplicată lovitura, numărul loviturilor,
intensitatea acestora, precum şi de toate celelalte împrejurări concrete în contextul cărora a fost comisă
fapta.
A. Forme
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se produce moartea victimei. Dacă moartea victimei
nu se produce, fapta constituie infracţiune consumată de lovire sau vătămare corporală. Tentativa nu este
posibilă, deoarece moartea victimei survine din culpă, or, faptele din culpă exclud tentativa.
B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
cu închisoare de la 6 la 12 ani. Aşa cum se observă, poziţia subiectivă specială a autorului face ca pedeapsa
să fie mai uşoară decât pentru infracţiunea de omor, dar mai severă decât pentru uciderea din culpă.
33
*3) Trib. Sibiu, s. pen., Sent. nr. 21/2009, pe www.portal.just.ro.
*4) Trib. Bucureşti, s. I pen., Sent. nr. 74/1990, în Culegere de decizii în materie penală pe anul 1990, p.
100. În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1086/2008, pe www.iccj.ro.
*7) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Sent. nr. 94/1997, Culegere de practică judiciară a Tribunalului
Bucureşti, Ed. All Beck, Bucureşti, p. 83–84.
*8) CSJ, s. pen., Dec. nr. 986/1996, în Dreptul nr. 10/1997, p. 123. În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s.
pen., Dec. nr. 1311/2009, pe www.iccj.ro.
*9) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1042/1990, în Dreptul nr. 12/1991, p. 104. În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s.
pen., Dec. nr. 1329/2005, pe www.iccj.ro.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2097/1992, în Dreptul nr. 5–6/1993, p. 141.
ART. 196
Vătămarea corporală din culpă
Infracţiunea este prevăzută în art. 196 C. pen. într-o variantă tip şi trei variante agravate.
Varianta tip este prevăzută în art. 196 alin. (1) şi constă în fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită
din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în
desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune.
Prima variantă agravată se raportează la infracţiunea de vătămare corporală, iar nu la infracţiunea de
lovire sau alte violenţe (cum este cazul variantei tip), şi este condiţionată numai de urmările produse.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă.
A doua variantă agravată, prevăzută în alin. (3), se raportează exclusiv la fapta prevăzută în alin. (2),
dacă aceasta este săvârşită în condiţiile variantei tip. Constituie variantă agravată, potrivit alin. (3), când
fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.
În alin. (4) este prevăzută o variantă agravată comună tuturor celor trei variante de comitere deja
enunţate. Constituie variantă agravată dacă urmările prevăzute în alin. (1)–(3) s-au produs faţă de două sau
mai multe persoane.
Infracţiunea prevăzută în art. 196 C. pen. nu se deosebeşte, sub aspectul obiectului (juridic generic,
juridic special şi material) sau al subiecţilor (activi şi pasivi) de infracţiunile prevăzute în art. 193 şi art.
194 C. pen. De asemenea, nu există nici la această infracţiune vreo condiţie de loc şi timp pentru săvârşirea
infracţiunii.
Cu privire însă la subiectul activ, este însă de subliniat că, fiind vorba de o infracţiune neintenţionată,
participaţia nu este posibilă decât sub forma coautoratului ori în forma ei improprie, prevăzută de art. 52 C.
pen., adică numai în situaţia când o persoană participă cu intenţie (în calitate de coautor, instigator sau
complice) la vătămarea corporală săvârşită din culpă de autor.
34
a) Elementul material se realizează prin lovire sau alte violenţe ori prin vătămări corporale. Aceste
acţiuni sau inacţiuni sunt identice cu cele enumerate în art. 193 alin. (2) şi art. 194 C. pen.
Dacă lovirea sau actul de violenţă săvârşit din culpă a produs numai suferinţe fizice sau o vătămare ce nu
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale, fapta nu constituie infracţiune. Soluţia se desprinde chiar din
cuprinsul textului.
Pentru realizarea variantei normative prevăzute în alin. (1) este necesar, pe lângă săvârşirea din culpă a
faptei prevăzute în art. 193 alin. (2), îndeplinirea unor condiţii alternative. Astfel, fapta trebuie săvârşită
sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unor substanţe psihoactive*1) ori în desfăşurarea unei activităţi care
constituie prin ea însăşi o infracţiune (spre exemplu, conducere fără permis a unui autovehicul
neînmatriculat ori trafic de droguri etc.). În orice alte condiţii, producerea din culpă a unei vătămări
victimei, care nu produce consecinţele prevăzute în art. 194 alin. (1) (vătămarea corporală) şi care necesită
pentru vindecare îngrijiri medicale de până la 90 de zile nu constituie infracţiune.
În conformitate cu prevederile art. 196 alin. (3), există vătămare corporală din culpă şi atunci când
săvârşirea faptei prevăzută în alin. (2) este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi.
În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului de a fi cauzat victimei vătămări grave prin extirparea
splinei, ca urmare a unui accident de circulaţie datorat culpei conducătorului auto, constituie infracţiunea
de vătămare corporală din culpă, în varianta prevăzută în alin. (3) al art. 196 C. pen., deoarece este urmarea
nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul profesiei*2). Tot astfel, s-a
considerat că există infracţiunea de vătămare corporală din culpă în această variantă agravată, în situaţia
când o persoană, conducând autoturismul pe stradă cu o viteză de 86 km/h, în condiţii de carosabil umed şi
cu mâzgă, a derapat, intrând pe contrasens şi lovind un autoturism care circula regulamentar din sens opus,
ai cărui ocupanţi au suferit vătămări corporale*3).
Potrivit alin. (5) al art. 196, dacă nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau
desfăşurarea activităţii care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (3) constituie prin
ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Se înlătură astfel divergenţele
existente în legislaţia anterioară privind reţinerea în această situaţie a unei infracţiuni complexe sau a unui
concurs de infracţiuni*4).
b) Urmarea imediată a infracţiunii în varianta simplă sau în variantele agravate este producerea uneia
dintre vătămările menţionate în textele incriminatoare [îngrijiri medicale pentru vindecare de până la 90
zile, pentru fapta prevăzută în alin. (1), o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei
persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu
estetic grav şi permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieţii persoanei, pentru fapta prevăzută în alin.
(2) şi (3), vătămarea a două sau mai multe persoane – alin. (4) etc.].
Alin. (4) se referă la o variantă agravată comună, respectiv atunci când faptele prevăzute în alin. (1)–(3)
au avut ca urmare vătămarea a două sau mai multe persoane. Este vorba de producerea urmărilor specifice
acestor variante agravate în privinţa fiecăreia dintre victime (spre exemplu, nu va exista această agravantă
dacă una dintre victime necesită pentru vindecare 120 de zile de îngrijiri medicale, iar cea de-a doua, 40 de
zile, deoarece condiţiile specifice nu sunt îndeplinite în privinţa celei de-a doua persoane vătămate).
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar să existe legătură de cauzalitate
între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi rezultat.
Fapta de vătămare corporală se încadrează în dispoziţiile art. 196 atunci când este săvârşită din culpă.
Există, în principiu, culpă atunci când activitatea materială a fost săvârşită în vederea altui rezultat decât cel
care s-a produs, iar făptuitorul nu a prevăzut, deşi ar fi trebuit şi putut să prevadă rezultatul intervenit sau,
deşi a avut previziunea lui, a sperat, în mod uşuratic, că el nu se va produce.
35
În practica judiciară s-a reţinut ca vătămare corporală din culpă în cazul inculpatului care, conducând o
autoutilitară ARO, proprietatea sa, pe DN 1, direcţia Cluj-Napoca–Zalău, în momentul în care a intrat în
localitatea Radaia a redus viteza pentru a putea vira stânga, intenţionând să intre în curtea imobilului său,
situaţie în care a fost lovit din partea stângă lateral de un autoturism marca Dacia, în care se aflau părţile
vătămate, care se deplasa din sens opus, ambele maşini fiind proiectate pe contrasens, cu consecinţa
producerii unor leziuni părţii vătămate V.A., care au necesitat pentru vindecare 150–160 de zile de îngrijiri
medicale*5).
Tot astfel, nu va exista tentativă de omor, ci vătămare corporală din culpă, în cazul inculpatului, ofiţer de
serviciu pe unitatea militară, care, găsind un militar dormind în post şi voind să-l sperie, fără să verifice
dacă au fost eliminate cartuşele din încărcător, a apăsat pe trăgaciul pistolului şi a împuşcat victima în
piept, viaţa fiindu-i salvată în urma intervenţiei chirurgicale. Din împrejurarea că inculpatul a acţionat
repetat asupra manşonului închizător prin scoaterea cartuşelor din încărcător, însă a acţionat trăgaciul
înainte de blocarea manşonului „spre înapoi”, singura poziţie care garanta că au fost scoase toate cartuşele,
şi că deci pe ţeavă nu se mai poate afla cartuş, se impune concluzia că inculpatul a rănit victima din culpă,
neprevăzând rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă*6).
În literatura juridică, culpa este adesea gradată în culpa lata, culpa levis şi culpa levissima. Din punct de
vedere al legii penale, această distincţie nu are nicio înrâurire asupra existenţei infracţiunii, dar poate servi
la individualizarea pedepsei.
În cazul în care nu se poate stabili culpa făptuitorului (sub nicio formă), nu va exista infracţiunea de
vătămare corporală din culpă. Aşa, de exemplu, nu constituie infracţiunea de vătămare corporală din culpă
fapta conducătorului auto care produce un accident de circulaţie ca urmare a ruperii barei de direcţie a
autovehiculului nou, aflat în garanţia uzinei producătoare, deoarece făptuitorul n-a prevăzut urmările faptei
sale, dar nici nu putea să le prevadă, intervenind în această împrejurare cazul fortuit. Tot astfel, dacă
rezultatul se produce din cauza culpei exclusive a victimei.
A. Forme
Infracţiunea se consumă atunci când se produce rezultatul. Tentativa nu este posibilă, fiind vorba de o
faptă comisă din culpă.
B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte pentru varianta prevăzută în art. 196 alin. (1) cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă.
Potrivit alin. (2), în cazul faptei care a avut vreuna dintre urmările prevăzute la art. 194 alin. (1) (îngrijiri
medicale mai mult de 90 de zile, o infirmitate etc.), pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la 6
luni la 2 ani sau amendă.
Conform alin. (3), când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor
legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
În fine, potrivit alin. (4), dacă urmările prevăzute în alin. (1)–(3) s-au produs faţă de două sau mai multe
persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
*1) Potrivit art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, prin substanţe psihoactive se înţeleg
substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii.
*3) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1411/1998, în RDP nr. 3/2000, p. 158.
36
*4) În acest sens, în reglementarea anterioară a fost nevoie de un recurs în interesul legii care să
confirme această regulă a concursului de infracţiuni. A se vedea ICCJ, Decizia nr. 26 din 12 octombrie
2009 privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la problema încadrării juridice a faptei
conducătorului de autovehicul sau tramvai având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, care a produs o
vătămare corporală din culpă, în concurs de infracţiuni sau într-o singură infracţiune complexă, în M. Of.
nr. 284 din 30 aprilie 2010.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3062/2008, pe www.iccj.ro.
*6) CSJ, Dec. completului de 9 judecători nr. 6/1996, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii în
materie penală pe anul 1996, p. 161–164, în Pro Lege nr. 1/1998, p. 100–101.
ART. 197
Relele tratamente aplicate minorului

Infracţiunea este prevăzută în art. 197 într-o singură variantă tip, care constă în punerea în primejdie
gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de
către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special constă în relaţiile sociale
referitoare la dezvoltarea fizică, intelectuală ori morală a minorului şi în special, grija avută pentru a nu
pune în primejdie această dezvoltare. Prin incriminarea faptei legiuitorul a urmărit să asigure o comportare
umană din partea părinţilor sau a altor persoane cărora le-a fost încredinţat minorul, faţă de acesta.
b) Obiectul material. Atunci când măsurile ori tratamentele aplicate privesc corpul minorului, obiectul
material este corpul acestuia.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului poate fi săvârşită numai de către un
subiect calificat (circumstanţiat). Potrivit art. 197 C. pen., fapta poate fi comisă de părinte sau de o
persoană în grija căreia se află minorul – încredinţare care poate avea caracter permanent, dar care poate
avea loc şi în mod temporar şi periodic.
În situaţia în care făptuitorul nu are calitatea cerută de textul incriminator, acesta va răspunde pentru
comiterea unei infracţiuni contra persoanei, ca, de pildă, infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămare
corporală etc. Acelaşi lucru este valabil şi pentru părintele care săvârşeşte diverse loviri sau violenţe,
părinte care însă este decăzut din drepturile părinteşti.
La comiterea acestei fapte pot participa în calitate de instigatori sau complici şi persoane care nu au
calitatea specială cerută de text pentru autor.
b) Subiectul pasiv. După cum reiese şi din denumirea marginală a infracţiunii, subiect pasiv este
minorul, respectiv o persoană care n-a împlinit vârsta de 18 ani.
a) Elementul material. Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului se realizează fie prin acţiuni –
acte comisive (loviri, violenţe, bătaie etc.), fie prin inacţiuni – acte omisive (neasigurarea hranei, a
îmbrăcămintei, a condiţiilor corespunzătoare de a locui etc.).
37
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca măsurile sau tratamentele să pună în primejdie gravă dezvoltarea
fizică, intelectuală sau morală a minorului. Atunci când primejdia nu este gravă, poate constitui eventual o
infracţiune contra integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii persoanei.
De asemenea, ţinând cont că textul se referă la o primejdie gravă, considerăm, aşa cum s-a arătat
anterior, că aplicarea unei simple corecţii izolate, întâmplătoare, determinată de o greşeală a minorului, nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 197 C. pen. În practica judiciară, s-a
decis că fapta educatorului de a lovi cu un băţ pe minorul internat în Casa copilului, ca urmare a unei
abateri comise de acesta, şi de a-i produce o leziune pentru a cărei vindecare au fost necesare trei săptămâni
de îngrijiri medicale, nu constituie infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, ci o infracţiune de
lovire sau alte violenţe*1).
Instanţa de judecată, în baza rolului său activ, va stabili în fiecare caz concret în parte, dacă s-a pus sau
nu în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
În cazul când dezvoltarea minorului, sub unul dintre cele trei aspecte (fizic, intelectual sau moral), nu
este primejduită în mod grav, fapta nu constituie infracţiunea de care ne ocupăm.
Din analiza textului incriminator rezultă că acesta face referire numai la punerea în primejdie gravă a
dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorilor, fiind vorba de crearea unei stări de pericol pentru
dezvoltarea ulterioară a acestuia sub unul dintre aspectele arătate.
A comis această infracţiune, printre altele, inculpatul care, începând din anul 1992 (când fiica sa minoră
avea 9 ani) şi până la data de 16 februarie 1997, a obligat-o de mai multe ori să întreţină cu el relaţii
sexuale şi perversiuni bucale şi anale, în urma acestor acte repetate victima suferind o stare reactivă anxios-
depresivă, înregistrându-se două tentative de suicid*2).
În practica judiciară anterioară apariţiei noului Cod penal exista controversa dacă în cazul vătămării
integrităţii corporale sau sănătăţii minorului prin acte de lovire care întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de lovire sau alte violenţe sau vătămare corporală se reţine o infracţiune unică sau un concurs
de infracţiuni. Potrivit unei opinii, în această situaţie există concurs de infracţiuni*3). Existând soluţii
contradictorii în practica judiciară cu privire la reţinerea sau nu a infracţiunilor contra integrităţii corporale,
sănătăţii sau libertăţii în concurs cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, potrivit Codului
penal anterior, instanţa supremă s-a pronunţat într-un recurs în interesul legii stabilind că faptele părintelui
sau persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare prin care abuzează de autoritatea sa
şi, contrar interesului minorului, exercită acte de violenţă sau lipsire de libertate împotriva acestuia cu
intenţia de a-i produce suferinţe ori vătămări fizice sau morale şi care, totodată, au pus în primejdie gravă
dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a acestuia întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de
lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau lipsire de libertate în mod ilegal, în concurs ideal cu
infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului*4).
Considerăm că infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului este o infracţiune complexă, care
absoarbe în mod natural infracţiunile menţionate. Acest lucru se reflectă şi din gradul de pericol social al
faptei, precum şi din valoarea socială căreia i se aduce atingere (dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală
a minorului, care, în opinia noastră, include şi integritatea corporală, sănătatea, libertatea persoanei). De
asemenea, variantele de comitere ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului sunt, în majoritate,
acte de violenţă, după cum am arătat la elementul material. Credem că, spre exemplu, bătăi repetate
aplicate minorului care-i produc o şubrezire a stării de sănătate şi conduc în final la o vătămare corporală şi
la punerea în pericol a dezvoltării minorului ar întruni elementele constitutive numai ale infracţiunii de rele
tratamente aplicate minorului, o altă soluţie aducând atingere principiului non bis in idem (fiind vorba, în
opinia noastră, de aceleaşi valori sociale, cu un plus de gravitate şi de protecţie pentru infracţiunea de rele
tratamente aplicate minorului, reţinerea concursului de infracţiuni ar însemna o dublă sancţionare pentru
aceeaşi faptă). Această opinie*5) a fost confirmată în actuala reglementare prin includerea infracţiunii de
rele tratamente aplicate minorului în secţiunea infracţiunilor îndreptate împotriva integrităţii corporale sau
sănătăţii. În ceea ce priveşte raportul cu infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, considerăm că nu
există situaţia premisă pentru a putea fi reţinută această infracţiune, infracţiunea de rele tratamente
38
exercitându-se de către o persoană care are un drept asupra minorului (părinte sau persoana în grija căreia
se află minorul). Situaţia premisă ne determină să credem că cele două infracţiuni se exclud reciproc, deşi
pot fi săvârşite prin aceleaşi modalităţi faptice (spre exemplu, ţinerea unui copil închis într-o cameră fără
mâncare timp de o săptămână va constitui, după caz, infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului,
dacă fapta este săvârşită de părinte, sau lipsire de libertate în mod ilegal, dacă minorul a fost răpit, deoarece
în această din urmă situaţie nu se poate considera că minorul se află în grija răpitorului în sensul textului de
lege).
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea acestei infracţiuni se creează o stare de pericol, o punere în
primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii se cere să existe o legătură de cauzalitate între
acţiunea sau inacţiunea incriminată şi urmarea imediată. În situaţia când această stare de pericol provine
din alte cauze decât aplicarea de rele tratamente nu va subzista infracţiunea prevăzută în art. 197 C. pen.
Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului se comite din punctul de vedere al vinovăţiei cu
intenţie, care poate fi directă sau indirectă. Subiectul activ prevede starea de pericol şi urmăreşte sau
acceptă crearea acestei stări.
Nu prezintă importanţă mobilul sau scopul comiterii infracţiunii.
A. Forme
În cazul acestei infracţiuni, actele preparatorii şi tentativa nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a realizat activitatea incriminată de lege şi este
pusă în primejdie gravă dezvoltarea psiho-fizică a minorului*6) (dacă fapta se concretizează într-un singur
act, infracţiunea se prezintă sub formă instantanee, iar atunci când există mai multe acte, toate cumulate
ducând la efectul prevăzut de lege, infracţiunea se prezintă sub formă continuată)*7).
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută în art. 197 C. pen. este închisoare de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. Considerăm această sancţiune mai adecvată cu pericolul social al faptei decât în reglementarea
anterioară (de la 3 la 15 ani), dar insuficientă în raport cu alte infracţiuni asemănătoare (vătămarea
corporală săvârşită cu intenţie directă calificată prin scop se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, ca şi
lipsirea de libertate în mod ilegal a unui minor). De aceea, odată cu introducerea acestei infracţiuni între
cele contra integrităţii corporale sau sănătăţii, ar fi fost necesar corelarea sancţiunii în raport cu
sancţionarea acestor infracţiuni pentru a nu exista inegalitate de tratament şi pentru a nu forţa practica
judiciară, pentru a corecta această inegalitate, să considere a exista în speţă un concurs de infracţiuni.
*1) Trib. Harghita, Dec. nr. 486/1971, în RRD nr. 6/1972, p. 154, cu notă de D. Pavel.
*2) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1724/1999, în Dreptul nr. 1/2001, p. 184. A se vedea, în acelaşi sens, C. Ap.
Iaşi, s. pen., Dec. nr. 892/2002, pe www.ctce.ro; CSJ, s. pen., Dec. nr. 1637/2003, pe www.ctce.ro.
Instanţele au reţinut în concurs şi infracţiunile corespunzătoare privitoare la viaţa sexuală (viol).
*3) Trib. Bucureşti, Dec. nr. 244/1983, în R3, p. 253. În sens contrar, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr.
758/2003, pe www.ctce.ro.
*4) ICCJ, Secţiile Unite, Decizia nr. 37 din 22 septembrie 2008, recurs în interesul legii privind raportul
dintre infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, infracţiunile de lovire sau alte violenţe, vătămare
corporală şi lipsire de libertate în mod ilegal, în M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009.
*5) V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal, Partea specială, teorie şi practică judiciară, Ed. Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 788 (citat în continuare „V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008”).
*6) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 340/A/1998, în RDP nr. 1/2000, p. 142.
39
*7) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 391. În sensul că mai multe acte de executare nu
reprezintă o formă continuată, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr. 1724/1999, în Dreptul nr. 1/2001, p. 184, cu
notă critică de D. Lupaşcu.
ART. 198
Încăierarea
Infracţiunea de încăierare este reglementată, într-o variantă tip şi trei variante agravate, în art. 198 C.
pen. Constituie încăierare varianta tip, potrivit alin. (1), participarea la o încăierare între mai multe
persoane. Variantele agravate se raportează la sancţionarea participanţilor la încăierare, în condiţiile
producerii unor rezultate mai grave privind integritatea corporală sau viaţa persoanelor, când nu se
cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările.
Astfel, potrivit alin. (2), se pedepsesc mai grav participanţii la încăierare, cu excepţia victimei, care va
răspunde pentru varianta tip a infracţiunii, dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia
sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările.
În alin. (3) sunt prevăzute două variante agravate, respectiv când prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea
unei persoane ori dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre
participanţi a produs urmările.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de încăierare are ca obiect juridic special relaţiile sociale
privind persoana umană, şi anume acelea legate de viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
În afară de aceste valori şi relaţii sociale care constituie totdeauna obiectul său juridic specific,
încăierarea poate avea uneori ca obiect juridic secundar sau adiacent, relaţiile sociale privitoare la
menţinerea ordinii şi liniştii publice, a climatului de securitate socială necesar convieţuirii paşnice şi
armonioase între cetăţeni*1).
b) Obiectul material. Infracţiunea de încăierare are ca obiect material corpurile persoanelor implicate în
încăierare.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi orice persoană responsabilă penal.
Subliniem însă că încăierarea este o infracţiune cu o pluralitate de subiecţi activi, întrucât, dacă nu sunt mai
mulţi participanţi, nu sunt incidente nici prevederile art. 198 C. pen.
Prin urmare, este vorba de o pluralitate naturală de infractori, aflându-se în prezenţa a două tabere de cel
puţin două persoane (fiecare) între care se declanşează o ceartă, care degenerează în bătaie şi încleştare
corp la corp sau în schimbul colectiv de lovituri de la distanţă.
În cazul infracţiunii de încăierare, vor fi autori toţi cei care au comis această faptă, indiferent dacă au
participat până la capăt sau au ieşit la un moment dat din încăierare. La comiterea faptei pot participa atât
instigatorii, cât şi complicii, pluralitatea naturală de care am vorbit putând subzista alături de o pluralitate
ocazională (participaţie). Nu poate fi autor la infracţiunea de încăierare persoana căreia i s-a identificat
contribuţia şi care a cauzat o vătămare corporală sau moartea altei persoane. Acesta va fi sancţionat, în
acest caz, pentru infracţiunea săvârşită (vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau
omor, după caz), iar nu pentru această infracţiune în concurs cu infracţiunea de încăierare.
40
b) Subiectul pasiv. Subiecţi pasivi sunt persoanele care au suferit vătămări corporale sau şi-au pierdut
viaţa.
a) Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspectul elementului material prin acţiunea de
participare la o încăierare între mai multe persoane, respectiv între două grupuri, două tabere, ocazie cu
care se aplică lovituri sau violenţe fizice reciproce din care pot rezulta vătămări corporale sau chiar moartea
vreunei persoane.
Este de menţionat faptul că participarea la încăierare există şi atunci când după începerea ostilităţilor, a
ciocnirilor violente, o persoană intervine sau se lasă antrenată în încăierare, cerându-se totuşi o prezenţă
activă a făptuitorului în aglomerarea de persoane angajate în încăierare.
Infracţiunea de încăierare există numai atunci când mai multe persoane împărţite în grupuri adverse îşi
aplică unii altora lovituri sau alte violenţe, când toţi acţionează în calitate de subiecţi activi şi în acelaşi
timp pot fi subiecţi pasivi, activităţile lor fiind foarte dificil de delimitat, fiind vorba de o adevărată
încleştare.
Atunci când condiţiile arătate nu sunt îndeplinite, nu vor fi incidente prevederile art. 198 C. pen., fapta
putând constitui, după caz, o altă infracţiune. În acest sens, în practica judiciară s-a decis*2), de exemplu,
că nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de încăierare dacă două persoane au atacat şi lovit o altă
persoană, deoarece încăierarea presupune două grupuri adverse între care se schimbă lovituri reciproce, iar
în speţă victima a fost singură, fiind atacată de doi agresori şi primind lovituri de la fiecare dintre aceştia.
Dacă, indiferent de faptul că au participat două grupuri, acţiunile violente aparţin numai unuia dintre
grupuri şi activitatea infracţională a fiecărui membru al grupului poate fi delimitată şi individualizată, nu va
exista infracţiunea de încăierare, reţinându-se numai celelalte infracţiuni contra persoanei săvârşite*3).
În practica judiciară s-a reţinut că s-a săvârşit această infracţiune în cazul familiilor inculpaţilor I.G., pe
de o parte, şi Z.D., pe de altă parte, între care au existat neînţelegeri şi litigii în legătură cu un teren şi care,
întâlnindu-se într-o seară, între aceste grupuri a avut loc o altercaţie cu care ocazie şi-au aplicat lovituri
reciproce, cu uluci şi pari, suferind fiecare vătămări corporale. În aceeaşi împrejurare, victima D.G., care a
participat la conflict în grupul familiei Z.D., care era socrul acestuia, a suferit multiple leziuni, printre care
şi o fractură de boltă craniană, dublă fractură de mandibulă, fracturi dentare, fracturi costale, rupturi pleuro-
pulmonare, care au avut drept consecinţă producerea morţii. Nu s-a putut stabili persoana sau persoanele
care au aplicat lovituri victimei, fiecare dintre participanţii celor două grupuri înverşunându-se reciproc*4).
În cazul infracţiunii de încăierare nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la provocare, deoarece, deşi
încăierarea presupune o tulburare psihică, aceasta diferă calitativ şi ca intensitate de starea de tulburare
specifică provocării.
b) Urmarea imediată. Comiterea infracţiunii de încăierare are ca urmare imediată un rezultat material
constând în diverse vătămări ale integrităţii sau sănătăţii ori în uciderea uneia sau mai multor persoane.
În literatura de specialitate s-a decis că dacă s-a produs o vătămare corporală (art. 194 C. pen.) sau dacă
s-a cauzat moartea (art. 195 C. pen.) şi nu se ştie cine a pricinuit aceste urmări, va exista varianta agravată a
infracţiunii de încăierare. Când se cunoaşte cine a săvârşit vătămarea corporală sau a cauzat moartea, va
exista concurs de infracţiuni*5). Considerăm că nu se reţine concursul de infracţiuni, iar făptuitorul, când
este cunoscut, răspunde numai pentru o singură infracţiune de vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte sau omor. În acelaşi sens este orientată şi practica judiciară recentă*6).
Nu are importanţă dacă victima face parte din rândul participanţilor la încăierare sau din afara încăierării.
Toţi participanţii care au dat naştere urmării periculoase răspund pentru rezultatul mai grav, întrucât fiecare
a participat la încăierare, la conflictul dezlănţuit.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Aceasta trebuie dovedită.
41
Sub aspectul elementului subiectiv, infracţiunea de încăierare se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă. Nu este posibilă participarea din culpă la încăierare, deoarece făptuitorul care se angajează în
încăierare îşi dă seama, deci prevede rezultatul imediat firesc (atingerea adusă integrităţii corporale sau
sănătăţii) şi posibilitatea unei eventuale vătămări corporale ori chiar a morţii vreunuia dintre corixanţi. Într-
o opinie se consideră că deşi nu urmăreşte, de regulă, un asemenea rezultat, făptuitorul acceptă
eventualitatea producerii acestuia, atitudine care rezultă din chiar participarea voluntară la încăierare*7). În
cazul săvârşirii faptei prevăzute de alin. (2) şi (3), fapta tuturor participanţilor se caracterizează – sub
aspect subiectiv – prin praeterintenţie, fie că s-a produs o vătămare corporală, fie că s-a produs chiar
moartea*8).
A. Forme
Actele pregătitoare, precum şi tentativa nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt sancţionate.
Fapta se consumă în momentul când are loc încăierarea, adică atunci când mai multe persoane sunt
angajate într-un conflict violent în aşa fel încât acţiunile lor se împletesc şi sunt greu de delimitat. În cazul
variantelor agravate, consumarea are loc în momentul în care se produce vătămarea corporală sau moartea
persoanei; faptele prin agravarea progresivă a rezultatului vătămător pot apărea ca o infracţiune progresivă.
B. Sancţionare
Infracţiunea de încăierare se sancţionează în varianta tip cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă; în variantele agravate, în raport de rezultatul produs, cu închisoare de la unu la 5 ani, pentru fapta
de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii (cu excepţia victimei sau victimelor care au suferit
vătămarea corporală, care vor răspunde pentru fapta în varianta tip), cu închisoare de la 6 la 12 ani, dacă
fapta a avut ca urmare moartea unei persoane, iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Deşi Codul penal nu precizează care limite speciale
se majorează, opinăm că este vorba de pedeapsa prevăzută în alin. (3) al art. 198, astfel încât pedeapsa
prevăzută de lege în acest caz este închisoarea de la 6 la 16 ani.
Potrivit alin. final al art. 198 C. pen., nu se pedepseşte cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei
sale sau care a încercat să despartă pe alţii (cauze de nepedepsire).
În toate cazurile, participantul nu va beneficia însă de cauze de nepedepsire dacă ulterior, lăsându-se
antrenat în încăierare, acţionează cu intenţia de a participa la încăierare şi se integrează în schimbul de
violenţe care au loc. Cauzele de nepedepsire operează nu numai în cazul încăierării simple, ci şi în celelalte
ipoteze prevăzute de text, cu excepţia însă a acelora în care se săvârşesc infracţiuni mai grave, iar
făptuitorii sunt cunoscuţi.
*1) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 578.

*2) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5991/2005, în Codul penal şi legile speciale, 2007, p. 489.
*3) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4204/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale, 2006, p. 62–63.
*4) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1527/2003, pe www.ctce.ro.
*5) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 680. În acelaşi sens, a se vedea Trib. Bucureşti, s. a II-a pen.
Dec. nr. 35/1992, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, cu note de V. Papadopol, p. 158.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1639/2003, în Codul penal şi legile speciale, 2007, p. 490; CSJ, s. pen., Dec.
nr. 1582/2001, pe www.ctce.ro; C. Ap. Bucureşti, s. pen., Dec. nr. 45/A/1996, în RDP nr. 4/1996, p. 147.
*7) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 680–681.
*8) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 451.
ART. 199
42
Violenţa în familie
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă tip în art. 199 C. pen. şi constă în săvârşirea faptelor
prevăzute în art. 188 (omor), art. 189 (omor calificat) şi art. 193–195 (lovire sau alte violenţe, vătămare
corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte) asupra unui membru de familie.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se referă la ocrotirea vieţii, integrităţii
corporale sau sănătăţii membrilor de familie împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute ale
persoanei.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material îl reprezintă corpul persoanei asupra
căreia acţionează făptuitorul.
a) Subiect activ al acestei infracţiuni este circumstanţiat, putând fi, la fel ca şi subiectul pasiv, numai un
membru de familie.
Prin membru de familie se înţelege, potrivit art. 177 C. pen., ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile,
copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude, soţul, precum şi
persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc.
Calitatea de soţ a subiectului activ şi pasiv trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Infracţiunea
subzistă chiar şi în cazul în care soţii trăiesc despărţiţi în fapt. Dacă această calitate a încetat, desigur, ca
urmare a divorţului, fapta constituie infracţiunea tip prevăzută de Codul penal. De asemenea, nu există
infracţiunea de violenţă în familie în cazul în care căsătoria făptuitorului cu victima a fost anulată sau dacă
făptuitorul şi victima erau legaţi printr-o căsătorie nulă, din cauza bigamiei. În caz de divorţ, instanţa
trebuie să verifice cu atenţie dacă hotărârea a rămas sau nu definitivă, deci dacă a încetat sau nu calitatea de
soţ înainte de săvârşirea infracţiunii. Dacă împotriva hotărârii de admitere a divorţului s-a declarat apel de
către una dintre părţi, va trebui să se verifice dacă nu a expirat termenul de apel sau dacă apelul are în
vedere desfacerea căsătoriei ori numai soluţionarea unor cereri accesorii, cum ar fi atribuirea beneficiului
locuinţei*1). În toate aceste situaţii însă este necesar să se constate dacă persoanele convieţuiesc, pentru că
în această situaţie, potrivit legii, sunt asimilaţi membrilor de familie chiar dacă nu au în drept calitatea de
soţi.
Tot violenţă în familie constituie uciderea unei rude*2). Potrivit art. 177 C. pen., sunt incluşi în categoria
membrilor de familie şi ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora (veri – respectiv copiii
fraţilor şi surorilor), precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude. În linie
ascendentă sau descendentă nu există limită până la care se întinde gradul de rudenie. În linie colaterală,
rudenia apropiată se întinde doar până la gradul IV.
Astfel, inculpatul care a ucis pe fiul său, ce fusese adoptat cu efecte depline de bunicii materni ai
acestuia, săvârşeşte infracţiunea de violenţă în familie*3). Nu se săvârşeşte această infracţiune, ci
infracţiunea de omor, dacă victima era soţul surorii tatălui inculpatului*4), deşi i se spunea „unchi” într-o
accepţie largă.
Potrivit actualei reglementări, noţiunea de „membru de familie” se extinde şi asupra concubinilor şi
afinilor, precum şi asupra oricărei alte persoane, cu două condiţii: aceştia să fi stabilit relaţii asemănătoare
celor între soţi sau între părinţi şi copii şi să convieţuiască.
43
Dacă făptuitorul a fost în eroare cu privire la calitatea sa de soţ ori de rudă a victimei sau acţiunea a fost
deviată, răspunderea sa penală se stabileşte pentru infracţiunea contra vieţii sau integrităţii corporale ori
sănătăţii corespunzătoare, dar nu pentru violenţă în familie. Calitatea de soţ sau de rudă a autorului, fiind o
circumstanţă personală, nu se răsfrânge asupra participanţilor.
Datorită specificului acestei infracţiuni (variantă specială a infracţiunilor contra persoanei datorită
calităţii subiecţilor), participaţia este posibilă în oricare dintre formele sale (coautorat, instigare,
complicitate), cu condiţia ca şi participantul să îndeplinească aceeaşi calitate ca autorul (spre exemplu, tatăl
participă alături de fiu, îl determină sau ajută pe acesta să îşi ucidă mama).
În cazul în care participantul nu este membru de familie, acesta va răspunde, în funcţie de contribuţia sa,
în calitate de coautor, instigator sau complice la infracţiunea în varianta simplă (omor, omor calificat,
lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzute în art.
188, art. 189, art. 193–195 C. pen.). Dacă participantul este membru de familie, iar autorul nu (spre
exemplu, soţul determină un necunoscut prin oferirea de bani să-i ucidă soţia), acesta va răspunde pentru
infracţiunea de violenţă în familie potrivit contribuţiei sale, iar autorul pentru infracţiunea tip îndreptată
contra persoanei (omor, omor calificat, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte prevăzute în art. 188, art. 189, art. 193–195 C. pen.).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi numai membrul de familie în viaţă asupra căreia s-a exercitat
violenţa.
În ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii, trimitem la explicaţiile date la infracţiunile de
omor (art. 188 C. pen.), omor calificat (art. 189 C. pen.), lovire sau alte violenţe (art. 193 C. pen.),
vătămare corporală (art. 194 C. pen.) şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.). Fapta
prezintă aceleaşi condiţii de săvârşire, diferită fiind doar calitatea autorului în raport cu victima.
A. Forme
Explicaţiile de la infracţiunile de omor, omor calificat, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (prevăzute în art. 188, art. 189, art. 193–195 C. pen.) sunt valabile
şi în privinţa infracţiunii de violenţă în familie.
B. Sancţionare
Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193–195 sunt săvârşite asupra unui membru de familie,
maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.
În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie, acţiunea
penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală. Deşi Codul penal se
referă la infracţiunile prevăzute în art. 193 (lovirea sau alte violenţe) şi art. 196 C. pen. (vătămarea
corporală din culpă), considerăm că este o eroare a legiuitorului, textul trebuind citit ca referindu-se la art.
194 C. pen. (vătămarea corporală) în loc de art. 196, care, de altfel, nici nu se regăseşte în conţinutul
constitutiv al infracţiunii de violenţă în familie.
*4) CSJ, s. pen., Dec. nr. 807/1991, în Dreptul nr. 3/1992, p. 73–74.
ART. 200
Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă
44
Infracţiunea este reglementată, în raport de urmarea produsă, într-o variantă tip şi o variantă atenuată, în
art. 200 C. pen. Constituie infracţiunea în varianta tip, potrivit alin. (1), uciderea copilului nou-născut
imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârşită de către mama aflată în stare de tulburare
psihică.
Constituie variantă atenuată, potrivit alin. (2), săvârşirea faptelor prevăzute în art. 193–195 (lovire sau
alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte) asupra copilului nou-născut
imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii sunt relaţiile sociale în legătură cu ocrotirea copilului nou-
născut.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este corpul copilului asupra căruia s-
a săvârşit activitatea incriminată.
Copilul se consideră nou-născut din momentul când procesul naşterii luând sfârşit, copilul este expulzat
şi începe propria existenţă. Calitatea de nou-născut se păstrează un scurt interval de timp, stabilit de către
legiuitor la 24 de ore. Nu are relevanţă dacă nou-născutul este un copil normal sau anormal, dar interesează
ca acesta să se fi născut viu, nu neapărat viabil, adică înzestrat cu puterea de a trăi.
De asemenea, nu interesează pentru existenţa infracţiunii, dacă este vorba despre un copil din căsătorie
sau din afara căsătoriei.
a) Subiectul activ nemijlocit, deci autor al infracţiunii, nu poate fi decât mama copilului nou-născut,
deoarece numai ea poate să se afle în acea stare de tulburare psiho-fiziologică specifică naşterii.
La comiterea infracţiunii pot participa şi alţi făptuitori, respectiv instigatori şi complici.
În legătură cu acest aspect, în literatura juridică şi practica judiciară s-a ridicat problema dacă
instigatorul şi complicele trebuie să răspundă pentru participarea la infracţiunea de ucidere sau vătămare a
nou-născutului sau la infracţiunea de omor ori alte infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii*1).
Considerăm că persoana care instigă sau ajută mama la uciderea sau vătămarea copilului nu răspunde
pentru instigare sau complicitate la uciderea ori vătămarea nou-născutului, deoarece în persoana lor nu
există calitatea specială care justifică determinarea răspunderii, ci la omor potrivit art. 189 C. pen. sau alte
infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii (art. 193–195 C. pen.), iar dacă este membru de familie
în raport cu nou-născutul, răspunderea participantului se stabileşte potrivit art. 199 C. pen. (violenţa în
familie).
Particularităţile acestor infracţiuni însă au declanşat confuzii în ceea ce priveşte încadrarea juridică a
faptei mamei care determină sau ajută în stare de tulburare psihică o altă persoană care ucide nou-născutul.
Astfel, în mod greşit în practica judiciară mama a fost condamnată pentru săvârşirea faptei în calitate de
autor la pruncucidere (denumirea dată infracţiunii de ucidere a nou-născutului în legislaţia anterioară), iar
persoana ajutată, care a efectuat nemijlocit actele de executare ale uciderii nou-născutului pentru
complicitate la omor calificat*2). În opinia noastră, infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului
este o variantă specială atenuată a infracţiunilor contra vieţii sau integrităţii corporale, datorată stării
psihice specifice a mamei, astfel că, dacă mama se găseşte într-o astfel de stare, ea săvârşeşte infracţiunea
de ucidere ori vătămare a nou-născutului în calitatea dată de contribuţia sa specifică (autor, coautor,
instigator sau complice) astfel că nu este nevoie de vreun artificiu juridic pentru a încadra fapta la această
infracţiune (spre exemplu, transformarea unei contribuţii clare de complicitate în autorat sau coautorat). La
45
fel, persoana instigată sau ajutată de mamă să ucidă sau să vatăme nou-născutul va răspunde pentru
săvârşirea infracţiunii de omor sau violenţe în familie, după caz, în calitate de autor, nefiind nevoie a i se
transforma contribuţia în participaţie la omor, datorită faptului că această situaţie nu s-a mai întâlnit în
practica judiciară până acum.
b) Subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de copil nou-născut, deşi societatea (subiect pasiv general
mediat) este desigur şi ea lezată prin dispariţia unui membru al său.
Incriminarea, deşi nu prevede condiţii de loc ale săvârşirii faptei, prevede o condiţie de timp, şi anume că
fapta trebuie să fie comisă „imediat după naştere”. Se consideră nou-născut, copilul care mai poartă
semnele naşterii recente, dar nu mai mult de 24 de ore după naştere. Unica cerinţă pentru realizarea
infracţiunii este aceea ca nou-născutul să fie viu în momentul declanşării asupra lui a faptei ucigătoare.
Procesul naşterii însă trebuie să fie încheiat, având loc expulzarea fătului şi începerea unei vieţi
independente de cea a mamei. Dacă fapta se săvârşeşte în timpul naşterii, înainte de încheierea procesului
naşterii, nu va exista această infracţiune, ci aceea de vătămare a fătului (art. 202 C. pen.).
Săvârşirea faptei după ce copilul a pierdut calitatea de nou-născut constituie infracţiunea de violenţă în
familie, putându-se reţine, după caz, circumstanţe atenuante judiciare dacă mama se află în stare de
tulburare psihică. Astfel, în practica judiciară s-a decis că nu săvârşeşte această infracţiune, nefiind
îndeplinită condiţia ca fapta să fie săvârşită imediat după naştere mama care îşi ucide copilul la două
săptămâni după naştere, cu ocazia externării*3). Împrejurările că mama rămăsese însărcinată întâmplător,
că nu dorea naşterea copilului nefiind căsătorită, neavând un loc de muncă şi nefiind acceptată de părinţii
săi în asemenea situaţie, că, după ce s-a internat în spital, a născut şi s-a comportat normal timp de două
săptămâni, fără a încunoştinţa însă rudele despre starea sa, care credeau că s-a internat în spital pentru
avort, apoi, cu ocazia externării, a ucis copilul prin introducerea într-o pungă de plastic pe care o avea
asupra sa, aruncând-o la ghena de gunoi, nu sunt de natură a schimba încadrarea juridică a faptei din
infracţiunea de violenţă în familie (art. 199 C. pen.) în infracţiunea de ucidere a nou-născutului săvârşită de
către mamă [art. 200 alin. (1) C. pen.], indiferent de starea psihică a mamei din momentul săvârşirii faptei.
Această stare psihică ar putea fi luată în considerare, eventual, ca o circumstanţă atenuantă judiciară [art.
75 alin. (2) lit. b) C. pen.].
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, fapta se realizează prin activitatea de ucidere
sau vătămare a nou-născutului. Infracţiunea se poate comite atât prin acţiune (lovire, diferite moduri de
asfixie, îngropare de viu, înecare, compresiune toraco-abdominală etc.), cât şi prin inacţiunea sau atitudine
omisivă (nehrănirea copilului, abandonarea în frig, neacordarea oricăror îngrijiri vitale pentru copil etc.).
Dacă au fost ucişi copii gemeni, va exista un concurs real de infracţiuni, iar nu o infracţiune continuată sau
o infracţiune simplă în forma unităţii naturale.
Fapta trebuie să aibă loc imediat după naştere, mai precis la scurt interval de la expulzarea copilului. Nu
interesează dacă s-a făcut tăierea cordonului ombilical şi nici dacă a fost eliminată placenta*4). Dacă
uciderea copilului de către mama sa nu se săvârşeşte imediat după naştere, aşa cum am mai arătat, fapta
constituie infracţiunea de violenţă în familie.
În Codul penal din 1936, exista pruncuciderea numai în cazul uciderii copilului natural, deci născut în
afara căsătoriei. Raţiunea reglementării era legată de starea de disperare în care se afla femeia când trebuia
să aducă pe lume un copil „din flori” (lipsurile materiale, prejudecăţile răspândite în mase, posibilităţile
reduse de a munci etc.). Nu exista nicio condiţie referitoare la atitudinea psihică a mamei (condiţie de ordin
subiectiv), ci numai condiţii de ordin obiectiv (copilul să fie născut în afara căsătoriei şi fapta să fie
săvârşită până la expirarea termenului legal de declarare a copilului la oficiul stării civile). Codul penal din
1968 a modificat aceste cerinţe obiective, înlocuindu-le cu cerinţe de ordin subiectiv (fapta să fie săvârşită
în stare de tulburare pricinuită de naştere). Astfel, potrivit acestei cerinţe, era necesar ca fapta să fie
46
determinată de unele stări psihopatologice, care apar în perioada imediat următoare naşterii, aşa-numitele
psihoze post-partum. Dintre aceste psihoze, cele mai cunoscute sunt cele provocate de febra puerperală,
adică de pătrunderea unui agent patogen în uterul femeii.
Dacă femeia nu se afla într-o astfel de tulburare, care să fi influenţat asupra responsabilităţii sale în
momentul săvârşirii faptei, nu constituia această infracţiune, ci omor calificat în condiţiile Codului penal
anterior.
Tulburarea pricinuită de naştere a provocat controverse în practica judiciară şi a dus la soluţii atipice.
Sub acest aspect, în practica judiciară s-a statuat că există această infracţiune numai dacă uciderea copilului
nou-născut de către mamă s-a produs din cauza tulburării pricinuite de naştere, aşa încât eventualele stări
conflictuale anterioare şi extrinseci naşterii, cum ar fi temerea de reacţia părinţilor, soţului, socrilor ori
oprobriul celor din jur, oricât de grave ar fi fost, nu au nicio relevanţă pentru existenţa infracţiunii de
pruncucidere. Aceste împrejurări, chiar dacă au fost de natură să influenţeze starea psihică a inculpatei, nu
constituie decât mobiluri ale săvârşirii faptei, fără vreo semnificaţie în ceea ce priveşte existenţa tulburării
cerute de această infracţiune*5).
Astfel, s-a considerat că tulburările pricinuite de naştere pe care le-a avut în vedere legiuitorul, când a
incriminat fapta în art. 177 C. pen. anterior ca o formă a omorului ce atrage o răspundere penală atenuată,
sunt tulburările de natură psiho-patologică, tulburările anormale, maladive, provocate de diverşi factori
nocivi (psihoza puerperală clasică, psihoza maniaco-depresivă, tulburările schizofreniforme etc.). Nu
constituiau, în opinia practicii judiciare, tulburare pricinuită de naştere, tulburările specifice naşterii, care
încetează odată cu naşterea, şi nici manifestările emoţional-afective determinate de stările conflictuale ori
potenţial conflictuale, în care se găseşte mama care nu-şi doreşte copilul*6). Modul concret de săvârşire a
faptei ori circumstanţele anterioare, concomitente sau ulterioare naşterii (ascunderea ori negarea sarcinii
faţă de membrii familiei şi, în general, faţă de persoanele apropiate, neprezentarea la medic pentru luarea în
evidenţă şi supravegherea evoluţiei sarcinii, crearea condiţiilor pentru naşterea în condiţii de singurătate,
fără a apela la ajutorul celorlalţi membri ai familiei ori la ajutorul cadrelor medicale, retragerea în locuri
izolate pentru a naşte, deplasarea în locuri izolate cu nou-născutul, locuri care oferă condiţii adecvate
suprimării vieţii copilului, procurarea sau pregătirea unor obiecte necesare acţiunii etc.) erau considerate
elemente de fapt care pot releva intenţia de omor a nou-născutului de către mamă, eventual premeditarea, şi
puteau infirma existenţa intenţiei spontane de omor, intenţie specifică infracţiunii de pruncucidere
(denumirea din Codul anterior) deoarece aceasta se forma sub imperiul stării de tulburare, acţiunea de
ucidere executându-se simultan sau în intervalul de timp cât persistă această stare. Nici măcar simplele
tulburări psihice ale inculpatei în intenţia spontană în comiterea faptei nu erau suficiente, singure, să ducă
la concluzia că inculpata a comis infracţiunea de pruncucidere. Toate aceste decizii au fost inspirate de o
decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, în care se arăta că nu orice tulburare este de natură să
justifice încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de pruncucidere, ci numai tulburarea ivită în procesul
naşterii sau consecutivă acesteia. Manifestările emoţional-afective determinate de situaţii neconvenabile
mamei, cum ar fi părăsirea de bărbatul cu care a întreţinut relaţii intime, teama de părinţi, concepţii
retrograde privind concepţia naşterii, nu pot fi luate în considerare*7).
Deşi a constatat inexistenţa infracţiunii de ucidere a nou-născutului (pruncucidere în varianta Codului
penal anterior), acolo unde s-a constatat ori existenţa unor tulburări psihice ale persoanei, ori discernământ
diminuat, ori reacţie depresivă survenită pe fondul carenţelor severe instructiv-educative, ori capacitatea
psihică de apreciere critică asupra faptei comise, pe fondul situaţiei sociale a mamei (stări conflictuale,
relaţii de familie, percepţia acesteia în societate etc.), pedeapsa aplicată pentru omor a fost atenuată (5
ani*8), 7 ani*9), 8 ani*10)). Acolo unde nu s-a constatat însă existenţa unei stări de tulburare pedeapsa
aplicată a fost exemplară (20 de ani*11), 16 ani*12)).
Legiuitorul a sesizat aceste dificultăţi de interpretare şi, în actualul Cod penal*13), a modificat condiţia
de ordin subiectiv pe care trebuie să o îndeplinească mama, înlocuind termenul de „tulburare pricinuită de
naştere” cu cel de „tulburare psihică”. Această din urmă noţiune, deşi evident cu o sferă de cuprindere mai
mare decât aceea de „tulburare pricinuită de naştere”, nu este însă de natură să cuprindă orice tulburare
47
psihică, ci numai pe acelea care particularizează starea femeii însărcinate sau a lăuzei, în context
psihologic, fiziologic, dar şi social. Este vorba despre o stare care se întâlneşte numai în persoana mamei,
nefiind specifică tulburărilor psihice comune de care poate suferi orice persoană. În concluzie, este vorba
de o tulburare psihică strâns legată (sau poate chiar determinată) de sarcină şi de procesul naşterii, precum
şi de implicaţiile pe care acestea le au asupra femeii însărcinate din punct de vedere psihologic şi social.
Considerăm că tulburările psihice constând în manifestările emoţional-afective determinate de stările
conflictuale ori potenţial conflictuale în care se găseşte mama care nu-şi doreşte copilul, datorită unor
motive care ţin de contextul social, de comunitatea în care aceasta se află, se înscriu în condiţia subiectivă
impusă de noul Cod penal pentru existenţa infracţiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului. O
condiţie esenţială însă este ca stare de tulburare psihică să nu înlăture responsabilitatea mamei, caz în care
ne-am afla în prezenţa unei cauze de neimputabilitate prevăzute în art. 28 C. pen. (iresponsabilitatea).
Pentru a se stabili starea femeii inculpate în momentul naşterii copilului, este necesar să se efectueze o
expertiză medico-legală care să constate dacă a existat ori nu acea stare de tulburare, care justifică
încadrarea faptei în art. 200 C. pen.
În doctrină s-a discutat dacă cerinţa legii de a exista o tulburare psihică nu conduce la subordonarea
soluţiei juridice celei medicale, încadrarea juridică fiind condiţionată aproape în exclusivitate de
concluziile raportului de expertiză medico-legală. În ceea ce ne priveşte, credem că instanţa este în drept a
efectua o evaluare a probelor în ansamblul lor, pentru a decide dacă sunt sau nu întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului.
b) Urmarea imediată a infracţiunii o constituie moartea sau vătămarea copilului nou-născut; această
urmare se poate produce imediat ori mai târziu, deoarece legea nu cere ca moartea sau vătămarea victimei
să se producă imediat după naştere. Atingerea adusă vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii victimei
trebuie să fie consecinţa acţiunii făptuitorului asupra copilului nou-născut; dacă acesta a acţionat asupra
fătului provocându-i moartea sau vătămarea corporală, nu va exista infracţiunea de ucidere sau vătămare a
nou-născutului, ci eventual aceea de vătămarea fătului (art. 202 C. pen.).
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi rezultatul produs (moartea sau
vătămarea corporală a victimei) trebuie să existe legătura de cauzalitate (de regulă, aceasta rezultă din
materialitatea faptelor, fără a fi exclusă posibilitatea unor probe contrarii). Legătura cauzală trebuie să
existe nu numai între activitatea mamei şi moartea sau vătămarea victimei, dar şi cu starea de tulburare a
mamei; dacă nu a existat starea de tulburare, nu va exista infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-
născutului, ci, aşa cum s-a arătat, infracţiunea de violenţă în familie.
Uciderea sau vătămarea nou-născutului se săvârşeşte cu intenţie în ambele ei modalităţi, directă ori
indirectă, precum şi cu praeterintenţie [dacă se produc urmările specifice infracţiunilor prevăzute în art. 194
alin. (1) sau art. 195 C. pen.]. Atitudinea subiectivă a autoarei – de a urmări sau accepta producerea
rezultatului manoperelor sale – trebuie însă a fi spontană, determinată exclusiv de starea de tulburare
psihică şi să se manifeste simultan sau în intervalul de timp cât există această stare.
Dacă femeia îşi ucide sau vatămă copilul nou-născut din culpă imediat după naştere, va exista
infracţiunea de ucidere sau vătămare corporală din culpă (art. 192 sau art. 196 C. pen.). Nu a fost prevăzută
această atenuare în cazul faptelor comise din culpă, întrucât, potrivit concepţiei tradiţionale, în dreptul
nostru această stare este asociată cu intenţia spontană. Dacă însă sub imperiul respectivei stări se comite o
infracţiune de ucidere sau vătămare din culpă, ea va putea fi valorificată ca o circumstanţă atenuantă
judiciară, în condiţiile art. 75 alin. (2) lit. b). Este însă de remarcat inconsecvenţa legiuitorului, care la
infracţiunea de vătămare a fătului (art. 202 C. pen.), atunci când fapta se săvârşeşte în timpul naşterii de
către mama aflată în stare de tulburare psihică, prevede că fapta se sancţionează atenuat dacă este săvârşită
din culpă [alin. (5)].
În cazul când fapta este premeditată, nu va exista infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului,
ci infracţiunea de violenţă în familie (art. 199 C. pen.).
48
Se impune să se dispună efectuarea expertizei medico-legale complexe, care să stabilească prin
examinarea atât a cadavrului victimei, cât şi a mamei acestuia, dacă, pe de o parte, activitatea ilegală s-a
exercitat asupra unui „copil nou-născut” şi imediat după naşterea lui, precum şi dacă, pe de altă parte,
făptuitoarea a acţionat sub impulsul „stării de tulburare psihică”. Când examinarea medico-legală nu a fost
efectuată imediat după naştere, în formularea concluziilor sale, medicul legist va ţine seama şi de
împrejurările de fapt ce rezultă din actele de cercetare penală ori judecătorească.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că nu există infracţiunea de pruncucidere dacă femeia nu a
acţionat cu intenţie spontană, determinată de starea de tulburare psihică, ci a pus în executare o hotărâre
luată anterior*14). Cum ar putea fi, de exemplu, atunci când mama a ascuns sarcina, iar după ce a născut a
sugrumat copilul*15). Aceste situaţii trebuie însă interpretate de la caz la caz, neînsemnând de plano că
orice ascundere a sarcinii de către viitoarea mamă înseamnă neapărat intenţia de ucidere sau vătămare a
nou-născutului, putând fi vorba şi de amânarea luării unor decizii dureroase în plan social pentru aceasta.
Faptul că viitoarea mamă ascunde sarcina nu exclude posibilitatea formării unei intenţii spontane de
ucidere sau vătămare a fătului, imediat după naştere, pe fondul realizării consecinţelor pe plan social şi sub
imperiul unei tulburări psihice.
De asemenea, nu constituie infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului fapta învinuitei de a da
naştere unui copil fără să fie asistată medical, de a înfăşura copilul nou-născut într-un pulovăr de lână
imediat după naştere şi a-l lăsa la un bloc de locuit în casa scării, în imediata apropiere a apartamentelor, cu
intenţia vădită ca acesta să fie găsit de îndată de locatari, ceea ce s-a şi întâmplat, copilul fiind internat în
spital. Deşi din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică rezultă că fapta de abandon a copilului nou-
născut a fost comisă de învinuită pe fondul unei puternice tulburări pricinuită de naştere, datorită unei
reacţii depresiv-anxioase, cu fenomene de deconcertare mintală, iar comportamentul învinuitei a fost
determinat de reacţii de scurtcircuit de intensitate psihologică, care i-au alterat discernământul, fapta sus-
menţionată a învinuitei nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 200 C. pen., întrucât asupra nou-
născutului nu s-au exercitat acte de violenţă şi nici alte manevre de curmare a vieţii, intenţia mamei fiind să
fie găsit copilul*16).
A. Forme
Tentativa la infracţiunea de ucidere sau vătămare a fătului este posibilă, dar nu este incriminată. Dacă
mama aflată în stare de tulburare psihică intenţionează să ucidă nou-născutul, însă acesta nu moare,
suferind urmări specifice infracţiunilor prevăzute în art. 193–194 C. pen., fapta va fi încadrată, potrivit art.
200 alin. (2) C. pen., la infracţiunea de vătămare a nou-născutului.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul survenirii decesului sau vătămării nou-născutului,
indiferent de momentul de debut al activităţii întreprinse de făptuitor în acest scop.
B. Sancţionare
Infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la unu
la 5 ani, dacă fapta a avut ca urmare moartea nou-născutului [alin. (1)], sau cu închisoare de la o lună la 3
ani, dacă fapta a avut ca urmare vătămarea nou-născutului [alin. (2)].
*1) Al. Boroi, Pruncuciderea şi uciderea din culpă, Ed. Ministerului de Interne, 1992, p. 38.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5797/2003, în RDP nr. 1/2005, p. 168; C. Ap. Bacău, s. pen., Dec. nr. 179 din
16 iunie 1998, în Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 16 şi 164–165.
49
*6) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 179/2009; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2151/2008; ICCJ, s. pen., Dec. nr.
5794/2006; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2634/2003; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4478/2004; în sens contrar, a se vedea
ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2338/2008, pe www.iccj.ro.
*7) Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1976.
*10) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4478/2004, pe www.iccj.ro. Încadrarea juridică, potrivit Codului penal
anterior, a fost la infracţiunea de omor calificat şi omor deosebit de grav, iar pedeapsa aplicată, de 5 ani, cu
un an mai mult decât pedeapsa aplicată de prima instanţă şi de instanţa de apel.
*13) Această nouă abordare a intervenit şi datorită modificării efectelor circumstanţelor atenuante,
nemaifiind obligatorie coborârea pedepsei sub minimul special în cazul reţinerii acestor circumstanţe.
*14) Plenul Trib. Suprem, Dec. de îndrumare nr. 2/1976, în Culegere de decizii pe anul 1976, p. 44.
*16) Parchetul de pe lângă Trib. Dolj, Rezoluţia nr. 811/P din 24 februarie 1997, în Al. Boroi, N. Neagu,
V. Radu-Sultănescu, op. cit., p. 23–24 şi 172.
ART. 201
Întreruperea cursului sarcinii
Infracţiunea este prevăzută în art. 201 C. pen. într-o variantă tip şi trei variante agravate. Varianta tip
este prevăzută în alin. (1) şi constă în întreruperea cursului sarcinii săvârşită în vreuna dintre următoarele
împrejurări: în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop [lit. a)], de
către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie şi drept de liberă
practică medicală în această specialitate [lit. b)] ori dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni [lit.
c)].
Prima variantă agravată, prevăzută în alin. (2), nu este condiţionată de împrejurările prevăzute în
varianta tip şi constă în întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii
însărcinate.
Următoarele două agravante, prevăzute în alin. (3), se raportează la rezultatul produs şi sunt comune
ambelor variante prevăzute în alin. (1) şi (2). Astfel, potrivit alin. (3) teza I, a doua variantă agravată se
reţine dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală.
A treia variantă agravată este prevăzută în alin. (3) teza a II-a, dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2)
au avut ca urmare moartea femeii însărcinate.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la viaţa intrauterină (spes homini) a
produsului de concepţie, dar şi la viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a femeii însărcinate*1).
De asemenea, legiuitorul a avut în vedere şi relaţiile sociale cu privire la libertatea femeilor însărcinate
de a decide singure (bineînţeles, în condiţii legale), dacă păstrează sau nu fructul concepţiei, relaţii care se
încalcă în condiţiile în care i se produce avortul fără consimţământul său.
b) Obiectul material al infracţiunii este corpul femeii însărcinate, precum şi al fătului (fructul
concepţiei) asupra cărora se îndreaptă activitatea făptuitorului.
50
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care efectuează activitatea ilegală de întrerupere
a sarcinii. Adesea, ca subiecţi activi ai acestei infracţiuni apar medici, moaşe, asistente medicale (indiferent
de specialitatea acestora), dar şi alte persoane care folosesc mijloace avortive pentru a întrerupe cursul
sarcinii unei femei.
Poate fi subiect activ chiar şi un medic ginecolog, dacă nu are drept de liberă practică, dacă intervenţia
pentru întreruperea sarcinii se efectuează în afara unei instituţii medicale sau cabinet medical autorizat
pentru asemenea operaţii sau dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni.
Coautoratul la această infracţiune este posibil şi, de asemenea, participaţia sub forma instigării sau
complicităţii.
b) Subiectul pasiv este femeia însărcinată, căreia i s-a întrerupt în mod ilegal cursul sarcinii ori i s-a
provocat prin avort o vătămare corporală sau moartea.
a) Elementul material. Infracţiunea se comite numai printr-o acţiune susceptibilă să provoace
întreruperea cursului sarcinii.
Metodele şi mijloacele avortive sunt foarte multe, cum ar fi: aplicarea de loviri, masaje, administrarea
unor substanţe avortive, introducerea intrauterină a unor substanţe (ser fiziologic), intervenţii chirurgicale,
spălături fierbinţi, folosirea electricităţii (electrozi aplicaţi pe col sau pe peretele abdominal), introducerea
de sonde (catetere) ori diferite corpuri tari (andrele, beţe, rădăcini) etc.
Nu are importanţă felul în care evoluează cursul sarcinii (normal sau anormal), gradul de dezvoltare a
fătului ori viabilitatea acestuia.
Dacă fătul a decedat însă ca urmare a unui fenomen natural anterior acţiunii avortive, nu va exista
infracţiune*2). Tot astfel, lipsa fătului (deci o sarcină inexistentă) face ca activitatea făptuitorului să aibă
un caracter putativ şi, ca atare, să fie nepedepsibilă, în afară de cazurile când manoperele avortive realizate
de făptuitor au provocat diverse vătămări sau chiar uciderea din culpă, situaţii în care urmează a fi reţinute
aceste infracţiuni.
Din analiza elementului material rezultă în principiu că legiuitorul nu a înţeles să interzică avortul, ci a
urmărit să asigure întreruperea cursului sarcinii numai de către persoanele calificate şi în condiţii de
siguranţă.
Prima variantă agravată există atunci când întreruperea cursului sarcinii se săvârşeşte în orice condiţii,
fără consimţământul femeii însărcinate. În această situaţie nu mai prezintă relevanţă dacă fapta se
săvârşeşte în condiţiile variantei tip sau în orice alte condiţii (indiferent dacă fapta se săvârşeşte în cabinete
medicale specializate sau nu, de către un medic sau dacă vârsta sarcinii este sub sau peste 14 săptămâni),
singura condiţie pentru existenţa infracţiunii fiind absenţa consimţământului femeii însărcinate.
Considerăm că noţiunea de „consimţământ” prevăzută în alin. (2) al art. 201 C. pen. are înţelesul din
dreptul civil, referindu-se la un consimţământ valabil exprimat*3).
b) Urmarea imediată. Aceasta constă în întreruperea cursului sarcinii. Deci acţiunea care constituie
elementul material trebuie să aibă ca urmare fie expulzarea produsului concepţiunii (când fătul a fost ucis
prin mijloace avortive folosite înainte sau în timpul expulzării), fie uciderea fătului sau distrugerea
produsului concepţiunii înăuntrul uterului, chiar dacă nu s-a produs expulzarea. În variantele agravate
prevăzute în alin. (3), urmarea constă şi în producerea unei vătămări corporale femeii însărcinate ori
moartea acesteia.
Astfel, cea de-a doua variantă agravată a infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii se caracterizează prin
aceea că fapta, indiferent dacă se săvârşeşte în condiţiile variantei tip sau ale primei variante agravate,
cauzează femeii însărcinate o vătămare corporală [alin. (3) teza I]. Se pune în această situaţie problema
diferenţierii acestei variante agravate de vătămarea corporală care are ca urmare avortul [art. 194 alin. (1)
51
lit. d)]. Astfel, dacă se urmăreşte întreruperea cursului sarcinii, iar vătămarea corporală survine ca o
agravare a stării de sănătate a femeii însărcinate, fapta va întruni elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 201 alin. (3) teza I. Dacă, în schimb, se urmăreşte lovirea sau vătămarea integrităţii
corporale a victimei, iar avortul apare ca un rezultat agravat neurmărit de făptuitor, fapta se va încadra în
dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. d). În fine, dacă se urmăreşte atât producerea unei vătămări corporale, cât şi
întreruperea cursului sarcinii, se va reţine un concurs de infracţiuni între vătămarea corporală şi
întreruperea cursului sarcinii, ambele în varianta simplă. Această soluţie rezultă din nepreluarea de către
legiuitor, ca variantă agravată a vătămării corporale, a săvârşirii faptei în scopul producerii avortului,
variantă care exista în Codul penal anterior.
A treia variantă agravată este prevăzută în alin. (3) teza a II-a şi constă în întreruperea cursului sarcinii
care are ca urmare moartea victimei. Această agravantă se reţine când fapta se săvârşeşte cu praeterintenţie,
adică făptuitorul urmăreşte sau acceptă întreruperea cursului sarcinii, dar în realitate se produce un rezultat
mai grav, moartea femeii însărcinate, faţă de care poziţia subiectivă este caracteristică culpei. Dacă în
raport cu rezultatul mai grav făptuitorul acţionează cu intenţie, fapta va constitui omor calificat [art. 189
alin. (1) lit. g) – omorul săvârşit asupra unei femei gravide].
În literatura de specialitate s-a susţinut şi opinia că în această din urmă situaţie fapta ar constitui un
concurs de infracţiuni între omorul calificat şi întreruperea cursului sarcinii*4). Nu împărtăşim acest punct
de vedere, deoarece în săvârşirea infracţiunii de omor asupra femeii însărcinate, există cel puţin intenţie
indirectă în raport cu urmarea care se produce pe lângă moartea victimei, respectiv suprimarea fătului. Or,
prin reţinerea ca agravantă a săvârşirii faptei asupra unei femei gravide, legiuitorul a avut în vedere tocmai
starea specială a acesteia şi relaţiile sociale multiple cărora se aduce atingere prin săvârşirea faptei, astfel că
reţinerea în concurs a infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii ar echivala cu o dublă agravare a
pedepsei pentru aceeaşi circumstanţă reţinută (starea de graviditate a victimei), lucru care nu este permis.
Considerăm că omorul calificat săvârşit asupra unei femei gravide este o infracţiune complexă, care
absoarbe în conţinutul variantei agravate infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii, se impune a se stabili legătura de cauzalitate
dintre activitatea desfăşurată de făptuitor şi urmarea imediată, adică întreruperea cursului sarcinii în
condiţii ilegale.
Fapta pe care o analizăm se comite cu intenţie directă. Autorul prevede că activitatea sa ilegală are ca
urmare întreruperea cursului sarcinii în afara condiţiilor admise de lege şi urmăreşte producerea acestui
rezultat, cu sau fără consimţământul femeii însărcinate. Când fapta prevăzută se realizează în împrejurarea
prevăzută în alin. (1) lit. c), mai este necesar ca făptuitorul să cunoască şi vârsta sarcinii (mai mare de
paisprezece săptămâni).
În cazul variantelor agravate prevăzute de art. 201 alin. (3) C. pen., rezultatul mai grav este imputat
făptuitorului cu titlul de culpă (forma de vinovăţie pentru săvârşirea infracţiunii fiind în acest caz
praeterintenţia) când s-a produs vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate.
În cazul în care produsul concepţiei nu exista sau fătul era mort, fapta este ucidere din culpă, şi nu
întreruperea cursului sarcinii, dacă în urma manoperelor avortive femeia moare.
A. Forme
Tentativa se pedepseşte. Va exista tentativă când activitatea aptă pentru a întrerupe cursul sarcinii a fost
începută, dar nu a putut fi dusă până la capăt sau nu a reuşit să producă acest rezultat.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică întreruperea
cursului sarcinii, cu uciderea sau expulzarea fătului.
52
B. Sancţionare
Persoana fizică se sancţionează pentru infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii, în varianta simplă,
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul primei
variante agravate (când fapta este săvârşită fără consimţământul femeii însărcinate), pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dacă prin întreruperea cursului sarcinii s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală [alin. (3) teza
I], pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă fapta a avut
ca urmare moartea femeii însărcinate [alin. (3) teza a II-a], pedeapsa este închisoare de la 6 la 12 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
În art. 201 alin. (4) C. pen. se prevede că dacă fapta este săvârşită de un medic, pe lângă pedeapsa
închisorii, acestuia i se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic.
5. Cauze justificative speciale. Cauze de nepedepsire
A. Cauze justificative speciale

Conform art. 201 alin. (6) C. pen., nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop
terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci
şi patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei
sau al fătului.
Legiuitorul a prevăzut aici o ipoteză particulară a stării de necesitate şi l-a autorizat pe medicul de
specialitate (şi nu orice persoană) să efectueze intervenţia. De regulă, legislaţiile străine enumeră indicaţiile
(motivele) terapeutice ce privesc viaţa, sănătatea şi integritatea femeii însărcinate şi indicaţiile fetale ce
privesc produsul de concepţie.
Această cauză justificativă vizează fapta de avort numai când este comisă de un medic de specialitate,
deoarece numai medicul poate să aprecieze existenţa unui pericol pentru viaţa femeii însărcinate ori riscul
iminent pentru copil, de a prezenta leziuni grave fizice sau psihice.
B. Cauze de nepedepsire
În alin. (7) al art. 201 C. pen. este precizată în mod explicit nepedepsirea femeii însărcinate care comite
această faptă, punându-se astfel capăt discuţiilor din doctrină în jurul acestei probleme (a se vedea şi § 245
C. pen. norvegian). Faptul că femeia însărcinată nu este pedepsită nu înseamnă că fapta nu constituie
infracţiune; fapta comisă de femeia însărcinată constituie infracţiune, cu toate consecinţele ce decurg de
aici în planul participaţiei penale, renunţându-se doar la sancţionarea acesteia. Subliniem faptul că şi în
legislaţia anterioară, conform art. 185 C. pen. anterior, femeia care îşi provoca singură avortul nu era
pedepsită penal, aşa încât noul Cod penal a optat numai pentru clarificarea acestui aspect, prin introducerea
unui text explicit.
*1) V. Dobrinoiu, Întreruperea cursului sarcinii în caracterizarea infracţiunii de avort, în RRD nr.
2/1970, p. 108–112.
*2) V. Dobrinoiu, op. cit., p. 108–112.
*3) T. Avrigeanu, Provocarea ilegală a avortului, în RDP nr. 2/1997, p. 34.
*4) A se vedea I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 152.
ART. 202
Vătămarea fătului
53
Infracţiunea este prevăzută în art. 202 C. pen. într-o variantă tip şi şase variante atenuate. Varianta tip
este reglementată în art. 202 alin. (1) şi constă în vătămarea fătului în timpul naşterii, care a împiedicat
instalarea vieţii extrauterine.
Prima variantă atenuată se regăseşte în alin. (2) teza I şi constă în vătămarea fătului în timpul naşterii
care a produs ulterior copilului o vătămare corporală. Aceasta presupune că acţiunea de vătămare a fătului
nu împiedică instalarea vieţii extrauterine, dar, ulterior naşterii, copilul suferă vătămări corporale ca urmare
a lezării fătului în timpul naşterii. A doua variantă atenuată se regăseşte în alin. (2) teza a II-a şi este
săvârşită în aceleaşi condiţii ca prima variantă atenuată, însă urmarea imediată este moartea copilului ca
urmare a acţiunii făptuitorului.
Alte două variante atenuate se regăsesc în alin. (3). Constituie variantă atenuată, potrivit alin. (3) teza I,
vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală. Potrivit
alin. (3) teza a II-a, constituie variantă atenuată vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat
ulterior moartea copilului. Aceste variante se deosebesc de cele prevăzute în alin. (2) prin momentul
realizării infracţiunii incriminate (în timpul sarcinii în loc de în timpul naşterii), deşi rezultatul cerut este
similar cu cel al variantelor prevăzute în alin. (2) [respectiv vătămarea copilului, pentru varianta prevăzută
în alin. (3) teza I, şi moartea copilului, pentru varianta prevăzută în alin. (3) teza a II-a].
În alin. (4) se regăseşte o variantă atenuată a variantelor normative prevăzute în alin. (1) şi (2) (respectiv
când fapta este săvârşită în timpul naşterii, dacă are ca urmare împiedicarea vieţii extrauterine, ori
vătămarea copilului ulterior naşterii ori moartea copilului), dacă fapta este săvârşită de către mama aflată în
stare de tulburare psihică.
Alin. (5) prevede o variantă atenuată comună tuturor celor patru variante normative arătate mai sus,
respectiv când faptele prevăzute în alin. (1)–(4) sunt săvârşite din culpă.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale în legătură cu ocrotirea fătului în
momentul naşterii, dar şi cele referitoare la integritatea corporală, sănătatea sau viaţa copilului după naştere
contra faptelor săvârşite în timpul naşterii sau chiar în timpul sarcinii.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este corpul fătului sau copilului
asupra căruia s-a săvârşit activitatea incriminată.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană responsabilă penal. La comiterea infracţiunii pot
participa şi alţi făptuitori, respectiv coautori, instigatori şi complici.
Pentru fapta prevăzută în alin. (4), subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta fiind mama aflată în
stare de tulburare psihică. În acest caz, participanţii (dacă există) vor răspunde pentru variantele prevăzute
în alin. (1)–(3) sau (5) ale art. 202, în funcţie de forma de vinovăţie, iar nu pentru varianta atenuată
prevăzută în alin. (4), fiind valabile explicaţiile date la infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-
născutului de către mamă.
b) Subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de făt, aflat în timpul sarcinii sau în procesul naşterii. Fiind o
infracţiune progresivă în variantele normative prevăzute în alin. (2) şi (3), subiectul pasiv, deşi acţiunea se
desfăşoară asupra fătului, poate fi şi copilul, rezultatul răsfrângându-se asupra acestuia din urmă.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, fapta se realizează prin activitatea de
vătămare a fătului. Infracţiunea se poate comite atât prin acţiune (lovire, compresiune toraco-abdominală
etc.), cât şi prin inacţiunea sau atitudine omisivă (neacordarea oricăror îngrijiri vitale pentru făt etc.).
54
Incriminarea, deşi nu prevede condiţii de loc ale săvârşirii faptei, prevede o condiţie de timp, şi anume că
fapta trebuie să fie comisă în timpul naşterii sau, pentru varianta normativă prevăzută în alin. (3), în timpul
sarcinii.
Dacă fapta este comisă după momentul naşterii, încadrarea juridică va fi în infracţiunea de ucidere sau
vătămare a nou-născutului de către mamă (art. 200 C. pen.) sau violenţă în familie (art. 199 C. pen.), după
caz. Fapta săvârşită în timpul sarcinii va constitui întreruperea cursului sarcinii (art. 201 C. pen.), dacă are
loc expulzarea produsului concepţiunii, tentativă la această infracţiune, dacă nu se reuşeşte întreruperea
cursului sarcinii ori vătămarea fătului în condiţiile în care, deşi nu se reuşeşte întreruperea cursului sarcinii,
ca urmare a manoperelor avortive, are loc, ulterior naşterii, o vătămare corporală sau moartea copilului. În
condiţiile însă în care se provoacă atât vătămarea corporală a femeii însărcinate, cât şi vătămarea ulterior
naşterii a copilului ca urmare a manoperelor avortive, se va reţine un concurs de infracţiuni între
întreruperea cursului sarcinii [art. 201 alin. (3) C. pen.] şi vătămarea fătului [art. 202 alin. (3) C. pen.].
Pentru a putea face diferenţierea între întreruperea cursului sarcinii, vătămarea fătului şi uciderea sau
vătămarea nou-născutului ori violenţa în familie este necesar a delimita procesul naşterii pentru a identifica
începutul şi sfârşitul acestui proces. Deşi acestea constituie aspecte aparţinând medicinii legale, vom reda
în continuare câteva explicaţii care să evidenţieze delimitarea din punct de vedere medical a acestui proces.
Pentru a înţelege modul în care diverşi factori intervin în determinismul naşterii şi al travaliului,
modificările uterine legate de procesul naşterii au fost împărţite în patru faze: 0, 1, 2, şi 3. Această
împărţire s-a făcut ţinând seama de modificările morfologice şi funcţionale ale uterului caracteristice
fiecărei faze*1).
Faza 0 se caracterizează prin absenţa contractilităţii musculaturii netede uterine, colul fiind închis, rigid.
Această fază durează până la 36–38 săptămâni. Pe toată această perioadă uterul nu răspunde la stimuli
naturali, mecanici sau chimici. Faza întâi este intervalul de timp în care are loc prepararea uterului pentru
instalarea şi derularea travaliului, având loc modificări funcţionale la nivelul miometrului şi colului,
necesare desfăşurării travaliului (înmuierea, maturarea colului, creşterea frecvenţei contracţiilor uterine
nedureroase, dezvoltarea segmentului inferior, excitabilitatea miometrului. Faza întâi a naşterii începe în
ultimele zile de gestaţie. Acestor faze le corespunde perioada de timp „în timpul sarcinii” din prevederile
art. 201 şi art. 202 C. pen., ducând, în funcţie de rezultatul produs, la încadrarea faptei în întreruperea
cursului sarcinii sau vătămarea fătului (a se vedea discuţia de mai sus).
Faza a doua a naşterii este reprezentată de travaliu, caracterizat prin contracţii uterine regulate,
dureroase, care cresc progresiv ca durată, intensitate şi frecvenţă, determinând ştergerea şi dilatarea colului,
coborârea prezentaţiei şi naşterea produsului de concepţie. Travaliul este împărţit în patru stadii. Stadiul 1
începe când contracţiile uterine au o frecvenţă, intensitate şi durată suficientă pentru a determina strângerea
şi dilatarea colului şi se termină când orificiul uterin are o dilataţie de 10 cm. Stadiul 2 începe când
dilatarea orificiului uterin este completă şi se termină cu expulsia fătului. Stadiul 3 începe imediat după
expulsia fătului şi se termină cu expulsia placentei şi a membranelor. Stadiul 4 constă în orele care urmează
imediat după delivrenţă, reprezentând o perioadă critică în care pot apărea complicaţii.
Faza a treia a naşterii este o fază de involuţie uterină care se caracterizează prin contracţia şi retracţia
uterină în scopul prevenirii hemoragiei în post-partum, iniţierea lactaţiei şi eliminarea laptelui, involuţia
uterului, restabilirea fertilităţii.
Prin prisma expresiei „în timpul naşterii” în sensul art. 202 C. pen., trebuie să înţelegem primele două
stadii ale travaliului din faza a doua a naşterii, odată cu începerea acestuia şi terminând cu expulzarea
fătului*2). Orice acţiune desfăşurată după acest moment asupra produsului de concepţie (stadiile 3 şi 4 ale
travaliului, precum şi faza a treia a naşterii) este susceptibilă de a fi încadrată în prevederile art. 199 sau art.
200 C. pen., după caz, dar nu va mai constitui infracţiunea de vătămare a fătului.
b) Urmarea imediată a infracţiunii este diferenţiată în funcţie de varianta normativă. Astfel, pentru
existenţa variantei prevăzute în alin. (1) este necesară împiedicarea vieţii extrauterine, pe când variantele
normative prevăzute în alin. (2) şi (3) presupun naşterea copilului, dar producerea, ca urmare a acţiunii
55
asupra fătului în timpul naşterii (sau în timpul sarcinii), a unei vătămări corporale sau chiar a morţii
copilului.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi rezultatul produs trebuie să existe
legătura de cauzalitate
Vătămarea fătului se săvârşeşte, în variantele normative prevăzute în alin. (1)–(3), cu intenţie în ambele
ei modalităţi, directă ori indirectă.
În varianta normativă prevăzută în alin. (4), latura subiectivă este completată cu starea de tulburare
psihică specifică a mamei. Atitudinea subiectivă a autorului – de a urmări sau accepta producerea
rezultatului manoperelor sale – trebuie însă a fi spontană, determinată exclusiv de starea de tulburare
psihică şi să se manifeste simultan sau în intervalul de timp cât există această stare. Pentru explicaţii
privind noţiunea de „tulburare psihică”, trimitem la infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului
săvârşită de către mamă.
Se impune să se dispună efectuarea expertizei medico-legale complexe, care să stabilească prin
examinarea cadavrului ori corpului victimei, precum şi a mamei acestuia, dacă, pe de o parte, activitatea
ilegală s-a exercitat asupra unui „făt” în timpul naşterii, precum şi dacă, pe de altă parte, făptuitoarea a
acţionat sub impulsul „stării de tulburare psihică”.
Varianta atenuată prevăzută în alin. (5) se caracterizează prin forma de vinovăţie a culpei. Sesizăm
inadvertenţa legislativă potrivit căreia vătămarea fătului în timpul naşterii de către mama aflată în stare de
tulburare psihică, din culpă, se pedepseşte atenuat, potrivit prevederilor alin. (5) al art. 202, pe când
vătămarea sau uciderea nou-născutului de către mamă, din culpă, în stare de tulburare psihică, ar putea fi
reţinută, eventual, ca o circumstanţă atenuantă judiciară a infracţiunii de ucidere din culpă (art. 192 C.
pen.), iar nu ca o variantă atenuată legală a infracţiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului de către
mamă (art. 200 C. pen.).
A. Forme
Tentativa la infracţiunea de vătămare a fătului nu se pedepseşte, întrucât legea nu prevede sancţionarea
acesteia.
Consumarea infracţiunii are loc fie în momentul împiedicării instalării vieţii extrauterine, fie în
momentul vătămării corporale sau morţii copilului ca urmare a acţiunii de vătămare a fătului în timpul
naşterii sau în timpul sarcinii.
În variantele normative prevăzute în alin. (2) şi (3), fapta este susceptibilă de a îmbrăca forma
infracţiunii progresive, cu toate consecinţele ce decurg din această calificare în ceea ce priveşte termenul de
prescripţie [art. 154 alin. (3) C. pen.].
B. Sancţionare
Infracţiunea de vătămare a fătului este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 7 ani. Prima variantă
atenuată [alin. (2) teza I] se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare
moartea copilului [alin. (2) teza a II-a], pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Aceleaşi fapte, săvârşite
în timpul sarcinii, se sancţionează cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, dacă fapta a avut ca urmare
vătămarea corporală a copilului [alin. (3) teza I] şi cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta a avut ca
urmare moartea copilului [alin. (3) teza a II-a].
Dacă fapta prevăzută în alin. (1) sau (2) este săvârşită în timpul naşterii de către mama aflată în stare de
tulburare psihică, limitele de pedeapsă se reduc la jumătate [alin. (4)].
În fine, potrivit alin. (5), dacă faptele prevăzute în alin. (1)–(4) au fost săvârşite din culpă, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
56
5. Cauze justificative speciale. Cauze de nepedepsire
A. Cauze justificative speciale

Conform art. 201 alin. (6) C. pen., nu constituie infracţiune faptele prevăzute în alin. (1)–(3) săvârşite de
un medic sau de persoana autorizată să asiste naşterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost
săvârşite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei şi au fost făcute în
interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical.
Sarcina şi naşterea nu reprezintă procese exacte. Este posibil ca, deşi medicul sau persoana autorizată să
asiste naşterea sau să urmărească sarcina să-şi fi îndeplinit toate atribuţiile care ţin de exercitarea actului
medical, sarcina sau naşterea să prezinte complicaţii care să ducă la împiedicarea instalării vieţii
extrauterine ori la vătămarea sau moartea ulterioară a copilului. Acestea sunt riscuri inerente exercitării
actului medical şi, atâta timp cât nu există o culpă medicală, legiuitorul a prevăzut expres că fapta nu
constituie infracţiune, dacă activitatea exercitată în cursul actului medical s-a desfăşurat în interesul femeii
gravide sau al fătului.
B. Cauze de nepedepsire
În alin. (7) al art. 202 C. pen. este precizată în mod explicit nepedepsirea femeii însărcinate care comite
această faptă în timpul sarcinii. Această cauză de nepedepsire este o continuare logică a celei de la
infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii, nedorindu-se de către legiuitor pedepsirea femeii însărcinate,
indiferent dacă acţiunea de întrerupere a cursului sarcinii a reuşit [caz în care operează cauza de
nepedepsire prevăzută în alin. (7) al art. 201 C. pen.] sau, nereuşind, fapta a determinat o vătămare
corporală sau moartea copilului ulterior naşterii [caz în care operează cauza de nepedepsire prevăzută în
alin. (7) al art. 202 C. pen.]. Menţionăm că este vorba numai despre fapta femeii însărcinate săvârşită în
timpul sarcinii [alin. (3) al art. 202], iar nu şi de cea săvârşită în timpul naşterii. Dacă fapta este săvârşită în
timpul naşterii, cauza de nepedepsire nu operează.
*1) V. Ancar, C. Ionescu, Obstetrică, Ed. Naţional, Bucureşti, 1999, p. 102–106.

*2) Alte aspecte de delimitare a stadiilor travaliului, inclusiv împărţirea stadiului 1 în fazele de latenţă şi
activă (împărţită la rândul ei în faza de acceleraţie, faza de pantă maximă şi faza de deceleraţie), precum şi
dacă faza de latenţă sau cea de acceleraţie sunt incluse în noţiunea „în timpul naşterii” potrivit prevederilor
art. 202 C. pen. constituie probleme de medicină legală asupra cărora nu dorim să insistăm.
ART. 203
Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate
Infracţiunea este prevăzută în art. 203 alin. (1) într-o singură variantă şi constă în omisiunea de a da
ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă,
integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la
asistenţa celor aflaţi în primejdie şi în neputinţă de a se salva. Este vorba de solidaritatea umană şi obligaţia
de ajutorare a celor aflaţi în situaţiile de mai sus.
57
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este corpul persoanei a cărei viaţă,
sănătate sau integritate corporală este pusă în primejdie.
a) Subiectul activ. Textul incriminator nu cere subiectului activ vreo calitate specială. Prin urmare, fapta
poate fi comisă de orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege. Infracţiunea, fiind omisivă, nu
este susceptibilă de forma de participaţie a coautoratului, fiecare omitent fiind autor independent al
infracţiunii. Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării sau a complicităţii morale*1).
Infracţiunea de lăsare fără ajutor nu poate fi comisă de persoana prin a cărei activitate a fost primejduită
viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a celui care este lipsit de putinţa de a se salva, ci numai de către o
altă persoană care l-a găsit întâmplător*2).
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiectul pasiv nu poate fi decât persoana care se găseşte
într-o situaţie specială, în sensul că viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a acesteia i-a fost pusă în
pericol, fiind lipsită în acelaşi timp de putinţa de a se salva, aflându-ne deci în prezenţa unui subiect pasiv
calificat (circumstanţiat). Trebuie subliniat faptul că lipsa putinţei de a se salva poate fi consecinţa fie a
unor împrejurări obiective, cum ar fi situaţia locului (de exemplu, se află într-o prăpastie), natura
primejdiei, fie a unor împrejurări subiective, neavând forţe proprii de a înlătura primejdia şi nici altă
posibilitate de salvare (de exemplu, cel acoperit de zăpadă nu mai poate să se ridice sau nu mai poate
merge din cauza unei boli grave sau infirmităţi etc.). În situaţia când cel în pericol poate scăpa de
primejdie, fapta nu constituie infracţiune, întrucât nu ne aflăm în prezenţa „lipsei de putinţă de a se salva”.
a) Elementul material. Infracţiunea de care ne ocupăm, sub aspectul elementului material, se poate
realiza prin comiterea uneia dintre următoarele două inacţiuni alternative: omisiunea de a da ajutorul
necesar şi omisiunea de a înştiinţa autoritatea.
În primul rând, omisiunea de a da ajutorul necesar presupune neefectuarea oricăreia dintre acţiunile
reclamate de necesitatea înlăturării primejdiei în care se găseşte persoana (de exemplu, nescoaterea din apă
a celui aflat în primejdie de a se îneca, neacordarea primului ajutor unui rănit etc.). Omisiunea de a da
ajutorul necesar presupune posibilitatea făptuitorului de a da acest ajutor. Organele abilitate (organele de
urmărire penală, instanţele de judecată) vor stabili şi aprecia dacă făptuitorul a făcut ceea ce era necesar
pentru salvarea persoanei în măsura posibilităţilor de care dispunea şi dacă în absenţa unei astfel de
posibilităţi a întreprins sau nu cele necesare pentru înştiinţarea autorităţii.
Omisiunea de a anunţa de îndată autoritatea presupune neaducerea la cunoştinţă, neînştiinţarea acesteia
de împrejurarea că o persoană se găseşte într-o stare de primejdie care necesită acordarea de ajutor pentru a
fi salvată.
Autoritatea care trebuie înştiinţată poate fi una dintre autorităţile care pot acorda ajutorul necesar salvării
persoanei (de exemplu, o instituţie medico-sanitară) sau care pot lua măsuri pentru acordarea acestui ajutor
(de exemplu, organele de poliţie). Această obligaţie trebuie îndeplinită, cum este de altfel şi firesc, de
îndată. Toate aceste omisiuni trebuie să fie în legătură cu persoana aflată în primejdie şi care este lipsită de
putinţa de a se salva.
Prin urmare, trebuie ca făptuitorul să găsească persoana, iar, pe de altă parte, ca acea persoană să fie în
primejdie de a-şi pierde viaţa ori de a suferi o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi, totodată, să
fie în neputinţa de a se salva. Nu interesează împrejurările care au dus la găsirea persoanei. Astfel, găsirea
celui aflat la nevoie se poate datora unei simple coincidenţe sau întâmplări neprevăzute ori situaţiei că
făptuitorul a fost înştiinţat despre primejdia şi locul unde se află victima.
Nu interesează nici împrejurările din cauza cărora persoana se afla în primejdie şi nici împrejurările care
fac astfel încât să fie în imposibilitate de a se salva.
58
În situaţia când victima îşi pierde viaţa sau suferă o vătămare a sănătăţii sau integrităţii corporale, se va
reţine numai infracţiunea prevăzută în art. 203 C. pen., nu şi infracţiunea căreia îi corespunde rezultatul
produs, deoarece aceste fapte (omor, vătămare corporală etc.) nu se datorează omisiunii făptuitorului, ci
altor împrejurări sau cauze care nu au legătură cu acesta.
În literatura de specialitate se arată că alternativa textului (omisiunea de a da ajutor sau omisiunea de a
înştiinţa) nu implică un drept de alegere al subiectului activ, ci obligaţia de a alege pe aceea dintre
alternative care poate duce la un rezultat eficient şi eventual, dacă acesta nu a reuşit, de a recurge la
cealaltă. Astfel, de exemplu, dacă cineva găseşte o persoană rănită grav şi nu are medicamentele şi
pansamentele necesare, împrejurarea că a pus-o la adăpost şi i-a legat rana cu o bucată de pânză, pe care a
avut-o la îndemână, nu-l scuteşte de a înştiinţa şi autoritatea, pentru ca rănitul să fie ridicat şi transportat la
spital*3).
Textul incriminator nu prevede condiţii speciale de loc pentru existenţa infracţiunii. În varianta
normativă a omisiunii sesizării autorităţilor, fapta constituie infracţiune dacă sesizarea nu se face de îndată.
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea infracţiunii de care ne ocupăm se creează o stare de pericol la care
este expusă persoana găsită de subiectul activ. Gravitatea primejdiei se măreşte prin aceea că victima
continuă de a fi lipsită de ajutor.
c) Raportul de cauzalitate. Este necesar să existe o legătură de cauzalitate între inacţiunea subiectului
activ şi urmarea imediată, legătură care este prezumată până la proba contrarie. În consecinţă, pentru a fi
înlăturată legătura de cauzalitate, trebuie să se facă dovada că agravarea primejdiei în care se găsea victima
provine din altă cauză (de exemplu, în momentul în care făptuitorul a găsit victima, primejdia atinsese un
grad care făcea inutil orice ajutor)*4).
Întrucât infracţiunea se comite prin inacţiune, forma de vinovăţie constă în intenţie directă sau indirectă
[art. 16 alin. (6) C. pen.]. Rezultatul pe care făptuitorul l-a prevăzut şi urmărit sau acceptat este primejdia
sporită pentru viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a subiectului pasiv, în ipoteza când nu i se dă
ajutor grabnic*5).
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt posibile, fiind vorba de o infracţiune al cărei element material
constă într-o inacţiune.
Consumarea infracţiunii are loc de îndată ce subiectul activ având posibilitatea de a-şi îndeplini
îndatorirea nu şi-o îndeplineşte, în acest moment creându-se de altfel starea de pericol pentru victimă.
Dacă după consumarea infracţiunii are loc producerea unui rezultat vătămător pentru viaţa sau
integritatea corporală a victimei, omitentul nu va răspunde pentru acest rezultat, deoarece el nu l-a cauzat,
ci a găsit victima deja într-o situaţie primejdioasă şi în neputinţă de a se salva datorită altor cauze (fortuite
sau nu).
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoarea de la 3 luni la un an sau amendă.
5. Cauze justificative speciale

Potrivit art. 203 alin. (2), fapta nu constituie infracţiune dacă, prin acordarea ajutorului, autorul s-ar
expune unui pericol grav cu privire la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa. Această cauză
justificativă presupune existenţa unui risc, adică a unei temeri întemeiate de pericol pentru persoana sa sau
pentru alte persoane. În acest sens, trebuie menţionat faptul că dispoziţiile legale nu pot obliga pe cineva să
acorde ajutor altuia decât în măsura în care nu există temere raţională de a-şi periclita propria persoană ori
persoana altuia, însă există obligaţia de a anunţa autoritatea.
59
Problema unei temeri de pericol nu se poate invoca în situaţia acelor persoane care datorită situaţiei lor
speciale au obligaţia şi îndatorirea de a înfrunta primejdia şi pericolul cu orice risc (de exemplu, pompierii
sau persoanele anume încadrate pentru a salva pe cei ce sunt în pericol de a se îneca etc.). Dacă există însă
certitudinea că acţiunea de salvare ar duce la pierderea vieţii salvatorului, chiar şi aceste persoane pot
invoca această cauză justificativă, neexistând obligaţia de a-şi da propria viaţă pentru a-şi îndeplini
îndatoririle de serviciu.

*2) Trib. Alba, Dec. pen. nr. 385/1989, în RRD nr. 4/1989, p. 60, cu notă de Gr. Giurcă. În acelaşi sens,
a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 332/2008, pe www.iccj.ro.
*4) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 632.
ART. 204
Împiedicarea ajutorului
Infracţiunea este prevăzută în art. 204 alin. (1) într-o singură variantă şi constă în împiedicarea
intervenţiei ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent şi grav pentru viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea acesteia.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl constituie relaţiile
sociale de convieţuire socială privind asistenţa celor aflaţi în primejdie.
b) Obiectul material. Infracţiunea de care ne ocupăm are ca obiect material corpul persoanei
abandonate şi pierdute, pusă în primejdie sporită prin acţiunea făptuitorului. După o altă opinie,
infracţiunea nu are obiect material*1).
a) Subiectul activ. Infracţiunea de împiedicare a ajutorului poate fi săvârşită de orice persoană, textul
incriminator neprevăzând vreo calitate specială a acesteia.
Coautoratul este posibil la această infracţiune. Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării,
cât şi a complicităţii, nefiind necesară îndeplinirea vreunei calităţi speciale de către participanţi. Nu
săvârşeşte această infracţiune cel care a pus în pericol cu intenţie subiectul pasiv; acesta, chiar dacă ulterior
împiedică acordarea ajutorului, răspunde pentru fapta mai gravă săvârşită (omor în forma consumată sau a
tentativei, vătămare corporală). Într-adevăr, acţiunea acestuia se continuă natural pentru realizarea
rezultatului urmărit sau acceptat, neconstituind o nouă infracţiune care intră în concurs cu prima (spre
exemplu, cel care a împuşcat victima şi, constatând că aceasta nu a murit, împiedică medicul să încerce
salvarea acesteia săvârşeşte infracţiunea de omor, iar nu omor în concurs cu împiedicarea ajutorului).
b) Subiect pasiv. Infracţiunea are ca subiect pasiv persoana care se găseşte într-o situaţie specială, în
sensul că viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a acesteia i-au fost puse în pericol (subiect pasiv
calificat).
60
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea se comite prin acţiune, respectiv
prin împiedicarea intervenţiei ajutoarelor. Acţiunea făptuitorului trebuie să fie în legătură cu o persoană
care are nevoie de ajutor, fiindu-i pusă în primejdie viaţa, sănătatea sau integritatea corporală.
Nu are importanţă dacă ajutorul era calificat sau nu, dacă venea din partea unei persoane autorizate sau
nu. Esenţial este intenţia de a ajuta persoana aflată în pericol, ajutor care este împiedicat însă de făptuitor.
Condiţia esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni este ca victima să nu se afle în pericol ca urmare a
acţiunii intenţionate a celui care împiedică ajutorul, caz în care se va reţine în sarcina acestuia infracţiunea
intenţionată îndreptată împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii.
Nu are relevanţă nici modalitatea împiedicării ajutorului. Acesta se poate realiza prin împotrivire fizică,
prin anularea posibilităţii ca victima să fie ajutată (spre exemplu, prin tăierea unui pod de frânghie peste o
prăpastie) ori chiar prin inducerea în eroare a echipelor de salvare asupra locaţiei victimei (spre exemplu,
prin trimiterea acestora în cu totul altă parte decât locul în care se găseşte victima).
Dacă fapta se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare, se vor aplica regulile privind concursul de
infracţiuni.
b) Urmarea imediată. Pentru existenţa infracţiunii, trebuie ca acţiunea făptuitorului de a împiedica
intervenţia ajutoarelor să aibă ca urmare imediată sporirea stării de pericol pentru viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a victimei, amplificare ce are loc din cauza comportării inumane a celui care
împiedică acţiunea de salvare.
Urmarea infracţiunii de care ne ocupăm subzistă chiar dacă nu s-a produs moartea sau vreo vătămare
corporală, fiind suficient doar să existe numai posibilitatea, eventualitatea producerii unui asemenea
rezultat socialmente periculos.
de cauzalitate, în sensul că acţiunea acestuia de a împiedica intervenţia ajutoarelor agravează starea de
pericol pentru viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a celui în pericol.
Forma de vinovăţie se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă [art. 16 alin. (6) C. pen.].
Mobilul sau scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii. Acestea pot fi luate însă în
considerare la individualizarea pedepsei (spre exemplu, frica de agravarea stării de pericol ca urmare a
ajutorului acordat ori dorinţa de a moşteni victima care s-a autoaccidentat ori ura sau gelozia la adresa
acesteia etc.).
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când făptuitorul împiedică intervenţia ajutoarelor şi se
creează starea de pericol cerută de textul de incriminare.
B. Sancţionare
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani sau amenda.
ART. 205
Lipsirea de libertate în mod ilegal

61
Infracţiunea este prevăzută în art. 205 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată şi două variante
agravate. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în lipsirea de libertate a unei persoane în mod
ilegal. Varianta asimilată prevede că se consideră lipsire de libertate şi răpirea unei persoane aflate în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra.
Prima variantă agravată se regăseşte în alin. (3) şi se reţine dacă fapta este săvârşită de către o persoană
înarmată [lit. a)], asupra unui minor [lit. b)] ori punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei [lit. c)].
Cea de-a doua variantă agravată este comună tuturor variantelor anterioare de comitere şi se reţine atunci
când fapta a avut ca urmare moartea victimei [alin. (4)].
a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi normală
desfăşurare depind de ocrotirea libertăţii fizice a persoanei, adică a posibilităţii acesteia de a se mişca, de a
circula, de a acţiona după voinţa sa şi în limitele admise de lege. Libertatea fizică a persoanei, ca
manifestare a stării de libertate a omului, constituie o importantă valoare socială, deoarece numai în
condiţiile respectării acestui „statut” de libertate al membrilor societăţii, este posibilă dezvoltarea
personalităţii lor creatoare*1). Ca obiect juridic secundar apar în unele situaţii relaţiile sociale referitoare la
integritatea corporală ori sănătatea persoanei.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material îl constituie corpul persoanei fizice
asupra căreia se exercită fapta privativă de libertate.
a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, deoarece legea nu cere o anume calitate.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale – coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică. Dacă fapta se săvârşeşte împotriva unui
minor, va opera agravanta prevăzută în art. 205 alin. (3) lit. b) C. pen. Starea de minoritate a victimei (sub
18 ani) trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să fie cunoscută sau prevăzută de autor.
Infracţiunea este, în acest caz, mai gravă, deoarece fapta poate avea consecinţe deosebit de dăunătoare
asupra dezvoltării fizice şi psihice a victimei.
Există această infracţiune chiar dacă subiectul pasiv este în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de
a se apăra ori chiar dacă acesta se află în imposibilitatea de a conştientiza faptul că este lipsit de libertate.
Într-adevăr, legiuitorul ocroteşte prin incriminarea acestei fapte libertatea oricărei persoane împotriva unor
acte samavolnice, ilegale, indiferent dacă aceasta conştientizează sau nu despre atingerea adusă drepturilor
personale.
a) Elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune prin care se produce în orice mod lipsirea de
libertate a persoanei. Legea nu cere o împiedicare absolută de mişcare a victimei, adică o restrângere totală
a libertăţii de mişcare a acesteia, ci se poate înfăţişa şi ca o constrângere parţială, în raport cu o activitate,
cu o acţiune determinată pe care victima vrea să o realizeze*2).
Lipsirea de libertate a persoanei trebuie să aibă un caracter ilegal, adică să nu fie expres sau implicit
admisă de lege. Dacă lipsirea de libertate are caracter legal, fapta nu constituie infracţiune. Este cazul
persoanelor atinse de boli contagioase şi care au fost internate pentru tratament împotriva voinţei lor, a
persoanelor reţinute în carantină, a copiilor minori, în privinţa cărora s-au luat măsuri justificate de
restrângere a libertăţii de către părinţi sau de către cei asimilaţi acestora*3).
62
Nu atrage răspunderea penală nici restrângerea libertăţii impusă de activitatea desfăşurată de subiect, ca
în cazul militarilor, care trebuie să stea în cazarmă.
Elementul material al infracţiunii analizate poate consta fie într-o acţiune (de exemplu: subiectul activ
leagă victima, punând-o în imposibilitate de a se mişca ori îi administrează unele substanţe care îi
paralizează voinţa – alcool, stupefiante – sau îi ascunde hainele pentru a o împiedica să se deplaseze ori
internează victima într-un spital de boli nervoase prin prezentarea eronată a stării de fapt în faţa
autorităţilor etc.), fie într-o inacţiune (de exemplu: autorul omite să facă ceea ce este obligat în cadrul
atribuţiilor de serviciu, cum ar fi neeliberarea unei persoane dintr-o unitate psihiatrică atunci când motivele
pentru internarea acesteia au dispărut etc.).
Lipsirea de libertate în mod ilegal este o infracţiune susceptibilă de a face parte din elementul constitutiv
al altor infracţiuni mai grave (viol, tâlhărie etc.). Dacă însă timpul în care victima este lipsită de libertate
depăşeşte timpul cât s-a desfăşurat comiterea acestor infracţiuni, va exista un concurs de infracţiuni,
lipsirea de libertate nemaiputând fi absorbită în viol sau tâlhărie*4).
Privarea de libertate dobândeşte un pericol sporit când este comisă de o persoană înarmată. Legea [art.
205 alin. (3) lit. a)] nu cere ca autorul să fi întrebuinţat arma aflată asupra sa pentru a înlesni săvârşirea
infracţiunii, fiind suficient ca autorul să fie înarmat. Cu privire la obiecţiunea dacă arma trebuie să fie
vizibilă sau nu pentru victimă, trebuie să facem unele distincţii în raport cu prevederile art. 179 C. pen. În
raport cu prevederile acestui text, prin „persoană înarmată” trebuie să înţelegem persoana care are asupra sa
instrumente, piese sau dispozitive astfel declarate prin dispoziţiile legale, precum şi persoana care are
asupra sa orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi pe care le întrebuinţează în mod efectiv
pentru atac.
În primul caz, fiind vorba despre o armă propriu-zisă, este suficient ca, în momentul săvârşirii faptei,
autorul să aibă asupra sa o astfel de armă. În al doilea caz, fiind vorba de un obiect care devine armă numai
prin folosire, este necesar ca subiectul activ să utilizeze acest obiect împotriva victimei. Efectul intimidant
pe care îl produce asupra victimei atât arma propriu-zisă, deţinută de făptuitor, cât şi folosirea de către
acesta a obiectului susceptibil a servi ca armă, fac ca fapta să fie săvârşită mai uşor*5).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, ca urmare a acţiunii (inacţiunii) trebuie să se producă
lipsirea de libertate a victimei, imposibilitatea acesteia de a se manifesta potrivit voinţei sale. Lipsirea de
libertate (ca urmare imediată a infracţiunii) trebuie să dureze atât cât să rezulte că persoana a fost efectiv
împiedicată de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu voinţa sa*6).
În varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. c) se cere ca victimei să îi fie pusă în pericol sănătatea sau
viaţa. Această agravantă se reţine când s-a creat efectiv posibilitatea ca victima să sufere o vătămare a
integrităţii corporale sau a sănătăţii ori ca ea să-şi piardă viaţa. Starea de pericol poate rezulta din modul
cum s-a executat infracţiunea sau din tratamentul la care a fost supusă victima (de pildă, ţinerea într-o
încăpere insalubră, fără hrană suficientă, în frig etc.). Varianta examinată subzistă şi atunci când starea de
pericol a existat numai la un moment dat, nefiind necesar ca ea să fi existat pe toată perioada timpului cât
victima a fost lipsită de libertate. În cazul în care victima suferă efectiv o vătămare a integrităţii corporale
sau a sănătăţii, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal intră în concurs cu infracţiunea de lovire
sau vătămare corporală [art. 193 alin. (2), art. 194 C. pen.].
În fine, în alin. (4) al art. 205 este prevăzută ca o variantă agravată deosebit de periculoasă, situaţia în care
fapta a avut ca urmare moartea victimei (infracţiune absorbantă), situaţie în care altfel ar fi existat concurs
de infracţiuni*7). S-a reţinut această agravantă în situaţia în care inculpaţii au lipsit victima în mod ilegal
de libertate şi au exercitate asupra ei presiuni psihice şi constrângeri fizice, astfel încât aceasta, pretextând
că merge la toaletă, a sărit pe fereastră de la etajul 3, căzând pe trotuar şi suferind politraumatisme în urma
cărora a decedat*8).
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi urmarea imediată arătată mai sus
trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Dacă lipsirea de libertate a persoanei este absorbită în mod natural de o altă infracţiune, pierzându-şi
astfel autonomia, va exista o singură infracţiune, şi anume cea absorbantă. Astfel, în cazul lipsirii de
63
libertate a persoanei, ca modalitate de constrângere la raport sexual, inculpatul va răspunde numai pentru
infracţiunea de viol; dacă însă după viol inculpatul a continuat să reţină victima (de exemplu, a încuiat-o în
cameră, luându-i rochia, geanta şi actele de identitate) pentru a o constrânge să nu părăsească încăperea
câteva ore, va exista infracţiunea prevăzută în art. 205 C. pen., în concurs cu aceea de viol, deoarece prima
nu se absoarbe în aceasta din urmă*9).
Dacă au fost private de libertate mai multe persoane, vor exista atâtea infracţiuni câte victime au fost
lezate.
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Subiectul
activ îşi dă seama că prin fapta sa persoana vătămată va fi lipsită în mod ilegal de libertate şi urmăreşte sau
acceptă producerea rezultatului.
În situaţia când făptuitorul s-a aflat în eroare referitor la aspectul ilegal al privării de libertate, nu va
exista infracţiune, întrucât această eroare înlătură vinovăţia. De asemenea, nu va exista răspundere penală
nici atunci când fapta a fost comisă cu consimţământul persoanei, dacă, bineînţeles, acest consimţământ a
fost dat în mod valabil*10). Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, vinovăţia se prezintă sub forma
praeterintenţiei. Mobilul sau scopul privării ilegale a victimei de libertate nu are nicio relevanţă pentru
existenţa faptei penale prevăzute în art. 205 C. pen.
În cazul în care subiectul activ nu urmăreşte şi nici nu acceptă lipsirea de libertate a victimei*11), nu
există infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal*12).
A. Forme
Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1)–(3) se pedepseşte [art. 205 alin. (5)].
Lipsirea de libertate în mod ilegal se consumă în momentul în care se produce urmarea imediată –
lipsirea de libertate, subiectul pasiv fiind adus în situaţia de a nu se putea mişca şi acţiona în mod liber;
dacă lipsirea de libertate continuă, fapta va avea caracterul unei infracţiuni continue, până la redarea
libertăţii victimei. Fiind o infracţiune continuă, aceasta se va epuiza în momentul când starea de lipsire de
libertate a încetat.
B. Sancţionare
În varianta simplă sau tipică de lipsire de libertate în mod ilegal [alin. (1)], precum şi în varianta
asimilată [alin. (2)], persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani. În cazul alin. (3) (când
fapta este săvârşită de o persoană înarmată, asupra unui minor, ori când victimei îi este pusă în pericol
sănătatea sau viaţa), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Potrivit alin. (4), dacă fapta a avut ca
urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, varianta agravată
prevăzută în alin. (4) a acestei infracţiuni este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală,
cât şi executarea pedepsei.
*1) G. Antoniu, op. cit., p. 163.

*4) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1839/2007, în Buletinul Casaţiei nr. 1/2008, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 71.
*7) Ibidem, p. 168.
*8) C. Ap. Constanţa, Dec. pen. nr. 228/2000, în Dreptul nr. 1/2001, p. 188.
64
*9) C. Ap. Ploieşti, Dec. pen. nr. 101/A/1998, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică
judiciară, sem. I, 1998, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 57–58.
*10) V. Dongoroz ş,a., op. cit., vol. III, p. 290.
*11) Deşi atâta timp cât autorităţile interne au avut baza legală necesară reţinerii, fapta nu constituie
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, aceasta constituie o încălcare a dreptului la libertate şi
siguranţă prevăzut de art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, invocând
jurisprudenţa sa anterioară stabilită din cauza Kaya c. României, Curtea a hotărât că detenţia reclamantului
în Centrul de Tranzit din Aeroportul Otopeni în perioada 1–17 august 2001 nu a fost justificată,
reclamantul fiind lipsit de libertate fără nicio justificare şi neavând posibilitatea de a contesta măsura luată
împotriva sa (Hussain c. României, hotărâre CEDO din 18 februarie 2008, nepublicată).
*12) Potrivit legislaţiei interne, fapta mamei căsătorită în Ungaria de a-şi aduce copilul minor în
România în urma unor divergenţe cu soţul şi fără consimţământul acestuia nu constituie infracţiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal. Lipsa de diligenţă a autorităţilor române în asistenţa acordată cetăţeanului
ungur în vederea recuperării copilului, potrivit obligaţiilor asumate în baza Convenţiei de la Haga din 1980
privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii constituie însă o încălcare a dreptuluila viaţa
privată prevăzut în art. 8 din Convenţie (cauza Monory c. României şi Ungariei, par. 68–84, CEDO, 2005,
Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Selecţiuni 2004–2005, Biroul de Informare
al Consiliului Europei la Bucureşti, 2005, p. 212–216).
ART. 206
Ameninţarea
Infracţiunea este prevăzută în art. 206 C. pen. într-o singură variantă de comitere şi constă în fapta de a
ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a
altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care asigură libertatea psihică sau morală a
persoanei, în sensul libertăţii de a decide, de a lua nestingherit hotărâri sau de a-şi manifesta voinţa.
Libertatea persoanei de a se comporta după voinţa sa, fără a fi constrâns în vreun fel, are o mare importanţă
pentru esenţa persoanei în statul de drept.
Faptele de ameninţare creează o stare de temere, de nelinişte persoanei ameninţate, împiedicând-o să-şi
desfăşoare în bune condiţii activitatea obişnuită, bineînţeles, respectând legile în vigoare, ordinea de drept,
regulile de convieţuire socială.
b) Obiectul material. Infracţiunea de ameninţare nu are obiect material.
a) Subiectul activ al infracţiunii nu este determinat de lege, putând fi orice persoană fizică; fapta poate fi
comisă şi în participaţie sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana ameninţată cu săvârşirea unui rău privitor la persoana sa ori a altei
persoane. Subiectul pasiv poate fi orice persoană care este în măsură să-şi dea seama că este supusă unei
forme de constrângere psihică.
În literatura juridică şi în practica judiciară s-a apreciat că nou-născutul, bolnavul în stare de comă ori cel
care din cauza stării psihice nu-şi poate da seama ce se petrece în jurul său, cel aflat în stare de beţie
65
completă nu sunt susceptibili de a fi ameninţaţi, neavând capacitatea de a percepe efectul psihic al
ameninţării*1).
În situaţia ameninţării adresate unui grup de persoane, vor fi tot atâţia subiecţi pasivi şi tot atâtea
infracţiuni câte persoane alcătuiau grupul.
Nu există însă infracţiune de ameninţare în cazul când făptuitorul se adresează unei colectivităţi sau unor
persoane nedeterminate.
În situaţia când subiectul pasiv are o anumită calitate (de exemplu, procuror, poliţist etc.), ameninţarea
va fi absorbită ca element constitutiv al altor infracţiuni (de exemplu, al infracţiunii de ultraj prevăzute în
art. 257 C. pen. ori ultraj judiciar, în art. 279 C. pen.).
a) Elementul material constă în acţiunea de ameninţare a unei persoane, de insuflare a temerii că va fi
supusă unui pericol sau că o altă persoană apropiată va suferi un rău. Această acţiune poate fi săvârşită
direct, prin orice mijloace de comunicare – cuvinte, gesturi, fapte etc. – sau indirect, adică printr-o terţă
persoană. Acţiunea de ameninţare, pentru a avea relevanţă penală, trebuie să aibă ca obiect săvârşirea unei
infracţiuni, oricare ar fi aceasta, sau a unei fapte păgubitoare, indiferent de gravitate. Infracţiunea sau fapta
cu care se ameninţă, poate fi îndreptată nu numai împotriva celui ameninţat, dar şi – aşa cum s-a arătat – a
unei persoane apropiate.
Nu interesează dacă ameninţarea este necondiţionată sau condiţionată; este suficient să fi fost obiectiv
credibilă şi serioasă, susceptibilă de a alarma victima, de a-i produce o temere serioasă.
Dacă din atitudinea făptuitorului nu rezultă cu nimic că acesta va trece la înfăptuirea ameninţării sau
dacă ameninţarea, în mod obiectiv, nu poate fi realizată, fapta nu este de natură să alarmeze. Există, de
pildă, infracţiunea de ameninţare, dacă inculpatul a ameninţat victima cu moartea, arătându-i un cuţit şi
spunându-i că o va omorî, fără a trece desigur la punerea în executare a acestei intenţii (în caz contrar, ar fi
fost tentativă de omor)*2). Nu există infracţiune atunci când se ameninţă cu realizarea unui drept sau cu
folosirea unei căi legale; în acest sens, în practica judiciară s-a statuat că nu constituie infracţiune fapta de a
ameninţa o persoană că „o va aranja cu legea dacă se mai ţine de capul lui”, deoarece prin aceasta
făptuitorul nu s-a referit decât la folosirea unei căi legale pentru a obţine o anumită comportare din partea
reclamantei*3). Dacă ameninţarea se referă la săvârşirea unei infracţiuni şi acea infracţiune este comisă
imediat, atunci infracţiunea de ameninţare este absorbită în infracţiunea la care s-a făcut referire. Dacă
victima este ameninţată cu o faptă care se va produce mult mai târziu, devine îndoielnic că această
ameninţare ar putea inspira o temere persoanei ameninţate.
Ameninţarea se consideră a fi susceptibilă de a alarma când este de natură a inspira persoanei ameninţate o
temere reală şi serioasă că va suferi vătămarea sau prejudiciul cu care a fost ameninţată*4). Pentru aceasta
este necesar, aşa cum am subliniat anterior, ca ameninţarea să fie aptă de a fi realizată, adică să se producă
în împrejurări care să fie de natură să impresioneze, să îngrijoreze, să creeze în conştiinţa celui ameninţat
temerea că răul cu care se ameninţă s-ar putea realiza. În practica judiciară s-a reţinut că această trăsătură a
conţinutului infracţiunii lipseşte în cazul în care persoana ameninţată a avut o atitudine ce vădeşte că
ameninţarea nu i-a provocat nicio temere sau că nu a luat-o în serios*5). Avem rezerve în ceea ce priveşte
această soluţie, deoarece textul legal nu cere ca ameninţarea să producă efectiv o stare de temere sau
alarmare, ci doar să fie susceptibilă să producă o stare de temere. Considerăm că dacă ameninţarea este
serioasă şi susceptibilă de alarmare, atunci conţinutul infracţiunii este realizat, indiferent dacă a avut ecou
în conştiinţa persoanei vătămate sau nu. Oricum, acţiunea penală punându-se în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, odată cu introducerea plângerii de către aceasta, este de presupus că
ameninţarea făptuitorului nu a lăsat-o indiferentă.
66
Caracterul ameninţării de a fi fost susceptibilă de a alarma se apreciază concret, în funcţie de
împrejurările cauzei, de natura răului cu care s-a ameninţat, de natura alarmantă a expresiilor întrebuinţate,
de personalitatea celui ameninţat, de reacţia acestuia în faţa ameninţării etc.
Această trăsătură trebuie să fie dovedită; de aceea, organul abilitat trebuie să învedereze motivat din ce
împrejurări deduce că expresiile proferate, actele sau gesturile săvârşite au fost de aşa natură încât au putut
să inspire celui ameninţat temerea că ameninţarea se va realiza, în caz contrar neputându-se reţine
săvârşirea infracţiunii în sarcina inculpatului. Nu există cerinţe speciale privitoare la locul şi timpul
săvârşirii infracţiunii.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru libertatea psihică a persoanei.
Dacă mijloacele folosite de făptuitor sunt apte să producă o temere, urmarea este prezumată.
de cauzalitate.
Infracţiunea de ameninţare se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. În cazul ameninţării cu
săvârşirea unei infracţiuni, nu are relevanţă dacă făptuitorul a luat sau nu hotărârea de a comite acea
infracţiune; este suficient ca făptuitorul să fi avut reprezentarea că, prin fapta comisă, va provoca victimei o
stare de nelinişte, că o va alarma şi să fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii acestei urmări.
Intenţia nu există în situaţia când ameninţarea s-a făcut în glumă, făptuitorul neprevăzând niciun moment
că acţiunea sa ar fi de natură să alarmeze şi să producă victimei o stare de temere. De asemenea, intenţia
lipseşte în situaţia în care făptuitorul a fost în eroare referitor la aptitudinea faptei sale de a produce
victimei o astfel de stare.
Textul de incriminare nu prevede şi nu pretinde un anumit scop ori prezenţa unui anumit mobil.
A. Forme
Infracţiunea se consumă în momentul când, ca urmare a acţiunii făptuitorului, s-a produs urmarea cerută
de lege, adică starea de pericol pentru libertatea psihică a victimei. Tentativa, deşi posibilă atunci când
făptuitorul a ales o modalitate de săvârşire a ameninţării care implică o derulare în timp (de exemplu, prin
trimiterea unei scrisori de ameninţare), nu este pedepsită.
Infracţiunea de ameninţare este o infracţiune formală şi instantanee, consumându-se, de regulă, prin
simplul fapt al ameninţării.
Dacă ameninţarea reprezintă elementul constitutiv al unei infracţiuni complexe (de pildă, în cazul
infracţiunilor de tâlhărie, şantaj, ultraj, cercetare abuzivă etc.) ori o circumstanţă agravantă a altei
infracţiuni [de exemplu, în cazul infracţiunii de împiedicare a exercitării libertăţii religioase, art. 381 alin.
(3)], ea va fi absorbită în conţinutul acesteia.
B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată
să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.
În cazul infracţiunii de ameninţare, acţiunea penală este promovată numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.

*2) Trib. Suprem, Dec. pen. nr. 1493/1979, în R2, p. 220.
*3) Trib. reg. Timişoara, Dec. pen. nr. 3614/1955, în Legalitatea populară nr. 10/1956, p. 122.
*4) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 487/R/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 325.
67
*5) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 441/R/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p.
322.
ART. 207
Şantajul
Infracţiunea este prevăzută în art. 207 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă
agravată. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să
nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial. Potrivit alin. (2),
constituie variantă asimilată ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare,
compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul de a
dobândi în mod injust un folos nepatrimonial.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (3) şi se reţine dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au
fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial.
a) Obiectul juridic special îl constituie în principal relaţiile sociale referitoare la libertatea psihică a
persoanei. Prin incriminarea şantajului, legea penală reacţionează împotriva faptelor susceptibile să
îngrădească posibilităţile persoanei şantajate de a voi şi de a dispune de acţiunile sale.
De asemenea, dar numai ca obiect juridic special adiacent, sunt ocrotite şi relaţiile sociale susceptibile a
fi vătămate sau periclitate prin urmărirea fără drept a unui folos (de exemplu, relaţiile sociale referitoare la
patrimoniu, în ipoteza în care constrângerea este exercitată în vederea obţinerii unui folos material).
Deşi are ca obiect juridic principal relaţiile sociale care sunt ocrotite şi prin incriminarea ameninţării –
cele referitoare la libertatea morală a persoanei –, şantajul se deosebeşte de aceasta prin aceea că făptuitorul
urmăreşte dobândirea în mod injust a unui folos. În afară de aceasta, şantajul poate fi săvârşit şi prin acţiuni
violente exercitate asupra persoanei.
b) Obiectul material. Infracţiunea de şantaj nu are în principiu obiect material, libertatea psihică
(morală) constituind un drept personal.
În anumite cazuri însă, când fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice (violenţe), obiectul
material îl constituie corpul victimei sau bunurile materiale asupra cărora s-a acţionat.
Obiectul material al şantajului nu trebuie însă confundat cu folosul (profitul) realizat prin săvârşirea
infracţiunii; aceasta este consecinţa, iar nu obiectul material al infracţiunii de şantaj*1). Astfel, nu se poate
respinge cererea de despăgubiri a părţii civile pe motiv că infracţiunea de şantaj nu are obiect material,
atâta timp cât prejudicierea acesteia este urmarea acţiunii făptuitorilor*2).
a) Subiectul activ nu este circumstanţiat de lege, fapta putând fi săvârşită de orice persoană. Participaţia
penală este posibilă în oricare dintre formele sale.
b) Subiectul pasiv poate fi, de asemenea, orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simţi
presiunea psihică exercitată asupra sa.
În situaţia în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de şantaj, există tot atâtea
infracţiuni câţi subiecţi pasivi sunt.
68
a) Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea de constrângere a unei persoane să dea, să
facă, să nu facă sau să sufere ceva. Spre deosebire de Codul penal anterior, unde constrângerea se putea
realiza numai prin violenţă sau ameninţare, actualul Cod penal nu mai menţine această cerinţă. Aceasta nu
înseamnă că în actuala reglementare se exclud violenţa sau ameninţarea ca modalităţi de realizare a
constrângerii. Legiuitorul a dorit însă să dea o incriminare deschisă a posibilităţilor de realizare a
constrângerii, nedorind limitarea acesteia la violenţă sau ameninţare.
Astfel, fapta se poate săvârşi prin exercitarea oricăror acte de violenţă fizică împotriva unei persoane, de
la simplele acte de lovire, imobilizare, legare până la producerea de vătămări corporale*3). Violenţa trebuie
să se exercite asupra persoanei, dar în limitele prevăzute în art. 193 alin. (1) C. pen.; dacă prin folosirea
violenţei se produce o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, mai gravă decât cea la care se referă
art. 193 alin. (1), va exista concurs de infracţiuni.
Constrângerea se poate realiza şi prin ameninţare. Ameninţarea constă în săvârşirea de acte care sunt de
natură a inspira victimei temerea unui pericol pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea,
demnitatea sau avutul său ori al unei alte persoane de care este legată afectiv. În urma ameninţării
declanşate şi a temerii serioase produse victimei, aceasta este pusă în situaţia de a nu mai avea resursele
morale necesare pentru a se opune pretenţiilor făptuitorului; când ameninţarea nu a fost susceptibilă de a
produce victimei o asemenea teamă, infracţiunea de şantaj nu subzistă.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca ameninţarea să se refere la producerea unui rău viitor.
Violenţa şi ameninţarea trebuie să constituie mijloace de a exercita o constrângere asupra victimei. Nu
interesează dacă victima a cedat sau nu violenţei ori ameninţării. Prin astfel de mijloace, autorul trebuie să
determine pe subiectul pasiv să dea, să facă, să nu facă ori să sufere ceva patrimonial sau nepatrimonial.
A da ceva presupune a efectua o activitate de autodeposedare, de remitere (de pildă, predarea unui bun, a
unei sume de bani etc.). În practica judiciară s-a reţinut, în acest sens, ca infracţiune de şantaj, fapta
inculpaţilor care au pretins sume de bani pentru a nu denunţa persoanele pe care le-au surprins când au
sustras mărfuri din magazin*4).
A face ceva înseamnă a acţiona într-un anumit fel (de exemplu, a semna un act, a evacua o încăpere sau
imobil, a face o declaraţie, a recunoaşte un drept, a retrage o plângere, a anula o logodnă, a-şi da demisia
din serviciu etc.) sau a lua o anumită atitudine impusă prin constrângere. S-a reţinut infracţiunea de şantaj
în această variantă de comitere în cazul inculpaţilor care au constrâns partea vătămată prin ameninţări la
adresa să şi a familiei sale astfel încât să o determine fie să facă rost de bani şi să restituie datoriile către
inculpaţi, fie să lase acestora dreptul de dispoziţie asupra imobilului proprietate personală*5).
A nu face ceva înseamnă a se abţine de a îndeplini o activitate, o prestaţie, de a lua o atitudine (de
exemplu, a nu face un denunţ, a nu declanşa un proces, a nu se prezenta la un concurs pentru ocuparea unui
post, a nu face un act etc.) din cauza constrângerii.
În sfârşit, prin a suferi ceva se înţelege a suporta un prejudiciu, material sau moral (de exemplu,
acceptarea să i se distrugă un bun, să i se ocupe samavolnic locuinţa, să părăsească o localitate, să îndure o
situaţie umilitoare, să piardă o sumă de bani, să fie insultat, să suporte o situaţie jignitoare etc.), indiferent
de natura acestuia. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că există infracţiunea de şantaj, dacă
victima este constrânsă la raport sexual sub ameninţarea inculpatului că va da publicităţii unele fotografii
compromiţătoare*6).
Şantajul prezintă şi o variantă asimilată. Aceasta constă în ameninţarea dării în vileag a unei fapte reale
sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia.
În acest caz, constrângerea se realizează numai prin ameninţare cu darea în vileag a unei fapte, adevărată
sau imaginară.
Raţiunea incriminării constă în aceea că printr-o faptă josnică se urmăreşte obţinerea unor profituri. De
asemenea, s-a avut în vedere că în condiţiile art. 207 C. pen., forţa intimidantă a constrângerii exercitate
asupra victimei este mai mare, ştiut fiind faptul că este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de înlăturat
69
consecinţele unei compromiteri publice, indiferent dacă este vorba de o faptă imaginară sau reală. Potrivit
art. 177 C. pen., prin „membru de familie” se înţeleg ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii
acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude (aceste dispoziţii
aplicându-se şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti), soţul, persoanele
care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc.
Pentru existenţa infracţiunii de şantaj, nu este necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenţia
făptuitorului, adică să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceea ce acesta îi cere, infracţiunea există
independent de această împrejurare, deoarece şantajul este, după cum s-a arătat, o infracţiune îndreptată în
principal împotriva libertăţii morale a persoanei, libertate care este încălcată prin simplul fapt al
constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale. Nu sunt cerinţe esenţiale privind
locul şi timpul comiterii infracţiunii.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări serioase de temere a victimei, constrângerea
declanşată asupra sa punând-o în faţa alternativei de a îndeplini pretenţiile făptuitorului ori de a suporta alte
consecinţe, ceea ce echivalează cu o îngrădire a libertăţii psihice a persoanei vătămate de a acţiona după
voinţa sa.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Nu există o astfel de legătură dacă persoana vătămată a simulat că se află într-o stare de
temere serioasă pentru a induce în eroare pe subiectul activ şi a-l denunţa.
Infracţiunea de şantaj se comite numai cu intenţie directă (calificată prin scop). Într-adevăr, autorul
acţionează având reprezentarea că prin fapta sa exercită o constrângere ilicită asupra victimei pentru a o
determina să facă, să nu facă, să dea sau să sufere ceva, şi urmăreşte producerea acestui rezultat, cu scopul
de a dobândi un folos injust.
Acţiunea de constrângere exercitată de făptuitor trebuie să urmărească realizarea unui scop determinat, şi
anume obţinerea unui folos pentru sine sau pentru altul*7). Acesta poate fi nepatrimonial (de exemplu,
acordarea unui titlu sau a unui grad ori a altor distincţii onorifice), pentru realizarea variantei tip şi a celei
asimilate, ori patrimonial (de exemplu, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei
datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestaţiuni de serviciu în mod gratuit), pentru realizarea variantei
agravate. În varianta agravată a şantajului, se pune problema diferenţierii acestei infracţiuni de infracţiunea
de tâlhărie.
Şantajul este o infracţiune îndreptată în principal nu împotriva patrimoniului sau a altor interese ale
persoanei, ci împotriva libertăţii sale psihice. În cazul când, concomitent cu exercitarea constrângerii,
făptuitorul pretinde ca victima să-i dea un bun mobil, acesta va răspunde nu pentru infracţiunea de şantaj,
ci pentru aceea de tâlhărie. Spre deosebire de tâlhărie, care presupune concomitenţa violenţei sau a
ameninţării cu predarea bunului, şantajul implică o predare ulterioară a acestuia*8). Astfel, fapta
inculpaţilor de a-şi însuşi bijuteriile persoanei vătămate prin ameninţare cu cuţitul constituie tâlhărie, şi nu
infracţiunea de şantaj*9); tot astfel, dacă inculpaţii, prin violenţe şi ameninţări au obligat un barman să le
servească băuturi alcoolice, al căror cost au refuzat să-l achite a determinat victima pe care a ameninţat-o
cu moartea, să-i dea un lucru care nu îi aparţine*10).
Cu privire la obţinerea folosului considerăm, alături de alţi autori, că cerinţa legii este îndeplinită numai
când folosul este injust, nu şi atunci când acesta este just*11).
Cu privire la forma de vinovăţie semnalăm că unii autori consideră că infracţiunea se comite şi cu
intenţie indirectă*12). În acest caz, scopul urmărit de făptuitor s-ar referi mai degrabă la modul de săvârşire
a acţiunii de constrângere.
Dacă autorul nu a urmărit scopul prevăzut în norma de incriminare înseamnă că el nu a acţionat cu
vinovăţia cerută pentru existenţa infracţiunii de şantaj; în acest caz, constrângerea psihică ar putea constitui
eventual o ameninţare.
70
A. Forme
Infracţiunea de şantaj se consumă în momentul când s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de
temere în persoana celui constrâns, indiferent dacă victima a rezistat sau nu acţiunii de constrângere şi deci
dacă s-a supus cerinţelor făptuitorului de a da, a face, a nu face ori a suferi ceva.
Dacă autorul a constrâns persoana vătămată prin acţiuni repetate, subzistă numai o singură infracţiune de
şantaj. Tot o singură infracţiune va exista şi atunci când s-a exercitat asupra victimei constrângerea atât sub
forma ameninţării, cât şi a violenţei.
În fine, dacă autorul a exercitat activitatea ilegală contra mai multor persoane, fie dorind obţinerea unui
folos de la fiecare, fie urmărind un folos unic (de exemplu, să nu se prezinte la un concurs pentru a putea el
ocupa postul), vor subzista atâtea infracţiuni de şantaj, câte victime sunt, făcându-se aplicarea art. 38 C.
pen.
Şantajul absoarbe, prin voinţa legiuitorului, faptele de ameninţare sau de loviri ori alte violenţe în
varianta tip, acestea făcând parte din conţinutul infracţiunii de şantaj.
Când violenţele comise de autor au ca urmare o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ne aflăm
în faţa unui concurs de infracţiuni [şantaj, în concurs cu fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) ori în art. 194
C. pen.].
Infracţiunea de şantaj este susceptibilă de forme imperfecte – acte preparatorii şi tentativă (de exemplu,
redactarea scrisorii care conţine o ameninţare şi pretinderea folosului), dar acestea nu sunt pedepsite de
lege.
B. Sancţionare
În varianta simplă (tipică), şantajul săvârşit de o persoană fizică se pedepseşte cu închisoare de la unu la
5 ani. Varianta agravată se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani.

*4) Trib. Galaţi, Dec. nr. 850/1972, în RRD nr. 1/1974, p. 136, cu notă de I. Lupu şi I. Suceavă.
*6) Trib. Mureş, Dec. nr. 1903/1973, în Practica judiciară penală, vol. III, p. 87.
*7) C. Bulai, op. cit., p. 163.
*9) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 681/1998, în RDP nr. 4/1999, p. 158.
ART. 208
Hărţuirea
Infracţiunea este prevăzută în art. 208 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă atenuată. Constituie
varianta tip, potrivit alin. (1), fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes
legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către
aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere.
71
Varianta atenuată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine în cazul efectuării de apeluri telefonice sau
comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere
unei persoane.
a) Obiectul juridic special, în cazul infracţiunii de hărţuire, este constituit de relaţiile sociale care
asigură libertatea psihică sau morală a persoanei, în sensul libertăţii de a se deplasa nestingherită şi de a-şi
trăi viaţa privată fără imixtiuni.
b) Obiectul material. Infracţiunea de hărţuire nu are obiect material.
a) Subiectul activ al infracţiunii nu este determinat de lege, putând fi orice persoană fizică; fapta poate fi
comisă şi în participaţie sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana urmărită sau care primeşte apeluri telefonice sau comunicări prin
mijloace de transmitere la distanţă. Subiectul pasiv poate fi orice persoană care este în măsură să-şi dea
seama că este supusă unei forme de constrângere psihică.
A. Latura subiectivă
a) Elementul material. Termenul de „hărţuire” presupune acte repetate, comise de făptuitor pentru a
necăji, a chinui pe cineva, a nu da cuiva pace, a cicăli, a sâcâi, a pisa, a frământa, a agita, a nelinişti partea
vătămată. Hărţuirea nu este definită în legislaţia penală, dar presupune alarmarea, crearea de neplăceri
victimei. În fond, hărţuirea include orice tip de comportament sau acţiune care include ameninţarea
securităţii şi liniştii victimei ori care îi cauzează inconveniente inutile.
În varianta simplă, hărţuirea se săvârşeşte prin urmărirea victimei sau supravegherea locuinţei, locului de
muncă sau altor locuri frecventate de către aceasta. Urmărirea presupune a merge, a se deplasa, a fugi după
cineva sau pe urmele cuiva, indiferent dacă deplasarea se face pe jos, cu mijloacele de transport în comun
sau cu un alt mijloc de transport (cu maşina personală, cu un taxi, cu bicicleta, pe role etc.). Supravegherea
locuinţei, locului de muncă sau altor locuri frecventate de către victimă presupune observarea, pândirea
acestor locuri, indiferent dacă persoana hărţuită se află în aceste locaţii sau nu.
Pentru existenţa infracţiunii este necesară îndeplinirea a două condiţii esenţiale. O primă condiţie este ca
fapta să se săvârşească în mod repetat. Aceasta înseamnă că un act izolat de urmărire a victimei sau
supraveghere a locuinţei, locului de muncă sau a altor locuri frecventate de aceasta nu are relevanţă penală.
Repetarea actului însă este susceptibilă să ducă la realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii de
hărţuire. Nu este necesar ca actele de hărţuire să fie aceleaşi de fiecare dată; spre exemplu, urmărirea
victimei în trafic urmată de supravegherea locuinţei acesteia cu altă ocazie constituie infracţiunea de
hărţuire, dacă fapta a provocat persoanei urmărite sau supravegheate o stare de temere. În practica judiciară
străină*1) s-a considerat că şase incidente spontane pe parcursul a 9 luni nu pot constitui hărţuire, dacă
faptele se datorează temperamentului coleric al făptuitorului şi victimei, atâta timp cât între incidentele
respective relaţiile au fost civilizate şi cordiale şi nu se poate stabili o legătură între incidente. Dimpotrivă,
s-a considerat că se întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de hărţuire dacă făptuitorul, soţul
victimei, a hărţuit-o pe aceasta în două ocazii, în decembrie şi ianuarie, când erau despărţiţi în fapt, chiar
înainte de declanşarea procedurii de divorţ*2). S-a mai considerat în practica judiciară străină că pentru
întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de hărţuire este nevoie de cel puţin două incidente, la
intervale de timp rezonabile, care să poată determina o stare de temere în ceea ce priveşte continuarea
comportamentului şicanator. Astfel, cu cât incidentele sunt mai puţine şi intervalul de timp pe durata căruia
72
sunt răspândite este mai mare, cu atât mai dificilă este de stabilit legătura între ele şi implicit existenţa
hărţuirii. Ca excepţie, chiar dacă intervalul de timp este mare, se pot întruni elementele constitutive ale
infracţiunii de hărţuire dacă se stabileşte un tipar al acestor incidente (spre exemplu, hărţuire pe motive
religioase în faţa bisericii, în fiecare an, de Paşte, sau urmărirea sau supravegherea unei persoane, în fiecare
an, de ziua de naştere a acesteia)*3). Condiţia repetabilităţii este întrunită chiar dacă actele de urmărire sau
supraveghere se efectuează de persoane diferite, în înţelegere, dacă astfel creează victimei o stare de
temere*4).
A doua condiţie este ca fapta să se săvârşească fără drept sau fără un interes legitim. De altfel, multe
activităţi legitime pot determina o persoană să se simtă hărţuită, dar nu ar trebui să fie interzise prin
dispoziţiile legale. Justificarea urmăririi sau supravegherii persoanei se poate face, spre exemplu, în cazul
organelor judiciare, pentru prevenirea, constatarea sau investigarea infracţiunilor. Interesul legitim poate fi
justificat, de exemplu, de jurnaliştii de investigaţie, detectivii particulari sau colectorii de datorii,
profesionişti care ar trebui să fie liberi în desfăşurarea activităţii lor. Aceasta nu înseamnă că astfel de
persoane beneficiază de imunitate totală conform prevederilor legale. Acestea ar trebui să demonstreze că
acţiunile lor au fost, în toate împrejurările, rezonabile.
Este, de asemenea, legitimă activitatea de lobby sau protestul efectuat în mod paşnic. O persoană care
înmânează manifeste la ieşirea dintr-o clădire de birouri în faţa căreia se protestează poate săvârşi însă
această infracţiune, atâta timp cât creează o stare de temere prin atitudinea sa şicanatoare raportată la
angajaţii companiei faţă de care se protestează şi dacă le provoacă acestora o stare de temere, indiferent
dacă atitudinea sa se raportează la angajaţi diferiţi ai aceleiaşi companii, atâta timp cât comportamentul este
repetat.
Spre deosebire de legislaţiile străine, care includ în elementul material al infracţiunii de hărţuire acte de
violenţă sau ameninţare faţă de victimă, iar în ceea ce priveşte raporturile între făptuitor şi victimă, nu
exclud existenţa acestei infracţiuni nici dacă este săvârşită de către persoane care locuiesc împreună şi au o
relaţie stabilă, legislaţia penală română a ales să incrimineze numai faptele de urmărire sau supraveghere a
victimei sau a locurilor în care aceasta se deplasează. De asemenea, spre deosebire de legislaţiile străine,
care includ în elementul material al acestei infracţiuni şi fapte şicanatoare ale vecinilor care tulbură
folosinţa locuinţei victimei (spre exemplu, petreceri repetate la ore nepotrivite în noapte, aruncarea de
gunoi în curtea victimei în mai multe ocazii etc.), legiuitorul român a lăsat în afara incriminării săvârşirea
unor astfel de fapte, care nu constituie infracţiunea de hărţuire*5). De asemenea, nu sunt incriminate în
legislaţia noastră ca infracţiune de hărţuire trimiterea de cadouri nedorite victimei sau şicanarea acesteia
prin comandarea de taxiuri nedorite în numele victimei.
În studiile efectuate în practica judiciară străină s-a stabilit că în 43% din cazurile de hărţuire,
reclamantul terminase o relaţie intimă cu suspectul. Suspectul şi victima se cunoşteau în aproape toate
cazurile (doar 2% dintre infractori nu cunoşteau victima hărţuită). De regulă, făptuitorul şi victima erau
parteneri sau foşti parteneri, rude (41% din cazuri), cunoştinţe (41% din cazuri) sau vecini (16%)*6).
În afară de varianta tip (săvârşită prin urmărirea sau supravegherea victimei), infracţiunea se poate
realiza şi prin efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care,
prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane. Aceasta include SMS-uri, e-mailuri,
scrisori, telegrame, bileţele, precum şi orice alte mijloace de transmitere la distanţă.
În practica judiciară străină s-a considerat că se întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de
hărţuire dacă între făptuitor şi victimă s-au efectuat în trei ocazii, într-o perioadă scurtă de timp, diferite
convorbiri telefonice, chiar în condiţiile în care acestea au fost efectuate de victimă, însă la iniţiativa
făptuitorului (acesta a sunat victima ştiind că, în condiţiile în care aceasta nu poate să răspundă, va fi
obligată în virtutea profesiei să contacteze persoana care a sunat-o)*7).
b) Urmarea imediată. Săvârşirea infracţiunii de hărţuire are ca urmare imediată o stare de fapt contrară
celei care ar fi rezultat din desfăşurarea normală a relaţiilor sociale privind libertatea şi inviolabilitatea
psihică a persoanei. Această stare rezultă din crearea climatului intimidant, ostil pentru victimă şi este
73
prevăzută expres în norma de incriminare. Astfel, acţiunea făptuitorului trebuie să producă victimei o stare
de temere, în lipsa căreia nu subzistă infracţiunea de hărţuire.
c) Raportul de cauzalitate. Existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta care constituie elementul
material al hărţuirii şi urmarea imediată trebuie dovedită.
Atitudinea psihică a făptuitorului, în cazul infracţiunii de hărţuire, se caracterizează prin existenţa
vinovăţiei sub forma intenţiei directe sau indirecte. Aceasta implică cunoaşterea de către făptuitor a
împrejurării că urmărirea sau supravegherea ori efectuarea de apeluri telefonice ori comunicarea prin alte
mijloace sunt şicanatoare, intimidante, ostile şi au loc împotriva voinţei victimei, autorul urmărind în mod
expres ori acceptând acest lucru.
A. Forme
În cazul infracţiunii analizate, actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate şi deci nu se
sancţionează. Consumarea infracţiunii are loc, de regulă, în momentul efectuării celei de-a doua acţiuni de
hărţuire, când, urmare a acţiunii făptuitorului, s-a produs consecinţa cerută de lege, respectiv crearea stării
de temere. Infracţiunea se epuizează odată cu săvârşirea ultimului act de hărţuire.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru fapta săvârşită în varianta tip este închisoarea de la 3 la 6 luni sau amenda. Varianta
atenuată se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau amenda, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă. În legislaţia străină, cel mai eficient mijloc de contracarare a săvârşirii infracţiunii
este ordinul de restricţie. În actuala reglementare a Codului penal se poate dispune pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi [art. 66 alin. (1) lit. o) – dreptul de a se apropia de
locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile
stabilite de instanţa de judecată], dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa
constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară.
Acţiunea penală în cazul acestei infracţiuni se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
*1) Cauza Curtis c. R [2010] EWCA Crim 123 (9 februarie 2010).

*2) Cauza Pratt c. Director of Public Prosecutions Queen's Bench Division (Divisional Court) [2001]
EWHC Admin 483, CO/754/2001.
*3) Legătura dintre incidente a fost considerată o condiţie esenţială în altă cauză din Marea Britanie, Lau
c. Director of Public Prosecutions [2000] EWHC QB 182 (22 februarie 2000).
*4) Cauza Buckley & Anor c. Director of Public Prosecutions (14 ianuarie 2008).
*5) În Codul penal anterior, astfel de fapte constituiau infracţiunea de tulburare a folosinţei locuinţei (art.
320 C. pen. anterior), infracţiune care nu mai este preluată în actualul Cod penal.
*6) J. Harris, The Protection From Harassment Act 1997 – An Evaluation Of Its Use And Effectiveness,
pe http://rds.homeoffice.gov.uk/rds/pdfs/r130.pdf.
*7) Cauza James c. Crown Prosecution Service, DC, 4 noiembrie 2009.
ART. 209
Sclavia

74
Infracţiunea este prevăzută în art. 209 C. pen. într-o singură variantă de comitere, respectiv punerea sau
ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la ocrotirea libertăţii individuale
împotriva activităţilor ilegale de punere sau menţinere a unei persoane în stare de sclavie.
Condiţia de om liber este o cucerire importantă a omenirii şi este apărată prin legea penală în toate
statele democratice.
b) Obiectul material al infracţiunii este corpul persoanei aflată în stare de sclavie.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică, necerându-se ca aceasta să aibă o anume calitate.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana – necircumstanţiată în vreun fel – pusă în stare de sclavie ori care face
obiectul traficului de sclavi.
a) Elementul material constă dintr-o acţiune prin care subiectul activ pune sau ţine în stare de sclavie
sau prin care se realizează o traficare de sclavi.
Conceptul de „sclavie” a fost definit în documentele Convenţiei de la Geneva privitoare la abolirea
sclavajului, a traficului de sclavi şi a instituţiilor şi practicilor similare sclavajului (1956), sclavia fiind
înţeleasă ca acea condiţie a unui individ asupra căruia se exercită toate atributele dreptului de proprietate
sau a unora dintre acestea.
A pune o persoană în stare de sclavie înseamnă a o trece din situaţia de persoană liberă în situaţia de
totală dependenţă faţă de altă persoană, care devine proprietarul celui aflat în puterea sa.
A ţine în sclavie înseamnă a menţine starea de sclavie, adică starea în care a ajuns o persoană exercitând
în continuare asupra ei prerogativele dreptului de proprietate.
În fine, a face trafic de sclavi înseamnă a face acte de comerţ cu sclavi, adică acte de vânzare-cumpărare,
transport sau schimb în natură de sclavi.
Nu există condiţii speciale privind timpul sau locul comiterii infracţiunii.
b) Urmarea imediată este trecerea unei persoane libere în stare de sclavie, adică de totală dependenţă
faţă de proprietarul de sclavi ori menţinerea în această stare sau trecerea unei persoane aflată în sclavie de
la un proprietar la altul prin acte de achiziţie sau de cesiune.
Nu este necesar ca această urmare să aibă o consacrare juridică, fiind suficient să se producă în fapt.
c) Raportul de cauzalitate. Latura obiectivă este realizată numai atunci când între acţiunea făptuitorului
(punerea sau menţinerea unei persoane în stare de sclavie ori efectuarea operaţiilor de trafic de sclavi) şi
urmarea imediată se poate stabili existenţa unei legături cauzale. Trebuie să se stabilească şi să se verifice
dacă activitatea subiectului activ a produs sau a contribuit la producerea acestor urmări.
Infracţiunea de sclavie se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. Nu are relevanţă nici mobilul şi
nici scopul activităţii autorului. De asemenea, nu interesează eventualul consimţământ al victimei.
75
A. Forme
Fapta se consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică punerea sau menţinerea
victimei în stare de sclavie ori efectuarea unui act material de traficare, privitor la aceasta. În modalitatea
punerii sau menţinerii unei persoane în sclavie, fapta are un caracter continuu. În modalitatea traficului,
infracţiunea se consumă instantaneu.
Tentativa infracţiunii se pedepseşte (art. 217 C. pen.).
B. Sancţionare
Pentru infracţiunea de sclavie, persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse
dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale*1).
*1) Avem rezerve serioase în legătură cu utilitatea şi constituţionalitatea acestui text de lege. A se vedea,
în acest sens, şi M.A. Hotca, Neconstituţionalitatea şi inutilitatea dispoziţiilor care reglementează
confiscarea extinsă, pe www.juridice.ro.
ART. 210
Traficul de persoane
Infracţiunea este prevăzută în art. 210 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată şi constă în
recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia,
săvârşită prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate [lit. a)], profitând de
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei
persoane [lit. b)], prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane [lit. c)]. Varianta agravată se reţine
în cazul în care fapta descrisă la alin. (1) este săvârşită de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror desfăşurare este condiţionată de
respectarea libertăţii şi a drepturilor persoanei, a demnităţii, integrităţii corporale sau sănătăţii acesteia,
împotriva faptelor de exploatare a acesteia şi de transformare a persoanei în sursă de câştig.
b) Obiectul material este corpul persoanei traficate în vederea exploatării*1).
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă. În varianta agravată, subiectul activ este
calificat, acesta având calitatea de funcţionar public.
b) Subiectul pasiv este persoana traficată în scopul exploatării. Subiect pasiv poate fi orice persoană,
femeie sau bărbat. Atunci când subiect pasiv este o persoană în vârstă de până la 18 ani împliniţi,
infracţiunea devine, din trafic de persoane, infracţiunea de trafic de minori.
76
a) Elementul material al laturii obiective se prezintă sub forma unei pluralităţi de acţiuni alternative.
Recrutarea unei persoane pentru a fi exploatată înseamnă descoperirea unei persoane susceptibile a fi
exploatată şi determinarea acesteia să devină victimă a exploatării. Transportarea constă în acţiunea unei
persoane, numită transportator, de a muta dintr-un loc în altul, cu ajutorul unui mijloc de transport,
persoana care este sau urmează a fi exploatată. Transferarea constă în acţiunea unei persoane de a dispune
şi realiza schimbarea locului de cazare sau în care se află ascunsă ori este exploatată o persoană.
Adăpostirea este acţiunea unei persoane de a asigura cazare, găzduire altei persoane, în vederea exploatării
sau înlesnirii exploatării acesteia. Primirea este acţiunea unei persoane de a prelua, de a lua asupra sa, pe
seama sa, o persoană, în scopul exploatării sau înlesnirii exploatării acesteia.
O cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii de trafic de persoane adulte este ca acţiunile incriminate
să fie săvârşite prin vreuna dintre următoarele modalităţi prevăzute în norma de incriminare: prin
constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea de a se apăra
sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane ori prin oferirea, darea,
acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care are
autoritate asupra acelei persoane.
Se observă că modalităţile de săvârşire a infracţiunii în varianta tip constituie tot atâtea infracţiuni de
sine stătătoare. Fapta se poate săvârşi prin constrângere, care poate îmbrăca orice formă, inclusiv
ameninţare (art. 206 C. pen.) sau lovire [art. 193 alin. (1) C. pen.]. De asemenea, răpirea presupune luarea
victimei, prin forţă, în stăpânire de către traficanţi, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 C. pen.). Aceste infracţiuni se absorb însă în conţinutul
constitutiv al infracţiunii de trafic de persoane. Dacă însă consecinţele acţiunilor de trafic depăşesc
urmările prevăzute pentru infracţiunile mai sus menţionate, provocând vătămarea corporală sau moartea
persoanei traficate, va exista un concurs de infracţiuni între infracţiunea de trafic şi vătămare corporală,
omor sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, după caz.
Inducerea în eroare reprezintă o modalitate frecvent folosită în activitatea infracţională a traficanţilor,
pentru a convinge potenţialele victime să accepte serviciile propuse. Victima este înşelată de traficant prin
prezentarea, cu bună ştiinţă, a unor informaţii false referitoare la tipurile de servicii pe care el şi complicii
săi le acordă. De exemplu, traficantul comunică persoanelor recrutate că îşi asumă obligaţia de a le asigura
toate condiţiile necesare deplasării lor în statul în care acestea doresc să-şi caute un loc de muncă. Pentru
serviciul propus el solicită în avans o sumă de bani, urmând ca restul banilor să fie achitaţi după angajarea
victimelor la serviciu în străinătate, condiţie destul de tentantă pentru persoanele recrutate. O altă metodă o
constituie oferirea unor promisiuni false privitoare la avantajele de care persoana racolată va beneficia în
statul străin. Traficantul promite victimei că o poate angaja, în altă ţară, la un serviciu bine remunerat în
calitate de dansatoare, chelneriţă, menajeră sau chiar prostituată, în condiţii avantajoase. Inducerea în
eroare se poate realiza şi prin necomunicarea intenţiilor adevărate pe care, de fapt, le urmăreşte. În acest
caz, traficantul nu comunică victimei despre intenţia sa de a o transmite altor persoane, care o vor exploata
sub diverse forme şi va fi supusă unui tratament inuman (maltratare fizică, psihică etc.).
S-a reţinut infracţiunea de trafic de persoane săvârşită prin inducere în eroare într-o speţă*2) în care
persoana vătămată S.G., auzindu-l pe inculpat că urmează să plece la muncă în străinătate şi că poate să o
ajute să muncească la un centru pentru îngrijirea copiilor cu deficienţe psihice, i-a cerut să o ajute să plece
la muncă în străinătate. În acest scop, inculpatul a procurat formularele pentru obţinerea paşaportului, a
plătit taxele necesare, a cumpărat biletul de călătorie pentru persoana vătămată, a dat acesteia 300 de dolari
şi 200 euro, necesari la frontieră şi a îndrumat-o în vederea întâlnirii, în străinătate, cu C.P. Inculpatul a
cerut părţii vătămate să-i trimită în ţară sumele cheltuite de el şi jumătate din salariul pe care îl va obţine în
3 luni. Ajungând în străinătate, persoana vătămată a fost cazată într-un club, în scopul practicării
77
prostituţiei, fiindu-i luat paşaportul. Fapta inculpatului care, prin înşelarea persoanei vătămate că o va ajuta
să meargă la muncă în străinătate, a întocmit formalităţile necesare obţinerii paşaportului şi a documentului
de călătorie, i-a remis sumele de bani necesare trecerii frontierei, i-a indicat o persoană de legătură şi un loc
decazare, toate acestea în scopul exploatării acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de
trafic de persoane.
Traficul de persoane se mai poate săvârşi prin abuz de autoritate. Practic, s-a constatat că sunt relativ
dese situaţiile când foste victime ale traficului de persoane, consimt, în schimbul unor sume de bani oferite
de membrii reţelelor de traficanţi, să determine alte tinere asupra cărora, datorită unor diverse împrejurări,
au autoritate, să devină victime ale traficului de persoane. Au fost întâlnite situaţii în care victimele au fost
traficate de mătuşi, unchi, veri, chiar şi o situaţie în care o tânără şi-a traficat sora mai mică.
Traficul de persoane se poate săvârşi profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane. Starea de neputinţă a victimei reprezintă o
stare psihică sau fizică (deficienţe fizice, tulburări sufleteşti, altă stare de neputinţă sau inconştienţă etc.) ce
nu-i permite să înţeleagă caracterul şi esenţa acţiunilor săvârşite în privinţa ei sau nu a putut opune
rezistenţă infractorului care înţelege că ea se află într-o astfel de stare. De asemenea, nu are importanţă
pentru existenţa infracţiunii de trafic de persoane dacă însuşi făptuitorul a adus victima într-o astfel de stare
(i-a dat băuturi alcoolice, substanţe narcotice, somnifere etc.) sau ea se afla în stare de neputinţă
independent de acţiunile lui. Dacă starea de neputinţă a fost provocată de traficant, infracţiunea subzistă în
celelalte variante de comitere (constrângere, inducere în eroare etc.).
Traficul de persoane se poate realiza şi prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte
foloase în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane. S-au întâlnit
situaţii triste în care părinţii, rudele sau cei care au în grijă o persoană primesc bani în schimbul
încredinţării persoanei respective traficanţilor.
Pentru existenţa variantei agravate este necesar ca fapta să fie săvârşită de un funcţionar public (potrivit
prevederilor art. 175 C. pen.) aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Nu are relevanţă dacă fapta săvârşită
are sau nu legătură cu atribuţiile de serviciu, ci numai faptul că funcţionarul se afla în exerciţiul acestor
atribuţii în momentul comiterii faptei.
b) Urmarea imediată. Acţiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare o stare de pericol care s-a
creat pentru relaţiile privind libertatea persoanei, respectarea drepturilor persoanei, a demnităţii şi
integrităţii fizice şi psihice a acesteia şi care se realizează prin însăşi săvârşirea activităţii incriminate.
de cauzalitate; aceasta se realizează prin însăşi săvârşirea acţiunii descrise de norma de incriminare.
Infracţiunea de trafic de persoane adulte se realizează, în general, sub forma intenţiei directe.
În toate modalităţile de existenţă a elementului material pentru infracţiunea de trafic de persoane legea
cere ca o condiţie esenţială existenţa unui anumit scop al infracţiunii: exploatarea victimei*3).
Nu are relevanţă dacă scopul urmărit, exploatarea victimei, s-a realizat sau nu. În situaţia realizării
acestui scop, în opinia noastră, ne aflăm în prezenţa unui concurs real de infracţiuni între infracţiunea de
trafic de persoane şi infracţiunea care formează scopul exploatării (spre exemplu, proxenetism – art. 213 C.
pen., sclavie – art. 209 C. pen., supunerea la muncă forţată sau obligatorie – art. 212 C. pen., exploatarea
cerşetoriei – art. 214 C. pen. etc.), bineînţeles dacă atât activitatea de trafic, cât şi activitatea subsecventă de
exploatare se realizează de aceeaşi persoană. În argumentarea acestui punct de vedere amintim şi recursul
în interesul legii prin care instanţa supremă a stabilit relaţia între infracţiunea de trafic de persoane şi
proxenetism în reglementarea anterioară adoptării actualului Cod penal*4). Într-adevăr, instanţa stabileşte
elementele de diferenţiere (pe care le vom analiza pe larg la infracţiunea de proxenetism), concluzionând că
cele două infracţiuni se pot săvârşi în concurs real.
Tot scopul urmărit diferenţiază infracţiunea de trafic de persoane de infracţiunea de trafic de migranţi.
Astfel, traficul de migranţi se realizează în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.
78
Traficantul primeşte bani pentru introducerea sau scoaterea frauduloasă din ţară a persoanelor care nu au
dreptul de a intra sau ieşi legal din ţară. Traficul de persoane, în schimb, se realizează în scopul exploatării
persoanei, indiferent dacă activitatea de exploatare se produce în aceeaşi ţară în care s-a realizat activitatea
de trafic sau nu.
A. Forme
Actele preparatorii, deşi posibile, nu se pedepsesc. Tentativa infracţiunii de trafic de persoane se
pedepseşte, conform art. 217 C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a comis acţiunea sub una dintre modalităţile
înfăţişate prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective şi s-a produs urmarea imediată.
Întrucât traficul de persoane este infracţiune cu conţinut alternativ, faptele prin care se concretizează
două sau chiar toate acţiunile (recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea, primirea), săvârşite de
aceeaşi persoană, neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie va constitui o unitate naturală de infracţiune (unitate
simplă de infracţiune). Dacă faptele se comit la intervale mai mari de timp şi cu aceeaşi reprezentare
delictuoasă, ele vor lua forma unei infracţiuni continuate. Dacă lipseşte unitatea de rezoluţie, va exista o
pluralitate de infracţiuni. Referitor la posibilitatea săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane în forma
continuată, instanţa supremă s-a pronunţat, pe baza legislaţiei în vigoare anterior adoptării actualului Cod
penal, în sensul că subzista forma continuată şi în situaţia în care fapta privea mai mulţi subiecţi pasivi şi se
săvârşea în aceleaşi condiţii de loc şi timp*5). Această soluţie nu îşi mai are aplicabilitatea în actuala
reglementare, unde una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate este reprezentată de unitatea
de subiect pasiv (art. 35 C. pen.). Aceasta nu înseamnă că traficul de persoane nu poate fi săvârşit în forma
continuată. Dacă aceeaşi persoană este traficată, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la diferite intervale
de timp, se realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în forma continuată.
Dacă, în schimb, sunt traficate persoane diferite, chiar şi în baza aceloraşi condiţii de loc şi timp şi chiar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii, ne vom afla în prezenţa unui concurs de infracţiuni, iar nu a unei infracţiuni
continuate.
Unele dintre acţiunile incriminate, cum ar fi transportarea, transferarea, adăpostirea presupun activităţi
de o anumită durată, o prelungire în timp, ceea ce subliniază faptul că infracţiunea de trafic de persoane,
săvârşită în aceste variante, este infracţiune continuă. În consecinţă, va exista şi un moment al epuizării,
care este acela în care aceste acţiuni încetează.
actualului Cod penal, în sensul că subzista forma continuată şi în situaţia în care fapta privea mai mulţi
subiecţi pasivi şi se săvârşea în aceleaşi condiţii de loc şi timp*5). Această soluţie nu îşi mai are
aplicabilitatea în actuala reglementare, unde una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate
este reprezentată de unitatea de subiect pasiv (art. 35 C. pen.). Aceasta nu înseamnă că traficul de persoane
nu poate fi săvârşit în forma continuată. Dacă aceeaşi persoană este traficată, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, la diferite intervale de timp, se realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de
persoane în forma continuată. Dacă, în schimb, sunt traficate persoane diferite, chiar şi în baza aceloraşi
condiţii de loc şi timp şi chiar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, ne vom afla în prezenţa unui concurs de
infracţiuni, iar nu a unei infracţiuni continuate.
79
B. Sancţionare
Pentru fapta prevăzută în art. 210 alin. (1) C. pen., persoana fizică se sancţionează cu închisoare de la 3
la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Varianta agravată se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12
ani. Observăm aici o neconcordanţă a legiuitorului, în sensul că, în cazul variantei agravate, nu a prevăzut
obligativitatea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, aşa cum a făcut în cazul
variantei tip sau în cazul variantei agravate de la infracţiunea de trafic de minori [art. 211 alin. (2) C. pen.].
Conform art. 210 alin. (2) C. pen., în cazul infracţiunii de trafic de persoane, consimţământul victimei nu
constituie o cauză justificativă*6). Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va dispune măsura de
siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
*1) I. Lascu, Incriminări privind traficul de persoane, în RDP nr. 3/2002, p. 65.
*2) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5847/2004, în N. Cristuş, Traficul de persoane, proxenetismul, crima
organizată, Practică Judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 49.
*3) Pentru explicaţii privind exploatarea unei persoane a se vedea analiza făcută în cadrul infracţiunii de
la art. 216, folosirea serviciilor unei persoane exploatate.
*4) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XVI din 19 martie 2007, recurs în interesul legii privind aplicarea
dispoziţiilor incriminatorii ale art. 329 din Codul penal şi art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane, în M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008.
*5) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XLIX din 4 iunie 2007, recurs în interesul legii în vederea interpretării
şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 41 alin. 2 din Codul penal cu privire la fapta de trafic
de persoane, prevăzută de Legea nr. 678/2001, ce vizează mai mulţi subiecţi pasivi în aceleaşi condiţii de
loc şi de timp, publicat în M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007. Instanţa a hotărât că traficul de persoane
incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 678/2001, comis asupra mai multor subiecţi
pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai
multe infracţiuni aflate în concurs.
80
*6) Art. 3 lit. b) din Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în
special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate prevede dispoziţii referitoare la consimţământul victimei. Astfel, consimţământul
unei victime a traficului de persoane pentru exploatarea acesteia este indiferent atunci când unul din oricare
dintre mijloacele enunţate a fost folosit (ameninţare de recurgere sau prin recurgere la forţă ori la alte
forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate sau de o situaţie de
vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de plăţi ori avantaje pentru a obţine consimţământul unei
persoane având autoritate asupra alteia). Legea penală română nu mai face referire la mijloacele
întrebuinţate deoarece acestea constituie cerinţe esenţiale ale conţinutului constitutiv al infracţiunii şi, în
lipsa acestora, fapta nu va constitui infracţiunea de trafic de persoane, nemaiavând relevanţă existenţa sau
lipsa consimţământului în acest caz.
ART. 211
Traficul de minori
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta tip este prevăzută în alin.
(1) şi constă în recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul
exploatării acestuia.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile art. 210
alin. (1) (prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea
de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane ori prin
oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani sau de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei
care are autoritate asupra minorului) sau de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror desfăşurare este condiţionată de respectul
pentru libertatea şi drepturile minorului, pentru demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea acestuia,
împotriva faptelor de exploatare a acestuia şi a transformării sale în sursă de câştig injust.
b) Obiectul material este corpul minorului traficat în vederea exploatării.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă. În varianta agravată prevăzută în alin. (2)
teza a II-a, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, în conformitate cu prevederile art.
175 C. pen.
b) Subiectul pasiv este calificat, acesta neputând fi decât minorul exploatat.
a) Elementul material al laturii obiective se prezintă sub forma unei pluralităţi de acţiuni alternative –
recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea. Pentru analiza acestora trimitem la
explicaţiile date la infracţiunea de trafic de persoane adulte. Spre deosebire de această din urmă infracţiune,
infracţiunea de trafic de minori nu este condiţionată de îndeplinirea vreunei cerinţe esenţiale pentru
81
realizarea elementului material în varianta tip. Astfel, traficarea minorului se poate realiza prin orice
metode de recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primire. Dacă fapta se săvârşeşte prin vreuna
dintre metodele de viciere a consimţământului prevăzută la infracţiunea de trafic de persoane, fapta va
constitui varianta agravată a infracţiunii de trafic de minori.
A săvârşit, printre altele, această infracţiune, inculpatul G.A., care, în perioada 2003–2007, a recrutat
prin abuz de autoritate şi violenţă, în scopul exploatării în modalitatea îndeplinirii de servicii cu încălcarea
normelor legale privind condiţiile de muncă, sănătate şi securitate personală şi în modalitatea unor forme
de exploatare sexuală pe părţile vătămate L.A., P.G., C.Z.A., R.I., B.C., M.F., martorele T.S., G.E.K.,
V.F.D., T.Z.I., H.C.V., C.R.G., precum şi părţile vătămate minore N.D.C., B.T. şi martorele M.V.A. şi B.F.
Inculpatul a acţionat asupra unui număr impresionant de părţi vătămate, unele dintre ele minore
(obligându-le prin ameninţări şi violenţe să presteze activităţi nestipulate în contractele de muncă sau chiar
în absenţa unor contracte de muncă legale şi mergând până acolo încât le-a determinat să se prostitueze
împotriva voinţei lor şi în folosul său*1).
Dacă sunt traficate în acelaşi timp persoane adulte şi minori, faptele vor constitui concurs de infracţiuni.
Astfel, faptele inculpaţilor care, în perioada 9 ianuarie 2004 – 4 aprilie 2004, au traficat, în diverse
modalităţi (recrutate, găzduire, transport, cazare) părţile vătămate majore C.N., C.Ş.S. şi A.R.F., precum şi
pe partea vătămată minoră P.D.C., în vârstă de 16 ani la data comiterii faptei, în scopul exploatării acestora
în Grecia prin supunere la cerşetorie, folosind înşelăciuni, ameninţări ori acte de violenţă în realizarea
scopului propus, constituie atât trafic de persoane, cât şi trafic de minori*2).
Dacă făptuitorii săvârşesc şi alte fapte în legătură cu incriminările la viaţa sexuală, pe lângă infracţiunea
de trafic de minori se pot reţine şi infracţiuni la viaţa sexuală. Astfel, faptele inculpaţilor care, în ziua de 8
iulie 2003, împreună, o acostează pe minora G.V. (15 ani), pe care o sechestrează, după care inculpatul C.I.
o constrânge să aibă cu el raporturi sexuale, iar inculpata C.E.C. o obligă să se prostitueze, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de viol, respectiv trafic de persoane şi proxenetism*3).
Potrivit alin. (2) teza I, fapta este mai gravă dacă a fost săvârşită prin constrângere, răpire, inducere în
eroare sau abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de
starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori
de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra minorului. Observăm că
această variantă agravată este identică cu varianta tip în cazul infracţiunii de trafic de persoane, drept
pentru care trimitem la explicaţiile acolo arătate.
Potrivit alin. (2) teza a II-a, fapta este mai gravă dacă a fost săvârşită de către un funcţionar public aflat
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Fiind identică cu varianta agravată a infracţiunii de trafic de persoane,
trimitem la explicaţiile date acolo.
b) Urmarea imediată. Acţiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare starea de pericol pentru
libertatea persoanei, pentru drepturile persoanei, demnitatea şi integritatea fizică şi psihică a acesteia şi se
realizează prin însăşi săvârşirea activităţii incriminate.
de cauzalitate; aceasta se realizează prin însăşi săvârşirea acţiunii descrise de norma de incriminare (dacă
legea nu cere producerea unui rezultat material).
Legea nu cere să existe condiţii speciale de loc sau de timp pentru existenţa infracţiunii.
Infracţiunea de trafic de minori se realizează sub forma intenţiei directe calificate prin scop. În toate
modalităţile de existenţă a elementului material pentru fapta prevăzută în alin. (1) legea cere ca o condiţie
esenţială existenţa scopului cu care acţionează făptuitorul, şi anume exploatarea victimei, în sensul art. 182
C. pen.
Considerăm că dacă se realizează scopul urmărit de făptuitor, şi anume exploatarea persoanei, se va
reţine concurs de infracţiuni între traficul de minori şi infracţiunea care formează scopul exploatării (spre
82
exemplu, proxenetism – art. 213 C. pen., sclavie – art. 209 C. pen., supunerea la muncă forţată sau
obligatorie – art. 212 C. pen., exploatarea cerşetoriei – art. 214 C. pen. etc.).
Acest punct de vedere este însă rareori împărtăşit în practica judiciară, unde se reţine numai infracţiunea
de trafic de minori. Astfel, în practica judiciară recentă s-a reţinut în sarcina inculpaţilor că, în perioada
aprilie 2003 – septembrie 2005, aflându-se în Spania, l-au exploatat pe minorul F.A., în vârstă de 8 ani,
obligându-l, prin abuz de autoritate şi profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra şi de a-şi
exprima voinţa (datorită vârstei fragede), să cerşească şi să fure în localităţile Cordoba şi Albacete, fapta
fiind considerată a întruni numai elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane*4). Tot în
practica judiciară se apreciază că adăpostirea (găzduirea, potrivit legislaţiei anterioare) face parte din latura
obiectivă a infracţiunii de trafic de minori. Exploatarea sexuală asupra unui minor, profitând de neputinţa
acestuia de a se apăra, face parte tot din latura obiectivă a acestei infracţiuni*5).
Aşa cum am arătat mai sus, considerăm că exploatarea persoanei reprezintă scopul activităţii
infracţionale, iar nu o cerinţă a laturii obiective a infracţiunii, astfel încât nu este necesară realizarea
scopului pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de minori, ci doar urmărirea
acestuia. Pe de altă parte, realizarea scopului excede variantelor de săvârşire a elementului material al
aceste infracţiuni, astfel încât nu vedem cum exploatarea persoanei poate fi absorbită în fapta de recrutare,
transportare, transferare, adăpostire sau primire. Considerăm că aceste fapte constituie numai activităţi
pregătitoare ale activităţii de exploatare a minorului, astfel încât dacă după traficarea minorului în scopul
exploatării se realizează şi exploatarea acestuia, activitatea de exploatare constituie o infracţiune distinctă.
A. Forme
Referitor la formele infracţiunii, trimitem la explicaţiile date la infracţiunea de trafic de persoane, acestea
fiind valabile şi pentru infracţiunea de trafic de minori.
B. Sancţionare
Pentru fapta prevăzută în alin. (1), persoana fizică se sancţionează cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi. În varianta agravată prevăzută în alin. (2), pedeapsa pentru persoana
fizică este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Conform art. 211 alin. (3) C. pen., în cazul infracţiunii de trafic de minori, consimţământul victimei nu
constituie o cauză justificativă. Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va dispune măsura de
siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

ART. 212
Supunerea la muncă forţată sau obligatorie
Infracţiunea este prevăzută în art. 212 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în fapta de a supune o
persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci împotriva voinţei
sale sau la o muncă obligatorie.
83
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care sunt condiţionate de apărarea libertăţii
oricărei persoane de a-şi alege munca şi de a o presta după voinţa sa, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Dreptul persoanei de a-şi alege munca pe care doreşte s-o desfăşoare liber este un drept fundamental
prevăzut în Constituţia României [art. 41 alin. (1)], în care se arată că alegerea profesiei şi alegerea locului
de muncă sunt libere.
b) Obiectul material lipseşte, deoarece acţiunea făptuitorului aduce atingere unui drept personal. Dacă
prin prestarea muncii, forţată sau obligatorie, victima suferă vreo vătămare care constituie infracţiune (de
exemplu, debilitate corporală, deformări fizice), corpul victimei va fi obiectul material al respectivei
infracţiuni*1).
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă. Participaţia este posibilă sub toate formele
sale.
b) Subiectul pasiv este persoana supusă regimului de muncă forţată sau obligatorie.
a) Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune de silire a unei persoane în alte cazuri decât
cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci contra voinţei sale sau de obligare abuzivă a
unei persoane la o muncă oarecare, ca şi când ar fi obligată să o presteze.
În prima ipostază, persoana este determinată prin constrângere să îndeplinească o muncă pe care din
proprie iniţiativă şi voinţă nu ar îndeplini-o, iar în cea de a doua, persoană este pusă în situaţia de a presta o
muncă la care nu era obligată, ca şi când ar fi avut îndatorirea de a o efectua.
Atât munca forţată, cât şi cea obligatorie au caracter ilicit, deoarece sunt impuse victimei în condiţii în
care libertatea de voinţă a acesteia este încălcată. Nu interesează modul cum s-a realizat aceasta şi dacă s-a
întrebuinţat efectiv forţa ori s-a folosit numai ameninţarea cu forţa, fiind suficient ca subiectul pasiv să
îndeplinească fără voie munca la care a fost supus. Nu are importanţă nici dacă persoana care comite fapta
a primit ordine de la alte persoane ori acţionează din propria sa iniţiativă. Nu are relevanţă nici dacă
victima este retribuită corespunzător sau nu ori nu primeşte nimic pentru munca prestată forţat sau
obligatoriu*2). O cerinţă esenţială a elementului material al infracţiunii este să nu existe o dispoziţie legală
sau judiciară, care să justifice, potrivit legii, impunerea muncii forţate sau obligatorii. Pentru a constitui
infracţiune, oricare dintre acţiunile incriminate trebuie să aibă o anumită durată, deoarece, în caz contrar nu
se poate vorbi de o încălcare efectivă a libertăţii persoanei sub aspectul arătat*3). Nu sunt cerinţe esenţiale
privind locul şi timpul comiterii infracţiunii.
b) Urmarea imediată. Acţiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare executarea unei munci fără
voia şi fără consimţământul celui care lucrează sau executarea unei munci obligatorii de către subiectul
pasiv, adică o lipsire de libertate a persoanei în ceea ce priveşte prestarea muncii.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca între acţiunea făptuitorului şi
urmarea imediată să existe şi o legătură de cauzalitate.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul are reprezentarea că prin fapta sa va
avea loc supunerea în mod ilegal a unei persoane la o muncă forţată sau obligatorie şi urmăreşte sau
acceptă această urmare. Nu interesează mobilul sau scopul comiterii infracţiunii. Eroarea subiectului asupra
caracterului ilegal al măsurii de a supune o persoană la o muncă forţată sau obligatorie (chiar din culpa sa)
84
constituie cauză de neimputabilitate. Presupunerea sa eronată că nu există o bază legală pentru munca
prestată (care în realitate există), de asemenea, nu atrage răspunderea penală (fapta putativă)*4).
A. Forme
Actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Infracţiunea se consumă în momentul când, ca urmare a acţiunii făptuitorului, s-a produs supunerea
victimei la o muncă forţată sau obligatorie. Momentul consumării se prelungeşte în timp, cât durează starea
de supunere la o muncă forţată sau obligatorie, ceea ce realizează o infracţiune continuă; epuizarea
infracţiunii are loc când victima îşi redobândeşte libertatea.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la unu la 3 ani.
*1) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 173; V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 303–304.
*4) G. Antoniu, op. cit., vol. I, p. 174–175.
ART. 213
Proxenetismul

Infracţiunea este prevăzută în art. 213 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agravate. Constituie
proxenetism în varianta tip, potrivit alin. (1), determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori
obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane.
Varianta agravată prevăzută în alin. (2) se reţine în cazul în care determinarea la începerea sau
continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere.
În alin. (3) este prevăzută o variantă agravată comună variantelor anterioare, dacă faptele sunt săvârşite
faţă de un minor.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de proxenetism are ca obiect juridic special relaţiile sociale
privind libertatea psihică şi demnitatea umană împotriva faptelor de transformare a actelor sexuale în sursă
de trafic.
b) Obiectul material. Infracţiunea de proxenetism poate avea ca obiect material, în varianta agravată,
corpul persoanei constrânse la practicarea prostituţiei*1).
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de proxenetism, subiect activ poate fi orice persoană, bărbat sau
femeie, textul incriminator necerând vreo condiţie specială. Din practica judiciară rezultă că, de regulă,
comit fapte de proxenetism diverse foste prostituate.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este persoana asupra căreia se răsfrânge
activitatea făptuitorului, respectiv persoana determinată sau constrânsă la prostituţie. În varianta agravată
85
prevăzută la alin. (3), subiect pasiv este numai un minor. Agravarea faptei în cazul acestei ipoteze îşi
găseşte motivarea, pe de o parte, în posibilitatea mai mare de a influenţa o persoană datorită vârstei sale şi
pericolului sporit pe care-l prezintă pervertirea unei asemenea persoane care nu a ajuns încă în pragul
majoratului.
a) Elementul material. Din punctul de vedere al elementului material, infracţiunea se poate comite prin
una dintre acţiunile reglementate în textul incriminator. Acţiunile care constituie variante alternative de
comitere a infracţiunii sunt următoarele: acţiunea de a determina la prostituţie, acţiunea de a înlesni
practicarea prostituţiei, acţiunea de a trage foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană,
acţiunea de a constrânge o persoană la prostituţie.
Determinarea la prostituţie presupune o incitare, o trezire a interesului unei persoane pentru ca aceasta
să practice prostituţia (de exemplu, prin promisiunea unei vieţi uşoare, fără muncă, cu distracţii etc.). Este
vorba deci de încurajarea sau convingerea unei persoane ca să practice prostituţia. Aceasta presupune
adoptarea de către persoana determinată a hotărârii de a practica prostituţia şi trecerea la executarea unor
acte de practicare a prostituţiei.
Potrivit art. 213 alin. (4), prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite
persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul. Pentru a combate
extinderea fenomenului prostituţiei, o soluţie eficientă nu este dată de incriminarea prostituţiei în sine*2),
ci a faptelor de exploatare a acesteia, ele fiind în cele mai multe cazuri forme de manifestare ale
criminalităţii organizate, în vreme ce persoana care îşi oferă serviciile sexuale nu este mai mult decât o
victimă a fenomenului traficului de persoane sau a exploatării sexuale (spre exemplu, sub forma
proxenetismului).
Dezincriminarea contribuie la reducerea celei mai extinse forme a traficului de persoane, traficul în
vederea exploatării sexuale, precum şi exploatarea sexuală ulterioară traficului (proxenetismul), având în
vedere faptul că, de cele mai multe ori, simpla incriminare a prostituţiei în cadrul Codului penal este de
natură a descuraja persoanele care sunt victime ale exploatării sexuale a se adresa organelor de urmărire
penală şi a denunţa iniţiatorii grupurilor infracţionale organizate.
Mutarea oprobriului public de la persoana exploatată la cea care exploatează este astfel de natură a ajuta
la sancţionarea adevăraţilor vinovaţi pentru extinderea fenomenului prostituţiei, şi altor fenomene
corelative caracterizate printr-un grad de pericol social mult mai mare, în special traficul de persoane sau
proxenetismul.
În ceea ce priveşte fapta de practicare a prostituţiei, considerăm că valoarea socială ocrotită prin
incriminarea acesteia poate fi apărată în mod eficient şi rezonabil şi prin mijloace nepenale (sancţiuni
administrative). De asemenea, faptul că prostituţia va fi scoasă de sub incidenţa sancţiunilor penale nu are
semnificaţia unei „legalizări” a acesteia, a transformării activităţii respective într-una reglementată sau
permisă de lege, aceasta pentru că, după cum am menţionat anterior, fapta unei persoane de a se prostitua
va fi în continuare sancţionată contravenţional. Simpla dezincriminare semnifică doar eliminarea acestei
fapte din sfera celor sancţionate penal, acest lucru neavând ca scop schimbarea percepţiei societăţii, din
punct de vedere moral, asupra fenomenului prostituţiei.
Legalizarea prostituţiei ca activitate ar presupune nu doar dezincriminarea sa, ci, totodată, şi adoptarea
cadrului legal necesar desfăşurării acestei activităţi, prin crearea unui statut al respectivei categorii
profesionale, a unei reglementări privind impozitarea veniturilor obţinute, prin conturarea modului de
organizare a activităţii de prestare a serviciilor de natură sexuală. Toate acestea ar fi necesare pentru a avea
un cadru legal în acord cu reglementările internaţionale în privinţa combaterii prostituţiei la care România
este parte.
86
Înlesnirea practicării prostituţiei se poate realiza prin orice acţiune prin care se face mai uşor de practicat
sau de continuat practicarea prostituţiei. Ea poate consta în punerea la dispoziţie a unui spaţiu locativ, în
finanţarea organizării unei case în care se practică prostituţia, în crearea de condiţii favorabile practicării
prostituţiei, în promisiunea de a nu denunţa faptul practicării prostituţiei etc.
O altă variantă de comitere se realizează prin obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării
prostituţiei care vizează obţinerea de profituri, avantaje materiale de orice natură de pe urma practicării
prostituţiei de către o persoană.
Constrângerea la prostituţie constă în folosirea unor mijloace fizice sau prin ameninţare, constrângere
ori prin amândouă modurile. Nu are importanţă dacă astfel constrângerea şi-a atins sau nu scopul.
În practica judiciară au existat numeroase controverse privind raportul între infracţiunea de proxenetism
şi infracţiunea de trafic de persoane prevăzută în legislaţia anterioară*3). Într-o orientare a practicii,
criteriul de diferenţiere între cele două infracţiuni l-a constituit existenţa sau absenţa elementului de viciere
a poziţiei subiective (a manifestării libere de conştiinţă şi voinţă) a persoanei care se prostituează, viciere
realizabilă prin violenţa psihică sau fizică, inducerea în eroare ori orice formă de constrângere. Din această
perspectivă, atunci când elementul de denaturare a factorului subiectiv există, fapta a fost încadrată juridic
ca infracţiune de trafic de persoane*4), iar în ipoteza absenţei acestuia, încadrarea juridică s-a făcut potrivit
dispoziţiilor art. 329 alin. 1 sau 2 C. pen. anterior, cu excepţia ultimei teze a acestui alineat*5).
Jurisprudenţa a cunoscut şi soluţii potrivit cărora cele două infracţiuni au fost reţinute în concurs real ori
ideal. Această opţiune a existat atunci când, din activităţile conexe practicării prostituţiei (recrutare,
transportare, transfer, îndemn, înlesnire etc.) autorii acestora au tras foloase. Considerând că acest element
(obţinerea foloaselor) excede conţinutului constitutiv al infracţiunii de trafic de persoane, regăsindu-se
numai în cel al infracţiunii de proxenetism, s-a apreciat justificată reţinerea pluralităţii infracţionale,
indiferent dacă activităţile anterioare obţinerii de foloase (recrutare, transport etc.) s-au făcut cu sau fără
constrângere*6).
Pentru rezolvarea acestor controverse, instanţa supremă s-a pronunţat printr-un recurs în interesul legii,
stabilind că distincţia dintre infracţiunea de trafic de persoane şi cea de proxenetism era dată de obiectul
juridic generic diferit al celor două incriminări, respectiv de valoarea socială diferită, protejată de legiuitor
prin textele incriminatorii ale celor două legi: în cazul infracţiunilor de trafic de persoane, aceasta fiind
apărarea dreptului la libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei, iar în cazul infracţiunii de proxenetism,
apărarea bunelor moravuri în relaţiile de convieţuire socială şi asigurare licită a mijloacelor de existenţă.
Drept urmare, în cazul în care o persoană, fără a întrebuinţa constrângeri, îndeamnă sau înlesneşte
practicarea prostituţiei ori trage foloase de pe urma practicării prostituţiei de către persoane majore
săvârşeşte infracţiunea de proxenetism.
În cazul în care o persoană, fără a întrebuinţa constrângerea, recrutează persoane majore pentru
prostituţie ori trafică persoane majore în acest scop, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
de proxenetism. În situaţia unor acte de recrutare, transportare, transferare, cazare sau primire a unei
persoane, prin ameninţare, violenţă, răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau prin alte forme de
constrângere ori profitând de imposibilitatea acelei persoane de a-şi exprima voinţa sau prin oferirea, darea,
acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are
autoritate asupra altei persoane, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de
persoane.
În cazul în care o persoană acţionează asupra altei persoane îndemnând, înlesnind sau trăgând foloase de
pe urma practicării, de bunăvoie, a prostituţiei, iar ulterior acţionează asupra aceleiaşi persoane şi prin
variantele arătate în conţinutul infracţiunii de trafic de persoane, se va reţine atât săvârşirea infracţiunii de
proxenetism, cât şi infracţiunea de trafic de persoane, în concurs real*7).
Acest recurs în interesul legii, în actuala reglementare, mai poate fi aplicat numai parţial. În primul rând,
variantele normative comune de săvârşire (recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de
persoane în acest scop) au fost eliminate din conţinutul constitutiv al infracţiunii de proxenetism în actualul
Cod penal. În al doilea rând, distincţia făcută de instanţa supremă între cele două infracţiuni pe baza
87
obiectului juridic nu mai este, de asemenea, de actualitate, acesta fiind identic în ceea ce priveşte
componenta exploatării sexuale. Ceea ce rămâne de actualitate din recursul în interesul legii este
posibilitatea reţinerii concursului real de infracţiuni între traficul de persoane şi proxenetism.
Instanţele de judecată au interpretat extensiv prevederile recursului în interesul legii în legislaţia anterioară.
Astfel, deşi recursul se referea numai la anumite variante de săvârşire ale infracţiunii de proxenetism
(recrutarea ori traficul de persoane) în care se puteau reţine oricare dintre cele două infracţiuni, în funcţie
de criteriul consimţământului persoanei traficate ori recrutate, instanţele de judecată au extins în mod
nejustificat prevederile recursului şi la alte variante normative de săvârşire a proxenetismului. Astfel, în
practica judiciară s-a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în
cazul în care inculpatul le-a cumpărat pe părţile vătămate de la alte persoane, le-a promis asigurarea unor
locuri de muncă decente în străinătate, le-a cazat pe acestea în apartamentul său, iar ulterior le-a obligat să
practice prostituţia prin confiscarea paşapoartelor, pază strictă şi acte de ameninţare, inculpatul însuşindu-şi
sumele de bani astfel obţinute.
În opinia Curţii, pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii de proxenetism, este necesar ca recrutarea sau
traficul de persoane să se facă în vederea practicării prostituţiei de bunăvoie de către acele persoane, ceea
ce nu este incident în speţă, întrucât din situaţia prezentată, în acord cu materialul probator, rezultă că
victimele nu au fost de acord cu practicarea prostituţiei, fiind induse în eroare şi apoi constrânse să exercite
profesia cea mai veche din lume, prin confiscarea paşapoartelor, pază strictă şi chiar acte de ameninţare*8).
În speţa de mai sus, deşi instanţa a reţinut că, după primirea persoanelor prin constrângere (variantă
normativă de săvârşire a infracţiunii de trafic de persoane) în scopul exploatării, acesta a şi realizat ulterior
constrângerea acestora la prostituţie, variantă normativă care excede laturii obiective a traficului de
persoane, dar care realizează elementul material al infracţiunii de proxenetism, nu a reţinut însă şi această
ultimă infracţiune în concurs*9).
Or, chiar instanţa supremă, în textul recursului în interesul legii mai sus citat, stabileşte raportul între
infracţiunea de trafic de persoane şi infracţiunea de proxenetism realizată în varianta constrângerii la
prostituţie*10): „Aşa fiind, dacă în cazul proxenetismului constrângerea este prevăzută numai ca
modalitate particulară, agravată, de săvârşire alternativă a infracţiunii, într-un asemenea caz recrutarea şi
traficul de persoane nefiind făcute în scopul obligării la practicarea prostituţiei, care este prestată de
bunăvoie de către persoana vizată, în toate ipotezele de săvârşire a infracţiunii de trafic de persoane,
constrângerea constituie mijlocul specific principal de realizare a elementului material al laturii obiective a
acestei infracţiuni. Ca urmare, atâta timp cât nu se evidenţiază existenţa constrângerii identificate sub
vreuna dintre modalităţile specifice de realizare a ei, astfel cum sunt precizate în art. 12 şi, respectiv, art. 13
din Legea nr. 678/2001, recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de persoane, în acest scop,
trebuie încadrate în varianta agravată a infracţiunii de proxenetism prevăzute în art. 329 alin. (2) din Codul
penal, după cum şi modalitatea expres prevăzută în acest alineat, de săvârşire a acestei infracţiuni prin
«constrângerea la prostituţie» trebuie supusă aceluiaşi tratament de încadrare juridică”. Deşi exprimarea
este deficitară, concluzionăm că varianta normativă a constrângerii la prostituţie excede sfera infracţiunii
de trafic de persoane, realizând elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism. Aşa cum am arătat
la infracţiunile de trafic de persoane şi trafic de minori, aceste infracţiuni constituie o activitate pregătitoare
exploatării persoanei, dacă această exploatare se realizează (inclusiv în forma exploatării sexuale,
caracteristică infracţiunii de proxenetism), va exista concurs de infracţiuni între traficul de persoane sau de
minori şi infracţiunea care se realizează prin exploatarea persoanei (în cazul exploatării sexuale,
proxenetismul).
Pentru existenţa infracţiunii de proxenetism în toate variantele prevăzute în textul incriminator se cere ca
o cerinţă esenţială, legătura activităţii incriminate cu practicarea prostituţiei ori să se tragă foloase de pe
urma acesteia sau să constituie scopul activităţii etc. Dacă această legătură a acţiunii cu infracţiunea de
prostituţie nu există, nu sunt incidente prevederile legale privind proxenetismul. Aşa, de exemplu, în cazul
determinării se cere ca aceasta să fie o determinare la prostituţie. Drept urmare, atunci când determinarea ar
viza un singur act sexual dezinteresat sau chiar acte sexuale interesate, însă cu aceeaşi persoană, nu va
88
subzista infracţiunea de proxenetism. De asemenea, în cazul variantei de tragere de foloase se cere în mod
expres de textul legal ca acestea să fie într-adevăr obţinute în urma practicării prostituţiei de către o
persoană. Cu privire la acest aspect, se trage concluzia că, dacă respectivele foloase nu ar proveni din
practicarea prostituţiei, ci din altă activitate, chiar ilicită, a persoanei de la care sunt obţinute, nu ne aflăm
în prezenţa infracţiunii de proxenetism.
Întrucât activităţile redate mai sus sunt prevăzute alternativ de textul incriminator, fiecare dintre aceste
acţiuni poate realiza independent conţinutul infracţiunii de proxenetism.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea infracţiunii de proxenetism se creează o stare de pericol pentru
libertatea sexuală şi psihică a persoanei determinate sau constrânse la prostituţie.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de
cauzalitate, legătură care se realizează prin comiterea acţiunii descrise în norma de incriminare.
Textul legal nu cere condiţii esenţiale de loc sau timp pentru existenţa infracţiunii.
Infracţiunea de proxenetism se comite cu vinovăţie sub forma intenţiei. În unele variante de comitere a
infracţiunii, de exemplu, în cazul determinării sau a constrângerii la prostituţie, forma de vinovăţie este
intenţia directă*11). În schimb, pentru cei care obţin foloase de pe urma acestei acţiuni, se poate concepe
ca formă a vinovăţiei şi intenţia indirectă caracterizată prin acceptarea acestor situaţii, chiar dacă ele nu au
fost urmărite de către făptuitor*12).
A. Forme
În cazul acestei infracţiuni, actele pregătitoare, deşi posibile, nu se pedepsesc.
Potrivit art. 217 C. pen., tentativa faptei prevăzute în art. 213 alin. (2) (în cazul în care determinarea la
începerea sau continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere) se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a săvârşit acţiunea incriminată sub una dintre
variantele alternative prevăzute de textul legal.
Din analiza textului incriminator se trage concluzia că fiecare dintre variantele de incriminare este
susceptibilă de a duce la consumarea infracţiunii. În practica judiciară s-a decis că fapta unei persoane de a
încuraja o femeie să practice prostituţia, şi de a-i face legături cu diferiţi bărbaţi, constituie proxenetism
săvârşit prin două variante: determinare şi înlesnire. Ca atare, există infracţiunea pe care o analizăm, chiar
dacă subiectul activ îndemnând o persoană la prostituţie, nu obţine niciun folos de pe urma acesteia,
deoarece tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană, constituie o altă
variantă de săvârşire a proxenetismului*13).
În cazul infracţiunii de proxenetism este posibil ca momentul consumării să nu coincidă cu acela al
încetării activităţii infracţionale, când are loc de altfel epuizarea. Aşa, de exemplu, subiectul activ poate
continua să înlesnească practicarea prostituţiei (închirierea unei locuinţe în vederea practicării prostituţiei).
Aşadar, infracţiunea de proxenetism poate îmbrăca uneori forma continuă şi, mai frecvent, forma
continuată*14). Este totuşi de observat că durata stării infracţionale sau numărul repetărilor nu modifică
încadrarea juridică a faptei, dar trebuie avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei. Nu subzistă
forma continuată în situaţia în care fapta de proxenetism priveşte mai mulţi subiecţi pasivi şi se săvârşeşte
în aceleaşi condiţii de loc şi timp*15). De asemenea, nu subzistă această formă dacă inculpatul a conceput
şi realizat distinct fiecare faptă, la perioade de timp relativ mari, impunându-se concluzia că acestea
prezintă conţinutul unor infracţiuni distincte, putându-se aprecia că acesta a acţionat în baza unor hotărâri
autonome*16).
Atunci când de către aceeaşi persoană se săvârşesc două sau mai multe acţiuni care pot constitui fiecare
conţinutul infracţiunii de proxenetism (de exemplu, determinare la prostituţie şi tragerea de foloase de pe
89
urma practicării prostituţiei de către o persoană etc.), ne vom afla în prezenţa unei singure infracţiuni de
proxenetism.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru varianta simplă (tipică) prevăzută de alin. (1) este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul alin. (2) (constrângerea la prostituţie), pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul variantei agravate prevăzute în
alin. (3) [dacă fapta prevăzută la alin. (1) şi (2) este săvârşită faţă de un minor], limitele speciale ale
pedepsei prevăzute în alin. (1) şi (2) se majorează cu jumătate. Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen.,
instanţa va dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor
legale.

*2) În Codul penal anterior, fapta constituia infracţiune, fiind prevăzută în art. 328 C. pen. anterior.
*3) Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, publicată în M. Of. nr.
783 din 11 decembrie 2001, cu modificările şi completările ulterioare.
*4) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4158/2004, ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3995/2005, în N. Cristuş, Traficul de
persoane, proxenetismul, crima organizată, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 111–
114.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1987/2005, ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6670/2004, în N. Cristuş, op. cit., p. 107,
ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2939/2005, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2005, p. 65.
*6) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3566/2005, ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1701/2004, ICCJ, s. pen., Dec. nr.
4825/2004, în N. Cristuş, op. cit., p. 156, 164, respectiv 169.
*7) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XVI din 19 martie 2007, recurs în interesul legii privind aplicarea
dispoziţiilor incriminatorii ale art. 329 din Codul penal şi art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane, în M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008.
*9) În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2954/2008, pe www.iccj.ro. Deşi instanţa a reţinut
că din probele administrate în cauză, rezultă faptul că inculpatul L.N. a transportat şi cazat pe partea
vătămată minoră M.A.N. oferind bani şi alte foloase mamei acesteia, pentru obţinerea consimţământului, în
scopul exploatării sexuale a minorei, iar în mod repetat, inculpatul a îndemnat-o pe partea vătămată să
practice prostituţia în scopul obţinerii de foloase materiale, probele administrate demonstrând că inculpatul
a exploatat-o sexual pe partea vătămată M.A.N. şi a obţinut profit material în urma săvârşirii acestei
infracţiuni, în final a concluzionat că nu se poate reţine în sarcina inculpatului şi săvârşirea infracţiunii de
proxenetism, având în vedere situaţia de fapt descrisă mai sus, precum şi Decizia nr. XVI/2007 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
*10) Fiind un recurs în interesul legii potrivit legislaţiei anterioare, am păstrat încadrarea juridică
specifică acelei legislaţii.
*12) Ibidem.
*13) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3725/2004, în N. Cristuş, op. cit., p. 92.
*14) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3743/2001, în N. Cristuş, op. cit., p. 100. Într-o altă opinie, proxenetismul, ca
şi prostituţia, presupune repetarea actului material interzis de lege şi exclude reţinerea infracţiunii în formă
continuată. A se vedea, în acest sens, C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 574/2005, în Codul penal şi legile
speciale 2007, p. 499.
*15) Deşi instanţa supremă a hotărât, într-un recurs în interesul legii referitor la infracţiunea de trafic de
persoane, că un astfel de trafic comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de
timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs
[ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XLIX din 4 iunie 2007, recurs în interesul legii în vederea interpretării şi
90
aplicării unitare a dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 41 alin. 2 din Codul penal cu privire la fapta de trafic de
persoane, prevăzută de Legea nr. 678/2001, ce vizează mai mulţi subiecţi pasivi în aceleaşi condiţii de loc
şi de timp, publicat în M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007]. Aprecierea noastră ca discutabilă a soluţiei
date în acest recurs (V. Dobrinoiu, N. Neagu, op cit., 2008, p. 882) a fost confirmată în noul Cod penal,
unde se introduce condiţia unităţii subiectului pasiv pentru existenţa infracţiunii continuate [art. 35 alin. (1)
C. pen.].
*16) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4379/2004, în N. Cristuş, op. cit., p. 101.
ART. 214
Exploatarea cerşetoriei
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă agravată în art. 214 C. pen. Varianta tip a
infracţiunii, potrivit alin. (1), constă în fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu
dizabilităţi fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau
beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi.
Varianta agravată prevăzută în alin. (2) se realizează dacă fapta este săvârşită în următoarele împrejurări:
de părinte, tutore, curator sau de către cel care are în îngrijire persoana care cerşeşte [lit. a)] ori prin
constrângere [lit. b)].
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de exploatare a cerşetoriei are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privind libertatea psihică şi demnitatea umană, împotriva faptelor de transformare a copiilor sau
persoanelor cu dizabilităţi în sursă de exploatare şi de parazitism.
b) Obiectul material. Infracţiunea de exploatare a cerşetoriei poate avea obiect material numai în cazul
variantei prevăzute în alin. (2): în acest caz, corpul minorului sau persoanei cu dizabilităţi constrânse să
practice cerşetoria va constitui obiect material al infracţiunii.
a) Subiectul activ. În cazul variantei prevăzute în alin. (1), subiect activ poate fi orice persoană fizică
care îndeplineşte condiţiile legale pentru a putea răspunde penal, dispoziţia incriminatoare neprevăzând
nicio condiţie cu privire la subiectul activ (chiar şi un minor care răspunde penal).
În cazul variantei prevăzute în alin. (2) lit. a) al art. 214 subiect activ poate fi numai părintele, tutorele,
curatorul ori cel care are în îngrijire persoana care cerşeşte. Agravarea rezultă din poziţia specială a
subiectului activ, care este cel ce are în îngrijire ori cel care are o legătură specială cu minorul ori persoana
cu dizabilităţi fizice ori psihice şi care, în loc să-şi îndeplinească atribuţiile, profită de pe urma acestora.
Această activitate denotă josnicie psihică din partea persoanelor care ar trebui să aibă o relaţie specială cu
minorul sau persoana cu dizabilităţi şi justifică pe deplin agravarea sancţiunii în cazul acestor persoane.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate. Dacă
autorul are calitatea prevăzută la art. 214 alin. (2) lit. a), aceasta constituind o circumstanţă personală,
caracterul agravat al faptei se va răsfrânge numai asupra acestuia, iar participanţii vor răspunde potrivit
variantei simple a infracţiunii prevăzute în art. 214 alin. (1) C. pen.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este minorul ori persoana cu dizabilităţi fizice sau psihice determinată
sau constrânsă să cerşească. Persoana determinată să cerşească nu va răspunde penal, fapta acesteia
neavând relevanţă penală*1). Cei care dau curs apelului adresat de minorul cerşetor nu pot fi consideraţi
91
subiecţi pasivi secundari, întrucât ajutorul acordat este benevol, neexistând vreo constrângere sau obligaţie
în această direcţie.
a) Elementul material al infracţiunii de exploatare a cerşetoriei poate consta fie în acţiunea de a
determina practicarea cerşetoriei de către un minor sau o persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice, fie în
acţiunea de a beneficia de foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi. Pentru existenţa elementului
material al infracţiunii este suficientă săvârşirea vreuneia dintre aceste acţiuni, fapta prezentându-se sub
forma unei pluralităţi de acţiuni alternative.
Determinarea la cerşetorie constă în incitarea, trezirea interesului minorului ori persoanei cu dizabilităţi
pentru ca aceasta să cerşească. Determinarea constituie un act de influenţare pentru existenţa căruia este
necesară convingerea minorului ori persoanei cu dizabilităţi la practicarea cerşetoriei. Cerşetoria este
definită în chiar conţinutul textului de lege şi constituie apelarea în mod repetat la mila publicului pentru a
cere ajutor material. Prin urmare, fără o cerere explicită sau implicită adresată unor persoane, fapta nu
constituie cerşetorie. Nu există cerşetorie nici atunci când se acceptă unele daruri care nu au fost însă
cerute*2).
Esenţială pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere este determinarea persoanei la
cerşetorie, iar nu şi trecerea efectivă la executarea actelor repetate de cerşetorie. Determinarea poate fi
adresată şi unui minor care luase hotărârea anterior de a practica cerşetoria ori care o practica deja.
Beneficierea de foloase patrimoniale de pe urma practicării cerşetoriei de către un minor ori o persoană
cu dizabilităţi presupune obţinerea unor avantaje materiale sau alte profituri, textul legal precizând natura
patrimonială a foloaselor. Am putea exemplifica situaţia când persoana în cauză se lasă întreţinută de
minorul care practică cerşetoria. Este necesar ca cel care primeşte aceste foloase să cunoască provenienţa
lor, iar foloasele să provină în mod direct din însăşi practicarea cerşetoriei de către un minor sau o persoană
cu dizabilităţi fizice ori psihice. Spre deosebire de varianta normativă a determinării, în varianta
beneficierii de foloase este necesară trecerea efectivă la executarea actelor repetate de cerşetorie de către
minor sau persoana cu dizabilităţi fizice sau psihice.
Săvârşirea a două sau mai multe dintre aceste acţiuni nu formează o pluralitate de infracţiuni, ci o
singură faptă penală comisă prin mai multe variante alternative.
Varianta agravată prevăzută în alin. (2) lit. b) există atunci când determinarea la practicarea cerşetoriei
ori obţinerea de foloase patrimoniale în urma acestor activităţi se săvârşesc prin constrângere. Aceasta
înseamnă că minorul sau persoana cu dizabilităţi nu doreşte să practice cerşetoria, dar este constrânsă prin
violenţă, ameninţare sau alte mijloace. Dacă activitatea de constrângere are loc după primirea sau
cumpărarea minorului sau persoanei cu dizabilităţi ca urmare a traficului de minori sau traficului de
persoane, se vor reţine în concurs şi aceste din urmă infracţiuni.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru libertatea psihică,
demnitatea minorilor sau persoanelor cu dizabilităţi.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de exploatare a cerşetoriei şi urmarea imediată trebuie să
existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă în mod implicit din comiterea faptei.
Elementul subiectiv constă în intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa la această infracţiune nu sunt incriminate.
92
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când s-a produs determinarea la practicarea cerşetoriei ori
obţinerea de beneficii patrimoniale de pe urma practicării cerşetoriei. În varianta beneficierii de foloase
patrimoniale de pe urma practicării cerşetoriei, fapta poate îmbrăca forma unei infracţiuni continuate,
existând în consecinţă şi un moment al epuizării, acela al efectuării ultimului act de executare, respectiv
atunci când a beneficiat ultima dată de pe urma activităţii minorului sau persoanei cu dizabilităţi.
B. Sancţionare
Pentru varianta simplă prevăzută în alin. (1), pedeapsa constă în închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
amendă.
Variantele agravate prevăzute în alin. (2) se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani. În cazul
variantelor agravate prevăzute în alin. (2), potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune
măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
*1) Cerşetoria constituia infracţiune potrivit art. 326 C. pen. anterior. Legiuitorul a ales să nu mai
incrimineze această faptă, ci numai pe acelea conexe cerşetoriei, respectiv de exploatare a cerşetoriei sau
folosire a unui minor în scop de cerşetorie.
*2) Pentru explicaţii privind noţiunea de „cerşetorie”, a se vedea analiza infracţiunii de la art. 215,
folosirea unui minor în scop de cerşetorie.
ART. 215
Folosirea unui minor în scop de cerşetorie
Infracţiunea este prevăzută în art. 215 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în fapta majorului,
care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material,
folosindu-se în acest scop de prezenţa unui minor.
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni constă în relaţiile referitoare la libertatea psihică a
minorului şi demnitatea umană, relaţii a căror desfăşurare normală este afectată prin folosirea acestuia în
activitatea de cerşetorie.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material lipseşte, deoarece fapta nu se
îndreaptă împotriva vreunui lucru sau valori materiale. Banii sau foloasele obţinute de la public constituie
produsul infracţiunii.
a) Subiectul activ. La infracţiunea de folosire a unui minor în scop de cerşetorie subiect activ nemijlocit,
adică autor al faptei nu poate fi decât o persoană care are o calitate specială, respectiv majorul. Fapta
minorului de a se folosi de un alt minor pentru practicarea cerşetoriei nu are relevanţă penală.
Pentru a exista răspundere penală, trebuie ca subiectul activ (majorul) să aibă capacitatea de a munci.
Această capacitate se stabileşte după criteriile obişnuite folosite la determinarea capacităţii necesare
pentru angajarea în muncă potrivit dreptului muncii, ţinându-se seama de aptitudinea făptuitorului de a
presta o muncă social utilă la domiciliu sau în altă parte corespunzător sănătăţii, pregătirii sale etc.*1).
93
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este minorul a cărui prezenţă este folosită în scopul practicării
cerşetoriei.
Cei care dau bani sau alte foloase, respectiv persoanele care răspund la solicitarea cerşetorului, ajutorul
acordat fiind benevol, nu pot fi consideraţi subiecţi pasivi secundari ai faptei în discuţie.
a) Elementul material. La această infracţiune elementul material constă în acţiunea majorului care se
foloseşte de minor pentru a apela în mod repetat la mila publicului cerând ajutor material.
Pentru ca acţiunea examinată să constituie elementul material al infracţiunii, este necesară îndeplinirea
mai multor cerinţe.
Trebuie mai întâi ca subiectul activ (majorul) să se folosească de prezenţa minorului prin diverse
mijloace, apelând în mod repetat la mila publicului cerând ajutor material. Simpla prezenţă a minorului la
locul săvârşirii faptei este suficientă pentru realizarea elementului material al acestei infracţiuni. Prezenţa
minorului trebuie însă corelată cu activitatea de cerşetorie a majorului. Adică minorul trebuie să fie prezent
la locul săvârşirii faptei pentru a inspira milă, pentru a determina persoanele la care se apelează să cedeze
mai uşor rugăminţilor cerşetorului, fiind folosit pentru obţinerea de foloase materiale. Dacă activitatea de
apelare la mila publicului nu se desfăşoară de către major, ci de către minor, majorul nu va răspunde în
această situaţie pentru folosirea unui minor în scop de cerşetorie, ci pentru exploatarea cerşetoriei.
A apela la mila publicului înseamnă a se adresa la diverse persoane într-un mod care să suscite mila
acestora. Activitatea de cerşetorie se poate realiza prin orice mijloace, respectiv prin viu grai, prin scrisori,
prin anunţuri oficiale, prin gesturi (întinderea mâinii, înfăţişarea în mod ostentativ a unor infirmităţi
aparente etc.) şi prin orice alte mijloace care reprezintă apelarea la mila publicului. Întrucât este vorba de
un apel la mila publicului, şi nu la mila unei anumite persoane, acesta trebuie să fie adresat simultan sau
succesiv mai multor persoane.
Dispoziţia incriminatoare nu cuprinde cerinţa ca apelul să se fi făcut în public, aşa că este suficient dacă
apelul a fost adresat unui număr nedeterminat de persoane chiar la domiciliul acestora*2). Apelarea la mila
publicului vizează publicul în general, masa nedeterminată de cetăţeni către care se îndreaptă solicitarea
cerşetorului. Se trage deci concluzia că atunci când apelarea vizează unii cunoscuţi, prieteni, vecini sau
rude de la care se cer unele ajutoare materiale fapta nu constituie cerşetorie.
Pentru existenţa cerşetoriei, este necesar ca apelarea la mila publicului să se facă în mod repetat, aflându-
ne în prezenţa unei activităţi ce denotă obişnuinţă, pentru a face din cerşetorie o sursă de câştig sau
principala sursă de câştig. De exemplu, dacă pe o perioadă de câteva ore o persoană apelează la mila unor
cetăţeni, simulând o infirmitate pentru a-şi procura bani sau alte foloase, fapta nu constituie cerşetorie. În
situaţia însă când actele se repetă, ne vom afla în prezenţa cerşetoriei.
Prin urmare, cerinţa esenţială pentru întregirea elementului material constă în repetarea acţiunii, fiind
vorba de o pluralitate de acţiuni succesive prin care se apelează la mila publicului, găsindu-ne în faţa unei
fapte de tipul infracţiunilor de obicei (minimum 3 trei acţiuni). Aşadar, un apel izolat sau accidental la mila
publicului nu poate constitui elementul material al acestei infracţiuni, cerându-le reînnoirea unor acte
similare manifestate prin tendinţa de a-şi face din cerşetorie o sursă de câştig. Pentru stabilirea acestei
cerinţe esenţiale trebuie să se aibă în vedere intervalul la care sunt săvârşite diferite acte de cerşetorie şi
întreaga conduită a făptuitorului. Un interval prea mare între acte poate exclude caracterul repetat în sensul
legii.
Nu interesează dacă cererea de ajutor material a fost sau nu satisfăcută, ceea ce a avut în vedere
legiuitorul este cererea de ajutor material, şi nu primirea unui astfel de ajutor. Nu constituie infracţiune nici
faptul de a accepta darurile care se oferă de milă, fără a fi cerute (bani, hrană, îmbrăcăminte etc.), neavând
relevanţă nici dacă subiectul activ avea sau nu nevoie de ajutorul cerut sau dacă avea ori nu asigurate
mijloace efective de existenţă.
94
b) Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru libertatea psihică a minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea repetată ilicită şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi acţiunile săvârşite.
Elementul subiectiv al infracţiunii de folosire a unui minor în scop de cerşetorie constă în intenţie directă
sau indirectă.
4. Forme. Sancţiuni
A. Forme
Infracţiunea de folosire a unui minor în scop de cerşetorie fiind o faptă de obicei nu este susceptibilă de
acte pregătitoare sau de tentativă. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-au efectuat acte
repetate de apelare la mila publicului la intervale de timp apropiate din care să rezulte că nu este vorba de o
activitate izolată, ci de o tendinţă de a face din cerşetorie o sursă de câştig.
Epuizarea are loc atunci când activitatea ilicită prelungită după atingerea momentului consumării prin
repetarea în continuare a actelor de cerşetorie a încetat.
Dacă folosirea minorului în scop de cerşetorie are loc după primirea sau cumpărarea minorului ca
urmare a traficului de minori, se va reţine în concurs şi această din urmă infracţiune.
B. Sancţiuni
Infracţiunea de folosire a unui minor în scop de cerşetorie este sancţionată cu închisoare de la un 3 luni
la 2 ani sau cu amendă.
*1) A se vedea V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 716.

*2) A se vedea V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 717.
ART. 216
Folosirea serviciilor unei persoane exploatate
Infracţiunea este prevăzută în art. 216 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în fapta de a utiliza
serviciile prevăzute în art. 182 (exploatarea unei persoane), prestate de o persoană despre care beneficiarul
ştie că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori.
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni constă în relaţiile sociale a căror desfăşurare este
condiţionată de respectarea libertăţii şi a drepturilor persoanei, a demnităţii, integrităţii corporale sau
sănătăţii acesteia, împotriva faptelor de exploatare a acesteia.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni obiectul material îl constituie corpul persoanei
exploatate.
a) Subiectul activ. La infracţiunea de folosire a serviciilor unei persoane exploatate, subiectul activ poate
fi, în principiu, orice persoană. Există însă o limitare în privinţa subiectului activ, acesta neputând fi, în
principiu, autorul infracţiunii de trafic de persoane sau trafic de minori. În cazul folosirii serviciilor
95
persoanei exploatate, acesta va săvârşi, alături de infracţiunea de trafic, infracţiunea ce constă în
exploatarea persoanei (sclavia, supunerea la muncă forţată sau obligatorie, exploatarea cerşetoriei) ori
vreuna dintre infracţiunile contra persoanei (spre exemplu, violul, în cazul utilizării prin violenţă a
serviciilor sexuale prestate de persoana victimă a traficului), iar nu infracţiunea de folosire a serviciilor
unei persoane exploatate.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana victimă a traficului de persoane sau a traficului de
minori.
a) Elementul material. La această infracţiune elementul material constă în acţiunea de a utiliza
serviciile prevăzute în art. 182 C. pen.
Potrivit raportului explicativ al Convenţiei Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe
umane*1), s-a dorit incriminarea utilizării cu bună ştiinţă a serviciilor unei victime a traficului de persoane.
Mai multe considerente au determinat includerea acestei dispoziţii în cadrul convenţiei. Cea mai importantă
a fost dorinţa de a descuraja cererea pentru persoane exploatabile care conduce la proliferarea traficului de
fiinţe umane. Dispoziţia de incriminare se adresează clientului, beneficiarului serviciilor persoanei
exploatate, indiferent dacă aceasta este o victimă a traficului privind exploatarea sexuală sau o victimă a
muncii forţate, sclaviei sau practicilor similare sclaviei, cerşetoriei sau prelevării de organe.
Ar putea, de exemplu, comite această infracţiune proprietarul unei afaceri care utilizează cu bună ştiinţă
muncitori, persoane traficate şi supuse la muncă forţată, puşi la dispoziţie de către traficant. În acest caz,
proprietarul afacerii nu poate fi tras la răspundere în temeiul art. 210 (nu el a recrutat victimele traficului şi
nici nu le-a primit sau adăpostit – variante normative de săvârşire menţionate în conţinutul legal al
infracţiunii de trafic de persoane), dar va fi vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 216 C. pen.
Tot astfel, comite această infracţiune clientul unei prostituate care a ştiut că aceasta este o persoană
exploatată, precum şi cineva care a folosit cu bună ştiinţă serviciile traficantului pentru a obţine un organ
pentru transplant.
Articolul 216 urmăreşte incriminarea utilizării serviciilor care fac obiectul exploatării descrise în
articolul 182 C. pen. Această infracţiune nu urmăreşte împiedicarea victimelor traficului de persoane de a
desfăşura o activitate profesională, nici împiedicarea reabilitării sociale a acestora, ci pedepsirea celor care,
prin cumpărarea serviciilor persoanelor exploatate, joacă un rol important în exploatarea victimelor.
Dacă persoana ale cărei servicii sunt folosite nu este o persoană exploatată, în sensul art. 182 C. pen.,
fapta nu constituie infracţiune. Astfel, dispoziţiile de incriminare nu se referă la folosirea ca atare a
serviciilor unei prostituate. Fapta care cade sub incidenţa prevederilor art. 216 se referă numai la folosirea
serviciilor unei prostituate care este victimă a traficului de persoane, iar nu a oricărei prostituate. După cum
s-a explicat mai sus, incriminarea priveşte exploatarea prostituţiei altuia şi a altor forme de exploatare
sexuală doar în contextul traficului de persoane sau minori.
Prin exploatarea unei persoane (art. 182 C. pen.) se înţelege*2):
– supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat. Munca forţată
presupune efectuarea de către o persoană, sub influenţa constrângerii, a unor activităţi care necesită un
efort fizic sau intelectual, în scopul creării unor bunuri materiale sau intelectuale pentru altă persoană.
Scopul activităţilor realizate constă în crearea unor bunuri materiale sau spirituale, iar de rezultatele
activităţilor realizate beneficiază nu autorul, ci alte persoane; de asemenea, persoana realizează aceste
activităţi contrar voinţei ei.
– ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire. În sensul
art. 1 din Convenţia privind sclavia, semnată la Geneva la 25 septembrie 1926, sclavia este starea sau
situaţia fiinţei umane asupra căreia sunt aplicate (realizate) atributele dreptului de proprietate sau unele
96
dintre ele. Sclavia presupune că o persoană (sclavul) se află în posesia altei persoane (stăpânul); stăpânul
posedă, foloseşte şi administrează persoana care formează obiectul posesiei; stăpânul supune persoana care
îi aparţine la diferite forme de exploatare; persoana aflată în posesia stăpânului este lipsită de libertate pe o
perioadă nedeterminată; stăpânul poate oricând să înstrăineze persoana aflată în posesia lui, altei persoane
(prin vânzare-cumpărare sau dăruire).
– obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de
materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală. Exploatarea sexuală a persoanei presupune
obţinerea în mod abuziv de către o persoană a unui profit material sau de altă natură de pe urma practicării
serviciilor (raporturilor) sexuale de către o altă persoană. Semnele exploatării sexuale constau în
practicarea raporturilor (serviciilor) sexuale de o persoană, din proprie dorinţă sau prin constrângere; de
asemenea, exploatarea sexuală a unei persoane se face în scopul obţinerii unui câştig material sau
satisfacerii necesităţilor sexuale ale altei persoane, iar de pe urma practicării raporturilor sexuale
beneficiază o altă persoană, şi nu persoana care le oferă; pot fi exploataţi sexual atât bărbaţii, cât şi femeile.
Folosirea persoanei în industria pornografică presupune participarea victimei, ca rezultat al constrângerii
fizice sau psihice aplicate faţă de ea, la crearea produselor pornografice, cum ar fi: filmele, spoturile
publicitare sau revistele cu caracter pornografic.
– obligarea la practicarea cerşetoriei. Persoana traficată poate fi exploatată, de asemenea, şi prin
constrângerea acesteia să cerşească. Evident că se urmăreşte obţinerea unor foloase patrimoniale de pe
urma activităţii persoanei traficate.
– prelevarea de organe în mod ilegal. Prelevarea constă în recoltarea de organe şi/sau ţesuturi şi/sau
celule de origine umană sănătoase morfologic şi funcţional, cu excepţia autotransplantului de celule stem
hematopoietice când celulele sunt recoltate de la pacient, în vederea realizării unui transplant*3).
Transplantul este acea activitate medicală prin care, în scop terapeutic, în organismul unui pacient este
implantat sau grefat un organ, ţesut ori celulă. Reglementările se adresează inclusiv tehnicilor de fertilizare
in vitro. De asemenea, prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană trebuie
efectuat de către medici de specialitate, în unităţi sanitare publice sau private autorizate de Ministerul
Sănătăţii Publice şi acreditate, la propunerea Agenţiei Naţionale de Transplant.
O cerinţă esenţială pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii este ca utilizatorul serviciilor descrise
în art. 182 C. pen. să cunoască situaţia specială a persoanei prestatoare. Astfel, pentru a fi răspunzător de
comiterea infracţiunii în temeiul articolului 216 C. pen., o persoană care utilizează serviciile unei victime a
traficului (persoană exploatată) trebuie să fie conştient de faptul că persoana în cauză este victimă a
traficului şi nu poate fi sancţionat în cazul în care nu cunoaşte acest fapt [fiind incidentă, în această situaţie,
o cauză de neimputabilitate, eroarea, prevăzută în art. 30 alin. (1) C. pen.].
Infracţiunea de folosire a serviciilor unei persoane exploatate are un caracter subsidiar, reţinându-se
numai în situaţia în care nu se poate reţine o infracţiune mai gravă (sclavia – art. 209, supunerea la muncă
forţată sau obligatorie – art. 212, violul – art. 218, agresiunea sexuală – art. 219, actul sexual cu un minor –
art. 220 C. pen. etc.). Diferenţa de încadrare juridică rezultă în principiu din modalitatea utilizării
serviciilor persoanei exploatate: dacă se face prin orice formă de constrângere, se va reţine o infracţiune
care constă în exploatarea sexuală a persoanei; infracţiunea de folosire a serviciilor persoanei exploatate
reţinându-se numai în situaţia în care aceste servicii nu sunt prestate ca urmare a constrângerii
utilizatorului. Acest criteriu nu este însă general valabil, existând anumite infracţiuni (spre exemplu, actul
sexual cu un minor) care nu presupun constrângerea persoanei exploatate. Spre exemplu, un act sexual
consimţit cu un minor de 17 ani victimă a traficului de minori constituie folosirea serviciilor persoanei
exploatate, pe când acelaşi act consimţit cu un minor de 14 ani victimă a traficului constituie infracţiunea
de act sexual cu un minor, întrunindu-se elementele constitutive ale acestei din urmă infracţiuni.
b) Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru libertatea fizică şi psihică a persoanei
exploatate.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea repetată ilicită şi urmarea imediată trebuie să există o legătură
de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi acţiunile săvârşite.
97
Elementul subiectiv al infracţiunii constă în intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
Actele pregătitoare sau tentativa nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite. Consumarea
infracţiunii are loc în momentul în care s-au utilizat serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană
victimă a traficului.
B. Sancţionare
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă (act sexual cu un minor, viol, exploatarea cerşetoriei, sclavia, supunerea la muncă
forţată sau obligatorie).
*1) http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Reports/Html/197.htm.
*2) Art. 3 din Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al
femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale
organizate, prevede că expresia „exploatarea unei persoane” trebuie să conţină cel puţin exploatarea prin
prostituarea unei alte persoane sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile forţate, sclavia
sau practicile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe.
*3) Art. 142 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în M. Of. nr. 372 din
28 aprilie 2006.
ART. 217
Sancţionarea tentativei
Legiuitorul are la dispoziţie trei variante de stabilire a sancţionării tentativei în Partea specială a Codului
penal: în cadrul articolului care reglementează infracţiunea respectivă, la sfârşitul fiecărui capitol sau la
sfârşitul fiecărui titlu. În cazul Capitolului VII, Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, legiuitorul a
optat pentru cea de-a doua variantă, de incriminare şi sancţionare a tentativei la infracţiunile din acest
capitol într-un articol distinct. Astfel, potrivit prevederilor art. 217 C. pen., tentativa la infracţiunile de
sclavie (art. 209), trafic de persoane (art. 210), trafic de minori (art. 211) şi proxenetism [art. 213 alin. (2) –
când fapta se săvârşeşte prin constrângere] se pedepseşte.
ART. 218
Violul
Infracţiunea este prevăzută în art. 218 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată, o variantă agravată
cu şase modalităţi alternative de comitere şi o variantă agravată comună tuturor variantelor anterioare.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o
persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau
98
profitând de această stare. Varianta asimilată prevăzută în alin. (2) constă în orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală săvârşite în condiţiile alin. (1).
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) se realizează atunci când: victima se află în îngrijirea, ocrotirea,
educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [lit. a)], victima este rudă în linie directă, frate sau soră [lit. b)],
victima nu a împlinit vârsta de 16 ani [lit. c)], fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale
pornografice [lit. d)], fapta a avut ca urmare vătămarea corporală [lit. e)], fapta a fost săvârşită de două sau
mai multe persoane împreună [lit. f)].
În alin. (4) este prevăzută o agravantă comună tuturor variantelor de comitere prezentate anterior,
respectiv atunci când fapta are ca urmare moartea victimei.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale privitoare la siguranţa, libertatea şi
inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex feminin sau masculin (deci indiferent de sexul acesteia) de a
avea legături, relaţii, raporturi sexuale după voinţa şi dorinţa ei.
În afară de obiectul juridic enunţat, infracţiunea de viol poate avea şi un obiect juridic special secundar.
Aşa, de exemplu, în cazul când fapta a avut ca urmare anumite loviri sau vătămări ori moartea victimei,
sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acesteia.
b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie corpul persoanei în viaţă, indiferent de sex, împotriva
căreia se încearcă sau se realizează actul sexual, de orice natură, prin constrângerea acesteia ori profitând
de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Prin urmare, este vorba de corpul persoanei în viaţă, întrucât numai raportat la aceasta se poate atenta la
libertatea şi inviolabilitatea sexuală.
În cazul când actul sexual este realizat asupra cadavrului unei persoane, făptuitorul va fi tras la
răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de profanare de cadavre, prevăzută şi pedepsită de art. 383
C. pen.
Prin extinderea câmpului de incidenţă şi a sferei de protecţie cu privire la orice persoană şi prin
înlăturarea limitării acestora la persoanele de sex feminin, legiuitorul a înţeles să protejeze libertatea vieţii
sexuale, indiferent de titularul acestui drept – bărbat sau femeie.
a) Subiect activ. În cazul infracţiunii de viol, subiect activ nemijlocit – autor – poate fi orice persoană
(bărbat sau femeie), inclusiv minorul care răspunde penal.
În ceea ce priveşte coautorul, există opinii controversate. După o primă opinie*1), actul sexual de orice
natură, care defineşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de viol, în actuala reglementare,
este şi rămâne şi el în felul în care a fost conceput, un act unic care nu poate fi săvârşit de mai multe
persoane împreună în calitate de coautori. Fiecare act sexual – indiferent de natura acestuia – heterosexual
sau homosexual (homosexualitatea anală activă) – prin însuşi specificul lui este unic, astfel încât exclude
săvârşirea lui de doi autori. Săvârşirea concomitentă de către două sau mai multe persoane a unor acte
sexuale – heterosexuale sau homosexuale – nu determină calitatea de coautori ai acestora, fiecare dintre ei
săvârşind individual, în persoana proprie, ca autor, actul sexual.
Într-o altă opinie*2), la care aderăm, se susţine că art. 218 a suferit modificări şi în ceea ce priveşte
participaţia penală sub forma coautoratului. Astfel, dacă în vechea reglementare coautoratul nu era posibil
deoarece actul sexual firesc cu o persoană de sex feminin nu putea fi realizat simultan*3), în noua
reglementare se susţine în continuare că este posibil coautoratul întrucât legiuitorul face referire la „actul
sexual de orice natură”, deci atât cele fireşti, cât şi cele nefireşti, acte ce pot fi realizate simultan de către
mai mulţi făptuitori.
99
Dacă fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, va exista agravanta prevăzută în alin.
(3) lit. f). În cazul acestei circumstanţe, prezenţa mai multor persoane la comiterea faptei de viol dă o mai
mare îndrăzneală, mai mult curaj în realizarea activităţii infracţionale şi poate să înfrângă mai uşor
rezistenţa şi opunerea victimei.
Pentru existenţa acestei variante agravate nu este necesar ca toţi făptuitorii să întreţină acte sexuale de
orice natură cu persoana vătămată (femei sau bărbat), fiind suficient ca aceste acte să fie înfăptuite numai
de unul dintre ei, celălalt sau ceilalţi participanţi executând acţiuni concomitente de complicitate. Ca atare,
nu sunt aplicabile prevederile art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. dacă autorul – cel care a întreţinut actul sexual
– a fost ajutat de un complice numai la comiterea unor acţiuni anterioare*4). Împrejurarea că în momentul
comiterii violului victima s-a aflat în stare de inconştienţă, adică în situaţia de a nu-şi da seama de prezenţa
a două sau mai multor persoane care să o constrângă la acte sexuale, nu înlătură agravanta, deoarece
aplicarea acesteia nu este condiţionată de o asemenea împrejurare.
În cazul în care toţi participanţii au întreţinut succesiv acte sexuale cu persoana vătămată, fiecare ajutând
şi fiind la rândul lui ajutat de ceilalţi, răspunderea lor penală se stabileşte pentru o singură infracţiune unică
(complexă) de viol în variantă agravată săvârşirea în calitate de autori, nu şi pentru complicitate la această
infracţiune.
În practica judiciară s-a statuat că fapta constituie infracţiunea de viol, în variantă agravată, chiar şi
atunci când făptuitorii s-au aflat în timpul întreţinerii actului sexual în încăperi diferite, dacă au acţionat
împreună pentru intimidarea victimei şi înfrângerea rezistenţei şi opunerii acesteia*5) sau atunci când
inculpaţii au acostat mai multe femei, după care fiecare a dus câte o femeie pe câmp, săvârşind violul în
locuri apropiate, dar separate*6).
Atunci când mai mulţi făptuitori întreţin succesiv acte sexuale cu aceeaşi victimă, însă fără să se fi ajutat
unul pe altul sau să fi avut vreo înţelegere prealabilă, ne aflăm în faţa infracţiunii de viol în varianta simplă,
fiecare făptuitor urmând a fi considerat autor şi tras la răspundere penală separat. Astfel, din probe rezultă
că în timp ce inculpatul A.V. întreţinea relaţii intime cu partea vătămată, inculpatul D.V. stătea în taxi cu
şoferul şi, în timp ce inculpatul D.V. întreţinea relaţii intime cu partea vătămată, inculpatul A.V. stătea în
taxi cu şoferul. Astfel fiind, nu se poate reţine că fapta a fost săvârşită împreună*7).
Varianta agravată analizată este o circumstanţă reală, aceasta răsfrângându-se asupra instigatorilor şi
complicilor anteriori însă numai atunci când aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o. Prin urmare, acela
care determină cu intenţie (instigator) două sau mai multe persoane să comită împreună o infracţiune de
viol, precum şi acela care a cunoscut că ajutorul dat se referă la săvârşirea unui viol de două sau mai multe
persoane împreună, vor fi traşi la răspundere penală pentru instigare şi, respectiv, pentru complicitate la
fapta de viol în varianta agravată, potrivit art. 47 sau 48 raportat la art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.
În situaţia în care infracţiunea de viol este comisă de cel puţin trei persoane împreună, varianta agravată
prevăzută în art. 218 alin. (3) lit. f) intră în concurs cu circumstanţa agravantă generală prevăzută de art. 77
lit. a) C. pen. (săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună), iar situaţia se soluţionează prin
aplicarea numai a agravantei speciale, potrivit regulii că specialul primează faţă de general*8).
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de care ne ocupăm, subiect pasiv poate fi orice persoană de
orice sex, fără a avea relevanţă vârsta, statutul civil sau moralitatea acesteia. Aşadar, prin reglementarea
actuală a prevederilor art. 218 C. pen., legea penală apără şi ocroteşte siguranţa şi libertatea sexuală a
persoanei, indiferent de sexul acesteia, şi nu castitatea sau moralitatea ei.
De altfel, această definire a subiectului pasiv al infracţiunii de viol nu reprezintă o noutate în legislaţia
penală a ţării noastre, ea fiind reglementată şi prin art. 419 alin. (1) pct. 1 C. pen. 1936 (bărbatul care prin
violenţă sau ameninţare constrânge o persoană de orice sex să aibă cu el raport sexual).
Din analiza textului legal mai rezultă calificarea subiectului activ şi reţinerea unor variante agravate în
cazul în care victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [alin. (3)
lit. a)], victima este rudă în linie directă, frate ori soră, [alin. (3) lit. b)] ori dacă victima este un minor sub
16 ani [alin. (3) lit. c)].
100
În cazul variantei prevăzute la alin. (3) lit. a), violul prezintă un pericol social sporit, întrucât este comis
de către o persoană care se află într-o situaţie mai deosebită, mai specială, prevăzută expres de lege, în
relaţia cu persoana vătămată, şi anume are o anumită calitate, având faţă de aceasta îndatorirea de a o
educa, îngriji, păzi etc. Prin urmare, se încalcă obligaţiile asumate şi încrederea publică în corectitudinea
persoanelor care îndeplinesc asemenea funcţii.
Victima se afla în îngrijirea făptuitorului în situaţia când acesta avea obligaţia de a-i acorda asistenţă,
cum ar fi, de exemplu, personalul de îngrijire din unităţile sanitare sau sociale (aşezăminte, azile, internate)
ori persoane angajate particular pentru îngrijirea unor bolnavi sau bătrâni. În practica judiciară s-a
considerat că sunt realizate trăsăturile acestei agravante dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea de viol
asupra fiicei sale de 16 ani*9).
Victima se află în ocrotirea făptuitorului dacă acesta are în raport cu ea calitatea de tutore sau curator.
Pe de altă parte, aflarea victimei în educarea făptuitorului presupune situaţia în care acestaavea
îndatorirea de a desfăşura cu ea o activitate educativă. În acest sens, am putea exemplifica învăţătorii,
profesorii, educatorii, instructorii, meşterii (din şcolile profesionale), profesorii meditatori la diferite
discipline ştiinţifice ori profesorii de muzică, pictură etc., precum şi acele persoane care sunt angajate de
părinţi pentru educarea şi instruirea copiilor lor minori.
Victima se află în paza făptuitorului. În această situaţie, victima este privată de libertate (a fost reţinută,
arestată preventiv, se găsea în executarea pedepsei închisorii etc.), iar făptuitorul avea îndatorirea de a o
păzi şi supraveghea (de exemplu, un poliţist, subofiţer de la un penitenciar sau o persoană care îşi
desfăşoară activităţile de serviciu într-un centru de reeducare).
În actualele condiţii de dezvoltare a societăţilor private de pază de persoane juridice private al căror
obiect de activitate este asigurarea pazei şi securităţii bunurilor şi persoanelor, problema care se pune este
dacă victima se consideră în paza făptuitorului în sensul Codului penal atunci când acesta şi-a asumat
obligaţia de asigurare a securităţii persoanei.
Considerăm că ne aflăm în prezenţa unor asemenea raporturi atâta timp cât există o convenţie între
persoana fizică subiect pasiv al infracţiunii de viol şi persoana juridică al cărei angajat este autorul care
avea îndatorirea de a păzi persoana vătămată.
Asemenea raporturi există şi în cazul în care între autorul violului şi persoana vătămată fusese încheiată
o convenţie prin care făptuitorul şi-a asumat obligaţia de pază, de protecţie a victimei (aşa-numitul
bodyguard).
Varianta prevăzută în alin. (3) lit. b) (victima este rudă în linie directă, frate sau soră), existentă în Codul
penal anterior sub forma săvârşirii faptei asupra unui membru de familie a fost reformulată pentru a rezulta
cu claritate că această faptă absoarbe incestul, punând astfel capăt incertitudinilor din practica judiciară cu
privire la acest aspect*10).
Prin introducerea acestei agravante se deschide posibilitatea pedepsirii mai grave a infracţiunii de viol
comisă în sânul familiei. În acest sens, se consideră că, în esenţă, „modificarea unor dispoziţii din Codul
penal are ca obiect de reglementare răspunderea penală pentru faptele de violenţă contra persoanei săvârşite
în cadrul familiei. Scopul reglementărilor îl constituie apărarea mai eficientă, prin mijloace de drept penal a
persoanelor care devin victime ale violenţei în familie, printre acestea numărându-se nu numai persoanele
de sex feminin, ci şi persoanele de sex masculin, o pondere importantă având-o copii şi bătrânii, precum şi
persoanele cu handicap”*11).
Această variantă agravată de viol este determinată de anume raporturi existente între făptuitor şi victimă,
care, constituindu-se adeseori într-un ascendent al primului, facilitează apropierea faţă de aceasta a cărei
rezistenţă, putere de opunere scade. Pe de altă parte, şi nu în ultimul rând, sunt încălcate obligaţii
elementare morale şi legale pe care făptuitorul le are faţă de victimă.
Actele sexuale cu o altă persoană cu care făptuitorul face parte din aceeaşi familie, comise prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, contravin
grav moralităţii pe care se întemeiază familia, relaţiile dintre membrii acesteia, întreaga societate umană.
101
Considerăm că reformularea agravantei este cel puţin discutabilă. În primul rând, agravanta se referă la
anumite categorii de persoane care fac parte din noţiunea de „membru de familie”, definit în art. 177 C.
pen. Astfel, prin membru de familie se înţeleg ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora,
precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soţul; persoanele care au stabilit
relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. Dispoziţiile
din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele arătate mai sus, se aplică, în caz de adopţie, şi
persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
Or, se observă că violul asupra soţului, asupra copiilor fraţilor sau surorilor ori asupra persoanelor
devenite prin adopţie astfel de rude realizează conţinutul infracţiunii în varianta tip, iar violul asupra
rudelor în linie directă, fraţilor sau surorilor realizează varianta agravată a infracţiunii. Diferenţa de
reglementare nu se justifică numai prin dorinţa legiuitorului de a înlătura controversele în materia
concursului cu infracţiunea de incest*12).
Problema dacă soţia făptuitorului poate fi subiect pasiv al infracţiunii de viol a fost soluţionată în
reglementarea anterioară, înlăturându-se disputele şi controversele din literatura de specialitate pe această
temă. În acest sens, prin art. 197 alin. 2 lit. b^1) C. pen. anterior s-a incriminat ca variantă agravată a
infracţiunii de viol şi fapta de acest fel comisă împotriva unui membru de familie prin care, potrivit art.
149^1 C. pen. anterior, se înţelegea şi soţul. Problema fiind tranşată în literatura şi practica judiciară, s-a
preferat reformularea agravantei în Codul penal în vigoare, astfel încât să rezulte absorbirea incestului
agresiv în varianta agravată a infracţiunii de viol. În actuala reglementare s-a renunţat la prevederea
expresă a soţului printre subiecţii pasivi ai infracţiunii de viol, fapta comisă asupra soţului încadrându-se în
varianta simplă a infracţiunii. Se pedepseşte mai grav fapta comisă asupra rudelor în linie directă, fraţilor
sau surorilor. Această reglementare creează însă diferenţieri în tratarea membrilor de familie, dând
impresia că violarea soţului este mai puţin gravă decât violarea rudelor în linie directă, a fraţilor sau
surorilor.
În cazul agravantei avem de-a face cu o circumstanţă personală ce nu se răsfrânge asupra celorlalţi
participanţi [art. 50 alin. (1) C. pen.]. Eroarea de fapt asupra raportului de rudenie sau de soţ dintre
făptuitor şi victimă înlătură aplicarea lit. b) a alin. (3) din art. 218 C. pen., fiind incidente dispoziţiile art. 30
alin. (3) C. pen., privind eroarea de fapt secundară.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. c) (victima nu a împlinit vârsta de 16 ani) se referă la victima
infracţiunii de viol, care trebuie să fie o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex. Prin urmare, în acest caz
suntem în prezenţa variantei agravate a violului ca urmare a unei calităţi speciale a subiectului pasiv, şi
anume vârsta acestuia.
Pentru a fi incidentă această agravantă, este necesar ca, pe lângă condiţia obiectivă a vârstei victimei, să
fie îndeplinită şi condiţia subiectivă a cunoaşterii acestei situaţii de fapt de către făptuitor. Această condiţie
subiectivă este realizată atunci când sunt probe temeinice că făptuitorul cunoştea vârsta victimei înainte de
comiterea violului, fie ca urmare a unor relaţii de orice natură dintre aceştia, fie ca urmare a informaţiilor
obţinute de făptuitor anterior comiterii faptei. Condiţia se consideră îndeplinită şi atunci când vârsta
victimei este evidentă ca urmare a trăsăturilor fizico-somatice ale acesteia, a insuficientei sale dezvoltării
fizice sau a locului unde se află victima (de exemplu, violarea unui minor dintr-o unitate de învăţământ
primar ori dintr-o unitate preşcolară etc.). Sub aspect subiectiv, făptuitorul poate fi în cunoştinţă de cauză şi
atunci când nu este sigur de vârsta victimei, însă ia în considerare posibilitatea vârstei fragede a acesteia;
cunoaşterea nesigură, îndoiala asupra vârstei victimei nu înlătură răspunderea autorului, întrucât el acceptă
această eventualitate*13).
Dacă făptuitorul nu cunoştea existenţa acestei situaţii, adică nu ştia vârsta victimei şi nici nu o putea
prevedea, sunt incidente dispoziţiile art. 30 alin. (3) C. pen. privind eroarea de fapt. În acest caz, agravanta
este inaplicabilă, iar făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea de viol în varianta simplă, eventual cu
aplicarea altor agravante, în funcţie de specificul faptei.
În practica judiciară s-a decis că există infracţiunea de viol în această variantă agravată când s-au
întreţinut acte sexuale cu o minoră în vârstă de 6 ani, chiar dacă nu s-au folosit violenţe şi făptuitorul s-a
102
apărat arătând că victima şi-a exprimat consimţământul*14). Această decizie vine pe fondul unei
controverse în doctrină şi practică privind vârsta la care o persoană poate fi considerată subiect pasiv al
infracţiunii de act sexual cu un minor, respectiv viol. În expunerea motivelor deciziei menţionate, instanţa a
arătat că fapta constituie viol, şi nu act sexual cu un minor, întrucât, chiar dacă victima şi-a dat
consimţământul, nu se poate considera că aceasta ar fi avut măcar reprezentări vagi în legătură cu ceea ce
semnifică biologic şi psihic un act sexual, astfel încât nu avea cum să ia o hotărâre în deplină cunoştinţă.
Aceeaşi soluţie s-a menţinut şi în cazul în care victima avea 10 ani*15) sau 11 ani*16).
Circumstanţa analizată este o circumstanţă reală ce se răsfrânge asupra tuturor participanţilor în măsura
în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut [art. 50 alin. (2) C. pen.]. Astfel, instigatorul la un viol va
răspunde pentru această variantă agravată dacă anterior cunoştea vârsta acestuia sau măcar a prevăzut
aceasta. Condiţia este necesară şi pentru complicele anterior. Complicele concomitent, la fel ca autorul,
trebuie să-şi dea seama că victima nu a împlinit vârsta de 16 ani.
Dacă violul se săvârşeşte în formă continuată, începând înainte de împlinirea vârstei de 16 ani şi
continuând şi după această vârstă, se va reţine această agravantă, chiar dacă fapta se consideră săvârşită în
cazul infracţiunilor continuate, la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni [art. 154 alin. (2)*17)].
În practica judiciară s-a reţinut că există concurs de infracţiuni între viol şi coruperea sexuală a minorilor
în cazul inculpatului care a obligat-o pe fiica sa să suporte acte sexuale orale, să se dezbrace în faţa sa, i-a
atins cu mâna şi gura zona genitală şi anală, a încercat să o penetreze vaginal şi anal, folosind în acest scop
substanţe lubrifiante, dar nu a reuşit din cauza dezvoltării somatice inerente unui copil de 7–10 ani*18).
Fără a nega posibilitatea reţinerii concursului de infracţiuni între viol şi coruperea sexuală a minorilor,
dorim să facem câteva precizări privind raportul dintre cele două infracţiuni. Legătura între viol şi
agresiunea sexuală*19) trebuie menţinută, pentru identitate de raţiune (deşi nu este prevăzută de lege), şi în
cazul raportului între actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a minorilor*20). După cum nu pot fi
reţinute în concurs violul şi agresiunea sexuală săvârşite în aceeaşi împrejurare, nu pot fi reţinute în
concurs nici actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a minorilor săvârşite în aceeaşi împrejurare. Or,
actele de corupere sexuală a minorilor presupun acelaşi element material ca actele de agresiune sexuală
(mai puţin constrângerea sau punerea ori profitarea de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa). Deci dacă legiuitorul interzice a se reţine concurs de infracţiuni în cazul în care se
săvârşesc în acelaşi timp acte sexuale prin penetrare şi orice alte acte sexuale prin constrângere, cu atât mai
mult va interzice concursul dacă actele sexuale care nu se săvârşesc prin penetrare sunt consimţite (specific
elementului material al coruperii sexuale a minorilor).
Concluzionăm că nu se poate reţine concursul de infracţiuni între infracţiunea de viol şi infracţiunile de
corupere sexuală a minorilor sau agresiune sexuală, dacă faptele sunt săvârşite în aceeaşi împrejurare şi
asupra aceleiaşi persoane, în acest caz reţinându-se numai infracţiunea de viol. Dacă în aceeaşi împrejurare
se săvârşesc acte diferite asupra unor persoane diferite (spre exemplu, făptuitorul violează victima în
prezenţa unei minore pe care o masturbează) se poate reţine concursul de infracţiuni între viol şi corupere
sexuală a minorilor. Se poate reţine concursul de infracţiuni, de asemenea, dacă actele se săvârşesc asupra
aceleiaşi persoane la intervale de timp diferite (spre exemplu, într-o împrejurare făptuitorul roagă victima
să-l masturbeze – corupere sexuală a minorilor – ori o obligă să facă acest lucru – agresiune sexuală –, iar
în altă împrejurare întreţine cu victima un act sexual oral prin constrângere – viol).
a) Elementul material. Cu privire la elementul material trebuie subliniat că acesta se realizează prin mai
multe acţiuni alternative, respectiv raportul sexual, actul sexual oral sau anal, orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală.
În literatura de specialitate*21) se arată că prin raport sexual ca element material al laturii obiective a
infracţiunii de viol, se înţelege contopirea, conjuncţia sexelor în care organul sexual bărbătesc penetrează
(pătrunde) în organul sexual al femeii. Simpla atingere a organelor sexuale masculin şi feminin între ele nu
103
constituie un raport sexual în sensul legii penale şi nu determină existenţa elementului material al laturii
obiective a infracţiunii de viol*22) (fapta putând constitui, în acest caz, infracţiunea de agresiune sexuală).
În această variantă normativă, elementul material al laturii obiective a faptei de viol presupune numai
penetrarea sexuală, nu şi epuizarea raportului sexual sau procrearea. În acest caz, elementul material este
limitat la raportul sexual normal, firesc.
În actuala incriminare a infracţiunii de viol, elementul material al laturii obiective poate să constea în
întreţinerea relaţiilor sexuale şi între persoane de acelaşi sex*23). Asemenea relaţii pot avea loc între
persoane de sex bărbătesc, denumite homosexualitatea masculină sau pederastie homosexuală, indiferent
dacă apetitul sexual este satisfăcut pe cale anală sau orală sau între femei, aşa-zisa homosexualitate
feminină, sub forma amorului lesbian (safismul). Toate acestea presupun însă reţinerea variantei normative
a săvârşirii infracţiunii prin act sexual oral sau anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală. Nu este
posibilă, datorită naturii relaţiilor sexuale homosexuale, săvârşirea infracţiunii prin raport sexual.
Actul sexual oral presupune activitatea de penetrare a organului sexual masculin în cavitatea bucală a
unui bărbat sau unei femei (felaţie). Deşi nu se realizează întotdeauna prin penetrare, considerăm că şi actul
sexual realizat prin contact oral cu organul sexual feminin (cunilingus) realizează elementul material al
infracţiunii de viol.
Actul sexual anal presupune conjuncţiunea organului sexual masculin cu anusul, elementul material
realizându-se indiferent dacă victima este bărbat sau femeie şi indiferent dacă victima este cea care suportă
sau realizează penetrarea.
Elementul material se mai poate realiza şi prin orice alte acte de penetrare vaginală sau anală (prin
introducere de obiecte, cum ar fi un vibrator, o banană sau o coadă de mătură, degete etc.), indiferent dacă
actele de penetrare anală se realizează asupra unui bărbat sau unei femei. Legiuitorul a reţinut numai actele
de penetrare vaginală sau anală, actele de penetrare bucală cu alte obiecte decât organul sexual nefiind
considerate a constitui elementul material al infracţiunii de viol, ci regăsindu-se în conţinutul constitutiv al
infracţiunii de agresiune sexuală (spre exemplu, forţarea victimei să mimeze un act sexual oral cu un
vibrator, în scopul obţinerii de satisfacţii sexuale constituie agresiune sexuală, iar nu viol). Dacă actele de
agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârşirea actelor sexuale prevăzute în art. 218 fapta
constituie numai infracţiunea de viol, nereţinându-se concursul de infracţiuni.
Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracţiunii de care ne ocupăm, actul sexual
trebuie să răspundă cerinţei existenţiale de a fi comis prin constrângerea victimei sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Prin urmare, elementul material se exprimă printr-o acţiune realizată în doi timpi: în primul, subiectul
activ înfrânge rezistenţa victimei prin constrângere sau profită de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa; în timpul doi, se comite actul sexual prevăzut în norma de incriminare, în contextul
faptic din primul timp.
Aşadar, într-o primă modalitate, încălcarea siguranţei libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei este
comisă prin constrângerea victimei la act sexual realizat prin penetrare.
Constrângerea ca mijloc de realizare a actului sexual poate fi fizică sau psihică (morală), după cum
autorul urmăreşte înfrângerea rezistenţei fizice sau psihice (morale) a victimei.
Când vorbim de constrângerea fizică trebuie să subliniem că aceasta constă în folosirea forţei fizice
asupra victimei pentru a înfrânge rezistenţa acesteia şi pentru a face astfel posibil actul sexual (lovirea
victimei, brutalizarea, imobilizarea totală sau parţială prin legarea braţelor şi a întregului corp etc.).
Infracţiunea de viol subzistă numai atunci când se stabileşte că forţa fizică exercitată de autor a fost
suficient de intensă pentru a constrânge victima la actul sexual.
Intensitatea trebuie apreciată în ea însăşi, dar şi în durata forţei, care prin acţiune prelungită a putut
înfrânge puterea de rezistenţă a victimei.
În literatura juridică*24) se susţine pe bună dreptate că victima nu este obligată să opună rezistenţă sau
să continue a rezista atunci când, din modul în care se exercită constrângerea, din intensitatea forţei
104
coercitive, ca şi din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistenţă a ei ar fi fost zadarnică sau că
dacă s-ar opune ea, s-ar expune pe sine sau ar expune o altă persoană unui rău tot aşa de mare.
Pentru existenţa infracţiunii de viol se cere să existe totuşi un refuz energic, dar nu simulat al victimei.
De aceea, considerăm că nu constituie o opunere reală, categorică, ezitările, temerile, împotrivirile aparente
sau din capriciu ori „opunerile” de rigoare sau de circumstanţă ale pseudo-victimei, care însă, în realitate
sau în cele din urmă, a consimţit. În consecinţă, în aceste cazuri fapta nu va constitui infracţiunea de viol.
În orice caz, trebuie avut în vedere că cerinţa legii se referă la exercitarea constrângerii, şi nu la
împotrivirea persoanei vătămate. Folosirea constrângerii trebuie exercitată pentru a determina victima la
act sexual, iar nu pentru a-i provoca alte suferinţe fizice sau morale.
Pentru ca infracţiunea de viol să subziste, constrângerea trebuie să preceadă ori să fie concomitentă actului
sexual. Exercitarea unor acte de constrângere în posterioritatea actului sexual este de natură a-l scoate pe
acesta de sub imperiul constrângerii. Prin urmare, fapta nu va constitui infracţiunea de viol.
Constrângerea morală presupune ameninţarea victimei de orice sex cu un pericol grav pentru persoana ei
sau pentru altă persoană, în astfel de condiţii încât să-i inspire temerea serioasă că acel pericol nu va putea
fi înlăturat fără cedarea în faţa ameninţării.
Trebuie subliniat că şi în cazul constrângerii morale nu este necesar ca victima să opună rezistenţă,
expunându-se producerii răului cu care a fost ameninţată. Dacă ea a ajuns la convingerea că acest rău nu
poate fi înlăturat decât prin acceptarea actului sexual, cerinţa textului incriminator privitor la exercitarea
constrângerii este îndeplinită şi atunci când ea nu a opus nicio rezistenţă autorului. Şi de data aceasta, este
suficient ca actul sexual să fi avut loc împotriva voinţei victimei*25).
Potrivit textului incriminator, elementul material al infracţiunii de viol se mai poate realiza şi profitând
de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa (constrângerea implicită).
Prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa se înţelege profitarea
de acele situaţii, stări totale sau parţiale, permanente sau trecătoare în care se află victima, cu consecinţele
amintite. Din cele expuse rezultă că în aceste situaţii nu se exercită o constrângere fizică sau morală
(psihică) a victimei, ci făptuitorul se foloseşte de împrejurarea că aceasta nu este în stare să se opună
actului sexual sau să-şi exprime voinţa cu privire la aceasta.
Primul aspect se referea la imposibilitatea victimei de a se apăra care constă în incapacitatea fizică de a
opune rezistenţă făptuitorului, care încearcă să întreţină acte sexuale prin penetrare cu ea. Această neputinţă
fizică a victimei se poate datora unei stări de oboseală excesivă, unei stări de boală, unei poziţii incomode
în care a fost surprinsă etc.
Imposibilitatea de a-şi exprima voinţa presupune o stare psiho-fiziologică care răpeşte persoanei (bărbat
sau femeie) posibilitatea de a-şi da seama de ceea ce se petrece cu ea sau de a-şi manifesta voinţa.
Această stare de incapacitate de a opune rezistenţă poate fi fizică (de exemplu, în cazul unei stări de
intoxicaţie cu alcool sau cu alte substanţe, în cazul somnului hipnotic, al unei stări de leşin, al unui somn
adânc după o mare oboseală etc.) sau psihică*26). De regulă, persoana care nu-şi poate exprima voinţa este
în acelaşi timp şi în imposibilitatea de a se apăra. Sunt însă şi unele cazuri când o persoană, deşi lipsită de
posibilitatea de a-şi exprima voinţa, are totuşi capacitatea fizică de a se apăra (de exemplu, o persoană
aflată în stare de alienaţie mintală).
Cele două stări de care s-a amintit – respectiv starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-şi
exprima voinţa – pot fi uneori provocate de făptuitor sau de un complice al acestuia (de exemplu, prin
intoxicaţie alcoolică). În toate situaţiile însă esenţial pentru existenţa infracţiunii este faptul că autorul a
profitat de starea în care se găsea sau în care fusese adusă persoana pentru a întreţine actul sexual cu ea.
Textul incriminator cere ca actul sexual să aibă loc, făptuitorul punând victima în imposibilitatea
victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare. Aceasta înseamnă că
făptuitorul fie incapacitează victima în scopul obţinerii de satisfacţii sexuale, fie, dându-şi seama de starea
victimei independentă de acţiunea sa, se foloseşte de acest prilej pentru a întreţine cu ea actul sexual.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de viol, în ambele variante, urmarea constă în încălcarea,
vătămarea efectivă a libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei vătămate (bărbat sau femeie)*27). Fapta
105
de care ne ocupăm mai poate avea şi alte urmări (în unele variante agravate) constând în vătămarea gravă a
integrităţii sau a sănătăţii ori moartea victimei. Trebuie subliniat că aceste urmări vor atrage un tratament
agravat al făptuitorului, dar ele nu condiţionează existenţa faptei de viol.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. e) (fapta a avut ca urmare vătămarea corporală) constă în
aceea că sunt lezate pe lângă relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei
de sex diferit sau de acelaşi sex şi relaţiile sociale privind dreptul persoanei la integritatea corporală sau
sănătate. Ne aflăm în situaţia acestei agravante atunci când s-a produs vreuna dintre urmările prevăzute în
art. 194 C. pen., ca urmare a violenţelor exercitate asupra victimei în scopul constrângerii la un act sexual
ori ca urmare a brutalităţii actului sexual.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate dintre acţiunea incriminată şi urmarea imediată
rezultă din însăşi materialitatea faptei (ex re). În situaţia când făptuitorul urmează să răspundă pentru
comiterea infracţiunii de viol în variante agravate (s-a produs vătămarea corporală ori moartea acesteia), va
fi necesar să se stabilească existenţa legăturii de cauzalitate între activitatea incriminată şi rezultatul
produs.
Infracţiunea de care ne ocupăm se comite cu intenţie directă. Autorul infracţiunii de viol are
reprezentarea că prin acţiunea sa va avea loc un act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau
de acelaşi sex, prin constrângerea victimei sau punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa ori profitând de această stare şi urmăreşte (doreşte) acest rezultat.
În cazul violului comis asupra unei victime în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
făptuitorul trebuie să cunoască starea victimei, eroarea asupra acestei împrejurări înlăturând incidenţa legii
penale.
În situaţia când făptuitorul a luat hotărârea de a întreţine actele sexuale descrise în norma de incriminare
cu victima (bărbat sau femeie) mai târziu şi independent de constrângerea pe care a exercitat-o asupra
acesteia anterior, va exista concurs între infracţiunea de viol şi infracţiunea realizată prin exercitarea
constrângerii (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală).
Cu privire la elementul subiectiv în cazul violului, în literatura juridică s-a emis şi părerea că această
infracţiune poate fi comisă şi cu intenţia indirectă*28), opinie la care nu subscriem.
În varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. d), textul de lege impune cerinţa unui scop urmărit de
făptuitor, respectiv că fapta s-a comis în scopul producerii de materiale pornografice*29).
Materialele pornografice nu au o definiţie clară în legislaţia în vigoare*30), drept pentru care vom folosi
definiţia din Legea nr. 196/2003*31) pentru prevenirea şi combaterea pornografiei, care defineşte
pornografia ca fiind „actele cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează
asemenea acte”. În continuare, materialele cu caracter obscen sunt definite ca „obiecte, gravuri, fotografii,
holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi
publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care
prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală”. Din cele două definiţii combinate putem concluziona
că materialele cu caracter obscen, în sensul Legii nr. 196/2003, constituie materiale pornografice, în sensul
prevederilor art. 218 C. pen. Dacă scopul pentru care se realizează violul se realizează, în sensul că
materialele pornografice sunt astfel produse, se va reţine în concurs şi infracţiunea de pornografie infantilă
prevăzută în art. 374 C. pen.
Infracţiunea de viol în varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. e) şi alin. (4) este o infracţiune
praeterintenţionată. Actul sexual neconsimţit se săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai gravă produsă –
vătămarea corporală gravă sau moartea victimei – are loc din culpa subiectului. Cu alte cuvinte, făptuitorul
îşi dă seama şi vrea să violeze victima, dar nu urmăreşte şi nici nu acceptă posibilitatea producerii
vătămării corporale sau morţii victimei; dacă acest rezultat se produce, el nu va atrage răspunderea penală a
subiectului în baza art. 218 alin. (3) sau (4) C. pen., decât dacă acesta a avut, în raport cu rezultatul mai
grav, poziţia subiectivă caracteristică culpei, fie în modalitatea uşurinţei (subiectul a prevăzut rezultatul
106
mai grav, dar a socotit cu uşurinţă că nu se va produce), fie în modalitatea neglijenţei (subiectul nu a
prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă).
În acest sens, în practică s-a decis că există agravanta pe care o comentăm dacă victima, pentru a se salva
după ce a fost violată, a escaladat balconul voind să coboare la un etaj inferior, însă s-a dezechilibrat şi a
căzut, suferind urmările specifice infracţiunii de vătămare corporală*32).
Dacă vătămarea corporală a integrităţii corporale sau a sănătăţii a fost anume urmărită – dorită sau
acceptată (intenţie directă sau indirectă, şi nu praeterintenţie) de făptuitor, va exista concurs între
infracţiunea de viol (varianta simplă) şi infracţiunea de vătămare corporală. Este lipsit de relevanţă
momentul apariţiei rezultatului grav, vătămător pentru victimă, ceea ce reprezintă interes fiind doar
momentul exercitării violenţelor care trebuie să fie plasate anterior actului sexual şi în scopul constrângerii
victimei la actul sexual.
Existenţa agravantei este condiţionată, printre altele, şi de stabilirea raportului de cauzalitate dintre fapta
de viol şi vătămarea corporală produsă victimei. Cu alte cuvinte, este necesar ca vătămarea corporală să fie
consecinţa violenţelor exercitate asupra victimei pentru a o constrânge la act sexual. Dacă această legătură
cauzală lipseşte, dispoziţiile art. 218 alin. (3) lit. e) C. pen. nu sunt aplicabile. Agravanta nu poate fi
reţinută, de exemplu, în cazul inculpatului care, încercând să comită un viol, dar nereuşind din cauza
opunerii victimei, i-a aplicat mai multe lovituri provocându-i o vătămare corporală. În acest caz, vătămarea
corporală nu este o consecinţă a faptei de viol, ci o consecinţă a unei activităţi posterioare tentativei de viol.
Aşa fiind, răspunderea penală a făptuitorului se va stabili pentru tentativă de viol în varianta simplă, în
concurs cu infracţiunea de vătămare corporală.
Varianta agravată există şi în cazul tentativei de viol, dacă vătămarea corporală s-a produs ca urmare a
violenţei folosite de făptuitor pentru constrângerea victimei la act sexual, care însă nu a avut loc datorită
unor împrejurări independente de voinţa sa.
În practica judiciară s-a decis că există agravanta prevăzută în alin. (4) (fapta a avut ca urmare moartea
victimei) în cazul inculpatului care, având raport sexual cu victima prin constrângere, i-a produs involuntar
comprimări toracice care au dus la decesul acesteia*33).
În cadrul acestei agravante, făptuitorul prin constrângerea fizică sau psihică ori profitând de
incapacitatea victimei de a se opune, încearcă sau comite un act sexual, iar concomitent sau posterior
acestuia intervine decesul victimei ca urmare a faptei de viol, rezultat faţă de care el a avut o poziţie
subiectivă caracterizată prin culpă.
Dacă moartea a fost provocată cu intenţie (directă sau indirectă), va exista concurs între viol şi
infracţiunea de omor calificat – art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.
În practica judiciară s-a decis că nu se poate reţine ca viol din care a rezultat moartea victimei, fapta
aceluia care în timpul violului a muşcat victima de sâni şi de umeri şi apoi a sugrumat-o. Pe plan subiectiv,
inculpatul a prevăzut rezultatul letal şi fie l-a urmărit, fie, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea
producerii lui, fapta constituind infracţiunea de omor în concurs cu infracţiunea de viol*34).
A. Forme
Deşi pot fi concepute toate formele imperfecte ale infracţiunii, numai unele sunt pedepsite. Astfel, actele
de pregătire săvârşite de cel în cauză nu sunt pedepsite.
Tentativa la infracţiunea de viol se pedepseşte potrivit dispoziţiilor legale [raportarea dispoziţiilor art.
32–33 C. pen. la art. 218 alin. (6) C. pen.].
Există tentativă de viol în situaţia în care autorul a folosit constrângerea (ameninţarea ori alte violenţe)
împotriva victimei pentru a o determina la acte sexuale de orice natură ori a profitat de starea de neputinţă a
victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, pentru a întreţine acte sexuale, dar acestea nu s-au putut
realiza din motive independente de voinţa făptuitorului. Nu există tentativă de viol pedepsibilă în cazul
când făptuitorul, după folosirea violenţelor sau ameninţărilor, a renunţat de bunăvoie la realizarea actului
107
sexual, dar în acest caz, făptuitorul va fi pedepsit pentru actele de violenţă sau ameninţare, în măsura în
care condiţiile de incriminare sunt îndeplinite.
Există însă tentativă când făptuitorul a început executarea actelor de constrângere, dar datorită unei
împrejurări independente de voinţa sa, actul sexual nu a avut loc*35).
Tentativa violului intră în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală sau cu infracţiunea de omor,
dacă prin violenţele exercitate asupra victimei în scopul de a avea un act sexual cu ea – act pe care nu a
reuşit să-l realizeze – făptuitorul i-a produs acesteia o vătămare corporală gravă sau moartea, rezultat pe
care l-a dorit sau acceptat.
Consumarea infracţiunii de viol are loc în momentul în care, ca urmare a acţiunii de constrângere
exercitată de făptuitor sau datorită aflării victimei în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa, s-a produs actul sexual, mai precis în momentul în care se produce încălcarea libertăţii şi
inviolabilităţii sexuale a persoanei de sex diferit sau de acelaşi sex prin actul de penetrare sexuală.
Fapta de viol este o infracţiune comisivă (se comite numai prin acte de comisiune) şi momentană.
În cazul repetării actului sexual cu aceeaşi ocazie fără a se exercita alte acte de constrângere asupra
victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea simplă de viol – unitate naturală –, iar dacă s-au
exercitat acte repetate de constrângere vor fi aplicate dispoziţiile privind infracţiunea continuată, fapta
epuizându-se în momentul săvârşirii ultimului act sexual.
Cu privire la infracţiunea de viol, trebuie menţionat că aceasta include în conţinutul ei, în mod natural
lipsirea de libertate necesară actului sexual potrivit dispoziţiilor art. 218 C. pen. În caz contrar, respectiv
când lipsirea de libertate depăşeşte această necesitate, îşi păstrează autonomia (faptă distinctă) şi constituie
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 C. pen.) cu care violul intră în concurs, aplicându-
se prevederile art. 38 C. pen.*36).
B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte pentru infracţiunea de viol în varianta tip şi varianta asimilată cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi dacă se săvârşeşte în
condiţiile agravantelor prevăzute în alin. (3) lit. a)–f).
Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi dacă fapta a avut ca
urmare moartea victimei.
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, în cazul acestei
variante agravate, infracţiunea de viol este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât
şi executarea pedepsei*37). Tentativa de viol care a avut ca urmare moartea victimei se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată [art. 36 alin. (3)].
Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) (varianta simplă) şi alin. (2) (varianta asimilată) se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În celelalte cazuri, acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu.
*1 H. Diaconescu, Structura juridică şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol ca urmare a

modificării prevederilor art. 197 din Codul penal prin Legea nr. 197/2000, în Dreptul nr. 10/2001, p. 106.
În acelaşi sens, a se vedea: I. Vasiu, Drept penal român. Partea specială, vol. I, Cluj-Napoca, 1997, p. 195;
T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. I, p. 207.
*2) P. Cioia, Modificarea conţinutului infracţiunii de viol prin Legea nr. 197/2000, în Dreptul nr.
3/2001, p. 4.
*3) C. Bulai, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, în V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 350.
*4) C. Ap. Constanţa, s. pen., Dec. nr. 114/1996, în RDP nr. 2/1997, p. 148–149.
*5) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 71/1981, în Repertoriu pe anii 1981–1985, p. 287.
108
*8) A se vedea şi N. Petrovici, Structura infracţiunii de viol săvârşită de două sau mai multe persoane
împreună, în Dreptul nr. 12/1991, p. 63–68.
*9) CSJ, s. pen., Dec. nr. 87/1993, în Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în
materie penală pe anii 1990–2000, p. 289–290.
*10) Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal, pe www.just.ro, accesat la data de
2 martie 2009.
*11) Decizia Curţii Constituţionale nr. 211 din 1 noiembrie 2000 cu privire la constituţionalitatea
prevederilor art. I pct. 10 şi pct. 14 din Legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul
penal, publicată în M. Of. nr. 568 din 15 noiembrie 2000.
*12) Această motivare este cel puţin discutabilă, mai ales că raportul dintre infracţiunea deviol şi
infracţiunea de incest a fost reglementat printr-un recurs în interesul legii (ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. II
din 23 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a
pronunţat într-un recurs în interesul legii în sensul reţinerii concursului de infracţiuni). Este drept că, pe de
altă parte, actuala reglementare contrazice concluziile curţii în respectiva decizie, în acest moment fiind
imposibilă reţinerea concursului între viol şi incest datorită termenilor antagonici în care sunt formulate
cele două infracţiuni. Astfel, dacă violul reprezintă un act sexual realizat prin vicierea consimţământului
victimei, incestul reprezintă un raport sexual consimţit, potrivit dispoziţiilor art. 377 C. pen. Astfel, prin
simpla reglementare a incestului s-a înlăturat posibilitatea reţinerii concursului de infracţiuni, iar
modificarea variantei agravate a violului, în sensul înlocuirii noţiunii de membru de familie cu sintagma
„rude în linie directă, fraţi sau surori”, nu se justifică, creând inegalitate de tratament juridic în cadrul unei
instituţii care este familia.
*13) V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 358.
*14) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 196/A/1994, în RDP nr. 3/1995, p. 150.
*15) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1914/2009, pe www.iccj.ro; în decizie se motivează că vârsta minorei la data
săvârşirii faptei – 10 ani – exclude ideea unei manifestări libere a voinţei părţii vătămate de a avea relaţii
sexuale cu inculpatul; în acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 7144/2006 şi Dec. nr. 1230/2009,
pe www.iccj.ro.
*16) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 542/2008, pe www.iccj.ro; în decizie se motivează că victima, respectiv
minora G.A.M., a avut vârsta de 11 ani, această împrejurare fiind cunoscută de făptuitor, astfel că fapta
constituie viol în formă agravată, iar nu infracţiunea de act sexual cu un minor, deoarece victima în vârstă
de 11 ani nu putea să-şi exprime liber voinţa şi să consimtă la actul sexual cu făptuitorul.
*17) Această opinie a fost exprimată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii valabil şi în
actuala reglementare (ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XVII din 10 martie 2008, recurs în interesul legii în
vederea stabilirii încadrării juridice a pluralităţii de acte sexuale săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale atunci când victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15
ani; M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008).
*19) Potrivit art. 219 alin. (4), dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de
săvârşirea actelor sexuale prevăzute în art. 218 alin. (1) şi alin. (2), fapta constituie viol.
*20) Potrivit Expunerii de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal, pe www.just.ro, accesat la
data de 2 martie 2009, criteriul de distincţie între viol şi agresiunea sexuală sub aspectul elementului
material se regăseşte şi în cazul următoarelor două infracţiuni – actul sexual cu un minor şi, respectiv,
coruperea sexuală de minori. Astfel, dacă actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi în prezenţa
actului sexual cu un minor, iar dacă este vorba de alte acte de natură sexuală fapta se va încadra ca şi
corupere de minori.
109
*22) G. Antoniu ş.a., op. cit., p. 208; V. Roşca, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, în Explicaţii
teoretice ale Codului penal, vol. III, p. 325; R. Stănoiu, Comentarii, în Practica judiciară penală, Partea
specială, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992, p. 92.
*23) H. Diaconescu, op. cit., p. 107.
*25) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 200/1996, în RDP nr. 4/1996, p. 150. În acelaşi sens, a se
vedea Jud. Zalău, Sent. pen. nr. 169/2009, pe www.portal.just.ro.
*26) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6105/2004, pe www.iccj.ro. Instanţa a constatat că, datorită handicapului
psihic de care suferea, minora C.A. s-a găsit în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa cât
priveşte întreţinerea acelor relaţii sexuale.
*27) Instanţa supremă s-a pronunţat şi în ceea ce priveşte alte urmări de natură extrapenală, inclusiv
asupra prejudiciului nepatrimonial şi a criteriilor privind cuantificarea acestuia în despăgubiri (ICCJ, s.
pen., Dec. nr. 542/2008, pe www.iccj.ro). Astfel, Înalta Curte, în baza propriului examen, consideră că
stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unei prejudiciu nepatrimonial include o doză de
aproximare, ceea ce este de esenţa unui proces de apreciere, nefiind expresia unei realităţi materiale,
susceptibilă de o constatare obiectivă, însă pot fi avute în vedere o serie de criterii şi anume consecinţele
negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au
fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a
fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, iar celui care le pretinde îi revine sarcina să producă
un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură i-a fost produs un prejudiciu
nepatrimonial.
*28) V. Cioclei, Viaţa sexuală şi politica penală, Ed. Halding Reporter, Bucureşti, 1994, p. 35.
*29) Această variantă agravată a fost introdusă ca urmare a Recomandării Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei Rec(2001)16 privind protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale.
*30) Potrivit Legii nr. 470/2001 pentru ratificarea Protocolului facultativ la Convenţia cu privire la
drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la
New York la 6 septembrie 2000, publicată în M. Of. nr. 601 din 25 septembrie 2001, prin pornografie
infantilă se înţelege „orice reprezentare, prin orice mijloace, a copiilor angajaţi într-o activitate sexuală
explicită, reală ori simulată, sau orice altă expunere a organelor sexuale ale copiilor, în principal în scopuri
sexuale”.
*31) Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, publicată în M. Of. nr. 342 din
20 mai 2003 şi republicată în M. Of. nr. 87 din 4 februarie 2008.
*32) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1482/1985, în Culegere de decizii pe anul 1985, p. 306. În acelaşi
sens, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr. 1276/2003, pe www.scj.ro.
*33) C. Ap. Galaţi, Dec. pen. nr. 38/1993, în CPC, p. 239–240. În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen.,
Dec. nr. 2209/2009, pe www.iccj.ro.
*34) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 278/2003, în Dreptul nr. 6/2004, p. 213.
*35) C. Ap. Bucureşti, sec. a II-a pen., Dec. nr. 48/A/1995, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu,
op. cit., p. 187.
*36) Trib. Bucureşti, s. I. pen., Sent. nr. 184/1998, în Culegere de Jurisprudenţă penală şi procesual
penală şi procesual penală a Trib. Bucureşti 1998, p. 136–138; Trib. Bucureşti, s. I. pen., Sent. nr.
14/1998, în Culegere de Jurisprudenţă a Trib. Bucureşti 1998, p. 138. În acelaşi sens, a se vedea Jud.
Târgu Neamţ, Sent. pen., nr. 370/2008, pe www.portal.just.ro.
*37) Prevederile art. 153 C. pen. referitoare la imprescriptibilitatea infracţiunilor intenţionate urmate de
moartea victimei ni se par excesive, depăşind limitele proporţionalităţii răspunderii penale în raport de
gravitatea faptei. Considerăm că prevederea imprescriptibilităţii ar putea fi justificată în ceea ce priveşte
infracţiunile care au ca urmare moartea victimei, în condiţiile în care forma de vinovăţie în raport de
această urmare este intenţia (directă sau indirectă), iar nu şi intenţia depăşită.
ART. 219
110
Agresiunea sexuală
Infracţiunea este prevăzută în art. 219 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agravate. Varianta tip
este prevăzută în alin. (1) şi constă în actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o
persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori
profitând de această stare.
Varianta agravată prevăzută în alin. (2) prezintă şase modalităţi alternative de comitere, identice cu cele
de la infracţiunea de viol, victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului [lit. a)], victima este rudă în linie directă, frate sau soră [lit. b)], victima nu a împlinit vârsta de
16 ani [lit. c)], fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice [lit. d)], fapta a avut ca
urmare vătămarea corporală [lit. e)], fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună [lit.
f)].
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) este comună variantelor prezentate anterior şi se realizează
atunci când fapta a avut ca urmare moartea victimei.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la inviolabilitatea sexuală, libertatea
psihică, integritatea corporală sau chiar viaţa persoanei*1).
b) Obiectul material este corpul persoanei asupra căreia se comite fapta (bărbat sau femeie).
a) Subiect activ poate fi orice persoană fizică, bărbat sau femeie; nu interesează dacă are sau nu
aptitudinea fiziologică să întreţină relaţii sexuale normale.
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii. Dacă fapta se săvârşeşte de două sau mai
multe persoane împreună, ne vom afla în prezenţa agravantei de la alin. (2) lit. f).
b) Subiectul pasiv. În cazul actelor de agresiune sexuală subiectul pasiv este persoana asupra căreia s-au
săvârşit actele sexuale prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa
ori profitând de această stare. În variantele agravate subiectul pasiv este calificat, victima aflându-se în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [alin. (2) lit. a)], victima fiind rudă în linie
directă, frate ori soră [alin. (2) lit. b)] ori dacă victima este un minor sub 16 ani [alin. (2) lit. c)].
a) Elementul material al infracţiunii tipice constă în săvârşirea de acte de natură sexuală, altele decât
raportul sexual, actul sexual oral şi anal, precum şi alte acte de penetrare vaginală sau anală, care sunt
specifice infracţiunii de viol.
Acestea pot consta în acte fireşti de satisfacere a apetitului sexual (acte de masturbare, atingere ori
sărutare a organelor genitale, apropierea organelor genitale de cele ale victimei etc.) ori alte acte nefireşti,
concretizate în manifestări aberante ale instinctului sexual, prin care nu se urmăreşte realizarea unui raport
sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale nefinalizate*2).
Actele care alcătuiesc elementul material al acestei infracţiuni se produc, de regulă, între persoane de sex
diferit sau de acelaşi sex, dar se pot produce şi asupra corpului propriu. În raport cu prevederile art. 219 C.
pen., agresiunea sexuală poate consta în practicarea de acte lascive, obscene, de lubricitate, în tendinţa de a
111
obţine satisfacţii ale instinctului sexual în afară de ceea ce este admis ca firesc, prin manifestări anormale,
ţinând de psihopatologia sexuală. Între aceste variante de agresiune sexuală, ce vizează în mod vădit
anormalitatea, s-au remarcat, prin frecvenţă şi trăsături distinctive, următoarele: sadismul, care constă în
provocarea excitaţiei sexuale prin producerea de suferinţe victimei; masochismul, la care satisfacţia sexuală
este determinată numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice; vampirismul, la care excitaţia
sexuală este produsă de vederea sângelui victimei; mixoscopia, în cazul căreia excitaţia sexuală este
provocată de vederea actului sexual practicat între alte persoane sau la privirea nudităţii.
Prin săvârşirea actelor de agresiune sexuală făptuitorul urmăreşte o satisfacere fără penetrare a apetitului
sexual. Esenţial pentru existenţa acestei infracţiuni este săvârşirea altor acte de natură sexuală decât cele
prevăzute de art. 218, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral, săvârşite sub
imperiul constrângerii sau al stărilor asimilate acesteia. În cazul în care astfel de acte sunt comise în aceeaşi
împrejurare cu infracţiunea de viol aşa cum este ea reglementată de art. 218 C. pen., nu se va reţine un
concurs de infracţiuni, ci o singură încadrare, aceea de viol.
Dacă actul de natură sexuală constă în acte de zoofilie sau bestialitate când subiectul activ (persoana) are
relaţii sexuale cu diferite animale, fapta va constitui ultraj contra bunelor moravuri (art. 375 C. pen.), iar nu
agresiune sexuală. În schimb, dacă făptuitorul obligă victima (o altă persoană) să întreţină relaţii sexuale cu
animale, fapta va constitui, după caz, viol (spre exemplu, un act sexual prin penetrare vaginală realizat de
către un câine) sau agresiune sexuală (act sexual oral realizat cu un câine ori obligarea victimei să
masturbeze câinele).
b) Urmarea imediată constă într-o atingere adusă libertăţii sexuale prin constrângerea unei persoane la
acte sexuale. În variantele agravate prevăzute în alin. (2) lit. e) şi alin. (3), fapta trebuie să aibă ca urmare
vătămarea corporală, respectiv moartea victimei.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm trebuie să se stabilească
legătura de cauzalitate între practicarea actelor de agresiune sexuală şi rezultatul produs.
Agresiunea sexuală se comite cu intenţie directă. În varianta agravată, şi anume atunci când fapta a avut
ca urmare o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori moartea victimei, forma de vinovăţie este
intenţia depăşită (praeterintenţia).
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de forme imperfecte; actul pregătitor nu se pedepseşte, ci numai tentativa
în modalitatea tentativei imperfecte (întrerupte). Pentru a exista tentativă la această infracţiune, trebuie să
se realizeze constrângerea, punerea în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori încercarea
de a profita de această stare, în scopul realizării unui act sexual, dar să nu se înceapă executarea acestuia.
Începerea executării actului de natură sexuală, în condiţiile arătate, semnifică consumarea infracţiunii.
B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte după cum urmează: în cazul prevăzut în alin. (1), cu închisoare de la 2 la 7
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi; în cazul alin. (2), cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi; în cazul alin. (3), cu închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi, indiferent dacă fapta s-a consumat sau a rămas în stadiul tentativei, dar s-a produs rezultatul mai
grav (moartea victimei).
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, agresiunea sexuală
urmată de moartea victimei este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi
executarea pedepsei.
112
Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) (varianta simplă) se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. În cazul variantelor agravate, acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu.
*1) Elementele constitutive ale infracţiunii de agresiune sexuală sunt în principiu identice cu cele de la
infracţiunea de viol, drept pentru care trimitem la explicaţiile de la această infracţiune.
*2) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. III din 23 mai 2005, M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005, recurs în
interesul legii cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit actelor la care se referă art. 197 alin. 1 şi art. 198,
precum şi art. 201 C. pen. anterior.
ART. 220
Actul sexual cu un minor
Infracţiunea este prevăzută în art. 220 C. pen. într-o variantă tip şi trei variante agravate. Varianta tip
este prevăzută în alin. (1) şi constă în raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani.
Prima variantă agravată se regăseşte în alin. (2) şi se realizează dacă fapta prevăzută în alin. (1) este
săvârşită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Cea de-a doua variantă agravată [alin. (3)]
este asemănătoare, realizându-se atunci când fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un major cu un
minor cu vârsta între 13 şi 18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei.
Cea de-a treia variantă agravată [alin. (4)] este comună tuturor variantelor anterioare şi are trei modalităţi
alternative de comitere, două referitoare la subiectul pasiv, iar cea de-a treia, la scop. Astfel, constituie
această agravantă fapta prevăzută în alin. (1)–(3), atunci când minorul este rudă în linie directă, frate sau
soră [lit. a)], minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [lit. b)], a
fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice [lit. c)].
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la apărarea libertăţii şi inviolabilităţii
sexuale a persoanei în perioada minorităţii.
b) Obiectul material este corpul minorului asupra căreia se realizează activitatea infracţională.
a) Subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 220 alin. (1) poate fi orice persoană fizică.
În situaţia comiterii faptei în varianta reglementată de art. 220 alin. (3) C. pen., subiect activ poate fi
numai o persoană majoră care are autoritate sau influenţă asupra minorului. Subiect activ calificat există şi
în condiţiile agravantelor de la art. 220 alin. (4), unde persoana este rudă în linie directă, frate sau soră cu
victima [lit. a)], sau este o persoană care are în îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament minorul,
având calitatea de tutore sau curator ori de supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator
[lit. b)]. Menţionăm însă că pentru existenţa infracţiunii este necesar ca subiectul activ să exercite efectiv
activităţi privind funcţiile la care se referă textul incriminator, în raport de subiectul pasiv.
Astfel, în practica judiciară s-a statuat că fapta tatălui de a avea raport sexual cu fiica sa în vârstă de 13
ani fără a folosi violenţa sau ameninţarea, constituie infracţiunea de act sexual cu un minor*1).
Participaţia este posibilă în toate formele sale.
113
b) Subiect pasiv este minorul care participă la actul sexual. În funcţie de variantele normative, acesta
trebuie să aibă între 13 şi 15 ani [alin. (1)], sub 13 ani [alin. (2)], între 13 şi 18 ani şi care se află în anumite
relaţii speciale cu subiectul activ al infracţiunii [alin. (3)]. Calităţi suplimentare se cer şi pentru faptele
prevăzute în alin. (4) lit. a) şi b), unde minorul trebuie să fie rudă în linie directă, frate sau soră cu
făptuitorul [lit. a)], sau în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul acestuia [lit. b)].
Astfel, potrivit alin. (2), fapta se pedepseşte mai grav dacă este săvârşită asupra unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani. Trebuie însă îndeplinită condiţia ca minorul să realizeze consecinţele faptelor sale
pentru a putea exprima un consimţământ valabil, altfel fapta va fi considerată infracţiunea de viol. Astfel,
în practica judiciară s-a stabilit că o vârstă de 10 sau 11 ani exclude ideea unei manifestări libere a voinţei
părţii vătămate de a avea relaţii sexuale cu inculpatul*2).
Se pedepseşte şi mai grav, potrivit alin. (3), fapta prevăzută în alin. (1), comisă de un major cu un minor
cu vârsta între 13 şi 18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei.
Introducerea acestei variante agravate este criticabilă, în condiţiile în care există şi varianta agravată
prevăzută la alin. (4) lit. b), care semnifică exact acelaşi lucru (minorul se află în îngrijirea, ocrotirea,
educarea, paza sau tratamentul făptuitorului). Singura utilitate pe care o atribuim agravantei din alin. (3) se
referă la extinderea protecţiei penale şi asupra minorului persoană vătămată cu vârsta cuprinsă între 15 şi
18 ani. Problemele legate de autoritatea sau influenţa făptuitorului asupra victimei sunt tratate şi în
Convenţia de la Lanzarote din 2007*3), iar din analiză rezultă că cele două agravate se suprapun, diferenţa
fiind dată de faptul că agravanta prevăzută în alin. (4) poate fi săvârşită şi de către un minor. Convenţia se
referă la obligaţia statelor semnatare de a incrimina actele sexuale săvârşite cu un minor, când făptuitorul
abuzează de poziţia de încredere, autoritate sau influenţă pe care o are asupra copilului. Copiii care se află
în anumite relaţii cu autorul infracţiunii trebuie protejaţi, chiar dacă au îndeplinit vârsta legală pentru
activităţi sexuale şi făptuitorul nu foloseşte constrângerea, forţa sau ameninţarea. Sunt situaţii când acesta
abuzează de relaţia de încredere cu copilul care rezultă din autoritatea naturală, socială sau religioasă care
le permite să controleze, pedepsească sau recompenseze minorul emoţional, economic sau chiar fizic.
Astfel de relaţii de încredere există între minor şi părinţii săi, membrii familiei, rude fireşti sau adoptive,
dar pot exista şi în raport cu persoane care îndeplinesc funcţii parentale sau de îngrijire (spre exemplu,
bona), care educă copilul, acordă îngrijire medicală, terapeutică, emoţională sau religioasă, care se
constituie ca angajator al minorului care munceşte sau au control financiar asupra acestuia ori care exercită
în orice alt mod controlul asupra minorului. Sunt asimilaţi unor astfel de persoane şi voluntarii care au în
grijă minorii în timpul liber sau în tabere de odihnă. Lista nu este exhaustivă, dar se încearcă a se oferi o
descriere a sferei largi a persoanelor care se pot găsi într-o poziţie recunoscută de încredere, autoritate sau
influenţă asupra minorului*4).
Potrivit alin. (4) lit. (a)–(b), faptele prevăzute în alin. (1)–(3) prezintă o gravitate sporită dacă au fost
săvârşite atunci când minorul este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul [lit. a)], ori dacă
minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [lit. b)]*5). În ceea ce
priveşte agravanta prevăzută la lit. a), considerăm că prin redactarea acesteia s-a dorit înlăturarea
controversei privind raportul dintre infracţiunea de incest şi infracţiunile la viaţa sexuală, în sensul
absorbirii incestului în acestea din urmă (viol sau act sexual cu un minor, după caz).
În practica judiciară s-a reţinut ca infracţiune de act sexual cu un minor săvârşită în condiţiile art. 220
alin. (4) lit. b) C. pen.: fapta medicului curant sau a medicului stomatolog de a fi avut raport sexual cu
pacienta în vârstă între 15–18 ani*6), indiferent dacă victima aparţine sau nu din punct de vedere teritorial
de circumscripţia unde funcţiona medicul; fapta cadrului didactic de a fi avut raport sexual cu o elevă care
nu împlinise vârsta de 18 ani; fapta antrenorului de la şcoala sportivă săvârşită asupra elevei pe care o
antrena şi care, de asemenea, nu împlinise vârsta de 18 ani*7). Asimilarea medicului stomatolog cu
medicul curant este justificată, deoarece influenţa acestuia asupra minorei poate fi la fel de mare.
Dacă din cauza vârstei fragede victima nu avea posibilitatea de a-şi exprima voinţa, fapta constituie
viol*8).
114
Principial, nu are relevanţă dacă în acest caz victima este la primul raport sexual sau nu. Este însă
discutabil, se arată în literatura juridică*9), dacă femeia căsătorită, văduvă, divorţată sau cu experienţă
sexuală (în vârstă de 15–18 ani) mai poate fi subiect pasiv al infracţiunii, lipsind raţiunea ocrotirii
persoanei de sex feminin care are această vârstă.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca făptuitorul să cunoască cu precizie şi exactitate vârsta
victimei, fiind de ajuns ca el să fi acceptat această posibilitate. Dar eroarea privind vârsta victimei
constituie cauză de neimputabilitate (art. 30 C. pen.).
Presupunerea greşită a autorului că victima este sub vârsta arătată în alin. (1) sau în alin. (2) al art. 220
nu atribuie faptei caracter penal (faptă putativă)*10).
a) Elementul material constă dintr-o acţiune manifestată într-un raport sexual, act sexual oral sau anal,
precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală cu un minor*11). Diferenţa faţă de infracţiunea de
viol constă în consimţirea la actul sexual.
Astfel, într-o speţă*12), s-a putut observa cu uşurinţă că urmele de violenţă prezentate de partea
vătămată nu sunt specifice unui viol, întrucât locul în care au fost făcute acestea nu relevă utilizarea
violenţei pentru înfrângerea rezistenţei părţii vătămate la consumarea raportului sexual. Se ştie că pentru
înfrângerea rezistenţei părţii vătămate, urmele de violenţă trebuia să fie dispuse pe interiorul coapselor, de
la genunchi spre abdomen, la nivelul gleznelor şi al încheieturilor mâinilor, precum şi pe faţă. Or, în cauza
de faţă, partea vătămată avea semne de violenţă pe gât (secţiune – sărut), acest semn putând fi interpretat cu
uşurinţă ca fiind rezultatul pasiunii cu care s-a desfăşurat actul sexual, muşcături pe spate, toate cam în
acelaşi loc, şi excoriaţii în genunchi, cauzate de poziţia părţii vătămate din timpul actului sexual, dar şi
starea psiho-fizică a părţilor din timpul actului sexual.
Criteriul de distincţie între viol şi agresiunea sexuală, sub aspectul elementului material, se regăseşte şi în
cazul actului sexual cu un minor şi coruperii sexuale de minori. Astfel, dacă actul presupune penetrare sau
act sexual oral, vom fi în prezenţa actului sexual cu un minor, iar dacă este vorba de alte acte de natură
sexuală, fapta se va încadra ca şi corupere de minori. Suntem de părere, deşi nu se prevede expres în textul
de lege [menţiune expresă există numai în art. 219 alin. (4) referitor la raportul între infracţiunile de
agresiune sexuală şi viol săvârşite în aceeaşi împrejurare], că dacă actele de corupere sexuală a minorului
au fost precedate sau urmate de întreţinerea unui raport sexual, act sexual oral sau anal, precum şi orice alte
acte de penetrare vaginală sau anală cu un minor, fapta va constitui numai act sexual cu un minor, iar nu un
concurs de infracţiuni. Într-adevăr, nu se poate susţine că actele menţionate mai sus săvârşite prin
constrângere întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de viol (nereţinându-se şi agresiunea
sexuală), iar dacă sunt consimţite, acestea vor realiza conţinutul constitutiv al infracţiunilor de act sexual cu
un minor şi corupere sexuală de minori, în concurs. Deşi este criticabilă soluţia legiuitorului de a nu mai
prevedea expres în conţinutul legal al infracţiunii de corupere sexuală a minorilor raportul între această
infracţiune şi actul sexual cu un minor*13), considerăm, pentru identitate de raţiune, că acest raport este
acelaşi cu cel stabilit între infracţiunile de viol şi agresiune sexuală (respectiv reţinerea numai a celei mai
grave dintre cele două infracţiuni). Aceasta nu înseamnă că negăm posibilitatea reţinerii concursului de
infracţiuni între actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a minorilor, ci numai în situaţia în care actele
constitutive ale celor două infracţiuni se realizează în aceeaşi împrejurare şi asupra aceluiaşi subiect pasiv.
b) Urmarea imediată. Infracţiunea pe care o analizăm are ca urmare imediată încălcarea libertăţii şi
inviolabilităţii sexuale a minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 220 C. pen. este necesar ca
între acţiunea făptuitorului şi rezultat să existe legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din
materialitatea faptei comise.
115
Fapta se săvârşeşte cu intenţie (directă sau indirectă)*14) sau, după unele păreri, numai cu intenţie
directă*15), opinie la care nu subscriem. Pentru a exista intenţie, se cere, aşa cum s-a precizat anterior, ca
făptuitorul să fi cunoscut vârsta victimei ori să fi acceptat eventualitatea că victima ar putea avea acea
vârstă. Dacă victima, având o corpolenţă fizică mai robustă, un corp dezvoltat şi prezentându-se celor în jur
ca având o vârstă mai mare, a creat convingerea făptuitorului că are o vârstă mai mare, vor opera
prevederile art. 30 alin. (1) C. pen.
Pentru varianta agravată prevăzută în alin. (4) lit. c) se cere ca făptuitorul să urmărească un scop anume.
Astfel, fapta se sancţionează mai grav dacă este săvârşită în scopul producerii de materiale pornografice.
A. Forme
Actele de pregătire, deşi posibile, nu se pedepsesc; tentativa la această infracţiune nu este posibilă
(infracţiune de consumare instantanee). Consumarea infracţiunii are loc în cazul când s-a produs actul
sexual.
Repetarea actului sexual ce constituie elementul material al acestei infracţiuni cu un minor de sex diferit
sau de acelaşi sex, dar în realizarea aceleiaşi intenţii constituie o infracţiune unică continuată.
B. Sancţionare
În cazul săvârşirii infracţiunii de act sexual cu un minor, persoana fizică se pedepseşte după cum
urmează: în cazul prevăzut în alin. (1), cu închisoare de la unu la 5 ani, pentru variantele agravate
prevăzute în alin. (2) şi (3), cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar pentru
varianta agravată prevăzută în alin. (4), cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
5. Cauze de nepedepsire
Potrivit prevederilor art. 220 alin. ultim, faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) nu se sancţionează dacă
diferenţa de vârstă nu depăşeşte 3 ani. Din prevederea expresă a legii rezultă că această cauză de
nepedepsire se aplică numai în cazul variantei simple şi a primei variante agravate, iar nu şi în cazul
variantelor agravate prevăzute în alin. (3) şi (4)*16). Într-adevăr, dacă legiuitorul ar fi dorit să aplice
cauzele de nepedepsire şi la prevederile alin. (4) raportate la alin. (1) şi (2) [faptele de la alin. (4) agravează
răspunderea penală a tuturor variantelor anterioare, prevăzute la alin. (1)–(3)], ar fi menţionat acest lucru în
textul de lege. Pe de altă parte, gravitatea faptelor prevăzute în alineatele respective justifică sancţionarea
acestora. Am dori însă să nuanţăm opinia noastră referitoare la aplicarea agravantei prevăzută în alin. (4)
(agravanta prevăzută în alin. (3) nu ridică probleme, subiectul activ nemijlocit fiind un major). Considerăm
că această agravantă se aplică dacă subiectul activ nemijlocit este un minor, indiferent de vârsta care îl
separă de subiectul pasiv, numai dacă nu îndeplineşte la rândul său condiţiile legale pentru a fi subiect
pasiv (spre exemplu, în opinia noastră, fratele de 16 ani care întreţine un act sexual oral consimţit cu sora
sa de 14 ani va răspunde penal pentru act sexual cu un minor, deşi diferenţa de vârstă este mai mică de 3
ani; în schimb, sora sa nu va răspunde penal, deoarece el are vârsta legală permisă pentru întreţinerea de
acte sexuale şi nu poate fi considerat subiect pasiv în raport cu aceasta). Dacă ambii subiecţi activi
îndeplinesc şi condiţiile legale pentru a fi subiecţi pasivi, ei nu vor răspunde, beneficiind de cauza de
nepedepsire, neputându-se admite că o persoană poate fi în acelaşi timp subiect activ şi subiect pasiv al
aceluiaşi tip de infracţiune, săvârşită printr-o singură acţiune (spre exemplu, un frate şi o soră de 14,
respectiv 15 ani care întreţin raporturi sexuale cu discernământ nu vor fi pedepsiţi*17)). A judeca altfel
înseamnă a admite că prin aceeaşi acţiune săvârşită o persoană poate fi subiect activ al unei infracţiuni de
act sexual cu un minor şi subiect pasiv al altei infracţiuni de act sexual cu un minor (având două persoane
cu calitatea de subiect pasiv, în mod logic vom avea două infracţiuni diferite îndreptate împotriva fiecăreia
dintre cele două victime).
116
Prevederile Convenţiei de la Lanzarote [art. 18 alin. (3)] abordau o politică penală asemănătoare celei
din expunerea de motive a actualului Cod penal, în sensul că lăsau în afara incriminării activităţile sexuale
ale minorilor care îşi descopereau sexualitatea şi se angajau în experienţe sexuale. De asemenea, nu se
dorea incriminarea activităţilor sexuale ale persoanelor de vârste apropiate. Din acest motiv, în Convenţie
s-a stabilit clar că aceasta nu se aplică activităţilor sexuale consimţite între minori, chiar dacă aceştia nu au
îndeplinit vârsta legală permisă pentru activităţi sexuale în legea internă.
Aceasta nu înseamnă că prevederile legislative naţionale, care au decis să se îndepărteze oarecum de
acest model încalcă prevederile Convenţiei. Este adevărat că actul internaţional citat nu incriminează astfel
de fapte pe care legislaţia internă a decis să le incrimineze, dar pe de altă parte nici nu interzice o astfel de
incriminare. Mai mult, se prevede în Raportul explicativ al Convenţiei că în ceea ce priveşte infracţiunea
incriminată în art. 18 (abuz sexual asupra minorului), această incriminare reprezintă un consens minim şi
nu interzice stabilirea unor standarde suplimentare sau mai ridicate în legislaţia naţională*18).
*1) Trib. Bihor, Dec. pen. nr. 184/1981, în Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981–1985, p. 240.
*2) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1914/2009, pe www.iccj.ro; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 542/2008, pe www.iccj.ro.
Pentru alte explicaţii, trimitem la descrierea agravantei de la infracţiunea de viol, atunci când victima nu a
împlinit vârsta de 16 ani.
*3) Convenţia Consiliului Europei privind protecţia copiilor împotriva exploatării şi abuzurilor sexuale,
semnată la Lanzarote la 25 octombrie 2007 şi intrată în vigoare la 1 iulie 2010.
*4) A se vedea Raportul explicativ al Convenţiei de la Lanzarote, pe
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Reports/Html/201.htm.
*5) Pentru explicaţii privind cele două variante agravate, trimitem la infracţiunea de viol.
*6) Trib. Hunedoara, Dec. nr. 995/1973, în RRD nr. 3/1974, p. 150.
*7) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 287/1975, în R2, p. 335.
*8) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 78. A se vedea explicaţiile de la infracţiunea de viol privind vârsta
victimei şi consimţirea la acte sexuale a acesteia.
*10) Ibidem.
*11) Pentru explicaţiile privind elementul material al infracţiunii, trimitem la infracţiunea de viol.
*13) Această prevedere expresă ar fi fost binevenită, mai ales în contextul redefinirii infracţiunii de
corupere sexuală de minori (art. 221 C. pen.) şi având în vedere că practica judiciară recentă reţinea, în
baza legislaţiei anterioare, concurs de infracţiuni între actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a
minorilor – ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2605/2009, pe www.iccj.ro (inculpatul a fost condamnat în primă
instanţă la o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de act sexual
cu un minor şi corupţie sexuală, reţinându-se, în esenţă, că, în vara anului 2006, a întreţinut în mod repetat
relaţii sexuale cu două minore ce nu împliniseră vârsta de 15 ani, săvârşind, totodată, acte cu caracter
obscen asupra şi în prezenţa acestora).
*14) Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ş.a., op. cit., p. 171; O.P. Stoica, op. cit., p. 128; V. Dongoroz ş.a.,
op. cit., vol. III, p. 370.
*15) Gh. Diaconescu, op. cit., vol. I, p. 213; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 219; O. Loghin,
T. Toader, op. cit., p. 186; I. Vasiu, op. cit., vol. I, p. 206; I. Gheorghiu-Brădet, op. cit., p. 125.
*16) Actuala reglementare a Codului penal este diferită de cea a proiectului trimis în Parlament. Astfel,
în proiect, subiectul activ calificat era întotdeauna majorul, iar faptele minorilor care întreţineau acte
sexuale consimţite nu erau incriminate. Motivarea din Expunerea de motive a Proiectului de Cod penal a
fost că „în privinţa actelor sexuale între minori, acestea rămân în afara domeniului de incidenţă al legii
penale, soluţie în acord cu prevederile Convenţiei de la Lanzarote din 2007” (Expunere de motive privind
Proiectul Legii privind Codul Penal, pe www.just.ro, accesat la data de 2 martie 2009). Deşi motivarea s-a
păstrat şi în expunerea de motive care a însoţit Codul penal în varianta modificată la vot în Parlament,
117
actuala reglementare exceptează de la sancţionare numai minorii între care există o diferenţă de vârstă de 3
ani, iar nu orice minor. Potrivit textului de lege actual, actul sexual al unui minor de 17 ani cu un minor de
13 ani constituie infracţiune.
*17) În cazul nepedepsirii pentru infracţiunea de act sexual cu un minor, în exemplul menţionat mai sus,
se pune problema săvârşirii infracţiunii de incest, prevăzută în art. 377 C. pen., care nu prevede vreo cauză
de nepedepsire şi care este îndreptată împotriva relaţiilor de familie şi a supravieţuirii speciei şi care nu
presupune ca persoanele care săvârşesc incestul să fie subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni. În acest caz,
dacă făptuitorii îndeplinesc condiţiile legale pentru a răspunde penal, aceştia vor fi traşi la răspundere
pentru incest (dar numai în situaţia unui raport sexual între persoane de sex diferit, iar nu şi în situaţia unui
act sexual oral sau anal, care nu intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de incest).
*18) Raportul explicativ al Convenţiei de la Lanzarote, pe
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Reports/Html/201.htm.
ART. 221
Coruperea sexuală a minorilor
Infracţiunea este prevăzută în art. 221 C. pen. într-o variantă tip, o variantă agravată şi două variante
atenuate. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul
decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi
determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.
Infracţiunea prezintă în alin. (2) o variantă agravată cu trei modalităţi alternative de săvârşire, identice cu
cele prevăzute în art. 220 alin. (4), la infracţiunea de act sexual cu un minor. Astfel, fapta prezintă o
gravitate sporită dacă a fost săvârşită atunci când minorul este rudă în linie directă, frate sau soră cu
făptuitorul [lit. a)], minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [lit.
b)], ori în scopul producerii de materiale pornografice [lit. c)]*1).
Prima variantă atenuată se regăseşte în alin. (3) şi constă în actul sexual de orice natură săvârşit de un
major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani.
A doua variantă atenuată se regăseşte în alin. (4) şi constă în determinarea de către un major a unui
minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la
spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea la
dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic.
a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale cu privire la viaţa sexuală, pentru care minorul
trebuie pregătit în condiţii de decenţă şi moralitate. Prin incriminarea acestei fapte se asigură un climat de
dezvoltare normală a minorului, la adăpost de săvârşirea ori participarea sau asistarea la săvârşirea oricăror
acte sexuale.
b) Obiectul material. Când fapta se săvârşeşte în prezenţa minorului, infracţiunea este lipsită de obiect
material, însă, în ipoteza când ea s-a săvârşit asupra minorului, obiectul material este corpul acestuia.
a) Subiect activ poate fi orice persoană (bărbat sau femeie). În variantele atenuate prevăzute în alin. (3)
şi (4) subiectul activ poate fi numai o persoană majoră.
Fapta se poate comite în toate formele de participaţie (coautorat, instigare sau complicitate).
118
b) Subiectul pasiv este calificat, fiind un minor în vârstă de până la 13 ani, indiferent de sex. Calităţi
suplimentare se cer pentru faptele prevăzute în alin. (2) lit. a) şi b), unde minorul trebuie să fie rudă în linie
directă, frate sau soră cu făptuitorul [lit. a)] sau în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
acestuia [lit. b)].
a) Elementul material constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul
sexual oral sau anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală, împotriva unui minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.
În prima variantă de comitere, elementul material este identic cu cel al infracţiunii de agresiune sexuală,
lipsind doar vicierea consimţământului, drept pentru care trimitem la explicaţiile date la această infracţiune.
Este, de asemenea, valabilă discuţia purtată la diferenţierea infracţiunii de viol de infracţiunea de act sexual
cu un minor, atunci când victima are vârsta sub 13 ani şi la diferenţierea între coruperea sexuală a minorilor
şi agresiunea sexuală. Astfel, trebuie îndeplinită condiţia ca minorul să realizeze consecinţele faptelor sale
pentru a putea exprima un consimţământ valabil, altfel fapta va constitui infracţiunea de agresiune sexuală.
Varianta alternativă de comitere a infracţiunii tipice constă în determinarea minorului să suporte ori să
efectueze actul de natură sexuală descris mai sus. Aceasta înseamnă că, urmare a acţiunii făptuitorului,
minorul să se decidă să efectueze actul sau să-l suporte, indiferent dacă ulterior trece la îndeplinirea
acestuia. Dacă ulterior minorul efectuează sau suportă actul, infracţiunea se săvârşeşte în prima variantă
alternativă (comiterea unui act de natură sexuală). Este deci suficient pentru existenţa infracţiunii în această
variantă de comitere determinarea minorului la săvârşirea actului sexual. Ar putea fi considerat un act
pregătitor sau tentativă a comiterii de acte sexuale cu minorul, incriminat ca variantă distinctă de comitere
a infracţiunii.
Nu interesează dacă actele se comit în public (în care caz va fi concurs de infracţiuni cu ultrajul contra
bunelor moravuri) sau în particular*2).
Pentru întregirea laturii obiective, este necesar ca fapta să se comită asupra unui minor. Actul este comis
asupra unui minor când autorul se foloseşte de corpul minorului pentru realizarea de acte de natură sexuală,
ca, de exemplu, dezvelirea minorului în aşa fel încât se văd organele sexuale ori palparea sau mângâierea
acestora.
Actele de natură sexuală săvârşite asupra unui minor se încadrează în dispoziţiile art. 219 C. pen. cât
timp rămân în acest stadiu. Dacă însă făptuitorul merge mai departe, încercând raporturi sexuale (prin
constrângere sau consimţite, după caz), nu există două infracţiuni distincte, cea mai gravă absorbind în
conţinutul ei actele de natură sexuală care au fost comise în realizarea altui rezultat, respectiv violul*3) sau
actul sexual cu un minor. Astfel, în practica judiciară s-a decis că ademenirea a două fetiţe de 7 ani,
dezbrăcarea acestora şi încercarea de a avea raporturi sexuale constituie două tentative de viol care absorb
în conţinutul lor şi elementele constitutive ale infracţiunilor de corupţie sexuală*4).
Elementul material al primei variante atenuate se regăseşte în alin. (3): actul sexual de orice natură
săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Prezenţa minorului
presupune că el se află la locul săvârşirii actului sexual de orice natură sau se află în apropierea acelui loc,
de unde poate să perceapă, să vadă acel act. Infracţiunea subzistă chiar dacă minorul a fost prezent, adică a
asistat numai la realizarea unei părţi din actul sexual de orice natură. Se poate realiza această variantă
normativă, spre exemplu, prin efectuarea de gesturi prin care se sugerează sau se imită actul sexual –
bineînţeles, în prezenţa minorului; efectuarea actului sexual în prezenţa minorului, inclusiv în mediul
intraconjugal, palparea organului feminin sau masculin al altei persoane, dar în prezenţa minorului cu sau
fără voia persoanei palpate.
Această variantă atenuată subzistă atât în cazul în care actul sexual la care asistă minorul este consimţit, cât
şi în cazul în care acesta asistă la un abuz sexual. În practica judiciară s-au reţinut mai multe situaţii în care
119
minorii au asistat la violuri efectuate de către alte persoane, la rândul lor majori sau minori. Astfel, în data
de 18 octombrie 2002 inculpatul minor, prin constrângere, a întreţinut raporturi sexuale orale cu părţile
vătămate B.C.A. şi V.A.C. în prezenţa minorilor N.G., P.V. şi T.B., fiind condamnat, între altele, pentru
viol şi corupţie sexuală în concurs*5). Într-o altă speţă instanţa a reţinut în fapt că în noaptea de 27 spre 28
iunie 2008, profitând de neputinţa minorei C.V., în vârstă de 13 ani, de a se apăra şi proferând ameninţări la
adresa acesteia, inculpatul minor G.F.M. a întreţinut cu ea un raport sexual normal, în prezenţa minorului
G.D.F., în vârstă de 12 ani*6). Am redat aceste speţe din considerentul arătării că în practica judiciară
există situaţii când minorii care răspund penal săvârşesc infracţiuni la viaţa sexuală în prezenţa altor
minori, fapt care, în legislaţia penală anterioară, constituia infracţiunea de corupţie sexuală. Prin
reglementarea infracţiunii de corupere sexuală a minorilor şi prin excluderea, din această variantă atenuată
de comitere, a minorului ca subiect activ al infracţiunii (infracţiunea există, în actuala reglementare numai
dacă este comisă de un major, iar nu şi de un minor), aceste fapte au rămas în afara incriminării. Făptuitorul
va fi pedepsit, după caz, pentru viol sau agresiune sexuală, dar nu şi pentru coruperea sexuală a minorilor,
fapt care, având în vedere pluralitatea de victime, considerăm că nu este de acceptat. Propunem, aşadar, o
extindere a sferei subiectului activ nemijlocit, în cazul acestei variante atenuate, şi asupra minorului care
răspunde penal.
A doua variantă atenuată constă în determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau
reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea la dispoziţia
acestuia de materiale cu caracter pornografic. Se poate săvârşi infracţiunea în această variantă de comitere
prin exhibarea organelor sexuale ori dansul dezbrăcat în faţa minorului ori prin luarea acestuia la
spectacole de striptease masculin sau feminin ori alte reprezentaţii cu conotaţii sexuale explicite ori prin
punerea la dispoziţia acestuia de reviste, filme sau materiale audio cu caracter pornografic (inclusiv
determinarea sau înlesnirea ascultării de către acesta a apelurilor la liniile erotice sau „fierbinţi”).
b) Urmarea imediată constă în punerea în pericol a dezvoltării sexuale normale a minorului sub 13 ani,
fiind vorba de o lezare adusă valorilor social-morale ce protejează şi asigură ocrotirea minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură rezultând din
însăşi materialitatea faptei şi, ca atare, nu se cere a se demonstra vătămarea propriu-zisă.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar să se realizeze mai multe acte de natură sexuală, fiind
suficient şi unul singur.
Infracţiunea de corupere sexuală a minorilor nu se poate comite decât cu intenţie. Este necesar ca autorul
să ştie că minorul asistă la actele obscene, nefiind suficient să admită această împrejurare ca o posibilitate
(de pildă, cel care are relaţii sexuale în casă lasă fereastra deschisă prin care minorul ar putea vedea
săvârşirea lor*7)).
Tot astfel, unii autori sunt de părere că nu este realizată latura subiectivă a infracţiunii, de pildă, dacă o
persoană nu încuie uşa de la camera hotelului, mai înainte de efectuarea actului sexual, prevăzând, dar
nedorind să fie deranjat, şi este surprins în această ipostază de un minor intrat pe neaşteptate în
încăpere*8). Considerăm că elementul subiectiv al acestei infracţiuni poate consta atât din intenţie directă,
cât şi indirectă.
Eroarea făptuitorului în ceea ce priveşte vârsta victimei constituie cauză de neimputabilitate pentru
această infracţiune. De asemenea, nu se comite această faptă atunci când făptuitorul a crezut în mod greşit
că săvârşeşte infracţiunea asupra unui minor sub 13 ani sau în prezenţa acestuia (fapt putativ).
În varianta agravată prevăzută în alin. (2) lit. c), fapta trebuie să fie comisă în scopul producerii de
materiale pornografice.
A. Forme
120
Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Infracţiunea se
consumă în momentul în care s-a efectuat actul de natură sexuală în prezenţa minorului sau asupra acestuia
sau al determinării minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act sau să asiste la comiterea unor acte
cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice
natură, precum şi al punerii la dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic, fiind o infracţiune
instantanee.
B. Sancţionare
În cazul variantei simple [art. 221 alin. (1)] pedeapsa pentru persoana fizică este închisoare de la unu la 5
ani. Potrivit alin. (2), variantele agravate se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Prima variantă atenuată [art. 221 alin. (3) C. pen.] se sancţionează cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. A doua variantă atenuată [alin. (4)] se sancţionează cu închisoare de la
3 luni la un an sau cu amendă.
Potrivit prevederilor art. 221 alin. ultim, faptele prevăzute în alin. (1) nu se sancţionează dacă diferenţa
de vârstă nu depăşeşte 3 ani. Această cauză de nepedepsire fiind identică cu cea prevăzută la art. 220 (actul
sexual cu un minor), trimitem la explicaţiile date la acea infracţiune.
Vom adăuga numai că datorită specificului activităţii şi vârstei subiectului pasiv (minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani), sfera subiecţilor activi care pot beneficia de această cauză de nepedepsire este
restrânsă la minorii între 14 şi 16 ani, dacă săvârşesc fapta cu discernământ (sub 14 ani nu îndeplinesc
condiţiile legale pentru a răspunde penal, iar peste 16 ani, au 3 ani mai mult decât vârsta subiectului pasiv,
deci nu mai beneficiază de cauza de nepedepsire). Variantele atenuate sunt excluse de la aplicarea acestei
cauze de nepedepsire, faptele fiind comise de majori, iar în acest caz diferenţa de vârstă depăşeşte 5 ani. În
condiţiile modificării variantelor atenuate în sensul aplicării acestora şi în cazul în care fapta se săvârşeşte
şi de un minor, este necesară modificarea prevederilor cauzei de nepedepsire pentru a se extinde şi asupra
acestor variante atenuate.
*1) Pentru explicaţii privind varianta agravată, trimitem la infracţiunea de viol.

*3) Trib. Bucureşti, s. I pen., Sent. nr. 743/2004, în Culegere 2000–2004, Tribunalul Bucureşti, p. 329.
*4) C. Ap. Suceava, Dec. pen. nr. 5/1998, în Dreptul nr. 5/2000, p. 117–118. În acelaşi sens, a se vedea
ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1716/2008, pe www.iccj.ro. În sensul reţinerii concursului de infracţiuni, a se vedea
ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1850/2008 şi 2368/2009, pe www.iccj.ro.
*8) Gh. Diaconescu, op. cit., vol. I, p. 213.
ART. 222
Racolarea minorilor în scopuri sexuale

Infracţiunea este prevăzută în art. 222 C. pen. într-o variantă tip şi constă în fapta persoanei majore de a-i
propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre
cele prevăzute în art. 220 sau art. 221, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de
transmitere la distanţă.
121
a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale cu privire la viaţa sexuală, pentru care minorul
trebuie pregătit în condiţii de decenţă şi moralitate. Prin incriminarea acestei fapte se asigură un climat de
dezvoltare normală a minorului, la adăpost de incitări la practici sexuale de timpuriu, înainte de vreme.
b) Obiectul material. Infracţiunea este lipsită de obiect material.
a) Subiect activ poate fi orice persoană majoră (bărbat sau femeie).
Fapta se poate comite în toate formele de participaţie (coautorat, instigare sau complicitate).
b) Subiectul pasiv este calificat, fiind un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, indiferent de sex.
a) Elementul material constă în acţiunea majorului de a propune unui minor care nu a împlinit vârsta de
13 ani să se întâlnească în scopul de realiza un raport sexual, un act sexual oral, anal ori alte acte de
penetrare vaginală sau anală ori alte acte de natură sexuală, dintre cele descrise la infracţiunile de act sexual
cu un minor şi corupere sexuală a minorilor.
Propunerea majorului se poate realiza în orice formă, prin contact direct sau indirect, prin comunicare la
distanţă (telefon, scrisori, e-mail sau chiar alte modalităţi recente, cum ar fi site-uri ale unor jocuri virtuale
sau camere de chat pe internet).
Simpla discuţie şi iniţiere direct sau prin mijloace de transmitere la distanţă nu este suficientă însă pentru
realizarea conţinutului acestei infracţiuni. Este necesar ca majorul să propună minorului de a se întâlni
pentru a întreţine acte sexuale dintre cele prevăzute în art. 220 şi art. 221 C. pen. (raport sexual, act sexual
oral sau anal, orice alte acte de penetrare vaginală sau anală, precum şi orice alt act de natură sexuală).
Dacă, spre exemplu, propunerea de a se întâlni vizează participarea la vizionarea unui film sau spectacol
pornografic, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Potrivit prevederilor legale, nu este necesar pentru existenţa infracţiunii ca întâlnirea cu minorul să se
realizeze efectiv; cu atât mai puţin nu se cere ca actele sexuale propuse să se realizeze. Dacă însă acestea se
realizează, ar trebui reţinut, potrivit prevederilor actuale, concursul de infracţiuni între infracţiunea de
racolare a minorilor în scopuri sexuale şi viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor sau corupere
sexuală a minorilor, după caz. Acţiunea ce constituie elementul material al acestei infracţiuni este de fapt
un act pregătitor al realizării unei alte infracţiuni la viaţa sexuală mai grave (art. 218–221 C. pen.),
activitate care însă a fost incriminată distinct de către legiuitor. În lipsa unei prevederi exprese, considerăm
că aceasta va fi reţinută ca infracţiune de sine stătătoare, alături de infracţiunile menţionate anterior.
b) Urmarea imediată constă în punerea în pericol a dezvoltării sexuale normale a minorului sub 13 ani.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură care rezultă
din însăşi materialitatea faptei.
Infracţiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale se comite cu intenţie directă. Este necesar ca
autorul să ştie că propunerea se adresează unui minor cu vârsta mai mică de 13 ani şi ca întâlnirea cu
minorul să urmărească scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau art. 221 C. pen.
A. Forme
122
consumă în momentul propunerii unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească în scopul
de realiza un raport sexual, un act sexual oral, anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală ori alte acte
de natură sexuală, fiind o infracţiune instantanee.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru persoana fizică este închisoare de la o lună la un an sau amenda.
ART. 223
Hărţuirea sexuală
Infracţiunea este prevăzută în art. 223 C. pen. într-o variantă tip şi constă în pretinderea în mod repetat
de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta
victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare.
a) Obiectul juridic special, în cazul infracţiunii de hărţuire sexuală este, după părerea noastră, un obiect
juridic complex, deoarece prin fapta examinată se vatămă ori se pun în pericol mai multe categorii de relaţii
sociale.
În principal, relaţiile sociale vătămate sau ameninţate sunt acele relaţii privitoare la viaţa sexuală a
persoanei, legea penală ocrotind prin incriminarea hărţuirii sexuale libertatea acestor relaţii la adăpost de
orice intimidare sau situaţie umilitoare. Aşa se explică încadrarea acestei infracţiuni în Capitolul VIII
„Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale” din Titlul I „Infracţiuni contra persoanei”*1).
Libertatea şi inviolabilitatea vieţii sexuale, în general, şi aceea la locul de muncă, în special, sunt, în
esenţă, aspecte ale libertăţii individuale şi îşi găsesc expresia în dreptul inalienabil al persoanei de a
dispune în mod liber de corpul său în relaţiile sexuale, bineînţeles, în limitele stabilite de normele dreptului
penal şi al moralei*2).
Realizarea acestui drept presupune existenţa unor relaţii sociale de respect necondiţionat faţă de aceste
atribute esenţiale ale persoanei umane. Or, pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în
cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare aduce atingere tocmai acestor relaţii sociale şi,
implicit, valorilor sociale la care se referă aceste relaţii, adică libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a
persoanei.
În acelaşi timp însă, prin incriminarea faptei de hărţuire sexuală, îşi găsesc ocrotire şi alte relaţii sociale
privitoare la alte valori legate de persoana umană, relaţii şi valori care ar putea fi lezate prin săvârşirea
faptei. Astfel, inviolabilitatea sexuală a persoanei este inseparabilă de inviolabilitatea demnităţii acesteia
sub aspectul onoarei şi reputaţiei, atingerea adusă inviolabilităţii sexuale prin punerea victimei într-o
situaţie umilitoare aduce automat şi lezarea demnităţii persoanei. Mai mult, pentru că fapta se realizează la
locul de muncă, sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la serviciu, aşa cum au fost ele stabilite prin
normele dreptului muncii, prin regulamente, instrucţiuni, carta universitară, regulamente privind
funcţionarea şcolilor, norme de ordine interioară care asigură bunul mers al unităţilor publice sau private.
Într-o asemenea situaţie, relaţiile sociale privind demnitatea persoanei, precum şi relaţiile sociale privind
bunul mers al unităţilor de stat sau private constituie obiectul juridic secundar al infracţiunii de hărţuire
sexuală, ocrotirea lor realizându-se în acest caz paralel cu ocrotirea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material.
123
a) Subiectul activ. Condiţia cerută în mod implicit la dispoziţiile legale pentru autorul infracţiunii de
hărţuire sexuală, de persoană aflată în relaţii de muncă sau relaţii similare cu victima, face ca această
infracţiune să aibă, în ceea ce priveşte autorul faptei, un cadru restrâns de subiecţi, limitat numai la o
categorie de persoane.
Prin loc de muncă înţelegem spaţiul fizic în care persoana îşi desfăşoară sarcinile prevăzute în fişa
postului sau care are legătură cu desfăşurarea sarcinilor profesionale. Aşadar, locul de muncă în cazul
acestei fapte are în vedere orice loc în care se manifestă exercitarea atribuţiilor profesionale şi nu se
limitează la spaţiul fizic unde autorul are camera, sala, masa, scaunul, instrumentul de lucru etc. Relaţii
similare muncii includ, spre exemplu, serviciile prestate de persoane particulare pentru făptuitor, cum ar fi
îngrijirea copiilor (bonă), grădinărit, activităţi de reparaţii casnice (instalator, electrician, zidar etc.).
Evident, subiect activ poate fi atât un bărbat, cât şi o femeie. Important este ca această persoană să
abuzeze de poziţia privilegiată care o pune în contact direct cu victima şi căreia aceasta nu i se poate
sustrage, dând prilej la şicanări.
Făptuitorul nu poate avea la locul de muncă, faţă de victimă, calitatea de superior, şef (chiar în alt
compartiment decât victima), patron, agent al acestora (exemplu, şef de compartiment resurse umane),
inspector, profesor, educator, antrenor, duhovnic, terapeut, psihiatru, medic sau alte calităţi care-i conferă o
autoritate sau influenţă, de care abuzează în scopul obţinerii de satisfacţii de natură sexuală de la
persoanele cu care vine în contact pe linie profesională. În aceste situaţii, acesta va fi tras la răspundere
pentru infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, faptă prevăzută de art. 299 C. pen.
b) Subiectul pasiv. Din examinarea noţiunii de hărţuire sexuală se poate constata că numai o persoană
aflată într-o relaţie de muncă sau o relaţie similară cu făptuitorul poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni,
fiind vorba de un subiect pasiv calificat.
Care va fi însă situaţia când persoana care constituie subiectul pasiv va provoca, ea însăşi, prin vorbe,
acte, gesturi, comportamentul făptuitorului? Considerăm că provocarea nu poate împiedica, în principiu,
răspunderea penală a făptuitorului. Atâta timp cât victima provoacă făptuitorul şi nu arată că este
intimidată, deranjată sau umilită de acţiunile acestuia, considerăm că fapta nu constituie infracţiune. Dacă
însă, chiar în condiţiile provocării anterioare de către victimă, făptuitorul continuă şi repetă acţiunile
ofensatoare cu tentă sexuală chiar şi după manifestarea expresă şi serioasă a acesteia în sensul că este
deranjată de acţiunile făptuitorului şi după rugămintea fermă a victimei ca acesta să înceteze, fapta atrage,
în opinia noastră, răspunderea penală.
a) Elementul material constă într-o acţiune de pretindere în mod repetat de favoruri de natură sexuală în
cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare.
Termenul de „hărţuire” presupune acte repetate, comise de făptuitor pentru a necăji, a chinui pe cineva, a
nu da cuiva pace, a cicăli, a sâcâi, a pisa, a frământa, a agita, a nelinişti partea vătămată.
Evident, acţiunea infracţională este formată în mod obligatoriu din mai multe acte materiale care să se
subsumeze ideii de şicană asupra părţii vătămate pentru obţinerea unor satisfacţii de natură sexuală.
Hărţuirea sexuală este o formă de discriminare sexuală care încalcă dreptul unei persoane de a lucra într-
un mediu liber de avansuri sexuale nedorite sau necuvenite şi liber de presiuni de ordin sexual.
Pretinderea de favoruri sexuale se poate face explicit sau implicit. Legiuitorul nu a dorit să lase în afara
incriminării insinuările sexuale, modul ascuns, voalat de a acţiona al unor făptuitori. Pot constitui exemple
de avansuri sexuale: afişarea de materiale sexuale, bancuri, glume sexuale, comentarii de natură sexuală
asupra înfăţişării cuiva, fluierături sau gesturi sexuale, repetarea solicitării de a ieşi cu o persoană de sex
opus, contacte fizice, atingeri etc.
124
Evident, în toate instituţiile publice sau private sunt adoptate şi regulamente proprii de ordine interioară şi
atunci când faptele exemplificate mai sus nu intră în sfera ilicitului penal, neîntrunind celelalte condiţii
impuse de textul de incriminare – acţiunea nu este repetată, victima nu este intimidată, deşi
comportamentul făptuitorului afectează relaţiile de muncă şi pe ceilalţi colegi – atunci faptele pot fi
catalogate – de cele mai multe ori – ca abateri disciplinare sau administrative care vor atrage răspunderea
corespunzătoare, şi nu cea penală.
Se pot imagina şi alte forme de comportament inacceptabil care, însoţite de condiţiile impuse de textul
art. 223, pot să constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de hărţuire sexuală. De pildă,
pătrunderea nepermisă a făptuitorului în spaţiul intim al victimei.
Există tendinţa ca gesturi precum prinderea de după umăr şi strângerea la piept să nu fie acceptate de
către un coleg, acestea considerându-se gesturi intime, iar comportamentul să fie perceput ca o formă de
agresare.
Manifestarea mentalităţii conform căreia femeia, de pildă, este „o fiinţă care are nevoie de ocrotire” este
acceptabilă numai în spaţiul privat, din moment ce în spaţiul public se pune accent pe competenţe şi
cunoştinţe.
Evitarea confuziei celor două planuri – public şi privat – înlătură potenţialul conflict.
De asemenea, educaţia manierelor în actul de prezentare bărbat – femeie anihilează confuziile de orice
fel între persoane. Cultura românească acceptă ca firesc gestul sărutului mâinii. El exprimă curtoazie, şi nu
neapărat curtare. În schimb, sărutul obrajilor este permis şi acceptat numai când există o apropiere de
familie, chiar intimă, între persoane. De aceea, nu este recomandat ca momentul prezentării să fie însoţit,
de asemenea, acte, şi cu atât mai puţin la locul de muncă. Desigur, fac excepţie zilele de naştere,
onomasticile, sărbătorile primăverii.
O altă manifestare concretă a elementului material poate să constea în glume (bancuri) cu caracter
sexual. Explicit sau implicit, acestea generează un mediu ostil, încălcându-se dreptul unei persoane de a
lucra într-un mediu liber, civilizat. Frica de a nu fi exclus din grup face ca atitudinea persoanelor faţă de
acest aspect să nu se manifeste liber, însă aceasta va afecta sentimentul stimei de sine.
Limbajul obscen este o altă manifestare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii. Chiar
dacă este recunoscut ca o modalitate eficientă de descărcare a tensiunilor organizaţionale, trebuie menţionat
că este una pe termen scurt şi, în plus, ea nu rezolvă problemele. Selecţia şi promovarea personalului pe
criteriul competenţei profesionale fac ca numărul acelor persoane care folosesc un limbaj colorat să se
reducă, mai ales când ele sunt implicate în actul conducerii.
Oricum, indiferent sub ce variantă faptică s-ar prezenta elementul material al infracţiunii de hărţuire
sexuală, el ar trebui să însemne un comportament neadecvat, ofensiv şi agasant şi să creeze un mediu de
lucru intimidant, ostil sau umilitor pentru victimă.
b) Urmarea imediată. Săvârşirea infracţiunii de hărţuire sexuală are ca urmare imediată intimidarea sau
punerea într-o situaţie umilitoare a victimei. Aceasta este o stare de fapt contrară celei care ar fi rezultat din
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei. Această
stare rezultă din crearea climatului intimidant, ostil şi umilitor la locul de muncă şi constituie o lezare
efectivă a libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei, ca şi a relaţiilor sociale privitoare la aceste valori.
În afară de starea de fapt care constituie urmarea imediată (tipică), infracţiunea poate avea, în secundar,
şi alt rezultat constând într-o lezare a relaţiilor sociale privind onoarea şi demnitatea persoanei, precum şi o
punere în pericol a relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii unităţilor de stat sau private.
c) Raportul de cauzalitate. Existenţa legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul
material al hărţuirii sexuale şi urmarea imediată trebuie dovedită.
Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Aceasta implică cunoaşterea de către făptuitor a
împrejurării că propunerile indecente, actele şicanatoare, intimidante, ostile au loc împotriva voinţei
persoanei victimei pentru a o determina să coopereze în vederea obţinerii de către autor a unor satisfacţii de
125
natură sexuală, autorul urmărind în mod expres intimidarea victimei sau punerea acesteia într-o situaţie
umilitoare ori acceptând posibilitatea survenirii acestui rezultat.
Manifestările de apreciere pornite dintr-un sentiment de admiraţie, glumele tradiţionale între colegii de
birou sau de muncă, răspunsurile la unele observaţii provocatoare, incitante, strângerile de cot,
îmbrăţişările ocazionale, izolate, orice manifestări care nu cuprind elemente de constrângere a voinţei
victimei sau şicanare a acesteia nu vor putea fi reţinute ca manifestări infracţionale, neexistând elementul
subiectiv corespunzător. Unele dintre acestea vor putea fi încadrate ca abateri disciplinare sau
administrative.
A. Forme
Actele pregătitoare sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Tentativa nu este posibilă, datorită specificului infracţiunii analizate. Un singur act de executare, chiar
dacă a produs efectul cerut de lege (respectiv intimidarea sau umilirea victimei), nu prezintă relevanţă
penală. În cazul infracţiunii analizate, legiuitorul sancţionează doar forma consumată a acesteia.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când, ca urmare a acţiunii repetate a făptuitorului, s-a
produs consecinţa cerută de lege, respectiv intimidarea sau punerea victimei într-o situaţie umilitoare.
Infracţiunea este susceptibilă de epuizare, atunci când activitatea făptuitorului de pretindere de favoruri de
natură sexuală încetează.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Acţiunea penală în cazul acestei infracţiuni se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
*1) V. Dobrinoiu, W. Brânză, Consideraţii privind infracţiunea de hărţuire sexuală, în RDP nr. 4/2002,
p. 22 şi urm.
*2) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 349 şi urm.
ART. 224
Violarea de domiciliu
Infracţiunea este prevăzută, în art. 224 C. pen., într-o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta tip se
regăseşte în alin. (1) şi constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de a le
părăsi la cererea acesteia.
Varianta agravată se regăseşte în alin. (2) şi are trei modalităţi alternative de comitere. Astfel, violarea de
domiciliu se pedepseşte mai grav în cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul
nopţii ori prin folosire de calităţi mincinoase.
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl formează relaţiile sociale privind apărarea libertăţii
persoanei, sub aspectul libertăţii vieţii domestice. Fiecărei persoanei îi este recunoscut dreptul de a avea un
126
domiciliu, de a trăi fără teama unei imixtiuni din partea altora. Această libertate, deşi aparţine individului,
interesează societatea. În acest sens sunt şi prevederile constituţionale: potrivit art. 27 din Constituţie,
domiciliul şi reşedinţa persoanei sunt inviolabile. Deşi Constituţia foloseşte noţiunea tradiţională de
„domiciliu”, în realitate, garanţia inviolabilităţii se extinde asupra tuturor locurilor supuse uzului domestic,
aşa cum sunt enumerate în Codul penal. Inviolabilitatea domiciliului nu se justifică în baza dreptului de
proprietate, nici a faptului posesiei, nici pe baza interesului ordinii publice, astfel că incriminarea faptelor
de violare de domiciliu îşi are locul firesc printre infracţiunile contra persoanei*1).
b) Obiectul material al infracţiunii este însuşi domiciliul violat, indiferent dacă i s-a cauzat sau nu vreo
stricăciune*2).
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale de vârstă şi
responsabilitate.
În practica judiciară s-a hotărât că săvârşeşte această infracţiune tutorele care pătrunde fără drept în casa
unde locuiesc minorul şi mama acestuia, chiar dacă se prevalează de drepturile sale de administrare a averii
minorului, deoarece prin incriminarea menţionată este ocrotit dreptul locativ al unei persoane, şi nu dreptul
de proprietate*3), sau soţul care, fiind despărţit în fapt de soţia sa şi folosind separat încăperile aceleiaşi
locuinţe (soţia sa două camere, iar el pe cea de a treia) a pătruns în încăperile folosite de aceasta şi de
copii*4). Infracţiunea de violare de domiciliu se poate săvârşi şi în participaţie – coautorat, instigare sau
complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana care foloseşte domiciliul violat şi care are dreptul să permită sau să
refuze intrarea sau rămânerea în domiciliu a unei persoane. Aceasta nu se identifică cu proprietarul
locuinţei, nici cu posesorul, ci este cel care foloseşte efectiv încăperea.
Legea ocroteşte pe deţinătorul de fapt al locuinţei, indiferent cât este de precar titlul său, împotriva
oricăror acte samavolnice ale unei persoane. Legalitatea într-un stat de drept implică folosirea căilor legale
de realizare a dreptului, opunându-se oricărei încercări a cetăţenilor de a-şi face dreptate singuri*5). Deci
nu poate avea calitatea de subiect pasiv decât persoana îndreptăţită a se opune la pătrunderea altei persoane
în domiciliul violat.
a) Elementul material al infracţiunii se poate realiza fie prin acţiunea de pătrundere, fără drept, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fie prin acţiunea de a refuza părăsirea
locuinţei sau a celorlalte locuri menţionate mai sus, la cererea persoanei care le foloseşte.
Cu privire la prima modalitate, se cere ca făptuitorul să se fi introdus în mod efectiv, cu tot corpul, în
vreunul dintre locurile menţionate în textul de incriminare. În consecinţă, acţiunea nu este realizată, de
exemplu, dacă făptuitorul introduce numai capul pe fereastra deschisă sau piciorul prin uşa întredeschisă
ori dacă numai priveşte într-o locuinţă.
În cazul în care domiciliul este compus din mai multe încăperi, este suficientă pătrunderea în una dintre
aceste încăperi.
Prin locuinţă se înţelege orice loc destinat efectiv şi actual uzului domestic al uneia sau mai multor
persoane. Nu interesează dacă locul este închis sau parţial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat
special acestui scop ori nu este destinat, dacă reprezintă o locuinţă permanentă sau trecătoare, ca, de
exemplu, staul, garaj, colibă, cameră de hotel, cabina unui vapor, camera apartamentului, camera din vilă
sau cortul dintr-o staţiune balneară, cabina din vagonul de dormit, barăcile mobile, camera de cămin,
camera de internat etc. În acest sens, în practica judiciară s-a considerat pe bună dreptate că fapta aceluia
care a pătruns prin escaladarea ferestrei într-o cameră a unui internat, încercând să aibă raport sexual cu
una dintre elevele care locuia în acea încăpere, constituie atât infracţiunea de viol (în forma tentativei), cât
127
şi cea de violare de domiciliu*6). Aşadar, locuinţa, în sens penal, cuprinde atât domiciliul, cât şi reşedinţa
în sensul dreptului civil.
Trebuie precizat că pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă simpla destinaţie de locuinţă a unei
încăperi, mai trebuie ca aceasta să fie efectiv locuită. Imobilul gol, nelocuit sau care nu a fost încă ocupat,
deşi s-au perfectat formele de repartiţie, nu poate fi susceptibil de violare de domiciliu. În acest sens, s-a
pronunţat şi practica judiciară, statuându-se că nu constituie „locuinţă” construcţia destinată să servească
drept locuinţă care nu este locuită în mod efectiv*7), de exemplu, casa pe care o persoană şi-a construit-o,
dar în care încă nu s-a mutat. Pătrunderea într-o asemenea construcţie va constitui infracţiunea de tulburare
de posesie prevăzută de art. 256 C. pen., dacă vor fi îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru
existenţa acestei infracţiuni. Nu constituie, de asemenea, „locuinţă” în sensul dispoziţiilor art. 224 C. pen.
locul în care o persoană locuieşte împotriva voinţei sale (încăperea în care este ţinut un deţinut, camera
ocupată de militari în cazărmi etc.).
În literatura juridică se arată însă că există violare de domiciliu în cazul pătrunderii fără drept în camera
separată, pe care subiectul pasiv o ocupă într-o locuinţă specială (de exemplu, camera unui călugăr, camera
separată a unul bolnav, locuinţa unui militar din cadrele armatei din incinta unităţii etc.)*8).
Dacă mai multe persoane locuiesc în comun şi au gospodărie comună, locuinţa lor este unică, niciuna
dintre ele nu poate comite o violare de domiciliu împotriva celeilalte. În situaţia când însă fiecare persoană
posedă câte o încăpere separată în aceeaşi casă sau apartament, violarea de domiciliu va subzista cu privire
la fiecare cameră.
Nu sunt asimilate locuinţei mijloacele de transport individuale (cu excepţia remorcilor, rulotelor etc.,
care servesc drept locuinţă) sau în comun, întrucât în acestea nu sunt realizate acte specifice vieţii
domestice.
Încăperea este o parte dintr-o construcţie destinată să fie folosită drept locuinţă şi care este utilizată ca
atare în mod efectiv (de pildă, o cameră dintr-o casă în care o persoană îşi desfăşoară viaţa).
Prin dependinţe se înţeleg locurile care, direct sau indirect, sunt în relaţie de dependenţă faţă de locuinţă.
Ele constituie o prelungire, un accesoriu al locuinţei, deoarece întregesc folosirea acesteia (de exemplu,
bucătăria, cămara, pivniţa, magazia, boxa de la subsol, camerele de la baie, spălătoriile, vestiarele,
culoarele, camerele de trecere, cămările de alimente, grajdurile, şoproanele, chioşcurile, pavilioanele etc.).
Nu interesează dacă aceste locuri sunt acoperite sau nu, dacă fac corp comun cu locuinţa sau sunt separate.
Prin loc împrejmuit se înţelege orice loc care este separat printr-o îngrădire de jur-împrejur, printr-o
împrejmuire (gard, perete, sârmă etc.) care serveşte unui anumit scop (de exemplu, curte, grădină etc.) şi
care ţine de locuinţă sau de dependinţă. Dacă locul împrejmuit nu are nicio legătură cu uzul domestic şi cu
libertatea persoanei, nu se află sub ocrotirea legii, sub aspectul infracţiunii pe care o analizăm.
Nu interesează cum se pătrunde în unul dintre locurile arătate; aceasta poate avea loc prin constrângere,
amăgire, pe faţă ori pe ascuns, în prezenţa sau în lipsa victimei.
Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică în mod abuziv, fără nicio justificare legală.
De asemenea, se cere ca pătrunderea să se facă fără consimţământul persoanei care foloseşte locuinţa.
Lipsa consimţământului rezultă din materialitatea faptei; până la proba contrară, lipsa consimţământului
este prezumată*9).
Dacă pătrunderea fără drept în locuinţa unei persoane s-a făcut cu scopul săvârşirii unei alte infracţiuni
(omor, viol etc.), care a şi fost comisă va exista un concurs de infracţiuni. În situaţia săvârşirii unei
infracţiuni de furt sau tâlhărie, violarea de domiciliu se absoarbe în variantele agravate ale acestor
infracţiuni, în această situaţie reţinându-se numai infracţiunile de furt calificat [art. 229 alin. (2) lit. b)] sau
tâlhărie calificată [art. 234 alin. (1) lit. f)], iar nu şi violarea de domiciliu în concurs*10).
Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii poate consta şi într-un refuz de a părăsi
locuinţa. Aceasta presupune că intrarea în locuinţă s-a făcut în mod legal, însă autorul fie direct (făţiş,
ostentativ), fie indirect (spre exemplu, ascunzându-se în casă), refuză să o părăsească la cererea celui care
locuieşte acolo.
128
Textul legii nu enumeră mijloacele susceptibile a fi folosite de autor, ci se exprimă generic – „în orice
mod”. Acestea pot consta în acte de violenţă, ameninţare, viclenie, efracţie, escaladare utilizare de chei
mincinoase etc.
În cazul când pătrunderea în locuinţă se face în mod legal (de exemplu, pentru aducerea la îndeplinire a
unui mandat de executare a pedepsei sau a unui mandat de arestare preventivă ori pentru efectuarea unei
percheziţii), fapta nu constituie infracţiune.
Aşa cum am arătat, dacă locuinţa este folosită de mai multe persoane, dreptul de a îngădui sau interzice
pătrunderea aparţine oricăreia dintre acestea.
Cele două variante de comitere a infracţiunii au caracter alternativ, astfel că dacă făptuitorul, după
pătrunderea fără drept şi fără consimţământ în domiciliu, refuză să-l părăsească, nu va exista concurs de
infracţiuni, ci o unitate naturală de infracţiune.
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în varianta agravată, trebuie îndeplinite câteva
condiţii suplimentare.
Astfel, fapta este mai gravă dacă este comisă de către o persoană înarmată. În ceea ce priveşte noţiunea
de „persoană înarmată” şi incidenţa acestei agravante, trimitem la explicaţiile date cu ocazia examinării
agravantelor la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal. Credem deci că în cazul armelor propriu-
zise, astfel cum sunt definite prin art. 179 alin. (1) C. pen., pentru existenţa agravantei, este suficient ca, în
momentul săvârşirii faptei, autorul să aibă asupra sa o astfel de armă, nefiind necesar ca el să o poarte în
mod vizibil, dar în cazul obiectelor considerate arme prin asimilare, în sensul art. 179 alin. (2) C. pen.,
agravanta poate fi reţinută numai dacă autorul s-a folosit efectiv de obiectul – devenit armă prin asimilare –
pe care îl avea asupra sa.
În practica judiciară s-a reţinut ca violare de domiciliu în această variantă agravată – de exemplu – fapta
unei persoane de a fi pătruns fără drept într-o locuinţă, fără consimţământul celui care o foloseşte, înarmată
cu o toporişcă pe care a folosit-o în activitatea sa agresivă*11). Dimpotrivă, s-a decis că agravanta nu este
aplicabilă în cazul inculpatului care s-a „înarmat” cu un lemn, cu care a spart geamurile şi unele obiecte din
locuinţa victimei, în care pătrunsese fără drept, deoarece lemnul nu este o armă special confecţionată
pentru a servi la atac sau apărare şi nici nu poate fi asimilat cu o armă, întrucât nu a fost folosit în mod
efectiv pentru atac împotriva victimei*12).
Reţinerea agravantei constă în acea că, pe de o parte, vederea armei poate slăbi puterea de opunere a
victimei, iar, pe de altă parte, infractorul înarmat – făţiş sau ascuns – comite cu mai multă siguranţă şi
îndrăzneală infracţiunea.
Constituie o variantă agravată a infracţiunii şi săvârşirea faptei în timpul nopţii. Va exista această
agravantă chiar dacă în momentul comiterii infracţiunii locuinţa era luminată artificial: esenţial este ca
fapta să se săvârşească într-un moment când s-a instalat întunericul ca fenomen natural, moment care diferă
după anotimp, poziţia geografică a localităţii, condiţiile atmosferice etc.
Comiterea faptei în timpul nopţii sporeşte gradul de pericol social al acesteia, întrucât scad posibilităţile
de apărare ale victimei, ceea ce uşurează săvârşirea infracţiunii.
Deoarece legea nu face nicio distincţie, agravanta se aplică atât în cazul în care violarea de domiciliu se
realizează prin acţiunea de pătrundere, cât şi în cazul în care fapta se realizează prin refuzul făptuitorului de
a părăsi locul în care a pătruns.
O ultimă variantă agravată o reprezintă folosirea de către autor a unei calităţi mincinoase (de exemplu,
s-a dat drept rudă, funcţionar la telefoane, procuror, poliţist, lucrător de la gaze, de la electricitate etc.).
Agravanta se aplică prin pericolul sporit pe care îl reprezintă înşelarea victimei prin asemenea mijloace,
care sunt de natură a o face să nu se opună la intrarea celui care se prezintă cu o astfel de calitate. Se
înţelege că simularea se referă numai la acele calităţi oficiale care conferă dreptul sau posibilitatea de a
pătrunde în locuinţa unei persoane.
Dacă făptuitorul a uzat, în mod mincinos, de o calitate oficială, îndeplinind vreun act legat de acea
calitate, va exista şi infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale (art. 258 C. pen.). Nu există cerinţe speciale
129
cu privire la locul şi timpul comiterii infracţiunii. Totuşi, săvârşirea infracţiunii în timpul nopţii conduce la
o variantă agravată a acesteia.
b) Urmarea imediată constă în starea de încălcare a libertăţii persoanei privind domiciliul.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea ilegală a făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe
o legătură de cauzalitate.
Infracţiunea de violare de domiciliu se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Astfel, fapta
inculpatului de a pătrunde fără drept în locuinţa victimei, în condiţiile în care aceasta s-a opus pătrunderii,
comunicându-i că nu acceptă prezenţa inculpatului în locuinţă, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de violare de domiciliu, întrucât inculpatul a avut reprezentarea faptului că a pătruns în locuinţă
fără consimţământul victimei şi a prevăzut rezultatul faptei constând în atingerea adusă libertăţii persoanei
şi a acceptat posibilitatea producerii lui*13). Dacă făptuitorul pătrunde într-o locuinţă folosită de mai multe
persoane, având consimţământul uneia dintre acestea, se poate considera că nu există intenţie. În acest caz,
se poate presupune că el a acţionat cu convingerea că acţiunea sa este îndreptăţită. În practica judiciară s-a
decis că nu săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu făptuitorul care acţionează în calitate de
mandatar, la cererea proprietarului imobilului, aflat în litigiu cu partea vătămată, care ocupa locuinţa cu
chirie, prin pătrunderea în imobil însoţit de doi experţi cu scopul de a asigura efectuarea unor măsurători
cadastrale*14).
Eroarea subiectului activ asupra inexistenţei consimţământului persoanei îndreptăţite constituie o cauză
de neimputabilitate.
A. Forme
Infracţiunea de violare de domiciliu se consumă în momentul când s-a produs urmarea imediată, adică
atunci când făptuitorul a pătruns în locuinţa unei persoane fără drept şi fără consimţământul victimei sau a
refuzat să părăsească locuinţa*15), fiind vorba de o infracţiune instantanee. În literatura juridică se
consideră că, în cazul în care rămânerea în domiciliu se prelungeşte în timp, violarea de domiciliu poate
deveni o infracţiune continuă, activitatea ilegală epuizându-se la data când făptuitorul părăseşte domiciliul
pe care l-a violat.
Actele de pregătire şi tentativa la infracţiunea de violare de domiciliu nu sunt incriminate.
B. Sancţionare
În varianta simplă, persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În
cazul variantelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. *1) G. Antoniu ş.a., op.
cit., vol. I, p. 175.
*3) Trib. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 739/1998, în RDP nr. 4/1999, p. 160.
*4) C. Ap. Constanţa, s. pen., Dec. nr. 264/1994, în RDP nr. 3/1995, p. 150–151. În acelaşi sens, a se
vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1461/2006, pe www.iccj.ro.
*5) G. Antoniu ş.a., op. cit., p. 176.
*6) Trib. jud. Brăila, Dec. pen. nr. 244/1981, în RRD nr. 1/1983, p. 59, cu note aprobative de R. Dorian;
M.R. Stănoiu, Practica judiciară penală, vol. III, p. 85–88.
*7) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 169/2011, pe www.iccj.ro. În acelaşi sens, a se vedea Trib. Brăila, Dec. pen.
nr. 244/1981, în RRD nr. 1/1983, cu notă de R. Dorian, I.M. Lipcanu II, I. Poenaru III., C. Buga.
*8) T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. I, p. 176–177.
130
*10) Raportul între infracţiunea de violare de domiciliu şi infracţiunile de furt sau tâlhărie a dat naştere
la controverse în practica judiciară aferentă legislaţiei anterioare. A fost nevoie de intervenţia instanţei
supreme, care, printr-un recurs în interesul legii, a stabilit raportul între tâlhărie şi violarea de domiciliu
(ICCJ, Dec. nr. XXXI din 16 aprilie 2007, M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007). Instanţa a stabilit că
fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei
tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu şi infracţiunea de tâlhărie.
Legiuitorul a înţeles să infirme această soluţie în prevederile noului Cod penal, stabilind că, în cazul
violării domiciliului sau sediului profesional, acestea se absorb ca variante agravante în infracţiunile
calificate de furt sau tâlhărie.
*14) Trib. Bucureşti, s. pen., Dec. nr. 1552/R din 14 octombrie 2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul
Bucureşti, p. 316.
ART. 225
Violarea sediului profesional
Infracţiunea este prevăzută în art. 225 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată şi reprezintă o
incriminare în oglindă a infracţiunii de violare de domiciliu, singurul element de diferenţiere fiind sediul
profesional. Varianta tip se regăseşte în alin. (1) şi constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare
dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională ori refuzul de a le
părăsi la cererea persoanei îndreptăţite.
Varianta agravată se regăseşte în alin. (2) şi are trei modalităţi alternative de comitere. Astfel, violarea
sediului profesional se pedepseşte mai grav în cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în
timpul nopţii ori prin folosire de calităţi mincinoase.
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl formează relaţiile sociale privind apărarea libertăţii
persoanei. Fiecărei persoanei îi este recunoscut dreptul de a avea un sediu şi de a trăi fără teama unei
imixtiuni din partea altora.
b) Obiectul material al infracţiunii este însuşi sediul violat, indiferent dacă i s-a cauzat sau nu vreo
stricăciune.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale de vârstă şi
responsabilitate.
Infracţiunea de violare a sediului profesional se poate săvârşi şi în participaţie – coautorat, instigare sau
complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana (fizică) care foloseşte sediul violat şi care are dreptul să permită sau să
refuze intrarea sau rămânerea în sediu a unei persoane. Aceasta nu se identifică cu proprietarul firmei, ci
este cel care foloseşte efectiv sediul (poate fi un angajat al persoanei juridice sau fizice care are sediul în
respectiva locaţie).
131
a) Elementul material al infracţiunii se poate realiza fie prin acţiunea de pătrundere, fără drept, în
oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională, fie prin
refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite.
Sediul este un atribut menit să situeze un anumit organism în spaţiu. În cazul sediului societăţilor, sediul
mai este denumit şi sediul social pentru a putea fi deosebit de domiciliul asociaţilor. De asemenea, în cazul
societăţilor, sediul poate fi acolo unde societatea îşi desfăşoară activitatea comercială sau acolo unde se
găsesc organele de conducere ale societăţii. Sediul societăţii este şi unul dintre elementele în raport de care
se stabileşte naţionalitatea societăţii*1). Sediul reprezintă pentru persoana juridică ceea ce domiciliul
reprezintă pentru persoana fizică.
Legiuitorul român nu protejează doar sediile societăţilor comerciale (şi în general sediile persoanelor
juridice), ci şi sediile organelor de stat, cum ar fi autorităţile publice centrale şi locale (consiliu judeţean,
prefectura, primăria etc.), instituţiile publice (Avocatul Poporului, Curtea Constituţională etc.). De
asemenea, sunt protejate sediile partidelor politice.
Nu va fi apărat doar sediul principal al unui organism, ci şi sediile secundare, cunoscute sub denumirea
de sucursale, agenţii sau reprezentanţe.
Legiuitorul sancţionează pătrunderea fără drept nu doar în sedii, ci şi în orice loc în care persoanele
fizice sau juridice îşi desfăşoară activitatea, îmbunătăţindu-se astfel considerabil protecţia persoanei la
locul de muncă. În această ipoteză, singura condiţie cerută de lege este ca persoana fizică sau juridică să îşi
desfăşoare activitatea în locul în care s-a pătruns fără drept. Prin locul în care persoana fizică sau juridică
îşi desfăşoară activitatea se înţelege locul în care persoana lucrează efectiv şi în mod constant.
Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică în mod abuziv, fără nicio justificare legală.
Nu interesează cum se pătrunde în unul dintre locurile arătate; pătrunderea poate avea loc prin
constrângere, amăgire, pe faţă, pe ascuns, în prezenţa sau în lipsa victimei.
Se cere ca pătrunderea să se facă fără consimţământul persoanei interesate.
Pentru explicaţii privind pătrunderea sau refuzul părăsirii sediului, trimitem la infracţiunea de violare de
domiciliu, elementul material fiind identic cu cel al acestei infracţiuni.
b) Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii persoanei privind stabilirea şi utilizarea
corespunzătoare a sediului profesional.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea ilegală a făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe
o legătură de cauzalitate.
Infracţiunea de violare a sediului se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
Infracţiunea de violare a sediului profesional se consumă în momentul când s-a produs urmarea
imediată, adică atunci când făptuitorul a pătruns în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică
îşi desfăşoară activitatea profesională fără drept şi fără consimţământul victimei sau a refuzat să părăsească
respectivul sediu, fiind vorba de o infracţiune instantanee.
Actele de pregătire şi tentativa la infracţiunea de violare a sediului profesional nu sunt incriminate.
B. Sancţionare
132
În varianta simplă, persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În
cazul variantelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
*1) S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 204.
ART. 226
Violarea vieţii private
În art. 226 C. pen. este reglementată infracţiunea de violare a vieţii private într-o variantă tip şi două
variante agravate. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în atingerea adusă vieţii private, fără
drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau
înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a
unei convorbiri private.
Prima variantă agravată este prevăzută în alin. (2) şi constă în divulgarea, difuzarea, prezentarea sau
transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă
persoană sau către public.
Agravanta prevăzută în alin. (5) constă în plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio
sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2).
a) Obiectul juridic special îl constituie ansamblul relaţiilor sociale referitoare la intimitatea persoanelor,
la dreptul acestora de a duce o viaţă normală, cu respectarea vieţii private împotriva actelor care ar putea să
o lezeze.
b) Obiectul material îl reprezintă fotografiile, documentele, înregistrările de pe benzile magnetice,
materialele filmate, precum şi alte materiale în care se regăseşte victima infracţiunii. Mijloacele de
interceptare de date, informaţii, imagini sau sunete nu fac parte din obiectul material, deoarece ele nu sunt
corespondentul material al valorii sociale care a fost încălcată, ci bunuri cu ajutorul cărora infracţiunea a
fost săvârşită şi care vor fi supuse confiscării speciale.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă. Participaţia este posibilă sub toate formele
sale (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică a cărei intimitate a fost lezată prin folosirea mijloacelor
de interceptare de date, sunete, informaţii sau imagini.
a) Elementul material constă dintr-o acţiune, şi anume aceea de fotografiere, captare sau înregistrare de
imagini, ascultare cu mijloace tehnice sau înregistrare audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau
încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.
Locuinţa, încăperea sau dependinţa ţinând de aceasta au semnificaţia prevăzută în art. 224 C. pen.; în
consecinţă, trimitem la explicaţiile date cu prilejul analizei infracţiunii de violare de domiciliu.
133
A fotografia semnifică a fixa imaginea unui obiect sau unei persoane pe o placă sau hârtie fotografică, film
sau prin stocare pe un dispozitiv digital.
Captarea sau înregistrarea de imagini semnifică înregistrarea, receptarea de reprezentări vizuale pe
suport magnetic, digital sau informatic, obţinerea de înregistrări video.
Fapta se mai poate săvârşi prin ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrare audio (de la mijloace
rudimentare, cum ar fi folosirea unui reportofon sau a funcţiei de înregistrare a casetofonului, până la
folosirea de microfoane ori dispozitive complicate, care se pot plasa în secret în camera în care se doreşte
ascultarea convorbirilor).
Pentru ca această faptă să fie reţinută, este nevoie ca datele, sunetele, informaţiile sau imaginile să
provină din interiorul unei locuinţe, încăperi sau dependinţe ţinând de aceasta, fără consimţământul
persoanei care le foloseşte sau fără permisiunea legii. De reţinut că victima infracţiunii nu trebuie să fie
neapărat proprietara locurilor supravegheate, fiind suficient să fie vorba de o persoană care le foloseşte, ca
cerinţa legii să fie îndeplinită. Simpla fotografiere sau filmare a unei locuinţe sau încăperi private nu
constituie infracţiune. Este necesar ca acţiunea să se desfăşoare asupra unei persoane aflate într-o locuinţă,
încăpere sau dependinţă ţinând de acestea. Opinăm, deşi legea nu prevede, că protecţia se extinde şi asupra
locului împrejmuit ţinând de acestea. Nu vedem diferenţa în atingerea adusă vieţii private între
fotografierea sau filmarea unei persoane în casa sau în curtea proprie. Considerăm că ambele variante sunt
la fel de invazive în ceea ce priveşte viaţa privată, drept pentru care nu vedem de ce ar avea un tratament
juridic diferit (în primul caz să se reţină infracţiune, iar în cel de-al doilea, nu).
Folosinţa unei locuinţe, încăperi sau dependinţe trebuie să aibă caracter efectiv şi, de regulă, mai
îndelungat (excepţie făcând camerele de hotel şi locurile care au statutul unei locuinţe, chiar dacă sunt
folosite pentru o singură noapte), neputându-se pune o asemenea problemă în cazul unor musafiri aflaţi
într-o scurtă vizită.
Nu constituie infracţiune fotografierea sau filmarea din locuri publice a exteriorului unui imobil cu
destinaţia de locuinţă, reşedinţă sau casă de vacanţă aparţinând oricărei persoane. Legea interzice
interceptarea prin orice mijloace a ceea ce se întâmplă în interiorul locurilor arătate în art. 226 alin. (1) C.
pen. Simpla fotografiere a exteriorului unei locuinţe de către orice persoană de bună-credinţă, fără ca acest
lucru să aducă prejudicii proprietarului sau celui care foloseşte locuinţa, nu încalcă ordinea juridică, deci
fapta acestuia nu constituie infracţiune.
Infracţiunea se poate comite şi în afara unei locuinţe, încăperi sau dependinţe ţinând de acestea. În
această situaţie însă este nevoie de îndeplinirea unei alte cerinţe esenţiale, şi anume ca acţiunea de captare,
înregistrare sau ascultare să aibă ca obiect o convorbire privată. Nu mai contează în această situaţie locul
săvârşirii infracţiunii. Fapta se poate săvârşi în public (într-o piaţă, într-un restaurant, bar, la o reuniune de
lucru, într-un birou etc.). Esenţial pentru existenţa infracţiunii este desfăşurarea unei convorbiri private
între două sau mai multe persoane. De asemenea, este necesar să existe contact direct între acestea.
Interceptarea unei convorbiri private prin mijloace de comunicare la distanţă (telefon, telegraf, sms, e-mail,
videoconferinţă etc.) nu va întruni elementele constitutive ale acestei infracţiuni, ci va constitui infracţiunea
de violare a secretului corespondenţei, prevăzută în art. 302 alin. (2) C. pen.
Pentru ca fapta să constituie infracţiune, activitatea de fotografiere, captare sau înregistrare de imagini,
ascultare cu mijloace tehnice sau înregistrare audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori
dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private trebuie efectuată fără drept. Aceasta înseamnă că
fapta nu este autorizată de lege şi nici nu poate fi invocată vreuna dintre cauzele justificative speciale
prevăzute în art. 226 alin. (4).
Legea permite folosirea mijloacelor de interceptare în ipoteza art. 226 în ceea ce priveşte activitatea
parchetelor şi a poliţiei în cadrul urmăririi penale şi a actelor premergătoare. Legea nu permite însă aceste
acţiuni în activitatea detectivilor particulari. Astfel, potrivit art. 11 din Legea nr. 329/2003, în exercitarea
profesiei detectivul particular are dreptul să efectueze investigaţii în legătură cu persoanele, bunurile,
faptele, datele şi împrejurările care fac obiectul acestei activităţi, cu respectarea strictă a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, precum şi a dispoziţiilor legale. Potrivit normelor de aplicare a legii, aceasta
134
presupune că detectivul particular are dreptul să efectueze investigaţii şi supravegheri prin observare
directă, fotografiere, înregistrare audio-video.
Există însă o limitare a acestor activităţi. Potrivit art. 12, detectivul particular are obligaţia să folosească
metode şi mijloace de investigare prin care să nu aducă atingere normelor de drept ori drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Aceasta înseamnă că detectivilor particulari, precum şi societăţilor specializate sau
cabinetelor individuale în care aceştia îşi desfăşoară activitatea le sunt interzise următoarele activităţi:
interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf, fax, reţele electronice ori alte
mijloace de transmitere de voce sau date la distanţă, precum şi accesul în spaţiile respective pentru
instalarea aparaturii specifice; interceptarea, sustragerea, distrugerea, reţinerea sau deschiderea fără drept a
unei corespondenţe ori a altor trimiteri poştale adresate unei persoane; interceptarea comunicaţiilor
ambientale în spaţiul privat; supravegherea foto-video prin amplasarea de mijloace tehnice în spaţii
private*1).
Aceleaşi restricţii sunt impuse şi ziariştilor sau reporterilor. Aceştia vor răspunde pentru săvârşirea
infracţiunii de încălcare a vieţii private, dacă nu vor putea invoca vreuna dintre cauzele justificative
prevăzute în art. 226 alin. (4), pe care le vom analiza mai jos.
Infracţiunea prevăzută în alin. (1) prezintă o variantă agravată, constând în divulgarea, difuzarea,
prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1),
către o altă persoană sau către public.
A divulga înseamnă a aduce la cunoştinţa unei persoane, a destăinui, a dezvălui. Difuzarea presupune
distribuirea, punerea în vânzare, propagarea, răspândirea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute
în alin. (1), către o altă persoană sau către public. Prezentarea presupune înfăţişarea, arătarea, aducerea spre
examinare a sunetelor, imaginilor ori convorbirilor arătate mai sus, indiferent dacă se face către o altă
persoană sau către publicul larg. Ultima variantă de săvârşire este transmiterea, care presupune a trece, a
comunica, a face să ajungă la altul a sunetelor, imaginilor sau convorbirilor care aduc atingere vieţii
private. Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca fapta să se săvârşească fără drept. Această condiţie
este îndeplinită atunci când nu poate fi invocată vreo cauză justificativă generală sau specială [art. 19–22,
respectiv art. 226 alin. (4) C. pen.].
În alin. (5) al art. 226 este prevăzută ca variantă agravată plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de
înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2). Plasarea
presupune aşezarea, punerea, montarea de mijloace tehnice de înregistrare (microfoane, camere web,
camere video etc.) într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă ţinând de acestea în scopul fotografierii, filmării
sau înregistrării unei persoane ori chiar şi într-un loc public, dar pentru a capta, înregistra sau asculta o
convorbire privată. Fapta constituie o activitate pregătitoare a săvârşirii variantelor prevăzute în alin. (1)
sau (2), dar care prin voinţa legiuitorului a fost sancţionată mai grav. Astfel, dacă după plasarea mijloacelor
de interceptare, făptuitorul trece efectiv la realizarea scopului, înregistrând audio sau video o persoană sau
o convorbire privată, se va reţine varianta agravată a infracţiunii prevăzută în art. 226 alin. (5) C. pen.,
luându-se în considerare la individualizarea pedepsei dacă scopul s-a realizat sau nu.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă în încălcarea intimităţii, a vieţii private a unei persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca între acţiunea făptuitorului şi
urmarea imediată să existe şi o legătură de cauzalitate. Legiuitorul a prevăzut un rezultat expres în norma
de incriminare (atingerea adusă vieţii private), rezultat care trebuie dovedit.
Fapta incriminată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Fapta prevăzută în alin. (5) se săvârşeşte
cu intenţie directă. În acest caz, făptuitorul urmăreşte un scop special, respectiv săvârşirea faptelor
prevăzute în alin. (1) şi (2).
135
A. Forme
În cazul infracţiunii prevăzute în art. 226, actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării
de către legiuitor. Actele de pregătire ce constau în plasarea de mijloace tehnice de înregistrare audio sau
video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), au fost incriminate ca variantă agravată
de legiuitor în alin. (5). Consumarea infracţiunii are loc când se produce urmarea imediată, adică atunci
când se aduce atingere vieţii private a unei persoane. Încălcarea dreptului la viaţă privată poate îmbrăca
forma unei activităţi infracţionale continuate, caz în care infracţiunea se epuizează în momentul efectuării
ultimului act al activităţii ilicite.
B. Sancţionare
În cazul infracţiunii prevăzută în varianta tip [alin. (1)], persoana fizică se pedepseşte cu închisoare
strictă de la o lună la 6 luni sau cu amendă. Varianta agravată se pedepseşte, potrivit alin. (2), cu închisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Varianta agravată prevăzută în alin. (5) se pedepseşte cu închisoare de
la unu la 5 ani.

Potrivit art. 226 alin. (4), nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse
sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim.
Se poate considera că există un asemenea interes ori de câte ori este vorba de ocrotirea unor valori
importante, materiale sau morale în statul nostru de drept. Interesul ocrotit va putea privi nu numai o
autoritate, o unitate publică, dar şi o persoană particulară, privată.
Pentru apărarea intereselor legitime ale unei autorităţi sau unităţi, spre exemplu, va fi justificată acţiunea
făptuitorului dacă prin aceasta se va preveni un pericol care poate ameninţa acea autoritate sau unitate
(autorul află din discuţia cu subiectul pasiv că nu-şi îndeplineşte sarcinile de serviciu şi că periclitează
executarea în bune condiţiuni a unor activităţi de producţie sau că, fiind gestionar la o unitate de interes
public, cheltuieşte mari sume de bani peste posibilităţile oferite de câştigurile sale) ori se va asigura o mai
mare cunoaştere a personalului pe care unitatea îl angajează (când autorul aflând că urmează să fie angajat
un paznic, la unitatea unde lucrează înregistrează discuţia din care reiese că acesta este necinstit şi că a
săvârşit diferite fapte penale la locurile unde anterior a mai fost angajat).
Există, de asemenea, interes legitim, dar de data aceasta cu caracter privat, în cazul înregistrării
recunoaşterii părţii vătămate că întreţine relaţii intime cu soţia inculpatului pentru a le folosi în procesul
ulterior de divorţ ori în cazul înregistrării părţii vătămate, când aceasta recunoaşte cine este adevăratul tată
al copilului într-un proces privind stabilirea paternităţii.
Interesul legitim trebuie să fie temeinic, serios, pentru a justifica încălcarea vieţii private a victimei.
b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de făptuitor.
Această cauză justificativă specială excede sferei de aplicare a celei generale a existenţei
consimţământului victimei, atunci când aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau
pusă în pericol. Într-adevăr, în această situaţie nu este necesar ca victima să-şi dea consimţământul la
fotografierea, înregistrarea, divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor,
convorbirilor ori a imaginilor fotografiate sau înregistrate, ci doar ca aceasta să acţioneze explicit cu
intenţia de a fi văzută sau auzită de făptuitor (spre exemplu, victima deschide larg fereastra şi se dezbracă,
privind provocator făptuitorul, care este vecinul acesteia; într-o astfel de situaţie, fotografierea victimei nu
constituie infracţiune).
c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei
infracţiuni. Există această cauză justificativă atunci când se surprinde săvârşirea unei infracţiuni (spre
exemplu, privind accidental în curtea victimei, făptuitorul realizează că aceasta încerca să îşi omoare soţia;
acesta nu va săvârşi o infracţiune în situaţia în care, după ce anunţă organele abilitate, filmează derularea
evenimentelor). Această cauză justificativă poate fi reţinută şi în situaţia în care făptuitorul contribuie la
136
dovedirea săvârşirii unei infracţiuni (înregistrarea dezvăluie abuzurile unor funcţionari publici privind
luarea de mită sau traficarea funcţiei încredinţate sau a mandatului primit; ori autorul află din înregistrări
despre o persoană însărcinată de mai multe familii cu strângerea fondurilor pentru o acţiune de interes
comun, că este necinstită şi că şi-a însuşit fondurile primite) etc.
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate. Spre exemplu,
este de interes public şi cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii fotografierea primarului în locuinţa
amantei în timpul unor inundaţii catastrofale, în loc să coordoneze acţiunile de salvare şi evacuare a
locuitorilor comunei.
Pentru reţinerea acestei cauze justificative, trebuie, pe lângă interesul public şi semnificaţia pentru viaţa
comunităţii pe care fapta surprinsă trebuie să le prezinte, ca această surprindere să prezinte şi avantaje
publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
Potrivit alin. (3) al art. 226, acţiunea penală pentru infracţiunea prevăzută în alin. (1) şi (2) se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pentru varianta agravată prevăzută în alin. (5),
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
*1) Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, publicată în M. Of. nr. 530
din 23 iulie 2003, şi normele din 7 octombrie 2004 de aplicare a Legii nr. 329/2003 privind exercitarea
profesiei de detectiv particular, în M. Of. nr. 987 din 27 octombrie 2004. Legea nr. 329/2003 a fost
republicată în M. Of. nr. 306 din 8 mai 2007.
ART. 227
Divulgarea secretului profesional
Infracţiunea este prevăzută în art. 227 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în divulgarea, fără
drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei
persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are
obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii constă, în principal, în relaţiile sociale referitoare la libertatea
persoanei de a i se respecta secretul datelor încredinţate persoanelor care desfăşoară o funcţie sau profesie
la care este nevoită să apeleze, precum şi al datelor de care anumite persoane au luat cunoştinţă în virtutea
funcţiei ori profesiei lor. Dar infracţiunea pe care o analizăm poate aduce atingere, în subsidiar, şi altor
relaţii sociale, ca, de exemplu, celor cu caracter patrimonial, dacă se produce vreo pagubă avutului privat
sau relaţiilor sociale care privesc demnitatea persoanei ori relaţiilor de familie etc.
b) Obiectul material. Infracţiunea de divulgare a secretului profesional, aducând atingere libertăţii
persoanei, care este un drept personal, în principiu, este lipsită de obiect material.
a) Subiectul activ este circumstanţiat (calificat), în sensul că acesta nu poate fi decât o persoană care
exercită o profesie sau o funcţie ce implică obligaţia de păstrare a secretului.
Legiuitorul nu prevede expres care sunt acele profesii sau funcţii, de aceea vom explica înţelesul acestor
termeni. Profesia este o îndeletnicire permanentă care are ca obiect prestarea de servicii şi care presupune o
137
pregătire specială (ca, de exemplu, avocaţii, preoţii, farmaciştii, medicii etc.). Funcţia presupune o
însărcinare cu caracter permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, în serviciul unei autorităţi sau
instituţii publice ori altei persoane juridice, indiferent de modul de ocupare a acesteia (persoană numită,
aleasă); de exemplu, procuror, poliţist, judecător etc.
Avându-se în vedere realitatea socială de la noi, în literatura juridică se consideră că dispoziţiile textului
care face trimitere la termenii de „funcţie” sau „profesie” se referă atât la domeniul public, cât şi la cel
privat.
La incriminarea faptei legiuitorul a avut în vedere numai acele funcţii care, prin natura lor sau prin
modul cum sunt reglementate, au legătură cu ascultarea unor confidenţe sau cu aflarea de secrete.
În toate cazurile este vorba de funcţii sau profesii recunoscute de lege. În situaţia când cineva se
adresează unei persoane care exercită o profesie neautorizată de lege şi-i încredinţează un secret, nu
subzistă infracţiunea prevăzută în art. 227 C. pen. Tot astfel, dacă se adresează unei persoane care exercită
ilegal o profesie (de pildă, avocatură clandestină)*1).
Participaţia este posibilă doar sub forma instigării şi complicităţii. Coautoratul nu este posibil, deoarece
păstrarea secretului profesional este o obligaţie cu caracter personal*2). Aşa fiind, dacă mai multe persoane
divulgă pe baza unei înţelegeri faptele care le-au fost încredinţate sau de care au aflat în virtutea profesiei
sau funcţiei, fiecare săvârşeşte distinct o infracţiune de divulgare a secretului profesional în calitate de
autor.
b) Subiect pasiv poate fi orice persoană. Dacă secretul divulgat se referă la două sau mai multe
persoane, va exista concurs de infracţiuni.
ă se consideră că dispoziţiile textului care face trimitere la termenii de „funcţie” sau „profesie” se referă
atât la domeniul public, cât şi la cel privat.
La incriminarea faptei legiuitorul a avut în vedere numai acele funcţii care, prin natura lor sau prin
modul cum sunt reglementate, au legătură cu ascultarea unor confidenţe sau cu aflarea de secrete.
În toate cazurile este vorba de funcţii sau profesii recunoscute de lege. În situaţia când cineva se
adresează unei persoane care exercită o profesie neautorizată de lege şi-i încredinţează un secret, nu
subzistă infracţiunea prevăzută în art. 227 C. pen. Tot astfel, dacă se adresează unei persoane care exercită
ilegal o profesie (de pildă, avocatură clandestină)*1).
Participaţia este posibilă doar sub forma instigării şi complicităţii. Coautoratul nu este posibil, deoarece
păstrarea secretului profesional este o obligaţie cu caracter personal*2). Aşa fiind, dacă mai multe persoane
divulgă pe baza unei înţelegeri faptele care le-au fost încredinţate sau de care au aflat în virtutea profesiei
sau funcţiei, fiecare săvârşeşte distinct o infracţiune de divulgare a secretului profesional în calitate de
autor.
b) Subiect pasiv poate fi orice persoană. Dacă secretul divulgat se referă la două sau mai multe
persoane, va exista concurs de infracţiuni.
TITLUL II
Infracţiuni contra patrimoniului
ART. 228
Furtul
Furtul simplu este prevăzut în art. 228 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată. Varianta tip,
prevăzută în alin. (1), constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul
acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Potrivit alin. (2), fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în
138
întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia
legitimă a altei persoane.
a) Obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute în Titlul II din Codul penal (Infracţiuni contra
patrimoniului) este format din relaţiile sociale privind patrimoniul*1).
Relaţiile sociale sus-menţionate privesc atât patrimoniul privat, cât şi pe cel public. Aşa fiind, sunt
aplicabile prevederile art. 228 C. pen., indiferent dacă s-a adus atingere avutului privat sau avutului public.
b) Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la drepturile şi interesele
patrimoniale ale persoanelor fizice sau juridice. Norma juridică cuprinsă în art. 228 C. pen. ocroteşte
posesia sau detenţia bunurilor mobile numai ca situaţii de fapt, conform cu legea. Prin ocrotirea posesiei
asupra bunurilor mobile, se realizează, de regulă, implicit şi ocrotirea dreptului de proprietate asupra
acestor bunuri.
Conform normelor generale, posesia este, în principiu, exercitată de către proprietar. Sunt însă şi situaţii
în care posesia asupra unui bun mobil poate fi exercitată şi de o altă persoană decât proprietarul acelui bun.
În aceste cazuri, apărarea posesiei se efectuează independent de ocrotirea dreptului de proprietate. Posesia
exercitată de o altă persoană decât proprietarul poate fi legitimă sau nelegitimă.
Potrivit legii, posesia legitimă este ocrotită împotriva oricui, chiar şi împotriva adevăratului proprietar,
dacă acesta săvârşeşte infracţiunea de furt, întrucât, conform art. 228 alin. (2) C. pen., „fapta constituie furt,
chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar, în momentul săvârşirii, acel bun se
găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane”. Posesia şi detenţia legitimă sunt ocrotite astfel
chiar împotriva sustragerilor comise de proprietar.
Posesia nelegitimă este şi ea apărată, un bun furat putând constitui la rândul său obiectul material al altui
furt*2). Ocrotirea penală a posesiei nelegitime asupra bunurilor mobile este necesară, deoarece, în caz
contrar, s-ar produce prejudicii de ordin patrimonial, în sensul că s-ar încuraja sustragerea de bunuri din
patrimoniul altuia, considerat ca fiind posesor nelegitim al acelor bunuri.
De aceea, dispoziţiile art. 228 alin. (1) C. pen. trebuie să ocrotească orice deţinere de fapt a bunului,
chiar nebazată pe un drept (este exceptat numai proprietarul a cărui faptă de a-şi lua bunul din stăpânirea
detentorului de rea-credinţă nu constituie infracţiune)*3).
c) Obiectul material. Din lectura prevederilor art. 228 alin. (1) C. pen. rezultă că obiectul material al
infracţiunii de furt (simplu sau calificat) este bunul mobil care se află în posesia sau detenţia altuia.
În cazul infracţiunii de furt, pentru a constitui obiect material al acestei fapte, bunul trebuie să aparţină
cuiva, să nu fi fost abandonat*4) şi să aibă o valoare pentru cel care îl deţine.
Noţiunea de „bun mobil” corespunde aceleia din dreptul civil şi se caracterizează prin aceea că el poate
fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul, fără a-şi modifica valoarea*5).
Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Bunurile animate sunt animalele, păsările domestice şi alte
vieţuitoare care trăiesc în stare naturală şi care s-ar găsi în stăpânirea unei persoane. Nu sunt animate
celelalte bunuri, neprezentând importanţă în ce stare fizică se găsesc (solidă, gazoasă etc.). De asemenea,
sunt considerate bunuri mobile şi banii, titlurile de credit, precum şi orice alte valori, echivalând banii.
Imobilele nu pot constitui obiect material al furtului, în schimb părţi din asemenea bunuri, devenite
mobile prin detaşare, pot forma obiectul material al acestei infracţiuni. De exemplu, dacă o casă de locuit
nu poate fi furată în întregul ei, în schimb pot fi furate tabla sau ţigla de pe acoperiş, ferestrele, uşile, ţevile,
diverse instalaţii etc., deoarece odată ce au fost detaşate de corpul construcţiei devin, aşa cum am arătat,
bunuri mobile şi însuşirea lor constituie infracţiunea de furt. În cazul în care prin detaşarea şi însuşirea unui
astfel de bun s-a provocat şi degradarea imobilului, alături de infracţiunea de furt subzistă şi aceea de
distrugere, cele două fapte urmând a fi considerate infracţiuni concurente*6).
139
Arborii, fructele, recoltele pot forma obiectul material al furtului după ce au fost desprinse de sol sau după
tulpini.
Corpul omului şi părţi ale acestuia, cât timp omul este în viaţă, nu pot fi obiect material al furtului; dacă
o persoană îşi însuşeşte anumite adaosuri detaşabile, ca, de pildă, proteză, perucă, ochi de sticlă, ea comite
un furt*7).
Este asimilată bunurilor mobile şi, ca atare, poate constitui obiect material al furtului şi energia electrică,
precum şi orice alt fel de energie care are valoare economică şi care poate fi sustrasă, cum ar fi, de pildă,
energia termică, hidraulică etc. [art. 228 alin. (3) C. pen.].
Potrivit prevederilor art. 228 alin. (2) C. pen., se consideră bunuri mobile şi înscrisurile care fac parte din
patrimoniul unei persoane, chiar dacă nu au o valoare economică. În acest sens, fac parte din categoria
„înscrisuri” atât cele cu valoare probantă, cât şi actele scrise, care au valoare materială independentă, ca, de
exemplu: manuscrisele, memoriile, jurnalele intime, corespondenţa, înscrisuri care servesc pentru
dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare etc.
Pentru a putea fi obiect material al infracţiunii de furt, bunul mobil trebuie să se afle în posesia sau
detenţia altcuiva decât făptuitorul în timpul săvârşirii faptei. Prin urmare, nu poate constitui obiect material
al furtului bunul care s-a aflat în momentul sustragerii în posesia sau detenţia făptuitorului. În aceasta
situaţie se poate, eventual, comite o infracţiune de abuz de încredere prevăzută de art. 238 C. pen., dacă cel
în cauză şi l-a însuşit, a dispus de el pe nedrept ori a refuzat să-l restituie.
Nici bunul abandonat, mai precis cel ieşit din posesia unei persoane cu consimţământul acesteia, nici
bunul găsit, adică bunul ieşit din posesia altei persoane fără voia acesteia, nu pot constitui obiectul material
al infracţiunii de furt. În primă ipostază (când bunul a fost abandonat), însuşirea bunului nu constituie
infracţiune. În cea de-a doua situaţie (când obiectul material este un bun găsit), se comite infracţiunea de
însuşire a bunului găsit prevăzută în art. 243 C. pen., dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru
existenţa acestei infracţiuni.
În cazul furtului, legea punând posesia şi detenţia asupra bunului mobil pe acelaşi plan, sub raportul
ocrotirii penale, cerinţa referitoare la aflarea bunului în posesia sau detenţia altuia este îndeplinită dacă, în
momentul săvârşirii faptei, bunul s-a aflat în stăpânirea de fapt a altei persoane decât proprietarul.
a) Subiect activ al infracţiunii de furt în ipoteza reglementată de art. 228 alin. (1), poate fi orice
persoană fizică îndeplinind condiţiile cerute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii.
În varianta prevăzută de art. 228 alin. (2) C. pen., subiectul activ nu poate fi decât proprietarul care
comite acţiunea de luare asupra unui bun ce se afla în acel moment în posesia sau deţinerea legitimă a altei
persoane. În practica judiciară s-a reţinut infracţiunea de furt în această variantă de comitere, în cazul în
care inculpatul a sustras oile – proprietatea sa, din oborul comunal, fiind aduse acolo întrucât fuseseră
găsite păscând pe terenul unei unităţi agricole care urma să fie despăgubită*8). Este, de asemenea, furt, în
baza aceluiaşi text de lege, sustragerea unui bun aflat în detenţia celuilalt coproprietar.
În cazurile în care, potrivit legii (art. 231 C. pen.), furtul se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, subiectul activ este circumstanţiat, în sensul că trebuie să îndeplinească una dintre
următoarele condiţii: să fie membru de familie în raport cu partea vătămată; să fie un minor care comite
fapta în dauna tutorelui; să locuiască împreună cu victima sau să fie găzduit de aceasta. Toate aceste calităţi
(membru de familie, minor, colocatar, găzduit) trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii.
Există furt între soţi dacă unul dintre aceştia a luat din posesia celuilalt, fără consimţământul său, unul
sau mai multe bunuri comune, în scopul însuşirii pe nedrept, împrejurarea că soţii sunt despărţiţi în fapt
fiind lipsită de relevanţă. Infracţiunea de furt între soţi există chiar dacă, anterior săvârşirii faptei, soţii au
convenit asupra împărţirii bunurilor comune, iar bunurile sustrase ar fi revenit făptuitorului, deoarece o
asemenea convenţie în timpul căsătoriei nu este valabilă*9).
În cazul furtului, participaţia este posibilă sub toate formele sale.
140
În practica judiciară s-a decis că sustragerea într-o aglomeraţie de persoane a portofelului din buzunarul
părţii vătămate şi remiterea acestuia celui de-al doilea făptuitor în scopul de a asigura însuşirea lucrului fără
riscul descoperirii constituie şi pentru acesta din urmă coautorat la săvârşirea infracţiunii de furt, iar nu
complicitate la aceasta*10).
Fapta de a tăinui, în mod obişnuit, bunuri provenite din mai multe furturi succesive, prin ascunderea şi
valorificarea repetată a acestora, constituie complicitate, şi nu tăinuire la furturile săvârşite, deoarece
autorii furturilor au continuat să sustragă bunuri numai cunoscând că au sprijinul moral şi material al celui
ce le primeşte şi valorifică. Primul act de tăinuire va constitui însă o infracţiune distinctă, prevăzută în art.
270 C. pen.*11).
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică ale cărei interese patrimoniale au fost
lezate.
a) Elementul material constă în acţiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenţia altuia
(persoană fizică sau juridică), fără consimţământul acestuia.
Luarea este o formă a sustragerii care constă în scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpânire a
persoanei în posesia sau detenţia căreia se află şi trecerea sa în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Prin această acţiune de luare, de sustragere se schimbă starea de fapt a bunului sub raportul poziţiei sale,
ceea ce se realizează în momentul în care bunul mobil nu se mai află la dispoziţia celui care îl posedă sau
deţinea anterior, ci la dispoziţia celui care a săvârşit sustragerea.
Elementul material – acţiunea de „luare” –, deşi este o acţiune unică, se realizează prin două acte, şi
anume: primul (deposedarea), care presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau
detentorului, şi al doilea (împosedarea), care presupune trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a
făptuitorului.
De regulă, cele două acte se succed în aşa fel încât este greu a fi delimitate, defalcate. Cu toate acestea,
stabilirea, în fiecare caz, dacă a avut loc numai primul act sau şi cel de-al doilea prezintă o mare
importanţă, întrucât în raport cu aceasta se poate face delimitarea dintre tentativă şi infracţiunea consumată
de furt.
Luarea bunului mobil se efectuează în mod concret fie prin ridicarea sau deplasarea acestuia ori prin
racordarea aparatului la sursa de energie, fie chiar prin lăsarea bunului în locul în care se afla mai înainte,
însă în aşa fel încât bunul să iasă din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului şi să intre în sfera de
stăpânire a făptuitorului.
Acţiunea de luare poate fi săvârşită şi prin orice alte mijloace decât cu propria mână, ca, de exemplu,
prin folosirea unor animale dresate, prin momirea păsărilor sau animalelor etc.
Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii de furt modul de săvârşire, dacă acesta s-a comis pe faţă
sau pe ascuns, cu ajutorul forţei proprii ori a unor mijloace mecanice sau folosindu-se de un animal dresat.
Fapta prevăzută de art. 228 C. pen. poate fi comisă prin orice mijloace, cu excepţia violenţei sau
ameninţării, deoarece, într-un asemenea caz, fapta constituie tâlhărie, precum şi cu excepţia acelor mijloace
care, potrivit art. 229, conferă furtului caracter calificat.
Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de furt trebuie să fie întrunite trei cerinţe esenţiale, şi
anume: bunul luat să fie mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenţia unei alte persoane şi, în fine,
acţiunea de sustragere să fi avut loc fără consimţământul celui deposedat*12).
Cu privire la prima condiţie facem trimitere la cele arătate la obiectul material al infracţiunii de furt.
Deoarece unele aspecte în legătură cu a doua cerinţă au fost analizate anterior, vom face numai unele
completări sau precizări.
Astfel, condiţia ca bunul să se afle în posesia sau detenţia altuia în momentul comiterii acţiunii
infracţionale este îndeplinită şi atunci când bunurile s-ar găsi numai ocazional sau temporar în mâinile
făptuitorului; simplul contact material ori simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici
141
detenţia acelui bun. Acela care cere de la un deţinător un bun spre a-l vedea nu devine detentor al bunului,
astfel că, dacă fuge cu bunul, săvârşeşte infracţiunea de furt. Tot astfel, dacă cineva îşi însuşeşte un obiect
lăsat temporar de posesor fără supraveghere ori uitat de acesta într-un anumit loc, unde el ştia că l-a lăsat,
comite infracţiunea de furt. Există furt şi în ipoteza în care o persoană, ştiind că proprietarul caută un lucru,
continuă el căutarea şi, după ce îl găseşte, şi-l însuşeşte, ori, găsind lucrul, dispune de el, iar când este
întrebat neagă că l-a găsit sau afirmă că-i aparţine.
Infracţiunea de furt subzistă şi în alte situaţii, cum ar fi, de exemplu, în cazul luării unui bun de către
femeia de serviciu ori de către un meseriaş (zugrav, tâmplar, instalator etc.), care nu au decât un contact
material cu lucrurile aflate în locuinţele unde îşi desfăşoară activitatea şi pe care le manipulează; aceştia,
nedevenind detentori ai bunurilor, sustragerea unor astfel de lucruri constituie furt*13). De asemenea,
săvârşeşte infracţiunea de furt paznicul unei societăţi, care participă la sustragerea unor bunuri din unitate,
urmând să obţină o parte din suma rezultată în urma valorificării bunurilor sustrase*14).
În fine, cea de-a treia cerinţă presupune ca acţiunea de sustragere să fi fost realizată fără consimţământul
persoanei. Absenţa consimţământului este prezumată, autorului infracţiunii revenindu-i obligaţia de a
dovedi că a avut acordul părţii vătămate anterior sau concomitent săvârşirii faptei*15).
În situaţia în care acţiunea de luare a avut loc cu consimţământul posesorului sau detentorului bunului,
fapta nu constituie furt şi, ca atare, nu există nici răspundere penală.
Consimţământul nu este însă valabil dacă a fost dat de un alienat mintal, de o persoană aflată într-o stare
completă de intoxicaţie alcoolică etc.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de furt, urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt
a bunului, care este scos din posesia sau detenţia altuia – şi deci de sub controlul celui îndreptăţit de a
dispune de bun – şi trecut în stăpânirea făptuitorului. Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă situaţia
că cele două momente – al deposedării persoanei vătămate şi al împosedării autorului – se suprapun sau
sunt simultane, esenţial fiind doar primul moment. Ca atare, este produsă urmarea imediată în cazul în care
făptuitorul ridică bunul din locul iniţial şi îl ascunde undeva, chiar şi în locuinţa (incinta) persoanei
vătămate – de unde, direct ori prin intermediul altei persoane, urmează să-l ia ulterior pentru a intra efectiv
în posesia acestuia*16); este suficient ca bunul să nu mai fie la dispoziţia celui căruia îi aparţine şi ca
acesta să nu mai poată efectua acte materiale asupra lui, în timp ce făptuitorul a dobândit sau va dobândi în
curând posibilitatea să dispună de bun ca şi cum i-ar aparţine.
În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă la care aderăm este că urmarea imediată se produce în
momentul luării bunului de pe raftul unităţii şi ascunderea lui (ori consumarea bunului în magazin),
deoarece autorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca şi cum ar fi al său. Relevarea
intenţiei de însuşire pe nedrept are loc însă în momentul în care făptuitorul părăseşte magazinul fără să
plătească, până în acel moment actele sale având caracter echivoc, deşi latura subiectivă era deja formată.
Există urmarea imediată şi dacă, la timp foarte scurt după însuşire, subiectul activ a fost deposedat de
bunul sustras ori l-a abandonat, dându-şi seama că nu va mai avea nevoie de el.
c) Raportul de cauzalitate între acţiunea de sustragere a bunului şi apariţia urmării imediate rezultă din
însăşi materialitatea faptei.
Infracţiunea de furt se comite cu intenţie directă, deoarece autorul îşi dă seama că ia bunul din posesia
sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, şi vrea să comită fapta punându-l pe posesor sau detentor
în imposibilitatea de a-şi exercita drepturile asupra acelui bun şi producându-i în acest mod o pagubă.
În literatura de specialitate se admite că, în mod excepţional, alături de intenţia directă poate exista în
cazul furtului şi o intenţie indirectă, opinie pe care o considerăm corectă, atunci când bunul furat ar conţine
în el un alt bun, a cărui eventuală prezenţă, făptuitorul a putut-o prevedea, acceptând rezultatul eventual al
acţiunii sale*17). De exemplu, luarea unei haine în care se aflau bani sau luarea unei sacoşe cu produse
alimentare în care se aflau şi unele acte de stare civilă sau legitimare a părţii vătămate.
142
Pentru existenţa infracţiunii, se mai cere ca activitatea infracţională să aibă drept scop însuşirea pe
nedrept a bunului sustras (intenţie calificată prin scop). De aceea, în situaţia în care bunul a fost luat în alt
scop decât cel al însuşirii pe nedrept, fapta nu constituie infracţiune. În practica judiciară mai veche s-a
decis, în acest sens, că nu există intenţia de furt, dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana
vătămată să-i restituie un lucru reţinut pe nedrept*18) ori dacă, după ce a violat victima, i-a luat ceasul,
spre a o determina să mai vină la o nouă întâlnire, când ar fi urmat să-i restituie bunul*19), ori când unul
dintre soţi a luat din posesia celuilalt soţ, fără consimţământul acestuia, copiile unor scrisori pentru a le
depune la dosar în procesul de divorţ*20) ori când inculpatul, surprinzându-şi soţia cu un bărbat îmbrăcat
sumar, a luat un ceas de mână şi un briceag aparţinând acestuia, cu intenţia de a le folosi ca probe în
procesul de divorţ*21).
În practică pot apărea şi situaţii când bunul a fost luat de făptuitor pentru compensarea unei pretinse
obligaţii pe care persoana vătămată o avea faţă de el.
În asemenea cazuri, după unele opinii, faptă constituie infracţiunea de furt, deoarece făptuitorul şi-a
însuşit pe nedrept un bun care nu-i aparţine, iar împrejurarea că victima avea, la rândul ei, unele obligaţii
faţă de el nu are nicio relevanţă*22), opinie la care subscriem.
Alţi autori se raliază însă la interpretarea potrivit căreia asemenea fapte nu pot constitui infracţiuni de
furt în condiţiile în care elementul subiectiv – scopul însuşirii pe nedrept – nu este satisfăcut*23). Această
opinie nu a fost confirmată în practica judiciară recentă*24), care a decis că fapta inculpatei care,
neprimind chiria de la partea vătămată, i-a luat acesteia, fără consimţământul ei, unele bunuri personale,
afirmând că i le va restitui când va primi chiria, constituie infracţiunea de furt.
A. Forme
La infracţiunea de furt sunt posibile toate formele imperfecte ale infracţiunii; legea pedepseşte însă
numai tentativa (art. 232 C. pen.). Datorită specificului furtului, această faptă nu este susceptibilă de forma
tentativei perfecte, ci numai a tentativei imperfecte.
În practica judiciară s-a decis că exista tentativă întreruptă de furt în cazul în care inculpaţii au fost
surprinşi de paznic în timp ce încărcau furaje combinate în saci. Tot în practica judiciară s-a considerat, în
mod corect, că fapta inculpatului care, după ce a pătruns în locuinţa persoanei vătămate, a luat de la locul
unde se aflau trei brichete şi un pix, pe care – fiind surprins de persoana vătămată în timp ce căuta alte
obiecte – le-a ascuns sub o pernă pentru a nu fi găsite asupra sa, constituie infracţiunea consumată de furt,
iar nu o tentativă la această infracţiune. Încadrarea juridică este corectă, deoarece furtul s-a consumat în
momentul în care inculpatul a deplasat obiectele de la locul în care se găseau şi le-a trecut în stăpânirea sa,
fiind fără relevanţă împrejurarea că, deşi urmărea să-şi însuşească şi alte obiecte, el a trebuit să se limiteze
doar la sustragerea acelor bunuri de care s-a debarasat pentru a nu fi găsite asupra sa*25).
O speţă soluţionată de instanţele judecătoreşti ne aduce în discuţie existenţa tentativei atunci când
obiectul material lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. În fapt, s-a stabilit că într-una dintre
nopţi, inculpatul a pătruns pe o fereastră în locuinţa părţii vătămate şi a căutat prin obiectele de mobilier
din mai multe încăperi sume de bani pentru a şi le însuşi. În final, negăsind valorile ce-l interesau, s-a
deplasat în beci pentru a-şi însuşi băuturi alcoolice, unde, de asemenea, căutările au rămas fără rezultat. Ca
atare, a părăsit imobilul fără a sustrage alte bunuri.
A fost respinsă susţinerea inculpatului în sensul că a comis o tentativă nepedepsibilă, deoarece nu modul
de concepere a rezoluţiei infracţionale, ci lipsa obiectului material de la locul unde credea că se află a
determinat imposibilitatea deposedării şi, respectiv, împosedării cu valori aparţinând avutului privat*26).
Infracţiunea de furt se consumă în momentul când acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia
persoanei asupra căreia se afla este dusă până la capăt, aşa încât bunul este scos din sfera de dispoziţie a
subiectului pasiv şi trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului, neprezentând importanţă durata
acestei stăpâniri.
143
În doctrina penală au fost emise mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al infracţiunii de
furt*27). Legiuitorul român a adoptat însă teoria apropriaţiunii, potrivit căreia, furtul se consideră consumat
în momentul în care bunul a trecut în posesia (stăpânirea de fapt) făptuitorului, indiferent de durata acestei
posesii. Instanţele de judecată sunt constante în a promova în hotărârile lor teoria apropriaţiunii. Astfel, s-a
decis că fapta inculpatului de a fi pătruns într-un magazin şi de a sustrage o sumă de bani profitând de
faptul că în interior nu se afla nicio persoană, fiind surprins pe când încerca să părăsească locul faptei,
constituie infracţiunea consumată de furt, iar nu o tentativă, deoarece, în momentul surprinderii sale cu
bunurile sustrase, inculpatul intrase deja în stăpânirea lor*28).
Acţiunea de luare a bunului poate îmbrăca uneori forma activităţii continue – este cazul furtului de
energie electrică sau termică – sau forma infracţiunii continuate, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
în art. 35 alin. (1) C. pen.*29).
B. Sancţionare
Pentru furtul simplu, în formă consumată, persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă.
Potrivit art. 62 alin. (1), dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe
lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii. Potrivit art. 61 alin. (5), dacă pedeapsa
prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale
ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime, dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui
folos patrimonial.
Pentru fapta prevăzută în art. 228 C. pen., împăcarea înlătură răspunderea penală*30).
*1) Obiectul juridic generic fiind acelaşi pentru toate infracţiunile prevăzute în Titlul II, nu-l vom mai
reda în continuare pentru fiecare infracţiune din acest titlu.
*2) T. Toader, op. cit., 2007, p. 134.
*3) O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român, partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
*4) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1534/1998, în Culegere de Jurisprudenţă penală şi procesual
penală a Tribunalului Bucureşti, 1998, p. 149.
*5) Pentru detalii, a se vedea Codul civil, Cartea a III-a, Titlul I, Capitolul I, în special art. 535–546.
*6) T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal comentat
şi adnotat, Partea specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 256; G. Antoniu, V.
Papadopol, M. Popovici, B. Ştefănescu, Îndrumările date de Tribunalul Suprem şi noua legislaţie penală,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 101.
*8) Trib. Mureş, Dec. pen. nr. 144/1967, în RRD nr. 4/1969, cu notă de I. Mureşan. A se vedea G.
Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 109.
*9) Infracţiunea de furt între soţi depinde de regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei. Chiar şi în
regimul comunităţii legale, unde bunurile dobândite în căsătorie sunt prezumate bunuri comune, partajul se
poate realiza doar prin act notarial autentic, în caz de consens, sau prin hotărâre judecătorească, în caz de
neînţelegere (art. 358 C. civ.), simpla înţelegere a soţilor de împărţire a bunurilor fiind lovită de nulitate
absolută.
*11) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. II din 21 ianuarie 2008, recurs în interesul legii privind încadrarea
juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se
înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase, M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008.
*13) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 61/1999, în Dreptul nr. 3/2000, p. 125.
144
*15) C. Ap. Ploieşti, Dec. pen. nr. 203/1998, în Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Ploieşti,
sem. I, 1998, p. 63–64.
*16) Trib. Bucureşti, Dec. nr. 600/1990, Trib. Bucureşti, Dec. nr. 485/1990, în V. Papadopol, în
Culegere de practică judiciară pe anul 1990, p. 57 şi 66.
*19) Trib. Ilfov, Dec. pen. nr. 1114/1974, în RRD nr. 4/1977, p. 51, cu note de I. Ghiciu Pascu, V.
Papadopol.
*20) Trib. Timiş, Dec. pen. nr. 851/1973, în RRD nr. 11/1973, p. 171.
*21) Trib. Suprem, Dec. nr. 2704/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 276; Trib. Mun.
Bucureşti, Dec. nr. 143/1991, în V. Papadopol, Culegere de practică judiciară pe anul 1991, p. 252, cu
referire la infracţiunea de tâlhărie.
*22) G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., vol. III, p. 109.
*23) A. Filipaş, O. Loghin, op. cit., p. 104.
*24) CSJ, s. pen., Dec. nr. 136/2000, în Dreptul nr. 4/2001, p. 210; C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr.
108/1997, în RDP nr. 4/1998, p. 144; CSJ, s. pen., Dec. nr. 1732/1995, în RDP nr. 4/1995, p. 160.
*25) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 485/1990, Culegere 1990, p. 57, cu notă de V. Papadopol, cu
privire la delimitarea actelor de pregătire de tentativă; în acelaşi sens, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr.
1124/2002, în Dreptul nr. 7/2003, p. 222; CSJ, s. pen., Dec. nr. 1770/2002, în RDP nr. 3/2003, p. 119; C.
Ap. Alba Iulia, s. pen., Dec. nr. 73/2002, în RDP nr. 2/2004, p. 163.
*26) C. Ap. Ploieşti, Dec. pen. nr. 184/1998, în Culegere de practica judiciară a Curţii de Apel Ploieşti,
Sem. I, 1998, p. 62–63.
*28) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 866/2005; în acelaşi sens, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr.
1770/2002, în A. Stoica, Infracţiuni contra patrimoniului, practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2006, p. 25–27.
*30) Potrivit art. 245 pct. 23 din Legea nr. 187/2012.
ART. 229
Furtul calificat
Furtul calificat este prevăzut în art. 229 C. pen. în trei variante de agravare, corespunzătoare celor trei
alineate ale furtului calificat. În alin. (1) sunt prevăzute cinci elemente circumstanţiale agravante.
Constituie furt calificat, potrivit alin. (1), furtul săvârşit în următoarele împrejurări: într-un mijloc de
transport în comun [lit. a)]; în timpul nopţii [lit. b)]; de o persoană mascată, deghizată sau travestită [lit. c)];
prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase [lit.
d)]; prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere [lit. e)].
Se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), furtul săvârşit în următoarele împrejurări: asupra unui bun care
face parte din patrimoniul cultural [lit. a)]; prin violare de domiciliu sau sediu profesional [lit. b)]; de o
persoană având asupra sa o armă [lit. c)].
Prezintă maximum de gravitate, potrivit alin. (3), furtul privind următoarele categorii de bunuri: ţiţei,
gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte,
depozite, cisterne ori vagoane-cisternă [lit. a)]; componente ale sistemelor de irigaţii [lit. b)]; componente
ale reţelelor electrice [lit. c)]; un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică [lit. d)]; un mijloc de transport sau orice alt mijloc de
145
intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru [lit. e)];
instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora,
precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente [lit. f)]; bunuri prin însuşirea cărora se pune în
pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice [lit. g)]; cabluri, linii, echipamente şi
instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii [lit. h)].
2. Analiza elementelor circumstanţiale agravante

Prin prisma obiectului juridic generic şi special, a subiecţilor, precum şi a elementelor de bază ale
conţinutului constitutiv, furtul calificat este, în linii mari, identic cu furtul simplu, fapt ce ne determină să
analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care fac ca furtul să devină
calificat.
În acest sens, este de subliniat, în ceea ce priveşte obiectul material, că furtul se consideră calificat când
se săvârşeşte asupra unor anumite bunuri, cum ar fi: produse petroliere sau gaze naturale din conducte,
depozite ori cisterne; bunuri care fac parte din patrimoniul cultural. De asemenea, furtul este calificat în
anumite condiţii de timp (de pildă, în timpul nopţii) sau de loc (într-un mijloc de transport în comun) ori de
unele mijloace şi metode folosite (prin efracţie, escaladare etc.).
A. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (1)
Printre altele, furtul este calificat când s-a comis în următoarele împrejurări:
a) Furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun [art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen.]
În legătură cu această agravantă, este de observat că, de regulă, în majoritatea mijloacelor de transport în
comun există o aglomeraţie mare, ceea ce face ca aceste mijloace să constituie un loc propice, un teren
favorabil pentru comiterea de furturi; pe de altă parte, de obicei, în aceste mijloace de transport călătorii
(pasagerii) au asupra lor diferite bagaje, obiecte de îmbrăcăminte, pachete, care, din cauza aglomeraţiei,
rămân în unele situaţii lipsite de pază şi supraveghere, împrejurări de care beneficiază hoţii.
Prin „mijloc de transport în comun” se înţelege atât mijlocul de transport care are anume această
destinaţie, adică este destinat a transporta mai multe persoane împreună (trenuri, autobuze, tramvaie,
avioane, vapoare, metroul, maxi-taxi etc.), cât şi acela care, fără a avea destinaţia mai sus arătată, este
utilizat pentru a transporta mai multe persoane împreună (ca, de pildă, remorca unui tractor).
În practică, s-a decis că agravanta subzistă şi în cazul în care făptuitorul sustrage un bun mobil
aparţinând unei persoane aflate într-un autobuz, chiar dacă de faţă nu era decât şoferul şi persoana vătămată
şi indiferent dacă autobuzul era în mers sau staţiona*1), deoarece textul incriminator nu cere nicio condiţie
referitoare la numărul persoanelor care se află în mijlocul de transport şi nici cu privire la faptul dacă acesta
este sau nu în curs de deplasare; după cum este indiferent şi dacă făptuitorul este el însuşi pasager sau face
parte din personalul de deservire al mijlocului de transport în comun.
Pentru existenţa furtului calificat de care ne ocupăm, trebuie ca sustragerea să aibă ca obiect material
bunuri mobile aflate asupra călătorilor sau în locurile afectate transportului în comun (pe bănci, în reţeaua
pentru bagaje, pe culoar etc.).
Nu sunt aplicabile prevederile art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen. în cazul în care sustragerea este comisă
într-un mijloc de transport în comun, care în timpul comiterii infracţiunii nu era utilizat în acest scop,
aflându-se, de pildă, în garaj sau în regia de transporturi pentru reparaţii.
Cu privire la taxiuri, în literatura juridică şi practica judiciară*2) s-a considerat că acestea nu sunt
mijloace de transport în comun, în sensul art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen., întrucât ele au o capacitate redusă
de transportare, iar persoanele care călătoresc în acestea sunt, de regulă, în relaţii de încredere reciprocă şi,
pe de altă parte, există condiţii sporite de asigurare a bunurilor mobile aflate asupra pasagerilor.
b) Furtul săvârşit în timpul nopţii [art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen.]
Noaptea, oamenii sunt în genere mai puţin apăraţi, fiindcă tot ceea ce în timpul zilei constituie o
stânjenire pentru făptuitorii de furturi dispare odată cu lăsarea întunericului, care îmbie la cele mai temerare
146
acţiuni. E bine deci ca această încurajare să găsească o frână în sancţiunea mai grea pe care legea o prevede
pentru furturile calificate*3).
Raţiunea acestei agravante constă deci în aceea că întunericul favorizează comiterea faptei, permiţând în
acelaşi timp dispariţia neobservată a făptuitorului de la locul săvârşirii furtului, acesta fiind, în acelaşi timp,
mai îndrăzneţ, existând şi pericolul ca el să recurgă şi la folosirea unor mijloace violente, iar posibilităţile
de supraveghere a bunurilor de către victime sunt mult diminuate. Cel ce înţelege să se folosească de
întuneric, de timpul nopţii pentru a comite furtul se dovedeşte mai periculos, ceea ce impune o mai mare
severitate din partea legii penale*4).
Pentru termenul „în timpului nopţii”, în sensul art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., nu trebuie avut în vedere
în mod exclusiv criteriul astronomic (când apune sau răsare soarele), căci nici apusul, nici răsăritul soarelui
nu transformă ziua în noapte şi noaptea în zi, ci între apusul sau răsăritul soarelui şi noaptea reală există o
perioadă de tranziţie în care cele două fenomene coexistă şi se întrepătrund. Textul incriminator se referă la
noaptea reală, respectiv intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii, până când lumina va
lua locul întunericului*5).
Instanţele de judecată trebuie să ţină seama de situaţia concretă existentă în fiecare caz în parte, şi anume
de data calendaristică şi ora când a fost comisă infracţiunea, caracteristicile topografice unde a fost
săvârşită fapta (munte, deal, câmpie), de condiţiile atmosferice locale existente la acea dată etc.
De exemplu, un furt comis în luna decembrie la orele 19.00 este considerat calificat (săvârşit în timpul
nopţii), pe când furtul comis la aceeaşi oră în luna iulie este numai un furt simplu*6).
În ceea ce priveşte situaţiile intermediare, amurgul şi zorile, în literatura juridică*7) şi practica
judiciară*8) s-a susţinut, în ceea ce priveşte prima dintre aceste situaţii, că nu este vorba de noapte, întrucât
întunericul nu s-a instalat, dar în cazul zorilor, acestea pot fi incluse în noapte, deoarece întunericul mai
persistă şi mai ales trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană influenţează capacitatea de
atenţie a oamenilor.
Agravanta prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. operează în mod obiectiv, fiind indiferentă
împrejurarea că făptuitorul a profitat sau nu de „timpul nopţii”. De exemplu, este indiferent faptul că locul
de unde s-a furat era luminat, la fel şi căile de acces. De aceea ni se par discutabile soluţiile prin care s-a
statuat că nu poate fi reţinută agravanta în cazul în care făptuitorul a săvârşit sustragerea în incinta unui
supermarket, care în acel moment era iluminat, fără a fi profitat de întunericul nopţii*9) sau în cazul în care
inculpatul a comis fapta pe când lucra în tura de noapte*10).
Într-o speţă mai recentă, inculpatul a fost condamnat pentru furt calificat săvârşit în timpul nopţii*11),
reţinându-se că a sustras de la victimă o sumă de bani la orele 13.00, în timp ce trenul cu care călătorea
trecea printr-un tunel şi era întuneric. Soluţia este, după părerea noastră, greşită, deoarece legiuitorul
consideră calificat furtul comis „în timpul nopţii”, şi nu când făptuitorul a „profitat de întuneric”.
Agravanta prevăzută în art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. nu poate fi reţinută – repetăm – decât în cazul
furtului săvârşit efectiv „în timpul nopţii”, nu şi în alte situaţii în care s-a profitat de întuneric, cum ar fi, de
exemplu, cazul când furtul s-a comis ziua într-o cameră întunecată situată la subsolul clădirii, în caz de
eclipsă totală de soare, cu ocazia trecerii trenului printr-un tunel în timpul zilei*12).
Deoarece caracterul agravant al infracţiunii de furt reglementat de art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. derivă
prin voinţa legii exclusiv din împrejurarea de fapt că făptuitorul a comis fapta în timpul nopţii, instanţa de
judecată nu poate condiţiona reţinerea variantei calificate din dovedirea altor împrejurări. Dacă legiuitorul
ar fi avut în vedere şi alte împrejurări, le-ar fi prevăzut în mod expres; dar, neprevăzând decât situaţia
comiterii furtului în timpul nopţii, pentru existenţa agravantei este suficient să se stabilească numai această
împrejurare.
Împrejurarea calificată pe care o analizăm operează şi atunci când numai o parte dintre actele de
executare a furtului au fost săvârşite în timpul nopţii.
c) Furtul săvârşit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită [art. 229 alin. (1) lit. c) C.
pen.]
147
În cazul acestei agravante, subiectul activ utilizează diverse procedee pentru a nu fi recunoscut şi
identificat, iar, pe de altă parte, prin folosirea acestor mijloace se contribuie la intimidarea şi înfricoşarea
persoanelor vătămate.
O persoană mascată este o persoană care poartă, total sau parţial, o mască, adică făptuitorul îşi acoperă
faţa cu o mască reală, cu o bucată de stofă, pânză, mătase, îşi pune peste faţă un ciorap etc. Folosind acest
procedeu, făptuitorul caută să se ascundă privirilor victimelor sau ale altor persoane şi, în acelaşi timp, aşa
cum s-a precizat anterior, să nu fie recunoscut sau identificat.
Deghizarea constă în aceea că făptuitorul se îmbracă sau îşi aranjează înfăţişarea de aşa manieră încât să
nu fie recunoscut. De exemplu, îşi pune barbă falsă, ochelari, mustaţă, perucă sau se îmbracă de aşa natură
încât să-şi ascundă identitatea.
În cazul travestirii, persoana îşi aranjează vestimentaţia, înfăţişarea sau se îmbracă cu o îmbrăcăminte a
sexului opus pentru a crea impresia că este de alt sex decât în realitate (de pildă, un bărbat se îmbracă cu o
rochie sau alte articole de îmbrăcăminte ale unei femei, creând în acest fel impresia falsă că, într-adevăr,
este de sex feminin).
Recurgând la mascare, deghizare sau travestire, făptuitorul se dovedeşte a fi mai periculos; el chibzuieşte
mai mult asupra modului cum va realiza hotărârea sa infracţională şi îşi ia măsuri pentru a nu putea fi
identificat.
d) Furtul săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a
unei chei mincinoase [art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen.]
Efracţia presupune înlăturarea prin violenţă a oricărui obiect sau dispozitiv ce se interpune între făptuitor
şi bunul ce se urmăreşte a fi sustras (de pildă, ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere
care sunt destinate să asigure securitatea obiectelor vizate de făptuitor). Cu alte cuvinte, efracţia presupune
neapărat o acţiune violentă prin care se înlătură dispozitivul de închidere sau un alt obiect care obstaculează
făptuitorului ajungerea la bunul a cărui însuşire se urmăreşte ori la locul unde se găseşte acesta.
În practica judiciară s-a reţinut această agravantă atunci când furtul a fost comis prin spargerea geamului,
stricarea încuietorii etc.*13), prin spargerea ori distrugerea lacătelor, broaştelor ori a altor sisteme de
închidere sau încuiere a uşilor, porţilor, casetelor, caselor de bani etc.; prin înlăturarea plasei care acoperă
fereastra etc.*14).
Împrejurarea agravantă nu a fost, pe drept cuvânt, reţinută când făptuitorul şi-a însuşit un casetofon
dintr-un autoturism descuiat, prin desfacerea firelor de contact*15), ori a sustras un obiect dintr-un
autovehicul, introducând mâna prin geamul deschis şi deschizând astfel portiera, ori a furat geamurile
oglinzilor retrovizoare ale unui autoturism*16).
Nu constituie efracţie ruperea unui sigiliu, pentru ca făptuitorul să ajungă la bunul vizat, deoarece sigiliul
are numai menirea de a servi ca dovadă că nicio persoană nu a pătruns în acel loc. În acelaşi timp, sigiliul
nu reprezintă o piedică a cărei înlăturare necesită din partea făptuitorului un efort suplimentar. Fapta va
putea constitui însă infracţiunea de rupere de sigilii (art. 260 C. pen.), cu care furtul va intra în concurs real.
Astfel, în practica judiciară s-a statuat că fapta inculpatului de a sustrage mărfuri dintr-un vagon, după
distrugerea în prealabil a sigiliului, constituie infracţiunile prevăzute de art. 228 raportat la art. 229 alin. (1)
lit. b) C. pen. (în timpul nopţii) în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 260 C. pen. (ruperea de sigilii),
neexistând temei pentru aplicarea şi a art. 229 alin. (1) lit. d) (prin efracţie, escaladare etc.). Fapta de
distrugere a sigiliului legal aplicat constituie o infracţiune de sine stătătoare, şi anume aceea prevăzută în
art. 260 C. pen.; întrucât sigiliul legal aplicat pe vagon nu are caracterul unei încuietori, este greşită
reţinerea, în legătură cu aceeaşi faptă şi a agravantei prevăzute în art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen. (efracţie,
escaladare etc.)*17). De asemenea, simpla demontare a buteliei de la conducta de gaz nu constituie
efracţie*18).
Efracţia poate consta în folosirea actelor de violenţă pentru înlăturarea dispozitivelor de închidere
exterioare (uşi, ferestre etc.), dar şi a unor dispozitive de închidere interioare (de la geamantane, valize,
dulapuri etc.). Ca atare, agravanta operează, de pildă, în cazul în care inculpatul, deşi a pătruns în încăpere
148
fără a înlătura vreun obstacol, a forţat încuietorile de la un geamantan aflat în acea încăpere, de unde a furat
mai multe bunuri*19).
De regulă, efracţia are drept consecinţă distrugerea sau degradarea obiectului sau dispozitivului asupra
căruia acţionează autorul (distrugerea uşii, spargerea vitrinei, degradarea sau distrugerea încuietorii etc.). În
alte situaţii însă nu se comit asemenea acte păgubitoare (distrugeri, degradări etc.), cum ar fi, de exemplu,
atunci când se demontează o fereastră pentru a intra în locuinţă sau portiera de la autoturism pentru a
sustrage unele bunuri.
Atunci când se produc pagube materiale persoanei vătămate prin acţiunea de efracţie, nu există şi o
infracţiune distinctă de distrugere, ci distrugerea este absorbită în fapta complexă de furt calificat*20).
Prin escaladare înţelegem trecerea peste un obstacol care îl separă pe autor de bunul mobil vizat. Deci
escaladarea – ca mijloc de depăşire a obstacolului – presupune urcarea şi trecerea pe deasupra
îngrădirii*21) (zid, gard, grilaj, fereastră, balcon etc.) pentru a se ajunge la locul unde se găseşte obiectul
material, folosindu-se, de regulă, de scări, funii, prăjini, stive de lemne etc.
După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala escaladare sau efracţie ulterioară folosită de
infractor pentru a-şi asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanţă pentru
calificarea furtului, ci, eventual, doar pentru reţinerea altor infracţiuni.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate presupune întrebuinţarea în mod fraudulos de către făptuitor a
cheii pe care o utiliza în mod obişnuit la deschidere cel îndreptăţit s-o folosească. Făptuitorul poate ajunge
în posesia cheii adevărate fie prin sustragere, fie că o găseşte ori îi este încredinţată pentru a efectua o
dublură sau pur şi simplu pentru a o păstra o perioadă de timp.
Ca atare, nu interesează pentru reţinerea acestei agravante modalitatea în care cheia adevărată a ajuns în
mâinile făptuitorului: legitimă sau ilegală.
De folosirea fără drept a unei chei adevărate se poate vorbi ori de câte ori autorul nu a fost autorizat s-o
folosească. De pildă, o cheie lăsată de proprietar în uşa încuiată, din cauza uzanţei sau neglijenţei, nu
înseamnă o autorizare dată făptuitorului de a o folosi; de aceea, săvârşeşte un furt calificat acela care,
pentru a lua un bun din posesia altuia, în scopul însuşirii pe nedrept, se foloseşte de o cheie adevărată lăsată
în uşă. S-a reţinut această agravantă şi în cazul proprietarului care foloseşte o cheie adevărată pentru a lua
din locuinţa închiriată un telefon şi un fax aparţinând chiriaşului*22).
Cheia mincinoasă este o cheie falsă, contrafăcută sau orice sistem de deschidere a sistemelor de
închidere (încuiere), indiferent dacă este vorba de uşi, portiere de la autovehicule, mecanisme cu care sunt
dotate casele de bani sau genţile diplomat, dulapurile de orice fel, casetele. Nu se poate reţine această
agravantă în cazul în care inculpatul pătrunde în curte pe uşa deschisă, dar foloseşte o „cheie” pentru a
desprinde butelia de furtunul de alimentare. În acest caz, furtunul de alimentare cu gaz nu constituia un
dispozitiv de asigurare împotriva sustragerii, deci cheia folosită pentru desfacerea acestuia nu constituie o
cheie adevărată sau o cheie mincinoasă în sensul alin. (1) lit. d) al art. 229 C. pen.*23). De asemenea, nu
constituie cheie potrivită cheia fixă folosită pentru a demonta roţile de la un utilaj de cosit*24).
Spre deosebire de efracţie, când, de regulă, prin folosirea violenţei asupra dispozitivului de închidere se
produc unele distrugeri sau degradări, în cazul folosirii unei chei mincinoase, dispozitivul sus-arătat nu
este, în principiu, distrus sau degradat.
Agravanta operează numai dacă făptuitorul a folosit în mod efectiv unul dintre mijloacele sau procedeele
enumerate de legiuitor.
În caz de tentativă, nu este suficient să se constate că făptuitorul avea asupra sa instrumentele de efracţie,
mijloace de escaladare sau chei adevărate sau false, ci va trebui să se facă dovada că, în încercarea sa de a
săvârşi furtul, el s-a folosit de aceste mijloace. Fapta de furt comisă prin efracţie include în conţinutul său,
în mod natural, necesar, inevitabil, infracţiunea de distrugere.
e) Furtul săvârşit prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere [art. 229
alin. (1) lit. e) C. pen.]
149
Împrejurarea care conferă, în această situaţie, furtului un caracter mai grav îşi găseşte justificarea în
realitatea socială actuală, când tot mai multe proprietăţi sunt dotate cu sisteme de alarmă sau supraveghere
şi nu de puţine ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracţiunii.
Instalarea unui sistem de alarmă este o bună decizie pentru protejarea patrimoniului unei persoane. Cei
mai mulţi proprietari de locuinţe se gândesc să-şi achiziţioneze un sistem de alarmă ori de supraveghere
doar după ce ei înşişi sau vecinii lor au fost victimele unui furt.
Un sistem de alarmă adaugă un plus semnificativ de linişte şi are un puternic efect de descurajare asupra
infractorilor. Există soluţii tehnice destinate spaţiilor comerciale mari, depozitelor, halelor de producţie,
instituţiilor financiar – bancare, spaţiilor de birouri, hotelurilor, instituţiilor de interes public, precum şi
spaţiilor rezidenţiale (apartamente, vile, cabane, case de vacanţă etc.). După cum sugerează şi denumirea,
sistemele de alarmă ori de supraveghere sunt destinate să detecteze şi să semnalizeze încercarea de efracţie
(intruziune) în spaţiul protejat.
Componentele unui sistem de alarmă din punct de vedere funcţional se clasifică în dispozitive de
detecţie (detecţie magnetică, detecţie în infraroşu, detecţie cu microunde, detecţie de vibraţii, detecţie cu
ultrasunete, detecţie de spectru acustic, detecţie de presiune etc.), dispozitive de semnalizare (butoane şi
pedale de panică), centrală de alarmă – centrul de decizie şi prelucrare a informaţiilor provenite de la
detectoare, dispozitive de semnalizare şi alte componente ale sistemului, dispozitive de control al
sistemului (tastaturi, telecomenzi, dispozitive de tip keyswitch), dispozitive de avertizare optice şi acustice
(sirene, flash-uri), dispozitive de transmitere la distanţă a informaţiilor (comunicatoare telefonice digitale,
vocale, GSM, GPRS, interfeţe de tip serial, TCP/IP) – aceste dispozitive au ca scop transmiterea
evenimentelor către un dispecerat de monitorizare în scopul solicitării echipei de intervenţie şi/sau către
telefoanele mobile, dispozitive de alimentare şi backup – sursa de alimentare, acumulatorii.
Sistemele de supraveghere video servesc la urmărirea şi înregistrarea imaginilor dintr-un spaţiu care
trebuie supravegheat. Sistemul de supraveghere video poate fi interconectat cu un sistem de avertizare la
efracţie sau cu echipamente de control acces pentru un spor de eficienţă. Un astfel de sistem se compune
dintr-o serie de echipamente precum: camerele video, unul sau mai multe monitoare ce permit vizualizarea
imaginilor, un videorecorder pentru înregistrarea imaginilor preluate de camere, un dispozitiv de prelucrare
a imaginii, surse de alimentare pentru camere.
Scoaterea din funcţiune a unui astfel de sistem necesită o anumită specializare a infractorului, denotând
un pericol social sporit, generat şi de relativa siguranţă a proprietarului sau posesorului bunului care se
simte mai în siguranţă la adăpostul unui asemenea sistem.
B. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (2)

Potrivit art. 229 alin. (2) C. pen., constituie, de asemenea, infracţiunea de furt calificat:
a) Furtul săvârşit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural [art. 229 alin. (2) lit. a)
C. pen.]
În cazul acestei fapte, obiectul material îl constituie nu orice bun mobil, ci numai un bun care face parte
din patrimoniul cultural (tablouri, sculpturi, stampe, cărţi literare în ediţii rare, instrumente muzicale,
documente, hărţi vechi, monede sau fragmente din obiecte purtătoare de inscripţii, piese arheologice etc.).
Agravanta are în vedere protejarea cât mai eficientă a unor asemenea bunuri.
b) Furtul săvârşit prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b) C. pen.]
Introducerea acestei agravante s-a impus pentru a rezolva legal situaţia în care furtul este săvârşit prin
pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional, situaţie în care continuă să se exprime opinii
contradictorii în literatura de specialitate şi să se dea soluţii neunitare în practica judiciară.
Astfel, în legislaţia anterioară, opinia majoritară în doctrină şi practica judiciară considera că furtul
simplu, precum şi cel calificat, altul decât furtul săvârşit prin efracţie, putea intra în concurs cu infracţiunea
de violare de domiciliu. Furtul calificat săvârşit prin efracţie excludea, în principiu, posibilitatea unui
asemenea concurs, în acest caz infracţiunea de violare de domiciliu fiind absorbită de infracţiunea de furt
calificat*25).
150
În acelaşi timp, o situaţie de fapt identică, aceea a tâlhăriei săvârşite într-o locuinţă, primea în practica
judiciară o reglementare diferită printr-un recurs în interesul legii*26). Astfel, instanţa a decis că fapta de
pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării,
constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu şi infracţiunea de tâlhărie în varianta
agravată. De asemenea, fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de
domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de
violare de domiciliu şi infracţiunea de tâlhărie în varianta tip.
Decizia instanţei era criticabilă, atâta timp cât practica judiciară era constantă în ceea ce priveşte
absorbirea violării de domiciliu în furtul săvârşit prin efracţie. Pentru identitate de raţiune, ar fi trebuit ca
aceeaşi soluţie să se impună în privinţa furtului săvârşit prin efracţie, ca în cazul tâlhăriei. De asemenea,
diferenţierea făcută între locuinţă, dependinţe şi locul împrejmuit ţinând de acestea în ceea ce priveşte
pericolul social al faptei nu se justifica în reţinerea agravantei la tâlhărie şi trebuia înlăturată*27).
Legiuitorul a înţeles să uniformizeze aplicarea prevederilor referitoare la raportul între furt, tâlhărie şi
violare de domiciliu, dar nu în sensul recursului în interesul legii adoptat pe baza legislaţiei anterioare, ci
prin absorbirea violării de domiciliu în varianta agravată a furtului sau tâlhăriei. De asemenea, având în
vedere că astfel de infracţiuni se pot săvârşi şi în sediul unei persoane juridice şi prin incriminarea ca
infracţiune distinctă a violării sediului profesional, s-a inclus şi această infracţiune în elementul
circumstanţial agravant al furtului şi tâlhăriei calificate, acestea devenind infracţiuni complexe.
c) Furtul săvârşit de către o persoană având asupra sa o armă [art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen.]
Instituirea acestei circumstanţe agravante se explică prin aceea că, pe de o parte, autorul sau ceilalţi
participanţi care au asupra lor o armă comit infracţiunea cu mai mult curaj, mai multă încredere, cu mai
multă îndrăzneală, iar, pe de altă parte, deţinerea armei implică pericolul utilizării acestora, la nevoie,
asupra victimei furtului sau asupra altor persoane.
Această agravantă se reţine, bineînţeles, atunci când nu s-a folosit arma, în caz contrar va subzista
infracţiunea de tâlhărie, şi nu cea de furt calificat.
Potrivit art. 179 alin. (1) C. pen., arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin
dispoziţiile legale. În sfera noţiunii de armă, folosită în textul art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen., nu intră şi
obiectele pe care dispoziţiile art. 179 alin. (2) C. pen. le asimilează cu armele, deoarece acestea devin arme
numai dacă au fost întrebuinţate ca arme în atac; or, dacă instrumentul a fost folosit pentru a sustrage un
bun, fapta nu constituie furt, ci devine infracţiunea de tâlhărie. Dacă deţinerea armei a fost fără drept, furtul
calificat va intra în concurs cu infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută de
art. 342 C. pen.
Textul incriminator cere ca făptuitorul să aibă asupra sa o armă în momentul sustragerii, neavând
relevanţă scopul în care el a deţinut-o*28).
De asemenea, nu este necesar să se stabilească dacă în cazul concret purtarea armei a avut influenţa
asupra victimei sau dacă a sporit îndrăzneală făptuitorului.
Agravanta există chiar dacă arma nu a fost vizibilă ori dacă victima nu a ştiut că făptuitorul are asupra sa
un asemenea mijloc şi, în consecinţă, nu s-a simţit intimidată în niciun fel. De asemenea, nu este necesar ca
arma să fi fost deţinută de făptuitor în scopul de a-i uşura în vreun fel comiterea infracţiunii*29); chiar dacă
arma s-a aflat asupra făptuitorului cu totul întâmplător, această împrejurare a putut spori încrederea în
reuşita acţiunii sale, implicând, totodată, pericolul de a recurge la folosirea lor.
Agravanta subzistă numai atunci când făptuitorul a ştiut că are asupra sa o armă, având astfel
posibilitatea de a o folosit la nevoie.
C. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (3)
Legiferarea relativ recentă a acestor agravante a fost impusă printre altele de faptul că, de regulă,
conductele, componentele sistemului de irigaţii, ale reţelelor de instalaţii electrice etc. se întind pe zeci sau
chiar sute de kilometri, ceea ce face foarte anevoioasă supravegherea lor şi uşurează sustragerea unor
asemenea bunuri.
151
Pe de altă parte, calificarea faptei şi aplicarea unui tratament penal mai sever se justifică prin aceea că
sustragerea, de asemenea, bunuri este susceptibilă să producă şi alte consecinţe păgubitoare, de multe ori
deosebit de grave, prin declanşarea de incendii, poluarea mediului, explozii etc.
a) Furtul privind ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere
sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă
Furtul de combustibil petrolier a devenit o afacere profitabilă în ultimii ani, întâlnindu-se tot mai des
situaţia distrugerii conductelor şi poluarea mediului înconjurător pentru obţinerea acestui produs. Creşterea
preţului petrolului la scară mondială şi dificultatea supravegherii conductelor, depozitelor ori vagoanelor a
determinat introducerea acestei agravante, în speranţa limitării efectelor produse prin astfel de furturi.
b) Furtul privind componente ale sistemelor de irigaţii
Această agravantă a fost introdusă datorită efectelor nocive ale acestor furturi asupra agriculturii, în
special în contextul schimbărilor climatice şi încălzirii globale, fiind nevoie de existenţa unor sisteme de
irigaţii funcţionale.
În practica judiciară s-a decis că electromotorul montat la o staţie de pompare pentru colectarea apei din
canalul de desecare a terenului constituie o componentă a sistemului de irigaţii, sustragerea acestuia
încadrându-se în prevederile art. 229 alin. (3) lit. b) C. pen.*30). Constituie această agravantă şi sustragerea
unor vane şi hidranţi dintr-o coloană de irigaţii, chiar dacă sistemul de irigaţii nu era în stare de funcţionare
datorită sustragerii şi degradării altor componente*31).
c) Furtul privind componente ale reţelelor electrice
Componente esenţiale ale sistemului energetic naţional, reţelele electrice au nevoie la rândul lor de o
protecţie specială din partea legiuitorului, furtul de componente din asemenea reţele pedepsindu-se mai
grav.
În practica judiciară s-a reţinut această agravantă în cazul sustragerii unei cantităţi de aluminiu (cabluri
electrice) montat pe stâlpii de susţinere, întrucât, în concret, cablurile electrice reprezintă componente ale
reţelei electrice*32).
d) Furtul privind un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică
Aceste dispozitive sau sisteme sunt esenţiale intervenţiei serviciilor specializate în stingerea incendiilor,
servind la alertarea acestora, furtul acestora prezentând un grad mai ridicat de pericol social.
e) Furtul privind un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente
de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru
Astfel de furturi împiedică intervenţia serviciilor specializate în stingerea incendiilor, descarcerarea sau
salvarea vieţilor persoanelor implicate în astfel de accidente, fiind esenţială intervenţia cât mai rapidă în
cazul survenirii unor astfel de evenimente.
f) Furtul privind instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente
Posibilitatea anulării eficienţei mijloacelor de transport şi primejduirea siguranţei transporturilor
feroviare, rutiere, navale sau aeriene prin furtul instalaţiilor de siguranţă şi dirijare a traficului constituie
motivul instituirii acestei agravante*33).
În practica judiciară s-a reţinut această infracţiune în cazul sustragerii bobinelor care controlează electric
prezenţa unui tren pe calea ferată, întrucât acestea constituie instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului
feroviar*34). Nu s-a reţinut, în schimb, această agravantă în cazul în care inculpatul a sustras de pe câmp,
la marginea triajului CFR, piese metalice disparate, fără să realizeze că acestea constituie piese ale unor
vagoane care au fost demontate*35).
g) Furtul privind bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice
Posibilitatea producerii unor accidente pentru autovehicule şi pentru pietoni a determinat introducerea
acestei agravante pentru a se împiedica periclitarea siguranţei traficului şi a persoanelor pe drumurile
publice.
152
h) Furtul privind cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii,
precum şi componente de comunicaţii
Agravanta se justifică prin greutatea supravegherii unor astfel de bunuri şi prin importanţa lor pentru
economia naţională.
Echipamentul constituie totalitatea dispozitivelor şi mecanismelor care asigură funcţionarea unei maşini
sau instalaţii. Instalaţiile sunt un ansamblu de obiecte (maşini, aparate, construcţii) instalate în vederea unui
scop determinat. Pentru ca această agravantă să opereze, acestea trebuie să fie bunuri de interes general,
lipsa acestora sau aducerea lor în stare de nefuncţionare prin descompletare (atunci când furtul poartă
asupra unor componente ale acestora) trebuind să aducă atingere interesului unui număr mare de persoane,
private astfel de un serviciu de interes public.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de opinii cu privire la încadrarea juridică ce
trebuie data faptei de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi de componente de comunicaţii, în cazul în care acestea nu sunt efectiv
integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că o atare faptă constituie infracţiunea de furt calificat, chiar
şi în cazul în care cablurile, liniile, echipamentele şi instalaţiile de telecomunicaţii sau de radiocomunicaţii
şi componentele acestora nu sunt efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii*36). S-a
motivat că, în raport cu structura de redactare a acestei agravante, se impune să se considere că legiuitorul a
urmărit să încadreze în infracţiunea de furt calificat prevăzută de acest text de lege însuşirea pe nedrept a
oricăruia dintre elementele ce intră în compunerea unei reţele sau a unui sistem de telecomunicaţii ori
radiocomunicaţii, independent dacă ele sunt sau nu integrate într-o astfel de reţea sau în sistem.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii,
echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii
constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (3) lit. h) C. pen. numai dacă, în
momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau
nu în funcţiune. Instanţa supremă s-a pronunţat în acest caz, stabilind că cea de-a doua soluţie este cea
corectă*37).
A. Forme
La infracţiunea de furt calificat sunt posibile toate formele imperfecte ale infracţiunii. Acestea fiind
identice ca la infracţiunea de furt simplu, trimitem la explicaţiile date acolo.
B. Sancţionare
În cazul furtului calificat prevăzut de art. 229 alin. (1), pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Potrivit alin. (2), furtul se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar în cazul alin. (3), pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate
aplica şi pedeapsa amenzii).
Potrivit art. 231 C. pen., pentru fapta prevăzută în art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.,
împăcarea înlătură răspunderea penală*38).
Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării
extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
*1) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 942/1981, în R3, p. 123.
*2) Trib. Tulcea, Dec. pen. nr. 191/1976, în RRD nr. 4/1979, p. 48, cu notă de T. Fugaciu.
153
*5) G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., vol. III, p. 117.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 355/1999, în A. Stoica, op. cit., p. 18.
*9) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 89/A/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 418;
în acelaşi sens, a se vedea Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 1024/A/1998, în Culegere de practică
judiciară pe anul 1998 a Tribunalului Bucureşti, p. 151.
*10) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 150/1969, în RRD nr. 12/1979, p. 180.
*11) Jud. Suceava, Sent. pen. nr. 185/1995, în Dreptul nr. 1/1996, p. 133.
*12) N. Conea, Discuţie în legătură cu forma calificată a furtului săvârşit în timpul nopţii, notă la Sent.
pen. nr. 185/1995 a Jud. Suceava, în Dreptul nr. 1/1996, p. 133.
*13) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1317/2010, pe www.iccj.ro; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1674/2010, pe
www.iccj.ro.
*14) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1079/2009, pe www.iccj.ro; Trib. Bucureşti, Dec. nr. 2588/1984, în R3, p.
123.
*16) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 433/2005, în A. Stoica, op. cit., p. 15.
*17) C. Ap. Piteşti, Dec. pen. nr. 230/R/1995, în RDP nr. 3/1996, p. 122.
*18) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Sent. nr. 46/A/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p.
437.
*19) Trib. reg. Dobrogea, Dec. nr. 66/1967, în RRD nr. 5/1967, p. 171.
*20) Trib. Bucureşti, Dec. nr. 1944/1976, în R2, p. 169.
*21) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 51/A/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 440.
*25) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 479; Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 451/2005, în A. Stoica,
op. cit., p. 51; Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 199/A/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti,
p. 408.
*26) ICCJ, Decizia nr. XXXI din 16 aprilie 2007, M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007, prin care s-a
admis recursul în interesul legii cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o
locuinţă sau dependinţe ale acesteia ori într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul
persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.
*27) A se vedea critica recursului în interesul legii, în V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008, p. 310.
*28) Trib. Suprem, s. milit., Dec. nr. 38/1987, în RRD nr. 10/1987 p. 75; în speţă, inculpatul avea arma
sa pentru că era de serviciu şi exista obligaţia de a purta arma. Instanţa a considerat că, atâta timp cât el a
săvârşit furtul având asupra sa arma, sunt incidente dispoziţiile art. 209 alin. 1 lit. b) C. pen. anterior, cu
toate că nu a avut scopul de a înlătura eventualele obstacole în calea furtului.
*29) Trib. Milit. Terit. Bucureşti, Dec. nr. 328/1969, în RRD nr. 3/1970, p. 146, cu notă de Gh.
Şerbănescu şi N. Ciobanu.
*30 CSJ, s. pen., Dec. nr. 3855/2003, în RDP nr. 1/2005, p. 161.
*32) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1889/2004, în A. Stoica, op. cit., p. 20.
*35) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5512/2005, în Buletinul Jurisprudenţei 2005, p. 914.
*37) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. II din 16 ianuarie 2006, recurs în interesul legii cu privire la
încadrarea juridică a faptei de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
154
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii, M. Of. nr. 291 din 31 martie
2006.
*38) Art. 231 a fost modificat prin art. 245 pct. 23 din Legea nr. 187/2012.
ART. 230
Furtul în scop de folosinţă
COMENTARIU (Lector univ. dr. Maxim Dobrinoiu)
Aceasta constituie o variantă atenuată a furtului (atât cel simplu, cât şi furtul calificat), prevăzută, prin
voinţa legiuitorului, într-un text distinct. Furtul de folosinţă este prevăzut în art. 230 C. pen. într-o variantă
tip şi o variantă asimilată. Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), furtul care are ca obiect un vehicul,
săvârşit în scopul de a-l folosi pe nedrept. Constituie variantă asimilată, potrivit alin. (2), folosirea fără
drept a unui terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept
la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.
2. Elemente constitutive
conţinutului constitutiv, furtul în scop de folosinţă este, în linii mari, identic cu furtul simplu, fapt ce ne
determină să analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care particularizează
această infracţiune.
În acest sens, este de subliniat, în ceea ce priveşte obiectul material, că îl poate constitui şi un vehicul.
Într-o asemenea ipostază, fapta poate fi comisă fie în scopul însuşirii pe nedrept, fie în scopul folosirii
temporare pe nedrept. Furtul săvârşit în scopul folosirii pe nedrept nu poate avea ca obiect material decât
un vehicul susceptibil de folosire; vehiculul lipsit de această aptitudine nu poate fi luat decât în scopul
însuşirii pe nedrept.
În cazul furtului săvârşit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept, fapta se realizează tot printr-o
acţiune de luare, numai că, săvârşind această acţiune, din punct de vedere subiectiv, autorul nu urmăreşte
însuşirea vehiculului (autoturism, motocicletă, căruţă etc.) ca entitate materială, ci numai însuşirea
folosinţei lui. Acest furt se caracterizează prin aceea că are caracter temporar, deoarece, după folosire,
vehiculul este abandonat ori redat posesorului. Dacă cel care a furat vehiculul în scopul folosirii pe nedrept
îşi însuşeşte în momentul abandonării acestuia unele piese componente, există două infracţiuni de furt,
săvârşite în momente diferite – una prevăzută de art. 230 alin. (1) C. pen. şi cealaltă, în art. 228 alin. (1) C.
pen., aceste furturi alcătuind un concurs real de infracţiuni*1).
Potrivit unei opinii, acela care, după luarea de către autor a unui vehicul în scopul de a-l folosi pe
nedrept, călătoreşte şi el cu acel vehicul ştiind că este furat devine tăinuitor, în sensul art. 270 C. pen.*2).
Considerăm că atâta timp cât acesta nu primeşte, dobândeşte, transformă ori înlesneşte valorificarea
bunului, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Furtul în scop de folosinţă beneficiază de o reglementare distinctă, care include şi o ipoteză nouă,
potrivit căreia se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru furt „folosirea fără drept a unui terminal de
comunicaţii electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la reţea”.
În practica judiciară se hotărâse că nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt fapta de
instalare a unui post telefonic la cablul de alimentare al altui abonat pe seama căruia se înregistrează şi sunt
plătite convorbirile efectuate*3), opinie contrazisă de noua orientare a practicii. În legătură cu aspectul
semnalat, tot în practica judiciară s-a decis că inculpatul, lăcătuş la o societate comercială, care a pătruns
prin efracţie, în timpul nopţii, în mod repetat în biroul conducerii societăţii, de unde a efectuat mai multe
convorbiri telefonice pe linii speciale, a săvârşit infracţiunea de furt în scop de folosinţă*4).
155
Faţă de prevederile legale anterioare noului Cod penal, conturate luând în considerare mediul analogic în
care aveau loc comunicaţiile de voce sau date, dezvoltarea tehnologică şi migrarea comunicaţiilor pe
platforme integral digitale face absolut necesară o nouă abordare legislativă, inclusiv de natură penală, a
relaţiilor sociale care au loc în legătură cu utilizarea acestor noi mijloace electronice de interacţiune umană.
Comunicaţiile de azi nu mai înseamnă doar telefon, fax sau staţie de radiofrecvenţă, ci reprezintă un
concept complex şi integrat în care regăsim laolaltă aparatură de telefonie mobilă digitală (în standard
GSM sau prin satelit), dispozitive tip PDA, sisteme informatice, elemente active sau pasive de
interconectare a reţelelor de calculatoare, unde semnalul este eşantionat şi transmis sub forma pachetelor de
date, prin cabluri sau unde radio, folosindu-se din ce în ce mai mult protocoale de transmisie specifice
internetului (de exemplu, TCP/IP) etc.
Nu în ultimul rând, noua tehnologie permite azi efectuarea de comunicaţii de voce, date sau video, de
înaltă fidelitate, prin utilizarea unor aplicaţii dedicate, graţie facilităţilor oferite de protocolul de
comunicaţie „Voce peste Protocolul Internet” – VoIP*5), ceea ce conduce automat inclusiv la
reconsiderarea unor noţiuni precum „terminal de comunicaţii” sau „reţea de comunicaţii”.
Un terminal de comunicaţii poate fi privit ca un produs sau dispozitiv electronic ce permite
comunicarea sau o componentă relevantă a unui produs, destinat să fie conectat direct sau indirect, printr-
un mijloc oarecare, la interfeţele reţelelor publice de comunicaţii electronice sau reţelelor de comunicaţii
electronice destinate publicului*6). Definiţia este perfect valabilă nu numai pentru aparatura clasică de
comunicaţii cunoscută publicului larg (telefon mobil sau fix, fax, staţie radio, teleimprimator etc.), ci şi
pentru telefoanele inteligente ori sistemele informatice moderne care sunt astfel proiectate încât să ofere o
mai mare mobilitate utilizatorilor în condiţiile unui număr tot mai mare de aplicaţii şi tehnologii de
comunicare.
Tehnic, folosirea fără drept a terminalului de comunicaţii al altuia poate însemna punerea în funcţiune a
dispozitivului (dacă este oprit), urmată de acţionarea tastelor, butoanelor ori a ecranului tactil (de tip
rezistiv sau capacitiv – în cazul telefoanelor de ultimă generaţie) pentru deblocare (dacă dispune de o astfel
de măsură de securitate) şi utilizare a funcţiilor cu care acesta a fost prevăzut din fabricaţie (de exemplu,
transmitere/recepţionare mesaje, efectuare/primire apeluri voce, încărcare, descărcare, transmitere sau
stocare date etc.).
Condiţia esenţială pentru reţinerea infracţiunii de furt în scop de folosinţă, prevăzută de art. 230 alin. (2)
C. pen., ambele teze, este existenţa unei pagube sau a unui prejudiciu patrimonial, care să rezulte efectiv
din folosirea terminalului de comunicaţii de către făptuitor.
Într-o variantă simplă, considerăm că se va afla în condiţiile art. 230 alin. (2) persoana care, cu ocazia
prezenţei în domiciliul unei cunoştinţe ori într-o incintă în care are doar calitatea de invitat/vizitator,
profitând de absenţa sau de neatenţia proprietarului/deţinătorului legal sau persoanei îndreptăţite, utilizează
aparatul telefonic existent în acel loc pentru a efectua o convorbire personală. Paguba creată în acest caz
este constituită din unităţile de valoare (cuantificate în bani sau în minute de convorbire) consumate de
către făptuitor prin acţiunea sa. În cazul (des întâlnit în practică) în care făptuitorul utilizează terminalul de
comunicaţii pentru efectuarea de apeluri la numere cu suprataxă, prejudiciul adus proprietarului sau
deţinătorului va fi suma contravalorii apelului din reţeaua apelantului până în reţeaua apelatului şi a taxei
suplimentare percepute de către abonatul destinatar (de exemplu, linie telefonică erotică, horoscop etc.).
Pe de altă parte, nu se va reţine furtul în scop de folosinţă atunci când făptuitorul utilizează telefonul fix
sau mobil al altei persoane, fără permisiunea acesteia, pentru a intra în legătură cu autorităţile prin
intermediul numărului unic de urgenţă 112, întrucât, potrivit legii*7), apelarea acestui număr este gratuită,
în orice reţea publică de telefonie.
Trebuie menţionat însă faptul că textul legal nu acoperă toate situaţiile care au loc în viaţa de zi cu zi. Şi
aceasta din cauza unui aspect de ordin tehnic, ignorat de către legiuitor în elaborarea acestui articol, şi
anume diferenţa dintre un „terminal de comunicaţii” (definit mai sus) şi „serviciu de comunicaţii
electronice”. Cu alte cuvinte, ca să fie apt să ofere funcţia de comunicare, un terminal de comunicaţii
trebuie să fie conectat la un serviciu de comunicaţii (în baza unui contract în sistem preplătit sau
156
postplătit/abonament). În cazul telefoniei mobile, conectarea terminalului în reţea şi accesul la serviciile de
comunicaţii electronice au loc prin intermediul cartelei SIM. Cu alte cuvinte, noţiuni precum „proprietate”,
„deţinere” sau chiar „folosire” pot avea destinatari diferiţi, în funcţie de raporturile diverşilor subiecţi cu
cele două dispozitive electronice: aparatul telefonic şi cartela SIM.
Ţinând cont de această realitate, opinăm că nu va exista furt în scop de folosinţă în condiţiile art. 230
alin. (2) teza întâi în situaţia în care, spre exemplu, patronul unei societăţi foloseşte telefonul mobil deţinut
de unul dintre salariaţi pentru a efectua o convorbire, în condiţiile în care compania lui a încheiat un
contract global de abonament pentru mai multe numere de telefon (deci mai multe cartele SIM) cu un
operator public de telecomunicaţii, cartelele SIM aferente fiind distribuite angajaţilor săi pentru facilitarea
comunicărilor în interes de serviciu. Soluţia este valabilă chiar în condiţiile în care terminalul de
comunicaţii în cauză este proprietatea salariatului respectiv şi, practic, patronul ar avea nevoie de acceptul
sau permisiunea salariatului înainte de a folosi terminalul acestuia. Dacă terminalul de comunicaţii este de
tip „smartphone”, atunci ar fi posibilă reţinerea infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic,
prevăzută de art. 360 C. pen. (în condiţiile în care sunt întrunite elementele constitutive ale acestei
infracţiuni).
Într-o altă ipoteză, avem fapta salariatului care, utilizând în interes de serviciu propriul telefon mobil, dar
conectat într-o reţea prin cartela SIM dată de angajator, realizează convorbiri personale de o anumită
valoare (considerată inacceptabilă de către angajator şi deci imputabilă). Nici acest caz nu poate fi
soluţionat prin raportare la art. 230 alin. (2), întrucât, stricto sensu, utilizarea terminalului de comunicaţii
nu este „fără drept”.
Soluţia de încadrare juridică în textul art. 230 alin. (2) C. pen. subzistă în cazul în care, printr-un
complex de împrejurări, o persoană obţine acces la o staţie radio pe o frecvenţă de uz comercial licenţiată şi
efectuează comunicări în interes propriu, prejudiciul creat proprietarului sau deţinătorului legal al staţiei
radio fiind contravaloarea licenţei/autorizaţiei de operare pe frecvenţa respectivă. Nu va fi reţinută însă
infracţiunea de furt în scop de folosinţă dacă staţia radio utilizată, chiar fără drept, de către făptuitor
funcţionează într-una dintre benzile de frecvenţă libere (de exemplu, banda de 27 MHz, utilizată de către
cetăţeni pentru comunicarea problemelor din traficul rutier), pentru că nu este necesară achitarea vreunei
taxe sau vreunui abonament.
Într-un alt context, art. 230 alin. (2) se va aplica făptuitorului care, fără a avea acceptul sau încuviinţarea
proprietarului sau deţinătorului de drept, foloseşte un telefon inteligent (smartphone), conectându-se la
internet pentru a transmite mesaje e-mail (chiar dacă utilizează propriul cont de poştă electronică),
realizând comunicări online cu alte persoane (folosind aplicaţii dedicate de mesagerie instant, de exemplu
Yahoo Messenger, Facebook Messenger, Whatsapp, iMessage) sau efectuând apeluri audio-video (folosind
o cameră video web – webcam –, un microfon şi o pereche de boxe ca dispozitive fizice şi o aplicaţie de tip
VoIP, cum ar fi Skype, FaceTime, Yahoo Messenger, GoogleTalk, Viber etc.), caz în care paguba va
consta în unităţile de valoare sau traficul de date pe care subiectul pasiv al infracţiunii le are achiziţionate
în sistem preplătit sau postplătit de la operatorul de telecomunicaţii (în cazul în care accesul la internet a
fost oferit în sistem mobil) sau de la furnizorul de servicii de internet (în cazul în care internetul a fost
oferit la un punct fix sau wireless). Opinăm că în această situaţie se va reţine şi infracţiunea de acces ilegal
la un sistem informatic (art. 360 C. pen.), în concurs ideal, întrucât operaţiunile realizate de făptuitor asupra
dispozitivului ori prin intermediul acestuia se manifestă ca veritabile prelucrări automate de date
informatice cu ajutorul unor programe informatice.
Cu referire la exemplul de mai sus, opinăm că, în cazul în care utilizarea telefonului inteligent nu a fost
de natură să producă o pagubă proprietarului sau deţinătorului legal (a se vedea circumstanţele în care
smartphone-ul utilizat, fără drept, de către făptuitor era conectat la internet printr-un punct de acces WiFi
oferit publicului cu titlu gratuit), nu se va reţine infracţiunea de furt în scop de folosinţă, ci doar
infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic.
O altă prevedere lăudabilă introdusă de legiuitorul român este aceea a incriminării folosirii unui terminal
de comunicaţii racordat fără drept la o reţea.
157
Din start facem precizarea că nu se va afla în această situaţie persoana care, dorind să comunice cu un
prieten din străinătate prin Yahoo Messenger, utilizează un calculator dintr-un internet café fără să ştie că,
în realitate, proprietarul localului (şi deci al facilităţilor de comunicare oferite clienţilor) este conectat
fraudulos la internet.
Conectarea frauduloasă la o reţea publică de comunicaţii sau la o reţea de comunicaţii electronice
destinată publicului este similară cu branşarea ilegală la echipamentele de televiziune prin cablu ori la
reţeaua de distribuţie a energiei electrice, putând fi lesne confundată cu furtul unei energii care are valoare
economică. De altfel, întrucât reglementarea anterioară, atât din Codul penal, cât şi din legile speciale, nu
conţinea referiri la posibilitatea de conectare a unui terminal de comunicaţii la o reţea, practicienii nu aveau
decât opţiunea, oarecum forţată, de a reţine fapta de furt.
Noua prevedere vine să completeze de o manieră fericită cadrul legal în materie şi o considerăm
oportună în special în raport cu expansiunea reţelelor de comunicaţii şi orientarea utilizatorilor către
conectivitatea „fără fir” (wireless). Va exista astfel o infracţiune de furt în scop de folosinţă, prevăzută de
art. 230 alin. (2) teza a doua, dacă făptuitorul, folosind propriul telefon performant ori PC echipate pentru
conectivitate radio în standard WiFi, se conectează la un dispozitiv care oferă semnal internet prin unde
radio – denumit router wireless, punct de acces (access point) sau hotspot WiFi, şi beneficiază astfel de
posibilitatea de a transmite/primi mesaje e-mail, de a comunica prin intermediul aplicaţiilor iRC (de
exemplu, Yahoo Messenger) ori chiar de a efectua apeluri voce-video de tip VoIP.
În practică, conectarea la un hotspot, access point sau router WiFi vizează captarea semnalului de
internet transmis ca emisiune radio (broadcast) omnidirecţională de respectivul dispozitiv, acesta fiind
conectat, la rândul său, prin intermediul altor echipamente active sau pasive de reţea la serverul
furnizorului de servicii de internet*8). Această emisie radio omnidirecţională poate fi criptată de către
proprietarul sau deţinătorul de drept al dispozitivului, astfel încât numai cei care deţin codul de acces pot
beneficia de serviciile de internet, ori poate fi neprotejată, ceea ce lasă posibilitatea ca orice persoană care
deţine un terminal de comunicaţii echipat WiFi să beneficieze de serviciile de comunicaţii electronice
furnizate.
În aceste condiţii, se pune problema de a se stabili paguba produsă prin conectarea fără drept, fără de
care nu sunt întrunite condiţiile unui furt în scop de folosinţă în condiţiile art. 230 alin. (2) teza a doua. În
opinia noastră, va exista o pagubă (chiar cuantificabilă în bani) în situaţia în care furnizorul de servicii de
internet alocă şi garantează o anumită rată de transfer a datelor informatice*9) în schimbul contravalorii
abonamentului pe care proprietarul sau deţinătorul dispozitivului WiFi îl achită potrivit prevederilor unui
contract comercial. Prin conectarea terminalului său de comunicaţii la semnalul internet al dispozitivului
WiFi, făptuitorul îşi atribuie fără drept o anumită rată de transfer a pachetelor de date informatice, punând
pe titularul contractului de abonament în postura de a nu mai beneficia de capacitatea garantată de furnizor.
Într-o altă abordare, similară situaţiei furtului unei energii cu valoare economică, putem considera că
făptuitorul beneficiază gratuit de serviciile oferite de respectiva reţea de comunicaţii prejudiciind astfel
persoana care plăteşte abonamentul de internet. Cu atât mai mult, se va reţine paguba în condiţiile
abonamentului la internet plătit în funcţie de traficul de pachete de date în reţea.
Unii specialişti în dreptul tehnologiei informaţiei sunt de părere că, atâta timp cât proprietarul sau
deţinătorul unui dispozitiv WiFi nu criptează semnalul internet pentru a oferi posibilitatea de conectare
doar utilizatorilor agreaţi, se poate considera că acordul său privind „libera conectare” se prezumă de la
bun început, astfel încât orice persoană care beneficiază în acest fel de servicii de comunicaţii electronice
va fi exonerată de orice răspundere. Nu suntem de acord cu aceste opinii, întrucât, în practică, posesorii de
puncte de acces internet (routere WiFi sau hotspot-uri) care intenţionează (indiferent de scop) să ofere
conectivitate gratuită anunţă această disponibilitate în mod expres, prin pliante sau stickere, postate în
locuri de maximă vizibilitate pentru potenţialii utilizatori. Este cazul localurilor publice (baruri, restaurante
etc., unde patronii aleg să ofere facilităţi gratuite de comunicare pentru atragerea clienţilor), zonelor de
agrement, aeroporturilor, bibliotecilor sau centrelor universitare (unde administraţiile doresc să furnizeze
acces gratuit cetăţenilor la serviciile societăţii informaţionale). În definitiv, acestea sunt locuri sau localuri
158
publice. Pe de altă parte, un punct de acces WiFi nesecurizat este similar unei case cu uşa de la intrare
deschisă, în care nicio persoană nu poate intra fără invitaţia sau asentimentul proprietarului ori locatarului
legal.
Nu este mai puţin adevărat şi faptul că, din punct de vedere tehnic, un terminal de comunicaţii poate fi
setat să se conecteze automat şi fără ştirea deţinătorului său la orice punct de acces internet (router WiFi
sau hotspot). În aceste condiţii, nu putem reţine furtul în scop de folosinţă în condiţiile art. 230 alin. (2)
teza a doua, întrucât simpla conectare, fără folosirea efectivă a unui serviciu de comunicaţii electronice, nu
este de natură să cauzeze un prejudiciu sau o pagubă proprietarului punctului de acces internet*10). Din
punct de vedere tehnic, pentru obţinerea dovezii folosirii unui serviciu de comunicaţii electronice, se poate
analiza cuprinsul unui fişier special al dispozitivului WiFi în care sunt stocate adresele fizice (MAC*11))
ale terminalelor de comunicaţii care s-au conectat la un moment dat şi tipul de servicii accesate prin
intermediul acestuia.
Odată cu conectarea la un hotspot sau router WiFi poate să apară situaţia când o persoană neautorizată
accesează şi reţeaua locală creată ad-hoc de proprietarul sau deţinătorul legal al dispozitivului wireless.
Spre exemplu, făptuitorul află despre existenţa unei reţele WiFi necriptate dintr-o anumită locaţie unde îşi
are sediul o instituţie sau organizaţie. În plus faţă de serviciile de internet de care beneficiază gratuit, fără
drept, prin captarea undelor radio emise de routerul WiFi al organizaţiei, făptuitorul reuşeşte, prin
efectuarea anumitor setări ale propriului terminal de comunicaţii, să acceseze şi reţeaua locală creată prin
conectarea tuturor sistemelor informatice sau de comunicaţii ale respectivei organizaţii la dispozitivul
wireless, devenind astfel o parte a reţelei. În acest caz, considerăm că, pe lângă prevederile art. 230 alin. (2)
teza a doua, vor putea fi reţinute în concurs ideal şi infracţiunile de acces ilegal la un sistem informatic (art.
360 C. pen.), respectiv interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice (art. 361 C. pen.).
Cu privire la elementul subiectiv, furtul în scop de folosinţă prevăzut în art. 230 alin. (1) nu se
caracterizează prin intenţia de însuşire specifică furtului, ci prin scopul de a folosi bunul pe nedrept.
De regulă, dovada că s-a urmărit acest scop (al folosirii, şi nu al însuşirii) rezultă foarte frecvent din
abandonarea vehiculului de către autor, de bunăvoie, după folosirea lui. Astfel, în practică s-a reţinut
infracţiunea de furt prevăzută în art. 230 C. pen. în situaţia unui inculpat care, aflându-se la un bar, a
observat sub o masă un set de chei de la un autovehicul, cu ajutorul cărora a descuiat portiera unui
autoturism Dacia 1310, care se afla parcat în apropiere, pe care l-a condus pe o distanţă de 18 km, până
aproape de domiciliul său, după care l-a abandonat*12).
În cazul furtului în scop de folosinţă, aşa cum este descris de art. 230 alin. (2), considerăm că latura
subiectivă se prezintă sub forma intenţiei directe, nefiind însă exclusă, în unele cazuri, şi intenţia indirectă.
A. Forme
La infracţiunea de furt în scop de folosinţă sunt posibile toate formele imperfecte ale infracţiunii.
Acestea fiind identice ca la infracţiunea de furt simplu, trimitem la explicaţiile date acolo.
B. Sancţionare
Furtul în scop de folosinţă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale
cărei limite speciale se reduc cu o treime. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă
prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se
poate aplica şi pedeapsa amenzii). În cazul sancţionării cu pedeapsa prevăzută în art. 229, potrivit
dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va
constata îndeplinirea condiţiilor legale.
Potrivit art. 231 C. pen., pentru fapta prevăzută în art. 230 C. pen. împăcarea înlătură răspunderea
penală*13).
159
*2) St. Ivan, I. Pascu, Încadrarea juridică a faptei persoanei care călătoreşte cu un vehicul cunoscând
că aceasta provine din săvârşirea unui furt, în RRD nr. 12/1980, p. 25 şi urm.
*3) T. Vâlcea, Dec. pen. nr. 813/1985; în sens contrar, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr. 3981/2000, în
Dreptul nr. 3/2002, p. 172.
*4) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2574/2002, în Dreptul nr. 2/2004, p. 212. În acelaşi sens, a se vedea C. Ap.
Braşov, s. pen., Dec. nr. 575/R/2005, în Culegere Curtea de Apel Braşov 2005, p. 56–60.
*5) Engl. VoIP – Voice over IP.
*6) http://eur-lex.europa.eu.
*7) Art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 34/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional Unic
pentru Apeluri de Urgenţă, aprobată cu modificări prin Legea nr. 160/2008.
*8) Engl. ISP – Internet Service Provider.
*9) Se mai foloseşte şi sintagma lăţime de bandă şi reprezintă capacitatea maximă de date informatice
(exprimată în kiloocteţi sau megaocteţi) ce poate fi transmisă în interval de o secundă.
*10) M. Hotca, M. Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii şi explicaţii, ed. a 2-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 572.
*11) Engl. MAC – Media Access Card.
*12) C. Ap. Suceava, Dec. pen. nr. 256/1997, în Dreptul nr. 8/1998, p. 113.
*13) Art. 231 a fost modificat prin art. 245 pct. 23 din Legea nr. 187/2012.
ART. 231
Plângerea prealabilă şi împăcarea
Când fapta de furt s-a comis în împrejurările prevăzute de art. 231 C. pen. (furtul săvârşit între membri
de familie sau de către un minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuieşte împreună cu
persoana vătămată sau este găzduit de aceasta), acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
În practica judiciară s-a decis că acţiunea penală se exercită din oficiu în cazul unui furt comis de mai
multe persoane împreună, dintre care numai una locuieşte împreună cu partea vătămată, în acest caz nefiind
incidente dispoziţiile art. 231 C. pen.*1). În acest caz însă, chiar dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare
din oficiu, poate opera retragerea plângerii prealabile a persoanei vătămate ca o cauză care înlătură
răspunderea penală în raport cu făptuitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 231 C. pen., dar
numai dacă retragerea plângerii este însuşită de procuror [art. 158 alin. (4) C. pen.].
Au calitatea de membru de familie persoanele arătate în art. 177 C. pen. (ascendenţii şi descendenţii,
fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude,
aplicându-se şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti; soţul; persoanele
care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc).
A locui împreună însemnă a folosi aceeaşi locuinţă, în întregime sau parţial, permanent sau o perioadă de
timp limitată, dar având o durată care să-i imprime stabilitate*2). Se află în această situaţie cei care
locuiesc în dormitoarele internatelor, unităţilor militare, căminelor sau dormitoarelor comune afectate unor
lucrări sezoniere. De asemenea, se află în această situaţie foştii soţi care după divorţ continuă să locuiască
împreună*3). Nu sunt incidente dispoziţiile art. 231 în cazul în care părţile erau divorţate în momentul
săvârşirii faptei, iar inculpata nu mai locuia în imobilul în cauză de mai mulţi ani*4). De asemenea, nu se
consideră că locuiesc împreună persoanele care ocupă temporar aceeaşi cameră la hotel, acelaşi dormitor la
o cabană sau militarii cazaţi pentru scurt timp, ocazional, în aceeaşi încăpere la căminul de garnizoană.
160
A găzdui, în sensul art. 231 C. pen., înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate, într-un mod care relevă
încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi, chiar şi pentru o durată mai
scurtă de timp, locuinţa sa. Într-o asemenea situaţie se află, de pildă, cel primit să doarmă în aceeaşi cameră
de către persoanele cazate într-un dormitor comun. Noţiunea de „găzduire” exclude situaţiile în care
infractorul se găseşte în mod întâmplător în locuinţa aceluia de la care a furat; în această situaţie se află cel
invitat la o petrecere, cel care a condus-o acasă pe partea vătămată aflată într-o avansată stare de ebrietate,
cel primit la cererea sa să doarmă o noapte în locuinţa unei persoane, cel care profită de faptul că este fiul
unei persoane apropiate proprietarului pentru a pătrunde în apartament în lipsa acestuia în scopul
sustragerii de bunuri*5). Atunci când gazda comite furtul în dauna celui căruia i s-a acordat adăpost,
găzduire, prevederile art. 231 C. pen. nu operează.
În ceea ce priveşte cauza de înlăturare a răspunderii penale prevăzută în alin. (2), împăcarea trebuie să
intervină până la citirea actului de sesizare a instanţei, operând în limitele şi potrivit condiţiilor prevăzute
de art. 159 C. pen.
*2) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 46/A/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p.
437.
*3) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 176/R/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 411.
384–385.
*5) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1131/A/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti,
p. 388.
ART. 232
sfârşitul fiecărui titlu. În cazul Capitolului I „Furtul”, legiuitorul a optat pentru cea de-a doua variantă, de
incriminare şi sancţionare a tentativei la infracţiunile din acest capitol într-un articol distinct. Astfel,
potrivit prevederilor art. 232 C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul capitol se pedepseşte.
ART. 233
Tâlhăria
Infracţiunea de tâlhărie este o faptă penală complexă, care prezintă, prin voinţa legiuitorului, o variantă
tip (art. 233 C. pen.) şi două variante agravate, dar care au fost prevăzute în articole distincte (art. 234,
tâlhăria calificată, respectiv art. 236, tâlhăria urmată de moartea victimei).
a) Obiectul juridic special este complex, fiind constituit dintr-un obiect juridic principal, şi anume
relaţiile sociale referitoare la patrimoniu şi a căror dezvoltare este condiţionată de menţinerea poziţiei fizice
161
a bunului împotriva faptelor de sustragere (ca şi la infracţiunea de furt) şi dintr-un obiect juridic adiacent, şi
anume relaţiile sociale referitoare la apărarea persoanelor.
Nu interesează dacă bunurile asupra cărora se îndreaptă fapta penală se găsesc în stăpânirea unei
persoane fizice sau juridice. De asemenea, nu interesează dacă ele se află în proprietate publică ori a unei
persoane particulare, dreptul de proprietate asupra bunurilor cuprinzând prerogativele proprietăţii:
dispoziţia, posesia şi folosinţa.
Obiectul juridic adiacent (secundar) este determinat de natura activităţii adiacente: ameninţări, violenţe
şi valoarea socială apărată (libertatea, integritatea corporală, sănătatea, viaţa victimei).
În cazul infracţiunii de tâlhărie, legiuitorul consideră valorile sociale de maximă importanţă, ca viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea persoanei, ca fiind secundare (adiacente) în raport cu valorile sociale
referitoare la patrimoniu care formează obiectul principal. Această situaţie (inversare a ierarhiei valorilor
sociale ocrotite) se explică prin aceea că făptuitorul urmăreşte, în primul rând, însuşirea bunurilor mobile,
violenţa sau ameninţarea fiind doar mijloace pentru ducerea la îndeplinire a scopului propus şi urmărit de
infractor.
În legătură cu aspectul semnalat, unii autori au obiectat împotriva acestei soluţii legislative, care rezervă
un loc secundar valorilor sociale legate de persoana umană şi care, în orice situaţie, ar trebui considerate
mai importante decât cele referitoare la patrimoniu. Infracţiunea mijloc este după natura ei mai periculoasă
decât infracţiunea scop şi, tocmai de aceea, în prezent, tâlhăria este considerată, din punct de vedere
criminologic, o infracţiune de violenţă, pentru că, deşi infractorul urmăreşte o deposedare a victimei de un
bun, el săvârşeşte violenţa cu intenţie, acceptând cel puţin consecinţele mai grave care se găsesc în urmarea
caracteristică a variantei simple a tâlhăriei*1).
Această opinie este discutabilă. În acest sens, este de subliniat că toate legislaţiile moderne prevăd – ca
infracţiuni complexe – luarea prin violenţă a unor bunuri în grupa infracţiunilor împotriva patrimoniului
(chiar Codul penal francez incriminează, ca o agravantă la furt, sustragerea cu violenţă a bunului).
Caracterul adiacent al relaţiilor sociale referitoare la persoană nu înseamnă o subapreciere a acestora, ci
reflectă o realitate obiectivă, aceea că, uneori, făptuitorul, pentru a fura, se foloseşte de violenţă ca
modalitate de a intra în posesia bunului. În stabilirea limitelor de pedeapsă, legiuitorul a avut în vedere însă
ca tâlhăria să fie sancţionată în aşa fel încât să exprime gravitatea reală a faptelor de violenţă.
b) Obiectul material*2)
În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este, în principal, bunul la care tentează autorul faptei, dar,
în aceeaşi măsură, obiect material poate fi atât corpul persoanelor asupra cărora se îndreaptă acţiunea
violentă – persoanele care sunt deposedate de bun ori care intervin pentru a-l prinde pe făptuitor, cât şi
unele lucruri aparţinând acestora (îmbrăcămintea, alte bunuri distruse în cadrul acţiunii violente)*3).
În literatura juridică se socoteşte că sfera noţiunii de „violenţe”, în înţelesul prevederilor art. 233 C. pen.,
cuprinde numai acţiunile prin care se exercită violenţe asupra persoanei, iar nu şi a lucrurilor, pentru că
numai astfel obiectul material al acestei infracţiuni concordă cu obiectul juridic adiacent, care este format
din relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea persoanei*4). Se mai susţine că, atunci când
victima este pusă în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, obiectul material este corpul
persoanei, iar în cazul exercitării numai a unor ameninţări obiectul material lipseşte. Este posibil, se arată
în continuare, ca făptuitorul să întrebuinţeze violenţa împotriva unui bun, realizând, prin aceasta, o
ameninţare a persoanei (taie anvelopele autoturismului victimei pentru ca aceasta să nu se poată salva prin
fugă). Într-un asemenea caz, bunul distrus constituie obiectul material al infracţiunii de distrugere (art. 253
C. pen.), cu care tâlhăria va intra în concurs*5), opinie la care aderăm. În practica judiciară s-a susţinut şi
opinia contrară, precizându-se că degradarea îmbrăcămintei persoanei vătămate ca urmare a violenţelor
exercitate contra ei de inculpat în încercarea de a-şi asigura scăparea constituie infracţiunea complexă unică
de tâlhărie, în care fapta de distrugere este absorbită în conţinutul infracţiunii de tâlhărie*6).
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de tâlhărie, subiect activ poate fi orice persoană care comite
fapta penală, indiferent de forma acesteia (tentativă de tâlhărie, tâlhărie consumată etc.) sau care participă,
162
indiferent de calitatea în care o face, la săvârşirea ei (autor, coautor, instigator sau complice), legea
necerând să fie îndeplinită vreo calitate specială.
În principiu, persoana care săvârşeşte tâlhăria nu are niciun drept asupra bunului pe care îl sustrage din
sfera de stăpânire a unei alte persoane.
Poate exista însă infracţiunea de tâlhărie chiar atunci când făptuitorul ar avea, în totul sau în parte, un
drept de proprietate asupra bunului sustras. Ca urmare, subiect activ al tâlhăriei ar putea fi însuşi
proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare, prin întrebuinţarea mijloacelor prevăzute de art. 233 C. pen.
asupra unui bun mobil propriu, care în acel moment se găseşte în posesia legitimă a altei persoane.
În practica judiciară*7) s-a decis că fapta de a lua prin violenţă bunuri ale unei persoane pentru a o
constrânge astfel la restituirea unei datorii sau la executarea unei convenţii constituie infracţiunea de
tâlhărie, iar nu de lovire sau alte violenţe.
Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de a fi săvârşită în participaţie în oricare dintre formele acesteia.
În practica judiciară s-a statuat că există coautorat şi atunci când unii dintre participanţi au contribuit direct
numai la realizarea actelor de violenţă sau ameninţare, iar alţii numai la sustragerea bunurilor*8), deoarece
atât folosirea violenţei sau a ameninţării, cât şi sustragerea bunurilor, fiind incluse în conţinutul tâlhăriei,
prin săvârşirea oricăreia dintre aceste activităţi se realizează, în parte, latura obiectivă a infracţiunii. Tot
astfel, în practica judiciară s-a decis că este lipsită de relevanţă împrejurarea că cei trei inculpaţi participă în
mod diferit la realizarea laturii obiective a tâlhăriei – doi comiţând numai violenţele, iar celălalt săvârşind
atât acte de violenţă, cât şi acte de însuşire a bunurilor – din moment ce ei au desfăşurat în mod concordant
activităţile materiale prin care s-a realizat infracţiunea, în baza unui plan conceput în comun; în asemenea
condiţii, toţi trei inculpaţii sunt coautori la infracţiunea de tâlhărie*9).
Complicitatea subzistă indiferent dacă autorul a comis sustragerea în modalitatea avută în vedere de
complice – de pildă, prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra – sau în altă
modalitate de realizare a laturii obiective a faptei de tâlhărie (de exemplu, prin întrebuinţarea de violenţe),
deoarece şi în acest din urmă caz complicele a ştiut că autorul va comite o tâlhărie şi a vrut să contribuie,
prin acte de ajutor, la săvârşirea acestei infracţiuni.
În practica judiciară s-a reţinut instigarea la tâlhărie în cazul determinării unei alte persoane să
deposedeze partea vătămată de o sumă de bani, dându-i un spray pentru a înfrânge opunerea acesteia,
urmată de agresarea ei prin folosirea sprayului şi aplicarea de lovituri şi cu urmarea unor vătămări
corporale*10).
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tâlhărie, subiect pasiv poate fi orice persoană. La fapta pe
care o analizăm trebuie să facem deosebire între subiectul pasiv al infracţiunii de luare, care este posesorul
sau detentorul bunului sustras, şi subiectul pasiv al acţiunii de constrângere, care poate fi nu numai
posesorul sau detentorul de fapt al bunului, ci şi orice persoană care ia contact cu făptuitorul şi faţă de care
s-a comis actul de constrângere. De pildă, atunci când este supus constrângerii cel care, fără a fi posesorul
sau detentorul bunurilor, intervine pentru a opri pe autor să le ia ori încearcă să-l reţină, avem de-a face cu
doi subiecţi pasivi ai acestei fapte: cel ale cărui bunuri au fost furate şi cel care a fost victima actelor de
violenţă sau ameninţare.
În cazul în care bunurile care formează obiectul material al infracţiunii de tâlhărie aparţin unor persoane
diferite sau când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane, există
pluralitate de subiecţi pasivi.
În doctrină*11) şi practica judiciară*12) s-a statuat uneori că săvârşirea infracţiunii de tâlhărie,
concomitent, asupra mai multor persoane, prin ameninţare şi lovire constituie tot atâtea infracţiuni de
tâlhărie, aflate în concurs ideal, câţi subiecţi pasivi sunt, iar nu o singură infracţiune.
Instanţa supremă a decis însă că furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe asupra mai multor
persoane, dar având ca obiect material bunuri din patrimoniul comun al acestora, constituie o infracţiune
unică de tâlhărie, iar nu o pluralitate de infracţiuni, aflate în concurs în raport cu numărul persoanelor
agresate. În speţa la care se referă această soluţie, inculpaţii au pătruns în locuinţa părţilor vătămate, o
163
familie compusă din patru persoane, pe care le-au lovit şi au sustras bunuri ale acestora în valoare de 2
milioane de lei*13).
Este de precizat în cazul tâlhăriei că dacă victima actelor de violenţă sau ameninţare poate fi numai o
persoană fizică, victima acţiunii de furt ar putea fi şi o persoană juridică*14).
a) Elementul material. Tâlhăria fiind o infracţiune complexă, elementul material al acesteia constă în
două acţiuni conjugate, şi anume: acţiunea de furt, care este principală, şi o acţiune de constrângere –
respectiv folosirea violenţei sau a ameninţării ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de
a se apăra – care, faţă de cea dintâi, este secundară (adiacentă).
Pentru existenţa elementului material al tâlhăriei, trebuie ca între cele două acţiuni să existe o
indispensabilă relaţie de intercondiţionare. În absenţa acestei relaţii, există infracţiune de furt, pe de o parte,
şi infracţiunea de lovire, vătămare corporală etc., pe de altă parte.
Acţiunea principală – furtul – (acţiunea scop) constă şi în cazul tâlhăriei în luarea bunului mobil din
posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia, fiind vorba deci de două acte, unul de deposedare
şi celălalt de împosedare.
O particularitate care apare în cazul tâlhăriei este aceea că, uneori, din cauza folosirii de către făptuitor a
mijloacelor specifice tâlhăriei, luarea se prezintă sub forma remiterii silite, dar aparent consimţite, a
bunului efectuată de însuşi posesorul sau detentorul acestuia.
Într-un asemenea caz, tâlhăria se deosebeşte de infracţiunea de şantaj prin aceea că victima, satisfăcând
pretenţia făptuitorului, îşi redobândeşte de îndată libertatea care i-a fost încălcată, ceea ce înseamnă că prin
săvârşirea faptei s-a încălcat, în principal, avutul acesteia şi, numai în secundar, dreptul ei la libertate. Pe de
altă parte, în cazul tâlhăriei, pericolul creat prin constrângere este iminent, pe când în cazul infracţiunii de
şantaj, pericolul nu este actual, ci urmează a se produce în viitor*15).
Furtul realizează activitatea principală (acţiunea scop) în cadrul laturii obiective a tâlhăriei, indiferent
dacă este simplu sau calificat, iar atunci când priveşte un vehicul, nu interesează dacă fapta este săvârşită în
scopul însuşirii pe nedrept sau în scopul folosirii pe nedrept.
Tâlhăria subzistă atât în situaţia în care furtul s-a consumat, situaţie în care tâlhăria va fi consumată, cât
şi în cazul când furtul a rămas în forma tentativei, împrejurare în care va exista o tentativă de tâlhărie.
Referitor la alte implicaţii facem trimitere la analiza celor corespunzătoare de la furt.
Acţiunea adiacentă – secundară (constrângerea) – se poate realiza prin una dintre următoarele acţiuni, pe
care legiuitorul le prevede în mod alternativ: întrebuinţarea de violenţe; întrebuinţarea de ameninţări;
punerea victimei în stare de inconştienţă, punerea victimei în stare de neputinţă de a se apăra. Folosirea
cumulativă a acestora nu schimbă caracterul unitar al tâlhăriei, însă această împrejurare va putea fi avută în
vedere la individualizarea pedepsei.
Constrângerea (folosirea violenţei, a ameninţării) ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra realizează activitatea secundară (adiacentă) a elementului material al faptei
reglementate de art. 233 C. pen., numai dacă au servit ca mijloc pentru săvârşirea furtului sau ca mijloc de
păstrare a bunului furat ori pentru a asigura scăparea participantului la infracţiune.
În conţinutul incriminării faptei de tâlhărie, legiuitorul enumeră exhaustiv modalităţile prin care se
realizează tâlhăria. Când se referă la „ameninţare”, legea înţelege săvârşirea faptei incriminate în art. 206
C. pen., iar prin „violenţe” înţelege orice formă de presiune fizică sau morală asupra persoanei, chiar dacă
acele violenţe nu s-ar încadra în art. 193 C. pen.
Pentru existenţa laturii obiective a tâlhăriei, violenţele trebuie să fie exercitate direct împotriva persoanei
(victimei); violenţele faţă de lucruri pot constitui însă, uneori, o ameninţare*16) (de exemplu, tăierea
anvelopelor maşinii în care era refugiată victima, ruperea legăturii telefonice şi a soneriei, uciderea câinelui
care o însoţea pe victimă, lovirea fundului unei ambarcaţiuni pentru a o face să se scufunde, stropirea cu
benzină a încărcăturii dintr-un autocamion cu scopul de a o incendia)*17).
164
Violenţa efectuată faţă de lucruri, dar care nu constituie o ameninţare, nu poate realiza acţiunea
adiacentă şi nu întregeşte conţinutul efectiv al infracţiunii de tâlhărie. Astfel, smulgerea ceasului de la
mâna unei persoane aflate într-o stare avansată de ebrietate şi dormind, care, nu numai că nu a opus
rezistenţă şi nu a fost în măsură să opună rezistenţă, dar nici măcar nu putea simţi că este deposedată de
bunul său, nu prezintă trăsături caracteristice ale laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie, ci a celei de
furt*18).
În legătură cu aceste aspecte se observă şi se constată că multe dintre instanţele judecătoreşti consideră
tâlhării şi faptele în care violenţa era exercitată „asupra bunului” aflat asupra persoanei, nu asupra
persoanei însăşi, cum ar fi, de exemplu, luarea de pe capul unei persoane a căciulii fără ca purtătorul
lucrului surprins de rapiditatea acţiunii infracţionale să poată fi în situaţia de a riposta sau de a se opune
„violenţei” exercitate de făptuitor. Se impune ca astfel de fapte să fie pedepsite mai grav decât o infracţiune
de furt simplu, dar nu există argumentele faptice şi juridice necesare pentru a putea fi asimilate faptelor
prevăzute în art. 233 C. pen. ca tâlhărie. O schimbare de optică printr-o nuanţare a conţinutului faptic al
infracţiunii de furt poate forma obiect de studiu pentru specialiştii dreptului penal.
De asemenea, pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie se mai cere ca violenţa să fie efectivă şi să aibă
posibilitatea să înfrângă opunerea persoanei vătămate. În orice caz, nu este neapărat necesar ca ea să
întrunească caracterul unei forţe irezistibile.
Controversele au fost exprimate în legătură cu încadrarea juridică a faptei constând în însuşirea unui bun
pe care autorul îl sustrage din mâna victimei, prin surprindere, fugind cu el.
Argumentele aduse au fost şi într-un sens şi în altul. Aşa, de exemplu, în practica judiciară s-a hotărât că
deposedarea părţii vătămate de căciula pe care o purta, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără
exercitarea vreunei acţiuni agresive de natură să-i înfrângă opunerea, constituie infracţiunea de furt, şi nu
de tâlhărie, deoarece lipseşte cerinţa întrebuinţării de violenţe la care se referă art. 233 C. pen.*19).
Tot astfel, a fost considerată ca fiind furt, şi nu tâlhărie, fapta prin care inculpatul a apucat partea
vătămată şi a ridicat-o în aer, iar la coborâre i-a sustras din buzunar suma de 7.500 lei. Aceasta deoarece
inculpatul nu a folosit împotriva părţii vătămate violenţa sau ameninţarea pentru a-i lua banii şi nici nu a
folosit asemenea mijloace pentru păstrarea banilor furaţi*20).
După alte opinii, faptele mai sus arătate (smulgerea telefonului ori a portmoneului din mâna victimei, a
unei brăţări de pe mână etc.) constituie infracţiuni de tâlhărie, iar nu de furt*21).
Ne raliem primelor opinii exprimate în sensul că faptele sunt considerate furturi, şi nu tâlhării, deoarece
nu orice acţiune brutală prin care se urmăreşte luarea ilegală a bunului constituie o violenţă în sensul art.
233 C. pen., ci numai aceea care, exercitându-se asupra unei persoane vătămate, este îndreptată către
înfrângerea unei împotriviri din partea sa, în scopul abandonării lucrului în mâinile agresorului.
Referitor la aspectele semnalate, este totuşi posibil ca victima, fie intuind intenţia făptuitorului, fie
revenindu-şi de îndată din surpriză, să opună rezistenţă acestuia. Fapta va constitui în acest caz tâlhărie,
deoarece făptuitorul, săvârşind-o, a adus atingere şi relaţiilor sociale referitoare la integritatea corporală sau
libertatea persoanei.
Punerea victimei în stare de inconştienţă presupune aducerea acesteia în situaţia de a nu-şi da seama, de
a nu percepe, prin folosirea unor narcotice sau a altor substanţe care pot provoca respectiva stare.
În fine, prin punerea victimei în neputinţă de a se apăra se înţelege aducerea ei în împrejurarea de a nu
putea folosi posibilităţile de apărare din cauza activităţii făptuitorului de imobilizare, dezarmare, punerea
unui căluş în gură, legarea mâinilor, închidere într-o cameră etc.
Punerea victimei în stare de inconştienţă sau în neputinţă de a se apăra, ca modalităţi de realizare a
tâlhăriei, nu privesc situaţiile în care victima s-a aflat într-o asemenea stare din motive independente de
activitatea făptuitorului, ci vizează numai acele situaţii în care ea a ajuns în respectiva stare din cauza
manoperelor folosite de făptuitor în acest scop. În consecinţă, nu constituie infracţiunea de tâlhărie, ci
infracţiunea de furt – de exemplu, sustragerea unui bun aflat asupra unui copil care, din cauza vârstei, este
în neputinţă de a se apăra, dacă făptuitorul nu a folosit violenţa sau ameninţări.
165
Tâlhăria presupune, prin concept, ca sustragerea să aibă loc prin violenţă, în sensul că actele de violenţă
au loc, în principiu, în acelaşi timp cu comiterea furtului*22). Se poate concepe totuşi ca ameninţarea şi
violenţa să preceadă momentul luării bunului (de exemplu, făptuitorul ameninţă cu cuţitul victima şi
aceasta caută prin casă bunurile de valoare spre a-l satisface pe infractor ori inculpatul leagă mai întâi
victima şi apoi caută bunurile de valoare spre a le sustrage), dar, în situaţiile arătate, ne aflăm tot în cadrul
unor acte de executare a tâlhăriei, deoarece orice act de înfrângere a opunerii victimei este un act de
executare a faptei, indiferent că opunerea victimei este înlăturată prin ameninţare sau violenţă şi că se
situează înainte de momentul deposedării efective a victimei. Aceasta înseamnă că din momentul
ameninţării şi a executării violenţei asupra victimei în scop de furt a început executarea tâlhăriei.
În raport cu situaţiile redate, considerăm că se realizează elementul material al tâlhăriei şi în situaţia în
care făptuitorul ameninţă victima, cerându-i să-i remită bunurile pe care le are asupra sa, cu toate că
violenţa psihică s-a executat, în acest scop, anterior începerii oricărui act de deposedare efectivă a victimei.
Prin urmare, în raport cu furtul, acţiunea adiacentă poate să se comită înainte de luarea efectivă a bunului,
în timpul sau imediat după aceea. Dacă se săvârşeşte cu mult timp după comiterea furtului, nu se mai poate
reţine tâlhăria.
Acţiunea prin care se realizează activitatea secundară a tâlhăriei poate fi îndreptată atât împotriva
posesorului sau detentorului bunului, cât şi împotriva oricărei alte persoane care a intervenit pentru a
împiedica săvârşirea furtului ori pentru prinderea şi deposedarea făptuitorului de bunul furat. Este necesar
ca victima să fie prezentă la locul săvârşirii, deoarece numai violenţele, ameninţările etc. săvârşite cu
această ocazie şi în scopurile prevăzute în art. 233 C. pen. realizează activitatea secundară a infracţiunii de
tâlhărie. Dacă persoana nu este prezentă la locul săvârşirii furtului, violenţa, ameninţarea etc. constituie o
altă infracţiune (lovire sau alte violenţe, ameninţare).
Fapta de tâlhărie intră în concurs cu infracţiunea de ultraj când victima este un funcţionar, care
îndeplineşte condiţiile impuse prin prevederile art. 257 C. pen.*23).
b) Urmarea imediată. În cazul tâlhăriei, urmarea imediată a faptei este producerea unei pagube
patrimoniului unei persoane şi vătămarea libertăţii, integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei asupra
căreia s-a exercitat acţiunea de constrângere. Urmarea imediată priveşte doar acţiunea principală şi este
identică cu cea de la furt, fiind indiferent dacă acţiunea adiacentă şi-a atins sau nu scopul. Este deci necesar
numai ca acţiunea principală (de furt) să fie efectivă*24). În fine, tot în literatura juridică se arată că
urmarea imediată constă în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a
făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin acţiunea principală care intră în componenţa elementului
material al infracţiunii de tâlhărie. În ceea ce priveşte urmarea acţiunii adiacente, ea variază în raport de
mijloacele folosite pentru realizarea acesteia (de exemplu, prin violenţă se poate cauza o suferinţă fizică
victimei sau o vătămare a sănătăţii ori integrităţii corporale a acesteia).
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea incriminată şi rezultatul produs este necesar să existe o
legătură de cauzalitate atât în ceea ce priveşte acţiunea principală (de furt), cât şi a cea adiacentă (de
constrângere).
După alte opinii, legătura de cauzalitate trebuie să existe, ca şi la furt, doar între acţiunea de luare a
bunului şi trecerea acestuia din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului*25).
Elementul subiectiv al infracţiunii de tâlhărie constă în intenţie directă, atât în ceea ce priveşte acţiunea
principală, cât şi cea adiacentă. Făptuitorul prevede şi urmăreşte să comită furtul prin violenţă sau
ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi prin
folosirea vreunuia dintre aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori
pentru a-şi asigura scăparea.
Făptuitorul poate să ia hotărârea de a comite tâlhăria fie de la început, fie în timpul săvârşirii faptei ori
chiar după consumarea furtului. În acest sens s-a decis şi în practica judiciară unde s-a statuat că pentru
existenţa infracţiunii de tâlhărie nu interesează dacă făptuitorul a urmărit deposedarea victimei mai înainte
166
de exercitarea violenţei ori ameninţării sau dacă această rezoluţie a intervenit în timpul săvârşirii unor
asemenea acţiuni*26).
Atunci când este vorba de un furt urmat de folosirea unuia dintre mijloacele prevăzute în art. 233 C.
pen., hotărârea autorului de a comite tâlhăria apare în principiu după consumarea furtului, întrucât numai în
măsura în care intervine cineva pentru a-l deposeda de bunul mobil sustras, subiectul activ ia hotărârea de a
folosi violenţa, ameninţarea etc., pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii
ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Din analiza conţinutului legal rezultă că latura subiectivă a tâlhăriei include, în afara scopului specific
furtului – însuşirea pe nedrept a bunului mobil – şi scopul folosirii violenţei, a ameninţării etc. în vederea
comiterii furtului ori pentru păstrarea bunului furat etc. Dacă violenţa este simulată, existând o înţelegere
prealabilă între făptuitor şi presupusa victimă, fapta va constitui numai furt, iar nu tâlhărie*27).
Este necesar ca scopul însuşirii pe nedrept să existe, ca în cazul furtului, în momentul comiterii faptei,
fără a fi neapărat nevoie de realizarea sa efectivă. Dacă acest scop lipseşte, nu se realizează activitatea
principală a tâlhăriei – furtul – şi, în consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 233 C. pen. Fapta va
constitui o altă infracţiune (lovire sau alte violenţe, ameninţare etc.). În practica judiciară mai veche s-a
stabilit că nu subzistă infracţiunea de tâlhărie în cazul în care făptuitorul a luat prin violenţă sau ameninţare
un bun din posesia victimei, nu pentru a şi-l însuşi pe nedrept, ci pentru a o determina pe aceasta ca să-şi
îndeplinească o obligaţie pe care o avea faţă de el*28). Mai recent, instanţa supremă a statuat că fapta de a
lua prin violenţă bunuri ale unei persoane pentru a o constrânge astfel la restituirea unei datorii sau la
executarea unei convenţii, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu de lovire*29).
Sub aspectul existenţei infracţiunii de tâlhărie, nu are relevanţă împrejurarea dacă scopul însuşirii pe
nedrept a fost urmărit înaintea exercitării violenţelor sau a ameninţărilor ori dacă acest scop a intervenit în
timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea altei finalităţi.
A. Forme
Tâlhăria este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii.
Actele pregătitoare la fapta pe care o analizăm sunt posibile atât în raport cu acţiunea principală, cât şi cu
cea adiacentă, acestea putând fi atât de natură materială (de pildă, confecţionează mijloace, cum ar fi arme,
narcotice sau alte substanţe pentru folosirea lor când făptuitorul violentează sau ameninţă) ori morale (de
exemplu, culegerea unor informaţii sau date cu privire la timpul sau locul comiterii tâlhăriei ori despre
victimă, despre locurile pe unde se poate pătrunde într-o încăpere, unitate etc.). Cu toate că actele
pregătitoare sunt posibile, în cazul tâlhăriei acestea nu sunt incriminate şi, în consecinţă, nu sunt pedepsite.
Atunci când s-au efectuat acte pregătitoare, iar făptuitorul le-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii,
acestea vor fi absorbite în activitatea ilegală a autorului. De acestea se va ţine cont la evaluarea gradului de
pericol social şi, respectiv, la individualizarea pedepsei.
În situaţia când actele pregătitoare (de exemplu, procurarea unor substanţe narcotice sau diverse arme)
au fost efectuate de o altă persoană şi folosite de făptuitor la comiterea infracţiunii, ele vor fi considerate
acte de complicitate anterioară la săvârşirea infracţiunii.
Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de tentativă, pe care legea o sancţionează potrivit art. 237 C.
pen.
În cazul tâlhăriei există tentativă atunci când autorul a început executarea furtului prin violenţă,
ameninţare, dar această executare a fost întreruptă de intervenţia posesorului ori detentorului bunului ori a
altei persoane*30). S-a reţinut tentativă relativ improprie la tâlhărie şi în cazul în care inculpatul nu a luat
niciun bun de la partea vătămată faţă de care a întrebuinţat ameninţări în scop de furt, întrucât aceasta nu
avea asupra sa bunuri*31). Tot astfel, s-a reţinut tentativă (şi nu tentativă absolut improprie – nepedepsibilă
cum au solicitat inculpaţii), fapta inculpaţilor care au pătruns în locuinţa victimei, au imobilizat-o şi au
lovit-o, cerându-i să le spună unde ţine banii. La răspunsul victimei că nu are bani, inculpaţii au căutat prin
casă, dar, negăsind decât o bancnotă de 1.000 lei, au părăsit locuinţa şi nu au luat nimic*32).
167
Va exista tentativă în cazul tâlhăriei şi atunci când s-au executat numai actele de violenţă, ameninţare
etc. în vederea săvârşirii furtului, aceasta deoarece în cazul infracţiunilor complexe, constituie act de
executare orice act prin care se tinde chiar şi numai la executarea infracţiunii absorbite.
Dacă violenţa, ameninţarea etc. au fost efectiv întrebuinţate, există tentativă de tâlhărie şi atunci când
bunul a cărui sustragere a urmărit-o făptuitorul este un autovehicul pe care acesta a vrut să-l folosească pe
nedrept.
De asemenea, s-a decis în practica judiciară că, în cazul furtului urmat de întrebuinţarea de violenţe,
ameninţări etc., există tentativă de tâlhărie atunci când executarea furtului, fiind întreruptă din cauza unor
împrejurări independente de voinţa făptuitorului, acesta foloseşte violenţa, ameninţarea etc. pentru
ştergerea urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea*33).
Tâlhăria se consumă în momentul când executarea activităţii principale – furtul – a fost terminată,
respectiv dusă până la capăt, necesar fiind ca autorul să fi exercitat violenţe, ameninţări*34) etc. În situaţia
când nu se recurge la acţiunea adiacentă (constrângere), fapta va fi calificată drept infracţiune de furt.
În cazul furtului urmat de folosirea unuia dintre mijloacele prevăzute în art. 233 C. pen., tâlhăria se
consumă în momentul când, după consumarea acţiunii principale (furtul), pentru a cărei comitere nu a fost
întrebuinţată violenţa, ameninţarea etc., făptuitorul foloseşte unul dintre aceste mijloace pentru păstrarea
bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura scăparea, indiferent dacă scopul urmărit
a fost sau nu realizat, deoarece scopul este privit ca finalitatea acţiunii, şi nu ca rezultat al acesteia.
La fel ca şi furtul, infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de o activitate infracţională prelungită în
timp, după etapa consumării şi de o eventuală amplificare a urmărilor imediate. De felul în care durează
acţiunea adiacentă (constrângerea), în aceeaşi măsură poate fi prelungită, prin acte succesive de sustragere,
acţiunea principală şi infracţiunea de tâlhărie.
Alteori, acţiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă (vătămări grave, moartea
victimei) şi de natură să modifice progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei. În acest caz,
procesul cauzal al activităţii infracţionale se prelungeşte în timp*35).
B. Sancţionare
Tâlhăria varianta tip se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii).
Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse
dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
*2) Toate aspectele evidenţiate în legătură cu obiectul material la furt (art. 228 C. pen.) sunt pe deplin
valabile şi în cazul tâlhăriei.
*3) Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 262.
*4) În literatura juridică se critică opinia celor care consideră tâlhărie atunci când se întrebuinţează
violenţa asupra bunurilor aflate asupra persoanei (de exemplu, smulgerea din mână a unei poşete sau luarea
de pe capul persoanei a căciulii fără ca făptuitorul să riposteze). I. Poenaru, Problemele legislaţiei penale,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 73.
191–194.
*8) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3146/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2006, p. 36; C. Ap. Bucureşti, s. I
pen., Dec. nr. 2/2000, în Culegere de practică judiciară pe anul 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 166;
C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 369/1999, în Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. Rosetti,
168
*9) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1035/1955, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului
Bucureşti 1994–1997, Ed. All Beck, Bucureşti, p. 146–150. În legătură cu coautoratul la infracţiunea de
tâlhărie, a se vedea şi: C. Butiuc, Coautoratul în situaţii deosebite, în RDP nr. 4/1995, p. 69; St. Daneş, În
legătură cu coautoratul la infracţiunea de tâlhărie, în RDP nr. 2/1995, p. 112.
*12) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 879/1997, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului
Bucureşti 1994–1997, p. 153–154; C. Mitrache, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, în RDP nr.
2/1995, p. 119.
*13) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1291/1996, în Dreptul nr. 11/1997, p. 131. În acelaşi sens, a se vedea: C. Ap.
Craiova, Dec. pen. nr. 379/2000, în Dreptul nr. 8/2001, p. 176; C. Ap. Braşov, s. pen., Dec. nr. 133/A/2005,
în Culegere Curtea de Apel Braşov 2005, p. 95.
*15) Pentru a fi încălcată libertatea morală (pentru a exista deci fapta de şantaj), este necesar să se
producă celui constrâns o stare de temere care să aibă o anumită durată de timp. A se vedea, în aceste sens,
Trib. Bucureşti, s. a II-a pen. Dec. nr. 408/A/1998, în Culegere de Jurisprudenţă penală şi procesual
penală a Tribunalului Bucureşti, 1998, p. 155.
*16 C. Ap. Ploieşti, Dec. pen. nr. 67/A/1998, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică
judiciară, sem. I, 1998, p. 68–70.
*18) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 788/1976, în RRD nr. 2/1977, p. 63.
*19) CSJ, în com. prev. de Legea pentru organizarea judecătorească, Dec. nr. 63/1991, în Dreptul nr.
3/1992, p. 73. A se vedea, în acelaşi sens, G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., vol. III, p. 106, precum şi rezervele
exprimate cu privire la aceste soluţii.
*20) Trib. Constanţa, Dec. nr. 174/1993, în Dreptul nr. 1/1994, p. 111.
*21) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6544/2004; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2143/2005, în A. Stoica, op. cit., p. 59–65.
*22) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6310/2005, în Jurisprudenţa Secţiei penale 2005, p. 47.
*23) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2611/1996, în Pro Lege nr. 1/1998, p. 103–104. În acelaşi sens, a se vedea
Jud. Zalău, Sent. pen. nr. 77/2010, pe www.portal.just.ro.
*25) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 296; Gh. Diaconescu, op. cit., vol. I, p. 263.
Bucureşti 1994–1997, p. 150–153.
*27) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6236/2004, în A. Stoica, op. cit., p. 57.
*28) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1533/1969, în RRD nr. 11/1969, p. 168; în sens contrar, a se vedea
Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2947/1972, în Culegere de decizii în materie penală pe anul 1972, p. 335.
*29) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1372/1995, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii în materie penală
pe anul 1995, p. 191–194.
*31) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1234/2005, în Jurisprudenţa Secţiei penale 2005, p. 48.
*32) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 218/1996, în RDP nr. 1/1997, p. 123–124.
ART. 234
Tâlhăria calificată
169
Infracţiunea de tâlhărie calificată este prevăzută în art. 234 C. pen. în două variante de agravare
[corespunzătoare alin. (1), respectiv alin. (2) şi (3)]. Potrivit alin. (1), prezintă caracter agravat tâlhăria
săvârşită în următoarele împrejurări: prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau
paralizante [lit. a)]; prin simularea de calităţi oficiale [lit. b)]; de o persoană mascată, deghizată sau
travestită [lit. c)]; în timpul nopţii [lit. d)]; într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport
[lit. e)]; prin violare de domiciliu sau sediu profesional [lit. f)].
Se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) (privind
anumite categorii de bunuri, cum ar fi ţiţei, gazolină, componente ale sistemelor de irigaţii ori ale reţelelor
electrice etc.). Pe acelaşi palier de gravitate se situează, potrivit alin. (3), tâlhăria care a avut ca urmare
vătămarea corporală.
2. Analiza elementelor circumstanţiale agravante

Prin prisma obiectului juridic, a subiecţilor, precum şi a elementelor de bază ale conţinutului constitutiv,
tâlhăria calificată este, în linii mari, identică cu tâlhăria simplă, fapt ce ne determină să analizăm numai
unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care fac ca tâlhăria să devină calificată.
Dacă se compară agravantele de la infracţiunea de furt cu cele de la tâlhărie se pot observa asemănări,
dar nu identitate, rămânând să analizăm în continuare numai pe cele pentru care nu putem face trimitere la
furtul calificat. Pentru analiza circumstanţelor prevăzute în alin. (1) lit. c) (de o persoană mascată,
deghizată sau travestită), d) (în timpul nopţii) şi f) (prin violare de domiciliu sau sediu profesional) şi alin.
(2) [tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3)] facem trimitere la explicaţiile date la analiza
circumstanţelor în cazul infracţiunii de furt calificat (art. 229 C. pen.).
A. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (1)

a) Tâlhăria săvârşită prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante
[art. 234 alin. (1) lit. a) C. pen.]
Această agravantă se reţine, bineînţeles, atunci când s-a folosit arma, în caz contrar, va subzista
infracţiunea de furt calificat, iar nu cea de tâlhărie calificată*1).
Potrivit art. 179 alin. (1) C. pen., arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin
dispoziţiile legale. În sfera noţiunii de armă folosită în textul art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen. intră şi
obiectele pe care dispoziţiile art. 179 alin. (2) C. pen. le asimilează cu armele, deoarece acestea devin arme
numai dacă au fost întrebuinţate ca arme în atac; or, aceasta este condiţia specifică pentru reţinerea
infracţiunii de tâlhărie calificată.
Potrivit actelor normative în vigoare, mai precis, potrivit prevederilor Legii nr. 126/1995*2), substanţele
explozive cuprind explozivii de uz civil, emulsiile explozive, amestecurile explozive, pirotehnice şi simple,
încărcăturile speciale, mijloacele de iniţiere, cele auxiliare de aprindere, precum şi orice alte substanţe sau
amestecuri de substanţe destinate să dea naştere la reacţii chimice instantanee, cu degajare de căldură şi
gaze la temperatură şi presiune ridicată.
Prin substanţă narcotică se înţelege orice substanţa care are însuşirea de a produce artificial adormirea
unei persoane, de a cauza imediat persoanei căreia îi este administrată o stare de somnolenţă, de pierdere a
cunoştinţei, diminuarea sensibilităţii şi a reflexelor; fac parte din această categorie de substanţe
cloroformul, morfina, eterul etc.
Substanţele paralizante sunt acele substanţe care au aptitudinea de a diminua temporar capacitatea de
autoapărare a victimei – cum sunt cele vomitive, iritant-lacrimogene şi alte asemenea substanţe frecvent
apărute în „arsenalul” infractorilor din ultimii ani.
Raţiunea agravantei rezidă în periculozitatea sporită a infractorului care utilizează astfel de instrumente
pentru înfrângerea voinţei victimei ori punerea acesteia în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
b) Tâlhăria săvârşită prin simularea de calităţi oficiale [art. 234 alin. (1) lit. b) C. pen.]
170
De simularea unei calităţi oficiale se poate vorbi atunci când făptuitorul, fără a avea o calitate oficială,
pretinde că ar deţine o asemenea calitate.
Procedeul folosit are efect intimidant asupra persoanei care, în principiu, cel puţin în faza iniţială, nu
opune rezistenţă făptuitorului. Pentru a produce acest efect, făptuitorul trebuie să simuleze una dintre acele
calităţi oficiale care, dacă ar fi reală, i-ar da dreptul de a aborda persoana vătămată şi de a o lipsi de
obiectele aflate asupra sa (calitatea de procuror, ofiţer de poliţie, lucrător sanitar însărcinat cu depistarea
bolilor contagioase)*3). Dacă făptuitorul a dobândit ulterior calitatea de care s-a prevalat, fapta sa continuă
să constituie infracţiune*4).
c) Tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport [art. 234
alin. (1) lit. e) C. pen.]
Mijlocul de transport este acela destinat anume de a transporta persoane sau marfă. Textul incriminator,
în cazul tâlhăriei, se referă la orice mijloc de transport, sfera fiind deci foarte largă.
Ca atare, protecţia instituită prin această împrejurare agravantă se extinde asupra tuturor mijloacelor de
transport, atât cele care, prin natura lor, transportă persoane în comun sau individual, cât şi cele care
transportă ocazional persoane*5).
Pentru a subzista efectiv această variantă agravantă, trebuie ca atât făptuitorul, cât şi victima să se afle în
mijlocul de transport ori ca acţiunea făptuitorului să se îndrepte asupra mijlocului de transport. Dacă
mijlocul de transport este o navă sau aeronavă aflată în marea liberă sau în spaţiul aerian liber, fapta nu va
constitui tâlhărie calificată, ci infracţiunea de piraterie (art. 235 C. pen.).
B. Elementul circumstanţial prevăzut în alin. (3)

O altă variantă agravată a tâlhăriei există potrivit art. 234 alin. (2) C. pen., atunci când fapta a avut ca
urmare vătămarea corporală. Este vorba de o faptă care a produs vreuna dintre consecinţele prevăzute în
art. 194 C. pen.: o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav şi permanent;
avortul; punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Pentru a se reţine varianta agravată de care vorbim, trebuie ca între fapta de tâlhărie şi urmarea produsă
să existe un raport de cauzalitate. În situaţia când acest raport lipseşte, faptele vor avea o altă încadrare
juridică. De asemenea, în cazul reţinerii acestei agravante, fapta se săvârşeşte cu praeterintenţie. Făptuitorul
prevede, urmăreşte sau acceptă săvârşirea furtului prin violenţă, ameninţare ori prin punerea victimei în
stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, dar în realitate se produce un rezultat mai grav, vătămarea
corporală a victimei, pe care făptuitorul îl prevede, dar nu-l acceptă, sperând fără temei că nu se va
produce, ori nu-l prevede, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Dacă vătămarea corporală a victimei se
produce cu intenţie, atunci va exista un concurs de infracţiuni între tâlhăria simplă (art. 233 C. pen.) şi
infracţiunea de vătămare corporală (art. 194 C. pen.).
A. Forme
În legătură cu tentativa, o problemă mult controversată atât în literatura juridică, cât şi în practica
judiciară, a fost aceea a încadrării juridice a faptei în situaţia în care autorul infracţiunii de tâlhărie care a
avut ca urmare vătămarea corporală, fiind surprins de către victimă în momentul în care sustrăgea bunul, a
lovit-o în scopul efectuării acţiunii de luare a bunului respectiv sau pentru a-şi asigura scăparea, iar în urma
acţiunilor de lovire victima a suferit vătămări, iar făptuitorul, de teama de a nu fi prins la locul faptei de alte
persoane care se alarmaseră, a renunţat la luarea obiectului. Deci fapta intenţionată (furtul) a rămas în
forma tentativei, însă s-a produs urmarea mai gravă – vătămarea corporală a victimei. Această controversă
a fost rezolvată de legiuitor. Astfel, potrivit art. 36 alin. (3), infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie
depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată.
171
B. Sancţionare
Tâlhăria calificată în variantele prevăzute în art. 234 alin. (1) C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 3
la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Variantele agravate prevăzute în alin. (2) şi (3) se
sancţionează cu închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
*1) Jud. Miercurea Ciuc, Sent. pen. nr. 171/2009, pe www.jurisprudenta.com.

*2) Publicată în M. Of. nr. 298 din decembrie 1995, cu modificările şi completările ulterioare.
*4) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 166–167.
*5) A se vedea, cu privire la aceste aspecte, M. Bădilă, Noua reglementare a infracţiunii de tâlhărie, în
RDP nr. 1/1997, p. 35.
ART. 235
Pirateria
Infracţiunea de piraterie prezintă o variantă tip, o variantă asimilată şi două variante agravate,
reglementate prin voinţa legiuitorului în două articole distincte. În art. 235 C. pen. este reglementată
varianta tip [alin. (1)], varianta asimilată [alin. (2)] şi prima variantă agravată [alin. (3)]. Cea de-a doua
variantă agravată este prevăzută într-un articol distinct, art. 236 C. pen., fiind o agravantă comună
infracţiunilor de tâlhărie şi piraterie.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), furtul comis, prin violenţă sau ameninţare, de către o persoană
care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe
acel vas sau pe o altă navă.
Constituie varianta asimilată, potrivit alin. (2), capturarea unei nave aflate în marea liberă sau faptul de a
provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia, în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a
tâlhări persoanele aflate la bord.
Este variantă agravată, potrivit alin. (3), pirateria care a avut ca urmare vătămarea corporală.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni avem un obiect juridic principal şi unul secundar.
În primul rând, este vorba de relaţiile sociale privitoare la patrimoniu (public sau privat), iar în al doilea
rând (în secundar), relaţiile sociale referitoare la integritatea fizică a persoanelor.
Spre deosebire de tâlhărie, la care obiectul juridic secundar se referă numai la integritatea persoanei, în
cazul pirateriei, întrucât activitatea secundară poate fi îndreptată şi împotriva bunurilor (capturarea navei,
provocarea naufragiului sau eşuării), obiectul juridic secundar se poate referi şi la integritatea acestora.
Se poate trage concluzia că în cazul pirateriei – alături de acţiunile de constrângere (violenţe) şi de luarea
bunurilor – pot să apară, să coexiste şi activităţi de distrugere a unor echipamente sau componente ale navei
ori aeronavei (ca, de exemplu: bărci de salvare, paraşute, dispozitive de propulsare etc.) ori chiar a navei
sau aeronavei în totalitate.
172
b) Obiectul material. Având în vedere obiectul juridic complex, se trage concluzia că obiectul material,
în cazul pirateriei, este format din bunurile sustrase (aparţinând patrimoniului public sau privat), corpul
persoanelor asupra cărora s-a exercitat activitatea ilegală fizică sau psihică (victimele constrângerii) – şi,
eventual, bunurile materiale distruse (încărcătură, bagaje, mobilier, combustibil, utilaje), neavând relevanţă
dacă acestea sunt dintre cele transportate ori reprezintă nava sau aeronava în întregul său sau numai părţi
ale acestora.
a) Subiectul activ. Din lectura textului incriminator rezultă faptul că infracţiunea de piraterie în varianta
tip se comite de o persoană care face parte din „echipajul sau pasagerii unei nave sau aeronave”.
Considerăm că membrii echipajului sau pasagerii pot fi atât de pe nava pe care se comite pirateria, cât şi
de pe o altă navă sau aeronavă agresoare. În acelaşi timp, socotim că infracţiunea subzistă, chiar dacă nu
toţi membrii echipajului sau toţi pasagerii au contribuit la comiterea infracţiunii.
La infracţiunea de piraterie vor fi subiecţi activi atât cei ce execută acţiunea de furt, cât şi cei care
exercită violenţele – constrângerea.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii pe care o analizăm, subiecţii pasivi sunt atât persoanele ale căror
drepturi patrimoniale au fost lezate prin săvârşirea faptei, respectiv posesorii sau detentorii bunurilor luate,
precum şi persoanele fizice asupra cărora s-a realizat acţiunea adiacentă (secundară).
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de piraterie elementul material include în structura sa două
activităţi (două acţiuni) dintre care una – furtul (luarea pe nedrept) bunurilor de pe navă sau aeronavă
(activitate principală), iar a doua – comiterea unor acte de violenţă asupra persoanelor sau bunurilor
(activitate secundară, adiacentă).
Furtul (activitatea principală) presupune luarea, sustragerea de bunuri aflate pe navă sau aeronavă. Ne
aflăm în faţa unui furt, ca şi la infracţiunea de tâlhărie, însă, în cazul pirateriei este vorba de un furt de mari
proporţii cu urmări mult mai grave, mai periculoase.
Actele de constrângere (activitate secundară) se materializează prin violenţă care poate consta în loviri
sau vătămări corporale, distrugeri de bunuri etc.
Din analiza textului incriminator, rezultă că, în varianta simplă, pirateria absoarbe faptele reglementate
în art. 193 C. pen. Trebuie să fie însă îndeplinită condiţia ca actul de violenţă să fie săvârşit pentru
comiterea acţiunii principale, respectiv pentru furt.
În varianta asimilată fapta se comite prin capturarea unei nave aflate în marea liberă sau faptul de a
provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia, în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a
tâlhări persoanele aflate la bord.
A captura înseamnă a lua prizonier, a lua în posesie prin luptă. Activitatea de capturare se poate realiza
atât asupra unei nave, cât şi asupra unei aeronave, indiferent dacă activitatea de capturare se realizează prin
folosirea unei nave sau aeronave proprii sau utilizând alte mijloace.
Naufragiul presupune scufundarea unei nave ori avarierea acesteia, punând-o în imposibilitate de a-şi
continua călătoria. Eşuarea navei presupune aşezarea acesteia cu fundul pe un banc de nisip, împotmolirea
acesteia la mal, astfel încât aceasta nu mai poate ieşi din această situaţie de una singură.
Se consideră în literatura de specialitate că legiuitorul a intenţionat să pună în evidenţă în cazul pirateriei
o dimensiune suplimentară faţă de cele ale tâlhăriei, şi anume dimensiunea ce se adresează distrugerilor
materiale, provocate în contextul actului de piraterie. Aşadar, în cazul pirateriei, în paralel cu acţiunile
conjugate de a exercita violenţa şi de a sustrage bunuri se pot dezvolta şi acţiuni de distrugere a unor
componente ori echipamente ale navei ori aeronavei sau chiar a navei sau aeronavei în întregul său ori părţi
ale acesteia*1).
173
De subliniat este faptul că legea asimilează infracţiunii de piraterie şi furtul comis pe o aeronavă sau
între aeronave şi nave.
Infracţiunea de piraterie subzistă numai atunci când fapta s-a comis în marea liberă (adică în afara
limitelor mării teritoriale a României) sau în apele unei regiuni de pe glob care nu este supusă niciunei
jurisdicţii statale*2). Dacă infracţiunea s-a săvârşit în alt loc (în zonă mării teritoriale a României sau într-
un alt loc aflat sub jurisdicţia altui stat), va exista infracţiune de tâlhărie calificată, săvârşită într-un sau
asupra unui mijloc de transport [art. 234 alin. (1) lit. e)].
b) Urmarea imediată. Activitatea principală a faptei prevăzute în art. 235 C. pen. are ca urmare
imediată trecerea bunului, în mod ilegal, în stăpânirea făptuitorului. În cazul acţiunii adiacente (secundare),
putem avea ca urmări diferite suferinţe fizice, crearea unor stări de alarmare pentru victimă ori distrugerea
sau degradarea unor bunuri*3). Pirateria se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (3), atunci când a avut ca
urmare vătămarea corporală. Trimitem pentru explicaţii la varianta agravată corespunzătoare a tâlhăriei
(art. 234 C. pen.).
c) Raportul de cauzalitate. În primul rând, în situaţia acţiunii principale este necesar să existe legătura
de cauzalitate între activitatea de sustragere a bunului (acţiune cauză) şi transferarea acestuia, în mod
ilegal, în stăpânirea făptuitorului (efectul).
Când este vorba de acţiunea adiacentă (secundară), este necesar să existe legătură cauzală între
activitatea de exercitare a constrângerii şi rezultatul acestor acţiuni care se poate răsfrânge asupra
persoanelor sau bunurilor.
Ca şi tâlhăria, infracţiunea de piraterie se comite numai cu intenţie.
Latura subiectivă a pirateriei include implicit în afara intenţiei şi scopul însuşirii pe nedrept, care este
specific furtului. În afara acestui scop, latura subiectivă a pirateriei include şi scopul folosirii violenţei
pentru furtul bunurilor de pe navă. Dacă violenţa nu a fost întrebuinţată pentru furtul bunurilor de pe navă,
fapta nu constituie infracţiunea de piraterie*4). În varianta asimilată, capturarea, naufragiul sau eşuarea
navei trebuie să se efectueze în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.
A. Forme
Pirateria, ca şi infracţiunea de tâlhărie, se poate săvârşi în oricare dintre formele posibile – acte
pregătitoare, tentativă, fapt consumat sau epuizat.
În cazul infracţiunii de piraterie, actele pregătitoare, deşi posibile, nu se pedepsesc, întrucât nu sunt
incriminate.
Tentativa, incriminată în art. 237 C. pen., există, ca şi în cazul tâlhăriei, sub forma celei întrerupte ori
relativ improprii.
Consumarea are loc în momentul în care activitatea de luare prin folosirea violenţei a fost dusă până la
capăt, realizându-se rezultatul periculos.
Infracţiunea de piraterie se poate prelungi în timp, fie prin acţiunea de luare, fie prin amplificarea unor
urmări specifice acţiunii adiacente. În aceste situaţii, fapta se epuizează prin încetarea activităţii ilicite sau
când nu mai este posibilă nicio prelungire sau amplificare a acţiunii adiacente.
B. Sancţionare
Pirateria, varianta tip şi varianta asimilată, se pedepseşte cu închisoare de 3 la 15 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Dacă pirateria a avut ca urmare vătămarea corporală, pedeapsa este închisoarea de
la 5 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
174
*2) Prin jurisdicţie statală se înţelege puterea, competenţa instanţelor judecătoreşti de a judeca faptele
penale săvârşite pe teritoriul său.
*3) În legătură cu aceste aspecte, facem trimitere la explicaţiile date când am analizat infracţiunea de
tâlhărie.
ART. 236
Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă de comitere şi se reţine dacă faptele prevăzute în art.
233–235 au avut ca urmare moartea victimei.
2. Elemente constitutive
Prin prisma obiectului juridic, a subiecţilor, precum şi a elementelor de bază ale conţinutului constitutiv,
tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei este, în linii mari, identică cu tâlhăria sau pirateria simplă,
fapt ce ne determină să analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care
circumstanţiază această infracţiune.
Agravanta prevăzută în art. 236 C. pen. vizează consecinţele pe care le produce acţiunea adiacentă,
respectiv moartea victimei. Infracţiunea, în această variantă de comitere, subzistă numai dacă elementul
subiectiv constă în praeterintenţie, adică rezultatul să se fi produs prin depăşirea intenţiei făptuitorului, dar
imputabil acestuia ca rezultat al culpei sale. Ca atare, urmarea care agravează infracţiunea conform art. 236
C. pen. este o urmare praeterintenţionată, făptuitorul nu a urmărit moartea victimei, dar, întrucât o astfel de
urmare însoţeşte în mod firesc folosirea violenţei, a ameninţării etc., el a prevăzut-o sperând însă că nu se
va produce sau nu a prevăzut-o, deşi trebuia şi putea să o prevadă.
Aşa, de exemplu, se vor aplica prevederile art. 236 C. pen., în situaţia în care autorul, pentru a lua ori
pentru a menţine bunul, foloseşte violenţa asupra victimei, iar aceasta, în urma actului de lovire, se
dezechilibrează şi, în cădere, se loveşte cu capul de bordură şi decedează.
Dacă făptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte producerea urmării, adică prevăzând-o a
urmărit sau a acceptat survenirea ei, răspunderea sa penală se stabileşte nu pentru varianta agravată a
infracţiunii de tâlhărie sau piraterie, ci pentru un concurs de infracţiuni alcătuit din infracţiunea de tâlhărie
sau piraterie în varianta tip*1) şi infracţiunea de omor calificat [art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.], săvârşit
pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea unei infracţiuni*2).
În legătură cu aspectele redate mai înainte, instanţa noastră supremă a decis că faptul de a ataca cu parul
un poliţist aflat în urmărirea autorilor unor furturi şi de a-l lovi cu parul peste mâna în care avea pistolul cu
care încerca să se apere de agresor, cu urmarea declanşării focului şi împuşcarea mortală a unui martor
constituie infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei. S-a argumentat, pe bună dreptate, că lovirea
poliţistului s-a comis cu intenţie, urmarea mai gravă, moartea victimei, fiind consecinţa culpei, inculpatul
neprevăzând rezultatul faptei, deşi putea şi trebuia să-l prevadă*3).
3. Sancţionare
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
175
*1) C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 270/2006, în Culegere Curtea de Apel Iaşi 2006, p. 244 şi urm.
*2) CSJ, s. pen. Dec. nr. 1258/1994, în RDP nr. 2/1995, p. 155. În acelaşi sens, a se vedea Trib. Sibiu, s.
pen., Dec. nr. 170/2009, pe www.portal.just.ro.
194–196.
ART. 237
sfârşitul fiecărui titlu. În cazul Capitolului II, Tâlhăria şi pirateria, legiuitorul a optat pentru cea de-a doua
variantă, de incriminare şi sancţionare a tentativei la infracţiunile din acest capitol într-un articol distinct.
Astfel, potrivit prevederilor art. 237 C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 233–235 (tâlhărie,
tâlhărie calificată şi piraterie) se pedepseşte.
Legiuitorul nu a inclus aici şi prevederile art. 236 (tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei),
întrucât fiind o infracţiune praeterintenţionată, această faptă nu este susceptibilă de tentativă. În situaţia
însă în care făptuitorul săvârşeşte violenţa care are ca urmarea moartea victimei fără a duce până la capăt şi
acţiunea scop de furt, vor fi incidente prevederile art. 36 alin. (3) C. pen. (infracţiunea complexă săvârşită
cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată).
ART. 238
Abuzul de încredere
Infracţiunea de abuz de încredere este prevăzută în art. 238 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi constă
în însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost
încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui.
a) Obiectul juridic special. Incriminându-se abuzul de încredere, s-a avut în vedere să se asigure
încrederea pe care trebuie să se bazeze relaţiile sociale cu caracter patrimonial şi, prin aceasta, să se
ocrotească proprietatea (publică sau privată) asupra bunurilor mobile. Ca atare, obiectul juridic special
constă în relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror dezvoltare presupune o anumită încredere pe care
membrii colectivităţii trebuie să şi-o acorde în mod reciproc.
b) Obiectul material îl constituie bunul mobil al altuia, care însă în momentul comiterii faptei se află în
detenţia, cu orice titlu, a făptuitorului. Deci una dintre condiţiile cerute în cazul abuzului de încredere este
aceea ca obiectul material să constea într-un bun mobil. Sunt asimilate bunurilor mobile, putând constitui
obiectul material al infracţiunii, şi bunurile imobile prin destinaţia lor, de pildă: animalele pentru munca
176
câmpului, utilajele, agregatele de muncă cu utilizări specifice agriculturii, bunurile mobile prin încorporare
(de exemplu, ţiglele, ulucile, ţevile, recoltele, arborii din păduri)*1).
Sunt asimilate, de asemenea, bunurilor mobile înscrisurile de orice fel dacă au fost încredinţate
făptuitorului pentru a fi vândute sau pentru achiziţionarea altui bun, banii obţinuţi din vânzarea acestora sau
bunul achiziţionat constituie obiect material al infracţiunii.
Pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere se mai cere ca bunul mobil să aparţină altuia.
În acelaşi timp, poate constitui obiect material al infracţiunii analizate şi bunul asupra căruia autorul are
numai un drept de coproprietate, dacă acel bun este indivizibil sau plusul care depăşeşte cota care îi
aparţine în situaţia unui bun divizibil. De aceea, constituie abuz de încredere fapta unuia dintre soţi de a-şi
însuşi sau de a dispune pe nedrept de un bun aflat în detenţia sa exclusivă sau fapta unui concubin de a-şi
însuşi din domiciliul comun un bun coproprietate a concubinilor.
Dacă până în momentul comiterii faptei bunul trecuse în patrimoniul făptuitorului, infracţiunea de abuz
de încredere lipseşte. În acest sens, este necesar să se stabilească cu exactitate împrejurarea dacă transferul
de proprietate asupra bunului a avut sau nu loc. Referitor la acest aspect, apare greşită, de exemplu, soluţia
de speţă*2) potrivit căreia nu constituie infracţiunea de abuz de încredere fapta aceluia care, cumpărând un
autoturism, l-a înstrăinat, deşi prin convenţia de vânzare-cumpărare se stipulase că până la plata integrală a
preţului, cumpărătorul ia în păstrare autovehiculul, fără a avea dreptul de a circula cu el. Întrucât, în speţă,
transferul de proprietate nu avusese loc, până în momentul înstrăinării autovehiculului de către cumpărător,
fapta constituie infracţiune de abuz de încredere.
Potrivit textului incriminator, bunul mobil aparţinând altuia trebuie să fie deţinut de făptuitor cu orice
titlu. În cazul când bunul nu este deţinut de făptuitor, ci se află în deţinerea altei persoane sau este un bun
pierdut, însuşirea acestuia va putea constitui infracţiunea de furt sau cea de însuşirea bunului găsit. S-a
considerat, de asemenea, în practica judiciară*3) că s-a comis infracţiunea de furt în următoarea speţă:
inculpatul s-a angajat în scris faţă de persoana vătămată să-i renoveze apartamentul în schimbul unei sume
de bani, primind în acest scop de la aceasta cheia de la uşa de acces în apartament unde, pe lângă alte
materiale, se afla depozitată şi o cantitate de parchet. Profitând de această situaţie, inculpatul şi-a însuşit, în
timpul nopţii, parchetul pe care, ulterior, l-a vândut. Fapta comisă de inculpat nu constituie infracţiunea de
abuz de încredere, ci aceea de furt calificat: inculpatul nu deţinea cu vreun titlu parchetul, persoana
vătămată încredinţându-i doar cheia apartamentului în vederea efectuării lucrărilor de renovare.
Deţinerea cu orice titlu a bunului, presupune existenţa unui raport juridic patrimonial în baza căruia se
transferă detenţia acelui bun cu obligaţia restituirii sau a unei anumite folosiri, de exemplu, bunul a fost dat
făptuitorului în depozit, în gaj, i-a fost încredinţat pentru transport etc. Cu privire la acest aspect, în practica
judiciară s-a decis că în cazul în care inculpatul a stabilit cu partea vătămată să efectueze un schimb de
telefoane mobile, urmând ca peste o oră să se întâlnească pentru a-şi restitui reciproc telefoanele, însă
acesta nu a respectat înţelegerea şi şi-a însuşit telefonul, fapta sa întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de abuz de încredere*4). Tot astfel, s-a decis că însuşirea unui bun mobil, încredinţat spre
păstrare pe durata unei călătorii, constituie infracţiunea de abuz de încredere, nu infracţiunea de furt,
deoarece lucrul se afla în detenţia celui ce şi l-a însuşit*5), ori fapta unei persoane care refuză restituirea
autoturismului, aflat în detenţia inculpatului în baza unui contract de mandat revocat de partea vătămată*6).
În practica judiciară, nu lipsesc nici cazurile în care transferul bunului – implicit titlul sub care autorul preia
detenţia bunului – provine dintr-o dispoziţie a legii, dintr-un act al unei autorităţi. Referitor la acest aspect,
se dă exemplul poliţistului sau procurorului care efectuează cercetarea la faţa locului la un accident de
circulaţie şi dispune lăsarea autoturismului avariat în custodia unei persoane domiciliate în vecinătate până
la însănătoşirea posesorului maşinii sau până la mandatarea de către acesta a unei persoane care să preia şi
să ridice autovehiculul din detenţia custodelui*7). În acest sens s-a decis în practica judiciară că nu
constituie infracţiunea de abuz de încredere refuzul persoanei în custodia căreia a fost lăsat autoturismul de
către organele de poliţie de a-l preda proprietarului, deoarece nu exista niciun raport juridic între făptuitor
şi proprietar, bunul fiindu-i încredinţat de către organul de poliţie*8).
177
Prin „titlu” se înţelege temeiul juridic în virtutea căruia o persoană dobândeşte posesia sau detenţia unui
bun; această expresie nu se referă la toate titlurile juridice, ci numai la titlurile care derivă din raporturi
patrimoniale de proprietate.
Infracţiunea de abuz de încredere lipseşte în cazul în care nu există un raport juridic care să confere
detenţia asupra bunului făptuitorului, aflându-se numai în situaţia de a efectua anumite operaţii materiale
asupra bunului sau de a-l examina. Astfel, în practica judiciară, s-a decis că nu constituie infracţiune de
abuz de încredere, ci infracţiunea de furt, lipsind un raport juridic care să transmită detenţia bunului, fapta
însuşirii unui bun de cel căruia i-a fost dat de proprietar pentru a-l examina în vederea unei eventuale
cumpărări*9) ori dacă inculpatul – muncitor sau maistru – şi-a însuşit din materialele primite pentru a le
folosi în procesul de producţie*10).
De asemenea, s-a decis că nu constituie infracţiune refuzul de a restitui o sumă de bani împrumutată,
faptă care este de natură civilă*11). Referitor la motivarea unor instanţe privind caracterul civil al
convenţiei*12) pentru neaplicarea dispoziţiilor penale în cazul refuzului de a restitui o sumă de bani
împrumutată, considerăm această motivare cel puţin criticabilă. Orice raport juridic patrimonial în baza
căruia se transferă detenţia acelui bun se realizează, în opinia noastră, printr-o convenţie de natură civilă.
Motivarea neîntrunirii condiţiilor de existenţă ale infracţiunii de abuz de încredere ar trebui să se
regăsească în lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, cum ar fi neîndeplinirea condiţiei referitoare la
deţinerea cu orice titlu a unui bun*13), ori lipsa intenţiei.
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de abuz de încredere, subiect activ este totdeauna persoana care
îndeplineşte condiţiile cerute de lege şi care deţine bunul altuia în baza unui titlu juridic derivat dintr-un
raport patrimonial netranslativ de proprietate*14) şi care pune în mod abuziv stăpânire pe acel bun,
comportându-se ca un adevărat proprietar.
Autor al infracţiunii poate fi şi soţul care-şi însuşeşte sau dispune pe nedrept de unul sau mai multe
bunuri comune aflate în detenţia sa exclusivă, faptă săvârşită cu intenţie.
Infracţiunea de abuz de încredere este susceptibilă de comitere în participaţie în oricare dintre formele
acesteia.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică (privată sau publică) căreia îi aparţine bunul sau de
la care a obţinut autorul detenţia acelui bun şi care este prejudiciată prin săvârşirea faptei.
a) Elementul material. Infracţiunea de abuz de încredere este o faptă comisivă al cărei obiect material
se realizează prin una dintre următoarele acţiuni: însuşirea bunului, dispunerea pe nedrept de acel bun,
folosirea bunului în alt scop decât acela pentru care a fost încredinţat sau refuzul de a-l restitui.
După unii autori*15), cu care suntem de acord, elementul material al infracţiunii de abuz de încredere se
exprimă printr-o acţiune sau inacţiune.
Atunci când autorul deţine mai multe bunuri ale aceluiaşi subiect pasiv şi îşi însuşeşte o parte dintre
acestea, dispune de altele ori refuză să le restituie, el va răspunde pentru săvârşirea unei singure infracţiuni
de abuz de încredere.
Însuşirea bunului mobil presupune acţiunea prin care autorul, având detenţia legală a bunului, pune
stăpânire în mod samavolnic, în mod ilegal şi abuziv pe bun, ca şi cum ar avea calitatea de proprietar.
Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca făptuitorul să-şi însuşească în mod efectiv bunul. Însuşirea are un
caracter abuziv, întrucât se efectuează asupra bunului aparţinând altuia.
În practica judiciară s-a reţinut ca abuz de încredere comis în această modalitate, însuşirea unor sume de
bani încredinţate făptuitorului în baza unui contract de prestări servicii pentru achiziţionarea unor
mărfuri*16) sau însuşirea sumelor de bani înmânate făptuitorului pentru a procura plătitorilor anumite
servicii (excursii, vizionarea unor spectacole etc.)*17).
178
Dispunerea pe nedrept de bun înseamnă a efectua unele acte de dispoziţie (a-l dona, a-l împrumuta, a-l
vinde), acte pe care nu avea dreptul să le facă.
Sunt considerate acte de dispoziţie efectuate fără drept acele acte la care persoana în cauză nu era
îndreptăţită în baza titlului cu care era deţinut bunul, sau pentru care nu a primit aprobarea celui ce i-a
încredinţat bunul (de pildă, proprietarul a încredinţat făptuitorului bunul pentru a-l transporta, iar acesta îl
vinde).
În practica judiciară s-a considerat ca fiind infracţiunea de abuz de încredere în varianta dispunerii pe
nedrept de bunul încredinţat, fapta militarului în termen care îşi vinde echipamentul de serviciu*18).
În acelaşi timp însă, efectuarea unui act de dispoziţie are caracter licit (legal) şi, ca atare, exclude
existenţa infracţiunii în situaţia când autorul urma să-l facă în baza titlului cu care i-a fost dat bunul în
detenţie (de pildă: făptuitorul a primit o sumă de bani pentru a cumpăra un bun) ori în situaţia în care a avut
aprobarea persoanei care i-a încredinţat bunul (de exemplu: făptuitorul a avut încuviinţarea de la persoana
îndreptăţită de a vinde bunul pe care l-a avut în gaj).
Refuzul de restituire presupune manifestarea de voinţă a făptuitorului de a nu înapoia bunul care i-a fost
încredinţat în baza raportului juridic de ordin patrimonial. Acest refuz din partea făptuitorului poate fi
expres sau tacit. Autorul, în prima situaţie, declară explicit că nu înţelege să restituie bunul, iar în al doilea
caz, făptuitorul nu face o asemenea declaraţie, dar refuzul rezultă implicit (tacit) din comportarea acestuia
(de pildă: susţine că bunul a fost furat, distrus etc.). Refuzul de restituire a bunului trebuie să se întemeieze
pe intenţia făptuitorului de a şi-l însuşi. Nu este necesar ca acest refuz să fie însoţit de un act de dispoziţie
asupra bunului, deoarece simplul refuz nejustificat de restituire a bunului este suficient pentru existenţa
infracţiunii. Dacă refuzul făptuitorului nu a fost precedat de o cerere de restituire a bunului, nu se poate
vorbi de un abuz de încredere. În practica judiciară, s-a statuat că acţiunea privitoare la refuzul de a restitui,
trebuie să fie certă, întrucât o simplă întârziere, invocarea unor obiecţii serioase (de exemplu, insuficienţa
veniturilor) care să justifice întârzierea restituirii banilor la scadenţă nu echivalează cu un refuz*19).
Este de subliniat şi faptul că, pentru consumarea infracţiunii de abuz de încredere în varianta refuzului de
restituire, nu se cere ca restituirea bunului să fie solicitată numai de către acela care l-a încredinţat
făptuitorului, iar refuzul să se producă numai faţă de acesta, solicitarea se poate face şi prin mandatar ori de
către succesor, dacă acesta din urmă posedă certificat de moştenitor asupra bunului încredinţat de
defunct*20). În practica judiciară s-a reţinut că nu există infracţiunea de abuz de încredere în situaţia
refuzului de restituire ca urmare a unei cereri a unui birou de avocatură care nu a fost împuternicit în acest
sens de partea vătămată*21).
Oferirea unei restituiri parţiale sau numai a bunului fără fructele cuvenite va constitui un refuz de a
restitui diferenţa reţinută fără drept.
În practica judiciară s-a pus problema deosebirii infracţiunii de tâlhărie de infracţiunea de abuz de
încredere prevăzută în art. 238 C. pen. S-a stabilit faptul că dacă partea vătămată, din cauza temerii, a remis
inculpatului un bun aflat asupra sa, pe care inculpatul a refuzat ulterior să îl restituie, însuşindu-şi bunul,
fapta constituie infracţiunea de tâlhărie, şi nu infracţiunea de abuz de încredere. Într-un atare caz, lipseşte
situaţia premisă a infracţiunii de abuz de încredere, şi anume deţinerea bunului de către inculpat în baza
unui titlu, iar refuzul inculpatului de a restitui bunul nu realizează latura obiectivă a acestei infracţiuni, în
condiţiile în care la momentul refuzului infracţiunea de tâlhărie era consumată, odată cu remiterea bunului
de către partea vătămată ca urmare a temerii*22). Dimpotrivă, chiar dacă refuzul de a restitui bunul a fost
însoţit de ameninţări, se va reţine infracţiunea de abuz de încredere, iar nu tâlhărie, în cazul în care bunul a
fost remis de bunăvoie de victimă făptuitorului la o dată anterioară*23).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă, pe de o parte, în
împosedarea ori folosirea frauduloasă de către autorul a bunului care constituie obiectul material al
infracţiunii, iar, pe de altă parte, în lipsirea părţii vătămate de posibilitatea exercitării drepturilor ei asupra
bunului în cauză şi în producerea, prin consecinţă, a unui prejudiciu material*24).
179
Urmarea imediată nu trebuie confundată însă cu prejudiciul, care este subsecvent producerii
consecinţelor menţionate, adică schimbarea situaţiei bunurilor materiale. Acoperirea prejudiciului nu
înlătură răspunderea penală, neinteresând nici faptul dacă făptuitorul a obţinut sau nu vreun folos.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de abuz de încredere între acţiunile prevăzute în textul
incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate (de la cauză la efect), aceasta
rezultând, implicit, din comiterea faptelor incriminate.
Fapta pe care o analizăm se comite cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. În lipsa intenţiei, fapta
nu constituie infracţiune.
Astfel, nu echivalează cu un refuz nerestituirea bunului din cauza faptului că acesta a fost sustras sau
distrus de o terţă persoană, imposibilitatea justificată a persoanei căreia i s-a încredinţat bunul de a-şi
îndeplini obligaţia, constituind temei doar pentru o răspundere civilă, deoarece lipseşte elementul subiectiv
– respectiv intenţia.
A. Forme
Fapta de abuz de încredere, deşi este susceptibilă de toate formele imperfecte, textul nu incriminează nici
actele pregătitoare, nici tentativa.
Abuzul de încredere este o faptă instantanee, consumarea ei are loc odată cu realizarea în totalitate a
oricăreia dintre acţiunile ce constituie obiectul material. Referitor la acest aspect, în practica judiciară s-a
decis că infracţiunea de abuz de încredere în varianta refuzului de restituire se consumă în momentul când
refuză, nejustificat, restituirea bunului, repetarea ulterioară a refuzului fiind lipsită de relevanţă*25). Dacă
în urma solicitării bunului împrumutat, părţile au convenit asupra unei date de restituire, consumarea are
loc la expirarea termenului astfel stabilit.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru abuzul de încredere este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a
urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii).
vătămate.
Termenul de trei luni în care plângerea prealabilă poate fi introdusă curge de la data la care partea
vătămată a aflat despre săvârşirea faptei (art. 296 C. pr. pen.). În varianta refuzului de restituire, acest
termen curge de la data primului refuz, neavând relevanţă refuzurile ulterioare. O plângere introdusă la mai
mult de trei luni de la primul refuz va fi respinsă ca tardivă*26).

*2) Trib. Capit., col. al II-a pen., Dec. nr. 1717/1956, în Justiţia Nouă nr. 2/1957, p. 315, cu notă de V.I.
Popescu.
*3) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 380/1997, în St. Crişu, E.D. Crişu, op. cit., p. 554.
*4) Trib. Bucureşti, s. I pen., Sent. nr. 357/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 463.
*5) C. Ap. Timişoara, Dec. pen. nr. 332/A/1995, în St. Crişu, E.D. Crişu, op. cit., p. 551–552.
*6) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 43/2005, în A. Stoica, op. cit., p. 187.
*8) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2941/2003, în A. Stoica, op. cit., p. 195–196.
180
*11) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 212/1995, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului
Bucureşti 1994–1997, p. 24.
*12) CSJ, s. pen., Dec. nr. 783/1997, în Dreptul nr. 5/1998, p. 125; CSJ, s. pen., Dec. nr. 301/1996, în
Dreptul nr. 7/1997, p. 105.
*13) Într-o speţă privind restituirea unei sume de bani împrumutate, instanţa a motivat caracterul civil,
statuând că între părţi a intervenit un contract de împrumut, iar în baza contractului de împrumut, una
dintre părţi dă celeilalte o oarecare câtime de lucruri, cu îndatorirea pentru debitor de a-i restitui
creditorului tot atâtea lucruri de aceeaşi specie şi calitate, cel împrumutat devenind proprietarul lucrului
împrumutat. Deci, împrumutând banii, bunuri consumptibile, partea vătămată (creditorul) a transmis
dreptul de proprietate asupra lor, iar refuzul restituirii la scadenţă poate genera un litigiu civil, având în
vedere că pentru existenţa abuzului de încredere este necesar un titlu netranslativ de proprietate. A se vedea
CSJ, s. pen., Dec. nr. 3286/1999, în Dreptul nr. 2/2001, p. 222.
În acest sens, trebuie făcută diferenţa clară între împrumutul de folosinţă şi împrumutul de consumaţie.
Împrumutul de folosinţă este un contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosinţă
temporară unei alte persoane, numită comodatar, un lucru determinat cu obligaţia pentru acesta din urmă de
a-l restitui în natură, în individualitatea sa (art. 2.146 C. civ.). În cazul împrumutului de folosinţă,
comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, devenind un simplu detentor precar, obligat la
înapoierea lucrului (art. 2.155 C. civ.). Proprietarul comodant păstrează această calitate cu toate
consecinţele ce decurg din calitatea de proprietar.
Împrumutul de consumaţie este un contract prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de
bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să
restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi
calitate (art. 2.158 C. civ.). A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, Tratat de drept civil, contracte speciale, ed.
a 3-a, actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 340–371.
Diferenţa esenţială, din punctul de vedere al existenţei infracţiunii de abuz de încredere, între cele două
tipuri de contracte o constituie faptul că în cazul împrumutului de consumaţie, împrumutatul devine
proprietar (art. 2.160 C. civ.), fiind vorba de un titlu translativ de proprietate. În consecinţă, contractul de
împrumut nu poate constitui un titlu în sensul prevăzut de art. 238 C. pen., astfel că bunurile obţinute
printr-un astfel de contract nu sunt susceptibile de a deveni obiect material al acestei infracţiuni.
*17) Trib. Bucureşti, Dec. pen. nr. 62/1993, în Culegere de decizii a Tribunalului Bucureşti pe anul
1993, p. 10.
*18) Trib. Suprem, Dec. nr. 94/1969, în R1, op. cit., p. 17.
*19) CSJ, s. pen., Dec. nr. 22/1997, St. Crişu, E.D. Crişu, op. cit., p. 550–551.
*20) V. Papadopol, St. Daneş, în R3, p. 8–9, notă la Dec. pen. nr. 2354/1983, în Culegere de decizii pe
anul 1983, p. 236, în RRD nr. 8/1984, p. 65.
*25) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 838/R/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p.
461.
ART. 239
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor
181
Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este reglementată în art. 239 C. pen. într-o
variantă tip şi o variantă asimilată. Varianta tip este reglementată în alin. (1) şi constă în fapta debitorului
de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori
de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor. Varianta asimilată este prevăzută în alin.
(2) şi constă în fapta persoanei care, ştiind că nu va putea plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând
o pagubă creditorului.
a) Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale referitoare la încrederea care trebuie să
existe în raporturile cu caracter patrimonial şi implicit de dreptul creditorilor de a-şi valorifica creanţele şi
de a-şi acoperi pagubele produse de debitorii de rea-credinţă.
b) Obiectul material îl constituie bunurile distruse înstrăinate ori ascunse, mărfurile ori serviciile puse
la dispoziţie etc.
a) Subiectul activ. Subiectul activ al acestei infracţiuni trebuie să aibă o anumită calitate, şi anume să fie
debitor al unei obligaţii. Debitorul este persoana care, la data scadenţei sau la cererea creditorului, este
obligat să efectueze o anumită prestaţie. Potrivit art. 1.164 C. civ., obligaţia este o legătură de drept în
virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină
prestaţia datorată.
Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este susceptibilă de comitere în participaţie
în oricare dintre formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate). Pentru coautorat se cere ca toţi
participanţii să aibă calitatea de debitori.
b) Subiectul pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică (privată sau publică) prejudiciată prin
săvârşirea faptei. Creditorul este persoana care, în baza creanţei pe care o are la debitor, îi poate pretinde
acestuia o anumită conduită, având dreptul să ceară executarea prestaţiei.
a) Elementul material. Elementul material se realizează prin mai multe acţiuni: a înstrăina, a ascunde, a
deteriora, a distruge valori sau alte bunuri, a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor, a
achiziţiona mărfuri sau servicii în condiţiile în care cel ce le solicită este în imposibilitate de plată.
Prin fraudă se înţelege o înşelăciune, un act de rea-credinţă săvârşit de cineva, de obicei pentru a realiza
un profit material de pe urma atingerii drepturilor altuia.
A înstrăina înseamnă a face să intre în posesia altcuiva prin cedarea dreptului de proprietate, a trece
cuiva, prin vânzare sau în alt mod stăpânirea unui bun.
A ascunde bunuri sau alte valori semnifică aşezarea lor într-un loc în care să nu fie găsite, dosirea, pitirea
acestora. Bunurile pot fi ascunse nu numai prin aşezarea lor într-un loc în care să nu fie găsite, dar şi prin
neaducerea lor la cunoştinţa creditorilor.
Prin deteriorarea bunurilor se înţelege stricarea, uzarea acestora în aşa fel încât să nu mai poată fi
folosite la întreaga lor capacitate; bunurile îşi pierd unele dintre calităţile lor, ceea ce atrage o reducere a
potenţialului de utilizare a acestora.
182
Distrugerea constă în lezarea substanţei bunurilor în aşa fel încât acestea încetează să mai existe, sunt
nimicite.
Dacă prin săvârşirea actelor de distrugere sau deteriorare se întrunesc şi elementele constitutive ale
infracţiunii de distrugere (art. 253 C. pen.), aceasta se va reţine în concurs cu infracţiunea de abuz de
încredere prin fraudarea creditorilor (spre exemplu, autorul îşi distruge casa prin incendiere ori autorul
distruge în orice mod un bun deţinut în coproprietate). Ar putea săvârşi această infracţiune o persoană care,
având un credit de nevoi personale la o bancă şi nemaiputându-şi plăti ratele, îşi aruncă maşina personală
într-o prăpastie pentru a împiedica executarea silită şi pierderea maşinii.
Prin invocarea de acte sau datorii fictive se înţelege acţiunea debitorului de a prezenta creditorului
datorii inexistente sau orice alt act care să justifice acestuia amânarea executării prestaţiei ori să creeze
impresia imposibilităţii executării acesteia la momentul respectiv.
A achiziţiona mărfuri sau servicii semnifică a comanda, a solicita respectivele mărfuri sau servicii şi a le
obţine, dar fără să le plătească. Debitorul trebuie să îndeplinească o condiţie esenţială pentru întrunirea
elementelor constitutive ale acestei infracţiuni în această ultimă variantă, respectiv să se afle în
imposibilitate de plată. Incapacitatea de plată este efectul stării patrimoniului debitorului, care face
imposibilă achitarea datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, deci debitorul este în incapacitate de
plată când se află în imposibilitate de a-şi achita datoriile scadente din lipsă de lichidităţi. Poate săvârşi
infracţiunea în această variantă de comitere o persoană care comandă o masă copioasă la restaurant ştiind
că nu are bani să achite consumaţia ori cel care, comandând de mai multe ori mărfuri de la un comerciant şi
plătind de fiecare dată după primirea mărfii, în virtutea încrederii pe care o inspiră acestuia, face o ultimă
comandă pe care ştie că nu are cum să o onoreze, nemaiavând bani.
Analizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor [art.
239 alin. (1)] şi bancrută frauduloasă (art. 241), se observă că cele două infracţiuni au multe similitudini:
abuzul de încredere se comite în scopul fraudării creditorilor, bancruta frauduloasă se comite în frauda
creditorilor; abuzul de încredere se comite prin înstrăinare, ascundere, deteriorare sau distrugere de bunuri
sau valori aparţinând debitorului ori prin invocare de acte sau datorii fictive, bancruta frauduloasă se
comite prin falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului, ascunderea unei părţi din
activul averii acestuia, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele debitorului, în alt act
sau în situaţia financiară de sume nedatorate, înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părţi
din active.
Diferenţa între cele două infracţiuni rezidă în primul rând în calificarea subiectului activ. Dacă la abuzul
de încredere acesta poate fi orice debitor, la bancruta frauduloasă debitorul trebuie să fie comerciant.
Astfel, considerăm că fapta săvârşită de o persoană fizică se încadrează la infracţiunea de abuz de
încredere, pe când fapta săvârşită de un comerciant se încadrează la infracţiunea de bancrută frauduloasă.
În al doilea rând, deşi mai concis definit, abuzul de încredere pare mai cuprinzător ca variante de comitere
decât bancruta frauduloasă. Astfel, în cazul distrugerii sau deteriorării bunurilor (altele decât evidenţele
contabile ale debitorului), fapta nu poate fi încadrată la bancrută frauduloasă, chiar şi în cazul în care
debitorul este comerciant. În al treilea rând, în cazul abuzului de încredere săvârşirea faptei nu este
condiţionată de starea de insolvenţă a debitorului, aşa cum este cazul infracţiunii de bancrută frauduloasă.
Concluzionăm că bancruta frauduloasă are un caracter special şi mai grav în raport cu infracţiunea de
abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, urmând a fi reţinută ori de câte ori sunt întrunite elementele
constitutive ale acestei infracţiuni. În cazul în care nu se poate reţine bancruta frauduloasă, se va reţine
infracţiunea de abuz în serviciu prin fraudarea creditorilor, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale
acestei din urmă infracţiuni.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată se diferenţiază în funcţie de
varianta de comitere. În varianta prevăzută în alin. (1), urmarea constă într-o micşorare reală sau aparentă a
patrimoniului debitorului, creându-se în acelaşi timp o stare de pericol pe care acţiunea debitorului o
creează pentru patrimoniul creditorului.
183
Fapta prevăzută în alin. (2) trebuie să producă o urmare prevăzută expres în textul de incriminare,
respectiv o pagubă patrimoniului creditorului.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor între
acţiunile prevăzute în textul incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate (de
la cauză la efect). Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.
În varianta de comitere prevăzută în alin. (1) (fapta de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot
sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive), fapta se
săvârşeşte cu intenţie directă. Latura subiectivă se întregeşte în această variantă cu scopul prevăzut expres
în norma de incriminare, acela al fraudării creditorilor.
În varianta prevăzută în alin. (2) (achiziţionarea bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului,
ştiind că nu va putea plăti), fapta pe care o analizăm se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În
lipsa intenţiei, fapta nu constituie infracţiune.
A. Forme
Actele de pregătire sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Potrivit art. 248 C. pen., tentativa
la infracţiunea prevăzută în art. 239 alin. (1) se pedepseşte. Există tentativă când făptuitorul încearcă să-şi
micşoreze patrimoniul prin înstrăinare, ascundere, deteriorare sau distrugere de valori ori bunuri ori prin
prezentarea de acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor, dar nu reuşeşte.
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor se consumă odată cu realizarea în totalitate a oricăreia
dintre acţiunile ce constituie elementul material [alin. (1)] ori în momentul producerii unei pagube
creditorului [alin. (2)].
Fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de repetabilitate, ea se poate săvârşi şi în forma
continuată, în această situaţie epuizarea având loc odată cu săvârşirea ultimului act infracţional.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru persoana fizică în cazul abuzului de încredere prin fraudarea
creditorilor este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod
corespunzător.
vătămate.
ART. 240
Bancruta simplă
Infracţiunea de bancrută simplă este prevăzută într-o singură variantă, tip, în art. 240 C. pen. şi constă în
neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al
persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte
cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.
184
de a-şi acoperi pagubele produse de debitorii de rea-credinţă.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu este susceptibilă de obiect material.
a) Subiectul activ al infracţiunii de bancrută simplă este persoana fizică ce are calitatea de comerciant şi
persoana reprezentant legal al persoanei juridice*1). Dacă, spre exemplu, există doi reprezentanţi legali ai
unei societăţi comerciale, ambii trebuie să întocmească cererea de deschidere a procedurii şi să o semneze.
Altfel, instanţa comercială o va considera nulă. Din punct de vedere penal, cel care a făcut cererea în
termen nu va răspunde pentru săvârşirea acestei infracţiuni, răspunderea urmând a exista în sarcina celui
care nu a făcut (sau nu a fost de acord cu introducerea cererii).
Infracţiunea fiind preluată în Codul penal din legea privind procedura insolvenţei, noţiunile utilizate în
definirea conţinutului constitutiv sunt cele din legea amintită. Astfel, debitorul subiect activ al infracţiunii
de bancrută simplă este diferit de debitorul subiect activ al infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea
creditorilor. Potrivit art. 3 pct. 5 din Legea nr. 85/2006, debitorul este persoana fizică sau persoana juridică
de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1 (societăţile comerciale,
societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste, societăţile agricole, grupurile de interes economic, orice
altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, comercianţi persoane fizice
acţionând individual, asociaţii familiale) şi care este în stare de insolvenţă.
Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Insolvenţa este prezumată ca fiind
vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia
este relativă [art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006].
Infracţiunea de bancrută simplă este susceptibilă de comitere în participaţie în oricare dintre formele
acesteia (coautorat, instigare, complicitate). Pentru coautorat se cere ca toţi participanţii să aibă calitatea de
comerciant ori reprezentant legal al persoanei juridice.
b) Subiectul pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică (privată sau publică).
a) Elementul material al infracţiunii constă în neintroducerea sau introducerea tardivă a cererii de
deschidere a procedurii insolvenţei. Elementul material este reprezentat de o inacţiune chiar şi în situaţia
introducerii tardive a cererii. Cel care introduce cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, mai târziu
decât termenul prevăzut de lege, va răspunde penal pentru această infracţiune, dar judecătorul va ţine
seama de acest lucru la individualizarea pedepsei. Nu se poate vorbi despre o acţiune de a introduce tardiv
cererea, ci tot de o inacţiune*2). Ceea ce se reproşează făptuitorului nu este introducerea cererii de
insolvenţă, ci neintroducerea acesteia în termenul prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte situaţia premisă, trebuie să se constate existenţa unei persoane fizice sau a unei
persoane juridice care îndeplineşte condiţia specială de a fi debitor în accepţiunea Legii nr. 85/2006. Chiar
dacă Legea nr. 85/2006 instituie prezumţia relativă de insolvenţă, apreciem că singurul în măsură să
constate starea de insolvenţă a unei persoane fizice sau a unei persoane juridice este judecătorul-sindic.
Mai mult decât atât, este obligatoriu ca judecătorul-sindic să stabilească nu numai că persoana este în
stare de insolvenţă, ci şi momentul exact de la care s-a instalat această stare. Numai în acest fel termenele
stabilite de lege pot căpăta o semnificaţie concretă. În stabilirea acestui moment, judecătorul-sindic va
trebui să aibă în vedere data la care creanţele debitorului certe şi lichide neplătite au devenit exigibile*3).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca cererea de insolvenţă să nu fie introdusă sau să fie introdusă
tardiv, după împlinirea unui anumit termen. Potrivit textului de lege, fapta constituie infracţiune dacă
185
neintroducerea sau introducerea tardivă a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei are loc într-un
termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.
Obligaţia debitorului de a declanşa procedura insolvenţei este prevăzută în art. 27 din Legea nr. 85/2006.
Astfel, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus
dispoziţiilor legii, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Dacă însă la data
expirării termenului debitorul este angrenat, cu bună-credinţă, în negocieri extrajudiciare pentru
restructurarea datoriilor sale, acesta are obligaţia de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus
dispoziţiilor legii, în termen de 5 zile de la eşuarea negocierilor.
Legiuitorul asimilează dispoziţiile enunţate mai sus în cazul negocierilor derulate în cadrul unei
proceduri de mandat ad-hoc sau de concordat preventiv. Astfel, dacă în cursul acestor negocieri debitorul
ajunge în stare de insolvenţă, dar există indicii serioase că rezultatele negocierilor ar putea fi valorificate în
termen scurt prin încheierea unui acord extrajudiciar, debitorul de bună-credinţă trebuie să introducă
cererea de deschidere a procedurii în termen de 5 zile de la eşuarea negocierilor. Dacă nu există aceste
indicii serioase, debitorul trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei în termen de
30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
În concret, se va putea constata comiterea acestei infracţiuni în situaţia în care, de exemplu, un creditor
al debitorului solicită deschiderea procedurii insolvenţei. Astfel, judecătorul sindic studiază situaţia
financiară a debitorului şi constată că acesta este în stare de insolvenţă de la o dată care depăşeşte 90 de zile
de graţie de la neplata primei datorii certe, lichide şi exigibile. Dacă ulterior vor trece 30 de zile şi debitorul
nu a solicitat intrarea în insolvenţă, plus 6 luni aşa cum prevede art. 240 C. pen. se va putea reţine
infracţiunea de bancrută simplă*4).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pe care inacţiunea debitorului o creează pentru patrimoniul creditorului.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de bancrută simplă între inacţiunile prevăzute în textul
incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din
materialitatea faptei.
Fapta pe care o analizăm se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În lipsa intenţiei, fapta nu
constituie infracţiune.
În practica judiciară s-a reţinut că formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, de către unul
dintre creditori, nu exclude obligaţia administratorului societăţii de a introduce o astfel de cerere. Această
obligaţie este prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, iar faptul că obligaţia menţionată
subzistă şi în cazul în care a fost formulată o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei de către un
creditor, rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 31 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 care prevede
procedura de soluţionare în cazul introducerii cererii de deschidere a procedurii atât de debitor, cât şi de
unul sau mai mulţi creditori.
Cu toate acestea, având în vedere că este vorba de o reglementare specială, s-a apreciat că făptuitorul nu
a fost în măsură să interpreteze dispoziţiile legale şi că a considerat că din moment ce se declanşează
procedura insolvenţei nu mai are obligaţia de a formula şi el o cerere. În consecinţă, s-a apreciat că nu sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută simplă, sub aspectul laturii subiective, dacă
făptuitorul nu declanşează procedura insolvenţei, cât timp cunoştea că o astfel de cerere a fost formulată de
DGFP şi a fost şi prezent la judecată*5).
A. Forme
Fiind o infracţiune omisivă condiţionată de îndeplinirea unei obligaţii într-un anumit termen, activitatea
desfăşurată de făptuitor până la expirarea termenului prevăzut de lege nu prezintă relevanţă penală.
186
Infracţiunea se consumă în momentul expirării termenului prevăzut de lege (depăşirea cu mai mult de 6
luni a termenului prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă).
Problema naturii juridice a infracţiunii de bancrută, aşa cum rezultă şi din opinia unor autori*6) este
strâns legată de tipul de unitate infracţională compatibil cu conţinutul acestei infracţiuni. Considerăm că în
cazul infracţiunii de bancrută simplă, unitatea infracţională se prezintă sub forma infracţiunii simple.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru persoana fizică în cazul bancrutei simple este închisoarea de
la 3 luni la un an sau amenda. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
vătămate.
*1) L.N. Pîrvu, Reglementarea bancrutei simple. Un nou punct de vedere, în RDC nr. 11/2006, p. 30.
*2) L.N. Pîrvu, op. cit., p. 31.
*3) S. Corlăţeanu, Drept penal al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 108.
*4) M. Gorunescu, G. Ungureanu, Infracţiunea de bancrută simplă reglementată de Legea nr. 85/2006,
în Dreptul nr. 4/2007, p. 206 şi urm.
*5) C. Ap. Galaţi, s. pen., Dec. nr. 13/2009, pe www.ctce.ro.
*6) A se vedea V. Paşca, Infracţiunea de bancrută, în Dreptul nr. 6/1995, p. 42–43.
ART. 241
Bancruta frauduloasă

Infracţiunea de bancrută frauduloasă este prevăzută în art. 241 C. pen. în trei variante alternative de
comitere şi constă în fapta persoanei care, în frauda creditorilor: falsifică, sustrage sau distruge evidenţele
debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia [lit. a)]; înfăţişează datorii inexistente sau prezintă
în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate [lit. b)]; înstrăinează, în caz de
insolvenţă a debitorului, o parte din active [lit. c)].
de a-şi acoperi pagubele produse de debitorii de rea-credinţă. În esenţă, ceea ce se apără prin incriminarea
faptelor care constituie această infracţiune este încrederea publicului în societăţile comerciale ori în alţi
comercianţi şi interesele creditorilor.
b) Obiectul material. În raport cu variantele de comitere a infracţiunii de bancrută frauduloasă, obiect
material al acestei infracţiuni îl constituie registrele debitorului, situaţia financiară sau evidenţele societăţii
debitorului în cazul primelor două variante de comitere (falsificarea, sustragerea sau distrugerea
evidenţelor debitorului, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea de sume nedatorate), precum şi
bunul sau bunurile înstrăinate în cazul celorlalte variante de comitere (ascunderea sau înstrăinarea unei
părţi din active).
a) Subiectul activ. În textul de lege nu se fac precizări cu privire la subiectul activ al acestei infracţiuni.
Totuşi, practica demonstrează că este puţin probabil ca orice persoană să poată fi autor al infracţiunii de
187
bancrută frauduloasă, deoarece o persoană străină de societate nu poate avea reprezentarea stării de încetare
a plăţilor, fapta sa constituind, după caz, o infracţiune de fals material ori sustragere sau distrugere de
înscrisuri. În consecinţă, doar o persoană care îndeplineşte o funcţie în cadrul societăţii poate accede la
evidenţele societăţii sau poate dispune asupra bunurilor societăţii. Astfel, în fapt, infracţiunea se comite, de
regulă, de administratori, directori, directori executivi, fondatorul sau reprezentantul legal al societăţii,
cenzorul, expertul, lichidatorul, acţionarul sau deţinătorul de obligaţiuni*1).
Infracţiunea fiind preluată în Codul penal din legea privind procedura insolvenţei, noţiunile utilizate în
definirea conţinutului constitutiv sunt cele din legea amintită. Astfel, debitorul subiect activ al infracţiunii
de bancrută frauduloasă este diferit de debitorul subiect activ al infracţiunii de abuz de încredere prin
fraudarea creditorilor*2).
Infracţiunea de bancrută frauduloasă este susceptibilă de comitere în participaţie în oricare dintre
formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate). Pentru coautorat se cere ca toţi participanţii să aibă
calitatea de comerciant ori reprezentant legal al persoanei juridice.
b) Subiectul pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică (privată sau publică), în condiţiile în care
prin incriminarea faptei de bancrută frauduloasă valoarea socială principală ocrotită de lege este dreptul de
gaj general al creditorilor asupra societăţii debitoare.
a) Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune alternativă, după cum urmează:
– falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului ori ascunderea unei părţi din activul
averii acestuia;
– înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia
financiară de sume nedatorate;
– înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părţi din active.
În continuare, vom examina fiecare variantă în parte, cu precizarea că va exista o singură infracţiune,
chiar dacă s-ar săvârşi de către aceeaşi persoană mai multe fapte distincte. De exemplu, autorul falsifică
registrele debitorului, iar ulterior vinde o parte din active.
Prin „falsificare”, în vorbirea curentă, se înţelege plăsmuire, contrafacere, plastografiere, denaturarea
conţinutului real. În contextul analizei de faţă, prin fapta de falsificare trebuie să înţelegem săvârşirea unei
fapte de genul celor prevăzute în art. 320 C. pen. ca infracţiune de fals material în înscrisuri oficiale, dar
raportată la evidenţele societăţii comerciale; în consecinţă, falsificarea evidenţelor societăţii constă în
contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau în alterarea evidenţelor societăţii în orice mod, de natură să
producă consecinţe juridice. Prin termenul „contrafacere”, ca modalitate de falsificare, se înţelege
reproducerea unui document în scop fraudulos. Luând în considerare faptul că acţiunile de înfăţişare de
datorii inexistente sau prezentare în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară de sume
nedatorate sunt incriminate în art. 241 alin. (1) lit. b), susţinem că prin termenul „falsificare” în contextul
de faţă nu vom avea în vedere şi falsul intelectual.
În practica judiciară s-a reţinut infracţiunea de bancrută frauduloasă în această variantă de comitere în
sarcina inculpatului care a falsificat evidenţele contabile ale societăţii prin înregistrarea celor patru credite
obţinute, a extraselor de cont de la bănci şi a operaţiunilor derulate prin conturile deschise, operaţiuni ce au
condus la întocmirea de evidenţe şi situaţii contabile fictive (balanţe de verificare, bilanţuri contabile,
situaţia patrimonială, rezultate financiare)*3).
Prin „sustragere” se înţelege însuşirea prin fraudă sau viclenie a unui lucru străin, în context, furtul
evidenţelor societăţii; sustragerea evidenţelor poate constitui, prin ea însăşi, o infracţiune (de exemplu, furt)
însă constituind un element constitutiv al acestei infracţiuni speciale complexe, potrivit art. 35 alin. (2) C.
pen., nu va exista concurs de infracţiuni, ci doar infracţiunea specială complexă.
188
Prin „distrugere” se înţelege nimicirea, desfiinţarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui lucru, în
context, a evidenţelor societăţii; modalităţile practice de distrugere a evidenţelor sunt foarte variate: rupere,
ardere, aruncare, turnarea unei substanţe peste evidenţe, făcându-le ilizibile etc. Deşi fapta de distrugere
constituie o infracţiune distinctă, prevăzută în art. 253 C. pen., nu se va reţine în concurs, fiind aplicabile
dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. pen. Nu se pot reţine nici infracţiunile prevăzute în art. 259 (sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri) şi 275 C. pen. (sustragerea ori distrugerea de probe ori înscrisuri), deoarece nu
este îndeplinită cerinţa privind obiectul material. S-ar putea reţine aceste infracţiuni doar dacă evidenţele
debitorului ar putea fi calificate potrivit legii penale, drept înscrisuri oficiale sau înscrisuri care sunt
destinate organelor judiciare.
Prin expresia „evidenţele societăţii” se înţeleg registrele obligatorii arătate în art. 20 din Legea
contabilităţii*4) (registrul jurnal, registrul inventar şi registrul cartea mare); la acestea se adaugă
documentele justificative pentru operaţiunile patrimoniale ale societăţii, bilanţurile întocmite periodic şi
alte acte care, constituie documente contabile oficiale pentru exercitarea controlului asupra operaţiunilor
patrimoniale efectuate de către orice unitate patrimonială, inclusiv de către societăţile comerciale.
O altă variantă de comitere a faptei prevăzute la art. 241 lit. a) C. pen. este ascunderea unei părţi din
activul averii debitorului. Prin termenul „ascundere” se înţelege acţiunea de a ascunde, de a disimula, adică
de a sustrage vederii, de a pune la adăpost ceva pentru a nu putea fi văzut şi găsit. Bancruta frauduloasă
prin ascunderea activului constă în efectuarea de către subiectul activ a unor acte de dispoziţie asupra
bunurilor mobile sau imobile (dar nu înstrăinare definitivă) care fac parte din activul social. În felul acesta
debitorul privează creditorii sociali de dreptul lor de gaj general asupra bunurilor acestuia. Un exemplu în
acest sens ar putea fi acela al administratorului unei societăţi comerciale care, ulterior apariţiei stării de
insolvenţă, încasează în nume propriu un debit datorat acesteia cu scopul de a-l ascunde şi de a nu-l aduce
la cunoştinţa creditorilor.
Nu se cere ca elementele activului să dispară definitiv din patrimoniu prin distrugere sau acte de
dispoziţie. Este suficient ca ele să fie ascunse sau sustrase cu intenţie în scopul fraudării creditorilor.
Ascunderea activului societăţii nu se poate realiza numai printr-o simplă omitere din acte a unei părţi din
activ, ci constă în fapte comisive de tăinuire, de sustragere de la vedere a bunurilor. În acest fel, se poate
afirma că ascunderea nu se poate realiza şi printr-un fals deoarece legiuitorul a prevăzut distinct celelalte
forme de ascundere, şi anume prin falsificare sau sustragere a evidenţelor societăţii*5).
Prin expresia „activul averii debitorului” înţelegem elementele patrimoniale, evidenţiate ca drepturi în
registrul inventar al societăţii şi în bilanţurile contabile întocmite periodic (spre exemplu, drepturi de
proprietate, de creanţă, asupra unor creaţii intelectuale etc.).
Ascunderea unei părţi din activul averii debitorului poate îmbrăca fie forma unei acţiuni de dosire,
sustragere sau însuşire a unei părţi din active, fie doar o formă de neevidenţiere în evidenţele contabile a
unor părţi din active, un fals prin omisiune care doar aparent micşorează valoarea activelor. Acţiunea de
ascundere nu implică în mod necesar scoaterea bunului din posesia sau sfera de dispoziţie a societăţii, ci
numai dosirea acestuia pentru a îngreuna identificarea sa şi includerea sa în masa gajului general al
creditorilor. Dacă ascunderea unei părţi din activul societăţii are drept scop sustragerea de la plata
obligaţiilor fiscale către stat, există un concurs ideal între infracţiunea de bancrută frauduloasă şi cea de
evaziune fiscală săvârşită, după caz, în una dintre modalităţile prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale*6).
Prin expresia „înfăţişarea unei datorii inexistente” se va înţelege prezentarea unei obligaţii patrimoniale
fictive în faţa autorităţilor competente a lua anumite măsuri în legătură cu aceste datorii (de achitare, de
diminuare corespunzătoare a beneficiului net, de diminuare a impozitului pe profit cuvenit bugetului de stat
etc.); această prezentare poate fi orală, în şedinţa unei adunări generale a societăţii, a consiliului de
administraţie etc.; de asemenea, poate fi şi scrisă, într-un raport al administratorilor, al directorilor sau al
cenzorilor, iar, în unele cazuri, chiar al lichidatorilor, printr-un decont de cheltuieli fictive, neefectuate în
realitate etc.
189
În practica judiciară s-a reţinut săvârşirea infracţiunii în această variantă de comitere în cazul
inculpatului, care a întocmit, la data de 4 noiembrie 2001, o factură fiscală şi, ulterior, patru ordine de plată,
acte din care rezulta o situaţie neconformă realităţii, în sensul că SC A.I.T. datora suma de 1.147.000.000
lei SC S. SRL, în vederea diminuării patrimoniului societăţii comerciale. Suma totală de 1.142.500.000 lei
a fost ridicată în numerar de inculpat în patru etape pe baza a patru file cec emise tot pentru şi în numele
SC S.C. SRL şi folosită în scopuri personale, făcând menţiunea falsă de fiecare dată, că sumele ridicate
sunt destinate achiziţiei de seminţe de floarea-soarelui de la producătorii individuali, persoane fizice*7).
Prin expresia „prezentarea în registrele societăţii, în alt act sau în situaţia financiară, a unor sume
nedatorate” se înţelege înscrierea falsă a unor datorii la pasivul societăţii, adică săvârşireaunei fapte de fals
intelectual sau de fals în înscrisuri sub semnătură privată care, deşi sunt incriminate separat, nu vor alcătui
împreună cu bancruta frauduloasă un concurs ideal de infracţiuni, deoarece falsul constituie un element
constitutiv al infracţiunii pe care o analizăm, fiind aplicabile prevederile art. 35 alin. (2) C. pen. Datoriile
fictive sau sumele nedatorate pot reprezenta achitarea unor bunuri sau servicii nelivrate ori neefectuate,
împrumuturi nereale*8) etc.
Înstrăinarea, ca variantă a elementului material, afectează o parte a activului, care să micşoreze
posibilităţile de recuperare a creanţelor tuturor creditorilor; dacă are loc îndestularea unora dintre creditori
în dauna celorlalţi, fără a se recurge la înstrăinări la preţuri derizorii sau la alte modalităţi frauduloase, în
practica judiciară s-a considerat că fapta nu va constitui bancrută frauduloasă*9). În cazul în care prin
valorificarea bunurilor rămase după înstrăinarea unei părţi din activ sunt satisfăcute toate creanţele tuturor
creditorilor, iar făptuitorul a avut reprezentarea acestui lucru la momentul înstrăinării, considerăm că nu va
fi realizat conţinutul acestei infracţiuni, în această variantă deoarece obiectul juridic special al infracţiunii
(reprezentat de interesele terţilor creditori) nu a fost lezat.
În practica judiciară s-a reţinut că înstrăinarea acţiunilor SC P.I. SA de către inculpat, după declanşarea
procedurii insolvenţei, nu a avut ca şi consecinţă înstrăinarea din active, ci s-a schimbat doar structura
acţionariatului, atât capitalul social, cât şi activele societăţii rămânând aceleaşi, nefiind prejudiciaţi
creditorii societăţii deoarece nu s-a micşorat dreptul de gaj general al acestora, respectiv a patrimoniului
sau a capitalului social. Ca atare, s-a reţinut că inculpatul nu a săvârşit, în speţa de mai sus, infracţiunea de
bancrută frauduloasă*10).
Într-o altă speţă, în sarcina inculpatului A.C. a fost reţinută infracţiunea de bancrută frauduloasă,
constând în aceea că, după ce la data de 21 aprilie 1999, în urma cererii formulate de SC M. MUREŞ SA, a
fost declanşată procedura insolvenţei societăţii SC G.I. SRL, a înstrăinat patrimoniul societăţii în frauda
creditorilor acesteia. La data de 7 mai 1999, judecătorul sindic a încheiat un proces-verbal prin care i s-a
adus la cunoştinţă inculpatului A.C. că a fost declanşată procedura insolvenţei, proces-verbal care a fost
semnat de către inculpat. Lichidatorul P.T. a încercat de mai multe ori să-l contacteze pe inculpat, însă
acesta a părăsit spaţiul comercial deţinut în bd. Poitiers, nr. 20 şi a înstrăinat marfa, iar ulterior, la data de
17 septembrie 1999, a cesionat părţile sociale ale SC G.I. SRL inculpatului V.V.*11).
A săvârşit această infracţiune inculpatul care, în perioada 1999–2000, în calitatea sa de administrator al
SC H.K.R.I. S.N.C. Craiova, aflată în procedura de lichidare judiciară şi faliment ca urmare a neachitării
ratelor scadente la împrumuturile contractate, a dispus în folosul său înstrăinarea unor valori din
patrimoniul acesteia în detrimentul celuilalt acţionar M.V. şi a creditorilor*12).
Pentru existenţa tuturor variantelor normative ale infracţiunii este necesară îndeplinirea unei condiţii
esenţiale: starea de insolvenţă a debitorului. Deşi prevăzută expres numai la varianta normativă de la lit. c),
infracţiunea de bancrută frauduloasă fiind preluată în Codul penal din legea privind procedura insolvenţei,
noţiunile utilizate în definirea conţinutului constitutiv sunt cele din legea amintită. Or, noţiunea de
„debitor” este strâns legată în prevederile Legii nr. 85/2006 de starea de insolvenţă [potrivit art. 3 pct. 5,
debitorul este persoana fizică sau persoana juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile
prevăzute la art. 1 şi care este în stare de insolvenţă]. Or, toate variantele normative ale infracţiunii de
bancrută frauduloasă fac referire la termenul de debitor, în consecinţă, pentru toate aceste variante
normative, este necesară constatarea stării de insolvenţă. Dacă nu există (sau nu se poate dovedi) starea de
190
insolvenţă, nu se întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută frauduloasă, fapta
constituind, după caz, o infracţiune absorbită (fals, distrugere etc.) ori infracţiunea de abuz de încredere
prin fraudarea creditorilor ori o faptă fără relevanţă penală.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, legea cere ca activitatea făptuitorului să se comită în
frauda creditorilor, adică în crearea situaţiei de a nu se putea achita toate creanţele, prin diminuarea
garanţiei creditorilor constând în gajul general ce-l au asupra întregului patrimoniu social al societăţii.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii bancrută frauduloasă între acţiunile prevăzute în textul
incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta trebuie dovedită (în
sensul că fraudarea creditorilor să se datoreze acţiunii făptuitorului, iar nu altor cauze – de exemplu,
devalorizării unor titluri de valoare ce le deţine societatea, scăderii preţurilor pe piaţă la bunurile înstrăinate
etc.).
Fapta pe care o analizăm se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În lipsa intenţiei, fapta nu
constituie infracţiune. Potrivit unor alte opinii, la care nu subscriem, fapta se comite cu intenţie directă
calificată prin scop, şi anume: fraudarea creditorilor*13).
A. Forme
Actele pregătitoare deşi posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Tentativa se pedepseşte (art. 248 C. pen.). Există tentativă atunci când se începe executarea elementului
material, dar acţiunea se întrerupe sau, deşi dusă până la capăt, nu are loc fraudarea creditorilor.
Consumarea infracţiunii are loc numai în momentul producerii urmării cerute de însăşi fapta ilicită,
respectiv fraudarea creditorilor prin acte falsificate, distruse sau alterate, total sau parţial, ori acte dispărute
ca urmare a sustragerii, ascunderea de bunuri, înfăţişarea sau prezentarea a unor datorii inexistente sau a
unor sume nedatorate, după caz, ori înstrăinarea unei părţi din active. Această infracţiune poate cunoaşte şi
forma continuată, când, spre exemplu, se săvârşesc mai multe acte de falsificare, distrugere sau sustragere
în temeiul aceleiaşi rezoluţii delictuoase, dar poate exista şi un concurs real între mai multe astfel de
infracţiuni, când actele materiale se săvârşesc în baza unor rezoluţii infracţionale diferite. În cazul
infracţiunii continuate se va pune problema stabilirii momentului consumării şi cel al epuizării infracţiunii,
momente cu consecinţe juridice diferite.
Apreciem că infracţiunea de bancrută frauduloasă se încadrează în unitatea legală a infracţiunii
complexe*14), a cărei caracteristică principală este aceea că în structura conţinutului său intră ca element
constitutiv o acţiune sau inacţiune ce constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală*15). Spre
exemplu, bancruta frauduloasă săvârşită în varianta falsificării evidenţelor cuprinde fapte care sunt
incriminate separat în legea penală (art. 320 C. pen.)*16).
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru persoana fizică în cazul bancrutei frauduloase este
închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate
aplica şi pedeapsa amenzii).
vătămate. Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a
confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
*1) S. Corlăţeanu, op. cit., p. 110.
191
*2) Pentru explicaţii privind noţiunea de „debitor”, potrivit Legii nr. 85/2006, trimitem la infracţiunea de
bancrută simplă (art. 240 C. pen.).
*3) CSJ, s. pen., Dec. nr. 4084/2003, pe www.scj.ro.
*4) Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată în M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008, cu modificările şi
completările ulterioare.
*5) S. Corlăţeanu, op. cit., p. 115.
*6) Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of. nr. 672 din
27 iulie 2005.
*8) A se vedea S.D. Cărpenaru, V. Nemeş, M.A. Hotca, Noua legea a insolvenţei Legea nr. 85/2006,
Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 356.
*9) A se vedea Curtea de Casaţie III, Dec. nr. 104/1942, în RDC, 1942, p. 349.
*10) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 824/2009, pe www.scj.ro.
*12) C. Ap. Craiova, s. pen., Dec. nr. 166/2008, pe www.scj.ro.
*13) Pentru detalii, a se vedea A. Avram, Procedura insolvenţei. Răspunderea organelor de conducere,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 9 şi urm.
*14) M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 96–98.
*15) A. Doroftei, Infracţiunea de bancrută, în RDP nr. 1/2009, p. 107–108.
*16) M.A. Hotca, Discuţii referitoare la genul infracţiunii de bancrută frauduloasă, în Dreptul nr.
3/2008, p. 187 şi urm.
ART. 242
Gestiunea frauduloasă
Infracţiunea de gestiune frauduloasă este reglementată în art. 242 C. pen. într-o variantă tip, o variantă
agravată şi o variantă agravată comună ambelor variante anterioare.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia
administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării
sau conservării acelor bunuri.
Prima variantă agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine atunci când fapta prevăzută în alin. (1) a
fost săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau
prepus al acestora.
Agravanta comună este prevăzută în alin. (3) şi se reţine atunci când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin.
(2) sunt săvârşite în scopul de a dobândi un folos patrimonial.
a) Obiectul juridic special este identic cu cel al infracţiunii de abuz de încredere, urmărindu-se prin
incriminarea faptei să se asigure încrederea faţă de care relaţiile sociale de ordin patrimonial nu s-ar putea
forma şi dezvolta în conformitate cu dispoziţiile legale.
b) Obiectul material. În cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă, obiectul material constă într-o
universalitate de bunuri mobile sau imobile, reprezentând întregul patrimoniu al unei persoane fizice sau
juridice (sau parte a acestuia) încredinţat făptuitorului pentru administrare sau conservare. Sunt susceptibile
însă să constituie obiectul material al infracţiunii şi bunurile asupra cărora făptuitorul are un drept de
192
coproprietate, atunci când coproprietarul i-a încredinţat acestuia administrarea sau conservarea întregii
universalităţi de bunuri.
În literatura juridică*1) şi practica judiciară s-a pus problema stabilirii diferenţei între infracţiunea de
abuz de încredere şi infracţiunea de gestiune frauduloasă. Confuzia este posibilă pentru că între cele două
infracţiuni există puncte de asemănare care, uneori, îngreunează deosebirea lor.
Un asemenea punct de asemănare îl constituie faptul că atât abuzul de încredere, cât şi gestiunea
frauduloasă au în conţinutul lor, ca situaţie premisă, un raport juridic patrimonial care implică, din partea
persoanei vătămate, un minim necesar de încredere. O a doua asemănare constă în aceea că elementul
material al ambelor infracţiuni constă într-o comportare abuzivă prin care se creează o situaţie de fapt
păgubitoare pentru patrimoniul persoanei vătămate.
Dacă ne raportăm la deosebiri, o primă deosebire constă în natura raportului juridic care formează
situaţia premisă: la abuzul de încredere acest raport poate decurge din orice titlu în baza căruia persoana
care obţine bunul – obiect material al infracţiunii – are obligaţia fie de a-l păstra şi restitui la momentul
convenit, fie de a-i da o anumită întrebuinţare, la gestiunea frauduloasă raportul juridic derivă exclusiv din
însărcinarea primită de subiectul activ de a administra sau conserva bunurile altei persoane.
A doua deosebire se referă la întinderea şi apartenenţa bunurilor care formează obiectul raportului juridic
preexistent: la abuzul de încredere un bun sau anumite bunuri determinate, la gestiunea frauduloasă o
universalitate de bunuri (avutul întreg sau parte din avutul unei persoane, iar nu un anumit bun sau anumite
bunuri singularizate).
A treia deosebire priveşte acţiunea constitutivă a infracţiunii: la abuzul de încredere elementul material
constă, în mod exclusiv, în însuşirea, dispunerea sau folosirea pe nedrept sau refuzul de a restitui un bun al
altuia, pe care subiectul îl deţinea cu orice titlu; la gestiunea frauduloasă elementul material se poate
concretiza în orice acţiune păgubitoare efectuată de cel însărcinat contra sau peste ceea ce îi era îngăduit să
facă, potrivit limitelor impuse prin actul de însărcinare sau potrivit modului în care trebuie să se desfăşoare
în mod obişnuit o gestiune normală şi corectă*2).
Astfel, în mod greşit s-a stabilit că fapta inculpatului de a-şi însuşi sumele încasate din vânzarea a 50 de
certificate de depozit în valoare de 10.000 lei fiecare, certificate primite în gestiune în baza unui contract de
mandat încheiat cu o filială a BANKCOOP constituie infracţiunea de gestiune frauduloasă*3), deoarece,
fiind vorba de un bun mobil determinat, fapta constituie infracţiunea de abuz de încredere.
a) Subiectul activ al infracţiunii de gestiune frauduloasă poate fi persoana care are îndatorirea şi
obligaţia de a administra sau conserva bunurile ce aparţin altei persoane. Este vorba de un raport juridic,
respectiv un contract de mandat în baza căruia mandatarul se obligă să administreze sau să conserve
bunurile mandatului.
În varianta agravată prevăzută în alin. (2), subiectul activ nemijlocit este administratorul judiciar ori
lichidatorul averii unui debitor, în sensul Legii nr. 85/2006, precum şi orice reprezentant sau prepus al
acestuia. Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică compatibilă, practician în insolvenţă,
autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute în legea insolvenţei (art. 20) în
perioada de observaţie şi pe durata procedurii de reorganizare. Lichidatorul este persoana fizică sau
juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului
şi să exercite atribuţiile prevăzute în legea insolvenţei (art. 25) în cadrul procedurii falimentului, atât în
procedura generală, cât şi în cea simplificată.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale. Pentru a exista coautorat, este necesar ca participanţii să
aibă în comun sarcina administrării sau conservării bunurilor altei persoane şi împreună să săvârşească
pagube, să aducă prejudicii prin acţiunea de administrare sau conservare a bunurilor respective. Ceilalţi
participanţi, respectiv instigatorii şi complicii, pot fi persoanele care nu au aceste calităţi.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de gestiune frauduloasă este persoana fizică sau juridică căreia îi
aparţine bunul sau universalitatea de bunuri încredinţate făptuitorului pentru administrare sau conservare.
193
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în orice acţiune sau inacţiune păgubitoare pentru
proprietarul bunurilor, comisă de autor cu ocazia administrării sau conservării bunurilor încredinţate.
Administrarea bunurilor presupune desfăşurarea unor activităţi gospodăreşti, corespunzătoare naturii şi
destinaţiei bunurilor. Aşa, de exemplu, un gestionar poate desfăşura unele activităţi de administrare, cum ar
fi primirea de mărfuri, evidenţierea acestora în documente, mânuirea, vânzarea unor asemenea bunuri etc.
Conservarea se referă la luarea unor măsuri de bază, de ocrotire a bunurilor pentru a nu fi sustrase,
distruse sau degradate, şi, în genere, orice alte activităţi necesare şi menite a conserva integritatea
cantitativă şi calitativă a patrimoniului respectiv.
Pot constitui acte de gestiune frauduloasă, de exemplu – vinderea unui bun din patrimoniu la un preţ
inferior celui practicat pe piaţă sau degradarea autoturismului primit spre conservare din cauza folosirii lui
de către făptuitor în interes propriu ori acordarea unor salarii exagerate sau inacţiuni de acest tip –
neîncasarea unor datorii sau tolerarea furturilor în paguba patrimoniului gestionat ori neluarea măsurilor de
îngrădire a unor culturi pentru a le proteja de acţiunile distrugătoare ale animalelor etc.*4).
Din analiza textului incriminator, rezultă că nu constituie infracţiunea de gestiune frauduloasă fapta
gestionarului care într-o situaţie străină de gestiunea încredinţată lui, a păgubit pe cel căruia îi aparţineau
bunurile respective.
De asemenea, mai trebuie să se stabilească în mod cert că activitatea păgubitoare a făptuitorului
reprezintă o încălcare a grijii pe care acesta trebuie să o aibă în administrarea sau conservarea bunurilor
încredinţate. Cu privire la producerea unei pagube, în practica judiciară s-a reţinut infracţiunea de gestiune
frauduloasă – de exemplu – în cazul tutorelui care a sustras o parte din pensia de urmaş şi din alocaţia de
stat cuvenită minorilor aflaţi sub tutela sa*5).
A săvârşit această infracţiune numitul G.O. care, fiind angajat ca gestionar la o societate comercială cu
capital privat, prin neîndeplinirea unor obligaţii profesionale, a creat prejudicii importante unităţii private
respective*6).
S-a mai decis în practica judiciară că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de gestiune
frauduloasă în cazul inculpatului, angajat la SC AGROZOOTEHNICA, care efectuează cu autocamionul
unităţii transporturi de azotat de amoniu la SC AMONIL Slobozia şi în cursul acestor transporturi îşi
însuşeşte 35 saci cu azotat de amoniu, pe care i-a descărcat la locuinţa sa*7). În acest caz, afirmă instanţa,
azotatul de amoniu se afla în detenţia inculpatului, care era „un fel de gestionar de fapt” (chiar dacă actele
de transfer erau semnate de un delegat al SC AGROZOOTEHNICA, care însă nu însoţea transporturile pe
parcurs până la locul de predare). Nu suntem de acord cu această soluţie, deoarece subiect activ al acestei
infracţiuni poate fi numai o persoană care are sarcina de a administra sau conserva bunurile altei persoane.
Cărăuşul nici nu administrează, nici nu conservă bunuri; el transportă la destinaţie bunul care i s-a
încredinţat. Dacă i-a fost transmisă detenţia asupra bunurilor, atunci el săvârşeşte infracţiunea de abuz de
încredere, iar dacă nu i-a fost transmisă detenţia, acest având numai un contact material cu bunurile, fapta
va constitui infracţiunea de furt.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă în producerea unor pagube
cauzate persoanei ale cărei interese făptuitorul era obligat să le apere, urmare care poate privi, de pildă,
starea precară a bunurilor gestionate, micşorarea cantităţii sau calităţii acestora, diminuarea însuşirii de a
fructifica a unor bunuri etc.
Odată produse urmările cerute de text, infracţiunea de gestiune frauduloasă realizează toate condiţiile
conţinutului său legal, indiferent dacă ulterior se repară paguba produsă sau există vreo garanţie care să
acopere paguba*8).
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de gestiune frauduloasă este necesar să se
stabilească că între activitatea ilegală, abuzivă a făptuitorului şi situaţia de fapt în care se găsesc bunurile
194
gestionate există o legătură de cauzalitate. Mai precis, trebuie demonstrat că paguba produsă victimei este
rezultatul activităţilor frauduloase prin care i s-au gestionat bunurile.
Infracţiunea de gestiune frauduloasă se comite numai cu intenţie în ambele ei forme – directă sau
indirectă. Făptuitorul îşi dă seama că prin comportarea sa faţă de bunurile gestionate produce o pagubă
materială persoanei vătămate şi urmăreşte ori acceptă realizarea acestui rezultat. Legiuitorul a urmărit să
excludă posibilitatea pedepsirii sub aspect penal a unor asemenea fapte atunci când acestea se săvârşesc din
culpă.
În varianta agravată comună prevăzută în alin. (3), legea cere să existe scopul de a dobândi un folos
patrimonial. Nu interesează dacă acest scop a fost ori nu atins, suficient să existe ca o finalitate a acţiunii
urmărite de făptuitor.
A. Forme
La această infracţiune, deşi actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, ele nu sunt pedepsite.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce rezultatul acţiunii (inacţiunii)
făptuitorului, respectiv paguba în dauna patrimoniului unei persoane. Atunci când gestiunea frauduloasă se
comite prin acte succesive şi sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 35 alin. (1) C. pen., există infracţiunea
continuată. În acest caz, infracţiunea se epuizează odată cu săvârşirea ultimei acţiuni sau inacţiuni a
infracţiunii continuate.
B. Sancţionare
Pentru varianta simplă [art. 242 alin. (1) C. pen.], pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amendă. Pentru varianta agravată prevăzută în alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, iar
pentru varianta agravată prevăzută în alin. (3), pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani*9).
vătămate. Pentru faptele prevăzute în alin. (2) şi (3), potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va
putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
*1) V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală în materie penală a Curţii de Apel Bucureşti
pe anul 1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 147.
*2) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 518–519; G. Voinea, Abuz de încredere – gestiune frauduloasă.
Prezentare comparativă, în RDP nr. 3/1995, p. 70.
*3) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 140/1996.
*5) Trib. Braşov, Dec. nr. 21/1968, în RRD nr. 6/1968, p. 178.
*9) În Codul penal anterior a fost introdusă, de dată recentă (2010), o modificare legislativă care nu a
fost menţinută în actuala reglementare. Astfel, în cazul anumitor infracţiuni care produc consecinţe
patrimoniale, în cazul recuperării prejudiciului, exista o cauză de înlocuire sau de atenuare a pedepsei.
Potrivit art. 74^1 C. pen. anterior, în cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune,
delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz
în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni
economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral
195
prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă
prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei
naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este
de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se
înregistrează în cazierul judiciar. Aceste dispoziţii nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune
de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a
beneficiat de prevederile sus-menţionate. A se vedea, în acest sens, şi V. Cioclei, Drept penal, Partea
specială, Infracţiuni contra patrimoniului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 118. Prin Decizia nr. 573 din
3 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile
articolului 74^1 C. pen. anterior sunt neconstituţionale.
ART. 243
Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor
Infracţiunea de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor este prevăzută în art. 243 C. pen.
într-o variantă tip şi o variantă asimilată. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în fapta de a nu
preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun
ca de al său.
Varianta asimilată este prevăzută în alin. (2) şi constă în însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce
aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau în nepredarea acestuia în
termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine.
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de însuşire a bunului găsit obiectul juridic special este
format din fasciculul de relaţii sociale referitoare la patrimoniul public sau privat, care implică buna-
credinţă şi cinste din partea celui care găseşte un bun sau ajunge din eroare sau în mod fortuit în posesia
unui bun aparţinând altei persoane.
b) Obiectul material. În varianta prevăzută în alin. (1) al art. 243 C. pen., obiectul material constă în
bunul găsit, iar în cea prevăzută în alin. (2) al art. 243 C. pen., în bunul ajuns din eroare sau în mod fortuit
în posesia făptuitorului.
Pentru a fi „găsit” un bun, trebuie să fie mai întâi „pierdut”. Din analiza teoriei şi practicii se trage
concluzia că bunul este „pierdut” atunci când persoana care are drept asupra lui a întrerupt fără voia sa
contactul fizic (direct) cu acesta, iar pe de altă parte făptuitorul nu ştie cui îi aparţine*1). Nu constituie
„bun găsit”, în înţelesul textului, bunul ieşit din posesia altuia cu consimţământul acestuia, respectiv bunul
abandonat.
Nu poate fi considerat „bun găsit” acel bun care a fost lăsat temporar fără supraveghere, deoarece un
asemenea bun nu este ieşit din posesia altuia, nu este un bun pierdut, întrucât cel căruia îi aparţine cunoaşte
unde l-a lăsat şi poate oricând să intre în posesia lui. În practica judiciară s-a decis, în acest sens, că nu
constituie „bun găsit” fierăstrăul mecanic care era acoperit cu frunze în pădure tocmai pentru a nu fi
observat şi sustras*2), sacoşa uitată pe un şantier de construcţii*3), ţevile de metal ascunse în păpuriş sub
ochii făptuitorilor*4), bijuteriile uitate într-un taxi*5). La fel s-a decis că nu constituie un bun găsit
animalul care s-a îndepărtat de locuinţă proprietarului, căutându-şi hrană*6), ori borseta lăsată pe tejghea la
bar*7); ori păsările sau animalele lăsate pe câmp sau în spaţii intravilane care, după ce se hrănesc sau
scaldă, au obişnuinţa de a se întoarce singure în gospodărie*8) ş.a.
În toate aceste cazuri, bunurile nefiind ieşite din posesia proprietarului, fapta însuşirii lor constituie furt,
şi nu însuşirea bunului găsit.
196
De asemenea, în toate situaţiile în care făptuitorul cunoaşte identitatea persoanei al cărei bun l-a găsit ori
când persoana a pierdut ori a uitat într-un loc bunul său în prezenţa făptuitorului, fapta va constitui
infracţiunea de furt, şi nu aceea de însuşirea bunului găsit.
Ca atare, „bun găsit” va fi acela care, în momentul intrării în posesia altei persoane, avea întrerupt
contactul cu persoana care l-a pierdut ori uitat într-un loc.
În ceea ce priveşte bunul ajuns din eroare în posesia făptuitorului, acesta este un bun predat unei
persoane din cauza erorii comise de cel care a efectuat predarea, bun pe care făptuitorul îl primeşte crezând
că îi este destinat. Este vorba deci de o remitere a bunului din cauza unei confuzii, ambele persoane (cel
care predă şi cel care primeşte) fiind într-o stare de confuzie. De exemplu, o persoană, greşind adresa de
domiciliu, predă unei alte persoane un pachet ce era destinat unei terţe persoane, primitorul luându-l fără
nicio ezitare, deoarece era în aşteptarea unui asemenea pachet de la părinţi săi; după ambalarea unor
bunuri, vânzătorul remite cumpărătorului pachetul ce conţinea alt bun, mai scump decât cel solicitat şi
pentru care s-a plătit.
Eroarea celui care a efectuat predarea nu trebuie să fie provocată de cel care primeşte bunul; în caz
contrar, fapta constituie infracţiunea de înşelăciune*9).
De asemenea, în varianta pe care o analizăm este de remarcat că atitudinea psihică a ambilor subiecţi
(predător, primitor) se caracterizează prin eroare. Se consideră ajuns din eroare în posesia făptuitorului şi
bunul pe care acesta l-a luat singur crezând că este al său (este vorba deci de o singură eroare), de pildă, din
cauza întunericului sau a stării de ebrietate, făptuitorul ia din rastelul din faţa restaurantului o altă bicicletă
care nu era a lui.
Nu interesează dacă acela care a ajuns din eroare în posesia bunului a primit el însuşi acel bun sau prin
intermediul altei persoane.
Bunul mai poate ajunge în posesia făptuitorului în mod fortuit (spre exemplu, făptuitorul se trezeşte cu
un câine de rasă în curte, care a fugit de acasă, ori cu bunuri furate de la alte persoane şi abandonate de hoţi
în curtea sa ori într-o zonă sinistrată sunt paraşutate ajutoare care aterizează în curtea făptuitorului etc.).
Aici nu este vorba de o eroare, ci de o întâmplare independentă de voinţa făptuitorului care face ca acesta
să intre în posesia unui bun aparţinând altei persoane.
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi persoana care a găsit bunul sau care a ajuns din eroare sau în
mod fortuit în posesia lui şi nu-şi îndeplineşte obligaţia prevăzută de lege de a-l da fie celui care l-a pierdut,
fie autorităţilor, legea necerând vreo calitate pentru existenţa subiectului activ. Se trage concluzia că poate
fi tras la răspundere penală pentru comiterea acestei infracţiuni şi salariatul unui serviciu de obiecte găsite
pentru că, în afara serviciului său şi a atribuţiilor pe care le are, este un particular ca oricare altul însă, în
sancţionarea sa, se poate reţine această împrejurare la individualizarea pedepsei.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale – coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor este
persoana fizică sau juridică căreia îi aparţine bunul respectiv.
a) Elementul material. Sub aspect obiectiv, infracţiunea de însuşire a bunului găsit, în varianta
prevăzută în alin. (1) al art. 243 C. pen., se realizează prin două modalităţi alternative.
Astfel, în varianta privind bunul găsit de făptuitor [art. 243 alin. (1) C. pen], elementul material constă
fie în inacţiunea de „a nu preda” bunul găsit, fie în acţiunea „de a dispune” de acest bun ca de al său.
Nepredarea bunului găsit presupune omisiunea celui ce a găsit un bun de a-l remite autorităţilor (organe
de poliţie, primării sau alte instituţii sau autorităţi publice) sau celui care l-a pierdut. Obligaţia de a preda
197
bunul celui care l-a pierdut, în mod logic există numai atunci când găsitorul cunoaşte persoana în cauză.
Termenul acordat de lege găsitorului de a-l preda este de 10 zile.
Acest termen curge din momentul găsirii bunului şi se calculează potrivit regulilor stabilite prin art. 186
C. pen. Odată cu expirarea termenului prevăzut de lege (10 zile) apare prezumţia legală de însuşire a
acestuia.
În textul incriminator se prevede, aşa cum s-a precizat, şi o a doua alternativă de comitere a infracţiunii,
şi anume aceea în care făptuitorul dispune de bunul găsit, ca şi cum ar fi al său – acţiune ce se poate realiza
înainte de trecerea termenului de 10 zile stabilit prin text. În această situaţie, consumarea faptei are loc în
momentul în care subiectul activ a efectuat activităţile ilicite.
Dispunerea de bunul găsit ca de al său, se materializează prin acţiunile făptuitorului de a-l vinde,
transforma, schimba, dona, dărui, a-l da în gaj, a-l da în plată total sau parţial etc. În practica judiciară a
fost echivalată unor asemenea manifestări şi atitudinea făptuitorului de a nega – faţă de persoana vătămată
ori faţă de autorităţi – găsirea acelui bun*10). Existenţa infracţiunii este exclusă în cazul în care găsitorul a
dispus de bunul găsit, dar nu ca de un bun al său (de exemplu, a remis bunul unei persoane pe care a crezut-
o proprietarul acelui bun).
Potrivit alin. (2) al art. 243 C. pen., infracţiunea se poate realiza – sub aspect obiectiv – fie prin însuşirea
pe nedrept de către făptuitor a bunului ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia sa, fie prin nepredarea
acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine. Făptuitorul
efectuează anumite acte asupra bunului care presupun luarea în stăpânire a acestuia (consumare,
transformare, înstrăinare, distrugere etc.).
Infracţiunea în această variantă subzistă numai după ce făptuitorul a ieşit din starea de eroare cu privire
la apartenenţa bunului, adică începând din momentul când a realizat că a ajuns dintr-o greşeală în posesia
lui şi că bunul aparţine unei alte persoane. În acest sens, în practica judiciară s-a decis că săvârşeşte
infracţiunea prevăzută în art. 243 C. pen., acela care dispune pe nedrept de bunul intrat în posesia lui, după
ce a sesizat eroarea în care se află*11), dar nu va constitui infracţiune fapta acelei persoane care a dispus de
un bun mai înainte de a-şi înlătura (ori a i se înlătura) eroarea.
În cazul art. 243 alin. (2) C. pen., legiuitorul a fixat ca termen pentru predarea bunului 10 zile din
momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine, ceea ce înseamnă că posesorul ajuns din eroare în
posesie nu îl poate poseda oricât sau ţine oricât la dispoziţia celui în drept. Lipsa unui asemenea termen ar
fi fost de natură a da loc unor implicaţii neconforme cu principiile care stau la baza relaţiilor sociale cu
caracter patrimonial. Într-adevăr, în lipsa unui termen de restituire sau de încunoştinţare a autorităţilor se
putea ajunge la situaţia ca, atâta timp cât nu a fost comis un act de luare în stăpânire a bunului, ajuns din
eroare în posesia făptuitorului, bunul să poată fi păstrat oricât, iar atunci când autorul se complace în
pasivitate ori, nefiind cunoscut, nu i se cere restituirea bunului, acel bun să nu fie chiar niciodată restituit.
Chiar şi prin instituirea acestui termen nu se înlătură dificultăţile practice, deoarece acest termen se
calculează în raport cu posibilităţile subiective ale făptuitorului de a realiza faptul că bunul nu este al său.
b) Urmarea imediată constă în trecerea în mod ilegal a bunului în stăpânirea făptuitorului, persoana
vătămată nemaiavând posibilitatea să-şi exercite drepturile asupra bunului, în consecinţă producându-se o
pagubă.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de însuşire a bunului găsit în ambele sale variante
trebuie să existe o legătură de cauzalitate între acţiunea (inacţiunea) descrisă în textul incriminator şi
urmarea imediată; de regulă, ea rezultă din însăşi materialitatea faptelor şi nu trebuie să fie dovedită.
Infracţiunea de însuşire a bunului găsit în oricare dintre variantele sale se comite numai cu intenţie.
Nu interesează pentru realizarea infracţiunii scopul urmărit de făptuitor şi nici mobilul ce l-a animat.
A. Forme
198
Infracţiunea (cu excepţia variantelor omisive) este susceptibilă de toate formele imperfecte, dar atât
actele pregătitoare, cât şi tentativa nu se pedepsesc.
Consumarea infracţiunii are loc în mod diferenţiat în raport cu varianta de săvârşire a acesteia. În cazul
nepredării în termen de 10 zile, consumarea are loc odată cu expirarea termenului. Când expirarea
termenului cade într-o zi în care autorităţile au serviciul suspendat, predarea în ziua următoare va fi socotită
în termen.
Când elementul material a constat în dispunerea sau însuşirea bunului ce face obiectul infracţiunii,
consumarea are loc odată cu realizarea elementului material.
B. Sancţionare
Infracţiunea de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, indiferent de variantele sale, se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod
corespunzător.
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
*1) O. Loghin, În legătură cu infracţiunea de însuşire a bunului găsit, în RRD nr. 5/1970, p. 107.
*2) Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 663/1997, în Dreptul nr. 3/1999, p. 16.
*4) C. Ap. Bucureşti, s. pen., Dec. nr. 1403/1998, în RDP nr. 4/2000, p. 151.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1242/1996, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p. 218.
*7) C. Ap. Bacău, s. pen., Dec. nr. 512/1999, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p.
193.
*8) C. Ap. Timişoara, s. pen., Dec. nr. 70/2000, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p.
216.
*10) Trib. Braşov, Dec. nr. 325/1970, în R1, p. 244.
*11) Jud. Turda, Sent. pen. nr. 92/1976, în R2, p. 222.
ART. 244
Înşelăciunea
Infracţiunea este prevăzută în art. 244 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta tip este
reglementată în alin. (1) şi constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a
unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine atunci când înşelăciunea este săvârşită prin
folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de înşelăciune are, în principiu, un obiect juridic special
asemănător celorlalte infracţiuni de fraudă şi deci constă în relaţiile sociale de ordin patrimonial care
implică buna-credinţă şi încrederea reciprocă a subiecţilor acestor relaţii.
199
Înşelăciunea se deosebeşte, printre altele, de abuzul de încredere şi prin aceea că, dacă la infracţiunea de
înşelăciune acordarea încrederii este obţinută prin amăgire, la infracţiunea de abuz de încredere se încalcă
prin abuz încrederea acordată*1).
b) Obiectul material poate fi un bun mobil sau imobil, precum şi înscrisurile care au valoare
patrimonială (orice bunuri, drepturi, obligaţii, acţiuni cu caracter patrimonial etc.). Poate fi obiect material
al înşelăciunii un înscris care încorporează o valoare patrimonială (libret sau obligaţiuni CEC, adeverinţă
de câştigarea unui premiu la loterie, acţiune la o bancă etc.).
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană responsabilă penal, care săvârşeşte infracţiunea
prin inducerea în eroare a victimei căreia i se produce o pagubă.
Ne exprimăm rezerva faţă de opinia exprimată în doctrină potrivit căreia dacă subiectul activ nemijlocit
are calitatea de funcţionar public, iar acţiunea de amăgire este săvârşită în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, fapta nu constituie înşelăciune, ci abuz în serviciu*2).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate.
Activităţile prin care doar se contribuie la comiterea faptei, dar prin care nu se realizează nemijlocit
inducerea în eroare, constituie acte de înlesnire sau de ajutor în vederea săvârşirii acestei infracţiuni, deci
acte de complicitate, nu de coautorat*3).
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică, privată ori publică, căreia i-a fost lezat patrimoniul
în urma comiterii înşelăciunii.
Atunci când o persoană a dispus în mod licit (legal) de un bun aparţinând altuia, dar a fost în această
împrejurare victima unei induceri în eroare, ea va fi subiect pasiv subsidiar al înşelăciunii; subiectul pasiv
primar este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat prin actul efectuat de victima amăgirii, deoarece
infracţiunea de înşelăciune este îndreptată contra patrimoniului, nu contra persoanei. Aşa, de exemplu,
mandatarul care, fiind indus în eroare, a făcut o plată pentru mandantul său, ori fiul care din cauza acţiunii
de inducere în eroare, remite făptuitorului o sumă de bani aparţinând tatălui său etc.
a) Elementul material în cazul infracţiunii de înşelăciune constă într-o acţiune de inducere în eroare,
deci dintr-o acţiune frauduloasă de amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca
mincinoasă a unei fapte adevărate.
În literatura juridică, unii autori susţin că elementul material în cazul infracţiunii de înşelăciune poate
consta dintr-o acţiune, însă, mai rar, şi dintr-o inacţiune*4).
Prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase presupune a face să se creadă, a trece drept reală,
existentă, o faptă sau împrejurare care nu există, care a fost inventată. În antiteză, a prezenta ca mincinoasă
o faptă adevărată înseamnă dimpotrivă a face să se creadă ca inexistentă o faptă sau împrejurare care
există în realitate.
Această prezentare frauduloasă, denaturată sau alterată a realităţii, trebuie să fie aptă de a capta buna-
credinţă, încrederea victimei, şi să o inducă în eroare, să o amăgească sau să o menţină în eroarea produsă
anterior*5).
Pentru a realiza infracţiunea, făptuitorul foloseşte anumite mijloace de înşelare (orale sau scrise) extrem
de ingenioase şi variate, acestea depinzând de fantezia acestuia în imaginarea diferitelor modalităţi de
înşelare a unor persoane – vulnerabilitatea acestora din urmă, fiind în raport direct proporţional cu
naivitatea lor.
În practica judiciară s-a reţinut că săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune acela care omite să comunice
părţii cocontractante că, deşi este proprietarul terenului pe care dorea să-l înstrăineze, cu privire la acesta
exista un proces civil ce viza însăşi stabilirea persoanei care ar fi putut fi titular al dreptului de
200
proprietate*6). Tot astfel, s-au reţinut ca infracţiuni de înşelăciune obţinerea unui credit bancar pentru
finanţarea societăţii al cărei administrator era, urmată de schimbarea destinaţiei banilor prin transferarea de
îndată într-un cont personal purtător de dobânzi mai mari*7) ori fapta inculpatului de a fi folosit o copie de
pe cartea de identitate, o adeverinţă de venit şi o copie de pe cartea de muncă falsificate pentru
achiziţionarea de bunuri pe credit de la o societate comercială*8) sau fapta aceluia care, prezentându-se sub
un nume fals şi ca având calitatea de inspector în cadrul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, a indus
în eroare părţile vătămate în vederea încheierii unor contracte de muncă în străinătate, însuşindu-şi banii
plătiţi de acestea*9).
S-a mai reţinut în practica judiciară că săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune acela care plăsmuieşte un
act sub semnătură privată pe care îl foloseşte pentru inducerea în eroare a unei persoane în vederea
determinării acesteia să încheie o convenţie păgubitoare pentru ea*10) ori acela care induce în eroare o
societate de asigurare prin folosirea unor înscrisuri false, cu prilejul încheierii şi executării unui contract de
asigurare*11).
Nu există această infracţiune dacă făptuitorul nu a întrebuinţat mijloace frauduloase pentru a determina
încheierea contractului, iar acesta nu a putut fi executat din motive independente de voinţa lui*12). De
altfel, vorbind în general de înşelăciune, trebuie să subliniem că simpla minciună, simplul fapt de a afirma
un neadevăr sau de a nega un adevăr, nu constituie, de regulă, un mijloc de inducere în eroare, atâta timp
cât nu s-au produs consecinţele şi urmările prevăzute în textul incriminator.
În literatura juridică*13) şi practica judiciară*14) s-a pus problema dacă emiterea unui bilet la ordin
constituie infracţiunea de înşelăciune, în situaţia în care emitentul cunoaşte faptul că nu are disponibil în
cont. Deşi în literatură se consideră că este posibilă întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de
înşelăciune, o parte a practicii judiciare a dat o soluţie negativă, arătându-se că biletul la ordin este un
înscris sub semnătură privată prin care o persoană se obligă să plătească, la scadenţă, unei alte persoane, o
sumă de bani, la ordinul acesteia, astfel că, fiind vorba de un angajament de plată care conţine asumarea în
mod unilateral a unei obligaţii de plată faţă de beneficiar, în caz de neplată este atrasă o răspundere civilă
contractuală generată de neexecutarea unei obligaţii asumate printr-un contract.
Deşi potrivit legislaţiei anterioare ne-am exprimat opinia*15) că se pot întruni în acest caz elementele
constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, în situaţia comerciantului care, cu bună ştiinţă, emite un bilet la
ordin cunoscând faptul că nu are disponibil în cont, cu intenţia de a induce în eroare partea vătămată şi fără
a intenţiona vreun moment să onoreze plata*16), ca urmare a recentelor modificări legislative şi a
renunţării la unele variante normative ale infracţiunii de înşelăciune, considerăm că fapta întruneşte în
condiţiile actuale elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor,
prevăzută în art. 239 alin. (2) C. pen.
Infracţiunea în varianta agravată constă în înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase [art. 244 alin. (2) C. pen.].
Folosirea de nume mincinoase presupune utilizarea unui nume care nu aparţine în realitate făptuitorului.
Acest nume mincinos, fie că este „împrumutat” de la o altă persoană în locul căreia se recomandă,
afirmând că este acea persoană, fie că numele mincinos este inventat, este imaginar pentru ca în acest fel
să-şi ascundă adevărata sa identitate; în practică existând multe situaţii când infractorii s-au prezentat sub
numele unor reprezentanţi de firme străine şi vorbind limba română cu accent german, italian, englez etc.
Folosirea de calităţi mincinoase presupune utilizarea de titluri, funcţii etc. pe care făptuitorul nu le are în
realitate (de exemplu, se prezintă ofiţer de poliţie, procuror, funcţionar la oficiul poştal sau îşi poate da
calitatea evident nereală de prieten al unui membru al familiei, mesager al unei cunoştinţe etc.). Prin mijloc
fraudulos trebuie înţeles acel mijloc care este veridic şi în mod obişnuit, inspiră încredere, înlătură orice
bănuială, dar care, în realitate, este mincinos (de exemplu, prezentarea de recomandări din partea unor
persoane onorabile sau firme de renume – recomandări obţinute fie prin fals, fie prin alte modalităţi ilegale,
afişarea unor titluri, decoraţii, grade, fotografii unde făptuitorul apare alături de personalităţi politice sau
din lumea afacerilor, folosirea unor acte false, depunerea în gaj de obiecte care aparţin altuia sau utilizarea
201
unor „tehnici” frauduloase, cum ar fi un dispozitiv artizanal folosit pentru a induce false percepţii, cum ar fi
prognozarea unei maladii etc.).
În practica judiciară s-a decis că există înşelăciune în varianta agravată în cazul inculpatului care
decontează valoarea unor cupoane pentru agricultori pe baza unor facturi fiscale ce consemnează operaţiuni
fictive privind cumpărarea şi vânzarea bunurilor care pot fi cumpărate pe bază de cupoane, cauzându-se
astfel un prejudiciu bugetului de stat*17). În schimb fapta inculpatei, care, recomandându-se drept agent
CAR SAFI, a promis părţii vătămate I.C. că va obţine un împrumut de 15 milioane lei de la această unitate,
primind în schimb suma de 2 milioane lei, dar nu şi-a onorat promisiunea nu intră sub incidenţa art. 244
alin. (2) C. pen., deoarece inculpata nu s-a folosit de calităţi mincinoase, având contract de colaborare cu
CAR SAFI*18).
Atunci când mijlocul folosit la săvârşirea infracţiunii constituie prin el însuşi infracţiune, se vor aplica
regulile de la concursul de infracţiuni. Astfel, în ipoteza comiterii înşelăciunii prin fals sau uz de fals,
acestea nu se absorb în conţinutul înşelăciunii, ci se va face aplicarea art. 39 şi art. 40 C. pen. privind
concursul de infracţiuni.
b) Urmarea imediată constă în producerea unei pagube materiale persoanei înşelate. În absenţa unei
acţiuni menite a produce pagubă, fapta nu constituie infracţiunea de înşelăciune.
Atunci când fapta a produs numai un prejudiciu moral (de exemplu, compromiterea victimei faţă de
colegi, de vecini etc.), urmarea imediată a infracţiunii lipseşte şi, ca atare, lipseşte şi răspunderea penală.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune trebuie să se constate existenţa
unei legături de cauzalitate dintre acţiunea de inducere în eroare şi paguba produsă (urmarea imediată).
Atunci când paguba survine din alte cauze decât cea de amăgire, nu vor fi întrunite trăsăturile infracţiunii
de înşelăciune.
Elementul subiectiv în cazul infracţiunii de înşelăciune constă în intenţie directă. Făptuitorul îşi dă
seama că desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta produce o pagubă, urmare a cărei
producere o urmăreşte, textul referindu-se la scopul obţinerii unui folos material injust (intenţie calificată
prin scop).
Pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii de înşelăciune nu este nevoie ca folosul material injust să
fi fost efectiv realizat, ci numai să fi existat ca o posibilitate urmărită de făptuitor. Nu interesează, pentru
realizarea infracţiunii, mobilul de care este animat făptuitorul.
A. Forme
În cazul infracţiunii de înşelăciune actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu
sunt pedepsite.
Atunci când actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană, ajutând astfel pe autor la realizarea
activităţii de amăgire, ele devin acte de complicitate anterioară.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte (art. 248 C. pen.). Iată un exemplu de tentativă de înşelăciune
care a fost însă greşit calificată ca tentativă de furt*19): inculpatul, cu intenţia de a-şi însuşi, a solicitat
călătorilor aflaţi în compartimentul unui vagon de cale ferată, o valiză aparţinând unui călător ieşit din acel
compartiment, lăsată în păstrarea lor, sub pretextul că a fost trimis de proprietarul ei pentru a i-o duce la
vagonul restaurant. Cei solicitaţi nu s-au lăsat amăgiţi de inculpat şi nu i-au încredinţat valiza. Fapta nu
constituie o tentativă de furt, deoarece, în speţă, nu este vorba de o simplă încercare neizbutită de luare,
fără consimţământ, a unui bun mobil aparţinând altuia, ci de o încercare de inducere în eroare a călătorilor
din compartiment, cărora inculpatul le-a spus că este trimis de proprietarul valizei, după ce în prealabil
discutase cu acesta şi aflase unde îşi lăsase valiza. Întrucât mijlocul folosit de inculpat, deşi apt de a induce
202
în eroare, s-a dovedit totuşi a fi insuficient în situaţia dată, neproducându-se paguba, fapta nu poate
constitui decât tentativa infracţiunii de înşelăciune.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică s-a produs
paguba efectivă în patrimoniul celui înşelat (public sau privat).
Infracţiunea de înşelăciune se consumă la data producerii pagubei, nu la cea a inducerii în eroare a
persoanei vătămate*20).
Acţiunea de amăgire poate îmbrăca uneori forma unei activităţi infracţionale, continuate, în aceste
situaţii infracţiunea de înşelăciune se epuizează în momentul efectuării ultimului act al activităţii
infracţionale.
B. Sancţionare
Infracţiunea de înşelăciune se sancţionează în varianta simplă cu închisoare de la 6 luni la 3 ani [art. 244
alin. (1) C. pen.].
În cazul variantei agravate, când s-au folosit nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase,
pedeapsa este închisoare de la unu la 5 ani [art. 244 alin. (2) C. pen.]. Pentru fapta prevăzută în alin. (2),
potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse
Împăcarea înlătură răspunderea penală.

*2) Ibidem, p. 527.
*3) V. Papadopol, M. Popovici, în R1, p. 244–245, notă la Dec. pen. nr. 2225/1970 a Tribunalului
Suprem, s. pen., în RRD nr. 1/1971, p. 142.
*4) G. Diaconescu, op. cit., p. 281.
*5) O.A. Stoica, Drept penal român, Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.
169.
*8) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 690/2004, în G. Tudor, Înşelăciunea în convenţii, practică
judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 102.
*9) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 287/A/2004, în G. Tudor, op. cit., p. 143.
*10) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 594/1993, în C. Sima, Codul penal adnotat, Ed. Atlas Lex,
*13) T. Hâj, Natura juridică a răspunderii pentru fapta de a emite bilete la ordin fără să existe
acoperirea necesară în contul bancar, în Dreptul nr. 8/2000, p. 144; Gh. Vizitiu, Înşelăciunea în contracte
comerciale prin folosirea biletului la ordin, în Dreptul nr. 2/2001, p. 117; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit.,
p. 292–293.
*14) Trib. Bucureşti, s. I pen., Sent. nr. 135/2001; s. I pen., Dec. nr. 55/A/2004, în Culegere 2000–2004
Tribunalul Bucureşti, p. 470–482.
*15) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008, p. 336.
*16) A se vedea, în acest sens, opinia separată la Dec. nr. 55/A/2004 a Tribunalului Bucureşti, cit. supra.
În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 338/2004; CSJ, s. pen., Dec. nr. 663/2002, în A. Stoica,
op. cit., p. 249–253.
203
Bucureşti pe anii 1994–1997, Ed. All, Bucureşti, p. 73–74.
*19) Trib. reg. Cluj, col. I., Dec. nr. 298/1960, în Legalitatea populară nr. 1/1961, p. 60, cu notă de O.A.
Stoica.
*20) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1143/1992, în Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie,
Bucureşti, 1993, p. 176; I. Vasiu, op. cit., p. 276.
ART. 245
Înşelăciunea privind asigurările
Infracţiunea este prevăzută în art. 245 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă atenuată. Varianta tip este
reglementată în alin. (1) şi constă în distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare,
ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului,
în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată.
Varianta atenuată este prevăzută în alin. (2) şi constă în fapta persoanei care, în scopul prevăzut în alin.
(1), simulează, îşi cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de înşelăciune privind asigurările are, în principiu, un obiect
juridic special asemănător celorlalte infracţiuni de fraudă şi constă în relaţiile sociale referitoare la buna-
credinţă şi încrederea reciprocă a subiecţilor în raporturile patrimoniale în domeniul asigurărilor.
b) Obiectul material îl constituie bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau
furtului ori corpul persoanei asigurate.
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. În varianta atenuată
prevăzută în alin. (2), subiectul activ este calificat, fiind persoana asigurată.
b) Subiectul pasiv este asigurătorul.
a) Elementul material în cazul infracţiunii de înşelăciune privind asigurările în varianta tip constă în
distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun
asigurat.
Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare au semnificaţia acţiunilor descrise la
infracţiunea de distrugere (art. 253 C. pen.). Ascunderea bunului asigurat înseamnă dosirea, tăinuirea,
punerea bunului într-un loc ferit, astfel încât să dea aparenţa dispariţiei ori sustragerii acestuia. Înstrăinarea
presupune transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului altei persoane, dând, de asemenea, impresia
dispariţiei sau sustragerii acestuia.
A săvârşit această faptă în forma tentativei inculpatul I.M., care, în luna februarie 2000, după ce a vândut
autoturismul sau, a reclamat la poliţie ca acesta fusese furat şi s-a adresat SC G.A.S. din Cluj-Napoca, unde
204
autoturismul era asigurat pentru caz de furt, cerând sa i se plătească prima de asigurare*1). Descoperindu-
se realitatea, societatea de asigurări nu a achitat despăgubirile cerute de inculpat.
Potrivit art. 2.199 C. civ., prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să
plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să
plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit.
Încheierea contractului de asigurare se constată prin poliţa de asigurare sau certificatul de asigurare emis
şi semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă şi semnată de brokerul de asigurare. Poliţa de
asigurare poate fi, după caz, nominativă, la ordin sau la purtător.
În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în
condiţiile prevăzute în contract. Atunci când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de
asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării neînţelegerii prin
bună învoială sau de către instanţa judecătorească (art. 2.208 C. civ.).
În Codul civil sunt prevăzute mai multe categorii de contracte de asigurare (asigurările de bunuri – art.
2.214, asigurările de credite şi garanţii – art. 2.221, asigurările de pierderi financiare – art. 2.222,
asigurările de răspunderi civile – art. 2.223, asigurările de persoane – art. 2.227). Legiuitorul a înţeles să
protejeze prin incriminarea din art. 245 C. pen. numai îndeplinirea corespunzătoare a contractelor privind
asigurările de bunuri şi de persoane, fraudarea celorlalte categorii de contracte de asigurare întâlnindu-se
mai rar în practica judiciară. Aceasta nu înseamnă, spre exemplu, că o înşelăciune într-un contract de
asigurare de răspundere civilă este lăsată în afara incriminării, ci doar că aceasta nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de înşelăciune privind asigurările.
În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o
despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite. Bunul trebuie asigurat
împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, iar acţiunea făptuitorului trebuie să realizeze
sau să dea aparenţa realizării riscului asigurat. Ar putea săvârşi infracţiunea de înşelăciune privind
asigurările în această variantă de comitere o persoană care, pe fondul crizei financiare imobiliare, îşi
incendiază casa, pentru a primi suma asigurată, mult mai mare decât valoare de piaţă a imobilului, ori care
îşi înscenează furtul maşinii pentru a dobândi suma provenită din asigurarea împotriva furtului.
Sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune (iar nu înşelăciune privind
asigurările) în cazul inculpatului care, după ce cumnatul său a pierdut controlul autoturismului care s-a
răsturnat la data de 28 martie 1999, i-a propus inculpatului I.I. să întocmească procesul-verbal de constatare
şi producere a accidentului cu o dată ulterioară evenimentului, şi anume cu data de 3 aprilie 1999, pentru a
putea încheia asigurarea CASCO anterior accidentului în scopul obţinerii despăgubirilor de la asigurator,
lucru care s-a şi întâmplat*2).
De asemenea, constituie tot înşelăciune, iar nu înşelăciune privind asigurările fapta inculpatului care, în
calitate de ofiţer de poliţie cu gradul de locotenent la Poliţia Râmnicu Vâlcea, Biroul Poliţiei Rutiere, a
întocmit în fals un proces-verbal constatator al unui accident de circulaţie, precum şi declaraţiile martorilor,
ataşând şi autorizaţia de reparaţie auto, iar ulterior, pe baza actelor depuse şi a dosarului de daune întocmit
de societatea de asigurare, ridicând suma cuvenită drept despăgubiri*3).
Chiar dacă în cauzele de faţă este vorba despre contracte de asigurări de bunuri, nu este vorba despre o
distrugere sau degradare a bunului pentru a obţine suma asigurată, ci de o activitate de înşelare a societăţii
de asigurări după producerea accidentului şi distrugerea sau deteriorarea bunului din culpă ori chiar în lipsa
evenimentului asigurat. Spre deosebire de varianta prevăzută în alin. (2) privind asigurările de persoane,
unde se permite ca modalitate de comitere şi simularea producerii riscului asigurat, varianta prevăzută în
alin. (1) se poate realiza strict prin distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea
sau înstrăinarea unui bun asigurat, astfel că o activitate frauduloasă de întocmire a unei documentaţii care
să probeze un eveniment fictiv (cum ar fi producerea unui accident de circulaţie şi distrugerea sau avarierea
unui bun) nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, fapta constituind înşelăciune [art.
244 alin. (2) C. pen.].
205
În conformitate cu prevederile art. 245 alin. (2) C. pen., constituie o variantă atenuată a infracţiunii de
înşelăciune privind asigurările fapta persoanei care, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma
asigurată, simulează, îşi cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat.
Prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizaţia de asigurare în
caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau parţială ori în alte
asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră
supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.
Pentru a obţine suma asigurată, făptuitorul fie simulează, fie îşi cauzează sau agravează leziuni sau
vătămări corporale. Ar putea săvârşi infracţiunea de înşelăciune privind asigurările în această variantă de
comitere o persoană care, fiind asigurată în caz de invaliditate permanentă totală sau parţială ori boală, îşi
provoacă intenţionat o astfel de stare pentru obţinerea sumei asigurate.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru patrimoniul asigurătorului, prin
producerea sau simularea producerii riscului asigurat.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune privind asigurările trebuie să se
constate existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunea frauduloasă a făptuitorului şi urmarea imediată.
Aceasta rezultă din materialitatea faptei.
Elementul subiectiv în cazul infracţiunii de înşelăciune privind asigurările constă în intenţie directă.
Textul de incriminare prevede expres existenţa unui scop pentru realizarea elementelor constitutive ale
infracţiunii, respectiv ca acţiunea făptuitorului să se desfăşoare în scopul obţinerii, pentru sine sau pentru
altul, a sumei asigurate. Nu interesează, pentru realizarea infracţiunii, mobilul de care este animat
făptuitorul.
A. Forme
În cazul infracţiunii de înşelăciune privind asigurările actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt
incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte (art. 248 C. pen.). Există tentativă atunci când făptuitorul începe
executarea acţiunii de distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau
înstrăinarea unui bun asigurat ori de cauzare sau agravare a unor leziuni sau vătămări corporale produse de
un risc asigurat, în scopul obţinerii sumei asigurate, dar acţiunea este întreruptă.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul executării în întregime a acţiunii incriminate, moment în
care se produce urmarea imediată. Considerăm că infracţiunea de înşelăciune privind asigurările nu
subzistă, în reglementarea actuală, dacă făptuitorul, ulterior producerii riscului asigurat, nu întreprinde
nimic pentru plata de către asigurator a sumei asigurate. În această ipoteză, în care făptuitorul, după
producerea riscului asigurat, renunţă expres sau nu cere îndeplinirea obligaţiei de către asigurator, fapta sa
nu pune în pericol patrimoniul asigurătorului, deci nu se produce urmarea cerută de textul de incriminare.
B. Sancţionare
Pentru infracţiunea de înşelăciune privind asigurările în varianta tip persoana fizică se sancţionează cu
închisoare unu la 5 ani [art. 245 alin. (1) C. pen.].
Varianta atenuată se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă [art. 245 alin. (2) C.
pen.]. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Împăcarea înlătură răspunderea penală. Pentru fapta prevăzută în alin. (1), potrivit dispoziţiilor art.
112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata
îndeplinirea condiţiilor legale.
*1) CSJ, s. pen., Dec. nr. 5137/2001, pe www.iccj.ro.

206
ART. 246
Deturnarea licitaţiilor publice
Infracţiunea este prevăzută în art. 246 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi constă în fapta de a
îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de la o licitaţie publică ori înţelegerea între
participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de deturnare a licitaţiilor publice este format din relaţiile
sociale referitoare la interesul public de a proteja liberul acces şi concurenţa în licitaţiile publice, cu
respectarea regulilor derulării acestora. Cadrul juridic al desfăşurării licitaţiilor publice este prevăzut în
O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de
lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii*1).
b) Obiectul material. Infracţiunea de deturnare a licitaţiilor publice nu are obiect material.
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. În varianta înţelegerii
între participanţi, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de ofertant sau concurent. Conform
reglementărilor din materia licitaţiilor publice, ofertantul este un furnizor, executant sau prestator, persoană
fizică sau juridică, care a depus oferta de participare la licitaţie. Concurentul este un prestator, persoană
fizică sau juridică, care a depus soluţie la un concurs de soluţii (o procedură specială prin care
achiziţionează, îndeosebi în domeniul amenajării teritoriului, al proiectării urbanistice şi peisagistice, al
arhitecturii sau în cel al prelucrării datelor, un plan sau un proiect, prin selectarea acestuia pe baze
concurenţiale de către un juriu, cu sau fără acordarea de premii).
Poate fi subiect activ al acestei infracţiuni şi o persoană juridică (art. 135 C. pen.). De exemplu, o
societate comercială care participă la o licitaţie publică.
b) Subiectul pasiv este statul, iar subiectul pasiv secundar este persoana ale cărei interese de afaceri au
fost lezate prin fapta de deturnare a licitaţiilor publice.
a) Elementul material constă în îndepărtarea, prin constrângere sau corupere, a unui participant de la o
licitaţie publică ori înţelegerea între participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare.
Îndepărtarea participantului de la licitaţia publică semnifică ţinerea la distanţă, înlăturarea, împiedicarea
acestuia de a participa la licitaţia publică. Pentru a întruni elementele constitutive ale infracţiunii de
deturnare a licitaţiilor publice în această variantă de comitere, fapta de îndepărtare trebuie să se realizeze
prin constrângere sau corupere.
Alte modalităţi de îndepărtare a participantului de la licitaţia publică (crearea de obstacole pentru un
anumit participant, impunerea unor condiţii de bonitate excesive în raport de obiectul licitaţiei de către
207
organizatori) nu îndeplinesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni. Acţiunea de corupere poate să
se desfăşoare asupra participantului (i se oferă bani să se retragă de la licitaţie) sau asupra organizatorilor
licitaţiei (acestora li se oferă bani pentru a descalifica un participant sau pentru a-l împiedica în alt mod să
participe la licitaţie).
O altă variantă de comitere o reprezintă înţelegerea între participanţi pentru a denatura preţul de
adjudecare. Nu de puţine ori participanţii la o licitaţie se înţeleg şi lansează oferte concertate, ceea ce
afectează concurenţa loială şi duce la denaturarea preţului de adjudecare (acesta va fi mai mare sau mai
mic, după cum ofertanţii prestează un serviciu sau cumpără un bun, după caz).
Sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni în cazul inculpaţilor care, în scopul de a
primi foloase de la S.M., s-au decis să liciteze formal şi să se comporte la licitaţie convenabil faţă de S.M.
astfel încât să nu urce preţul bunurilor supuse licitaţiei la o diferenţă semnificativă faţă de preţul de pornire.
În consecinţă, se constată că a existat o înţelegere între inculpaţi, în aşa fel încât proprietarul vânzător al
bunurilor, E.M. Cavnic, să obţină un preţ cât mai mic în favoarea lui S.M. Prin aceasta s-ar fi ajuns la o
licitaţie trucată, de natura să o deturneze de la scopul ei firesc şi să menţină redus preţul bunurilor scoase de
proprietar la vânzare, în paguba acestuia*2).
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în atingerea adusă liberei concurenţei în
licitaţiile publice şi prin aceasta în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privind interesele
publice.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunile specifice infracţiunii examinate şi urmarea imediată trebuie
să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.
Infracţiunea de deturnare a licitaţiilor publice, în varianta îndepărtării unui participant de la licitaţie, se
comite cu intenţie directă sau indirectă. În varianta înţelegerii între participanţi, fapta se comite cu intenţie
directă. În această variantă de comitere se cere ca înţelegerea să intervină în scopul denaturării preţului de
adjudecare.
A. Forme
Infracţiunea poate îmbrăca atât forma actelor preparatorii, cât şi forma tentativei, însă numai aceasta din
urmă se pedepseşte (art. 248 C. pen.). Există tentativă atunci când se încearcă îndepărtarea prin
constrângere sau corupere a unui participant la licitaţie, dar nu se reuşeşte, sau când, deşi se încearcă, nu se
reuşeşte stabilirea unei înţelegeri între participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care este realizat conţinutul vreuneia dintre acţiunile
prevăzute şi incriminate de art. 246 C. pen., respectiv la momentul îndepărtării participantului sau al
stabilirii înţelegerii între participanţi.
B. Sancţionare
Comiterea infracţiunii de deturnare a licitaţiilor publice de către o persoană fizică se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător. Potrivit
*1) Publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 247
Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile
208
Infracţiunea este prevăzută în art. 247 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta tip este
reglementată în alin. (1) şi constă în fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri,
profitând de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori
relaţiei de dependenţă în care debitorul se află faţă de el, îl face să constituie sau să transmită, pentru sine
sau pentru altul, un drept real ori de creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă de această prestaţie.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi constă în punerea unei persoane în stare de vădită
vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o
determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un
drept, dacă s-a produs o pagubă.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea un obiect juridic special asemănător celorlalte infracţiuni de
fraudă şi constă în relaţiile sociale referitoare la buna-credinţă şi încrederea reciprocă a subiecţilor în
raporturile patrimoniale, ocrotindu-se în special persoanele vulnerabile datorită vârstei, stării de sănătate,
infirmităţii ori relaţiei de dependenţă, intoxicaţiilor cu alcool sau substanţe psihoactive.
b) Obiectul material poate fi un bun mobil sau imobil, precum şi înscrisurile care au valoare
patrimonială (orice bunuri, drepturi, obligaţii, acţiuni cu caracter patrimonial etc.).
a) Subiectul activ al infracţiunii în varianta tip este calificat, acesta fiind un creditor care dă cu
împrumut bani sau bunuri.
În varianta agravată subiect activ poate fi orice persoană, legea necerând vreo calitate specială acesteia.
b) Subiectul pasiv în varianta tip este calificat, acesta fiind o persoană vulnerabilă datorită vârstei, stării
de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă faţă de făptuitor.
În varianta agravată, subiect pasiv poate fi orice persoană supusă manevrelor frauduloase ale
făptuitorului.
a) Elementul material în cazul infracţiunii de exploatare a patrimonială a unei persoane vulnerabile
constă în acţiunea creditorului de a face pe debitor să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru
altul, un drept real sau de creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă de prestaţia creditorului.
Potrivit art. 551 C. civ., sunt drepturi reale dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul de
concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de garanţie, alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest
caracter. Dreptul de creanţă este dreptul creditorului de a cere debitorului executarea unei obligaţii.
Acţiunea socialmente periculoasă a făptuitorului trebuie să constea în determinarea debitorului de a
acţiona într-un anumit fel: pentru constituirea sau transmiterea unui drept real sau de creanţă (spre
exemplu, transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, cesiunea unei creanţe,
subrogarea în drepturi, novaţia etc.).
209
Pentru întregirea condiţiilor obiective ale infracţiunii este necesară îndeplinirea unor cerinţe esenţiale. În
primul rând este necesar ca activitatea de convingere a victimei să se realizeze în cadrul unui contract de
împrumut de bani sau bunuri. În acest sens nu constituie infracţiunea de exploatare a patrimonială a unei
persoane vulnerabile, ci infracţiunea de înşelăciune prezentarea ca medic în faţa unei persoane în vârstă şi
oferirea spre vânzare acesteia a unui medicament despre care a afirmat că are însuşirea de a vindeca
pneumonia („medicamentul” era un plic de sare de bucătărie)*1). Deci nu orice activitate de determinare a
unei persoane de a constitui sau transmite drepturi reale sau de creanţă constituie infracţiune, ci numai cea
realizată în contextul unui împrumut de bani sau bunuri, pentru care făptuitorul pretinde o contraprestaţie.
Este adevărat că textul de lege menţionează că activitatea trebuie realizată cu ocazia dării cu împrumut de
bani sau bunuri, ceea ce ar presupune că activitatea de determinare a debitorului trebuie să se realizeze la
momentul întocmirii contractului de împrumut. Opinăm că şi activitatea ulterioară a creditorului, în
contextul împrumutului deja realizat, de a determina debitorul să constituie sau să transmită creditorului
sau unui terţ desemnat de acesta un drept real sau un drept de creanţă întruneşte elementele constitutive ale
acestei infracţiuni. Spre exemplu, după împrumutul de bani, la scadenţă, debitorul neavând bani să
plătească şi solicitând o amânare, este obligat de creditor să-i cedeze un drept de creanţă de o valoare
disproporţionată.
În al doilea rând, creditorul trebuie să profite de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorită
vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul se află faţă de el.
Starea de vulnerabilitate datorată vârstei se referă la vârsta înaintată, iar nu la vârsta fragedă a victimei,
un copil neputând avea statutul de debitor, împrumuta bani sau transmite drepturi reale sau de creanţă. Nu
constituie infracţiunea de exploatare a patrimonială a unei persoane vulnerabile, ci infracţiunea de furt
fapta săvârşită de către o persoană care, promiţând unei fetiţe că îi va da jucării în schimbul cerceilor din
ureche obţine astfel bunurile respective. Sunt avuţi aici în vedere bătrânii, care, având o situaţie economică
precară, pot fi păcăliţi în cazul împrumuturilor de bani sau bunuri, să efectueze contraprestaţii de valori
disproporţionate în favoarea creditorilor.
Subiectul pasiv mai poate fi vulnerabil în faţa făptuitorului datorită stării de sănătate. O boală incurabilă
sau greu de vindecat (de exemplu, cancer, SIDA) poate, de asemenea, determina victima să se gândească la
nevoile imediate, astfel că pe moment, pentru a face rost de bani sau medicamente, este dispus la
contraprestaţii pe care în mod normal nu le-ar face.
Infirmitatea este o altă cauză determinantă a poziţiei vulnerabile a victimei în raport cu făptuitorul. O
persoană devenită infirm poate fi uşor exploatată şi este susceptibilă de a fi înşelată pentru a se simţi în
siguranţă şi pentru a-şi asigura satisfacerea nevoilor specifice stării sale. Nu are importanţă dacă starea de
infirmitate este permanentă sau temporară, însă este necesar ca făptuitorul să profite de această stare pentru
a cere o contraprestaţie disproporţionată.
Victima se mai poate afla în raport cu făptuitorul în stare de dependenţă. Această stare poate fi
determinată de una dintre cauzele enumerate mai sus, când făptuitorul îngrijeşte victima bătrână, bolnavă
sau infirmă, dar poate fi declanşată de cu totul alte cauze (spre exemplu, victima, rămânând şomeră, este
întreţinută de făptuitor, concubinul său, care, după un timp, o determină să semneze un act prin care îi
vinde casa).
În al treilea rând, dreptul real sau de creanţă transmis de debitor trebuie să fie vădit disproporţionat în
raport cu banii sau bunul împrumutat. Astfel, creditorul împrumută bani sau bunuri debitorului şi solicită
acestuia, drept contraprestaţie, constituirea sau transmiterea unui drept real sau de creanţă de o valoare
vădit mai mare decât suma de bani sau bunul împrumutat (spre exemplu, făptuitorul împrumută victimei
10.000 de euro şi îi cere să transmită mamei făptuitorului dreptul de proprietate asupra apartamentului
victimei, evaluat la peste 40.000 euro).
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2) al art. 247, punerea unei persoane în stare de vădită
vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive*2) în scopul de a o
determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un
drept.
210
Se observă că în varianta agravată făptuitorul nu mai profită de starea de vulnerabilitate a victimei, ci o
provoacă. Astfel, victima poate fi orice persoană, care este pusă de făptuitor într-o stare aparte, prin
intoxicaţie cu alcool sau alte substanţe psihoactive. Esenţial în această variantă de comitere este scopul
urmărit de făptuitor, respectiv determinarea victimei să consimtă la constituirea, transmiterea sau
renunţarea la un drept real sau de creanţă. Se mai observă o diferenţă faţă de varianta tip, respectiv, pe
lângă constituirea sau transmiterea unui drept, se incriminează fapta săvârşită în scopul ca victima să
renunţe la un drept (spre exemplu, victima este îmbătată şi în această stare semnează un act prin care
renunţă la datoria pe care făptuitorul o avea faţă de ea).
b) Urmarea imediată constă în producerea unei pagube patrimoniului persoanei a cărei vulnerabilitate
este exploatată. Aceasta rezultă din valoarea disproporţionată a dreptului real sau de creanţă constituit sau
transmis în favoarea făptuitorului sau a altei persoane în raport cu suma de bani sau bunul împrumutate.
În varianta agravată se cere expres producerea unei pagube pentru întrunirea elementelor constitutive ale
infracţiunii.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune trebuie să se constate existenţa
unei legături de cauzalitate dintre acţiunea de inducere în eroare şi paguba produsă (urmarea imediată).
Elementul subiectiv în cazul infracţiunii de exploatare patrimonială a unei persoane vulnerabile varianta
tip constă în intenţie directă sau indirectă. Varianta agravată presupune săvârşirea faptei cu intenţie directă.
Legea cere şi existenţa unui scop pentru întregirea laturii subiective în varianta agravată (în scopul de a
determina victima să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe
la un drept). Nu interesează, pentru realizarea infracţiunii, mobilul de care este animat făptuitorul.
A. Forme
În cazul infracţiunii de exploatare patrimonială a unei persoane vulnerabile actele pregătitoare, deşi
posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte (art. 248 C. pen.).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică s-a produs
paguba efectivă în patrimoniul celui înşelat.
B. Sancţionare
Pentru infracţiunea de exploatare a unei persoane vulnerabile în varianta tip persoana fizică se
sancţionează cu închisoare de la unu la 5 ani [art. 247 alin. (1) C. pen.].
În cazul variantei agravante pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la 2 la 7 ani [art. 247
alin. (2) C. pen.]. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător. Potrivit dispoziţiilor art.
*1) V. Dobrinoiu, N. Conea, C.R. Romiţan, M. Dobrinoiu, Cauze penale comentate, Partea specială,
Ed. Semne, Bucureşti, 2003, p. 451.
*2) Potrivit art. 241 din Legea nr. 187/2012, prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite
prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii.
ART. 248
211
În cazul Capitolului III, Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, legiuitorul a optat
pentru incriminarea tentativei la anumite infracţiuni prevăzute în acest capitol. Astfel, potrivit prevederilor
art. 248 C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 239 alin. (1) (abuzul de încredere prin fraudarea
creditorilor), 241 (bancruta frauduloasă) şi 244–247 (înşelăciunea, înşelăciunea privind asigurările,
deturnarea licitaţiilor publice şi exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile) se pedepseşte.
ART. 249
Frauda informatică
Infracţiunea este prevăzută în art. 249 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi constă în introducerea,
modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în
orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau
pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care protejează patrimoniul unei persoane,
atunci când prezenţa respectivei persoane în spaţiul cibernetic se cuantifică într-un anumit volum de date
stocate într-un sistem informatic sau vehiculate într-o reţea, relaţii referitoare la buna-credinţă şi încrederea
ce trebuie să existe cu privire la procesarea şi stocarea datelor în sistemele informatice.
b) Obiectul material îl constituie entitatea materială (hard-disk, floppy-disk, CD, memory-stick etc.) pe
care se află stocate datele sau programele informatice. Într-un sens mai larg, obiectul material este întregul
sistem informatic.
Potrivit art. 181 C. pen., prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive
interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată
a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin date informatice se înţelege orice reprezentare a unor
fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic.
a) Subiectul activ (autorul) poate fi orice persoană responsabilă penal. Manipulările frauduloase de acest
gen sunt, în general, realizate de iniţiaţi în domeniul calculatoarelor ori de persoane care, prin natura
serviciului, au acces la date şi sisteme informatice.
Participaţia este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare sau complicitate).
b) Subiectul pasiv va fi persoana fizică sau juridică prejudiciată în propriile interese şi faţă de care se
produce o pagubă în urma contrafacerii sau alterării datelor informatice, restricţionării accesului la acestea
ori împiedicării în orice mod a funcţionării unui sistem informatic.
Subiect pasiv adiacent (secundar) poate fi şi deţinătorul de drept ori persoana fizică sau juridică ce
foloseşte autorizat sistemul informatic.
a) Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune alternativă de introducere, modificare
sau ştergere de date informatice, de restricţionare a accesului la aceste date ori de împiedicare în orice mod
a funcţionării unui sistem informatic.
212
Introducerea presupune inserarea de date informatice într-un sistem informatic, date care nu existau
înainte în respectivul sistem. Datele pot fi inserate în mod direct de către făptuitor prin utilizarea tastaturii
ori a altor echipamente periferice de intrare (de exemplu, scanner, memorie Flash etc.).
Modificarea constă în acţiunea făptuitorului de a introduce noi secvenţe sau de a şterge anumite porţiuni
ale datelor informatice, având ca rezultat noi date informatice, diferite de cele iniţiale şi neconforme cu
valoarea de adevăr pe care ar trebui să o reprezinte.
Actele prin care se realizează elementul material al infracţiunii implică efecte negative asupra stării
datelor, în ceea ce priveşte capacitatea lor de a funcţiona în maniera prevăzută de persoana care dispune de
ele. Sunt deci excluse modificările, ştergerile etc. care nu au asemenea consecinţe, adică, spre exemplu,
care merg până la a perfecţiona programul sau datele din punctul de vedere al finalităţii lor subiective*1).
Prin ştergere se înţelege acţiunea de eliminare, în tot sau în parte, a reprezentării binare a datelor
informatice vizate (secvenţele logice de „0” şi „1”, corespunzătoare impulsurilor electromagnetice
„magnetizat” – „demagnetizat”) din mediile de stocare tip hard-disk, CD, floppy-disk, memory-stick etc.,
ceea ce poate conduce implicit la dispariţia respectivelor date.
Trebuie reţinut însă faptul că ştergerea de date informatice, prin mijloacele şi metodele cunoscute de
utilizatori, nu înseamnă în mod automat şi eliminarea lor definitivă. Cel mai adesea, ştergerea de date este
rezultatul unor comenzi software de tipul delete sau format, moment în care datele – care sunt organizate
sub formă de pachete de informaţii de tip octet*2) şi se găsesc aleatoriu, fragmentat, pe suportul de stocare
(de exemplu, hard-disk) – vor continua să existe fizic în mediile de depozitare, însă sistemul de operare va
„marca” în mod corespunzător aceste locaţii ca fiind „libere” şi deci posibil a fi supraimprimate cu noi date
informatice. Tot acest proces este netransparent pentru un utilizator, acesta fiind „convins” ca prin acţiunea
sa datele au fost şterse ori modificate. Este foarte cunoscut faptul că, astăzi, tehnologia permite recuperarea
de date informatice de pe medii de stocare chiar distruse sau formatate.
Ştergerea de date poate echivala şi cu distrugerea de obiecte materiale. Poate fi vorba de distrugerea
suportului de date, de supraimprimarea pe benzi sau platane magnetice (floppy-disk). Distrugerea de date
poate fi şi rezultatul unor atingeri concrete ale unor instalaţii informatice de bombe (acte de terorism), de
acte specifice de sabotaj, elaborate sau foarte simple, precum şi ştergerea de date cu magneţi sau prin
inserarea de programe incidente, bombe logice etc. Cele mai periculoase sunt programele virus care se
reproduc şi se pun în lucru în alte programe şi fişiere de date ca programe de distrugere*3).
Restricţionarea accesului la datele informatice este rezultatul uneia sau mai multor acţiuni exercitate de
către făptuitor asupra sistemelor de calcul sau mediilor de stocare, astfel încât utilizatorul de drept să nu le
mai poată regăsi în forma lor iniţială ori prin procedurile standard de operare a sistemelor de calcul. Datele
nu mai sunt accesibile persoanelor autorizate şi, în consecinţă, acestea nu se pot servi de ele. În cazul
restricţionării „fizice”, făptuitorul acţionează direct pentru blocarea accesului la resursele unui sistem prin
dezafectarea porturilor de intrare/ieşire. În cazul restricţionării „logice”, spre exemplu, făptuitorul modifică
tabela de alocare a fişierelor FAT – File Allocation Table – o componentă a sistemului de operare care
alocă fiecărui fişier unul sau mai multe porţiuni pe suportul de stocare prin gestionarea unei liste (tabele de
alocare) cuprinzând adresele corespunzătoare de regăsire a datelor (fişierelor).
Împiedicarea funcţionării sistemului informatic vizat presupune înfăptuirea oricărui act de natură să ducă
la imposibilitatea utilizării, parţial sau total, temporar sau permanent, a respectivului sistem. Spre exemplu,
făptuitorul acţionează la o anumită dată şi o anumită oră asupra sistemului informatic al Bursei, reuşind să
„paralizeze” tranzacţiile de acţiuni, ceea ce are repercusiuni asupra afacerilor sau câştigurilor entităţilor
aflate în plin proces de vânzare-cumpărare.
Practica judiciară internă şi internaţională relevă, mai nou, un mod automat de realizare a fraudelor
informatice, şi anume prin folosirea reţelelor de tip Botnet. Un Botnet este o reţea virtuală care reuneşte
într-un mediu comun de comunicare sisteme informatice preluate sub controlul făptuitorului, prin
infectarea cu viermi informatici sau aplicaţii de tip Cal Troian, şi care acţionează conform instrucţiunilor
transmise de acesta, independent de voinţa sau cunoştinţa utilizatorilor de drept.
213
În mediul informatic, frauda poate avea mai multe forme şi adesea se poate confunda cu înşelăciunea
tradiţională, mijlocul de realizare fiind computerul. Cu toate acestea, atât în doctrină, cât şi în practica
judiciară, s-a agreat că particularităţile spaţiul cibernetic şi componentelor sale (sisteme, echipamente,
reţele, internet) în raport cu unele infracţiuni „tradiţionale” constituie tot atâtea raţiuni de tratare a
respectivelor fapte antisociale printr-o serie de abordări juridice noi (speciale), cum este cea de faţă. De
altfel, în decursul timpului, unele instanţe chiar au preferat să reţină frauda informatică în „detrimentul”
înşelăciunii, mergând exclusiv pe logica tipicităţii respectivei infracţiuni informatice în raport cu mediul
său de manifestare – spaţiul cibernetic.
Dintre cele mai cunoscute fraude informatice întâlnite în practica judiciară amintim:
Frauda „momeşte şi schimbă” – întâlnită cel mai des în cazul activităţilor de comerţ electronic, prin
intermediul magazinelor online (de exemplu, eBay). Este o formă de fraudă în care făptuitorul ademeneşte
potenţiali clienţi făcând publicitate (preţ foarte mic, profitabilitatea afacerii etc.) unor produse, care fie nu
există în realitate, fie sunt ulterior schimbate cu produse aparent similare, dar cu calităţi net inferioare. În
esenţă, clientului i se prezintă posibilitatea de a achiziţiona un anumit produs la un preţ foarte mic, însă în
momentul onorării comenzii, acestuia i se comunică faptul că produsul „nu mai există în stoc” şi i se oferă
o altă posibilitate, un alt produs (contrafăcut) ca o „consolare” pentru „inexistenţa” celui original prezentat
în anunţ. Caracteristic pentru această fraudă este faptul că în niciun moment autorul nu are de gând (nu
intenţionează) să vândă produsul momeală. Fapta se realizează cel mai adesea prin intermediul sistemelor
informatice şi al reţelei internet. Ademenirea clienţilor se poate face şi prin mesaje de poştă electronică (e-
mail) sau prin intermediul unei (bine alcătuite) pagini de web.
Trucuri bazate pe încredere (Confidence Tricks) – se bazează pe intenţia de a induce în eroare o
persoană sau un grup de persoane (denumite „ţinte”) cu privire la posibilitatea de a câştiga importante sume
de bani sau de a realiza ceva însemnat. De obicei, făptuitorul se bazează pe ajutorul unui complice, care, pe
parcursul înşelăciunii, va acţiona psihologic asupra ţintei inducându-i artificial senzaţia că „jocul”,
„acţiunea” etc. sunt cât se poate de reale şi profitabile, ele însuşi „având încredere în autor”. La origine,
acest truc se baza pe exploatarea anumitor laturi ale personalităţii umane, cum ar fi lăcomia sau necinstea.
Adesea, victimelor le sunt exploatate dorinţele de „înavuţire rapidă”, de „câştiguri de bani fără efort” sau
de investiţii „prea bune ca să fie adevărate”. Astfel, spre exemplu, ţinta va fi convinsă de către făptuitor că
va câştiga o importantă sumă de bani participând la înşelarea unei a treia persoane, care, de fapt, este în
legătură cu infractorul şi participă în complicitate la realizarea acestei acţiuni. Bineînţeles, victima este cea
care pierde „jocul”. Şi în acest caz, abordarea victimei de către infractor şi chiar desfăşurarea acţiunii se
vor face prin intermediul mijloacelor electronice (e-mail, pagină web etc.).
Fraude informatice „cu avans” (Advanced Fee Fraud) – sunt adesea cunoscute sub denumirea de
„transferuri nigeriene” sau „scrisori nigeriene” ori, pur şi simplu, „înşelătorii 419” (după numărul
articolului din Codul penal al Nigeriei, care încriminează astfel de fapte). În acest caz, victimele sunt
oameni bogaţi sau investitori din Europa, Asia Australă sau America de Nord. Mijloacele de comitere
variază de la scrisorile expediate prin poştă sau faxuri la e-mail sau pagini web.
Schema de operare este relativ simplă. O persoană (investitor, om de afaceri etc.) este contactată după
următorul şablon: „(...) oficial cu rang înalt din Nigeria, intenţionez să expatriez importante fonduri şi vă
solicit ajutorul de a folosi conturile dvs. pentru transferul bancar, în schimbul unui comision de 10–20%
din suma transferată (...)”. Presupusa afacere este în mod atent prezentată şi ca un „delict nesemnificativ”
(de genul white collar crime – infracţionalitatea gulerelor albe), care însă oferă posibilitatea unor
„importante câştiguri”. Inducerea, aproape subliminal, a ideii de „mică ilegalitate” în legătură cu
„operaţiunea” are rolul de a descuraja victima să raporteze cazul autorităţilor în momentul în care
realizează că, dându-şi detaliile de cont unor necunoscuţi, a fost în realitate deposedată de toate lichidităţile
sau economiile.
Astfel de înşelăciuni îşi au originea în Nigeria şi, de regulă, sunt pregătite astfel încât adresele de e-mail,
site-urile web, numerele de telefon sau fax etc. să pară a fi cele ale unor centre de afaceri, firme sau chiar
instituţii guvernamentale locale.
214
Există şi cazuri în care, în corespondenţa prin e-mail, autorii au solicitat în mod direct victimelor sume
de bani în lichidităţi pentru aşa-zise „mituiri ale altor oficiali ori ale personalului bancar care urma să
asigure transferul cel mare” etc.
Într-o altă variantă a fraudei, victima primeşte un mesaj de e-mail de la un presupus avocat ori
reprezentant al unei societăţi de administrare valori mobiliare sau imobiliare prin intermediul căruia este
anunţată cu privire la decesul unei „rude foarte îndepărtate”, de care, bineînţeles, victima nu avea
cunoştinţă, şi care i-ar fi lăsat o moştenire însemnată. Autorul solicită într-un mesaj ulterior victimei
detaliile conturilor bancare în vederea „transferului bancar al lichidităţilor moştenite” (sume exorbitante
care au menirea să inhibe instinctul de apărare).
În cea mai nouă versiune a acestui tip de fraudă, autorul se oferă să cumpere unul dintre produsele
scumpe postate spre vânzare de victimă pe o pagină de web specializată în vânzări şi cumpărări online (de
exemplu, eBay), printr-un ordin de plată, filă cec sau alt instrument oficial emis de a autoritate bancară. În
mod „accidental”, cecul va avea înscrisă o sumă mai mare decât valoarea produsului „cumpărat”, motiv
pentru infractor să-i solicite (prin e-mail) victimei să-i returneze diferenţa de bani, telegrafic, la o terţă
adresă, la confirmarea primirii coletului. De regulă, cecul intră ca bun de plată după o zi sau două, însă
contrafacerea lui iese la iveală abia după aproape o săptămână, timp în care victima a apucat să trimită şi
produsul şi „restul de bani” infractorului.
Frauda „depozitelor false” – o altă metodă de fraudare prin intermediul sistemelor informatice în care,
autorul, după ce câştigă o licitaţie de produse pe un site internet specializat (de genul eBay sau AltaVista),
solicită victimei utilizarea unui site (sau serviciu) de escrow „sigur”, „neutru” care să „depoziteze” bunurile
(produsele – în general echipamente electronice) până la perfectarea aranjamentelor financiare. Bineînţeles,
site-ul de escrow este creat şi controlat de infractor, iar la primirea bunurilor „în gaj”, respectiva pagină
web este închisă (dezactivată), iar contul şters.
Frauda „salam” – este o operaţiune destul de simplu de realizat, dar necesită accesul în sistemul
informatic al unei instituţii bancare. Autorul accesează aplicaţia informatică de gestionare conturi clienţi
sau pe cea de facturare şi modifică anumite linii din program în aşa fel încât produce o rotunjire în minus a
sumelor rezultate din calculele bancare specifice, diferenţele fiind direcţionate către un anumit cont.
Numele fraudei este sugestiv pentru operaţiunea de obţinere, sumare şi transfer a tuturor procentelor
rezultate din rotunjirile aritmetice impuse prin soft.
b) Urmarea imediată constă în crearea unui prejudiciu patrimonial (o pagubă) unei persoane.
c) Raportul de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie dovedită.
Infracţiunea de fraudă informatică se comite numai cu intenţie directă calificată prin scop. Astfel,
acţiunea făptuitorului se realizează în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul.
Nu este necesară realizarea efectivă a acestui beneficiu, ci numai urmărirea realizării acestuia.
A. Forme
Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite.
Tentativa se pedepseşte (art. 252 C. pen.).
Infracţiunea se consideră consumată atunci când făptuitorul a introdus, modificat ori şters în vreun fel
datele dintr-un sistem informatic ori a restricţionat accesul la aceste date sau a împiedicat în orice mod
funcţionarea unui sistem informatic şi a cauzat prin aceasta un prejudiciu patrimonial unei persoane.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută pentru persoana fizică este închisoarea de la 2 la 7 ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1)
se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos
215
patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii). Potrivit dispoziţiilor art.
*1) I. Vasiu, Informatica juridică şi drept informatic, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2007, p. 160.
*2) Un octet este un şir de 8 biţi. În funcţie de sistemul de operare utilizat, datele informatice pot fi
stocate în şiruri de 8, 16, 32 sau 64 de biţi. Un bit reprezintă o convenţie de reprezentare a unei variaţii
controlate a tensiunii de alimentare ori a stărilor „magnetizat”/„demagnetizat” sub formă de „0” şi „1”.
*3) I. Vasiu, op. cit., p. 161.
ART. 250
Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos
Infracţiunea este prevăzută în art. 250 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă
atenuată. Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), efectuarea unei operaţiuni de retragere de numerar,
încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea,
fără consimţământul titularului, a unui instrument de plată electronică sau a datelor de identificare care
permit utilizarea acestuia.
Varianta asimilată este prevăzută în alin. (2) şi constă în efectuarea uneia dintre operaţiunile prevăzute în
alin. (1), prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare
fictive.
Varianta atenuată este prevăzută în alin. (3) şi constă în transmiterea neautorizată către altă persoană a
oricăror date de identificare, în vederea efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1).
a) Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în siguranţa
utilizării instrumentelor de plată electronică, la valabilitatea şi autenticitatea datelor informatice, a
întregului proces modern de prelucrare, stocare şi tranzacţionare automată a datelor şi valorilor.
Interesul juridic protejat este şi acela al proprietarului instrumentului de plată electronică (emitentul,
instituţia financiară etc.), dar şi al deţinătorului ori utilizatorului de drept al respectivului mijloc electronic,
identificat prin intermediul datelor informatice de identificare stocate sau vehiculate în sistemul informatic
al emitentului.
b) Obiectul material constă în entităţile materiale numite instrumente de plată electronică (carduri de
credit, de debit), dar şi în datele informatice spre care se îndreaptă atenţia făptuitorului.
a) Subiectul activ (autorul) poate fi orice persoană responsabilă penal.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare şi complicitate). Astfel, într-o
speţă*1) s-a reţinut, printre altele, participaţie improprie la efectuarea de operaţiuni financiare în mod
fraudulos în cazul numitului S.I., care, prin constrângere, a avut în mod repetat relaţii sexuale cu o parte
vătămată minoră, pe care a obligat-o să practice prostituţia, sus-numitul însuşindu-şi în mod nelegal
paşapoartele aparţinând minorei, precum şi unei alte părţi vătămate, acesta obligând cele două părţi
vătămate, prin lipsire de libertate, violenţe şi ameninţări, să achiziţioneze diverse bunuri prin utilizarea
unor cărţi de credit falsificate de sus-numit.
216
b) Subiectul pasiv va fi, după caz, titularul instrumentului de plată electronică utilizat fără drept sau
persoana căreia îi aparţin datele de identificare utilizate. Există, de asemenea, şi subiect pasiv secundar, şi
anume persoana juridică proprietară a instrumentului de plată electronică (respectiv instituţia financiară
emitentă).
a) Elementul material al infracţiunii se realizează, atât în varianta tip, cât şi în varianta asimilată, printr-
o acţiune de efectuarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument
de monedă electronică ori de transfer de fonduri.
Aceste operaţiuni financiare sunt descrise prin Regulamentul BNR nr. 6/2006 şi implică, de regulă, fără
însă a fi o condiţie expresă, prezenţa unei persoane la ghişeul unei instituţii financiar-bancare ori la un
dispozitiv electromecanic de procesare a instrumentelor de plată electronică (bancomate, puncte de vânzare
folosite de comercianţi*2) etc.). Există situaţii când instrumentul de plată electronică nu este fizic necesar,
persoana care tranzacţionează utilizând în schimb doar datele acestuia (număr card, data expirării, codul de
verificare – CVV etc.).
În condiţiile variantei tip, elementul material constă în utilizarea unui instrument de plată electronică şi a
datelor de identificare asociate (cod PIN şi, după caz, un act de identitate) la unul dintre terminalele
prevăzute prin Regulamentul BNR nr. 6/2006, fără consimţământul titularului de drept. Legătura dintre
instrumentul de plată electronică şi datele de identificare este una asociativă*3) în funcţie de detaliile
tehnice ale locaţiei (terminalului) unde se foloseşte efectiv instrumentul. Există situaţii în care anumiţi
comercianţi acceptanţi folosesc terminale POS (spre exemplu) setate astfel încât să nu solicite identificarea
utilizatorului de card prin introducerea codului PIN.
În condiţiile variantei asimilate, elementul material constă în transferul de fonduri, retragerea de numerar
ori încărcarea/descărcarea unui instrument de plată electronică, în condiţiile în care făptuitorul utilizează
date de identificare fictive sau date de identificare reale – în mod neautorizat. În ceea ce priveşte datele de
identificare fictive, considerăm că legiuitorul a avut în vedere date de identificare ale posesorului
instrumentului de plată electronică, şi nicidecum datele cardului, întrucât este greu de imaginat cum ar
putea fi folosit un card cu un PIN fictiv.
Un aspect controversat din practica judiciară îl reprezintă încadrarea juridică a faptei de utilizare a unui
instrument de plată electronică clonat la un terminal acceptant. Într-o speţă*4) s-a reţinut că infracţiunea de
efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos nu subzistă, deoarece aceasta presupune utilizarea unui
instrument de plată real, fără consimţământul persoanei deţinătoare de drept, iar în cauză cardurile au fost
clonate. Astfel, s-a apreciat că fapta inculpaţilor, care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, au retras
sume de bani în numerar cu ajutorul acestora de la ATM-ul unei instituţii financiar-bancare, întruneşte mai
degrabă elementele infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate, variantă pe care o apreciem,
într-o anumită măsură, corectă. Însă în cuprinsul art. 250 nu se face nicidecum referire la forma în care se
află instrumentul de plată electronică prezentat la tranzacţionare, respectiv real ori clonat. De reţinut că prin
clonare (falsificare) falsul are aceeaşi putere circulatorie cu originalul şi are inserate aceleaşi informaţii
care permit o utilizare normală. Pe de altă parte, indiferent de forma instrumentului de plată electronică, în
tranzacţionare contează doar datele inscripţionate (stocate). De aceea, considerăm că instanţa ar fi trebuit să
reţină în acest caz, în principal, infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, în
condiţiile variantei asimilate. Spre deosebire de punerea în circulaţie de valori falsificate – infracţiune care
se poate considera consumată fie şi numai prin verificarea la un bancomat a validităţii unui card clonat,
infracţiunea de la art. 250 presupune şi existenţa unui prejudiciu patrimonial, întrucât realizarea
operaţiunilor financiare descrise în textul legal conduce automat la această concluzie. Referitor la această
speţă, considerăm, de asemenea, valabilă reţinerea în concurs ideal şi a infracţiunii de acces ilegal la un
sistem informatic [prevăzută la art. 360 alin. (1) C. pen.], întrucât bancomatul este un sistem informatic, iar
217
prin utilizarea cardului clonat (împreună cu datele de identificare corespunzătoare) făptuitorii au accesat
neautorizat o reţea informatică bancară*5).
Tot practica judiciară a reţinut şi situaţii în care achiziţia de bunuri sau servicii are loc prin
tranzacţionarea unor carduri de comerciant. Este cazul cardurilor de alimentare cu combustibil, destul de
folosite astăzi de instituţii publice, organizaţii sau companii private, pentru alimentarea cu carburant a
autoturismelor din parcul propriu în condiţii de operativitate şi fără ca deţinătorii (conducătorii auto) să mai
realizeze operaţiuni clasice de plată, decontare chitanţe etc. Deşi la o primă vedere folosirea neautorizată a
unui astfel de card ar putea fi privită drept o infracţiune de efectuare de operaţiuni financiare în mod
fraudulos, în realitate încadrarea în condiţiile art. 250 C. pen. nu subzistă, întrucât, potrivit Regulamentului
BNR nr. 6/2006, cardul de comerciant nu este instrument de plată electronică. De altfel, acest card oferă
deţinătorului său doar posibilitatea de a primi un bun, produs sau un serviciu comercial, într-o anumită
cantitate sau de o anumită valoare (sens în care cardul are menirea de a asigura identificarea titularului şi de
a marca/înregistra obţinerea bunului sau serviciului), achitarea contravalorii acestora fiind realizate ulterior
(de regulă, la final de lună, semestru/trimestru sau an), în baza unui contract încheiat între
instituţia/organizaţia beneficiară şi comerciant.
Un alt exemplu de operaţiune financiară frauduloasă cu instrumente de plată electronică este Carding-
ul*6). Acesta este un termen folosit, de regulă, pentru a defini procesul de validare a datelor de identificare
asociate unui instrument de plată electronică (card). Astfel, făptuitorul prezintă datele cardului pe un
website specializat care dispune de facilitatea de procesare în timp real. Dacă instrumentul de plată
electronică este recunoscut de sistem, făptuitorul va avea certitudinea că respectivul instrument este valid şi
că poate fi folosit. În general, sunt alese servicii sau produse de valoare mică ori plăţi (donaţii) online pe
site-uri de comerţ electronic, cu scopul de a evita semnalizarea fraudei la nivelul instituţiei financiare
emitente.
Cele mai multe operaţiuni financiare electronice frauduloase au loc însă pe internet. Poşta electronică şi
internetul sunt printre principalele căi de fraudare a comercianţilor care vând sau transportă produse
beneficiind de facilităţile oferite de comerţul electronic (online). Termenul folosit în industria de profil
pentru comenzi de tip catalog ori alte tranzacţii similare este CNP – Card Not Present, ceea ce înseamnă că
nu este necesară inspectarea fizică a instrumentului de plată electronică. În aceste condiţii, comerciantul se
bazează exclusiv pe informaţiile furnizate de deţinătorul cardului (ori de persoana care pretinde că este
deţinătorul cardului) prin intermediul telefonului, poştei electronice sau a formularelor online de pe
website-uri, atunci când posibilul cumpărător nu se află în faţa unui Punct de Vânzare Electronic (POS).
Pentru comerciant este dificil de verificat instant dacă deţinătorul de card autorizează în mod legal
tranzacţia, iar companiile de transport (shipping), de exemplu, garantează numai livrarea produselor în
bune condiţii la adresele specificate, nefiind solicitate să verifice şi identitatea persoanei care le
recepţionează.
În plus, este bine ştiut faptul că tranzacţiile electronice de valoare mică nu sunt supuse în mod automat
verificărilor şi există şanse foarte mici să fie ulterior investigate de către instituţia bancară ori de către
comerciantul acceptant, în special din cauza diferenţei de cost între posibila fraudă şi valoarea investigaţiei
financiare propriu-zise.
O altă situaţie destul de frecventă este cea în care o persoană utilizează un card de tip corporate, asociat
unui cont bancar deschis de compania la care acesta este angajat, şi efectuează plăţi nejustificate. În acest
caz, opinăm că nu se va putea reţine infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos [în
varianta art. 250 alin. (1)], întrucât făptuitorul se află într-o stare de legalitate în ceea ce priveşte utilizarea
cardului companiei sau a datelor de identificare ale acestuia în tranzacţii de genul celor menţionate de lege,
însă depăşeşte condiţiile autorizării de a dispune de fondurile/valorile companiei, pricinuind acesteia un
prejudiciu patrimonial, ceea ce ne conduce mai degrabă la concluzia existenţei infracţiunii de abuz de
încredere.
Alin. (3) prevede, într-o variantă atenuată de comitere, transmiterea neautorizată a oricăror date de
identificare către o altă persoană, cerinţa expresă fiind aceea ca diseminarea acestor informaţii să fie
218
efectuată în vederea realizării, după caz, a unui transfer de fonduri, a unei retrageri de numerar ori a unei
încărcări/descărcări de unităţi de valoare stocate într-un instrument de plată electronică.
Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare apare în momentul imediat
următor captării respectivelor date prin mijloace şi metode ilegale, cum ar fi Skimming-ul. Ţinând cont de
gravitatea acestei fapte şi de lipsa unor posibilităţi de încadrare juridică în cadrul reglementărilor
anterioare, legiuitorul a considerat de această dată oportună încriminarea distinctă şi plasarea în contextul
general al utilizării datelor asociate unui instrument de plată electronică fără consimţământul titularului.
Cât priveşte natura datelor care sunt transmise, acestea pot fi date de identificare asociate instrumentului
(numărul cardului, data expirării, codul de verificare CVV, numele titularului, alte date speciale sau de
securitate), de verificare a titularului (PIN) sau date financiar-bancare (numărul contului bancar – IBAN).
Parte a acestor date sunt vizibile pe blancheta de plastic ori pot fi intuite (de exemplu, numele
titularului). Celelalte se găsesc în formă electronică şi sunt asimilare datelor informatice, indiferent de
modalitatea sau tehnologia de stocare.
Remarcăm, totodată, existenţa unor cerinţe absolut necesare pentru reţinerea acestei variante de
încriminare. Prima cerinţă este ca transmiterea să se efectueze neautorizat, adică în afara cadrului legal ori
al unui contract sau fără consimţământul posesorului datelor. Poate fi cazul unui furnizor de servicii
hoteliere care oferă posibilitatea rezervării de spaţii de cazare în regim online solicitând clienţilor datele de
identificare ale propriilor carduri bancare şi care, ulterior, transmit aceste date unor terţi. O a doua cerinţă
este aceea ca transmiterea să se facă în vederea efectuării unei operaţiuni dintre cele indicate de lege:
transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare, retrageri de
numerar, precum şi încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică. Se va putea reţine, în
opinia noastră, infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. (3) C. pen. în situaţia în care persoanele care
captează datele stocate pe banda magnetică a cardurilor prin metoda Skimming transmit aceste date, de
exemplu, prin poştă electronică, la distanţă, unei alte persoane care le imprimă mai apoi pe carduri „blank”
(goale), scopul transmiterii şi al imprimării fiind în acest caz evident: utilizarea cardurilor astfel clonate
pentru efectuarea de operaţiuni financiare ilegale.
b) Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru desfăşurarea în condiţii legale a
activităţii de comerţ electronic, încrederea în circuitul financiar*7), securitatea sistemului bancar şi
încrederea populaţiei în siguranţa tranzacţiilor efectuate prin intermediul instrumentelor de plată
electronice*8). În mod evident, prin săvârşirea faptei se aduce atingere intereselor titularului instrumentului
de plată electronică sau unei alte persoane ale cărei date de identificare au fost folosite fără drept. Este
adevărat că, în mod concret, infracţiunea descrisă poate produce prejudicii materiale importante fie
titularului instrumentului de plată electronică, fie societăţii cu care intră în relaţie comercială. Cu toate
acestea, pentru consumarea infracţiunii nu se solicită în mod expres producerea unei astfel de consecinţe.
c) Raportul de cauzalitate între activitatea făptuitorului rezultă din însăşi materialitatea acesteia.
Sub aspect subiectiv, forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare în cazul variantelor prevăzute în
alin. (1) şi (2) ale art. 250 C. pen. este intenţia, care poate fi directă sau indirectă. În cazul alin. (3) însă,
forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia directă calificată prin scop.
A. Forme
Totuşi, dacă actele acestea constau în falsificarea instrumentelor de plată electronică sau în deţinerea de
echipamente pentru falsificare, comportamentul constituie infracţiunile prevăzute în art. 311 alin. (2) sau
314 alin. (2) C. pen., după caz. Transmiterea de date de identificare ale unei alte persoane în vederea
219
clonării instrumentelor de plată electronică şi retragerii de numerar nu este considerat un act de pregătire, ci
un act de executare a variantei atenuate [art. 250 alin. (3) C. pen.].
Tentativa se pedepseşte în temeiul art. 252 C. pen.
Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material şi al producerii urmării socialmente
periculoase.
Infracţiunea este susceptibilă de a fi comisă şi în formă continuată, motiv pentru care ea poate avea şi un
moment al epuizării, acela al săvârşirii ultimei acţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a
instrumentului de plată ori transfer de fonduri.
B. Sancţionare
Varianta tip şi varianta asimilată se sancţionează prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea de la 2 la 7
ani.
În varianta atenuată, prevăzută în alin. (3), sancţiunea care se poate aplica este închisoarea de la unu la 5
ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

*2) POS – Point of Sale – dispozitiv electronic ce permite plata unui serviciu comercial sau
contravaloarea unui produs prin utilizarea unui instrument de plată electronică. Dispozitivul realizează
citirea benzii magnetice a cardului (sau, după caz, a memoriei încorporate în blancheta de plastic) şi asigură
legătura virtuală a posesorului acestuia cu banca emitentă, facilitând tranzacţia.
*3) Adică accesarea contului unui deţinător este posibilă prin folosirea în acelaşi timp a instrumentului
de plată electronică şi a codului PIN, aceste două elemente fiind asociate în procedura de identificare
(validare).
*5) În acest sens, prin Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul
competent să judece recursul în interesul legii, a stabilit, admiţând recursul în interesul legii formulat de
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că:
(...)
2. Folosirea la bancomat a unui card bancar autentic, fără acordul titularului său, în scopul efectuării
unor retrageri de numerar, constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos
prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea
acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 [art. 250 alin. (1) C. pen. în noua
reglementare, s.n. – M.D.], în concurs ideal cu infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic
comisă în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42
alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003 [art. 360 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., în noua reglementare, s.n. –
M.D.].
3. Folosirea la bancomat a unui card bancar falsificat pentru retrageri de numerar constituie infracţiunea
de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică,
inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr.
365/2002 [art. 250 alin. (1) C. pen. în noua reglementare, s.n. – M.D.], în concurs ideal cu infracţiunea de
acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea
măsurilor de securitate prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003 [art. 360 alin. (1), (2)
şi (3), s.n. – M.D.] şi cu infracţiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronică, prevăzută de art.
24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 [art. 313 alin. (2) C. pen. în noua reglementare, s.n. – M.D.].
*6) http://en.wikipedia.org/wiki/Credit_card_fraud#Skimming.
220
ART. 251
Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos
Infracţiunea este prevăzută în art. 251 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată. Constituie
varianta tip, potrivit alin. (1), acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a
unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin folosirea
unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul titularului său.
Varianta asimilată se regăseşte în alin. (2) şi constă în acceptarea uneia dintre operaţiunile prevăzute în
alin. (1), cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin
utilizarea de date de identificare fictive.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în siguranţa şi
fiabilitatea întregului proces modern de prelucrare, stocare şi tranzacţionare automată a datelor şi valorilor
în cadrul instituţiilor bancare, de credit sau financiare ori la comercianţii acceptanţi.
Interesul juridic protejat este numai acela al deţinătorului instrumentului de plată electronică utilizat
ilegal ori al datelor de identificare invocate în mod neautorizat ori fictive.
b) Obiectul material nu există întrucât acceptarea se referă la tranzacţia financiară în sine, şi nu la
acceptarea la tranzacţionare a instrumentului electronic (real sau fals) ori a datelor de identificare
susceptibile a fi fictive sau utilizate în mod neautorizat.
a) Subiectul activ (autorul) este persoana fizică angajată sau aflată într-o relaţie contractuală cu instituţia
bancară, de credit sau financiară ori cu un comerciant acceptant şi care, în baza fişei postului sau a
contractului de muncă, este responsabilă de buna desfăşurare a operaţiunilor financiare în care sunt utilizate
instrumente de plată electronică
b) Subiectul pasiv este persoana fizică deţinătoare de drept a instrumentului de plată electronică
falsificat sau a datelor informatice de identificare folosite în mod neautorizat. Există, de asemenea, şi un
subiect pasiv secundar, şi anume persoana juridică proprietară a instrumentului de plată electronică
(respectiv instituţia financiară emitentă).
a) Elementul material al infracţiunii se realizează, atât în varianta tip, cât şi în varianta asimilată, printr-
o acţiune de acceptare a unei tranzacţii financiare electronice (transfer de fonduri, retrageri de numerar
etc.), cunoscând că aceasta este efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat, fără
consimţământul titularului de drept ori prin utilizarea unor date de identificare fictive ori a unora reale – în
mod neautorizat.
Prin acceptare se înţelege iniţierea, continuarea sau aprobarea procedurii de tranzacţionare. În cazul
comercianţilor acceptanţi, este situaţia în care operatorul casier acceptă să manevreze cardul susceptibil de
a fi falsificat realizând interacţiunea acestuia cu dispozitivul POS, acceptă introducerea datelor de
221
identificare (despre care cunoaşte că sunt folosite neautorizat ori că sunt fictive) ori nu sistează
tranzacţionarea.
În cazul instituţiilor bancare, de credit sau financiare, avem situaţia operatorilor autorizaţi care au ca
atribuţie de serviciu gestionarea (aprobarea ca bun de plată) a tranzacţiilor financiare electronice.
Existenţa acestei infracţiuni se bazează însă pe o condiţie esenţială, aceea ca făptuitorul să acţioneze
fiind conştient şi informat cu privire la: starea de fals a datelor de identificare sau a instrumentului de plată
electronică ce îi sunt prezentate la tranzacţionare ori lipsa consimţământului titularului/starea de ilegalitate
în cazul unui instrument real de plată electronică sau al unor date de identificare reale.
În opinia noastră, nu ne vom afla în condiţiile art. 251 C. pen. în situaţia în care, din raţiuni de
management al afacerii, comerciantul acceptant simplifică procedurile de tranzacţionare cu instrumente de
plată electronică, renunţând, spre exemplu, la identificarea titularului (printr-un act de identitate) sau la
validarea instrumentului – prin nesolicitarea codului PIN.
b) Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru desfăşurarea în condiţii legale a
activităţii de comerţ electronic, încrederea în circuitul financiar, securitatea sistemului bancar şi încrederea
populaţiei în siguranţa tranzacţiilor efectuate prin intermediul instrumentelor de plată electronice. În mod
evident, prin săvârşirea faptei se aduce atingere intereselor titularului instrumentului de plată electronică
sau unei alte persoane ale cărei date de identificare au fost folosite fără drept. Este adevărat că, în mod
concret, infracţiunea descrisă poate produce prejudicii materiale importante, fie titularului instrumentului
de plată electronică, fie societăţii cu care intră în relaţie comercială. Cu toate acestea, pentru consumarea
infracţiunii nu se solicită în mod expres producerea unei astfel de consecinţe.
c) Între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Această
legătură rezultă ex re, adică din materialitatea faptei.
În ambele situaţii descrise de alin. (1) şi (2) trebuie dovedit că, în momentul comiterii faptei, subiectul
activ avea cunoştinţă de una dintre următoarele situaţii: instrumentul de plată electronică este falsificat,
instrumentul de plată electronică este utilizat fără consimţământul titularului, datele de identificare utilizate
sunt fictive ori datele de identificare sunt utilizate în mod neautorizat.
Sub aspect subiectiv, forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare în cazul variantelor prevăzute în
alin. (1) şi (2) ale art. 251 C. pen. este intenţia directă, calificată prin existenţa unei anumite situaţii în care
se află făptuitorul, respectiv în cunoştinţă de cauză asupra condiţiilor în care se desfăşoară tranzacţia.
A. Forme
Tentativa se pedepseşte în temeiul art. 252 C. pen.
Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material şi al producerii urmării socialmente
periculoase, respectiv în momentul acceptării operaţiunii ilegale.
Infracţiunea este susceptibilă de a fi comisă şi în formă continuată, motiv pentru care ea poate avea şi un
moment al epuizării, acela al săvârşirii ultimei acţiuni de acceptare a retragerii de numerar, încărcare sau
descărcare a instrumentului de plată ori transfer de fonduri.
B. Sancţionare
Varianta tip şi varianta asimilată se sancţionează prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea de la unu la
5 ani.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător, dacă este cazul. Potrivit dispoziţiilor art.
222
ART. 252
În cazul Capitolului IV, Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice,
legiuitorul a optat pentru incriminarea tentativei la toate infracţiunile prevăzute în acest capitol.
ART. 253
Distrugerea
Infracţiunea de distrugere prezintă mai multe variante de agravare sau atenuare, prevăzute în articole
distincte. În art. 253 C. pen. este prevăzută infracţiunea de distrugere într-o variantă tip şi trei variante
agravate. O altă variantă agravată este prevăzută într-un articol distinct, art. 254 C. pen. (distrugerea
calificată). Varianta atenuată este prevăzută, de asemenea, într-un articol distinct, art. 255 C. pen.
(distrugerea din culpă). Vom analiza în continuare variantele normative prevăzute în art. 253 C. pen.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare
a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de
bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate.
Prima variantă agravată, potrivit alin. (2), constă în distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care
aparţine în tot sau în parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă
prin aceasta s-a produs o pagubă.
A doua variantă agravată este prevăzută în alin. (3) şi se reţine dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte
bunuri care fac parte din patrimoniul cultural.
Cea de-a treia variantă agravată, prevăzută în alin. (4), constă în distrugerea, degradarea sau aducerea în
stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi
dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
a) Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la apărarea existenţei şi stării de fapt a
bunurilor şi a altor valori care fac obiectul patrimoniului privat sau public. Nu s-ar putea concepe
exercitarea dreptului de proprietate dacă legea penală nu ar ocroti existenţa şi capacitatea de folosire a
bunurilor ce formează obiectul acestor drepturi.
b) Obiectul material. Infracţiunea de distrugere are ca obiect material orice bun mobil sau imobil –
aparţinând altei persoane – fizice sau juridice – sau însuşi făptuitorului (în anumite condiţii stabilite de
lege) şi care este efectiv distrus ori adus în stare de neîntrebuinţare prin fapta săvârşită.
În cazul variantei simple [art. 253 alin. (1) C. pen.] şi primei variante agravate [alin. (2)], bunul trebuie
să aparţină altuia. Obiectul material al distrugerilor pot fi şi înscrisurile, însă numai cele sub semnătură
privată, nu şi actele autentice, întrucât dacă distrugerea priveşte un act autentic aflat în păstrarea unei
autorităţi publice, fapta va constitui infracţiune, potrivit art. 259 C. pen. (sustragerea sau distrugerea de
înscrisuri), şi va fi pedepsită mai aspru. Dacă este distrus un înscris autentic aflat în posesia altei persoane,
nu se justifică includerea faptei în cadrul agravantei, deoarece cel interesat poate obţine oricând o copie de
la autoritatea care a emis actul. Incriminarea acestei variante agravate a faptei de distrugere îşi găseşte
223
justificarea în realitatea socială, în condiţiile în care un asemenea înscris poate fi unicul mijloc de probă
pentru dovedirea unui drept de natură patrimonială de o valoare considerabilă (spre exemplu, un testament
olograf).
De asemenea, se cere ca bunul să aibă o valoare economică şi să fie susceptibil de a suferi o vătămare în
substanţa sau în ceea ce priveşte potenţialul său de utilizare. Ca atare, nu pot constitui obiect material al
infracţiunii de distrugere bunurile lipsite de orice valoare şi nici cele ce nu fac parte din patrimoniul cuiva
(res nullis şi res derelictae). Nu prezintă importanţă dacă bunul este în stare perfectă sau prezintă un
anumit grad de uzură, condiţia este ca el să fie utilizabil.
Constituie obiect material al infracţiunii de distrugere şi bunurile care fac parte din patrimoniul naţional
[art. 253 alin. (3)]. Acesta este compus din bunuri culturale mobile şi imobile cu valoare deosebită, de
interes public, care sunt mărturii de neînlocuit ale potenţialului creator uman în relaţia sa cu mediul natural
şi cu mediul istoriceşte constituit de pe teritoriul României, ale istoriei şi civilizaţiei naţionale şi universale,
în funcţie de importanţa sau de semnificaţia lor istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică,
ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi
epigrafică, de vechimea, unicitatea sau raritatea lor (spre exemplu, clădiri, inscripţii, monede, sigilii,
bijuterii, piese de vestimentaţie şi harnaşament, arme, însemne funerare descoperite în situri istorice, cărţi
rare şi cărţi vechi, cărţi cu valoare bibliofilă, opere de artă plastică: pictură, sculptură, grafică, desen,
gravură, fotografie, obiecte de cult: icoane, broderii, orfevrărie, mobilier etc.).
a) Subiectul activ al infracţiunii în varianta simplă [art. 253 alin. (1) C. pen.] şi prima variantă agravată
[art. 253 alin. (2) C. pen.] poate fi orice persoană care răspunde penal, mai puţin proprietarul bunului
distrus, degradat etc. În cazul celorlalte variante agravate însă, subiect activ poate fi orice persoană, chiar şi
proprietarul bunului care formează obiectul material.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică (publică sau privată) împotriva căreia a fost
îndreptată activitatea infracţională. În practica judiciară s-a decis că subiect pasiv al infracţiunii de
distrugere este, în principal, persoana căreia îi aparţine bunul. Subiecţii pasivi adiacenţi pot fi şi persoanele
care au asupra bunurilor, anumite drepturi şi au înregistrat o pagubă (creditorul gajist, creditorul ipotecar,
uzufructuarul)*1).
Atunci când prin faptă se loveşte în patrimoniul mai multor persoane aflate în indiviziune, există o
pluralitate de subiecţi pasivi.
În situaţia în care autorul este chiar proprietarul bunului, vor fi subiecţi pasivi persoanele care aveau un
drept asupra bunului distrus, degradat sau ale căror bunuri au fost afectate cu distrugerea lucrului ce
aparţine subiectului activ.
a) Elementul material. Infracţiunea de distrugere este o faptă penală comisivă cu conţinut alternativ; ea
se poate realiza din punct de vedere obiectiv, prin comiterea uneia dintre următoarele acţiuni: distrugerea,
degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare
a bunului după ce au fost luate, înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare.
După unele opinii la care ne raliem, elementul material al infracţiunii de distrugere poate consta şi dintr-
o inacţiune*2).
Distrugerea constă în lezarea substanţei bunului în aşa fel încât acesta încetează să existe, este nimicit,
ca, de exemplu: dărâmarea unei construcţii, uciderea unui animal, arderea unor înscrisuri în care sunt
consemnate raporturi patrimoniale*3). A săvârşit infracţiunea în această variantă de comitere numitul I.O.,
care, având diverse litigii cu vecinul său I.N. în legătură cu o suprafaţă de pământ, pentru a se răzbuna pe
224
victimă, cu ajutorul unei răngi, a distrus o gheţărie a persoanei vătămate, pe care acesta a construit-o în
mod legal pe baza autorizaţiei eliberate de primărie*4).
„Degradarea” constă într-o atingere adusă bunului în aşa fel încât acesta îşi pierde unele dintre calităţile
sale, ceea ce atrage o reducere a potenţialului său de utilizare. Deci este vorba de o deteriorare, stricarea
parţială (bunul mai există, dar are o valoare economică diminuată). Nu interesează dacă bunul ar putea fi
reparat sau dacă ar putea avea vreo întrebuinţare chiar aşa degradat. Există degradare şi atunci când fapta
afectează estetica bunului.
Acţiunea de distrugere sau degradare a unui bun poate intra în alcătuirea conţinutului altor infracţiuni ca
element constitutiv (de exemplu, actele de diversiune – art. 403 C. pen., distrugerea sau semnalizarea falsă
– art. 332 C. pen.) sau ca circumstanţă agravantă [de exemplu, furtul calificat prevăzut de art. 229 alin. (1)
lit. d) C. pen.]. În acest din urmă caz, dacă, după săvârşirea actului de distrugere sau degradare, făptuitorul
renunţă de bunăvoie să ducă până la capăt infracţiunea, distrugerea îşi redobândeşte independenţa.
În acest sens, în practica judiciară*5) s-a decis, de exemplu, că fapta aceluia care, pătrunzând într-o
încăpere prin spargerea geamurilor şi deteriorarea uşilor, scoate din dulap mai multe bunuri cu intenţia de a
le însuşi, dar apoi, din proprie iniţiativă, părăseşte încăperea fără să-şi însuşească ceva, constituie tentativa
la infracţiunea de furt calificat care însă nu se pedepseşte pentru că făptuitorul s-a desistat, în sarcina sa
urmând a se reţine infracţiunea de distrugere săvârşită prin spargerea geamurilor şi deteriorarea uşilor,
produse în scopul de a pătrunde în încăpere.
„Aducerea în stare de neîntrebuinţare” a bunului constă în aceea că bunul nu mai poate fi utilizat
conform destinaţiei sale pentru totdeauna sau numai temporar, ca, de exemplu, sustragerea unei piese de la
o maşină care nu poate fi utilizată decât cu mare greutate, blocarea mecanismului de funcţionare al unei
instalaţii, lovirea unui animal care nu mai poate fi folosit la muncă decât parţial etc.
„Împiedicarea luării măsurilor de conservare” ori „de salvare” a unui bun este o modalitate indirectă de
distrugere a acestuia, deoarece făptuitorul nu acţionează direct şi nemijlocit asupra bunului pentru a-l
distruge, însă prin acţiunea sa ilicită împiedică, opreşte luarea măsurilor necesare să apere bunul de
pericolul distrugerii care îl ameninţă – de exemplu, făptuitorul împiedică o echipă de pompieri să stingă un
incendiu sau nu îngăduie efectuarea unor lucrări pentru a preveni surparea unui zid sau efectuează acte de
natură să întârzie operaţiile de preîntâmpinare a unor inundaţii. Este însă vorba de măsuri de împiedicare
serioase şi eficiente din partea făptuitorului, iar nu simple încercări izolate, zadarnice, fără eficienţă. A
săvârşit infracţiunea de distrugere în această variantă inculpatul care, incendiind din neglijenţă o căpiţă de
paie în curtea proprie nu a luat nicio măsură pentru limitarea efectelor şi, datorită relaţiilor de duşmănie
care existau între el şi vecinul său, i-a împiedicat pe locuitorii ce încercau să intervină pentru stingerea
incendiului, cu consecinţa extinderii focului şi la locuinţa vecinului*6).
În fine, prin „înlăturarea măsurilor luate de conservare sau de salvare” a unui bun se înţelege situaţia în
care, în urma luării unor măsuri de apărare a bunului de pericolul distrugerii care îl ameninţă, făptuitorul
înlătură aceste măsuri, ca, de exemplu, înlăturarea sudurii aplicate pe conducta spartă, dezgroparea gurii de
puţ prin care sonda erupea necontrolat etc.
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii de distrugere este suficient ca una dintre acţiunile
enumerate mai sus să fie săvârşite. Comiterea mai multora dintre aceste acţiuni contra aceluiaşi bun chiar
succesiv sau contra mai multor bunuri simultan, întruneşte elementele constitutive ale unei singure
infracţiuni*7).
Subliniem că acţiunile prevăzute de art. 253 alin. (1) C. pen. pot fi comise în orice mod sau mijloace,
mai puţin cele reglementate prin art. 253 alin. (4) C. pen., care se referă la circumstanţe independente de
agravare.
În varianta prevăzută în art. 253 alin. (3) C. pen. elementul material este la fel cu cel al variantei tip, iar
în variantele descrise în alin. (2) şi (4) al aceluiaşi text de lege, elementul material este mai restrâns ca
variante de comitere, în sensul că acesta se realizează prin acţiunile de distrugere limitativ arătate în
dispoziţiile incriminatoare.
225
Elementul material în varianta agravată reglementată în art. 253 alin. (4) C. pen. constă din oricare dintre
acţiunile ce pot fi întâlnite la primele două variante cu deosebirea că distrugerea, degradarea sau aducerea
în stare de neîntrebuinţare se realizează prin mijloace destul de periculoase: incendiere, explozie ori prin alt
asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
Pentru realizarea elementului material al variantei tip şi al primei variante agravate, bunul trebuie să
aparţină altuia. Această cerinţă nu mai este necesară pentru existenţa laturii obiective în cazul celorlalte
variante agravate.
b) Urmarea imediată constă în distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui
bun care aparţine persoanelor fizice sau juridice (publice sau private), producându-se o pagubă în dauna
acestora. Pentru reţinerea variantei agravate prevăzute în alin. (4), este necesar ca, pe lângă acţiunea de
distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie
ori prin orice alt asemenea mijloc, trebuie ca fapta să fie de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri, în caz contrar fapta va constitui varianta simplă a infracţiunii.
c) Raportul de cauzalitate. Între oricare dintre acţiunile ilicite şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate (de la cauză la efect).
Elementul subiectiv în cazul acestei infracţiuni constă în vinovăţie, care se poate manifesta sub forma
intenţiei directe sau indirecte. Comiterea din culpă a acestei fapte este incriminată separat şi limitativ (art.
255 C. pen.). Mobilul şi scopul nu au nicio relevanţă în ceea ce priveşte latura obiectivă.
A. Forme
Infracţiunea de distrugere este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii, însă actele de
pregătire nu sunt incriminate şi, ca urmare, nu se pedepsesc. Tentativa este posibilă şi este incriminată de
lege [art. 253 alin. (7) C. pen.], dar numai pentru variantele agravate prevăzute în alin. (3) şi (4) (dacă fapta
priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural ori se săvârşeşte prin incendiere, explozie ori prin
alte asemenea mijloace).
Infracţiunea de distrugere se consumă în momentul în care activitatea infracţională a fost dusă până la
capăt şi s-a produs distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun.
Fapta de distrugere se poate comite în formă continuată, situaţie în care epuizarea are loc odată cu
săvârşirea ultimului act în componenţa laturii obiective.
B. Sancţionare
Infracţiunea de distrugere [art. 253 alin. (1) C. pen.] este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă. În varianta agravantă prevăzută de art. 253 alin. (2) sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă, în varianta agravată prevăzută în alin. (3) sancţiunea este închisoarea de la unu la 5 ani,
iar în varianta agravantă prevăzută în art. 253 alin. (4) sancţiunea este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător, dacă este cazul.
Potrivit art. 253 alin. (6) C. pen., pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul variantelor agravate prevăzute în alin. (3)
şi (4), acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Pentru faptele prevăzute în alin. (3) şi (4), potrivit
Bucureşti pe anii 1994–1997, p. 52–53.
226
*3) C. Ap. Iaşi, Dec. pen. nr. 288/1998, în RDP nr. 1/1999, p. 150; G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p.
143.
ART. 254
Distrugerea calificată
Infracţiunea este prevăzută în art. 254 C. pen. într-o singură variantă de comitere şi se reţine dacă faptele
prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un dezastru.
Cu privire la condiţiile preexistente facem trimitere la explicaţiile date când am analizat infracţiunea de
distrugere (art. 253 C. pen.).
Cu excepţia urmărilor, toate elementele laturii obiective corespund cu acelea analizate în cadrul laturii
obiective a infracţiunii de distrugere.
În cazul distrugerii calificate, legea condiţionează realizarea laturii obiective de anumite urmări precizate
în mod expres de norma de incriminare: producerea unui „dezastru”.
Potrivit art. 254 alin. (2) C. pen., dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a
unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau
vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.
Elementul subiectiv al infracţiunii de distrugere calificată este complex. Fapta de distrugere se săvârşeşte
cu intenţie directă sau indirectă. În ceea ce priveşte urmarea acestei fapte – dezastrul –, forma de vinovăţie
se caracterizează prin culpă. Rezultă că forma de vinovăţie la infracţiunea de distrugere calificată este
praeterintenţia.
Dacă vătămarea corporală sau moartea victimelor s-a produs de făptuitor cu intenţie, se vor aplica
regulile concursului de infracţiuni între distrugerea prevăzută în art. 253 C. pen. şi omorul calificat sau
vătămarea corporală.
A. Forme
Distrugerea calificată, fiind o variantă agravată praeterintenţionată a distrugerii, aspectele referitoare la
tentativă se reglementează potrivit art. 36 alin. (3) C. pen. Momentul consumării infracţiunii se produce
odată cu realizarea dezastrului, respectiv distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări,
echipamente, instalaţii sau componente ale acestora având ca urmare moartea sau vătămarea corporală a
două sau mai multor persoane.
227
B. Sancţionare
Distrugerea calificată se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător, dacă este cazul. Potrivit dispoziţiilor
art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata
ART. 255
Distrugerea din culpă
Infracţiunea este prevăzută în art. 255 C. pen. şi prezintă o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta
tip este reglementată în alin. (1) şi constă în distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de
neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este
săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în
pericol alte persoane sau bunuri.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine dacă faptele au avut ca urmare un dezastru.
Întrucât aceleaşi fapte, comise însă cu intenţie, sunt incriminate prin unele dispoziţii ale art. 253 şi art.
254 C. pen., ele diferă doar din punctul de vedere al laturii subiective.
În consecinţă, facem trimitere la cele arătate în explicaţiile date de la art. 253 şi art. 254 C. pen., urmând
ca, în cele ce urmează, să ne oprim numai asupra aspectelor caracteristice infracţiunii de distrugere
săvârşită din culpă.
Distrugerea din culpă prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen., fiind identică cu varianta agravată a
distrugerii intenţionate prevăzute în art. 253 alin. (4) C. pen., trimitem la explicaţiile date anterior.
Distrugerea unor bunuri din culpă se pedepseşte numai dacă este săvârşită prin incendiere, explozie sau
prin orice alt asemenea mijloc şi numai dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri. În
lipsa uneia dintre aceste cerinţe, fapta nu constituie infracţiune*1).
Varianta agravată a distrugerii din culpă, prevăzută de art. 255 alin. (2) C. pen., din punct de vedere
obiectiv, are elemente comune cu distrugerea incriminată în art. 254, la care face trimiteri. Au săvârşit
această infracţiune inculpaţii care au realizat neglijent o lucrare de înlocuire şi reparaţie a unei instalaţii de
gaze a unui imobil, soldată cu producerea a două explozii, urmate de incendiu, moartea a două persoane şi
vătămarea corporală a altor patru persoane*2). Fapta se încadrează la art. 255 alin. (2) (când a avut ca
urmare un dezastru), absorbind în conţinutul ei infracţiunile prevăzute în art. 192 C. pen. (ucidere din
culpă) şi art. 196 C. pen. (vătămare corporală din culpă).
Atât în varianta simplă, cât şi în cele agravate infracţiunea se săvârşeşte din culpă (simplă sau cu
previziune).
A. Forme
228
Fiind o infracţiune săvârşită din culpă, actele de pregătire şi tentativa nu sunt posibile. Infracţiunea se
consumă în momentul producerii urmărilor specifice prevăzute de lege.
B. Sancţionare
Distrugerea din culpă în varianta sa simplă, prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen., se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar în varianta agravată [alin. (2)], pedeapsa este închisoarea
de la 5 la 12 ani.
5. Aspecte procesuale
În cazul infracţiunii de distrugere din culpă, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
*1) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2334/1997, în Culegere de decizii pe anul 1997, p. 329.
p. 487.
ART. 256
Tulburarea de posesie
Infracţiunea este prevăzută în art. 256 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în ocuparea, în
întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea
semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la securitatea bunurilor imobile, la
starea lor de paşnică posesie, bunuri care aparţin de drept persoanelor fizice sau juridice (publice sau
private). În cazul în care fapta se comite prin violenţă sau ameninţare, sunt încălcate şi relaţiile sociale
referitoare la integritatea corporală, sănătatea ori libertatea persoanei, relaţii care, de altfel, constituie
obiectul juridic secundar al infracţiunii.
În cazul ocupării imobilului prin desfiinţarea semnelor de hotar, infracţiunea are ca obiect juridic
secundar relaţiile sociale referitoare la integritatea bunurilor.
Prin incriminarea faptei de tulburare de posesie se instituie oricărei persoane obligaţia de a respecta
starea de fapt a fiecărui imobil şi a nu se introduce pe nedrept şi prin mijloace abuzive într-un imobil aflat
în posesia altuia*1).
b) Obiectul material îl constituie orice imobil sau parte dintr-un imobil care face parte din patrimoniul
public sau privat, ca, de exemplu, o casă de locuit, curte, grădină, garaj, birou al unui agent economic,
depozite, teren de sport sau de recreere, parcaj pentru autovehicule, incinta unor asociaţii pentru producţia
agricolă, aeroporturi etc. care, bineînţeles, se află în detenţia unei persoane fizice sau juridice.
În cazul în care făptuitorul a folosit violenţa împotriva persoanei, corpul victimei constituie, de
asemenea, obiect material al infracţiunii.
În fine, dacă ocuparea imobilului s-a efectuat prin desfiinţarea semnelor de hotar, aceste semne (de
hotar) desfiinţate sau strămutate constituie, de asemenea, obiect material al infracţiunii de tulburare de
posesie.
229
a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, chiar şi proprietarul imobilului, dacă imobilul se
găseşte în posesia altei persoane (coproprietar, locatar, uzufructuar). În cazul acestei infracţiuni, participaţia
penală este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tulburare de posesie, subiect pasiv poate fi orice persoană
fizică sau juridică în posesia căreia se află imobilul în momentul săvârşirii faptei; dacă posesorul este altă
persoană decât proprietarul imobilului, vor exista doi subiecţi pasivi, unul în persoana posesorului
imobilului, altul în persoana proprietarului acelui imobil, întrucât activitatea ilicită aduce atingere şi
dreptului de proprietate, ocuparea implicând şi o uzurpare a dreptului de proprietate.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de tulburare de posesie, elementul material constă în
acţiunea de ocupare în întregime sau în parte a unui imobil aflat în posesia altei persoane.
Acţiunea de „ocupare” presupune pătrunderea în imobil cu intenţia de a rămâne acolo, respectiv de a-l
poseda, neavând importanţă dacă acţiunea samavolnică a vizat imobilul în întregul său sau numai în parte
ori perioada cât a durat ocuparea ilegală.
Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca ocuparea să se facă fără drept. Nu comite însă această infracţiune
cel care ocupă, de exemplu, un spaţiu locativ în baza unui ordin de repartiţie sau hotărâri de evacuare,
hotărâri judecătoreşti etc., fără însă, bineînţeles, să se tulbure posesia legală a locatarului al cărui drept are
prioritate şi precădere în momentul comiterii faptei. Este comisă fără drept atunci când, spre exemplu, nu
există consimţământul posesorului imobilului sau aprobarea prealabilă primită în condiţiile legii.
În practica judiciară s-a decis că pentru existenţa acestei infracţiuni este necesară, ca situaţie premisă,
posesia efectivă a imobilului de către partea vătămată. Dacă aceasta deţine proprietatea, dar nu a avut
niciodată posesia, aceasta aparţinând inculpatului, nu poate fi vorba de infracţiunea de tulburare de posesie,
existând în speţă un litigiu cu caracter civil*2). Într-o altă speţă, în cazul în care la data dobândirii
terenului, aceasta s-a făcut în baza unor acte legale, iar ulterior actele au fost anulate, dreptul de proprietate
fiind constituit în favoarea altei persoane, necedarea terenului de către posesorul de fapt nu constituie
infracţiune. Făptuitorul nu a ocupat fără drept un teren aflat în posesia altuia, ci s-a aflat în posesia
terenului în condiţiile legii, considerându-se, cu temei la acea dată, că este proprietarul acestuia*3).
Pentru întregirea condiţiilor obiective de existenţă a infracţiunii se cere ca acţiunea de ocupare să se facă
prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea semnelor de hotar.
Săvârşeşte infracţiunea de tulburare de posesie cel care prin lovire îl alungă pe deţinătorul imobilului ori
îl ameninţă prin prezenţa ameninţătoare a unor însoţitori, deşi nu avea niciun drept s-o facă.
Prin „desfiinţarea semnelor de hotar”*4) se înţelege fie distrugerea acestora, fie luarea lor de la locul
unde se aflau şi transportarea ori aruncarea în altă parte, aşa încât să nu mai fie hotar.
Au comis această infracţiune numiţii O.L. şi O.Ş. prin ocuparea fără drept a unei suprafeţe de teren
aparţinând părţii vătămate D.E. şi strămutarea semnelor de hotar prin montarea unui gard de sârmă
ghimpată în imediata apropiere a casei părţilor vătămate. Aceştia au desfiinţat semnele de hotar şi au
construit un gard, ocupând şi o porţiune de drum aflat în folosinţa persoanei vătămate N.O.*5).
În fine, dacă luarea în stăpânire a imobilului nu este efectivă, fiind vorba numai de o simplă pătrundere,
fără o durată mai mare, fapta va constitui eventual infracţiunea de violare de domiciliu, dacă spaţiile vizate
sunt cele prevăzute la această infracţiune.
b) Urmarea imediată. Acţiunea de ocupare fără drept, se referă la transferul în mod ilicit al imobilului
din posesia sau detenţia părţii vătămate în aceea a făptuitorului.
de cauzalitate, aceasta rezultând ex re.
230
Elementul subiectiv, în cazul acestei infracţiuni, constă în vinovăţia sub forma intenţiei directe sau
indirecte. În cazul în care făptuitorul a fost în eroare, adică a socotit în mod greşit că este în drept să ocupe
imobilul, lipsind intenţia, fapta nu constituie infracţiunea de tulburare de posesie*6). Nu are importanţă
pentru realizarea infracţiunii mobilul sau scopul cu care a acţionat făptuitorul.
A. Forme
Infracţiunea de tulburare de posesie este susceptibilă de toate formele imperfecte, însă legea nu
pedepseşte nici actele pregătitoare, nici tentativa. Atunci când fapta a fost întreruptă, dar făptuitorul a
comis până în momentul întreruperii acte de violenţă, de ameninţare ori de încercare a desfiinţării semnelor
de hotar, el va fi pedepsit pentru asemenea infracţiuni (lovire, ameninţare, distrugere etc.), dacă sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege.
Consumarea. Infracţiunea se consumă în momentul în care se ocupă în totalitate sau în parte (dar
efectiv) imobilul aflat în posesia legitimă a altei persoane sau se desfiinţează ori se strămută semnele de
hotar.
În cazul când după luarea în stăpânire a imobilului, autorul rămâne în acel imobil, tulburarea de posesie
se prelungeşte în timp în forma continuă. În această situaţie, fapta se epuizează în momentul în care
încetează ocuparea fără drept a imobilului.
B. Sancţionare
Infracţiunea de tulburare de posesie comisă se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător, dacă este cazul.
vătămate.

*2) C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 154/1998, în RDP nr. 2/1999, p. 161; Trib. Vaslui, Dec. pen. nr.
213/1999, în RDP nr. 3/1999, p. 142. Într-o situaţie asemănătoare, deşi s-a constatat că nu sunt întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii de tulburare de posesie, s-a constatat totuşi de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului încălcarea de către statul român a art. 6 alin. (1) din Convenţie (dreptul la
un proces echitabil) şi art. 1 din primul Protocol adiţional (dreptul la respectarea bunurilor). A se vedea, în
acest sens, cauza Androne c. României, par. 38–61, CEDO 2005, în Cazurile României la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Selecţiuni 2004–2005, Biroul de Informare al Consiliului Europei la
Bucureşti, 2005, p. 169–171.
*4) Semnele de hotar sunt acele semne care delimitează două terenuri învecinate, de exemplu, un gard
despărţitor, pietrele sau semnele care marchează hotarul, un copac care are acelaşi rol etc.
501.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 143/1994 (nepublicată); CSJ, s. pen., Dec. nr. 2263/1993 (nepublicată).
TITLUL III
Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat
ART. 257
Ultrajul
231
COMENTARIU (Conf. univ. dr. Mirela Gorunescu)
Ultrajul este incriminat în art. 257 C. pen. într-o variantă tip, două variante asimilate şi o variantă
agravată.
Varianta tip constă în ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea
sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite
împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii [art. 257 alin. (1) C. pen.].
Prima variantă asimilată se realizează în ipoteza în care se săvârşeşte o infracţiune împotriva unui
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor
acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu [art. 257
alin. (2) C. pen.].
A doua variantă asimilată există atunci când faptele din varianta anterioară privesc un membru de
familie al funcţionarului public [art. 257 alin. (3) C. pen.].
Varianta agravată există atunci când oricare dintre faptele anterioare sunt comise asupra unui poliţist
sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii [art.
257 alin. (4) C. pen.].
a) Obiectul juridic special este complex, obiectul juridic principal fiind format din relaţiile sociale
referitoare la respectul datorat autorităţilor de stat, care presupune respect şi faţă de funcţionarul care
îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul acestei autorităţi, iar obiectul juridic special secundar este
constituit din relaţiile sociale privitoare la libertatea psihică a persoanei, la integritatea sa corporală sau
chiar la viaţa acesteia.
b) Obiectul material. Obiectul material al ultrajului este preluat de la infracţiunea prin intermediul
căreia se comite. În măsura în care infracţiunea respectivă nu are obiect material, nici ultrajul nu va avea un
astfel de element. Astfel, în situaţia în care ultragierea se comite prin ameninţare (în sensul art. 206 C.
pen.), obiectul material lipseşte pentru că acţiunea ce reprezintă elementul material nu se răsfrânge asupra
unui anumit lucru. În schimb, dacă ultrajul constă în săvârşirea împotriva funcţionarului public a unei
infracţiuni de lovire sau alte violenţe (art. 193 C. pen.), de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.
195 C. pen.) şi de omor (art. 188–189 C. pen.), obiectul material constă în corpul celui care devine subiect
pasiv secundar.
În cazul variantelor asimilate, obiectul material poate consta într-un bun al funcţionarului public sau al
unui membru de familie al funcţionarului asupra căruia se îndreaptă activitatea ce reprezintă elementul unei
infracţiuni comisă în scop de intimidare a subiectului pasiv secundar.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, legea nu cere vreo calitate specială. Infracţiunea poate fi
săvârşită şi de un funcţionar faţă de un alt funcţionar, cu condiţia să fie îndeplinite şi celelalte cerinţe ale
normei de incriminare pentru existenţa acestei infracţiuni. Participaţia penală este posibilă în oricare din
formele sale.
b) Subiectul pasiv principal este organul care înfăptuieşte autoritatea de stat. Subiectul pasiv secundar
este un funcţionar public ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat în cadrul acestui
organ.
232
În literatura de specialitate s-a arătat că prin „funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat” se
înţelege acea funcţie care conferă funcţionarului atribuţii care nu ar putea fi îndeplinite fără exerciţiul
autorităţii de stat, adică fără competenţa de a da dispoziţii şi de a lua măsurile necesare pentru respectarea
lor*1).
În acest caz, din corelarea dispoziţiilor art. 257 alin. (1) C. pen. cu cele cuprinse în alin. (4) al aceluiaşi
articol, se desprinde concluzia că subiectul pasiv adiacent al ultrajului – varianta tip şi variantele asimilate
– poate fi orice funcţionar public ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, mai puţin
cel care are calitatea de poliţist sau pe cea de jandarm, pentru că altfel se realizează conţinutul ultrajului în
cea de-a patra variantă agravată. Prin urmare, poate fi subiect pasiv secundar al ultrajului în varianta tip, de
exemplu, un membru al Parlamentului, al Guvernului, brigadier silvic, medic-şef de circumscripţie, agent
de la circumscripţia financiară, un membru al birourilor electorale etc., care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat*2). Nu se poate afla în postura de subiect pasiv secundar niciun
judecător sau un procuror, întrucât, în acest caz, fapta comisă este cea de ultraj judiciar (art. 279 C. pen.).
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în noul Cod penal uciderea unui poliţist sau a unui jandarm
în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu ale acestuia nu reprezintă omor deosebit de
grav, ci ultraj în varianta creditată cu maximul de gravitate.
În cazul variantei asimilate definită de art. 257 alin. (3) C. pen., subiectul pasiv secundar este un membru
de familie al funcţionarului public (în sensul definit de art. 177 C. pen.).
a) Elementul material al infracţiunii de ultraj, în varianta tip, este identic cu cel examinat, după caz, la
infracţiunea de ameninţare, la cea de lovire sau alte violenţe, la cea de vătămare corporală, de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte ori de omor.
Pentru întregirea elementului material al ultrajului, se cere însă ca faptele prin care se realizează
elementul material al ultrajului să fie săvârşite asupra unui funcţionar public (în sensul art. 175 C. pen.)
„aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii”. Numai în acest
fel funcţionarul public, în momentul săvârşirii faptei, este un reprezentant efectiv al autorităţii de stat.
Faţă de un asemenea funcţionar fapta se poate săvârşi atunci când el îşi exercită efectiv funcţia, adică
numai atunci când face acte ce produc consecinţele juridice specifice funcţiei respective. În egală măsură,
fapta se poate comite şi atunci când funcţionarul nu îşi exercită efectiv funcţia, ci în considerarea unor
anumite acte efectuate anterior prin intermediul cărora a exercitat autoritatea de stat.
Când fapta se săvârşeşte asupra funcţionarului aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, nu este
necesar ca fapta să aibă vreo legătură cu actele de serviciu ale funcţionarului, autoritatea fiind totuşi
primejduită*3). Condiţia ca fapta să aibă legătură cu actele de serviciu ale funcţionarului este obligatorie
numai atunci când acesta nu îşi exercită efectiv funcţia, pe care însă o deţine. Spre exemplu, funcţionarul
întâlnit întâmplător de persoana pe care anterior o arestase este ameninţat, lovit sau chiar ucis de aceasta
din urmă.
Exercitarea atribuţiilor de serviciu nu este legată de programul de serviciu sau de locul exercitării
acestuia, infracţiunea fiind comisă şi în situaţia în care fapta s-a săvârşit contra funcţionarului care se
pregătea să intre în serviciu.
Pentru ca funcţionarul să fie ocrotit, protejat de norma de incriminare prevăzută de art. 257 C. pen., este
necesar ca acesta să nu exercite abuziv funcţia (de exemplu, prin depăşirea atribuţiilor, prin nesocotirea
cadrului legal în care trebuie să efectueze acte de serviciu, printr-o comportare lipsită de răspundere sau
arbitrară).
Dacă fapta este săvârşită împotriva a doi sau mai multor funcţionari cu aceeaşi ocazie, sunt aplicabile
regulile concursului de infracţiuni. Practica judiciară promovează această soluţie în mod justificat, pentru
că autoritatea de stat este protejată prin intermediul protecţiei acordate fiecărui reprezentant al său.
233
În cazul variantelor asimilate [art. 257 alin. (2) C. pen. şi art. 257 alin. (3) C. pen.], elementul material
poate consta în orice altă infracţiune care se comite asupra funcţionarului public sau asupra unui membru
de familie al funcţionarului public ori asupra unor bunuri ale acestora. În opinia noastră, poate fi vorba şi
despre infracţiunile enumerate de alin. (1) al art. 257 C. pen., elementul de diferenţiere fiind dat de scopul
în care ele sunt comise – acela de intimidare a funcţionarului public sau de răzbunare pentru anumite acte.
În concret, se va putea reţine o astfel de infracţiune în cazul în care, spre exemplu, o persoană incendiază
maşina funcţionarului public pentru a-l intimida şi pentru ca, în acest fel, să îl determine să anuleze unele
activităţi de control pe care urma să le desfăşoare asupra făptuitorului.
b) Urmarea imediată principală în cazul infracţiunii de ultraj constă întotdeauna într-o stare de pericol
pentru autoritatea statului. Urmarea secundară este diferită în funcţie de modalitatea în care infracţiunea se
comite. Aria de cuprindere a acestei urmări secundare este una foarte extinsă, oscilând între atingerea adusă
libertăţii psihice a persoanei şi chiar uciderea funcţionarului sau a unui membru al familiei acestuia, dar şi
vătămarea corporală a oricăruia dintre cei vizaţi sau distrugerea unui bun în scop de intimidare.
c) Raportul de cauzalitate la infracţiunea de ultraj trebuie raportat la ambele valori sociale lezate prin
comiterea sa. Simpla comitere a unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public ce îndeplineşte o funcţie
ce implică exerciţiul autorităţii de stat în timpul sau în legătură cu exercitarea acesteia este de natură să
pună în pericol autoritatea statului ca valoare socială ce se protejează în principal prin art. 257 C. pen. Cu
privire la urmările imediate, legătura de cauzalitate rezultă ex re în unele cazuri (de exemplu, în cazul
ameninţării) sau trebuie dovedită în concret (de exemplu, în cazul omorului).
Forma de vinovăţie este intenţia, care presupune ca făptuitorul să ştie că subiectul pasiv secundar este
un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul
funcţiunii sau în legătură cu fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
Mobilul şi scopul primesc caracterizări speciale la variantele asimilate care sunt comise în scop de
intimidare sau de răzbunare, fapt ce determină şi o calificare a intenţiei ca fiind directă.
A. Forme
La această infracţiune, deşi actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, ele nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii de ultraj are loc în funcţie de momentul consumativ al infracţiunilor ce
alcătuiesc elementul material al ultrajului. Astfel, în varianta tip se consumă odată cu săvârşirea
ameninţării, iar în cazul în care, spre exemplu, faptele au ca urmare secundară vătămarea corporală, faptele
se consumă odată cu producerea definitivă a acestor consecinţe.
B. Sancţionare
În actuala reglementare, spre deosebire de reglementarea anterioară, legiuitorul a ales ca stabilirea
nivelului de pericol social al infracţiunii să fie raportat la infracţiunea din care provine ultrajul ca
infracţiune complexă. În acest fel, există două nivele de pericol social abstract stabilite în art. 257 C. pen.
Astfel, pentru varianta de bază şi pentru cele asimilate, sancţiunea este cea corespunzătoare fiecărei
infracţiuni care a realizat infracţiunea de ultraj, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. Pentru
varianta agravată din art. 257 alin. (4) C. pen., în care subiectul pasiv secundar este un poliţist sau un
jandarm, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se majorează cu
jumătate.
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, această infracţiune,
dacă are ca urmare moartea victimei, este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi
234
*2) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. II, p. 198–199.
*3) V. Rămureanu, în T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. II, p. 22.
ART. 258
Uzurparea de calităţi oficiale
Uzurparea de calităţi oficiale este incriminată în art. 258 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată
şi o variantă agravată.
Varianta tip constă în folosirea fără drept a unei calităţi oficiale care implică exerciţiul autorităţii de stat,
însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate. [art. 258 alin. (1) C. pen.].
Varianta asimilată constă în fapta funcţionarului public care continuă să exercite o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept conform legii. [art. 258 alin. (2) C. pen.].
Varianta agravată există atunci când oricare dintre variantele anterioare este săvârşită de o persoană care
poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice [art. 258 alin. (3) C. pen.].
a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl formează acele relaţii sociale a căror dezvoltare este
condiţionată de exercitarea calităţilor oficiale numai de către persoanele învestite, în condiţiile legii, cu
astfel de calităţi.
b) Obiectul material lipseşte în cazul acestei infracţiuni.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii, în varianta tip, poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale cerute de lege subiectului activ al unei infracţiuni. Se poate afla în această postură şi o
persoană învestită cu o calitate oficială, dacă exercită fără drept o altă calitate.
În varianta asimilată de la art. 258 alin. (2) C. pen., subiect activ (autor) al infracţiunii poate fi şi
persoana care a avut calitatea de funcţionar public, în sensul art. 175 C. pen., ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, în cazul în care continuă să o exercite după ce a pierdut-o. Fapta este susceptibilă de
participaţie sub toate formele.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este statul.
a) Elementul material al infracţiunii, în varianta de bază, se caracterizează prin două acte distincte şi
cumulative, care se pot săvârşi simultan sau succesiv: folosirea fără drept a unei calităţi oficiale ce implică
exerciţiul autorităţii de stat şi îndeplinirea unui act legat de acea calitate. Pentru existenţa infracţiunii, este
necesar ca făptuitorul să realizeze ambele acţiuni; dacă o persoană îşi atribuie fără drept o calitate oficială,
dar nu îndeplineşte vreun act legat de acea calitate, fapta nu constituie infracţiunea de uzurpare de calităţi
oficiale.
„Folosirea fără drept a unei calităţi” presupune că făptuitorul îşi asumă faţă de alte persoane o calitate pe
care nu a deţinut-o niciodată sau pe care nu o mai deţine în momentul în care săvârşeşte fapta.
Pentru ca folosirea fără drept a unei calităţi să constituie infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale,
trebuie ca acţiunea să privească o calitate oficială, adică să se refere la o funcţie publică ce implică
235
exerciţiul autorităţii de stat. În acest sens, s-a decis, de exemplu, că fapta inculpatului de a-şi atribui fără
drept calitatea de detectiv particular nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uzurpare de
calităţi oficiale, deoarece detectivul particular nu desfăşoară o activitate ce implică exerciţiul autorităţii*1);
ori oficierea de slujbe religioase de către o persoană care a pierdut calitatea de preot nu constituie uzurpare
de calităţi oficiale, deoarece calitatea preotului nu presupune o calitate oficială în sensul legii, ci o activitate
cu caracter spiritual*2); la fel, nu constituie de uzurpare de calităţi oficiale fapta celui care, deşi nu avea
calitatea legală de expert şi-a arogat această calitate şi a întocmit o expertiză muzeografică a obiectelor
ridicate de la el de organele de urmărire penală, catalogându-le drept obiecte de tezaur fapt ce a determinat
confiscarea acestora*3).
Pe lângă această cerinţă, norma de incriminare pretinde ca folosirea fără drept a calităţii oficiale să fie
însoţită sau urmată de îndeplinirea unui act legat de acea calitate, adică de un act care intră în
atribuţiile funcţiei publice pe care şi-a asumat-o făptuitorul*4). În cazul în care prin săvârşirea faptei s-a
cauzat şi o pagubă, infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale poate intra în concurs cu infracţiunea de
înşelăciune.
În varianta asimilată elementul material este identic, situaţia subiectului activ fiind diferită. Este, în
fapt, doar o nuanţare a variantei tip, prin aceea că subiectul a exercitat cu drept activităţile specifice funcţiei
deţinute, dar a continuat să o facă şi după ce în condiţiile legii a pierdut calitatea.
În varianta agravată, folosirea calităţii oficiale este mai eficientă prin aceea că autorul se foloseşte şi de
utilizarea unor uniforme sau semne distinctive ale unor autorităţi publice, fără drept*5). În conţinutul
acestei variante se regăseşte infracţiunea de port nelegal de decoraţii sau semne distinctive din Codul penal
anterior (art. 241), fiind, de altfel, singurul caz în care o mai întâlnim în noul Cod penal. Portul nelegal de
decoraţii sau semne distinctive se poate reţine ca împrejurare de agravare a uzurpării de calităţi oficiale
numai dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe: o primă cerinţă esenţială este aceea ca uniforma sau semnul
distinctiv purtat nelegal să aparţină unei autorităţi publice; o a doua cerinţă esenţială este aceea ca
purtarea uniformei, însemnului etc. să se realizeze „fără drept”, adică în lipsa unui temei legal care să
confere celui în cauză dreptul de a purta uniforma, decoraţia sau alt semn distinctiv; a treia cerinţă
esenţială este aceea ca purtarea ilegală a uniformei sau semnului distinctiv ori decoraţiilor să se facă în
public, adică în văzul altora, căci, în caz contrar, fapta nu ar mai fi susceptibilă să lezeze prestigiul
organelor de stat.
b) Urmarea imediată principală în cazul infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale constă în crearea
unei stări de pericol pentru autoritatea statului.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re în cazul infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale.
Forma de vinovăţie. Uzurparea de calităţi oficiale se săvârşeşte, din punct de vedere subiectiv, cu
intenţie.
Mobilul şi scopul nu apar ca elemente constitutive ale infracţiunii, dar ele vor fi relevante în procesul de
stabilire a nivelului concret de pericol social pe care fapta îl prezintă.
A. Forme
Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-au săvârşit cele două acţiuni şi s-a produs
urmarea imediată.
B. Sancţionare
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, în varianta tip şi în cea asimilată, iar pentru varianta
agravată sancţiunea este închisoarea de la unu la 5 ani.
236
*2) A se vedea G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 202.
*3) A se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1469/2007, pe www.iccj.ro.
ART. 259
Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri
Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri este incriminată în art. 259 C. pen. şi are o variantă tip şi o
variantă agravată.
Varianta tip [art. 259 alin. (1) C. pen.] constă în sustragerea ori distrugerea unui înscris care se află în
păstrarea ori în deţinerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2).
Varianta agravată există atunci când varianta anterioară este comisă de un funcţionar public în
exercitarea atribuţiilor de serviciu [art. 259 alin. (2) C. pen.].
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri îl formează relaţiile
sociale privitoare la securitatea înscrisurilor sau a documentelor aflate în deţinerea sau păstrarea unui organ
sau unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi dintre cele prevăzute în art. 176 C. pen. sau art. 175 alin. (2)
C. pen., după caz.
b) Obiectul material îl constituie orice înscris aflat în păstrarea sau deţinerea unei instituţii publice.
Spre deosebire de Codul penal anterior, noul Cod nu mai enumeră şi dosarul sau registrul în categoria
obiectelor care pot constitui obiect material al infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, însă
diferenţa nu este una care să aibă consistenţă, întrucât toate acestea sunt alcătuite din înscrisuri. Nu
constituie „înscrisuri”, în accepţiunea art. 259 C. pen., moneda de hârtie, titlurile de credit sau titlurile de
orice fel pentru efectuarea plăţilor, iar sustragerea sau distrugerea acestora constituie, după caz, furt,
distrugere sau altă infracţiune contra patrimoniului*1). De asemenea, nu constituie obiect material al
acestei infracţiuni înscrisurile necesare soluţionării unei cauze, emise de către un organ judiciar sau
adresate acestuia. Sustragerea sau distrugerea unui astfel de înscris, în scopul de a împiedica aflarea
adevărului într-o procedură judiciară, realizează conţinutul uneia dintre infracţiunile care împiedică
înfăptuirea justiţiei şi, mai precis, al infracţiunii prevăzute în art. 275 C. pen., cu titlul marginal
„Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri”.
Aşa cum rezultă din conţinutul normei de incriminare, înscrisul care a fost sustras sau distrus trebuie să
se afle în păstrarea sau deţinerea vreuneia dintre unităţile prevăzute în art. 176 C. pen. sau art. 175 alin. (2)
C. pen. Prin „păstrare” se înţelege o deţinere în sensul unei detenţii precare. Păstrarea are ca substanţă a sa
caracterul vremelnic, temporar al deţinerii înscrisului*2). Un înscris se află în „deţinerea” unei unităţi
dintre cele la care se referă art. 176 C. pen. sau art. 175 alin. (2) atunci când aceasta, fiind direct interesată,
îl posedă în mod definitiv. Este irelevant locul unde se găsea înscrisul în momentul sustragerii sau
distrugerii (la sediul instituţiei ori în servieta sau asupra angajatului acelei unităţi), odată ce făptuitorul ştia
că înscrisul se află în păstrarea sau deţinerea instituţiei respective*3).
237
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, varianta tip,
nu este circumstanţiat; acesta poate fi orice persoană, mai puţin un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiunilor de serviciu, caz în care fapta realizează conţinutul variantei agravate. De altfel, elementul
care determina nivelul de pericol social mai ridicat este chiar calificarea subiectului activ ca funcţionar
public care săvârşeşte faptele descrise la varianta tip în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. În sensul legii,
prin „atribuţii de serviciu” se înţeleg numai acele activităţi care sunt specifice statutului funcţionarului
public care a comis fapta.
Participaţia penală, la varianta tip, este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
La varianta agravată, pentru a exista coautoratul, trebuie să se constate că toţi cei care au săvârşit acţiuni
nemijlocite îndeplinesc calificarea impusă de norma de incriminare.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este una dintre persoanele prevăzute de art. 176 sau art. 175 alin. (2) C.
pen. Uneori, infracţiunea poate avea şi un subiect pasiv secundar, în cazul în care înscrisul a fost lăsat în
păstrarea unei instituţii publice (de exemplu, proprietarul care a depus un act de proprietate la o unitate
bancară).
a) Elementul material al faptei constă într-o acţiune alternativă: sustragere sau distrugere.
„Sustragerea” înseamnă luarea fără drept a înscrisului din sfera de dispoziţie a unităţii care îl păstrează
sau îl deţine.
„Distrugerea” presupune nimicirea înscrisului şi poate fi efectuată în orice mod. Tot distrugere înseamnă
şi degradarea parţială a înscrisului, în aşa fel încât înscrisul să nu mai poată fi întrebuinţat în conformitate
cu destinaţia sa iniţială.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru autoritatea publică. Nu este necesar, pentru
existenţa infracţiunii, să apară un prejudiciu în urma săvârşirii acesteia.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei şi apare instantaneu la momentul săvârşirii
distrugerii sau sustragerii înscrisului.
Forma de vinovăţie este intenţia, care presupune ca făptuitorul să aibă reprezentarea că înscrisul, în
momentul săvârşirii sustragerii sau distrugerii acestuia, se află în păstrarea sau detenţia uneia dintre
persoanele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2) C. pen.
A. Forme
Actele de pregătire nu sunt incriminate în cazul acestei infracţiuni.
Tentativa este incriminată. Poate să apară numai în modalitatea tentativei întrerupte, care presupune
începerea actelor de distrugere sau sustragere a înscrisului, dar întreruperea lor mai înainte ca înscrisul să fi
fost nimicit, degradat sau intrat în posesia făptuitorului.
Consumarea faptei are loc odată cu desăvârşirea acţiunii de distrugere sau sustragere a înscrisului.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi în formă continuată.
B. Sancţionare
Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, în varianta tip, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Când fapta se săvârşeşte în varianta agravată, adică de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiunilor de
serviciu, maximul pedepselor prevăzute pentru varianta tip şi atenuată se majorează cu o treime.
238
Tentativa se pedepseşte, în temeiul art. 33 C. pen., cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.
*1) V. Rămureanu, în T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 42.

*3) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 332–350.
ART. 260
Ruperea de sigilii
Ruperea de sigilii este incriminată în art. 260 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip [art. 260 alin. (1) C. pen.] constă în înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat.
Varianta agravată există atunci când fapta descrisă anterior a fost comisă de un custode [art. 260 alin.
(2) C. pen.].
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la respectul datorat autorităţii, care
sunt încălcate prin înlăturarea sau distrugerea unui sigiliu legal aplicat.
b) Obiectul material este reprezentat de însuşi sigiliul legal aplicat. Nu este vorba însă de instrumentul
metalic folosit pentru efectuarea operaţiei de sigilare, ci de materialul în care se găseşte amprenta sigiliului,
pentru că asupra acestui material se exercită acţiunea incriminată. Pentru ca fapta să constituie infracţiune,
este necesar ca sigiliul să fie legal aplicat. Această cerinţă este îndeplinită când sigiliul a fost aplicat de
către organul competent, cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de lege.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat; poate fi orice persoană, mai puţin cea care are calitatea de
custode, caz în care fapta va realiza conţinutul variantei agravate. Elementul circumstanţial de agravare a
infracţiunii de rupere de sigilii îl constituie calitatea subiectului activ nemijlocit, care este cea de custode al
bunurilor sigilate. Raţiunea agravării rezidă din faptul că autorul încalcă şi încrederea ce i s-a acordat
atunci când bunurile sigilate au fost lăsate în custodia sa.
b) Subiectul pasiv este autoritatea care a dispus şi în numele căreia s-a aplicat sigiliul. Aceasta poate fi,
de exemplu, organul de urmărire penală (în cazul ridicării de obiecte sau al sechestrului asigurător în faza
de urmărire penală), instanţa judecătorească (în cazul sechestrului asigurător sau definitiv în materie civilă)
etc.*1).
Poate exista şi un subiect pasiv secundar în persoana aceluia ale cărui interese au fost protejate prin
punerea sigiliului şi a fost prejudiciat prin înlăturarea acestuia.
a) Elementul material al infracţiunii se poate realiza fie prin acţiunea de înlăturare, fie prin acţiunea de
distrugere a unui sigiliu legal aplicat. Acţiunea de înlăturare a sigiliului constă în îndepărtarea de pe bunul
sigilat a materialului pe care a fost imprimată amprenta sigiliului (de exemplu, materialul este desprins,
239
dezlipit). Prin înlăturarea sigiliului, deşi acesta nu este distrus, el nu mai poate servi scopului pentru care a
fost aplicat.
Distrugerea sigiliului constă în nimicirea materialului în care a fost imprimată amprenta acestuia (de
exemplu, materialul este sfărâmat, topit etc.). Prevăzând distrugerea ca modalitate alternativă de realizare a
elementului material al infracţiunii, legiuitorul nu a inclus în conţinutul infracţiunii de rupere de sigilii
fapta cu incriminare distinctă ca infracţiune de distrugere, fără a crea în dispoziţiile art. 260 C. pen. o
infracţiune complexă*2). De altfel, fiind vorba de distrugerea materialului în care se află amprenta
sigiliului, material care în sine prezintă o valoare lipsită de semnificaţie, acţiunea nici nu poate realiza
elementul material al infracţiunii de distrugere*3).
b) Urmarea imediată principală în cazul infracţiunii de rupere de sigilii constă în crearea unei stări de
pericol pentru autoritatea organului care a aplicat sigiliul.
c) Raportul de cauzalitate la infracţiunea de rupere de sigilii se prezumă.
Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia, ceea ce presupune cunoaşterea de
către făptuitor a împrejurării că acţiunea sa de înlăturare sau distrugere priveşte un sigiliu legal aplicat.
Mobilul şi scopul. nu au relevanţă în realizarea conţinutului infracţiunii. De acestea se va ţine seamă la
individualizarea pedepsei.
A. Forme
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care sigiliul legal aplicat este înlăturat sau distrus
efectiv. Infracţiunea poate îmbrăca şi forma continuată de săvârşire.
B. Sancţionare
Ruperea de sigilii, varianta tip, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă. Pentru
varianta agravată, norma de incriminare prevede pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
*1) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 332–350.

*2) C. Ap. Piteşti, Dec. pen. nr. 230/R/1995, în RDP nr. 3/1996, p. 122.
*3) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2650/1983, în RRD nr. 9/1984.
ART. 261
Sustragerea de sub sechestru
Sustragerea de sub sechestru este incriminată în art. 261 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip [art. 261 alin. (1) C. pen.] constă în sustragerea unui bun care este legal sechestrat.
Varianta agravată există atunci când fapta descrisă anterior a fost comisă de un custode [art. 261 alin.
(2) C. pen.].
240
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la asigurarea respectării sechestrului
legal aplicat, ca o măsură a autorităţii de stat.
b) Obiectul material constă în bunul legal sechestrat asupra căruia se exercită acţiunea de sustragere.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană, inclusiv proprietarul bunului sechestrat. Dacă
autorul are calitatea de custode, fapta va fi încadrată în varianta agravată a infracţiunii.
Sustragerea de sub sechestru poate fi săvârşită în participaţie penală.
b) Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar este autoritatea care a dispus şi în numele căreia
s-a aplicat sechestrul (organul de urmărire penală, instanţa de judecată etc.).
Elementul circumstanţial de agravare a infracţiunii de sustragere de sub sechestru îl constituie subiectul
activ nemijlocit, care trebuie să aibă calitatea de custode al bunului pus sub sechestru.
Pentru existenţa variantei agravate a infracţiunii, nu interesează dacă autorul, având calitatea de custode,
este sau nu proprietarul bunului. Împrejurarea că acesta este sau nu proprietarul bunului prezintă însă
relevanţă sub alt aspect; astfel, dacă făptuitorul este proprietarul bunului, sustrăgând acel bun, săvârşeşte
numai infracţiunea de sustragere de sub sechestru, iar dacă nu este proprietarul bunului, săvârşeşte atât
infracţiunea de sustragere de sub sechestru, cât şi infracţiunea de abuz de încredere, sub forma unui concurs
ideal de infracţiuni*1).
a) Elementul material constă într-o acţiune de sustragere a unui bun de sub sechestru. „Sustragerea” nu
este sinonimă cu însuşirea pe care o întâlnim în conţinutul furtului, deoarece poate exista infracţiunea de
sustragere de sub sechestru chiar şi atunci când luarea bunului sechestrat s-a făcut în alt scop decât acela al
însuşirii pe nedrept*2).
„Sustragerea”, ca element material al infracţiunii pe care o examinăm, se realizează ori de câte ori bunul
luat de făptuitor a fost scos de sub sechestru, trecând în puterea de dispoziţie a făptuitorului.
Sustragerea de sub sechestru nu are caracterul unei infracţiuni complexe, ceea ce va determina intrarea în
concurs ideal cu infracţiunea de furt atunci când sunt îndeplinite şi celelalte condiţii pentru existenţa acestei
infracţiuni*3).
Pentru a întregi elementul material al infracţiunii, acţiunea de sustragere trebuie să privească un bun
legal sechestrat. Prin „sechestru legal aplicat” în doctrina penală s-a susţinut că se înţelege instituirea unui
sechestru numai cu respectarea condiţiilor de formă*4), ceea ce presupune verificarea de către instanţă a
competenţei organului care a dispus sechestrul, competenţa organului ce a aplicat efectiv sechestrul şi
modul în care s-a efectuat sechestrarea, în sfârşit, respectarea cerinţelor privitoare la natura bunurilor ce pot
fi sechestrate*5).
În alte opinii, se consideră că instanţa de judecată trebuie să verifice legalitatea sechestrului sub toate
aspectele, atât în ceea ce priveşte viciile de formă, cât şi în ceea ce priveşte viciile de fond pe care ar putea
să le prezinte sechestrul aplicat. Dacă se constată, în urma verificării, că bunul sustras nu a fost legal
sechestrat, fapta nu constituie infracţiunea de sustragere de sub sechestru*6).
b) Urmarea imediată principală în cazul infracţiunii de sustragere de sub sechestru constă în crearea
unei stări de pericol pentru autoritatea organului care a aplicat sechestrul.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din simpla comitere a faptei de sustragere a unui bun legal sechestrat.
către făptuitor a împrejurării că acţiunea sa de sustragere priveşte un bun legal sechestrat.
241
Mobilul şi scopul nu au relevanţă în realizarea conţinutului infracţiunii. De acestea se va ţine seamă la
A. Forme
Sustragerea de sub sechestru este susceptibilă de tentativă, însă aceasta nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc odată cu executarea acţiunii de sustragere a bunului de sub sechestru,
când s-a produs şi urmarea imediată.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi în formă continuată, caz în care distingem şi un moment al epuizării.
B. Sancţionare
Sustragerea de sub sechestru, varianta tip, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
Când fapta este săvârşită de custode (varianta agravată), pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani
sau amenda.

*2) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 203–204.
*3) C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op. cit., p. 424.
ART. 262
Trecerea frauduloasă a frontierei de stat
Trecerea frauduloasă a frontierei de stat este incriminată în art. 262 C. pen. într-o variantă tip şi o
Varianta tip este cuprinsă în art. 262 alin. (1) C. pen. şi constă în intrarea sau ieşirea din ţară prin
trecerea ilegală a frontierei de stat a României.
Varianta agravată există atunci când fapta descrisă anterior a fost comisă, în mod alternativ: a) în scopul
sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei măsuri
educative, privative de libertate; b) de către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice
mod dreptul de intrare sau de şedere în ţară de un custode [art. 261 alin. (2) C. pen.].
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la asigurarea respectării regimul
frontierei de stat. În România regimul frontierei de stat este stabilit, în principal de O.U.G. nr. 105/2001. În
conformitate cu art. 1 lit. a) din acest act normativ, frontiera de stat este linia reală sau imaginară care trece,
242
în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu
semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare
frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele
vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial este
acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la
mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi limitele laterale ale
mării teritoriale a României. Tot O.U.G. nr. 105/2001, prin art. 1 lit. l), defineşte şi conceptul de
„infracţiune de frontieră”, aceasta fiind fapta prevăzută de lege ca infracţiune, săvârşită în scopul trecerii
ilegale peste frontiera de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor sau altor bunuri. În acelaşi
timp, trecerea ilegală a frontierei de stat este trecerea peste frontiera de stat în alte condiţii decât cele
prevăzute de legea română.
În regulă generală, frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de teritoriul
fiecăruia dintre statele vecine şi marea teritorială a României de zona contiguă. În plan vertical frontiera de
stat delimitează spaţiul aerian şi subsolul statului român de spaţiul aerian şi subsolul fiecăruia dintre statele
vecine.
Frontiera de stat se stabileşte prin lege, în conformitate cu prevederile tratatelor internaţionale,
convenţiilor sau înţelegerilor încheiate de statul român cu statele vecine. Frontiera de stat a României este
marcată, de regulă, în teren prin semne de frontieră, ale căror date topo-geodezice sunt prevăzute în
documentele de demarcare bilaterale, încheiate de statul român cu statele vecine.
În acest context, în temeiul art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, regimul juridic al frontierei de stat
cuprinde totalitatea normelor prevăzute de legislaţia internă care privesc frontiera de stat şi desfăşurarea
diferitelor activităţi în zona de frontieră, în zona aeroporturilor şi porturilor deschise traficului
internaţional. Asigurarea respectării regimului juridic al frontierei de stat revine autorităţilor care au
atribuţii privind controlul la trecerea frontierei de stat şi autorităţilor administraţiei publice locale.
Trecerea frontierei de stat a României de către persoane, mijloace de transport, mărfuri şi alte bunuri se
face prin punctele de trecere a frontierei de stat deschise traficului internaţional. Trecerea frontierei de stat
a României se poate face şi prin punctele de mic trafic, în condiţiile stabilite de comun acord prin
documente bilaterale încheiate de România cu statele vecine. Numai pe cale de excepţie de la prevederile
alin. (1), trecerea frontierei de stat se poate face şi prin alte locuri, dar numai în situaţiile stabilite prin
normele de aplicare a O.U.G. nr. 105/2001.
În toate cazurile, trecerea frontierei de stat de către persoane se face cu respectarea prevederilor O.U.G.
nr. 105/2001, iar trecerea mijloacelor de transport, a mărfurilor şi altor bunuri se face cu respectarea legilor
ce reglementează regimul vamal (Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României).
b) Obiectul material în cazul acestei infracţiuni lipseşte, întrucât acţiunea interzisă nu se răsfrânge
asupra unui lucru concret.
a) Subiectul activ nemijlocit, la varianta tip, poate fi orice persoană care trece frontiera de stat în mod
ilegal. Totuşi, subiectul la varianta tip primeşte o calificare negativă implicită, care rezultă din
reglementarea ce priveşte una dintre modalităţile variantei agravate a infracţiunii [art. 262 alin. (2) lit. b) C.
pen.]: trebuie să se constate că el nu este un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice
mod dreptul de intrare şi de şedere în ţară.
Pentru lămurirea conţinutului acestei circumstanţieri trebuie să se facă apel la prevederile O.U.G. nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România. În temeiul art. 85 din acest act normativ, declararea ca
indezirabil este o măsură care se dispune împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există
indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională
sau ordinea publică. Măsura se dispune de Curtea de Apel Bucureşti, la sesizarea procurorului anume
desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Hotărârea cu privire la luarea acestei
măsuri se comunică străinului, precum şi, dacă instanţa dispune declararea ca indezirabil, Oficiului Român
243
pentru Imigrări, pentru a fi pusă în executare, iar dreptul de şedere a străinului încetează de la data
pronunţării hotărârii prin care acesta a fost declarat indezirabil. Punerea în executare a hotărârii prin care
străinul a fost declarat indezirabil se realizează prin escortarea sa până la frontieră sau până în ţara de
origine, de către personalul specializat al Oficiului Român pentru Imigrări. Perioada pentru care un străin
poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani, cu posibilitatea prelungirii termenului pentru o nouă
perioadă cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că nu au încetat motivele care au
determinat luarea acestei măsuri. Persoanele declarate indezirabile vor fi comunicate de Oficiul Român
pentru Imigrări Direcţiei generale afaceri consulare.
Conform art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de şedere este dreptul acordat străinului de către
autorităţile competente de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condiţiile
legii. El este acordat în baza unei vize temporare sau permanente. În cazul vizelor temporare, acestea pot fi
de scurtă şedere şi de lungă şedere şi se acordă în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 194/2002. Spre
exemplu, în temeiul art. 23 din acest act normativ, viza de scurtă şedere este viza care permite străinilor să
solicite intrarea pe teritoriul României, pentru alte motive decât imigrarea, în vederea unei şederi
neîntrerupte sau a mai multor şederi a căror durată să nu depăşească 90 de zile, în decurs de 6 luni de la
data primei intrări. Acest tip de viză poate fi eliberat cu una sau mai multe intrări. O astfel de viză se
acordă pentru diferite scopuri, între care: a) misiune (străinilor care, pentru raţiuni ce ţin de funcţia lor
politică, administrativă sau de utilitate publică, trebuie să se deplaseze în România); b) turism; c) vizită la
cetăţeni români sau străini posesori ai unui permis de şedere valabil; d) afaceri; e) transport; f) activităţi
sportive; g) activităţi culturale, ştiinţifice, umanitare, tratament medical de scurtă durată sau alte activităţi
care nu contravin legilor române.
Anularea şi revocarea dreptului de şedere în România se fac tot în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr.
194/2002. În conformitate cu art. 77 din acest act normativ, Oficiul Român pentru Imigrări anulează, prin
decizie motivată, dreptul de şedere permanentă sau temporară în România, dacă se constată ulterior că: a)
la data acordării dreptului de şedere permanentă sau a prelungirii dreptului de şedere temporară străinul nu
îndeplinea condiţiile prevăzute de lege în acest sens; b) dreptul de şedere permanentă sau prelungirea
dreptului de şedere temporară a fost obţinut/obţinută prin folosirea de informaţii false, documente false sau
falsificate ori de alte mijloace ilegale; c) dreptul de şedere a fost obţinut în baza unei căsătorii de
convenienţă; d) străinul a fost îndepărtat anterior de pe teritoriul României şi a reintrat, sub o altă identitate,
în perioada de interdicţie. Revocarea dreptului de şedere permanentă se face prin decizie motivată atunci
când se constată că rezidentul permanent constituie o ameninţare la adresa ordinii publice, ca urmare a
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Dreptul de şedere temporară se revocă tot de către Oficiu
atunci când: a) în urma verificărilor efectuate de Oficiul Român pentru Imigrări sau a sesizărilor primite de
la alte autorităţi competente, potrivit legii, se constată că străinul nu mai îndeplineşte condiţiile pe baza
cărora i-a fost prelungit dreptul de şedere ori nu mai respectă scopul pentru care i-a fost acordat acest drept;
b) se constată că străinul a încălcat reglementările privind frontiera de stat sau pe cele referitoare la
angajarea în muncă a străinilor; c) se constată că străinul suferă de o boală ce pune în pericol sănătatea
publică şi nu se supune măsurilor de tratament medical stabilite de autorităţile competente.
Infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat poate fi săvârşită în participaţie penală.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat este statul, ca titular al valorii
sociale lezate prin săvârşirea infracţiunii.
a) Elementul material constă în comiterea oricăreia dintre acţiunile cu caracter alternativ prevăzute de
art. 262 alin. (1) C. pen.: intrarea în ţară sau ieşirea din ţară ambele comise prin trecere ilegală. Pentru ca
fapta să reprezinte această infracţiune, se impune în mod necesar să se constate că are caracter ilegal prin
244
raportare la regimul juridic stabilit pentru trecerea frontierei. Cu alte cuvinte, trebuie să se constate că fapta
s-a comis cu încălcarea regulilor în vigoare la acel moment.
În măsura în care, pentru a se realiza trecerea efectivă, s-au utilizat anumite mijloace care au ele însele
caracter penal, apreciem că trebuie să se aplice regulile concursului de infracţiuni. Spre exemplu, dacă
pentru trecerea frontierei persoana şi-a asumat o identitate falsă, în concurs cu trecerea frauduloasă se va
reţine şi falsul privind identitatea (art. 327 C. pen.).
Pentru existenţa infracţiunii este suficient să se constate că trecerea peste frontieră s-a făcut cu încălcarea
regimului juridic instituit în acest sens. Dacă trecerea prin alt loc decât cel stabilit pentru control s-a făcut
pentru a se trece anumite bunuri în scopul sustragerii lor de la control vamal, considerăm că se impune
reţinerea unui concurs de infracţiuni între trecerea frauduloasă a frontierei de stat (art. 262 C. pen.) şi
contrabanda (art. 270 C. vamal). Este adevărat că se poate pune problema absorbţiei infracţiunii de trecere
frauduloasă ca fiind infracţiunea mijloc, indispensabilă pentru comiterea infracţiunii scop. Totuşi,
promovăm soluţia concursului de infracţiuni întrucât sunt încălcate două regimuri juridice diferite, iar
infracţiunea de contrabandă se poate comite şi în interiorul teritoriului, fără a presupune cu necesitate o
trecere ilegale a frontierei naţionale.
b) Urmarea imediată principală în cazul infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat constă în
producerea unei stări de pericol pentru autoritatea statului, în componenta sa ce priveşte respectarea
regimul de trecere peste frontieră.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din simpla comitere a faptei de intrare sau de ieşire din ţară fără
respectarea prevederilor legale.
către făptuitor a împrejurării că acţiunea sa de traversare a frontierei nu este conformă cu regimul instituit
în acest domeniu.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă în realizarea conţinutului infracţiunii, în varianta sa de bază. Cu
privire la prima modalitate a variantei agravate, caracterul de gravitate ridicată este dat de împrejurarea că
cel care comite infracţiunea acţionează în realizarea unui scop special caracterizat de norma de incriminare
– acela de a se sustrage de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei
măsuri educative, privative de libertate. Constatăm că, pentru a se putea reţine comiterea infracţiunii în
această variantă, se impune ca făptuitorul să aibă perspectiva unei iminente angajări sau concretizări a
răspunderii sale penale pentru comiterea unei infracţiuni. În concret, dacă s-a emis un ordin prin care
subiectului activ i se interzice să părăsească ţara*1) şi acesta alege să procedeze totuşi în acest fel, având
cunoştinţă despre ordin, va comite infracţiunea în varianta de la art. 262 alin. (2) lit. b) C. pen.
Legiuitorul a ales să facă o limitare a ipotezelor de natură să agraveze răspunderea penală prin aceea că a
indicat expres faptul că sustragerea trebuie să aibă în vedere tragerea la răspundere penală, executarea unei
pedepse sau a uneia dintre măsurile educative privative de libertate. Dacă sustragerea priveşte o măsură de
siguranţă nu se va putea reţine infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat, ci, eventual,
infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale prevăzută de art. 288 C. pen.
A. Forme
Trecerea frauduloasă a frontierei este susceptibilă de tentativă, în modalitatea întreruptă şi aceasta este
incriminată în conformitate cu art. 262 alin. (3) C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul trecerii efective a liniei frontierei*2), indiferent de tipul de
frontieră despre care este vorba.
B. Sancţionare
245
Trecerea frauduloasă a frontierei, în varianta tip, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
Când fapta este săvârşită în varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda.
Pentru fapta prevăzută în alin. (2), potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune
măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
5. Cauză specială de nepedepsire
Conform art. 262 alin. (4) C. pen., fapta prevăzută în alin. (1) al aceluiaşi articol, săvârşită de o victimă a
traficului de persoane sau de minori, nu se pedepseşte. Este vorba despre situaţiile în care trecerea ilegală
peste frontieră se face de către subiectul pasiv al infracţiunilor prevăzute de art. 210 (traficul de persoane),
respectiv de art. 211 C. pen. (traficul de minori). Este de remarcat că nu s-a ales soluţia extinderii cazurilor
de nepedepsire şi cu privire la subiectul care este victima infracţiunii de trafic de migranţi (art. 263 C.
pen.), întrucât aceştia sunt de acord să fie trecuţi ilegal peste frontieră, motiv pentru care angajarea
răspunderii lor pentru această infracţiune este justificată.
*1) Art. 555 alin. (2) C. pr. pen. prevede că în cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate,
odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă,
judecătorul delegat cu executarea emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească ţara.
*2) În acelaşi sens, a se vedea R.M. Stănoiu, Trecerea frauduloasă a frontierei de stat, în V. Dongoroz
ş.a., op. cit., vol. III, p. 67; H. Diaconescu, Din nou cu privire la momentul şi locul consumării infracţiunii
de trecere frauduloasă a frontierei de stat a României, în Dreptul nr. 10/1996, p. 101.
ART. 263
Traficul de migranţi
Traficul de migranţi este incriminat în art. 263 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip [art. 263 alin. (1) C. pen.] constă în racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea,
transferarea sau adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.
Varianta agravată există atunci când, în mod alternativ, fapta descrisă anterior a fost comisă: a) în
scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial; b) prin mijloace care pun în pericol viaţa,
integritatea sau sănătatea migrantului; c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante
[art. 261 alin. (2) C. pen.].
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la asigurarea respectării regimului
juridic instituit de către autorităţi în domeniului migraţiei.
b) Obiectul material lipseşte la varianta de bază, dar poate exista la varianta agravată. În măsura în care
migrantul este supus la tratamente inumane ce sunt îndreptate împotriva corpului migrantului, acesta va
deveni şi obiectul material al infracţiunii.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale
responsabilităţii penale.
Traficul de migranţi poate fi săvârşit în participaţie penală.
246
b) Subiectul pasiv principal este statul, întrucât el este titularul valorii sociale afectate prin comiterea
infracţiunii – asigurarea respectării regimului juridic al tranzitării frontierei de către migranţi.
a) Elementul material constă în comiterea oricăreia dintre acţiunile indicate expres de norma de
incriminare din art. 263 alin. (1) C. pen.: „racolarea”, „îndrumarea”, „călăuzirea”, „transportarea”,
„transferarea”, „adăpostirea”.
„Racolarea” presupune a recruta persoane interesate de trecerea ilegală a frontierei de stat prin
promisiuni sau presiuni.
„Îndrumarea” constă în indicarea amănunţită a modului în care trebuie să se procedeze pentru
traversarea frontierelor naţionale.
„Călăuzirea” reprezintă însoţirea migranţilor, conducerea acestora, astfel încât tranzitarea frontierei să
le fie facilitată.
„Transportarea” constă în deplasarea acestora cu ajutorul unui mijloc de transport.
„Transferarea” presupune mutarea în orice mod a migranţilor dintr-o locaţie în alta.
„Adăpostirea” înseamnă punerea la dispoziţia persoanelor interesate a unor spaţii în care să locuiască
pentru scurte perioade, până la realizarea transferului peste frontieră.
Toate aceste fapte constituie infracţiunea de trafic de migranţi dacă sunt îndeplinite două cerinţe
esenţiale. În primul rând, este obligatoriu ca faptele să se îndrepte asupra unor persoane ce se află în
situaţia de a fi migranţi, adică de a se deplasa din ţara lor spre o altă ţară, în vederea stabilirii reşedinţei în
această ţară. În al doilea rând, oricare dintre faptele indicate trebuie să fie comise în scopul trecerii
frauduloase a frontierei de stat a României. Într-o situaţie concretă, s-a reţinut, între altele, această
infracţiune în sarcina a doi cetăţeni români ce au transportat cu un microbuz doi cetăţeni indieni din
România înspre Austria, ascunzându-i între bagajele celorlalţi călători*1).
Pentru a se reţine infracţiunea în varianta de bază, trebuie să se constate că infracţiunea nu este comisă
prin mijloace de către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod dreptul de intrare
sau de şedere în ţară care ar determina ridicarea nivelului de pericol social al acesteia. Cu alte cuvinte,
trebuie să nu fie comisă prin utilizarea de mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea
migrantului (cum ar fi, spre exemplu, urcarea acestuia într-o maşină frigorifică şi transportarea la
temperaturi foarte scăzute pe o distanţă considerabilă). În egală măsură, se va reţine varianta agravată, şi nu
cea de bază, dacă migrantul este supus la tratamente inumane sau degradante (spre exemplu, este
„adăpostit” în condiţii insalubre, fără lumină şi fără hrană câteva zile).
b) Urmarea imediată principală în cazul infracţiunii de minori este producerea unei stări de pericol
pentru autoritatea statului, în ceea ce priveşte respectarea regimului frontierei de stat.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din simpla comitere a faptei de traficare a migranţilor.
Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia directă pentru că şi în varianta de bază
şi în cea agravată subiectul activ este animat de un scop special caracterizat de norma de incriminare. În
varianta de bază, oricare dintre modalităţile normative indicate de legiuitor sunt realizate în scopul trecerii
frontierei de stat a României. Dacă scopul acestor fapte este diferit, fapta comisă nu mai îndeplineşte
condiţiile pentru a fi încadrată juridic drept trafic de migranţi, putându-se reţine, după caz, o altă
infracţiune. Spre exemplu, dacă adăpostirea migrantului se realizează în vederea exploatării sale (în sensul
art. 182 C. pen.), fapta comisă nu mai este cea de trafic de migranţi, ci de trafic de persoane (art. 210 C.
pen.). Dacă însă după exploatarea sa în ţară, victima este transportată ilegal peste frontieră, opinăm că cele
două infracţiuni se pot reţine în concurs.
247
În egală măsură, atunci când se constată comiterea faptei în scopul de a obţine, direct sau indirect, un
folos patrimonial, se va reţine varianta agravată prevăzută de art. 263 alin. (2) lit. a) C. pen.
A. Forme
Tentativa la infracţiunea de trafic de migranţi este incriminată potrivit art. 263 alin. (3) C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc odată cu executarea oricăreia dintre acţiunile care pot alcătui elementul
material, conform normei de incriminare.
B. Sancţionare
Traficul de migranţi, varianta tip, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Când fapta este săvârşită în varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
unor drepturi.
*1) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2694/2010, Programul Legis, CTCE Piatra Neamţ, Modulul Jurisprudenţă.
ART. 264
Facilitarea şederii ilegale în România
Facilitarea şederii ilegale în România este incriminată în art. 264 C. pen. într-o variantă tip, o variantă
agravată şi o variantă atenuată.
Varianta tip [art. 264 alin. (1) C. pen.] constă în facilitarea prin orice mijloace, a rămânerii ilegale pe
teritoriul României a unei persoane, victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de
migranţi, care nu are cetăţenia română şi nici domiciliul în România.
Varianta agravată există atunci când fapta descrisă anterior a fost comisă în oricare dintre situaţiile
următoare: a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial; b) de către un funcţionar
public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu [art. 261 alin. (2) C. pen.].
Varianta atenuată este comisă atunci când oricare dintre faptele descrise la varianta tip şi la varianta
agravată sunt săvârşite cu privire la un alt străin aflat ilegal pe teritoriul României [art. 264 alin. (3) C.
pen.].
juridic instituit cu privire la şederea străinilor în România.
b) Obiectul material nu există în cazul acestei infracţiuni, acţiunea făptuitorului nefiind îndreptată
împotriva unui bun anumit.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică sau orice persoană juridică ce îndeplinesc
condiţiile generale ale responsabilităţii penale, legea necerând nicio condiţie specială pentru subiectul activ
al infracţiunii definită de art. 264 C. pen. Dacă subiectul activ îndeplineşte condiţia de a fi funcţionar public
248
(în sensul art. 175 C. pen.), iar fapta este comisă în îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu, va fi realizată
varianta agravată prevăzută de art. 264 alin. (2) lit. b) C. pen.
Infracţiunea poate fi săvârşită în participaţie penală, în oricare dintre formele acesteia. Pentru varianta
agravată în care subiectul activ este un funcţionar public, coautoratul este posibil numai dacă toţi
participanţii îndeplinesc calificarea impuse de lege şi fapta este îndeplinită în exercitarea atribuţiilor lor de
serviciu.
b) Subiectul pasiv principal este statul, reprezentat prin autorităţile sale responsabile să supravegheze
respectarea regimului străinilor în România (Oficiul Român pentru Imigraţie). În secundar, în varianta de
bază, subiect pasiv al infracţiunii poate fi o persoană ce este victimă a unei infracţiuni de traficare (de
persoane, de minori sau de migranţi), nu are cetăţenia română şi nici domiciliul în România şi este ţinut în
ţară împotriva voinţei sale. Dacă facilitarea priveşte rămânerea în ţară a unui străin care nu este victima
niciuneia dintre infracţiunile indicate de lege, dar care se află ilegal pe teritoriul României (de exemplu,
după expirarea duratei de valabilitate a vizei turistice), infracţiunea se reţine în varianta atenuată prevăzută
de art. 264 alin. (3) C. pen.
a) Elementul material constă într-un comportament de facilitare a şederii ilegale în România a unui
străin care, în varianta de bază, este victimă a unei infracţiuni de traficare (de persoane, de minori sau de
migranţi).
Legiuitorul a ales ca în acest caz să nu indice în mod expres care sunt modalităţile prin care se poate
realiza „facilitarea”. În contextul dat, se va încadra în acest concept orice activitate care va ajuta pe străinul
respectiv să rămână în ţară în mod ilegal. În opinia noastră, fapta poate fi comisă şi atât printr-o comisiune,
cât şi printr-o omisiune. Poate fi vorba despre o activitate de adăpostire a unei persoane care este victima
infracţiunii de trafic de persoane. Când în schimbul acestei prestaţii făptuitorul primeşte şi anumite sume de
bani, se poate reţine chiar fapta de facilitare în variantă agravată prevăzută de art. 264 alin. (2) lit. a) C.
pen.
Când mijlocul prin care această facilitare se realizează reprezintă prin el însuşi o infracţiune, se vor
aplica regulile concursului de infracţiuni.
b) Urmarea imediată principală în cazul infracţiunii de facilitare a şederii ilegale în România constă în
crearea unei stări de pericol pentru autoritatea statului, în componenta sa care priveşte asigurarea
respectării regimului străinilor.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din simpla comitere a faptei de facilitare a şederii ilicite.
Forma de vinovăţie cu care se comite infracţiunea este intenţia, ceea ce presupune cunoaşterea de către
făptuitor a împrejurării că străinul a cărui şedere o facilitează este într-o relaţie de contradicţie cu normele
juridice care alcătuiesc acest regim. Dacă cel care, spre exemplu, oferă găzduire în locuinţa sa unui străin
căruia i-a expirat viza turistică nu cunoaşte această împrejurare, nu se va putea reţine această infracţiune.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă în realizarea conţinutului tip al infracţiunii. Mobilul primeşte o
calificare specială în ceea ce priveşte varianta agravată reglementată de art. 264 alin. (2) lit. a) C. pen. În
acest caz, cel care comite infracţiunea acţionează în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos
patrimonial. Va exista infracţiunea în această variantă atunci când, spre exemplu, cel care găzduieşte
străinul victimă a traficului de persoane cunoaşte situaţia acestuia şi primeşte o sumă de bani de la traficant
pentru aceasta.
249
A. Forme
Facilitarea şederii ilegale în România este susceptibilă de acte de pregătire şi de tentativă, însă acestea nu
sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc imediat ce se facilitează rămânerea ilegală a străinului în România.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi în formă continuă şi în formă continuată, caz în care distingem şi un
moment al epuizării.
B. Sancţionare
Facilitarea şederii ilegale în România, varianta tip, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
Când fapta este săvârşită în varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Pentru varianta atenuată reglementată de art. 264 alin. (3) C. pen. limitele speciale
ale pedepsei se reduc cu o treime. Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura
de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
ART. 265
Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României
Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României este incriminată în art. 265 C. pen.
într-o singură variantă normativă care constă în sustragerea de la executarea obligaţiilor instituite de
autorităţile competente, de către străinul faţă de care s-a dispus măsura îndepărtării de pe teritoriul
României ori a fost dispusă interzicerea dreptului de şedere.
juridic instituit cu privire la şederea străinilor în România.
b) Obiectul material nu există în cazul acestei infracţiuni, acţiunea făptuitorului nefiind îndreptată
împotriva unui lucru anume.
a) Subiectul activ nemijlocit primeşte o circumstanţiere expresă prin norma de incriminare. El trebuie
să fie un străin faţă de care s-a dispus măsura îndepărtării de pe teritoriul României sau a fost dispusă
interzicerea dreptului de şedere.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este statul reprezentat prin autorităţile sale responsabile să
supravegheze respectarea regimului străinilor în România (Oficiul Român pentru Imigraţie).
a) Elementul material constă într-un comportament de sustragere de la executarea unor obligaţii
stabilite în mod expres printr-o decizie administrativă sau judiciară. Pentru a exista această infracţiune, este
obligatoriu ca împotriva străinului subiect activ să se fi dispus măsura îndepărtării de pe teritoriul României
ori a fost dispusă interzicerea dreptului de şedere pe acelaşi teritoriu. Ambele măsuri sunt determinate de
neîndeplinirea unora dintre condiţiile impuse de legislaţia în domeniu de către străinul care comite
250
infracţiunea. Prevederea art. 265 C. pen. trebuie corelată cu art. 81 din O.U.G. nr. 194/2002, în
conformitate cu care împotriva străinilor care au intrat ilegal, a căror şedere pe teritoriul României a
devenit ilegală, a căror viză sau drept de şedere a fost anulat sau revocat, a acelora cărora li s-a refuzat
prelungirea dreptului de şedere temporară, a acelora cărora le-a încetat dreptul de şedere permanentă,
precum şi a foştilor solicitanţi de azil Oficiul Român pentru Imigrări poate dispune măsura returnării de pe
teritoriul României. În cazul străinilor declaraţi indezirabili, precum şi împotriva celor pentru care instanţa
a dispus măsura de siguranţă a expulzării, îndepărtarea de pe teritoriul României se face prin punerea în
aplicare a prevederilor hotărârii instanţei prin care s-a dispus măsura respectivă.
De asemenea, în temeiul art. 52 din O.U.G. nr. 194/2002, dacă la data depunerii cererii de prelungire a
dreptului de şedere temporară în România nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile generale şi condiţiile
speciale în funcţie de scopul şederii, prevăzute în prezenta secţiune, străinului i se refuză prelungirea
dreptului de şedere temporară, iar decizia de refuz al prelungirii dreptului de şedere, precum şi motivele
care au stat la baza acesteia trebuie să se comunice solicitantului prin decizia de returnare.
Aceasta deoarece, întotdeauna, pentru ca nerespectarea obligaţiei de părăsire a ţării să aibă semnificaţie
penală, este obligatoriu să se constate că străinului i-a fost comunicată decizia. Comunicarea deciziei se
realizează de către Oficiul Român pentru Imigrări ori de către formaţiunile sale teritoriale prin remiterea
unui exemplar al acesteia. De la comunicarea deciziei încep să curgă anumite termene de graţie, în
interiorul cărora străinul este obligat să părăsească ţara neînsoţit (de exemplu, un termen de 15 zile pentru
străinul a cărui viză a fost anulată sau revocată).
b) Urmarea imediată în cazul infracţiunii de sustragere de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul
României constă în crearea unei stări de pericol pentru autoritatea statului, în componenta sa care priveşte
asigurarea respectării regimului străinilor.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din simpla comitere a faptei de sustragere de la măsurile de
îndepărtare de pe teritoriul României.
Forma de vinovăţie cu care se comite infracţiunea este intenţia, ceea ce presupune cunoaşterea de către
făptuitor a împrejurării că împotriva sa a fost luată decizia de returnare în care sunt stabilite obligaţiile pe
care le are datorită încălcării regimului juridic al străinilor în România.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă în realizarea conţinutului infracţiunii, ci numai în procesul de
individualizare a pedepsei.
A. Forme
Sustragere de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României este susceptibilă de acte de pregătire şi
de tentativă, însă acestea nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc imediat ce expiră termenele de conformare stabilite în decizia
administrativă sau judiciară.
B. Sancţionare
Sustragere de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României se pedepseşte cu închisoarea de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă.
TITLUL IV
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
ART. 266
Nedenunţarea
251
Infracţiunea este prevăzută în art. 266 C. pen. într-o singură variantă normativă şi constă în fapta
persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care a
avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile.
a) Obiectul juridic generic. Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei au ca obiect juridic generic
ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu asigurarea legalităţii,
independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, prin sancţionarea
penală a faptelor de natură să influenţeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea justiţiei*1).
b) Obiectul juridic special îl constituie, pe de o parte, relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea rapidă şi
promptă a activităţii organelor judiciare, iar, pe de altă parte, relaţiile sociale care asigură drepturile
persoanelor protejate de lege împotriva omisiunii denunţării despre comiterea unor fapte penale grave
îndreptate împotriva vieţii persoanei.
Pentru înfăptuirea cu operativitate a activităţii justiţiei s-a simţit nevoia impunerii obligaţiei generale de
a denunţa comiterea unor astfel de infracţiuni cu grad ridicat de pericol social.
c) Obiectul material. Infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni nu are obiect material propriu. În
literatura juridică s-a decis că se poate însă considera uneori că obiectul material al infracţiunii nedenunţate
este, în acelaşi timp, şi obiectul material al infracţiunii de nedenunţare*2), opinie pe care nu o îmbrăţişăm.
a) Subiectul activ (autor) poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi comite
o asemenea faptă, bineînţeles cu excepţia participanţilor la infracţiunea nedenunţată, întrucât legiuitorul a
stabilit obligaţia denunţării, şi nu a autodenunţării unor infracţiuni. Datorită aceleiaşi raţiuni, autorul sau
participantul la infracţiune nu poate fi instigator sau complice la o infracţiune de nedenunţare privitoare la
persoana sa.
Dacă subiectul activ are calitatea de funcţionar public*3), iar fapta penală de a cărei comitere a luat
cunoştinţă este în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte atribuţiile profesionale, sunt
incidente prevederile art. 267 C. pen., care reglementează infracţiunea de omisiune a sesizării, şi nu cele
privind nedenunţarea.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării sau complicităţii morale, nu şi a
coautoratului, întrucât, obligaţia denunţării prevăzută de lege are caracter personal.
După alte opinii, participaţia este posibilă doar sub forma instigării*4).
În situaţia când mai multe persoane iau cunoştinţă de săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în
art. 266 C. pen. şi nu o denunţă de îndată, fiecare dintre aceste persoane comite în calitate de autor fapta de
nedenunţare.
Atunci când instigatorul sau complicele moral omite să denunţe de îndată săvârşirea vreuneia dintre
infracţiunile enumerate în art. 266 C. pen., ei sunt consideraţi ca autori ai infracţiunii de nedenunţare prin
propria lor omisiune de a denunţa şi instigator sau complice moral prin determinarea sau ajutorul moral dat
altei persoane la comiterea infracţiunii de nedenunţare – fiind vorba de un concurs de infracţiuni.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este statul ca titular al valorii sociale ocrotite.
252
a) Elementul material. În cazul acestei infracţiuni, elementul material se realizează prin forma unei
atitudini pasive, respectiv subiectul activ omite (inacţiune) să înştiinţeze de îndată autorităţile despre
comiterea vreuneia dintre infracţiunile enumerate limitativ de text.
În majoritatea legislaţiilor penale de referinţă ale statelor europene este incriminată nedenunţarea unei
infracţiuni, dar numai când cel care, având cunoştinţă despre pregătirea comiterii acesteia, nu sesizează
autorităţile pentru a putea împiedica săvârşirea infracţiunii. Totodată, obligaţia de denunţare nu subzistă
decât în cazul unor infracţiuni de o gravitate deosebită pentru că numai în aceste condiţii poate fi justificată
aplicarea unei sancţiuni penale*5).
De altfel, proiectul noului Cod penal prevedea atât obligaţia de denunţare a pregătirii sau comiterii unei
infracţiuni grave (deci anterioară săvârşirii infracţiunii), cât şi obligaţia de denunţare după săvârşirea
acesteia*6).
Această prevedere a proiectului nu a fost însuşită în varianta finală a noului Cod penal, astfel că în noua
reglementare, pentru existenţa faptei pe care o analizăm, este necesară comiterea în prealabil a vreuneia
dintre infracţiunile enumerate în art. 266 C. pen., această cerinţă trebuind să fie întotdeauna constatată. În
situaţia în care o persoană ia cunoştinţă despre pregătirea unei infracţiuni contra vieţii, obligaţia de
denunţare va surveni, potrivit noii reglementări, numai după comiterea infracţiunii, iar nu şi înainte. Deşi
considerăm regretabilă opţiunea legiuitorului, nu vedem cum putem extinde, în actuala formă a textului de
lege, obligaţia de denunţare şi anterior comiterii faptei, atâta timp cât prevederea expresă a acestei obligaţii
a fost suprimată din formularea textului. Mai mult, obligaţia de denunţare priveşte „comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală”; or, pentru a putea denunţa comiterea unei fapte, este necesar ca mai întâi acea
faptă să fie comisă.
Obligaţia de denunţare există pentru toate faptele prevăzute de legea penală contra vieţii sau care au avut
ca urmare moartea unei persoane, şi nu doar pentru faptele intenţionate contra vieţii. În consecinţă, va
exista obligaţia de denunţare atât a infracţiunilor contra vieţii prevăzute în Titlul I, Capitolul I din Partea
specială a Codului penal (art. 188–192 – omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei,
determinarea sau înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă), cât şi a oricărei alte infracţiuni care are ca
urmare moartea unei persoane [spre exemplu, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 195 C.
pen., încăierarea – art. 198 alin. (3) C. pen., violenţa în familie – art. 199 teza I C. pen., uciderea nou-
născutului de către mamă – art. 200 alin. (1) C. pen., lipsirea de libertate în mod ilegal – art. 205 alin. (4) C.
pen., violul – art. 218 alin. (4) C. pen., agresiunea sexuală – art. 219 alin. (3) C. pen., tâlhăria sau pirateria
urmată de moartea victimei – art. 236 C. pen., distrugerea calificată – art. 254 C. pen., distrugerea din culpă
– art. 255 alin. (2) C. pen., tortura – art. 282 alin. (3) C. pen., nerespectarea atribuţiilor privind verificarea
tehnică ori efectuarea reparaţiilor – art. 340 alin. (2) teza a II-a C. pen., nerespectarea regimului
materialelor nucleare sau al altor materii radioactive – art. 345 alin. (4) C. pen., nerespectarea regimului
materiilor explozive – art. 346 alin. (4) C. pen., transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit – art.
354 alin. (3) şi (4) C. pen. etc.).
Textul instituie obligaţia de denunţare atât atunci când faptele menţionate îmbracă forma autonomă a
unor fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, omor sau omor calificat), dar şi când acestea intră ca
element constitutiv în conţinutul unei infracţiuni complexe (de pildă, ultrajul, ultrajul judiciar ori atentatul
care pune în pericol securitatea naţională în conţinutul căreia intră o faptă de omor).
Obligaţia de denunţare se referă la comiterea unei „fapte prevăzute de legea penală”, şi nu a unei
„infracţiuni”, raţiunea fiind aceea că pentru existenţa infracţiunii de nedenunţare interesează doar ţinerea
sub tăcere faţă de autorităţi a comiterii unei fapte periculoase interzise de legea penală împotriva unei
persoane, fiind fără relevanţă că nu s-ar putea angaja răspunderea penală ca urmare a existenţei unor cauze
de neimputabilitate (de exemplu, minoritatea sau iresponsabilitatea). Aceasta deoarece verificarea
condiţiilor de existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui
proces penal, şi nu în raport de aprecierea făcută de persoana care are obligaţia de denunţare.
În situaţia când omisiunea se referă la comiterea unei alte fapte decât cele stabilite prin textul
incriminator, nu există infracţiune şi nici răspundere penală.
253
Nedenunţarea altei fapte ar putea eventual atrage răspunderea penală pentru o infracţiune de
nedenunţare, diferită de aceea prevăzută în art. 266 C. pen.*7).
Omisiunea subiectului activ priveşte o faptă consumată, dar şi o tentativă la faptele sus-menţionate (în
situaţiile în care tentativa este incriminată).
În cazul când făptuitorul a luat cunoştinţă de comiterea mai multor fapte prevăzute de legea penală
enumerate în textul art. 266 C. pen., persoana în cauză trebuie să-şi îndeplinească obligaţia în raport cu
fiecare dintre acele fapte, în caz contrar existând tot atâtea infracţiuni de nedenunţare câte fapte care
trebuiau denunţate au fost comise.
Denunţarea poate fi făcută oral sau în scris, direct sau printr-o persoană interpusă, chiar în faţa unui organ
necompetent a începe urmărirea penală pentru infracţiunea respectivă. Acest organ are obligaţia să
înştiinţeze de îndată organul competent şi abilitat a lua măsurile legale.
Obligaţia de denunţare trebuie îndeplinită „de îndată”, adică neîntârziat. Verificarea măsurii în care
obligaţia de denunţare a fost îndeplinită, de îndată, se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei
cauze, deoarece, numai în raport cu aceste împrejurări se poate stabili momentul în care făptuitorul a avut
posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile. În practica judiciară s-a decis că obligaţia denunţării de
îndată nu a fost îndeplinită de către cei doi inculpaţi, deşi aceştia aveau posibilitatea reală de a încunoştinţa
autorităţile în acea noapte sau în dimineaţa zilei următoare comiterii infracţiunii*8). Organele de urmărire
penală, precum şi instanţele de judecată au obligaţia de a stabili în fiecare caz concret dacă denunţarea s-a
făcut sau nu „de îndată”.
Dacă în momentul când a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, persoana
respectivă ştia că se începuse urmărirea penală faţă de făptuitor, obligaţia de denunţare nu mai subzistă*9).
Infracţiunea de nedenunţare presupune întotdeauna săvârşirea anterioară a unei fapte prevăzute de legea
penală – fapta nedenunţată –, dar aceasta nu înseamnă nicidecum că ar fi o formă de participaţie la acea
infracţiune.
În cazul când nedenunţătorul a promis celui ce urma să comită vreuna dintre faptele enumerate în art.
266 C. pen. că nu o va denunţa, întărindu-i în acest mod hotărârea infracţională (complicitate morală), este
vorba de o participaţie la fapta săvârşită anterior, deci la infracţiunea nedenunţată (de exemplu, la o
infracţiune de omor), şi nu de infracţiunea prevăzută în art. 266 C. pen.
În practica judiciară s-a decis că în situaţia în care o persoană, luând cunoştinţă de săvârşirea unui omor,
omite a denunţa de îndată comiterea acestei infracţiuni şi, totodată, dă ajutor autorului pentru a îngreuna
sau zădărnici urmărirea penală (în speţă, ascunzând arma folosită de autor), ea comite atât infracţiunea de
nedenunţare a unor infracţiuni (art. 266 C. pen.), cât şi infracţiunea de favorizare a făptuitorului (art. 269 C.
pen.), în concurs*10). Argumentele invocate în decizia sus-menţionată sunt discutabile, din moment ce
imediat după săvârşirea unui omor persoana în cauză comite acte de favorizare a autorului, acesteia nu i se
mai poate imputa obligaţia de denunţare.
În raport cu faptele ce trebuie denunţate, fapta de nedenunţare apare ca o infracţiune subsecventă, dar
autonomă, iar reţinerea ei nu este condiţionată de judecarea autorului faptei nedenunţate*11).
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunii de nedenunţare se creează o stare de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei, producându-se întârzierea descoperirii faptelor prevăzute de legea penală, a
făptuitorilor, precum şi a tragerii la răspundere penală a acestora.
Infracţiunea subzistă indiferent dacă s-a produs sau nu o întârziere sau împiedicare a urmăririi şi
judecării faptei comise, întrucât textul incriminator nu face nicio precizare în acest sens.
Dacă fapta ar fi fost adusă la cunoştinţa autorităţilor, starea de pericol n-ar fi existat*12).
c) Raportul de cauzalitate. Între inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată există în mod firesc o
legătură de cauzalitate, aceasta rezultând din materialitatea faptei.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea se poate săvârşi cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
254
Nu are relevanţă scopul sau mobilul pentru care s-a omis denunţarea ori că făptuitorul nu cunoştea în
totalitate elementele necesare în legătură cu săvârşirea infracţiunii, fiind doar necesar ca acestea să fi
cunoscut atâtea date încât să fi avut reprezentarea că este vorba de o faptă prevăzută de legea penală pentru
care legea stabileşte obligaţia denunţării.
A. Forme
Nedenunţarea, comiţându-se prin omisiune, nu este susceptibilă de tentativă.
Consumarea faptei are loc în momentul când a trecut intervalul de timp în care subiectul activ, deşi
avea posibilitatea de a denunţa fapta autorităţilor, nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
B. Sancţionare
Infracţiunea de nedenunţare, prevăzută de art. 266 C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2
ani sau cu amendă.
În alin. (2) al art. 266 C. pen. este prevăzută o cauză de nepedepsire pentru membrul de familie al
făptuitorului, raţiunea acestei prevederi constând în afecţiunea ce se presupune că există între aceste
persoane şi cel ce a comis infracţiunea.
Astfel, nedenunţarea nu va fi pedepsită dacă a fost comisă de un membru de familie (înţelesul dat acestei
expresii fiind cel arătat în art. 177 C. pen.). Extinderea cauzei de nepedepsire la membrii de familie se
explică prin însăşi raţiunea care a determinat introducerea în legea penală a acestei categorii de persoane,
respectiv recunoaşterea de către legiuitor a existenţei unor legături speciale (afective, de încredere, de
susţinere etc.) între anumite categorii de persoane care convieţuiesc (concubini, părinte sau fiu vitreg etc.),
legături la fel de importante cu cele determinate de rudenie sau căsătorie. Din această perspectivă, întrucât
argumentele care justifică nepedepsirea soţului sunt la fel de valabile şi în cazul concubinului cu care
convieţuieşte făptuitorul, extinderea efectelor cauzei de nepedepsire este una logică*13).
De asemenea, potrivit alin. (3) al art. 266 C. pen., nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în
mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează
autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit
tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Autorul nu va fi pedepsit dacă din culpa organelor de urmărire penală ajutorul dat de el a rămas
ineficient*14).
*1) Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei şi, în ideea de a
nu ne repeta, nu-l vom mai arăta la fiecare infracţiune în parte.
*2) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 199.
*3) În legătură cu noţiunea de funcţionar public, a se vedea art. 175 C. pen.
*5) În sensul celor arătate sunt dispoziţiile § 138 C. pen. german (care sancţionează nedenunţarea unor
infracţiuni precum pregătirea unui război de agresiune, înalta trădare, falsificarea de bani, traficul agravat
de persoane, omorul, genocidul etc.), art. 450 alin. (2) C. pen. spaniol (care sancţionează nedenunţarea unor
infracţiuni contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii, libertăţii ori libertăţii sexuale), art. 364 C. pen. italian
(care sancţionează nedenunţarea unor infracţiuni privind securitatea statului), art. 434-1–434-3 C. pen.
francez.
*6) Proiectul noului Cod penal, în forma din data de 24 ianuarie 2008, prevedea în art. 255 infracţiunea
de nedenunţare:
255
„Fapta persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea unei fapte de omor, lipsire de
libertate în mod ilegal, viol sau agresiune sexuală, nu înştiinţează de îndată autorităţile în vederea
împiedicării comiterii faptei ori a înlesnirii identificării sau prinderii făptuitorilor, se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
Fapta persoanei care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii
sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, după săvârşirea acesteia, nu înştiinţează de îndată
autorităţile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Nedenunţarea săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Nedenunţarea săvârşită de un membru de familie, nu se pedepseşte.
Nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane
pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar
după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului şi a
participanţilor”.
*7) Aşa, spre exemplu, în art. 410 C. pen. este incriminată nedenunţarea unor infracţiuni contra
securităţii naţionale.
*9) T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. II, p. 125.
*10) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3949/2009, pe www.iccj.ro. În sens contrar, în ceea ce priveşte raportul
dintre infracţiunea de tăinuire şi infracţiunea de nedenunţare, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 785/2004,
pe www.iccj.ro.
*11) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 221/1997 (nepublicată).
*12) A. Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 92.
*13) În acelaşi sens este şi art. 434-1 alin. (2) C. pen. francez.
ART. 267
Omisiunea sesizării
Infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare este prevăzută în art. 267 în două variante: una
tip sau de bază [art. 267 alin. (1) C. pen.] şi o variantă atenuată [art. 267 alin. (2) C. pen.].
Potrivit art. 267 alin. (1) C. pen., infracţiunea în varianta de bază constă în fapta funcţionarului public
care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul
căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală.
Varianta atenuată există, potrivit art. 267 alin. (2) C. pen., atunci când fapta este săvârşită din culpă.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl constituie, în principal,
relaţiile sociale privitoare la prompta înfăptuire a justiţiei prin obligaţia funcţionarului public de a aduce de
îndată la cunoştinţa organelor abilitate fapta prevăzută de legea penală despre care a aflat în legătură cu
serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile profesionale.
b) Obiectul material. Obiectul material lipseşte la această infracţiune.
În literatura juridică se susţine că, atunci când totuşi s-a făcut o sesizare intenţionat inexactă sau
incompletă care echivalează cu o omisiune de a sesiza, actul de sesizare nesincer va constitui obiectul
material al infracţiunii*1), opinie la care nu aderăm.
256
a) Subiect activ (autor) nu poate fi decât un funcţionar public, în sensul art. 175 C. pen., cerându-se,
aşadar, o calitate specială, calitate care trebuie să existe în momentul comiterii faptei, respectiv în
momentul în care acesta, deşi avea posibilitatea să sesizeze organul de urmărire penală, nu a făcut acest
lucru.
Din analiza textului legal rezultă că nu pot fi subiecţi activi ai faptei prevăzute de art. 267 C. pen.,
funcţionarii publici care sunt autori, instigatori sau complici ai infracţiunii despre a cărei comitere nu au
sesizat organele de urmărire penală, întrucât aceasta ar echivala cu o autodenunţare, pe care legea penală nu
o impune.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării sau a complicităţii morale, nu şi a
coautoratului, deoarece obligaţia sesizării organelor judiciare are caracter personal, fapta săvârşindu-se în
persoana proprie.
În cazul când mai mulţi funcţionari publici nu-şi îndeplinesc această obligaţie, fiecare dintre ei comite
distinct infracţiunea în calitate de autor.
Textul legal prevede o condiţie de timp, respectiv ca sesizarea să se facă de îndată.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este statul ca titular al valorilor sociale protejate.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, fapta se realizează printr-o inacţiune,
respectiv omisiunea de a sesiza organele de urmărire penală.
Omisiunea la care se referă textul incriminator trebuie să privească comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia subiectul activ îşi îndeplineşte sarcinile.
În sensul legii penale, poate fi vorba de o faptă penală comisă de un funcţionar public din acelaşi
serviciu cu făptuitorul ori de o infracţiune săvârşită de o persoană din afară, care are consecinţe asupra
activităţii serviciului respectiv (de pildă, o faptă de trafic de influenţă).
Săvârşeşte, de exemplu, infracţiunea de omisiune a sesizării pădurarul care, în exerciţiul funcţiei, luând
cunoştinţă de fapta de luare de mită săvârşită de un agent silvic, omite să o aducă la cunoştinţa organelor
judiciare.
Fapta prevăzută de legea penală la care se referă omisiunea subiectului activ poate fi, potrivit
prevederilor art. 174 C. pen., o faptă consumată, o tentativă (bineînţeles, în cazul în care este incriminată)
sau o activitate de participare la săvârşirea acestora (de exemplu, o instigare la o infracţiune de luare de
mită). Nu este necesar ca fapta prevăzută de legea penală să constituie infracţiune. Această apreciere nu
este lăsată la latitudinea funcţionarului public, ci este un atribut al organelor judiciare în cursul procesului
penal.
În cazul când fapta penală, despre a cărei comitere a avut cunoştinţă făptuitorul (funcţionarul public), nu
este în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile profesionale, omisiunea acestuia de a
sesiza de îndată organele judiciare nu constituie infracţiunea reglementată de art. 267 C. pen.
De aici nu trebuie însă trasă concluzia că obligarea de sesizare ar privi numai infracţiunile prevăzute în
Titlul V, „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu” (art. 289–309 C. pen.), ci obligaţia impusă prin art. 267 C.
pen. se referă şi la orice altă infracţiune comisă în legătură cu serviciul (spre exemplu, furt cu complicitatea
organelor de pază)*2).
Fapta ar putea constitui în alte situaţii, după caz, infracţiunea de nedenunţare (art. 266 C. pen.) sau
nedenunţare a unor infracţiuni contra securităţii naţionale (art. 410 C. pen.).
Infracţiunea de omisiune a sesizării subzistă numai atunci când făptuitorul a avut cunoştinţe certe, nu
simple bănuieli, despre fapta prevăzută de legea penală comisă în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplinea sarcinile, deoarece numai în acest caz există obligaţia sa de a sesiza organele judiciare.
257
Textul incriminator nu cere ca făptuitorul să fi cunoscut pe acela ce a comis fapta prevăzută de legea
penală, fiind vorba numai de sesizarea organelor judiciare cu referire la fapta săvârşită, nu şi cu privire la
autorul acesteia. O sesizare însă incompletă în conţinut, cu omisiuni esenţiale, cu reticenţe sau cu informaţii
false, echivalează cu o lipsă de sesizare.
Obligaţia de sesizare a organelor judiciare trebuie făcută de îndată, adică neîntârziat, întrucât o sesizare
tardiv făcută nu înlătură răspunderea penală, ţinându-se cont însă şi de posibilitatea pe care a avut-o acesta
de a-şi îndeplini obligaţia prevăzută de textul legal.
Potrivit art. 267 alin. (1) C. pen., sesizarea trebuie făcută organelor de urmărire penală. Aşadar, dacă
sesizarea e făcută unui alt organ, nu înseamnă că făptuitorul şi-a îndeplinit obligaţia impusă de lege şi, în
acest caz, el va răspunde penal, în conformitate cu prevederile art. 267 C. pen.
Din cele relatate rezultă că omisiunea sesizării organelor judiciare este o infracţiune subsecventă în
raport cu o faptă penală în legătură cu serviciul, care a fost în prealabil comisă şi în raport cu care
făptuitorul (funcţionarul public) avea obligaţia de sesizare.
În situaţia când un funcţionar public, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea, pretinde sume de bani de la cel care a
săvârşit-o pentru a nu-l denunţa, vor exista două infracţiuni în concurs, respectiv infracţiunea de şantaj,
prevăzută în art. 207 alin. (2) şi (3) C. pen., şi infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare,
prevăzută de art. 267 alin. (1) C. pen. În acest caz, este vorba de două infracţiuni distincte care s-au
consumat în momente diferite.
b) Urmarea imediată a infracţiunii de omisiune a sesizării constă în crearea unei stări de pericol pentru
desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, iar, în secundar, în împiedicarea realizării în
condiţii legale a activităţii unităţilor prevăzute în art. 176 C. pen. (autorităţi publice, instituţii publice etc.),
neavând relevanţă dacă s-a produs sau nu o împiedicare ori o întârziere a urmăririi infracţiunii comise, fiind
necesar doar să fie creată posibilitatea de care am menţionat.
c) Raportul de cauzalitate. Nu trebuie să se constate legătura de cauzalitate între starea de pericol şi
comiterea faptei incriminate; aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.
În cazul infracţiunii de omisiune a sesizării, elementul subiectiv constă, la varianta tip, în vinovăţie, care
se manifestă sub forma intenţiei (directe sau indirecte), iar la varianta atenuată, sub forma culpei (simplă
sau cu previziune).
Subiectul activ trebuie să cunoască despre comiterea unei infracţiuni pe care cu intenţie ori din culpă
omite să o denunţe şi că această faptă este în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.
Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă mobilul şi scopul, însă de aceste împrejurări se va
ţine cont la individualizarea judiciară a pedepsei.
Într-o opinie, când omisiunea sesizării a fost făcută în scopul de a da ajutor celui ce a comis infracţiunea
pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală împotriva lui ori pentru a asigura acestuia folosul sau
produsul infracţiunii, va exista concurs între infracţiunea de omisiune a sesizării prevăzută de art. 267 şi
infracţiunile de favorizare a făptuitorului ori tăinuire, după caz, opinie pe care nu o împărtăşim*3).
Dacă făptuitorul urmăreşte prin omisiunea sesizării să împiedice activitatea justiţiei, realizând în acelaşi
scop şi acte materiale de ajutor, ne vom afla în prezenţa infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Această
ultimă infracţiune presupune şi absoarbe în conţinutul său atât omisiunea sesizării, cât şi nedenunţarea.
A. Forme
Actele de pregătire şi tentativa nu sunt posibile, întrucât este vorba de o infracţiune omisivă.
În literatura juridică se arată că, deşi omisiunea sesizării poate fi realizată şi prin acţiune, dat fiind însă
că, în raport cu conceptul său, ea este o infracţiune de inacţiune, de regulă, este exclusă posibilitatea
258
parcurgerii fazelor obişnuite ale unei activităţi infracţionale. Se susţine în continuare că sunt posibile acte
preparatorii la această infracţiune în cazurile (rar întâlnite) în care omisiunea se realizează prin acţiune (de
exemplu, pregătirea unei sesizări scrise care conţine informaţii false sau reticente ori din care lipsesc
elementele esenţiale pentru identificarea faptei). Dar şi în aceste cazuri, actele preparatorii, deşi posibile, nu
sunt incriminate ca formă a infracţiunii şi deci nu sunt sancţionate penal*4).
Consumarea infracţiunii de omisiune a sesizării are loc în momentul în care făptuitorul, având
posibilitatea de a sesiza organele judiciare, nu-şi îndeplineşte această obligaţie impusă de lege. Este vorba
deci de expirarea intervalului de timp obiectiv necesar pentru efectuarea sesizării.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta tip este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda, iar
pentru varianta atenuată (când fapta se săvârşeşte din culpă), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an
sau amenda.

*2) T. Vasiliu, D. Pavel, op. cit., vol. II, p. 127.
*4) Ibidem.
ART. 268
Inducerea în eroare a organelor judiciare
Infracţiunea este prevăzută în art. 268 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată. Constituie
varianta tip, potrivit alin. (1), sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa
unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită
persoană, cunoscând că aceasta este nereală.
Se pedepseşte mai grav, conform art. 268 alin. (2) C. pen., producerea ori ticluirea de probe nereale, în
scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o
anumită persoană.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special principal constă în relaţiile sociale referitoare la
îndeplinirea în bune condiţiuni a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Obiectul juridic secundar (adiacent)
constă în relaţiile sociale cu privire la apărarea cinstei, onoarei, demnităţii şi libertăţii persoanei. Prezenţa
celor două obiecte juridice speciale, principal şi secundar sau adiacent, imprimă infracţiunii un grad de
pericol social mai mare, mai pronunţat.
Din cele expuse rezultă că în cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare este vorba de
un obiect juridic care are caracter complex.
b) Obiect material. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare nu avem obiect
material. Probele mincinoase produse sau ticluite în sprijinul unei învinuiri nedrepte, ca şi plângerea sau
denunţul cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sunt mijloace prin care se comite fapta.
259
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare subiectul activ nu este
circumstanţiat. Poate fi subiect activ (autor) orice persoană, chiar şi o persoană cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (minorul între 14–18 ani); de asemenea, şi persoana care acţionează în calitate de reprezentant al
unei persoane juridice, indiferent dacă aceasta este o instituţie publică sau privată*1).
Infracţiunea subzistă chiar şi în situaţia în care cineva se autoînvinuieşte mincinos sau produce ori
ticluieşte probe mincinoase împotriva sa, deoarece în această situaţie obiectul juridic principal subzistă în
continuare, fiind lezate relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, lipsind doar obiectul juridic secundar,
privind apărarea cinstei, onoarei, demnităţii şi libertăţii persoanei, de care aceasta poate dispune, în această
situaţie. În situaţia când inducerea în eroare a organelor judiciare prin autodenunţ se face pentru a ajuta o
altă persoană să se sustragă de la urmărire penală, fapta va constitui favorizarea făptuitorului*2).
În literatura juridică*3) se arată că, în cazul în care o persoană face plângere pentru o altă persoană [de
exemplu, soţul pentru celălalt soţ sau copilul major pentru părinţi, potrivit art. 289 alin. (7) C. pr. pen.], vor
fi amândouă sau numai una dintre ele autor, după cum amândouă sau numai una cunoaşte că învinuirea este
mincinoasă.
În cazul variantei agravate a infracţiunii, subiectul activ poate fi, de asemenea, orice persoană, mai puţin
organul judiciar care instrumentează cauza (organ de cercetare penală, procuror sau judecător). În cazul în
care fapta este săvârşită de aceste persoane, nu va exista infracţiunea de inducere în eroare a organelor
judiciare, ci infracţiunea de cercetare abuzivă [art. 280 alin. (2) C. pen.].
În cazul acestei infracţiuni, participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare,
complicitate).
La infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare există, de pildă, coautorat prin prisma celor
arătate mai sus, când cineva care face un denunţ sau o plângere mincinoasă se înţelege cu o altă persoană
care, pentru a susţine învinuirea mincinoasă cuprinsă în denunţ sau plângere, produce ori ticluieşte probe
mincinoase. Tot astfel, există coautorat în situaţia când mai multe persoane semnează un denunţ calomnios,
neinteresând faptul că acestea acţionează fiecare în nume propriu sau ca reprezentanţi ai unor persoane
juridice.
b) Subiectul pasiv. Referitor la subiecţii pasivi ai infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare,
deosebim un subiect pasiv principal (general şi imediat) şi un subiect pasiv secundar (adiacent).
Subiectul pasiv principal (general şi imediat) este statul, ca administrator al justiţiei, reprezentant al
organelor judiciare a căror activitate a fost pusă în pericol prin săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare
a organelor judiciare, în esenţă justiţia fiind atributul statului.
Subiectul pasiv secundar (adiacent) poate fi orice persoană fizică sau juridică*4) ce, prin activitatea
infracţională a subiectului activ, este învinuită pe nedrept de comiterea unei fapte penale, legea necerând
vreo calitate sau condiţie specială referitoare la subiectul pasiv secundar.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare propriu-zisă, ca
variantă tip [art. 268 alin. (1) C. pen.], elementul material constă într-o acţiune de a sesiza organele
judiciare prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în
legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană.
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare reglementează deci atât sesizarea neadevărată cu
privire la o faptă prevăzută de legea penală, cât şi atribuirea pe nedrept a comiterii unei fapte reale unei
persoane nevinovate.
Sesizările mincinoase care invocă săvârşirea unor fapte inexistente reprezintă mijloace insidioase prin care
organele judiciare sunt determinate să efectueze investigaţii ori să desfăşoare anumite proceduri de
verificare a veridicităţii acestora, ceea ce presupune o risipă de timp, energie, personal şi resurse în
instrumentarea unor cauze sortite din start eşecului (spre exemplu, se reclamă uciderea unei persoane aflate
260
în viaţă, sustragerea ori distrugerea unui bun inexistent etc. – fapte care în legislaţia anterioară nu erau
incriminate). Mai mult, ele pot determina chiar efectuarea unor acte procedurale care presupun restrângerea
exercitării unor drepturi (de pildă, o sesizare care reclamă în mod neadevărat existenţa unui cadavru într-o
locuinţă, fără a imputa vreo faptă penală unei anume persoane, poate duce la efectuarea unei percheziţii în
acea locuinţă – faptă, de asemenea, neincriminată în legislaţia anterioară).
Sesizarea nereală privind săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală de către o anumită persoană
presupune a-i pune ceva în sarcină, a afirma că aceasta s-a făcut vinovată de ceva. Deci este vorba de o
afirmaţie acuzatoare falsă, neadevărată, care nu corespunde realităţii.
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare subzistă în ipoteza în care fapta imputată nu s-a
comis, dar şi în situaţia în care fapta s-a săvârşit, dar nu a fost comisă de cel învinuit pe nedrept.
O învinuire este mincinoasă şi în acele situaţii în care o comportare reală a celui învinuit este denaturată
pentru a se crea, în mod artificial, impresia că respectiva comportare ar întruni elementele constitutive ale
unei infracţiuni. Nu orice învinuire denaturată, mincinoasă, realizează elementul material al laturii
obiective a infracţiunii de inducere în eroare a unei persoane, ci numai acele învinuiri care se referă la fapte
care sunt prevăzute de legea penală. Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă fapta imputată pe
nedrept unei persoane este prevăzută în Codul penal sau într-o altă lege şi nici gradul de pericol social al
acesteia. Denunţarea săvârşirii unei alte fapte decât a unei fapte prevăzute de legea penală, de exemplu, a
unei abateri, fapt civil, contravenţie, chiar dacă are caracter mincinos, nu realizează conţinutul infracţiunii
de inducere în eroare a organelor judiciare. Astfel, în practica judiciară s-a reţinut că nu constituie
infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare fapta persoanei care sesizează Garda Financiară şi
organele de poliţie că partea vătămată confecţionează şi repară fără autorizaţie de executare a meseriei,
hamuri, deoarece denunţurile făptuitorului nu au ca obiect infracţiunea prevăzută în art. 348 C. pen., şi
anume exercitarea fără drept a unei profesii sau a altei activităţi pentru care legea cere autorizaţie, întrucât,
potrivit prevederilor Decretului-lege nr. 54/1990 şi ale Legii nr. 12/1990, activitatea de confecţionare de
hamuri nu constituie infracţiune*5).
În practica judiciară s-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni în cazul
inculpaţilor, redactor şi redactor şef ai unui cotidian, reţinându-se că primul a scris un articol în care a
afirmat că avocatul U. a primit pentru asistenţa juridică prestată un imobil pe care nu l-a trecut prin actele
contabile ale biroului de avocatură, prejudiciind bugetul de stat cu suma ce ar fi fost datorată drept impozit
pe venit, iar al doilea a făcut o adresă la Ministerul Justiţiei şi a cerut informaţii despre acest caz, respectiv
dacă s-au întreprins cercetări împotriva avocatului sub aspectul săvârşirii vreunei fapte penale. În speţă,
inculpaţii nu s-au adresat vreunui organ de urmărire penală dintre cele enumerate la art. 30 C. pr. pen. şi
nici nu au redactat vreun denunţ sau vreo plângere, în formele prevăzute de art. 289 şi art. 290 C. pr.
pen.*6).
De asemenea, s-a stabilit că fapta inspectorilor din cadrul Inspecţiei Generale şi Audit Intern de a
propune ministrului justiţiei luarea măsurii de a solicita Parchetului să efectueze acte premergătoare pentru
a se stabili dacă a fost săvârşită vreo infracţiune de către magistraţi, în legătură cu anumite dosare
examinate, nu constituie o învinuire mincinoasă adusă vreunui magistrat, astfel că în cauză nu a fost comisă
nicio faptă prevăzută de legea penală*7).
S-a reţinut infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în cazul inculpatei B.E., care, deşi
cunoştea că faptele relatate nu sunt adevărate, a formulat o plângere către organele de poliţie, susţinând că
vecinul ei, pe nume C.I., deţinea la domiciliul său arme şi muniţie militară aduse de cetăţenii sârbi*8).
În literatura juridică şi în practica judiciară s-a ridicat problema dacă infracţiunea de inducere în eroare a
organelor judiciare subzistă în situaţia când învinuirea se referă la o faptă penală pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, bineînţeles, în ipoteza în care
învinuirea este făcută de o altă persoană decât cea pretins lezată prin comiterea respectivei fapte prevăzute
de legea penală.
Se susţine că, într-o astfel de situaţie, infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare nu poate fi
reţinută, deoarece acţiunea penală, neputând fi pusă în mişcare şi urmărirea penală neputând începe, prin
261
săvârşirea faptei nu se aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei*9). Nu împărtăşim
această opinie, deoarece fapta constituie infracţiune chiar şi când denunţul sau plângerea priveşte o faptă
prevăzută de legea penală pentru care a intervenit deja o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a
acţiunii penale (art. 16 C. pr. pen.), legea necerând ca fapta prevăzută de legea penală să întrunească toate
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
Pentru existenţa infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare se mai cere ca sesizarea nereală
să se facă prin denunţ sau plângere. Potrivit art. 288 C. pr. pen., denunţul, ca şi plângerea sunt moduri de
sesizare a organelor judiciare. Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană
juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune; iar denunţul, potrivit art. 290 alin. (1) C.
pr. pen., este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre
săvârşirea unei infracţiuni.
Cerinţa legii, referitoare la săvârşirea infracţiunii prin plângere sau denunţ, este îndeplinită chiar dacă
plângerea sau denunţul nu s-au făcut cu respectarea condiţiilor prevăzute de Codul de procedură penală.
Este necesar doar ca denunţul sau plângerea să cuprindă suficiente elemente de natură a se putea începe
urmărirea penală. A condiţiona existenţa infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare de
îndeplinirea cerinţelor prevăzute în Codul de procedură penală cu privire la plângere sau denunţ presupune
a se restrânge conţinutul infracţiunii, prevăzând condiţii pe care legiuitorul nu le-a dorit.
În acelaşi timp, relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei sunt lezate nu numai atunci când plângerea
sau denunţul îndeplinesc cerinţele prevăzute în Codul de procedură penală, dar şi atunci când aceste cerinţe
nu sunt îndeplinite, întrucât, şi în această din urmă situaţie, organul judiciar, fiind sesizat de comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală, va lua măsurile legale pentru stabilirea vinovăţiei şi, în mod automat,
pentru stabilirea răspunderii penale.
Ca atare, condiţia privitoare la existenţa infracţiunii este, aşadar, îndeplinită atât în cazul unui denunţ
semnat, cât şi în cazul unui denunţ nesemnat (anonim sau semnat fictiv), atât în cazul în care plângerea sau
denunţul oral a fost consemnat într-un proces-verbal constatator, cât şi în cazul când nu a fost consemnat
într-un asemenea proces-verbal*10).
Din analiza textului incriminator se trage concluzia că infracţiunea de inducere în eroare a organelor
judiciare există atât în situaţia când plângerea sau denunţul au fost adresate unui organ judiciar (poliţie,
parchet etc.), cât şi în situaţia în care ele au fost adresate altor autorităţi (de exemplu, Parlament, Guvern,
ministere etc.), care, bineînţeles, potrivit reglementărilor legale, trebuie să le trimită organelor competente,
singurele organe care au calitatea legală să verifice dacă s-a săvârşit sau nu o faptă prevăzută de legea
penală, aşa cum se prevede în conţinutul denunţului sau plângerii şi, în raport cu aceasta, să ia măsurile
legale.
Pentru existenţa infracţiunii în varianta tip nu este necesar, spre deosebire de reglementarea anterioară,
ca sesizarea nereală să se refere la o persoană determinată individual (nominal sau prin elemente de
identificare certă) care există în realitate şi este în viaţă. Infracţiunea subzistă chiar dacă sesizarea nu se
referă la nicio persoană ori se referă la o persoană imaginară.
Atunci când învinuirea priveşte mai multe persoane, ne aflăm în faţa unui concurs omogen de
infracţiuni, situaţia fiind similară şi atunci când învinuirea se face succesiv contra mai multor persoane.
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare presupune neapărat stabilirea, în prealabil, de
către organele abilitate a caracterului mincinos, adică necorespunzător realităţii, al sesizării. Instanţa de
judecată nu poate socoti ca dovedit caracterul mincinos al sesizării, dacă faptul denunţat nu a fost cercetat
în fond, nedovedindu-se săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală.
În varianta normativă mai gravă a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de
art. 268 alin. (2) C. pen., elementul material constă într-o acţiune de producere sau ticluire de probe nereale
în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o
anumită persoană.
Pentru existenţa infracţiunii reglementate de art. 268 alin. (2) C. pen. se cere deci să fie îndeplinite două
condiţii prevăzute în textul incriminator, şi anume: ca probele produse sau ticluite să fie „nereale”; iar, în al
262
doilea rând, să fie făcute pentru a dovedi ori existenţa unei fapte prevăzute de legea penală, ori săvârşirea
acesteia de către o anumită persoană.
Activitatea de producere de probe nereale presupune prezentarea în faţa unor organe judiciare (de
urmărire penală sau judecată) a unor probe mincinoase, neadevărate, în vederea susţinerii unei sesizări
mincinoase.
Ticluirea de probe nereale înseamnă născocirea, crearea, inventarea, aranjarea într-un mod abil a unor
probe neadevărate cu privire la existenţa sau comiterea unei fapte prevăzute de legea penală (ca, de
exemplu, urme ale făptuitorului, fotografii etc.), probe inexistente în realitate.
Atunci când acelaşi făptuitor este autorul atât al sesizării mincinoase, cât şi al ticluirii şi producerii de
probe nereale menite să susţină sesizarea, se reţine o singură infracţiune de inducere în eroare a organelor
judiciare. În acest caz, se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 268 alin. (2) C. pen., chiar dacă autorul a
fost de bună-credinţă în momentul iniţial al sesizării organului judiciar, dar mai târziu, dându-şi seama de
netemeinicia afirmaţiilor, recurge la producerea ori ticluirea unor probe nereale pentru a-şi susţine în
continuare afirmaţiile.
Când producerea de probe sau ticluirea lor constituie prin ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile
referitoare la concursul de infracţiuni.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare în ambele
variante, urmarea imediată constă, în principal, în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a
activităţii de înfăptuire a justiţiei.
În situaţia când, din cauza sesizării sau a producerii ori ticluirii de probe nereale, au fost lezate unele
atribute ale persoanei, cum ar fi onoarea, demnitatea sau chiar libertatea acesteia, la starea de pericol
menţionată mai sus (urmarea imediată principală) se adaugă vătămarea efectivă adusă persoanei nevinovate
(urmare periculoasă secundară).
Aşa cum am mai arătat, în cazul inducerii în eroare a organelor judiciare, mijloacele insidioase prin care
organele judiciare sunt determinate să efectueze investigaţii ori să desfăşoare anumite proceduri de
verificare a veridicităţii acestora presupun o risipă de timp, energie, personal şi resurse în instrumentarea
unor cauze sortite din start eşecului. Mai mult, ele pot determina chiar efectuarea unor acte procedurale
care presupun restrângerea exercitării unor drepturi.
c) Raportul de cauzalitate. Inducerea în eroare a organelor judiciare este comisă numai dacă între
activitatea subiectului activ şi rezultatul la care am făcut referire există o legătură de cauzalitate. Existenţa
legăturii este implicită, astfel încât constatarea că acţiunea de sesizare nereală sau de producere ori de
ticluire de probe nereale fiind comisă, înseamnă implicit şi constatarea legăturii de cauzalitate, creându-se
astfel starea de pericol.
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în varianta tip se comite fie cu intenţie directă,
fie indirectă. Subiectul activ trebuie să cunoască, să ştie că sesizarea este nereală şi urmăreşte prin aceasta
să pună în pericol înfăptuirea justiţiei ori, chiar dacă nu urmăreşte acest lucru, acceptă şi această
eventualitate.
Din analiza textului legal rezultă că incriminarea în varianta tip nu este condiţionată de un anumit mobil
(câştig, ură, răzbunare etc.) sau de vreun scop anume (acoperirea unei fapte penale comise de denunţător
ori lipsirea de libertate a unei persoane nevinovate), dar aceste elemente servesc la individualizarea
judiciară a pedepsei.
Varianta agravată a infracţiunii necesită urmărirea unui scop expres prevăzut în norma de incriminare,
respectiv ca producerea sau ticluirea de probe nereale să se facă în scopul de a dovedi existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.
A. Forme
263
Actele preparatorii sunt posibile la infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, însă acestea
nu sunt incriminate. Atunci când fapta a fost comisă, actele preparatorii constând în culegerea de
informaţii, pregătirea mijloacelor sau crearea de condiţii favorabile săvârşirii infracţiunii, dacă au fost
realizate de o altă persoană decât autorul, vor constitui acte de complicitate anterioară.
Tentativa în cazul inducerii în eroare a organelor judiciare nu este incriminată şi, ca atare, nu este
pedepsită.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care denunţul, plângerea, respectiv probele nereale sunt
aduse la cunoştinţa autorităţilor (poliţie, parchet etc.), fiind vorba de o infracţiune momentană.
Epuizarea are loc în momentul comiterii ultimului act de sesizare nereală sau, respectiv, al producerii
sau ticluirii de probe nereale. Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că activitatea subiectului activ
poate continua şi după consumarea infracţiunii, când se persistă în sesizarea nereală sau se produc ori
ticluiesc în continuare alte probe nereale, situaţie în care fapta va fi considerată continuată, potrivit art. 35
alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare
Inducerea în eroare a organelor judiciare este sancţionată în varianta prevăzută în art. 268 alin. (1) C.
pen. cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar în varianta agravată prevăzută de art. 268 alin. (2)
C. pen., cu închisoare de la unu la 5 ani.
În vederea revenirii asupra inducerii în eroare a organelor judiciare şi pentru a se evita în acest fel luarea
unor măsuri nedrepte împotriva unor persoane nevinovate, legiuitorul a prevăzut şi o cauză de nepedepsire.
Astfel, potrivit art. 268 alin. (3) C. pen., dacă cel care a săvârşit fapta declară, înainte de reţinerea,
arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau
plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale, acesta nu se pedepseşte.
Această cauză de nepedepsire a fost reglementată în scopul de a încuraja persoanele care comit această
infracţiune să comunice organelor judiciare dacă denunţul, plângerea sau probele produse sunt neadevărate
pentru a nu mai continua investigaţiile şi a nu se produce vreo vătămare drepturilor ori intereselor unor
persoane inocente, cauza de impunitate putând interveni numai până la reţinerea, arestarea sau punerea în
mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs
probele.
Atitudinea autorului nu exclude existenţa infracţiunii, fiind vorba numai de o cauză de nepedepsire.
Cauza de nepedepsire are caracter personal şi beneficiază de ea numai cel care a făcut declaraţia de
retragere.
*1) În acelaşi sens, a se vedea A. Filipaş, op. cit., p. 17.

*4) Ca urmare a instituirii răspunderii penale a persoanei juridice, aceasta poate fi acuzată de comiterea
unei infracţiuni şi pe cale de consecinţă poate constitui subiect pasiv secundar al infracţiunii de inducere în
eroare a organelor judiciare. Astfel, spre exemplu, adresarea unui denunţ calomnios referitor la spălare de
bani proveniţi din evaziune fiscală săvârşit de firma X, care prin firma Y, firmă fantomă, derulează
tranzacţii comerciale suspecte, urmărindu-se în realitate împiedicarea firmei X, firmă concurentă, să se
dezvolte pe piaţă aduce atingere în secundar firmei X, iar nu conducătorilor firmei, persoane fizice sau
patronilor acesteia.
*6) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 304/2002, pe www.ctce.ro.
*7) ICCJ, completul de 9 judecători, Dec. nr. 121/2005, pe www.ctce.ro.
*8) Jud. Drobeta Turnu-Severin, Sent. pen. nr. 1172/1999 (nepublicată).
264
*9) O. Loghin, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, în RRD nr. 8/1972, p. 36.
*10) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 227. În acelaşi sens, a se vedea: A. Filipaş, op. cit., p. 23 şi urm.;
O. Loghin, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, în RRD nr. 8/1972, p. 34.
ART. 269
Favorizarea făptuitorului
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului este reglementată în art. 269 C. pen. într-o singură variantă tip
şi constă în ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză
penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate*1).
Atunci când ajutorul se dă după săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără a exista o înţelegere
prealabilă, nu ne aflăm în prezenţa vreunei forme de participaţie penală, ci în prezenţa unei activităţi
autonome prin care se aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei.
Aşa cum s-a arătat, în art. 269 C. pen. se incriminează favorizarea făptuitorului, adică ajutorul dat
făptuitorului după săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Aşadar, favorizarea făptuitorului are caracterul de infracţiune autonomă, de sine stătătoare, şi nu un act
de participaţie, neexistând o înţelegere prealabilă între cel care a comis fapta prevăzută de legea penală şi
cel care îi dă ajutor.
a) Obiectul juridic special. Favorizarea făptuitorului are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la înfăptuirea justiţiei penale prin asigurarea descoperirii, cercetării şi judecării celor care au
comis fapte prevăzute de legea penală şi a executării sancţiunilor penale aplicate, în cazul în care aceste
fapte constituie infracţiuni.
b) Obiectul material. Favorizarea făptuitorului nu are obiect material.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile cerute de lege şi comite o asemenea faptă, textul necerând existenţa infracţiunii de vreo calitate
specială.
Legea penală se referă la ajutorul dat „unui făptuitor”. În consecinţă, ajutorul nu trebuie acordat neapărat
unui infractor, întrucât activitatea de înfăptuire a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei
persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar care ar putea în concret să nu angajeze
răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii
(de pildă, minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de existenţă sau
inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal, şi nu în raport de
aprecierea făcută de favorizator.
Favorizarea făptuitorului presupune o activitate de favorizare a altuia, şi nu o activitate de
autofavorizare, subiectul favorizării neputând fi deci nici autorul şi nici participantul la fapta în legătură cu
care s-a comis activitatea de favorizare.
Datorită aceleiaşi raţiuni, autorul sau participantul la fapta în legătură cu care s-a comis activitatea de
favorizare nu poate fi instigator sau complice la o infracţiune de favorizare privitoare la persoana sa. Deşi
actele de autofavorizare nu cad sub incidenţa legii penale, totuşi, dacă un astfel de act realizează prin el
însuşi conţinutul altei infracţiuni (de exemplu, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri), autorul actului de
265
autofavorizare răspunde pentru această infracţiune. În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care,
după ce a comis furtul împreună cu fiul său minor, i-a acordat acestuia ajutor în sensul de a ascunde bunul
furat, urmărind să protejeze pe fiul său, participant la furt (deşi nu avea vârsta de a răspunde penal),
constituie infracţiunea de favorizare, dar făptuitorul beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în alin.
(3) al aceluiaşi articol (favorizarea săvârşită de un soţ sau rudă apropiată)*2). Considerăm soluţia instanţei
criticabilă din considerentele arătate mai sus. Făptuitorul, fiind participant la infracţiune, a favorizat un alt
participant la fapta prevăzută de legea penală, astfel că fapta sa nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de favorizare a făptuitorului.
Persoana vătămată printr-o infracţiune care îndeplineşte acte de favorizare a făptuitorului poate fi subiect
activ al infracţiunii de favorizare când acţiunea penală pentru infracţiunea anterioară (săvârşită de
făptuitorul favorizat) se pune în mişcare din oficiu, iar în cazul infracţiunilor urmărite la plângerea
prealabilă, numai după intervenirea unei condamnări definitive, până atunci actele de favorizare echivalând
cu o retragere a plângerii*3).
Infracţiunea poate fi săvârşită şi de apărătorul făptuitorului, în măsura în care se dă ajutor acestuia pentru
a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei
pedepse sau măsuri privative de libertate, bineînţeles, în măsura în care activităţile desfăşurate nu sunt
permise prin lege pentru exercitarea dreptului la apărare.
În acest sens, apărătorul are dreptul şi chiar obligaţia de a susţine interesele personale ale făptuitorului,
însă numai în limitele legale şi în vederea bunei desfăşurări a activităţii judiciare.
De asemenea, poate săvârşi fapta de favorizare şi membrul de familie al făptuitorului, dar aceasta, în
conformitate cu prevederile legale, nu se pedepseşte [art. 269 alin. (3) C. pen.].
b) Subiectul pasiv. Pe de o parte, subiectul pasiv principal este statul, ca titular al dreptului de înfăptuire
a activităţii judiciare, iar, pe de altă parte, în secundar, ca subiect pasiv (adiacent) poate fi orice persoană
ale cărei interese au fost prejudiciate prin comiterea faptei.
În cazul infracţiunii de favorizare a făptuitorului, textul incriminator nu cere nicio condiţie de loc, dar
prevede o condiţie de timp, în ideea că infractorul este ajutat după ce a comis fapta penală (de exemplu,
după ce a săvârşit un furt). Rezultă deci, în mod indubitabil, că fapta comisă de cel favorizat (de exemplu,
de autorul unei tâlhării) trebuie obligatoriu să se plaseze, în timp, anterior activităţii de favorizare.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de favorizare a făptuitorului, elementul material constă în
activitatea de a da ajutor unui făptuitor pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală,
tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, fără o înţelegere
stabilită înainte sau în timpul comiterii infracţiunii.
Ca atare, pentru existenţa faptei de favorizare se cere, în primul rând, să se acorde un ajutor, neavând
relevanţă dacă cel favorizat este autor, complice sau instigator ori dacă fapta favorizată se prezintă sub
formă consumată sau sub forma tentativei pedepsibile ori chiar în situaţia în care aceasta nu constituie
infracţiune. Condiţia esenţială este însă ca fapta să fie prevăzută de legea penală, adică să îndeplinească cel
puţin condiţiile tipicităţii obiective. De asemenea, nu prezintă importanţă natura faptei săvârşite. Întrucât
legea nu face nicio precizare, fapta prevăzută de legea penală săvârşită de făptuitorul favorizat poate fi
oricare dintre faptele prevăzute în legislaţia noastră penală, indiferent de forma de vinovăţie în care se
săvârşeşte.
Nu interesează dacă ajutorul dat făptuitorului se referă la toate actele infracţionale comise de acesta sau
numai la o parte din ele. Fapta constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului, chiar dacă făptuitorul
favorizat este ulterior achitat.
266
Favorizarea făptuitorului fiind o faptă autonomă, distinctă de cea comisă de făptuitorul favorizat,
favorizatorul poate fi condamnat chiar dacă cel căruia i-a dat ajutor nu a fost trimis în judecată pentru fapta
săvârşită.
Ajutorul poate fi acordat prin acte comisive sau prin acte omisive şi poate fi material sau moral. De
asemenea, ajutorul poate fi dat direct sau indirect, prin intermediul unei alte persoane.
În practica judiciară s-a statuat că există favorizare atunci când făptuitorul, aflându-se în executarea unei
pedepse privative de libertate cu durată mare, sesizează organele de urmărire penală, afirmând că el este
autorul unei anumite infracţiuni, pe care nu o comisese, pentru a împiedica urmărirea penală împotriva
adevăraţilor vinovaţi, pe care îi cunoştea*4) sau când făptuitorul a întocmit în mod nereal o declaraţie în
numele tatălui părţii vătămate din care rezultă că acesta şi-ar fi retras plângerea prealabilă împotriva
persoanei favorizate, dispunând ulterior, în baza acestei declaraţii, clasarea*5).
Nu interesează mijloacele folosite de persoana care a favorizat. Atunci când mijlocul folosit de
favorizator constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile referitoare la concursul de infracţiuni.
Nu există însă infracţiunea de favorizare a făptuitorului dacă favorizatorul nu a comis acte concrete de
ajutorare, ci a dat numai declaraţii mincinoase la organul de urmărire penală, afirmând că nu a avut
cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii. În acest caz, se va reţine numai infracţiunea de mărturie
mincinoasă*6).
Pentru existenţa faptei pe care o analizăm se mai cere ca ajutorul să se dea unei persoane care a săvârşit
anterior o faptă prevăzută de legea penală.
Aşa cum am precizat, ajutorul trebuie dat făptuitorului fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul
comiterii faptei. În cazul când ajutorul este acordat făptuitorului după comiterea faptei, dar pe baza unei
înţelegeri stabilite înainte sau în timpul comiterii faptei, sunt aplicabile prevederile art. 48 sau art. 52 C.
pen. privind complicitatea sau participaţia improprie.
A da ajutor unui făptuitor pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la
răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate înseamnă a da orice sprijin
acestuia pentru a întârzia sau a împiedica cercetările într-o cauză penală, urmărirea penală, judecata sau
executarea pedepsei ori a unei alte măsuri privative de libertate. Aceasta este o favorizare personală, in
personam.
Ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici cercetarea penală sau tragerea la răspundere penală poate fi dat
infractorului în intervalul de la săvârşirea infracţiunii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare
a procesului penal. Nu interesează dacă urmărirea penală a început sau nu ori dacă acţiunea penală a fost
sau nu pusă în mişcare contra infractorului. Ajutorul mai poate fi dat făptuitorului pe tot parcursul judecăţii
şi poate viza împiedicarea sau îngreunarea oricărui act de procedură care se efectuează în cursul acestei
faze a procesului penal. Ajutorul dat făptuitorului pentru a împiedica sau îngreuna executarea pedepsei sau
a unei măsuri privative de libertate, după ce hotărârea de condamnare este definitivă sau executorie, poate
privi întârzierea executării sau sustragerea infractorului de la executarea pedepsei principale sau a pedepsei
complementare ori a măsurii internării medicale sau a internării într-un centru educativ sau de detenţie (de
exemplu, ascunderea sau înlesnirea ascunderii condamnatului sau a evadatului).
În practica judiciară s-a considerat că nu s-a săvârşit infracţiunea de favorizare a făptuitorului, întrucât
nu se realizează latura obiectivă, nefiind întrunite condiţiile concrete de ajutorare, în cazul inculpatului care
a dat două declaraţii în cursul urmăririi penale, în care relatează că autorul infracţiunii i-a povestit că a dat
victimei o palmă, ulterior recunoscând (în momentul punerii sub acuzare pentru infracţiunea de favorizare
a făptuitorului) că a ştiut că inculpatul G.M. a lovit victima cu bâta, întrucât acesta i-a povestit, dar s-au
înţeles să declare că i-a dat doar o palmă, în cazul în care aceasta va sesiza organele judiciare. Se mai
argumentează că, în temeiul dispoziţiilor art. 103 C. pr. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită, iar
aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în
scopul aflării adevărului. Or, declaraţia dată de inculpat nu se coroborează cu restul probelor administrate
în cauză*7). Considerăm soluţia instanţei discutabilă sub aspectul motivării, deoarece declaraţiile
267
făptuitorului date în faţa organului de urmărire penală constituie acte de ajutor faţă de autorul infracţiunii,
în condiţiile unei înţelegeri stabilite după săvârşirea faptei. Favorizarea făptuitorului este o infracţiune de
pericol, astfel încât nu se cere ca ajutorul dat infractorului să împiedice sau să îngreuneze efectiv urmărirea
penală, ci doar să urmărească acest obiectiv. Pentru acelaşi motiv, faptul că declaraţia inculpatului nu se
coroborează cu restul probelor administrate în cauză este lipsit de relevanţă sub aspectul existenţei
infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Considerăm că în speţa de faţă nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului pe alte considerente, şi anume că fapta constituie
infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Cu privire la elementul material al favorizării mai trebuie precizat că fapta se poate comite şi prin
omisiune: de exemplu, poliţistul care nu împiedică cu intenţie pe cei care, după ce au sustras anumite
bunuri, încearcă să fugă de la locul faptei.
De asemenea, ajutorul dat unei persoane reţinute sau deţinute pentru a evada, deşi urmăreşte să înlăture
executarea pedepsei, nu se încadrează în textul art. 269 C. pen., ci în prevederile art. 286 C. pen., care
incriminează infracţiunea de înlesnire a evadării, acest text din urmă aplicându-se, deoarece are caracter
special în raport cu prevederile art. 269 C. pen.
În alte cazuri, dacă mijlocul utilizat în favorizarea făptuitorului constituie prin el însuşi o infracţiune, se
vor aplica regulile privitoare la concursul de infracţiuni. Astfel, fapta inculpatului, şeful poliţiei judiciare,
de a încerca zădărnicirea urmării penale împotriva unui informator al său pentru tentativă de omor, prin
întocmirea unei adrese către institutul medico-legal cu număr fals şi prin înregistrarea unui denunţ privind
o altă persoană decât făptuitorul, în pofida menţiunii din registrul de evenimente, constituie atât
infracţiunea de favorizare a făptuitorului, cât şi infracţiunea de fals intelectual*8).
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de favorizare a făptuitorului, urmarea imediată constă în
crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale. Această stare de pericol subzistă şi în
situaţia în care ajutorul dat făptuitorului este apt să aibă ca rezultat sustragerea de la răspunderea penală,
însă acest rezultat nu se realizează în mod concret, existând doar posibilitatea de a se produce vreunul
dintre rezultatele amintite.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă implicit din comiterea faptei, mai precis,
constatarea că a fost săvârşită activitatea de dare de ajutor unui participant la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală înseamnă implicit şi constatarea legăturii de cauzalitate.
Elementul subiectiv constă în vinovăţie, care se manifestă sub forma intenţiei directe. Este de esenţa
acestei infracţiuni lipsa unei înţelegeri anterioare sau concomitente comiterii faptei prevăzute de legea
penală între favorizator şi făptuitorul favorizat, în caz contrar fiind vorba de o complicitate la săvârşirea
infracţiunii sau de participaţie improprie.
Favorizarea făptuitorului subzistă deci numai atunci când favorizatorul a ştiut că cel căruia îi dă ajutor a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, neinteresând dacă a ştiut sau nu ce fel de faptă a săvârşit cel
favorizat sau în ce calitate a participat la fapta respectivă (autor, instigator sau complice).
Fapta comisă din culpă nu este prevăzută de lege ca infracţiune, întrucât ajutorul este dat în vederea unui
anumit obiectiv prevăzut în text (împiedicarea sau îngreunarea cercetării penale etc.).
Mobilul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, ci numai ca element de individualizare a pedepsei.
Pentru existenţa infracţiunii legea prevede realizarea unui anumit scop, respectiv ca activitatea de
favorizare să se facă în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la
răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
A. Forme
268
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului este susceptibilă de a fi realizată printr-o activitate ilicită de
durată şi cu o derulare în toate formele obişnuite: acte pregătitoare, tentativă, consumare, epuizare.
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate. În acelaşi timp, actele pregătitoare pot
fi însă sancţionate ca activităţi de complicitate anterioară, în situaţia în care s-a comis infracţiunea, iar acele
acte au fost făcute de altcineva decât autorul infracţiunii de favorizare.
Consumarea infracţiunii de favorizare a făptuitorului are loc în momentul când activitatea de ajutor a
fost realizată şi s-a produs urmarea imediată, în sensul că ajutorul dat avea ca obiectiv, aptitudinea de a
împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei
pedepse sau măsuri privative de libertate.
Consumarea favorizării este realizată indiferent dacă urmărirea penală, judecata ori executarea pedepsei
sau a măsurii privative de libertate a fost sau nu împiedicată sau îngreunată.
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului poate fi comisă şi în formă continuă (de pildă, ascunderea
făptuitorului) şi, de asemenea, poate îmbrăca forma infracţiunii continuate (de exemplu, efectuarea în mod
repetat a unor acte de ajutor în realizarea aceleiaşi rezoluţii), activitatea ilicită putându-se prelungi astfel şi
după consumarea infracţiunii, fapta epuizându-se în momentul încetării ajutorului ori a ultimului act de
ajutor dat infractorului.
B. Sancţionare
Potrivit art. 269 alin. (1) C. pen., pedeapsa pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului este
închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda.
În conformitate cu prevederile art. 269 alin. (2) C. pen., pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai
mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autorul faptei prevăzute de legea penală a cărui favorizare a
avut loc, prin aceasta înţelegându-se maximul pedepsei prevăzute în dispoziţia care prevede infracţiunea
comisă.
Potrivit art. 269 alin. (3) C. pen., favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Interpretarea legală a noţiunii de „membru de familie” este făcută în art. 177 C. pen. Calitatea de membru
de familie, ca motiv care justifică nesancţionarea sau reducerea pedepsei, trebuie să existe în momentul
comiterii faptei. De asemenea, în cazul în care există mai mulţi participanţi la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală a cărei favorizare a avut loc, cauza de nepedepsire se aplică dacă favorizatorul are calitatea de
membru de familie în raport cu toate persoanele favorizate.
Unele cauze care înlătură răspunderea penală sau care înlătură executarea pedepsei (amnistie, graţierea),
în măsura în care sunt incidente în raport cu fapta comisă de cel favorizat, nu produc automat efecte în
raport cu aplicarea sau executarea pedepselor pentru favorizator. Soluţia se fundamentează pe ideea că
favorizarea este o infracţiune autonomă, distinctă şi, ca atare, pentru a beneficia de amnistie sau graţiere în
actele pe care amnistia sau graţierea le acordă, trebuie să fie cuprinse prevederi explicite din care să reiasă
care fapte de favorizare sunt amnistiate şi care favorizatori sunt graţiaţi.
*1) Şi în legislaţiile altor state se folosesc noţiunile de „faptă prevăzută de legea penală” şi de
„făptuitor”. În acest sens sunt şi art. 378 alin. (4) C. pen. italian şi art. 453 C. pen. spaniol. De asemenea, în
legislaţia străină se vorbeşte de împiedicarea sau îngreunarea tragerii la răspundere penală sau a executării
pedepsei, urmărind în acest fel să aducă sub incidenţă penală şi ajutorul dat făptuitorului înainte de
începerea unei urmăriri penale precum cel prin care se asigură scăparea de la locul săvârşirii faptei. În acest
sens sunt şi § 258 alin. (1) şi (2) C. pen. german şi art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen. portughez.
*2) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 40/1998, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 423.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1431/2005, pe www.ctce.ro.
269
*6) H. Diaconescu, Posibilitatea comiterii infracţiunii de favorizare a infractorului de către persoana
vătămată prin infracţiune, în Dreptul nr. 5/2001, p. 177–185. Într-o altă opinie se consideră că partea
vătămată care face declaraţii mincinoase în faţa organelor judiciare comite infracţiunea de favorizare a
făptuitorului. A se vedea, în acest sens, C. Turianu, Posibilitatea comiterii infracţiunii de favorizarea
infractorului de către persoana vătămată prin infracţiunea, în Dreptul nr. 5/2001, p. 185–189.
ART. 270
Tăinuirea
Infracţiunea este prevăzută în art. 270 alin. (1) C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în primirea,
dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut,
fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia.
a) Obiectul juridic special este complex şi constă, pe de o parte, în relaţiile sociale referitoare la
înfăptuirea justiţiei care sunt lezate prin comiterea faptei de tăinuire, iar, pe de altă parte, din relaţiile
sociale de ordin patrimonial.
Infracţiunea nu a mai fost reglementată în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului întrucât prin
conţinutul său această faptă afectează în primul rând desfăşurarea actului de justiţie prin îngreunarea sau
împiedicarea identificării ori a recuperării bunurilor tăinuite şi, în plus, nu toate bunurile care formează
obiectul tăinuirii provin din comiterea unor infracţiuni contra patrimoniului ceea ce face dificil de explicat
cum poate fi considerată tăinuirea infracţiune contra patrimoniului în cazul în care aceasta ar privi, de
exemplu, o sumă de bani primită de tăinuitor în schimbul ascunderii unor acte de identitate false ori a unor
mari sume de bani provenite din traficul de droguri sau de persoane.
b) Obiectul material. Infracţiunea de tăinuire are ca obiect material bunul tăinuit, respectiv bunul care
provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală pe care tăinuitorul l-a primit, dobândit, transformat sau a
cărei valorificare a înlesnit-o.
a) Subiectul activ al infracţiunii de tăinuire poate fi orice persoană care răspunde penal.
Participaţia este posibilă sub oricare dintre formele sale. Tăinuitorul nu poate fi autor sau participant la
comiterea faptei prevăzute de legea penală din care provine bunul. De aceea, în practica judiciară s-a decis
că nu constituie infracţiunea de tăinuire, ci aceea de complicitate morală la infracţiunea de furt fapta
aceluia care primeşte în mod obişnuit pentru a ascunde sau valorifica bunuri dobândite prin furturi repetate
săvârşite de aceeaşi persoană*1). În acest sens, pronunţându-se printr-un recurs în interesul legii*2),
instanţa supremă a decis că în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a
aceluiaşi tăinuitor, care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt
întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată,
după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a
bunurilor nu a fost îndeplinită.
270
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tăinuire, subiectul pasiv principal este statul, ca titular al
valorii sociale ocrotite, iar secundar este persoana fizică sau juridică privată sau publică faţă de care s-a
săvârşit fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit.
a) Elementul material în cazul acestei infracţiuni constă în una dintre următoarele acţiuni: primirea,
dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării lui.
„Primirea” presupune că făptuitorul (tăinuitorul) acceptă cu orice titlu să deţină bunul ce provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, îl primeşte în gaj, depozit etc.).
Prin „dobândire” se înţelege situaţia când tăinuitorul devine proprietarul bunului în cauză prin
cumpărare, donaţie, dare în plată, schimb etc.
„Transformarea” presupune o modificare a substanţei bunului sau a formei sale, tăinuitorul folosindu-
se de o serie de mijloace, cum ar fi: topire, montare, vopsire, turnare în forme etc.
„Înlesnirea valorificării” înseamnă a ajuta la înstrăinarea bunului în vederea obţinerii unor foloase.
Săvârşirea oricăreia dintre acţiunile enumerate duce la realizarea infracţiunii de tăinuire.
În practica judiciară s-a decis că săvârşeşte infracţiunea de tăinuire acela care s-a înţeles cu autorul unui
furt, după săvârşirea de către acesta a infracţiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase şi de a împărţi
preţul obţinut*3).
Tot astfel, săvârşeşte infracţiunea de tăinuire acela care, fiind de faţă la comiterea unei tâlhării, primeşte
de la unul dintre făptuitori un bun al victimei. Dimpotrivă, în măsura în care inculpatul nu a săvârşit nici
una dintre faptele prevăzute în art. 270 alin. (1) C. pen. (primirea, dobândirea sau transformarea unui bun
ori înlesnirea valorificării acestuia), ci a profitat doar de băutura şi ţigările cumpărate de un alt inculpat cu
banii rezultaţi din vânzarea unui bun sustras de acesta, o astfel de faptă nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de tăinuire, lipsind latura obiectivă a acesteia*4).
Pentru existenţa infracţiunii de tăinuire este necesar ca bunul să provină din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, indiferent dacă aceasta este infracţiune sau nu ori dacă cel care a săvârşit fapta
din care provine bunul tăinuit răspunde penal sau nu.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de tăinuire, urmarea imediată constă într-o stare de pericol
pentru buna înfăptuire a justiţiei. În secundar, se realizează şi trecerea bunului ce provine dintr-o faptă
prevăzută de legea penală în altă sferă patrimonială ori modificarea substanţei şi formei sale, prin aceasta
reducându-se posibilitatea de recuperare a acelui bun de către cei cărora le aparţinea.
c) Raportul de cauzalitate dintre acţiune şi consecinţe rezultă, în principiu, din însăşi materialitatea
faptei, adică din chiar acţiunea de primire, transformare etc. a bunului.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să cunoască faptul că bunul provine dintr-o faptă
prevăzută de legea penală. Tăinuirea este exclusă atunci când subiectul se află în eroare cu privire la bunul
ce formează obiectul tăinuirii. În privinţa conţinutului subiectiv, s-a subliniat în mod explicit că fapta
constituie infracţiune nu numai în cazul în care tăinuitorul a cunoscut provenienţa ilicită a bunurilor, dar şi
atunci când din împrejurările concrete acesta a prevăzut în mod rezonabil că bunurile provin dintr-o faptă
prevăzută de legea penală. De altfel, doctrina este unanimă în susţinerea acestei soluţii*5).
În plus, este suficientă reprezentarea că bunul provine din comiterea unei fapte interzise de legea penală
fără să fie necesară cunoaşterea naturii acesteia (furt, tâlhărie, înşelăciune etc.).
În raport de reglementarea anterioară a infracţiunii de tăinuire, s-a renunţat la condiţia ca făptuitorul să
urmărească prin săvârşirea faptei obţinerea unui folos material. Ajutorul dat infractorului pentru a asigura
acestuia folosul sau produsul infracţiunii, care în reglementarea anterioară constituia infracţiunea de
favorizare (aşa numita favorizare reală), constituie, în noua reglementare, infracţiunea de tăinuire, fiind fără
271
relevanţă dacă tăinuitorul urmăreşte sau nu obţinerea unui folos material prin săvârşirea faptei. În acest
sens, încadrarea juridică dată în practica judiciară potrivit reglementării anterioare a înţelegerii între o
persoană şi autorii furtului de a transporta bunurile furate cu autoturismul, survenită într-un moment când
bunurile fuseseră scoase din depozit şi erau duse spre a fi aruncate peste gardul unităţii în infracţiunea de
favorizare a făptuitorului pentru cel dintâi*6), constituie, potrivit noii reglementări, infracţiunea de tăinuire.
În acelaşi timp trebuie subliniat că în speţa de faţă ajutorul nu a fost dat autorilor înainte sau în timpul
săvârşirii infracţiunii, ci a survenit după consumarea acesteia, fără existenţa unei înţelegeri anterioare.
Săvârşeşte infracţiunea de tăinuire cu intenţie şi cel care nu cunoştea în momentul primirii bunului că
acesta provine dintr-o infracţiune, dar, ulterior, cunoscând provenienţa lucrului, a continuat să-l păstreze.
A. Forme
Infracţiunea de tăinuire este susceptibilă atât de acte pregătitoare, cât şi de tentativă, dar acestea nu se
pedepsesc. Astfel, în practica judiciară s-a decis că este greşită condamnarea inculpatului pentru săvârşirea
infracţiunii de tăinuire, în condiţiile în care, în baza unei înţelegeri ulterioare cu autorul furtului privind
valorificarea bunurilor furate, acesta a căutat un cumpărător pentru bunurile furate şi a luat contact cu
acesta, întrucât acestea constituie doar acte de pregătire, fapte rămase fără rezultat. Atâta timp cât
făptuitorul nu a avut niciun fel de contact cu bunurile furate şi nici nu a reuşit înlesnirea valorificării
acestora, fapta nu s-a consumat*7).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul executării oricăreia dintre acţiunile specifice: primirea,
dobândirea, transformarea, înlesnirea valorificării bunului provenit din săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, făptuitorul cunoscând sau prevăzând din împrejurările concrete sursa provenienţei acelui bun.
Faptul că tăinuitorul deţine în continuare bunul tăinuit nu are nicio relevanţă sub aspectul existenţei
infracţiunii. De altfel, şi în cazul furtului, infractorul deţine în continuare bunul sustras, dar aceasta nu
atribuie furtului caracterul unei infracţiuni continue.
Tăinuirea se poate comite în forma infracţiunii continuate atunci când ea vizează un complex de bunuri
provenite din aceeaşi faptă prevăzută de legea penală sau din diferite fapte sau în varianta în care acţiunea
de transformare a bunului tăinuit presupune mai multe activităţi ce pot fi executate la diferite intervale de
timp.
În astfel de cazuri, tăinuirea se epuizează odată cu efectuarea ultimului act din componenţa activităţii
făptuitorului, iar pedepsirea acesteia se va face prin raportarea la acest moment.
B. Sancţionare
Textul incriminator prevede pentru tăinuitor o pedeapsă cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă,
fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine
bunul tăinuit. Este vorba de maximul prevăzut de lege pentru infracţiunea corespunzătoare faptei prevăzute
de legea penală din săvârşirea căreia a provenit bunul, iar nu pedeapsa concretă aplicată celui care a comis
această faptă.
Potrivit art. 270 alin. (3) C. pen., tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Interpretarea legală a noţiunii de „membru de familie” este făcută în art. 177 C. pen.
Cu privire la despăgubirile civile, subliniem faptul că tăinuitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor
civile alături de cel care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, decât pentru valoarea bunurilor tăinuite
sau a pagubei rezultate din fapta sa*8).
*1) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 569/1970, în RRD nr. 11/1970, p. 170. În acelaşi sens, a se vedea
Trib. Vaslui, s. pen., Dec. nr. 30/A/2008, pe www.jurisprudenta.com.
272
*2) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. II din 21 ianuarie 2008, recurs în interesul legii privind încadrarea
juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se
înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase, M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008.
*3) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2332 din 23 octombrie 1996, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op.
cit., p. 220.
*4) C. Ap. Bacău, Dec. pen. nr. 84/A/1996, în RDP nr. 3/1998.
*5) Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, pe www.just.ro, accesat la data de 2
martie 2009. În acelaşi sens este reglementat şi art. 231 C. pen. portughez.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1072/2002, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 423.
*7) C. Ap. Bacău, s. pen., Dec. nr. 330/1998, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p.
221.
*8) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2846/1997, în A. Stoica, Infracţiuni contra patrimoniului, practică judiciară,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 313.
ART. 271
Obstrucţionarea justiţiei
Infracţiunea este prevăzută, în două variante alternative de comitere, în art. 271 alin. (1) lit. a), respectiv
lit. b) C. pen. Astfel, săvârşeşte infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei persoana care, fiind avertizată
asupra consecinţelor faptei sale:
a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act
procedural;
b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot
sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit,
în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze*1).
a) Obiectul juridic special. Obstrucţionarea justiţiei are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la buna înfăptuire a activităţii justiţiei, activitate care este incompatibilă cu lipsa de cooperare
din partea persoanelor cărora li se solicită sprijinul de către autorităţile judiciare.
b) Obiectul material. Infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei este lipsită, de regulă, de obiect material.
Totuşi, în varianta alternativă de la lit. b), obiectul material poate consta în înscrisurile sau bunurile
deţinute, pe care făptuitorul refuză să le pună la dispoziţia organelor judiciare, la solicitarea expresă a
acestora.
a) Subiectul activ al infracţiunii pe care o analizăm poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege. De la această regulă generală există însă şi o excepţie expres prevăzută de lege. Astfel,
potrivit art. 271 alin. (2), dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru
infracţiunea care formează obiectul procesului penal. Deci, dacă activitatea de înfăptuire a justiţiei se
desfăşoară în cadrul unui proces penal (şi numai în această ipoteză), nu pot săvârşi infracţiunea de
obstrucţionare a justiţiei persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat, deoarece nu se poate impune
acestora obligaţia de autoacuzare.
273
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate. Suspectul sau
inculpatul în procesul penal în care se săvârşeşte fapta de obstrucţionare a justiţiei, neputând avea calitatea
de autor, datorită aceleiaşi raţiuni, nu poate fi instigator sau complice la o infracţiune de obstrucţionarea
justiţiei.
b) Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 271 C. pen., subiect pasiv nu poate fi decât statul,
întrucât prin obstrucţionarea justiţiei pericolul creat vizează statul ca titular al dreptului de a înfăptui
justiţia.
a) Elementul material. Fapta se realizează din punctul de vedere al elementului material printr-o
acţiune alternativă a făptuitorului de a împiedica, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze,
în condiţiile legii, un act procedural ori de a refuza să pună la dispoziţia organului de urmărire penală,
instanţei sau judecătorului-sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute,
care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze.
Împiedicarea efectuării unui act procedural presupune oprirea, interzicerea efectuării actului, având ca
efect neîndeplinirea acestuia de către organele judiciare sau instanţa de judecată. Un astfel de act
procedural ar putea consta în audierea martorilor, a persoanei vătămate, efectuarea confruntării,
identificarea de obiecte şi înscrisuri, identificarea persoanelor, interceptarea convorbirilor sau
comunicărilor, accesul la un sistem informatic, supravegherea video, audio sau prin fotografiere,
localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, obţinerea listei convorbirilor telefonice, reţinerea, predarea
sau percheziţionarea trimiterilor poştale, obţinerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacţiile
financiare, precum şi a datelor financiare ale unei persoane, livrarea supravegheată, efectuarea percheziţiei
domiciliare, corporale, a unui vehicul sau informatice, efectuarea unei expertize, efectuarea cercetării la
faţa locului ori a reconstituirii etc. Pentru a exista infracţiunea în această variantă de comitere, trebuie ca
împiedicarea să se săvârşească fără drept (spre exemplu, nu constituie obstrucţionarea justiţiei refuzul
Parlamentului de a aviza începerea urmăririi penale împotriva unui membru al său, deoarece, potrivit legii,
are acest drept), iar actul procedural să fie îndeplinit în mod legal (spre exemplu, refuzul de a permite o
percheziţie nu constituie infracţiune, atâta timp cât organele judiciare nu dispun de mandatul de percheziţie
domiciliară).
Refuzul de a pune la dispoziţie datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute presupune acţiunea
sau inacţiunea făptuitorului care nu dă curs cererii explicite a organelor de urmărire penală, instanţei sau
judecătorului-sindic, fie printr-o atitudine activă de respingere, de neacceptare a cererii, fie printr-o
atitudine pasivă, de refuz al cooperării. Esenţial pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere
este o cerere explicită a organelor arătate mai sus (organ de urmărire penală, instanţă sau judecător-sindic).
În lipsa unei cereri explicite, fapta nu constituie infracţiune. Constituie infracţiune şi o acceptare parţială a
cererii (spre exemplu, se pune la dispoziţia instanţei numai o parte din documentele cerute), deoarece
refuzul îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii dacă se realizează în tot sau în parte. Refuzul
trebuie să privească însă numai acele date, informaţii, înscrisuri sau bunuri deţinute care sunt necesare
soluţionării unei cauze. Aprecierea privind utilitatea datelor, informaţiilor, înscrisurilor sau bunurilor
pentru soluţionarea cauzei se face însă de către organul judiciar, iar nu de persoana căreia îi sunt cerute,
care altfel ar putea invoca lipsa relevanţei datelor cerute şi implicit lipsa unui element constitutiv al
infracţiunii.
Esenţial pentru existenţa infracţiunii în ambele variante de comitere este avertizarea prealabilă a
persoanei de către organul de urmărire penală, instanţă ori judecătorul-sindic asupra consecinţelor faptei
sale. Astfel, persoana trebuie avertizată că prin împiedicarea efectuării actului procedural sau prin refuzul
de cooperare va săvârşi infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei şi abia din acest moment, dacă persoana
274
persistă în atitudinea lipsită de cooperare cu organele judiciare, se vor întruni elementele constitutive ale
acestei infracţiuni.
Deşi infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei este susceptibilă să se realizeze în principal în procesul
penal, nu este exclusă apariţia acesteia nici în cursul altor proceduri judiciare, cu condiţia ca împiedicarea
să se refere la un act procedural al instanţei de judecată (spre exemplu, un protest paşnic al mai multor
persoane care formează un cordon uman şi împiedică pătrunderea judecătorilor în clădirea instanţei, în
scopul de a împiedica desfăşurarea unui proces privind un conflict de muncă) ori al judecătorului-sindic.
Infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei constituie o incriminare cu caracter subsidiar, elementele
constitutive ale infracţiunii realizându-se în condiţiile în care nu se săvârşeşte o infracţiune mai gravă
(ultrajul judiciar, favorizarea făptuitorului, mărturia mincinoasă, sustragerea sau distrugerea de probe ori de
înscrisuri).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, se creează o stare de pericol pentru desfăşurarea
normală şi legală a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
Nu este necesar ca fapta de obstrucţionare a justiţiei să conducă la imposibilitatea terminării procedurii
ori la o soluţie contrară intereselor justiţiei şi aflării adevărului, ci doar ca fapta să pună în pericol
înfăptuirea justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate. Între starea de pericol şi activitatea subiectului activ trebuie să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din însăşi săvârşirea acţiunii incriminate.
Sub aspectul subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte atât cu intenţie directă, cât şi indirectă. Făptuitorul,
fiind avertizat asupra consecinţelor faptelor sale, împiedică efectuarea unui act procedural ori refuză să
pună la dispoziţia organului judiciar datele, informaţiile, înscrisurile sau obiectele deţinute, urmărind sau
acceptând că prin activitatea sa se va periclita înfăptuirea actului de justiţie.
Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, însă de acestea se va ţine cont la
individualizarea judiciară a pedepsei.
A. Forme
În cazul infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei, actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, nu sunt
incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a realizat activitatea de împiedicare a efectuării unui act
procedural ori în momentul refuzului punerii la dispoziţie a datelor, informaţiilor, înscrisurilor sau
bunurilor deţinute, periclitându-se astfel înfăptuirea justiţiei.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută în textul incriminator este închisoare de la 3 luni la un an sau amendă.
*1) Preocuparea pentru asigurarea autorităţii justiţiei şi a desfăşurării în cele mai bune condiţii a
procedurilor judiciare, inclusiv prin mijloace penale, este întâlnită şi în diferite legislaţii penale europene,
precum art. 366 C. pen. italian, art. 463 C. pen. spaniol, art. 434-15-1 C. pen. francez, art. 192–193 C. pen.
olandez şi în Capitolul 17, Secţiunea 13 alin. (2) din Codul penal suedez, care conţin reglementări similare.
ART. 272
Influenţarea declaraţiilor
275
Infracţiunea este prevăzută în art. 272 alin. (1) C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în încercarea
de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin
constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de
familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă
declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice
altă procedură judiciară.
a) Obiectul juridic special. Influenţarea declaraţiilor are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la buna înfăptuire a activităţii justiţiei, prin garantarea accesului liber la justiţie, prin protejarea
libertăţii oricărei persoane de a se adresa justiţiei şi de a da declaraţiile ori de a înfăţişa probele pe care le
consideră necesare în raport de interesele sale, independent de orice formă de presiune exercitată din partea
vreunui terţ fie asupra sa, fie asupra membrilor de familie.
Prin incriminarea faptei se urmăreşte protejarea oricărei persoane, indiferent de calitatea acesteia,
împotriva unor activităţi de constrângere, de corupere ori a oricăror alte activităţi cu efect intimidant asupra
acestora. În acelaşi timp, această incriminare constituie o garanţie legală a stabilirii adevărului în cauzele
aflate spre soluţionare. Importanţa şi necesitatea incriminării unor asemenea fapte sunt pe deplin justificate
de fenomenul actual al criminalităţii şi de presiunile asupra celor care pot contribui la înfăptuirea
justiţiei*1).
b) Obiectul material. Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor este lipsită de obiect material, întrucât
banii sau alte foloase oferite în cadrul acţiunii de corupere constituie mijlocul folosit, nu obiectul material
al infracţiunii.
În literatura juridică se susţinea, potrivit reglementării anterioare a infracţiunii, că există totuşi obiect
material numai atunci când infracţiunea se realizează prin constrângerea fizică asupra subiectului pasiv. În
această ipoteză, corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă fapta constituie obiectul material al
infracţiunii*2). Potrivit noii reglementări însă, dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el
însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni [art. 272 alin. (1) teza a II-a]. În
această situaţie, dacă fapta se realizează prin constrângere fizică asupra subiectului pasiv, corpul persoanei
va constitui obiect material al infracţiunii concurente îndreptate împotriva persoanei, iar nu al infracţiunii
de influenţare a declaraţiilor. De aceea, considerăm că nici în această situaţie infracţiunea de influenţare a
declaraţiilor nu are obiect material.
a) Subiectul activ al infracţiunii pe care o analizăm poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege, necerându-se vreo calitate specială sau vreo limitare în acest sens. Participaţia penală
este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
În activitatea practică se întâlnesc frecvent cazuri când fapta este comisă de o persoană care este parte în
cauza ce urmează a fi soluţionată. După cum am menţionat la infracţiunile de nedenunţare, favorizarea
făptuitorului sau tăinuire, autorul faptei iniţiale nu poate fi participant la infracţiunile subsecvente. Spre
exemplu, autorul unei infracţiuni de omor nu poate deveni instigator la infracţiunea de nedenunţare, dacă
determină o altă persoană să nu încunoştinţeze autorităţile despre infracţiunea săvârşită. Dacă în schimb
acţiunea de determinare se realizează prin corupere, constrângere sau altă faptă cu efect vădit intimidant,
acesta va săvârşi infracţiunea de influenţare a declaraţiilor. De asemenea, infracţiunea de influenţare a
declaraţiilor poate fi săvârşită chiar şi de victima infracţiunii iniţiale, în favoarea sau în defavoarea
făptuitorului.
276
Cel care a determinat pe altul să încerce să determine o persoană să săvârşească infracţiunile de
nedenunţare, favorizarea făptuitorului ori mărturie mincinoasă este instigator la infracţiunea prevăzută de
art. 272 C. pen. (de exemplu, persoana interpusă, care oferă bani pentru a determina un martor să declare
mincinos, este autorul infracţiunii, iar cel care l-a pus să facă aceasta este instigator)*3).
Dacă cel care influenţează declaraţiile prin constrângere sau corupere este un organ de cercetare penală,
procuror sau judecător, iar activitatea se desfăşoară asupra suspectului sau inculpatului într-o cauză penală,
nu se va reţine infracţiunea de influenţare a declaraţiilor, ci infracţiunea de cercetare abuzivă, care are un
caracter special şi agravat în raport cu aceasta.
b) Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 272 C. pen., subiect pasiv nu poate fi decât statul,
întrucât prin influenţarea declaraţiilor pericolul creat vizează statul ca titular al dreptului de a înfăptui
justiţia.
În secundar, se aduce atingere şi persoanei constrânse sau asupra căreia se exercită o altă faptă cu efect
vădit intimidant. Nu are relevanţă calitatea subiectului pasiv secundar (spre exemplu, persoana vătămată,
martor, expert, interpret, persoana care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte prevăzută de legea
penală etc.). Nu există condiţii speciale de loc sau timp cerute de textul legal.
a) Elementul material. Fapta se realizează din punctul de vedere al elementului material printr-o
acţiune a făptuitorului care încearcă să determine sau determină o persoană prin constrângere sau corupere
ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii,
să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă
sau în orice altă procedură judiciară.
Încercarea de a determina presupune încercarea de a convinge o persoană să acţioneze într-un anumit fel
ori să rămână în pasivitate. Determinarea presupune că acţiunea făptuitorului a reuşit să trezească ecou în
mintea persoanei determinate, care a luat hotărârea să îndeplinească cerinţa făptuitorului.
Din analiza textului incriminator rezultă că activitatea de influenţare a declaraţiilor constituie
infracţiunea analizată atât atunci când rezultatul nu s-a produs, fiind vorba în realitate de o tentativă de
instigare la nedenunţare, favorizarea făptuitorului ori mărturie mincinoasă, întrucât persoana nu a fost de
acord şi nu a îmbrăţişat intenţia celui ce a încercat determinarea, cât şi în situaţia în care persoana a fost
determinată să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să
dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe prin mijloace intimidante sau corupătoare.
Astfel, există infracţiunea prevăzută de art. 272 C. pen. dacă făptuitorul a cerut martorului să facă
declaraţii neadevărate în faţa organelor judiciare în condiţiile textului, dar martorul a spus adevărul.
Este fără relevanţă dacă influenţarea declaraţiilor urma să fie făcută în favoarea sau în defavoarea unei
părţi.
Pentru existenţa infracţiunii este necesară îndeplinirea mai multor cerinţe esenţiale.
O primă cerinţă se referă la modalitatea săvârşirii acţiunii ce reprezintă elementul material. Astfel,
încercarea de determinare sau determinarea trebuie comise prin corupere, constrângere sau altă faptă cu
efect vădit intimidant.
Coruperea presupune oferirea sau promisiunea de bani sau alte foloase pentru a determina comiterea
faptei, neavând importanţă dacă oferirea sau promisiunea a fost acceptată sau respinsă.
Prin constrângere se înţelege atât constrângerea fizică (acte de violenţă materială exercitate asupra
subiectului pasiv, indiferent de calitatea acestuia – persoana vătămată, martor, expert, interpret, persoana
care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală etc.), cât şi constrângerea
morală, psihică (ameninţarea exercitată asupra vreuneia dintre persoanele arătate mai sus), ambele trebuind
să fie de natură a inspira celui asupra căruia se execută un sentiment de temere, din cauza căruia el nu mai
are deplina libertate psihică. Aşadar, persoana în cauză este obligată, silită, forţată să acţioneze în
277
concordanţă cu cerinţele făptuitorului şi împotriva obiectivului de aflare a adevărului şi înfăptuire a
justiţiei.
Nu este neapărat necesar ca activitatea de constrângere să îndeplinească cerinţele art. 24 sau art. 25 C.
pen. (referitoare la constrângerea fizică sau morală) şi nici ca aceasta să creeze o stare de temere pentru
persoana constrânsă ori să determine respectiva persoană să îndeplinească cererea făptuitorului. Esenţial
pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere este o acţiune de încercare de determinare a
subiectului pasiv secundar prin constrângere.
Activitatea de determinare a persoanei se mai poate realiza prin altă faptă cu efect vădit intimidant.
Fapta poate să nu constituie infracţiune, poate fi chiar licită, dar în acelaşi timp trebuie să creeze o presiune
asupra victimei, fiind susceptibilă să o determine să ia în considerare cererea făptuitorului (spre exemplu,
concedierea acestuia de către angajator, urmată de promisiunea reangajării în cazul în care îndeplineşte
cerinţele acestuia).
Dacă activitatea de constrângere ori corupere realizează elementele constitutive ale unei alte infracţiuni
(ameninţare, lovire, vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal etc.), potrivit art. 272 alin. (1) teza
a II-a, se vor aplica regulile privind concursul de infracţiuni (spre exemplu, ameninţarea victimei în scopul
influenţării declaraţiilor acesteia va constitui atât infracţiunea de ameninţare, cât şi infracţiunea de
influenţarea declaraţiilor, aflate în concurs).
Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii comportamentul ulterior al persoanei asupra căreia se
exercită activitatea de constrângere sau corupere). Astfel, infracţiunea subzistă şi încadrarea juridică nu se
schimbă, indiferent dacă persoana respectivă beneficiază de o cauză justificativă (art. 24–25 C. pen.) ori
săvârşeşte o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei ca urmare a instigării făptuitorului (spre exemplu,
nedenunţare, favorizarea făptuitorului, mărturie mincinoasă). În acest caz, activitatea de determinare a
făptuitorului îşi menţine autonomia, nedevenind o instigare la infracţiunea săvârşită de persoana
determinată.
Din cele arătate, rezultă că alte eventuale modalităţi, cum ar fi rugămintea, îndemnul sau sugestia făcute
cu scopul de a influenţa declaraţiile nu duc la subzistenţa infracţiunii prevăzute în art. 272 C. pen. În acest
caz, în funcţie de fapta săvârşită, aceasta ar putea fi încadrată (în cazul în care determinarea este urmată de
executare) la instigare la nedenunţare, favorizarea făptuitorului, mărturie mincinoasă ori sustragerea sau
distrugerea de probe sau înscrisuri, în funcţie de calitatea făptuitorului şi de îndeplinirea elementelor
constitutive ale acestor infracţiuni. Dacă încercarea de determinare este neizbutită, fapta nu prezintă, în
această situaţie, relevanţă penală. Încercarea de a determina o persoană prin alte mijloace (de exemplu, prin
rugăminţi, recomandări) nu poate îndeplini cerinţa esenţială prevăzută în art. 272 alin. (1) C. pen., întrucât
lipseşte unul dintre elementele constitutive ale acestei infracţiuni*4).
O altă condiţie se referă la sfera persoanelor asupra cărora se poate desfăşura determinarea sau
încercarea de determinare. Astfel, infracţiunea subzistă atât în cazul în care acţiunea se îndreaptă asupra
subiectului pasiv secundar, cât şi asupra unui membru de familie al acestui, în înţelesul art. 177 C. pen.
(ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie,
potrivit legii, astfel de rude, soţul, persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau
dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc). Este de la sine înţeles că o activitate de constrângere,
corupere sau altă activitate cu efect intimidant îndreptată asupra unui membru de familie este de natură să
influenţeze decizia subiectului pasiv, astfel că legiuitorul a dorit protejarea şi a acestei categorii de
persoane şi incriminarea faptei de influenţarea declaraţiilor indiferent dacă încercarea de determinare se
realizează, direct, împotriva subiectului pasiv, sau, indirect, asupra unui membru de familie al acestuia.
Ultima cerinţă esenţială se referă la conţinutul determinării. Astfel, încercarea de determinare vizează
atât omisiunea sesizării organelor de urmărire penală, cât şi împiedicarea dării ori retragerea declaraţiilor
sau darea de declaraţii mincinoase, precum şi omisiunea prezentării probelor într-o cauză penală, civilă sau
în orice altă procedură judiciară.
În primul rând, activitatea de determinare vizează sesizarea organelor de urmărire penală. Situaţia
premisă constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, indiferent dacă persoana a cărei
278
influenţare se încearcă avea obligaţia de denunţare, infracţiunea de influenţare a declaraţiilor subzistând
indiferent de natura infracţiunii iniţiale săvârşite (spre exemplu, se încearcă influenţarea declaraţiilor pentru
a ascunde comiterea unei infracţiuni de furt).
Încercarea de a determina sau determinarea unei persoane să nu dea declaraţii vizează atât situaţia când
aceasta, fără a i se îngrădi libertatea de mişcare, este supusă acţiunii de constrângere sau corupere a
făptuitorului ori unei alte acţiuni cu efect intimidant, cât şi situaţia în care libertatea de mişcare a acesteia
este îngrădită (faptă încadrată, în reglementarea anterioară, sub denumirea de împiedicarea participării în
proces). În această ipoteză nu are relevanţă dacă anterior s-a săvârşit ori nu o infracţiune, cauza în care se
încearcă împiedicarea declaraţiilor putând fi atât penală, cât şi civilă ori altă procedură judiciară.
Determinarea persoanei mai vizează şi retragerea declaraţiilor persoanei (în acest caz, aceasta din urmă
având o calitate specială de parte, martor ori expert în proces) ori darea de către aceasta de declaraţii
mincinoase, indiferent de cauza sau procedura judiciară în care aceasta este implicată.
În sfârşit, determinarea persoanei mai poate viza neprezentarea unor probe într-o cauză penală, civilă ori
în orice altă procedură judiciară. Dacă activitatea de determinare este urmată de executare de către
persoana determinată, aceasta săvârşeşte, după caz, infracţiunea de favorizare a făptuitorului (dacă probele
vizează o cauză penală) ori sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri dacă neprezentarea unor
probe se realizează prin vreuna dintre modalităţile de incriminare prevăzute în art. 275 C. pen. (sustragerea,
distrugerea, reţinerea, ascunderea sau alterarea probelor), indiferent de natura cauzei sau procedurii
judiciare în care trebuie prezentate probele.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca activitatea de determinare a făptuitorului să se refere la o
împrejurare esenţială care are importanţă în justa soluţionare a cauzei. Dacă nesesizarea organelor de
urmărire penală, omisiunea dării de declaraţii, retragerea acestora ori declararea mincinoasă, precum şi
neprezentarea probelor vizează împrejurări care nu sunt esenţiale pentru judecată, fapta nu constituie
infracţiune*5).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, se creează o stare de pericol pentru desfăşurarea
normală şi legală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, săvârşirea infracţiunii putând duce la denaturarea
adevărului, a probelor.
c) Raportul de cauzalitate. Între starea de pericol şi activitatea subiectului activ trebuie să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.
Sub aspectul subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă. Făptuitorul constrânge sau
corupe o persoană ori efectuează alte activităţi cu efect intimidant asupra acesteia în scopul special de a o
determina să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să retragă declaraţiile, să dea
declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe într-o cauză penală, civilă ori altă procedură judiciară. Pentru
realizarea elementului subiectiv este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut că prin acţiunea sa s-ar putea pune
în pericol înfăptuirea justiţiei şi să fi urmărit anume acest rezultat.
Fapta prevăzută în art. 272 C. pen. se comite numai cu intenţie directă, deoarece aceasta se deduce cu
claritate şi din aceea că ea nu este altceva decât o tentativă special incriminată pentru împiedicarea unui
anume rezultat.
În literatura juridică s-a susţinut şi ideea la care nu aderăm, că în cazul infracţiunii analizate intenţia
poate fi şi indirectă*6).
Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, însă de acestea se va ţine cont la
A. Forme
279
În cazul infracţiunii de influenţare a declaraţiilor, actele de pregătire şi tentativa sunt lăsate în afara
incriminării de către legiuitor.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a realizat activitatea de încercare prin corupere,
constrângere sau altă activitate cu efect intimidant de a nu sesiza organele de urmărire penală, a nu da
declaraţii, a retrage declaraţiile, a da declaraţii mincinoase ori a nu prezenta probe într-o cauză penală,
civilă ori altă procedură judiciară.
Atunci când subiectul activ repetă încercarea sa la diferite intervale de timp prin constrângere sau
corupere asupra aceleiaşi persoane şi în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, fapta îmbracă forma
continuată de comitere, epuizarea având loc în momentul săvârşirii ultimei încercări.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută în textul incriminator este închisoare de la unu la 5 ani.
5. Cauze justificative
Potrivit art. 272 alin. (2), nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana
vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere
prealabilă sau pentru care intervine împăcarea. Este normal aceasta în astfel de situaţii, aplicându-se
excepţia disponibilităţii acţiunii penale, pentru punerea în mişcare a acesteia fiind necesar acordul de voinţă
al victimei. Or, în situaţia în care aceasta doreşte împăcarea cu făptuitorul în schimbul unor avantaje
patrimoniale ori solicită sau i se oferă de către acesta sume de bani sau alte bunuri pentru a nu introduce
plângere prealabilă, fapta de oferire de bani sau alte bunuri, deşi întruneşte cerinţele tipice ale existenţei
infracţiunii, este licită (justificată), potrivit art. 272 alin. (2) C. pen.
*1) Legislaţiile europene au introdus, unele destul de recent, reglementări similare în codurile lor penale.
Aici avem în vedere § 160 C. pen. german, art. 464 C. pen. spaniol, art. 377bis C. pen. italian (introdus prin
Legea nr. 63 din 1 martie 2001 privind corectitudinea procesuală), art. 434-5, art. 434-8, art. 434-15 C. pen.
francez (texte introduse prin Ordonanţa nr. 2000-916 din 19 septembrie 2000 în vigoare de la 1 ianuarie
2002) şi Capitolul 15, Secţiunea 9 din Codul penal finlandez (introdus prin Legea nr. 563 din 1998).
*3) Ibidem.
*5) C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 312/2000, în RDP nr. 3/2001, p. 144.
*6) A. Filipaş, op. cit., p. 78.
ART. 273
Mărturia mincinoasă
Potrivit art. 273 alin. (1) C. pen., constituie mărturie mincinoasă în varianta tip fapta martorului care
într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii
mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este
întrebat.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), mărturia mincinoasă săvârşită:
a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;
b) de un investigator sub acoperire;
c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
280
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10
ani sau mai mare.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de mărturie mincinoasă are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la buna înfăptuire a justiţiei. Infracţiunea poate avea şi un obiect juridic secundar,
constând în relaţiile sociale privitoare la anumite atribute esenţiale ale persoanei (demnitatea, libertatea)
sau în relaţiile sociale cu caracter patrimonial, deoarece prin săvârşirea faptei pot fi încălcate şi aceste
relaţii sociale.
Este de remarcat faptul că persoanele care participă în calitate de martori, experţi sau interpreţi la
soluţionarea unei cauze de natură judiciară au o contribuţie foarte importantă la aflarea adevărului şi la
pronunţarea unor soluţii temeinice şi legale, motiv pentru care denaturarea adevărului de către martori,
experţi ori interpreţi prezintă un evident pericol social pentru buna înfăptuire a activităţii justiţiei şi pentru
apărarea unor drepturi şi interese ale cetăţenilor.
b) Obiectul material. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are un obiect material, întrucât acţiunea
care constituie elementul material al infracţiunii nu se îndreaptă asupra unei entităţi materiale.
a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii de mărturie mincinoasă este calificat, în sensul că acesta nu
poate fi decât cel care are calitatea de martor (în varianta tip), martor cu identitate protejată ori aflat în
Programul de protecţie a martorilor, investigator sub acoperire, expert sau interpret (variantele agravate).
În conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, martorul este persoana care, având cunoştinţă
despre anumite fapte, date sau împrejurări care constituie probă într-un proces judiciar, este chemată pentru
a fi ascultată.
Nu dobândesc calitatea de martor şi, ca atare, nu pot fi subiecţi activi ai faptei de mărturie mincinoasă
persoanele care sunt părţi în proces*1), precum şi subiecţii procesuali principali [art. 115 alin. (1) C. pr.
pen.]. Legiuitorul a instituit incompatibilitatea între calitatea de parte sau subiect procesual principal în
proces şi calitatea de martor, considerând că, din moment ce părţile sau subiecţii procesuali principali pot fi
ascultate în această calitate, iar declaraţiile lor constituie mijloace de probă, cumularea calităţii de parte sau
subiect procesual principal în proces cu cea de martor nu-şi poate găsi justificarea*2). Dacă o persoană
pierde calitatea de parte sau subiect procesual principal în proces, ea poate fi ascultată ca martor.
Potrivit art. 114 alin. (3) C. pr. pen., calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau de
avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu
privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această
calitate.
Poate fi ascultat ca martor în condiţiile legale şi minorul, acesta putând comite şi el infracţiunea de
mărturie mincinoasă, bineînţeles, când, potrivit legii, poate răspunde penal.
Poate fi subiect al infracţiunii menţionate şi martorul ascultat prin prestarea jurământului, soţul sau ruda
apropiată a învinuitului sau inculpatului.
Potrivit art. 117 C. pr. pen., au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor soţul, ascendenţii şi
descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, precum şi persoanele
care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. În schimb, dacă persoanele menţionate
anterior sunt de acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la
drepturile şi obligaţiile martorilor.
Potrivit art. 116 alin. (3) C. pr. pen., nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau
împrejurări al căror secret sau confidenţialitate poate fi opus prin lege organelor judiciare. Este vorba de
fapte sau împrejurări de care martorul a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei. Prin excepţie, acestea pot
281
face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă
acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul
sau confidenţialitatea (spre exemplu, obligaţia de denunţare).
Mărturia mincinoasă se pedepseşte mai grav dacă este săvârşită de un martor cu identitate protejată ori
aflat în Programul de protecţie a martorilor, de un investigator sub acoperire, de o persoană care întocmeşte
un raport de expertiză ori de un interpret. Raţiunea agravării în raport de calitatea subiectului activ se referă
la poziţia specială a acestuia în procesul penal, bazată pe raporturi de încredere (în cazul investigatorului
sub acoperire, expertului sau interpretului, care sunt specialişti în anumite domenii şi trebuie să ajute
instanţa în procesul aflării adevărului şi înfăptuirii justiţiei). În cazul martorilor protejaţi, efortul
suplimentar al organelor judiciare pentru asigurarea protecţiei acestora în schimbul mărturiei justifică
agravarea sancţiunii în cazul încălcării încrederii în buna-credinţă a acestora.
Martorul cu identitate protejată este martorul ameninţat, potrivit art. 125 C. pr. pen., faţă de care s-a luat
vreuna dintre măsurile de protecţie prevăzute în art. 126 alin. (1) lit. c) şi d) C. pr. pen. Astfel, în cazul în
care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea
profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a
datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, faţă de acesta se dispune măsura
protecţiei datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa, ori
audierii martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu
vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
Martorul aflat în Programul de protecţie a martorilor este supus reglementărilor Legii privind protecţia
martorilor*3). Programul de protecţie a martorilor reprezintă activităţile specifice desfăşurate de Oficiul
Naţional pentru Protecţia Martorilor, cu sprijinul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, în
scopul apărării vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor care au dobândit calitatea de martori
protejaţi, în condiţiile prevăzute de lege. Martorul protejat este martorul, membrii familiei sale şi
persoanele apropiate acestuia incluse în Programul de protecţie a martorilor, conform prevederilor legii.
Potrivit art. 148 C. pr. pen., investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi în cadrul poliţiei
judiciare. În cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism, pot fi
folosiţi ca investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfăşoară,
potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale. Autorizarea folosirii
investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procuror în condiţiile art. 148 alin. (1) C. pr. pen.
Investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca şi
martorii ameninţaţi.
Expertul este un specialist într-un anumit domeniu de activitate, calitate în care este solicitat într-o cauză
civilă, penală, administrativă etc., pentru a contribui prin cunoştinţele sale de specialitate la lămurirea
anumitor aspecte care ţin de cauza ce face obiectul judecăţii, sarcină care decurge din existenţa unui raport
special în care acesta (expertul) se află faţă de organul judiciar.
Subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi atât expertul numit de organul de urmărire penală
sau de instanţa de judecată, cât şi persoana care efectuează o expertiză, în cadrul unui serviciu medico-
legal, laborator de expertiză criminalistică sau orice institut de specialitate către care s-a adresat organul
judiciar pentru efectuarea expertizei.
În fine, interpretul, în sensul art. 105 C. pr. pen., este persoana chemată sau numită de organele abilitate
pentru a contribui la comunicarea între participanţi. În mod frecvent, intervenţia interpretului este necesară
în situaţia când nu se cunoaşte limba folosită în desfăşurarea procedurilor judiciare (este vorba deci de o
activitate de traducere), dar folosirea unui interpret poate fi justificată şi din cauza altor motive în
comunicarea dintre părţi (de pildă, surdomuţenia).
Infracţiunea de mărturie mincinoasă, prin natura ei, exclude participaţia penală sub forma
coautoratului*4). La comiterea faptei pot participa însă alte persoane în calitate de instigatori sau complici.
Pentru instigator şi complice nu se cere vreo calitate specială. În practica judiciară s-a decis că întruneşte
elementele constitutive ale instigării la infracţiunea de mărturie mincinoasă determinarea unei persoane să
282
se prezinte din proprie iniţiativă la poliţie şi să dea o declaraţie neadevărată – în sensul că s-a aflat la locul
unui accident de circulaţie care s-a produs în condiţii ce exclud culpa conducătorului auto. Împrejurarea că
în momentul când inculpatul a săvârşit fapta, persoana determinată să declare mincinos nu avea calitatea de
martor, nefiind citată în această calitate de organul de urmărire penală, nu exclude existenţa instigării la
infracţiunea sus-menţionată*5). Dacă determinarea la mărturie mincinoasă se face prin constrângere sau
corupere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, această activitate nu va constitui instigare la mărturie
mincinoasă, ci o infracţiune distinctă (în funcţie de natura faptei săvârşite şi de calitatea instigatorului şi
instigatului, fapta va constitui, după caz, infracţiunea de influenţare a declaraţiilor ori infracţiunea de
cercetare abuzivă).
În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, coautoratul este posibil însă în situaţia experţilor, care, în
comun, pot redacta un raport de expertiză, necesar în activitatea organelor de urmărire penală sau a
instanţelor de judecată.
b) Subiectul pasiv. Subiect pasiv principal este statul, pentru că, în esenţă, justiţia este atributul statului.
Alături de stat ca subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică parte sau subiect procesual
principal în proces, ale cărei interese şi drepturi sunt lezate sau vătămate prin săvârşirea infracţiunii. În
cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă nu sunt prevăzute condiţii speciale referitoare la timpul şi locul
comiterii faptei.
a) Elementul material. Latura obiectivă se realizează sub aspectul elementului material prin două
modalităţi alternative: fie se fac afirmaţii mincinoase, fie nu se spune tot ce se ştie asupra împrejurărilor
esenţiale într-o cauză în care se ascultă martori, fiind vorba de o manifestare de natură a induce în eroare
organele judiciare.
Deci, în primul rând, este vorba de o acţiune, situaţie în care martorul, expertul ori interpretul face
afirmaţii mincinoase, iar, în al doilea rând, avem de-a face cu situaţia când nu se spune tot ce se ştie
privitor la împrejurările esenţiale pentru cauza judiciară.
Prin cauză în care se ascultă martori înţelegem orice cauză penală, civilă sau orice altă procedură în care
se ascultă martori, aflată în curs de soluţionare în faţa unui organ de urmărire penală, instanţă de judecată
etc.
„Cauza penală” presupune un proces penal ce se desfăşoară în faţa organelor de urmărire penală
(poliţie, parchet) sau a instanţelor de judecată (judecătorii, tribunale etc.).
În sensul art. 273 C. pen., „cauza civilă” are înţelesul restrâns de proces civil ce are loc în faţa
instanţelor judecătoreşti civile (de exemplu, un proces de divorţ).
Prin „orice altă procedură în care se ascultă martori” înţelegem alte cauze decât cele penale ori civile
care se desfăşoară în faţa unor organe de jurisdicţie şi în cadrul cărora pot fi ascultaţi martori, experţi sau
interpreţi (cauze administrative, disciplinare etc.).
Acţiunea de a face afirmaţii mincinoase, într-una dintre cauzele arătate mai sus, înseamnă a se face
relatări nesincere, respectiv în neconcordanţă cu cele ştiute de martor. Infracţiunea de mărturie mincinoasă
nu subzistă în situaţia când martorul redă sincer, corect împrejurările şi faptele pe care le cunoaşte, însă dă
acestora o semnificaţie eronată, deoarece sarcina aprecierii probelor revine organelor abilitate de lege
(poliţie, parchet etc.).
În literatura juridică există opinia potrivit căreia infracţiunea de mărturie mincinoasă nu există când
martorul relatează că a văzut sau a auzit anumite lucruri, care au avut loc în realitate, dar pe care nici nu le-
a văzut, nici nu le-a auzit, ci doar le-a cunoscut indirect, pentru că declaraţia făcută nu conţine o probă
mincinoasă în raport cu obiectul de probat, lipsind astfel posibilitatea de a aduce un prejudiciu înfăptuirii
justiţiei*6). Considerăm că o astfel de mărturie, fiind de natură să contribuie la formarea convingerii intime
283
a judecătorului dincolo de orice îndoială rezonabilă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
mărturie mincinoasă.
Dacă prin afirmaţiile mincinoase martorul urmăreşte să evite tragerea sa la răspundere penală, fapta nu
mai constituie infracţiune (potrivit art. 118 C. pr. pen., acesta are dreptul de a nu se acuza). O soluţie
contrară ar duce la concluzia că în sarcina celor ce au săvârşit o infracţiune există obligaţia de
autodenunţare, concluzie ce nu poate fi acceptată atât timp cât nici obligaţia denunţării unor infracţiuni
săvârşite de alte persoane nu există decât în cazurile în care legea prevede expres acest lucru.
Cele relatate mai sus se referă, în principiu, la afirmaţiile mincinoase cu conţinut pozitiv. Afirmaţia
mincinoasă poate însă să aibă şi un conţinut negativ, adică afirmarea că ceva nu ar fi existat, dar despre
care ştie că există în realitate (martorul afirmă că nu ştie, nu cunoaşte nimic despre o anumită faptă, că ea
nu a avut loc, deşi în realitate a avut loc).
A nu spune tot ce ştie înseamnă a avea reticenţă în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde totul sau
parte din ceea ce martorul ştie. Tăcerea trebuie să privească ceva ce martorul ştia, iar nu ceea ce ar fi putut
cunoaşte*7).
Are semnificaţie penală numai acea omisiune care este de natură să inducă în eroare organul judiciar.
Refuzul unei persoane de a depune mărturie nu echivalează cu omisiunea ca atitudine sub care se poate
înfăţişa elementul material al mărturiei mincinoase. În literatura juridică s-a exprimat opinia, la care ne
raliem, că nici refuzul explicit al unei persoane care a acceptat să depună mărturie de a răspunde la anumite
întrebări nu are semnificaţia penală, în sensul prevederilor art. 273 C. pen.*8). Acest refuz explicit,
exprimat clar, nu este, aşa cum s-a afirmat, de natură să inducă în eroare organul judiciar, ci atenţionează
cu privire la necesitatea administrării de noi probe pentru aflarea adevărului. Acest refuz de a furniza
informaţiile cerute însă, în condiţiile avertizării persoanei asupra consecinţelor faptelor sale, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei [art. 271 alin. (1) lit. b) C. pen.].
Afirmaţiile sau omisiunile martorului trebuie să se refere la împrejurări esenţiale.
Considerăm că prin împrejurări esenţiale trebuie să se înţeleagă situaţii şi împrejurări care se referă la
faptul principal al cauzei, şi nu la aspecte adiacente ce nu au legătură cu aceasta. Aşa, de exemplu, pot fi
considerate împrejurări esenţiale pentru cauză: elementele constitutive şi circumstanţele atenuante sau
agravante într-un proces penal; temeiurile de fapt în cazul unui proces de divorţ în materie civilă; precum şi
celelalte fapte probatorii care pot servi la soluţionarea cauzei şi la aflarea adevărului.
Caracterul esenţial trebuie determinat în funcţie de obiectul probei, în sensul că este concludentă în
raport cu învinuirea adusă inculpatului sau cu orice alt aspect de natură să influenţeze răspunderea penală a
acestuia.
Mărturia mincinoasă care se referă la împrejurările neesenţiale nu constituie infracţiune. În acest sens, în
practica judiciară s-a decis, de exemplu, că nu constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă fapta
martorului care a făcut afirmaţie inexactă în legătură cu identificarea poziţiei camerei în care s-a purtat
discuţia relatată de ceilalţi martori ca fiind purtată de el, atât timp cât nu s-a stabilit că martorul a declarat
fals asupra conţinutului însuşi al acestei discuţii, care a fost esenţială pentru soluţionarea cauzei*9). De
asemenea, se arată că dacă petenta nu şi-a dovedit susţinerile, iar afirmaţiile martorului deveneau relevante
numai în condiţiile administrării probelor propuse de petentă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de mărturie mincinoasă, întrucât aspectele învederate de martor nu constituie împrejurări
esenţiale în cauză*10).
Cerinţa referitoare la caracterul esenţial al împrejurărilor priveşte nu numai situaţia când mărturia
mincinoasă se realizează prin omisiunea martorului de a spune tot ce ştie, ci şi în situaţia în care martorul
alterează adevărul prin afirmaţiile mincinoase.
Pentru realizarea elementului material al infracţiunii este necesar ca martorul să fi fost întrebat de către
organul abilitat (parchet, instanţă de judecată etc.) sau de către părţi ori de către subiecţii procesuali
principali privind împrejurările esenţiale. Astfel, s-a decis în practica judiciară că nu constituie infracţiunea
de mărturie mincinoasă fapta inculpatei de a declara că se afla în altă localitate pentru o anumită perioadă
de timp împreună cu soţul său, acuzat de săvârşirea unei infracţiuni în aceeaşi perioadă, din moment ce nu
284
a fost întrebată în mod expres dacă inculpatul se afla în aceeaşi localitate cu ea la data săvârşirii infracţiunii
şi nici nu a afirmat că inculpatul nu ar fi lipsit din localitate în perioada menţionată*11).
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca fapta (mărturia mincinoasă) să fie comisă cu ocazia audierii
martorului într-una dintre cauzele prevăzute de textul incriminator, neinteresând dacă martorul a depus
mărturie în favoarea sau defavoarea unei persoane.
Atunci când fapta s-a comis atât prin afirmaţii mincinoase, cât şi prin omisiuni, este vorba de o singură
infracţiune cu caracter unitar, întrucât afirmaţiile ori omisiunile constituie modalităţi alternative de
săvârşire a faptei incriminate.
Simpla contradicţie între ceea ce relatează martorul şi ceea ce s-a întâmplat nu este o dovadă că
afirmaţiile acestuia au caracter mincinos, deoarece uneori realitatea se poate percepe în mod deformat, în
sensul că se pot uita anumite aspecte care sunt esenţiale.
În varianta agravată [art. 273 alin. (2) C. pen.], mărturia mincinoasă se săvârşeşte, ca şi în forma sa
tipică, tot printr-o denaturare a adevărului, bineînţeles, cu anumite particularităţi specifice activităţii
desfăşurate de expert sau interpret.
Astfel, în cazul expertului este vorba de o acţiune prin care se efectuează o expertiză mincinoasă (de pildă,
se întocmeşte un raport de expertiză fals, fără a fi în concordanţă cu împrejurările în care s-a comis fapta
sau se omite să se treacă în respectivul raport o serie de aspecte esenţiale, privitoare la săvârşirea
infracţiunii).
În cazul interpretului, se alterează adevărul în conţinutul unor traduceri ori se omite a se traduce tot ceea
ce trebuia tradus sau a reda tot ce a înţeles (de exemplu, în cazul surdomuţeniei).
Se sancţionează mai grav mărturia mincinoasă într-o cauză penală, dacă este în legătură cu o faptă pentru
care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare [alin. (2) lit. d)].
Termenul de 10 ani se referă în această situaţie la maximul special al pedepsei. Raţiunea agravării se
justifică în consecinţele grave pe care le-ar putea produce o astfel de faptă (respectiv condamnarea la o
pedeapsă privativă de libertate într-un cuantum ridicat a unei persoane nevinovate ori achitarea unui
infractor deosebit de periculos).
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă se creează o stare de pericol pentru
buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, întrucât s-ar putea ajunge la pronunţarea unor soluţii
netemeinice şi nelegale prin săvârşirea faptei, vătămându-se o serie de valori ce privesc persoana,
drepturile şi interesele acesteia. Este vorba deci de periclitarea desfăşurării în bune condiţiuni a operei de
înfăptuire a justiţiei.
Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă este suficient ca afirmaţiile neadevărate să privească
împrejurări esenţiale pentru cauză; nu se cere ca, apreciate în raport de celelalte probe administrate, acele
afirmaţii să fi fost de natură a schimba soluţia procesului*12). În concluzie, fapta constituie infracţiunea de
mărturie mincinoasă chiar dacă soluţia dată în cauză a fost justă*13).
În situaţia când s-a pronunţat o soluţie netemeinică şi nelegală, această împrejurare va fi avută în vedere
la individualizarea judiciară a pedepsei.
c) Raportul de cauzalitate. Între fapta comisă şi urmarea imediată, concretizată într-o stare de pericol,
trebuie să existe totdeauna o legătură de cauzalitate, această legătură rezultând din însăşi materialitatea
faptei săvârşite în condiţiile prevăzute de art. 273 C. pen.
În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, forma de vinovăţie necesară pentru existenţa faptei
analizate este intenţia, care poate fi directă sau indirectă (eventuală). Existenţa intenţiei (directe sau
indirecte) presupune ca martorul, expertul sau interpretul, dându-şi seama de semnificaţia împrejurărilor, a
situaţiilor pe care trebuie să le explice, cu bună ştiinţă le denaturează, urmărind sau acceptând un act de
injustiţie.
Dacă martorul este întrebat cu privire la o împrejurare esenţială şi el omite să spună tot ce ştie în legătură
cu acea împrejurare, forma de vinovăţie nu se poate manifesta decât sub forma intenţiei, deoarece,
285
atrăgându-i-se în mod special atenţia asupra împrejurării şi a caracterului ei esenţial, martorul îşi dă seama
că nespunând întregul adevăr, creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, urmare pe care poate să
o dorească sau numai să o accepte*14).
Organele judiciare trebuie să analizeze cu toată grija şi răspunderea afirmaţiile martorului (expertului,
interpretului), întrucât neconcordanţa depoziţiilor acestora cu realitatea îşi poate găsi explicaţia nu în reaua-
credinţă, ci în anumite erori de percepere sau de memorie datorită unor cauze (de pildă, deficienţe psihice),
aspecte ce duc la înlăturarea caracterului penal al faptei.
Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă nu interesează mobilul şi scopul, de acestea însă
ţinându-se cont cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
A. Forme
Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu cad sub incidenţa legii penale, nefiind incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul a realizat una dintre modalităţile
alternative prevăzute în textul incriminator. Fiind o infracţiune formală, de pericol, nu se cere un rezultat.
Astfel, chiar dacă neadevărurile n-au fost luate în considerare la soluţionarea cauzei, tot se va reţine
infracţiunea de mărturie mincinoasă*15).
În cazul martorului, infracţiunea se consumă în momentul în care acesta semnează declaraţia după ce
audierea s-a terminat*16).
Infracţiunea se consumă în cazul expertului nu după întocmirea raportului de expertiză şi semnarea lui,
ci în momentul în care acest raport a fost depus la organul judiciar care a cerut efectuarea expertizei,
întrucât numai din acest moment el poate să influenţeze măsura într-o cauză penală, civilă etc.
În cazul unei traduceri scrise, infracţiunea se consumă în momentul când traducerea a fost depusă la
organul judiciar.
Infracţiunea subzistă, nefiind necesar să se fi pronunţat o hotărâre ilegală sau să se fi dat o soluţie
nedreaptă, fiind suficientă existenţa pericolului de producere a unor asemenea consecinţe.
Infracţiunea de mărturie mincinoasă poate îmbrăca forma continuată, potrivit art. 35 alin. (1) C. pen.,
care se epuizează odată cu săvârşirea ultimului act în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta tip este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda, iar
varianta agravată se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
În conformitate cu prevederile art. 273 alin. (3) C. pen., autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage
mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în
alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei
mincinoase.
Prima situaţie are în vedere cauzele penale. Din analiza textului rezultă că dacă retragerea mărturiei
mincinoase intervine în cauzele penale după momentul reţinerii, arestării sau punerii în mişcare a acţiunii
penale, nu va fi incidentă cauza de nepedepsire, făptuitorul fiind tras la răspundere.
A doua situaţie are în vedere celelalte cauze. În acest caz, retragerea mărturiei mincinoase are ca efect
exonerarea de pedeapsă, dacă are loc până la unul dintre cele două momente stabilite de legiuitor:
pronunţarea unei hotărâri sau luarea unei alte soluţii, ca urmare a acelei mărturii*17). Deşi legea nu
prevede expres, considerăm că va opera cauza de nepedepsire până la pronunţarea unei hotărâri sau luarea
unei alte soluţii şi în cauzele penale, indiferent dacă a intervenit reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare
a acţiunii penale, dacă mărturia mincinoasă este făcută în favoarea suspectului sau inculpatului şi, în
consecinţă, nu are influenţă asupra măsurii luate. Astfel, în practica judiciară s-a decis că dacă făptuitorul a
286
făcut afirmaţii mincinoase în favoarea inculpatului, aşa încât arestarea acestuia nu s-a dispus ca urmare a
mărturiei mincinoase, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, inculpatul nu trebuia să-şi retragă
mărturia înainte de arestarea inculpatului M.A., beneficiind de cauza de nepedepsire chiar şi după arestarea
acestuia*18).
De subliniat este faptul că primul moment se referă la pronunţarea unui act jurisdicţional în vreo cauză
dintre cele prevăzute în text în care se ascultă martori. Al doilea moment se referă la darea unei alte soluţii
de către organul competent, ca urmare a mărturiei mincinoase (de exemplu, clasarea).
Cauza de nepedepsire nu este însă aplicabilă în cazul în care împotriva martorului mincinos a fost pornit
procesul penal pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă retragerea mărturiei
mincinoase a avut loc anterior soluţionării definitive a cauzei în care această mărturie a fost făcută.
Cauza specială de nepedepsire are un caracter personal şi nu operează în beneficiul eventualilor
participanţi. De altfel, textul de lege este foarte clar în această privinţă, specificând faptul că de această
cauză de nepedepsire beneficiază doar autorul. Eventualii participanţi la comiterea faptei (instigatori,
complici) beneficiază de dispoziţiile dreptului comun în materie, trebuind să împiedice săvârşirea
infracţiunii, potrivit art. 51 C. pen.
*1) C. Ap. Braşov, s. pen., Dec. nr. 198/A/2000, pe www.ctce.ro.

*2) Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 371.
*3) Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în M. Of. nr. 964 din 28 decembrie 2002,
cu modificările şi completările ulterioare.
*5) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 236/1997.
*7) Ibidem, p. 183.
*9) Trib. Suprem, col. pen., Dec. nr. 2563/1958, în Leg. Pop. nr. 3/1959, p. 88.
538.
*11) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5430/2004, în RDP nr. 4/2005, p. 147.
p. 542.
*14) O. Loghin, Forma de vinovăţie cu care trebuie săvârşite faptele prevăzute de legea penală pentru a
constitui infracţiuni, în Analele Universităţii din Iaşi, 1990, p. 74.
*17) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 1388/1999, în RDP nr. 1/2001, p. 144.
ART. 274
Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei
Infracţiunea este prevăzută în art. 274 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în săvârşirea unei
infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia, pe motiv că a sesizat
organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice
altă procedură dintre cele prevăzute în art. 273.
287
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la buna înfăptuire a activităţii
judiciare, referitoare la protejarea libertăţii de voinţă a persoanelor care sprijină activitatea de înfăptuire a
justiţiei prin sancţionarea mai severă a actelor de răzbunare comise prin săvârşirea unor infracţiuni
împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia pe motiv că a sesizat organele de urmărire
penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale afectate prin săvârşirea infracţiunii absorbite. Acestea
pot consta, după caz, în relaţiile sociale privind atribute ale persoanei, inclusiv patrimoniul acesteia, dar
chiar şi relaţii sociale care privesc alte categorii de valori sociale, protejate în alte titluri ale Părţii speciale a
Codului penal, cum ar fi înfăptuirea justiţiei, serviciul, încrederea publică, sănătatea publică, convieţuirea
socială etc.
b) Obiectul material. În principiu, obiectul material al infracţiunii de răzbunare pentru ajutorul dat
justiţiei este identic cu obiectul material al infracţiunii absorbite, depinzând de natura acestuia (spre
exemplu, corpul persoanei în cazul unei infracţiuni de omor, bunul distrus în cazul unei infracţiuni de
distrugere etc.).
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege şi care comite o asemenea faptă.
b) Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul, care administrează şi răspunde de buna înfăptuire
a activităţii justiţiei, iar subiectul pasiv secundar este persoana care a sesizat organele de urmărire penală, a
dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă
martori, împotriva căreia s-a săvârşit infracţiunea în scop de răzbunare.
Nu constituie această infracţiune, ci infracţiunea de ultraj [art. 257 alin. (2) C. pen.] ori ultraj judiciar
[art. 279 alin. (2) C. pen.] fapta săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, judecător sau procuror ori asupra bunurilor acestuia, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu. Dacă, în schimb, sesizarea
instanţei, darea declaraţiilor ori prezentarea probelor se face de către funcţionarul public, judecător sau
procuror, în calitate de persoană particulară, iar nu în legătură cu atribuţiile de serviciu, se va reţine
infracţiunea de răzbunare a pentru ajutorul dat justiţiei (spre exemplu, un judecător martor la săvârşirea
unei infracţiuni de omor denunţă fapta şi este bătut ulterior de către criminal în scop de răzbunare).
a) Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspectul elementului material printr-o acţiune de
săvârşire a unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia.
În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a infracţiunilor care pot fi săvârşite în realizarea elementului
material al prezentei infracţiuni, în principiu, este vorba de orice infracţiune care este comisă datorită
mobilului explicit şi în realizarea scopului implicit prevăzut în norma de incriminare. Aceasta poate consta
într-o infracţiune contra persoanei (omor, lovire, lipsire de libertate în mod ilegal, şantaj, ameninţare,
violare de domiciliu etc.), dar nu este exclusă nici o infracţiune contra patrimoniului (furt, tâlhărie, abuz de
încredere, distrugere etc.) ori o altă infracţiune (spre exemplu, o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei –
inducerea în eroare a organelor judiciare, represiunea nedreaptă – ori o infracţiune de serviciu – abuz în
serviciu, purtare abuzivă –, o infracţiune contra încrederii publice – fals material în înscrisuri oficiale, fals
288
intelectual –, o infracţiune contra sănătăţii publice – contaminarea venerică sau transmiterea sindromului
imunodeficitar dobândit etc.).
Infracţiunea poate fi săvârşită atât direct, împotriva persoanei care a sesizat organele de urmărire penală,
a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură, cât şi împotriva
unui membru de familie al acesteia, în sensul prevăzut în art. 177 C. pen.
Considerăm că elementele constitutive ale acestei infracţiuni sunt întrunite chiar dacă activitatea
infracţională concepută de făptuitor constă nu într-o singură infracţiune, ci într-un concurs de infracţiuni
conceput pentru răzbunarea pe victimă datorită ajutorului acordat organelor judiciare (spre exemplu,
considerăm că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei
fapta de deraiere a unui tren de către un angajat al companiei feroviare, în care acesta ştia că se găseşte
persoana care a depus mărturie împotriva sa într-un proces, făptuitorul dorind prin aceasta vătămarea
corporală gravă sau moartea persoanei respective). În această situaţie, toate infracţiunile concurente care au
realizat scopul urmărit de făptuitor vor fi încadrate ca infracţiuni de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei
aflate în concurs, ceea ce diferă fiind limitele sancţiunii aplicate fiecăreia, în raport de limitele de pedeapsă
ale fiecărei infracţiuni absorbite în parte (în exemplul anterior, dacă prin deraierea trenului se vatămă
integritatea corporală sau sănătatea persoanei care a ajutat justiţia, vor exista două infracţiuni de răzbunare
pentru ajutorul dat justiţiei în concurs, care vor absorbi infracţiunile de distrugere sau semnalizare falsă,
respectiv vătămare corporală).
De asemenea, considerăm că există această infracţiune numai în cazul în care victima infracţiunii a fost
de bună-credinţă în ajutorul acordat justiţiei. Nu credem că va beneficia de ocrotirea prevăzută în norma de
incriminare cel care sesizează în mod nereal, cel care induce în eroare organele judiciare ori cel care
declară mincinos, orice faptă îndreptată împotriva acestuia constituind o infracţiune de drept comun, iar nu
infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei.
b) Urmarea imediată constă în perturbarea activităţii de înfăptuire a justiţiei în condiţii legale şi în
încălcarea unor drepturi ale persoanelor care ajută la înfăptuirea justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei este o faptă de pericol
în raport cu valoarea socială ocrotită. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
În cazul acestei infracţiuni, există vinovăţie care se manifestă sub forma intenţiei directe, prin fapta
comisă subiectul activ urmărind să pună în pericol înfăptuirea justiţiei prin răzbunarea pe persoana care
ajută la înfăptuirea acesteia. Textul de lege prevede în mod expres existenţa unui mobil, respectiv ca
victima sau un membru de familie al acesteia să fi sesizat organele de urmărire penală, să fi dat declaraţii
ori să fi prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori.
Deşi nu este prevăzut expres în norma de incriminare, considerăm că există un scop care face parte din
elementele constitutive ale infracţiunii, şi care rezultă implicit atât din mobilul care îl determină pe
făptuitor să acţioneze, cât şi din denumirea marginală a infracţiunii. Astfel, considerăm că făptuitorul
săvârşeşte infracţiunea urmărind răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei de victimă sau de un membru de
familie al acesteia.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Fapta se
consumă în momentul săvârşirii unei infracţiuni (indiferent de forma acesteia – acte de pregătire
incriminate, tentativă pedepsibilă, faptă consumată sau epuizată) împotriva unei persoane ori a unui
membru de familie al acesteia, datorită mobilului şi urmărind scopul descris la latura subiectivă.
Este deci vorba de o infracţiune complexă, care absoarbe în conţinutul ei o infracţiune contra persoanei
(şi nu numai) şi este caracterizată printr-un mobil şi scop special.
289
Există posibilitatea, în baza aceluiaşi mobil şi scop, ca fapta să fie săvârşită în mod repetat la diferite
intervale de timp, îmbrăcând astfel forma continuată şi epuizându-se la data săvârşirii ultimului act.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru această infracţiune este cea prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită, ale cărei
limite speciale se majorează cu o treime. Aceasta nu înseamnă că în toate cazurile se vor aplica limitele de
pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea consumată, care se vor majora cu o treime, ci este vorba de limitele
speciale ale infracţiunii în forma săvârşită în cazul concret (spre exemplu, în cazul unei tentative de omor,
majorarea cu o treime se va face la limitele de pedeapsă aplicabile pentru tentativă, iar nu pentru forma
consumată).
ART. 275
Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri
Infracţiunea este reglementată, în art. 275 C. pen., într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
Este infracţiune în varianta tip, potrivit art. 275 alin. (1) C. pen., sustragerea, distrugerea, reţinerea,
ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica
aflarea adevărului într-o procedură judiciară*1).
Constituie variantă asimilată, potrivit art. 275 alin. (2) C. pen., împiedicarea, în orice alt mod, ca un
înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la
destinatar.
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri,
obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, care implică
respectarea tuturor măsurilor referitoare la securitatea şi integritatea mijloacelor materiale de probă sau a
înscrisurilor prin a căror sustragere, distrugere, reţinere, ascundere sau alterare este împiedicată aflarea
adevărului într-o cauză penală ori a mijloacelor de probă sau a înscrisurilor aflate dintr-un dosar penal.
b) Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie mijloacele materiale de probă şi înscrisurile

necesare aflării adevărului şi soluţionării unei cauze.
Mijloacele materiale de probă sunt obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite (spre
exemplu, yala pe care au rămas imprimate urme ale intrării prin efracţie, obiecte care poartă impresiuni
digitale) sau care pot servi la aflarea adevărului (spre exemplu, un act de identitate al făptuitorului uitat la
locul săvârşirii infracţiunii), precum şi obiectele care reprezintă mijloace de săvârşire a infracţiunii (spre
exemplu, cheile false folosite pentru pătrunderea fără drept în locuinţă în vederea sustragerii unor bunuri,
cuţitul sau toporul folosit la comiterea infracţiunii de omor) ori obiectele care sunt produsul acesteia
(monede false, bilete la ordin contrafăcute, băuturi falsificate).
În sens larg, prin înscris se înţelege orice act scris, inclusiv formele scrise în care se consemnează
celelalte mijloace de probă (de exemplu, declaraţiile părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali ori ale
martorilor, rapoarte de expertiză etc.).
În sens restrâns, prin înscris se înţelege numai actul care, prin conţinutul său, contribuie la aflarea
adevărului în cauză, fără să reprezinte forma scrisă de exprimare a celorlalte mijloace de probă
(corespondenţa, chitanţele, registrele, actele sub semnătură privată sau emanând de la diverse instituţii
290
etc.). Considerăm că noţiunea de „înscris”, care formează obiectul material al acestei infracţiuni, trebuie
interpretată în sens larg, acoperind atât înscrisurile ca mijloace de probă în sine, cât şi înscrisurile care
reprezintă forma scrisă de exprimare a celorlalte mijloace de probă.
Obiectul material al variantei asimilate a infracţiunii îl constituie înscrisurile emise de un organ de
urmărire penală, de o instanţă de judecată sau de un alt organ de jurisdicţie, ca şi înscrisurile destinate
unuia dintre aceste organe, fiind considerate înscrisuri în sensul prevederilor art. 275 C. pen., nu numai
înscrisurile originale, ci şi copiile acestora. Înscrisurile ce formează obiectul material al acestei infracţiuni
pot fi emise de o autoritate judiciară sau pot fi alte înscrisuri oficiale sau chiar sub semnătură privată sau
orice alt înscris care este emis ori aparţine oricărei persoane fizice sau juridice, esenţial fiind ca un astfel de
înscris să fie destinat unui organ judiciar.
Trebuie reţinut faptul că obiect material al acestei infracţiuni îl constituie numai înscrisul necesar
soluţionării unei cauze (de pildă, actul prin care s-a dispus măsura arestării preventive sau luarea unor
măsuri de siguranţă ori a unei măsuri asigurătorii, citarea unor martori, dispunerea unei expertize etc.), nu
şi orice alt înscris folosit de organele judiciare.
În practica judiciară s-a constatat că nu există infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de
înscrisuri dacă inculpatul nu a prezentat un înscris sub semnătură privată necesar soluţionării unei cauze în
care era acuzat de falsificare prin adăugare a respectivului înscris sub semnătură privată, atâta timp cât
săvârşirea infracţiunii nu poate fi concepută fără preexistenţa unei cauze în curs de soluţionare şi a unui
înscris care să fie necesar la soluţionarea acesteia. Or, pentru infracţiunea de fals a intervenit atât
prescripţia, cât şi amnistia, neîndeplinindu-se condiţia existenţei unei cauze pe rol*2).
Atunci când distrugerea, alterarea sau ascunderea de înscrisuri se referă la un înscris în care sunt stabilite
drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă prin aceasta sunt puse în pericol sau vătămate
interesele de stat, sunt incidente prevederile art. 406 C. pen. (compromiterea unor interese de stat).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege
pentru subiectul infracţiunii şi comite o asemenea faptă, textul incriminator necerând subiectului activ vreo
calitate specială.
Considerăm că atunci când făptuitorul este o persoană cu atribuţii de organ de urmărire penală sau o altă
persoană cu atribuţii de jurisdicţie ori funcţionar, iar fapta este săvârşită în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, alături de infracţiunea de reţinere sau distrugere de înscrisuri există şi o infracţiune de serviciu
(art. 297 C. pen.)*3).
În principiu, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe
ori de înscrisuri participantul la infracţiunea care a declanşat procedura judiciară în care acesta sustrage sau
distruge mijloace materiale de probă sau înscrisuri, atâta timp cât acestea se află în posesia făptuitorului
(spre exemplu, autorul unei infracţiuni de omor care ulterior ascunde sau distruge arma crimei nu va
săvârşi şi infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri). Dacă însă probele se află în
posesia organului judiciar sau sunt destinate acestuia, iar făptuitorul le sustrage sau le interceptează, fapta
sa va constitui infracţiune (spre exemplu, dacă autorul unei infracţiuni de omor sustrage arma crimei din
camera de corpuri delicte a poliţiei, fapta constituie sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri).
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.
b) Subiect pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute în art. 275 C. pen., subiect pasiv principal este statul, ca
titular al valorii social ocrotite (buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei).
Putem întâlni şi un subiect pasiv secundar (adiacent), respectiv o persoană fizică sau juridică ale căror
interese sunt lezate, fie prin aceea că este lipsită de un obiect care constituie mijloc material de probă ori un
act cu valoare materială probatorie deosebită, fie pentru că organul de jurisdicţie, lipsit de înscrisul reţinut
sau distrus, a dat o hotărâre nedreaptă cauzatoare de prejudicii.
291
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri,
elementul material constă în sustragerea, distrugerea, reţinerea, alterarea ori ascunderea de mijloace
materiale de probă sau de înscrisuri.
În varianta asimilată elementul material constă în acţiunea de împiedicare, în orice alt mod, ca un înscris
necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.
Sustragerea presupune însuşirea, prin fraudă sau viclenie, de mijloace materiale de probă sau înscrisuri,
scoţându-le din sfera de dispoziţie a organelor judiciare sau împiedicând în acest fel ca acestea să mai
ajungă în sfera de dispoziţie a acestor organe. În practica judiciară s-a decis că s-a săvârşit infracţiunea în
această variantă în cazul inculpaţilor care au sustras dintr-un dosar aflat pe rolul instanţei de judecată două
procese-verbale de îndeplinire a procedurii de citare, fiind surprinşi de judecătorul de serviciu*4).
Distrugerea probei presupune nimicirea fizică a acesteia, care poate fi totală sau parţială, în acest din
urmă caz mijlocul material de probă sau înscrisul devenind inapt a fi folosit şi utilizat conform scopului în
vederea căruia a fost întocmit, nemaiputând să servească ca instrument probator (ca, de exemplu, arderea,
ruperea, dizolvarea sau ştergerea cu cerneală a unor clauze sau a unor cifre care nu mai pot fi citite într-un
document ori topirea unei săbii care a servit la săvârşirea unui omor). În unele situaţii, infracţiunea de
sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri se poate afla în concurs cu diverse infracţiuni de fals. A
fost considerată ca infracţiune de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri fapta inculpatului,
adjunct al şefului unei secţii de poliţie, care a preluat de la subordonaţii ce au încheiat actele de constatare
ale unui accident rutier procese-verbale şi flacoane cu probe biologice recoltate în vederea analizelor,
cerându-le să întocmească un alt proces-verbal mai favorabil celor răspunzători de producerea accidentului.
Probele biologice şi procesele-verbale însoţitoare au rămas la inculpat, care, ulterior, le-a sustras şi
distrus*5).
Acţiunea de reţinere a mijlocului material de probă ori a înscrisului presupune oprirea, neremiterea,
neexpedierea mijlocului material de probă ori a înscrisului, nedepunerea lui la locul stabilit, păstrarea,
activitate prin care se împiedică ajungerea acestuia la organele abilitate care sunt competente să soluţioneze
o cauză.
Din cele arătate rezultă că reţinerea se realizează cel mai frecvent sub forma acţiunii, însă poate consta şi
într-o inacţiune atunci când persoana care a primit în condiţii legale înscrisul, omite să-l transmită la
destinatar.
Ascunderea presupune punerea, aşezarea mijlocului material de probă ori a înscrisului într-un loc unde
nu poate fi găsit de către organele judiciare (spre exemplu, ascunderea testamentului care stabileşte alt
succesor decât în cazul succesiunii legale ori îngroparea armei cu care s-a comis crima sau transferarea
unor date informatice privind operaţiunile contabile ale unei firme pe un alt server decât cel pe care se
regăsesc în mod obişnuit, în vederea zădărnicirii cercetărilor referitoare la o infracţiune de evaziune fiscală
etc.)
Alterarea presupune o atingere adusă mijlocului material de probă ori înscrisului în aşa fel încât acesta îşi
pierde unele dintre calităţile sale, ceea ce atrage o reducere sau anulare a potenţialului său probator (spre
exemplu, spălarea unei haine care purta urmele infracţiunii – sângele victimei).
Dacă mijlocul de probă sau înscrisul nu este susceptibil de a conduce la aflarea adevărului într-o
procedură judiciară, nu se poate reţine infracţiunea prevăzută de art. 275 C. pen., ci, eventual, vor fi
incidente prevederile art. 228 alin. (3) C. pen. (furtul unor înscrisuri) sau ale art. 253 C. pen. (distrugerea)
ori ale art. 259 C. pen. (sustragerea sau distrugerea de înscrisuri).
Împiedicarea în orice mod a unui înscris să ajungă la destinaţie reprezintă varianta asimilată de comitere
a infracţiunii, care constă în orice acte care fac ca înscrisul să nu ajungă la destinatar, fiind indiferent dacă
acel înscris este emis de autorităţile judiciare (organ de urmărire penală, instanţă judecătorească sau alt
organ de jurisdicţie), de un alt organ de stat sau de o persoană fizică sau juridică particulară (de exemplu,
raporturi de expertiză), atâta timp cât acesta este emis sau se adresează autorităţilor judiciare.
292
Împiedicarea poate fi comisă în orice mod şi prin orice mijloace: de pildă, se scrie o adresă greşită pe
plicul de expediţie, se interceptează înscrisul pe drum, se sustrage de la registratura organului destinatar
(acţiuni) sau se întârzie în mod voit expedierea înscrisului sau predarea lui ori înregistrarea lui (inacţiuni).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere este ca înscrisul să fie necesar
soluţionării cauzei.
Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 275 C. pen., este suficientă comiterea uneia dintre aceste
activităţi: dacă subiectul activ a folosit ambele variante de comitere (de pildă, întâi a împiedicat ca înscrisul
să ajungă la destinaţie şi apoi l-a distrus), există o singură infracţiune.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei fapte penale, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pentru desfăşurarea normală şi în condiţii legale a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate. Între fapta comisă şi urmarea imediată există în mod firesc o legătură de
cauzalitate, nefiind nevoie să fie special dovedită, legea necerând să se producă un rezultat determinat.
Elementul subiectiv al variantei tip constă în intenţie directă calificată prin scop. Fapta se comite,
potrivit textului incriminator, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară.
Varianta asimilată se caracterizează sub aspectul elementului subiectiv prin intenţie directă sau indirectă,
după cum făptuitorul doreşte sau acceptă survenirea urmării periculoase a faptei sale.
Mobilul şi scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii în varianta asimilată, însă ele vor fi avute
în vedere cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi sunt posibile, nu sunt incriminate şi deci nu se pedepsesc. Actele
pregătitoare efectuate de altă persoană decât autorul faptei pot constitui eventual acte de complicitate
anterioară la comiterea faptei.
Consumarea are loc în momentul realizării activităţii de sustragere, distrugere, reţinere, ascundere sau
alterare de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri ori de împiedicare ca un înscris să ajungă la
destinaţie, producându-se urmarea imediată, respectiv starea de pericol.
Dacă fapta se realizează prin reţinerea unui mijloc material de probă sau înscris, sustragerea sau
distrugerea de probe ori de înscrisuri este o infracţiune continuă.
Epuizarea are loc în momentul încetării acţiunii de reţinere*6) ori în momentul în care acel înscris nu
mai este necesar soluţionării cauzei.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru această infracţiune este închisoare de la 6 luni la 5 ani.
*1) Dispoziţii similare conţin art. 434-4 C. pen. francez şi art. 189 alin. (1) pct. 2 C. pen. olandez.
*2) C. Ap. Bacău, s. pen., Dec. nr. 25/1998, pe www.ctce.ro.
ART. 276
293
Notă CIN:
Art. 276 din Codul penal a fost abrogat prin articolul unic din Legea nr. 159/2014.
Infracţiunea este prevăzută în art. 276 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în fapta persoanei
care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declaraţii publice nereale referitoare la săvârşirea,
de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare
grave legate de instrumentarea respectivei cauze, în scopul de a le influenţa sau intimida*1).
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de presiuni asupra justiţiei are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, care presupun şi reclamă asigurarea şi protejarea imparţialităţii şi
libertăţii judecătorilor şi organelor de urmărire penală în exercitarea atribuţiilor judiciare conferite de lege
faţă de încercările de intimidare sau influenţare a acestora.
Pe de altă parte, în cazul comiterii acestei fapte, sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la onoarea sau
demnitatea persoanei, relaţii care formează obiectul juridic secundar.
b) Obiectul material. Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită de obiect material.
a) Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, textul incriminator neprevăzând o
calitate specială pentru acesta.
Participaţia este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul ca titular al valorii
sociale ocrotite, înfăptuirea normală a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar (adiacent) apare organul de
urmărire penală sau judecătorul a cărui probitate este pusă la îndoială prin declaraţiile publice nereale.
a) Elementul material. Infracţiunea de presiuni asupra justiţiei se realizează, sub aspectul elementului
material, prin efectuarea de declaraţii publice nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de
organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de
instrumentarea respectivei cauze.
A face declaraţii publice presupune a anunţa, a spune, a face cunoscut publicului anumite informaţii
referitoare la săvârşirea de către un judecător sau organ de urmărire penală a unei infracţiuni sau abateri
disciplinare grave în legătură cu instrumentarea unei cauze. Aceasta nu presupune acuzarea directă a
judecătorului sau organului de urmărire penală de săvârşirea unei infracţiuni sau abateri disciplinare,
elementele constitutive ale infracţiunii putându-se realiza şi prin inducerea în mod indirect a acestui lucru
din declaraţia făcută (spre exemplu, declaraţia publică relativ la instrumentarea la comandă politică a unei
anumite cauze referitoare la o anumită persoană, fără să individualizeze niciun judecător sau organ de
urmărire penală, presupune cu necesitate că ori judecătorul ori organul de urmărire penală a instrumentat
cauza la comandă politică, cu încălcarea gravă a normelor de deontologie profesională referitoare la
imparţialitate, independenţă şi aflarea adevărului).
Pentru existenţa infracţiunii, declaraţia făcută de făptuitor trebuie să fie publică. Aceasta semnifică faptul
că se doreşte ca declaraţia să fie diseminată şi să ajungă la organele de urmărire penală sau la instanţa de
judecată, creând presiune asupra acesteia. Aceasta se poate realiza prin declaraţiile făcute în orice loc
accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane, într-un loc neaccesibil publicului, însă
294
cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe
persoane (spre exemplu, într-un studio de televiziune sau radio ori într-o postare pe internet), într-o adunare
sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor, care pot fi considerate că au caracter de
familie.
De asemenea, declaraţia trebuie să se refere la săvârşirea unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare
grave de către organul de urmărire penală sau judecător, legate de instrumentarea unei cauze. Infracţiunea
se poate referi, spre exemplu, la înfăptuirea justiţiei (represiune nedreaptă, cercetare abuzivă, favorizarea
făptuitorului, omisiunea sesizării, sustragerea ori distrugerea de probe ori de înscrisuri, compromiterea
intereselor justiţiei etc.) sau la o infracţiune de serviciu (abuz în serviciu, purtare abuzivă etc.) ori de
corupţie (luare de mită, trafic de influenţă).
Declaraţia se poate referi la săvârşirea unei abateri disciplinare grave de către judecător sau organul de
urmărire penală (spre exemplu, intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea
rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita
cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activitatea altui judecător sau
procuror, nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, refuzul
nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces,
exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă,
dacă fapta nu constituie infracţiune, efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile, atitudinea
nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu fata de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili,
nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor etc.*2).
Pentru ca fapta să constituie infracţiune, declaraţia publică trebuie să fie nereală, adică
necorespunzătoare adevărului. În acelaşi timp, fapta trebuie săvârşită pe durata unei proceduri judiciare în
curs. Este îndeplinită această condiţie, în cauzele penale, între momentul începerii urmăririi penale şi
momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti în respectiva cauză, iar în alte cauze, între
momentul declanşării procedurii şi momentul soluţionării definitive în faţa instanţei.
Considerăm că, deşi, în principal, presiunile asupra justiţiei se desfăşoară în cauze penale, nu este
exclusă desfăşurarea de astfel de presiuni şi în alte tipuri de cauze (spre exemplu, într-un proces privind
retrocedarea unui teren de o valoare foarte mare, una dintre părţi face declaraţii publice privind mituirea
instanţei de către partea adversă în vederea obţinerii unei soluţii favorabile).
O declaraţie nereală săvârşită anterior declanşării procedurii judiciare sau ulterior unei hotărâri definitive
în cauză nu este de natură să creeze presiuni asupra justiţiei şi nu va constitui, în principiu, infracţiune.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în starea de pericol care
se creează pentru înfăptuirea justiţiei penale şi deci pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată
prin această activitate. În acelaşi timp se produce şi o urmare imediată adiacentă (secundară), constând într-
o atingere adusă reputaţiei profesionale a persoanei împotriva căreia se fac declaraţiile nereale (organ de
urmărire penală sau judecător).
c) Raportul de cauzalitate. Pentru ca starea de pericol să realizeze urmarea imediată a faptei, este
necesar să existe o legătură de cauzalitate între această stare şi declaraţia publică nereală. Aceasta rezultă
din materialitatea faptei.
Elementul subiectiv constă în vinovăţie, care se manifestă sub forma intenţiei directe.
Subiectul activ cunoaşte că declaraţia publică este nereală şi urmăreşte ca prin această declaraţie să
influenţeze sau să intimideze organul de urmărire penală sau judecătorul într-o anumită cauză (scop expres
cerut de norma de incriminare).
În schimb, dacă făptuitorul crede sincer că declaraţia publică este reală şi că judecătorul sau organul de
urmărire penală a săvârşit o infracţiune sau o abatere disciplinară, fapta nu constituie infracţiune, chiar dacă
declaraţia se dovedeşte ulterior nereală. Pentru a fi exonerat însă de răspundere penală, făptuitorul trebuie
să se bazeze în formarea convingerii sale pe anumite probe. Nu poate invoca în apărarea sa sentimentul
295
general că justiţia nu funcţionează şi că deci organele judiciare înfăptuiesc justiţia în funcţie de interese, iar
nu în scopul aflării adevărului.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Consumarea
infracţiunii are loc în momentul efectuării declaraţiilor publice nereale. Fapta este susceptibilă să îmbrace
forma continuată, în cazul declaraţiilor repetate, efectuate la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale şi îndreptate împotriva aceluiaşi organ de urmărire penală sau judecător. În acest caz,
va exista un moment al epuizării, la data efectuării ultimei declaraţii publice nereale.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 3 luni la un an sau amendă.
*1) Incriminări asemănătoare se găsesc în art. 434-16 şi art. 434-25 C. pen. francez.
*2) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în M. Of. nr. 826 din 13
septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 277
Compromiterea intereselor justiţiei
Infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei este incriminată, în art. 277 C. pen., într-o variantă tip
şi două variante atenuate.
Constituie varianta tip, potrivit art. 277 alin. (1) C. pen., divulgarea, fără drept, de informaţii
confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o
probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea
funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală.
Prima variantă atenuată este prevăzută în alin. (2) al art. 277 C. pen. şi constă în dezvăluirea, fără drept,
de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de
netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat
cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei.
A doua variantă atenuată, prevăzută în alin. (3) al art. 277 C. pen., constă în dezvăluirea, fără drept, de
informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicţie
este impusă de legea de procedură penală.
a) Obiectul juridic special. Compromiterea intereselor justiţiei are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei penale, care presupun şi reclamă ocrotirea secretului administrării
probelor într-o cauză şi într-o fază în care cercetarea penală este secretă, de pericolul care poate rezulta din
faptul divulgării sau dezvăluirii de informaţii confidenţiale, mijloace de probă sau înscrisuri într-o cauză
penală, precum şi cele care presupun întărirea garanţiilor privind dreptul la un proces echitabil şi prezumţia
de nevinovăţie a persoanei cercetate*1).
296
Pe de altă parte, în cazul comiterii acestei fapte, pot fi lezate şi relaţiile sociale privitoare la libertatea sau
demnitatea ori patrimoniul persoanei care este vizată în informaţiile confidenţiale, mijloacele de probă sau
înscrisurile privind cauza penală respectivă divulgate sau dezvăluite, relaţii care formează obiectul juridic
secundar.
b) Obiectul material. Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită, în principiu, de obiect material. Dacă
informaţiile confidenţiale, mijloacele de probă ori înscrisurile îmbracă forma unor documente sau obiecte
care sunt transmise unui terţ prin acţiunea de divulgare sau dezvăluire, atunci documentul sau obiectul
respectiv care încorporează informaţia, mijlocul de probă sau înscrisul va constitui obiect material al
infracţiunii.
a) Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni este calificat în toate variantele de incriminare.
Astfel, potrivit variantei tip, subiect activ poate fi un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat
cunoştinţă de informaţiile confidenţiale în virtutea funcţiei. Deci nu este vorba de orice funcţionar public,
ci numai de cel care desfăşoară atribuţii în legătură cu soluţionarea unei cauze penale şi care dobândeşte
informaţiile în virtutea funcţiei desfăşurate (judecător, procuror, organ de cercetare al poliţiei judiciare,
organ de cercetare penală special etc.).
Prima variantă atenuată impune aceeaşi sferă de cuprindere ca şi varianta tip, dar cu o formulare uşor
diferită: funcţionar public care a luat cunoştinţă de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză
penală în virtutea funcţiei.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi, în a doua variantă atenuată, martorul, expertul sau interpretul,
căruia i se interzice dezvăluirea de informaţii dintr-o cauză penală. Pentru explicarea noţiunilor de
„martor”, „expert” sau „interpret”, trimitem la infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Participaţia penală în forma coautoratului este posibilă, cu condiţia ca toţi coautorii să aibă calitatea
cerută de norma de incriminare. Instigarea sau complicitatea sunt posibile, nefiind nevoie de îndeplinirea
vreunei condiţii speciale privind calitatea participantului.
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul, ca titular al valorii
sociale ocrotite, înfăptuirea normală a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar (adiacent) apare persoana
afectată prin activitatea de divulgare sau dezvăluire a informaţiilor, mijloacelor de probă sau înscrisurilor.
a) Elementul material. În varianta tip, elementul material constă în divulgarea, fără drept, de informaţii
confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o
probă.
Divulgarea presupune darea în vileag, destăinuirea, dezvăluirea, transmiterea prin orice mijloace de
informaţii confidenţiale prin care urmează să se administreze o probă. Informaţiile confidenţiale presupun
numai acele informaţii care pot împiedica sau îngreuna administrarea unei probe (de pildă, divulgarea
identităţii unui suspect ale cărui mijloace de comunicaţie sunt interceptate, dezvăluirea unei operaţiuni sub
acoperire preconizată ori aflată în desfăşurare, divulgarea datelor din conţinutul unei autorizaţii de
percheziţie care nu a fost încă efectuată, dezvăluirea de informaţii privind data şi locul în care urmează să
se realizeze o prindere în flagrant etc.). Într-o altă opinie*2), pe care nu o împărtăşim, nu numai că este
necesar ca informaţiile divulgate să fie susceptibile de a împiedica sau îngreuna administrarea unei probe,
dar este esenţial pentru realizarea elementului material al infracţiunii ca prin divulgarea informaţiilor să se
fi îngreunat sau împiedicat efectiv urmărirea penală.
De asemenea, informaţiile trebuie să privească data, timpul (spre exemplu, ziua şi ora administrării
probei), locul, modul sau mijloacele prin care urmează să să se administreze o probă (prin percheziţie
domiciliară sau în sistem informatic, folosind interceptări, investigatori sub acoperire etc.).
297
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în această variantă de comitere, este necesar ca
fapta să fie comisă fără drept, adică în absenţa autorizării legii sau autorităţii competente. Dacă cel care
transmite informaţiile confidenţiale acţionează în temeiul unui drept, fapta nu va constitui infracţiune (spre
exemplu, purtătorul de cuvânt al organului judiciar furnizează informaţii în limitele mandatului conferit în
cadrul unei conferinţe de presă)*3).
De asemenea, este necesară îndeplinirea unei condiţii explicite şi implicite de timp. Condiţia explicită,
prevăzută în norma de incriminare, este ca divulgarea să se săvârşească în timpul urmării penale, adică de
la începerea urmăririi penale şi până la terminarea acesteia. Este inclusă aici şi situaţia când, după
terminarea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet în
vederea reluării urmăririi penale. Condiţia implicită presupune ca activitatea de divulgare să aibă loc
înainte de administrarea probei. Dacă divulgarea are loc după administrarea probei, nu se mai realizează
elementele constitutive ale infracţiunii în varianta tip, fapta putând constitui o variantă atenuată sau chiar
putând să nu aibă relevanţă penală.
Dacă divulgarea informaţiilor confidenţiale se face în vederea ajutării făptuitorului să se sustragă de la
urmărire penală sau judecată, fapta constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului, iar nu
compromiterea intereselor justiţiei.
Elementul material al infracţiunii în prima variantă atenuată constă în dezvăluirea, fără drept, de
mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de
netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei.
Dezvăluirea presupune destăinuirea, deconspirarea, darea la iveală a unui mijloc de probă sau înscris
oficial. Constituie o astfel infracţiune fapta funcţionarului public care prezintă public mijloace de probă
(declaraţii de martori, expertize, înregistrări audio-video, procese-verbale de redare a conţinutului unor
convorbiri înregistrate etc.) dintr-un proces penal în curs de desfăşurare.
Aprecierea unei probe, indiferent de conţinutul acesteia, poate duce adesea la concluzii eronate atâta
timp cât nu este evaluată în raport de întregul probator al dosarului pentru a-i stabili astfel legalitatea,
relevanţa şi forţa probatorie (de pildă, o interceptare telefonică din conţinutul căreia rezultă cu certitudine
comiterea unei infracţiuni poate fi declarată nelegală dacă pe parcursul procesului se dovedeşte că nu a fost
autorizată sau că este falsificată; o mărturie care ulterior este dovedită ca fiind mincinoasă etc.), dar odată
adusă la cunoştinţa publicului, o probă aparent incriminatoare va induce în mod inevitabil ideea de
vinovăţie, iar uneori aceasta nu mai poate fi schimbată nici măcar prin prezentarea verdictului oficial de
nevinovăţie constatat de autorităţile judiciare.
Fapta constituie infracţiune atunci când este săvârşită fără drept de către un funcţionar public care a luat
cunoştinţă despre mijloacele de probă sau înscrisuri în virtutea funcţiei sale.
Şi în această variantă de comitere este necesară îndeplinirea unei condiţii de timp, şi anume ca
dezvăluirea să aibă loc înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare
definitivă a cauzei. Considerăm că şi în această variantă de comitere fapta se săvârşeşte cu precădere în
timpul urmăririi penale, care este guvernată de păstrarea confidenţialităţii. Într-adevăr, în cele mai multe
situaţii, judecata este publică, astfel că nu se mai poate vorbi despre divulgarea unor mijloace de probă sau
înscrisuri oficiale, din moment ce acestea au fost prezentate public şi dezbătute în faţa instanţei. În cazul
însă în care şedinţa de judecată este nepublică, iar preşedintele completului a încunoştinţat persoanele care
participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor
obţinute pe parcursul procesului [art. 352 alin. (8) C. pr. pen.], fapta de compromitere a intereselor justiţiei
se poate realiza chiar şi după începerea judecăţii, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Elementul material în cazul celei de-a doua variante atenuate constă în dezvăluirea, fără drept, de
informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicţie este
impusă de legea de procedură penală. Această variantă este identică cu cea de la alin. (2) în ceea ce priveşte
elementul material, diferind doar subiectul activ nemijlocit (martor, expert sau interpret, în această situaţie,
iar nu funcţionar public care a luat cunoştinţă de informaţie în virtutea atribuţiilor sale). Dezvăluirea
298
informaţiilor constituie infracţiune, în această variantă de comitere, atunci când interdicţia este impusă de
legea de procedură penală [spre exemplu, art. 352 alin. (8) C. pr. pen.].
O cerinţă comună tuturor variantelor de comitere a infracţiunii o constituie ca divulgarea sau dezvăluirea să
privească informaţii, mijloace de probă sau înscrisuri necesare soluţionării unei cauze penale, referitoare la
investigarea faptelor prevăzute de legea penală şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni. Dacă divulgarea sau dezvăluirea priveşte altă procedură judiciară şi nu are în vedere
desfăşurarea unui proces penal, fapta nu constituie infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei.
se creează pentru înfăptuirea justiţiei penale şi deci pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată
prin această activitate. În acelaşi timp se produce şi o urmare imediată adiacentă (secundară), constând într-
o vătămare adusă persoanei despre care se divulgă sau dezvăluie informaţiile, mijloacele de probă sau
înscrisurile.
necesar să existe o legătură de cauzalitate între această stare şi comiterea omisiunii. Aceasta rezultă din
Elementul subiectiv constă în vinovăţie care se manifestă sub forma intenţiei (directă sau indirectă).
Subiectul activ cunoaşte că divulgarea sau dezvăluirea informaţiilor, mijloacelor de probă sau
înscrisurilor oficiale dintr-o cauză penală este de natură să pună în pericol înfăptuirea justiţiei, urmare pe
care o doreşte sau a cărei producere o acceptă.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Infracţiunea se consumă în momentul divulgării sau dezvăluirii informaţiilor, mijloacelor de probă sau
înscrisurilor oficiale. Fapta este susceptibilă de săvârşire în forma continuată, caz în care va exista şi un
moment al epuizării, care constă în momentul săvârşirii ultimei divulgări sau dezvăluiri.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de lege este pentru varianta tip este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Variantele atenuate se sancţionează identic, cu închisoare de la o lună la un an sau amendă.
5. Cauze justificative
Potrivit art. 277 alin. (4) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite
acte sau activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală.
Prin introducerea acestei cauze justificative s-a urmărit să nu se permită ascunderea sub motivarea
protejării intereselor justiţiei a unor manifestări contrare acestor interese comise de autorităţi, considerent
pentru care divulgarea ori dezvăluirea de acte sau activităţi ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală
nu intră în sfera ilicitului penal. Condiţia pentru incidenţa acestei cauze justificative este ca ilegalitatea să
fie vădită, evidentă pentru toată lumea. O astfel de faptă nu numai că nu compromite interesele justiţiei, ci
chiar serveşte la realizarea acesteia şi în consecinţă nu poate constitui infracţiune.
*1) P. Dungan, O nouă incriminare – compromiterea intereselor justiţiei, în Dreptul nr. 8/2010, p. 77–
78.
*2) P. Dungan, op. cit., p. 83.
*3) Ibidem, p. 83.
299
ART. 278
Încălcarea solemnităţii şedinţei
Infracţiune este prevăzută în art. 278 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în întrebuinţarea de
cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea instanţei, de către o persoană
care participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei*1).
a) Obiectul juridic special. Încălcarea solemnităţii şedinţei are ca obiect juridic special relaţiile sociale
privitoare la înfăptuirea justiţiei, care presupun protejarea solemnităţii şi buna desfăşurare a procedurilor
judiciare în faţa instanţei de judecată.
În secundar, sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la demnitatea persoanei, indiferent de calitatea
acesteia (judecător, procuror, avocat, parte, subiect procesual principal, martor, expert, interpret ori altă
persoană prezentă în sala de judecată).
b) Obiectul material. Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită de obiect material.
a) Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, textul incriminator neprevăzând o
calitate specială pentru acesta.
Nu poate fi subiect activ judecătorul care prezidează ori participă la şedinţa de judecată, întrucât acesta
are calitatea de subiect pasiv secundar în raport de conţinutul faptelor incriminate, însă, în cazul comiterii
unor asemenea fapte de către judecător în timpul procedurii, acesta va răspunde pentru săvârşirea
infracţiunii de purtare abuzivă.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul ca titular al valorii
sociale ocrotite, înfăptuirea normală a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar (adiacent) apare persoana a
cărei demnitate este lezată prin întrebuinţarea de cuvinte sau expresii jignitoare. Prin incriminarea faptei se
doreşte a se proteja solemnitatea şi buna desfăşurare a procedurilor judiciare în faţa instanţei de judecată, şi
nu neapărat onoarea sau reputaţia reprezentanţilor autorităţii judiciare. Tocmai datorită acestei abordări
sunt sancţionate manifestările jignitoare îndreptate împotriva oricărei persoane aflate în sala de judecată,
indiferent că aceasta participă sau nu la desfăşurarea procedurii (de pildă, jignirile adresate publicului din
sală) ori când acestea sunt adresate judecătorului, procurorului sau avocatului pe durata procedurii.
a) Elementul material constă în întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare sau obscene, de natură
să perturbe activitatea instanţei.
Cuvintele sau gesturile jignitoare ori obscene se referă la orice atingere adusă onoarei sau reputaţiei unei
persoane.
Atingerea onoarei constă în comiterea de acte prin care se lezează, se loveşte în sentimentul de respect
faţă de sine al persoanei. Atingerea onoarei (a demnităţii) constă deci într-o acţiune (de exemplu, se spune
despre un individ că este o „canalie”, chiar dacă toţi cei care îl cunosc îl consideră ca atare – pentru că
legea urmăreşte curmarea, şi nu amplificarea unor astfel de comportări potrivnice dreptului persoanei de a-i
300
fi ocrotite atributele personale) sau într-o inacţiune (de exemplu, a lăsa pe cineva care salută cu mâna
întinsă, în semn de dispreţ şi de dezonoare). Atingerea reputaţiei constă în comiterea unui act prin care se
loveşte în bunul renume câştigat de persoane în societate.
Prin întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare se înţelege insultarea unei persoane, folosirea de
cuvinte sau gesturi care exprimă o desconsiderare şi sunt de natură să atingă demnitatea unei persoane, cum
sunt cuvintele de ocară sau gesturile umilitoare*2). Se înscrie în categoria cuvintelor jignitoare insultarea
unei persoane prin folosirea unor apelative din regnul animal (măgar, porc etc.), a unor epitete cu referire la
aspectul fizic (piticanie, huidumă etc.) ori moralitatea persoanei (ticălos, canalie, hoţ etc.). Constituie
gesturi jignitoare, spre exemplu, arătarea tâmplei cu degetul, schimonosirea feţei (strâmbăturile), scoaterea
limbii etc.
Cuvintele sau gesturile obscene sunt acele acţiuni care cuprind reprezentări sau exprimări cu caracter
trivial sau indecent ale unor organe, acte sau scene de viaţă sexuală, ale unor atitudini, practici sau
manifestări ale imoralităţii sexuale, forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate
sexuală (spre exemplu, înjurături cu tentă sexuală, arătarea degetului mijlociu ridicat ori mimarea unui act
sexual etc.).
În practica judiciară corespunzătoare Codului penal anterior s-a decis – deşi soluţia este discutabilă – că
nu constituie infracţiune fapta avocatului care a folosit expresii jignitoare la adresa părţii adverse în
concluziile orale în faţa instanţei. S-a motivat că, deşi avocatul are obligaţia profesională să folosească o
exprimare adecvată în faţa instanţei ori în notele scrise cu concluzii adresate instanţei şi să nu jignească
partea adversă, dacă totuşi încalcă îndatorirea menţionată, el ar putea fi cel mult sancţionat disciplinar;
situaţia specifică în care se găsesc părţile în litigiu, fiecare urmând să-şi argumenteze cât mai convingător
poziţia, chiar abătându-se de la preocuparea de a găsi cele mai potrivite expresii, ar justifica soluţia
înfăţişată*3).
Pentru întregirea elementului material se cere ca întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare să fie de
natură să perturbe activitatea instanţei. Aceasta se va întâmpla dacă acestea sunt auzite sau văzute de către
completul care compune instanţă în sala de judecată sau, fără a fi văzute sau auzite de către membrii
completului, sunt de natură să creeze rumoare ori scandal în sala de judecată între participanţi, care
determină o trecere în derizoriu a şedinţei de judecată, contribuind astfel la încălcarea solemnităţii şedinţei
(spre exemplu, comentarii făcute cu voce joasă la adresa judecătorului, care, fără a fi auzite de către acesta,
declanşează accese de ilaritate în partea sălii unde se pot auzi comentariile).
De asemenea, pentru existenţa infracţiunii se impune o condiţie de loc, şi anume ca fapta să se
săvârşească într-o procedură în faţa instanţei. În consecinţă, fapta va constitui infracţiune numai dacă se
săvârşeşte la locul unde are loc şedinţa de judecată, iar nu în altă parte (nu va constitui această infracţiune,
spre exemplu, insultarea judecătorului pe holurile tribunalului, chiar dacă fapta este văzută şi auzită de mai
multe persoane şi chiar în timpul desfăşurării şedinţei de judecată, atâta timp cât această activitate nu a
influenţat în niciun fel desfăşurarea şedinţei).
se creează pentru înfăptuirea justiţiei şi deci pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin
această activitate. În acelaşi timp se produce şi o urmare imediată adiacentă (secundară), constând într-o
atingere adusă onoarei sau reputaţiei unei persoane.
necesar să existe o legătură de cauzalitate între această stare şi acţiunea făptuitorului. Aceasta rezultă din
Subiectul activ prevede faptul că prin întrebuinţarea de cuvinte sau gesturi jignitoare sau obscene într-o
procedură care se desfăşoară în faţa instanţei este de natură să perturbe activitatea acesteia, punând astfel în
pericol înfăptuirea justiţiei, urmare pe care o doreşte sau a cărei producere o acceptă.
301
A. Forme
Infracţiunea de încălcare a solemnităţii şedinţei este susceptibilă de acte pregătitoare sau tentativă, dar
acestea nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul întrebuinţării de cuvinte sau gesturi jignitoare sau
obscene, de natură să perturbe activitatea instanţei.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă.
*1) O incriminare asemănătoare se regăseşte în art. 434-24 C. pen. francez.

*3) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 96. În sens contrar, a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., vol. I, p.
245.
ART. 279
Ultrajul judiciar
Ultrajul judiciar este incriminat într-o variantă tip, două variante asimilate şi o variantă asimilată comună
tuturor celorlalte trei variante anterioare.
Constituie varianta tip a infracţiunii de ultraj judiciar, potrivit art. 279 alin. (1) C. pen., ameninţarea,
lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul,
săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Constituie variantă asimilată, potrivit alin. (2), săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau
procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
A doua variantă asimilată este prevăzută în alin. (3) al art. 279 C. pen. şi constă în comiterea faptelor în
condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al judecătorului sau procurorului.
Varianta asimilată comună este prevăzută în alin. (4) şi constă în faptele prevăzute în alin. (1)–(3),
comise asupra unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
2. Analiza infracţiunii
conţinutului constitutiv, ultrajul judiciar este, în linii mari, identic cu ultrajul, fapt ce ne determină să
analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care particularizează această
infracţiune. Pentru celelalte aspecte referitoare la analiza infracţiunii trimitem la infracţiunea de ultraj.
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la respectul datorat înfăptuirii justiţiei,
care presupune stimă şi respect faţă de judecătorul sau procurorul care exercită o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii statului, precum şi faţă de avocatul care participă la procesul de înfăptuire a justiţiei.
Considerăm că prin incriminarea separată a infracţiunii de ultraj judiciar nu se schimbă, în esenţă, obiectul
juridic al infracţiunii, ci doar se particularizează autoritatea de stat căreia i se aduce atingere prin săvârşirea
acestei infracţiuni (în acest caz, justiţia).
302
Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul ca garant al înfăptuirii
justiţiei. În secundar se aduce atingere unui judecător, procuror, avocat sau membru de familie al acestora.
Nu are relevanţă natura cauzei în care este implicat judecătorul, procurorul sau avocatul (penală, civilă
etc.), nici calitatea pe care aceştia o au (judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară,
judecător în completul care compune instanţa, avocat ales sau din oficiu etc.). Esenţial este ca fapta să aibă
legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestora sau să se comită în timpul când aceşti sunt în exercitarea
atribuţiilor de serviciu. Dacă fapta nu are legătură cu atribuţiile de serviciu, va constitui o infracţiune de
drept comun ori o altă infracţiune contra înfăptuirii justiţiei (spre exemplu, dacă un judecător este bătut în
legătură cu anumite declaraţii pe care le dă într-o cauză penală în calitate de martor, se va săvârşi
infracţiunea de influenţare a declaraţiilor sau răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, iar nu ultrajul
judiciar).
Spre deosebire de ultraj, care are două variante asimilate şi o variantă agravată, ultrajul judiciar prezintă,
pe lângă cele două variante asimilate specifice ultrajului (referitoare la săvârşirea unei infracţiuni îndreptate
împotriva subiectului pasiv secundar sau a unui membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de
răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu) o a treia variantă, comună tuturor celorlalte, şi
anume atunci când faptele prevăzute în alin. (1)–(3) se săvârşesc împotriva unui avocat în legătură cu
exercitarea profesiei.
C. Latura obiectivă
a) Elementul material. În cazul variantei tip [art. 279 alin. (1) C. pen.], elementul material se realizează
printr-o acţiune corespunzătoare uneia dintre următoarele infracţiuni contra persoanei: ameninţare, lovire
sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau omor. În consecinţă,
pentru explicaţii privind elementul material al infracţiunii de ultraj judiciar în varianta tip trimitem la
explicaţiile date cu ocazia analizei infracţiunilor mai sus menţionate.
Elementul material al infracţiunii de ultraj judiciar presupune două elemente de diferenţiere în raport cu
infracţiunea de ultraj (art. 257 C. pen.).
În primul rând, nu se cere ca ameninţarea să fie comisă nemijlocit sau prin mijloace de comunicare
directă. În accepţiunea art. 279, ameninţarea poate fi comisă şi prin alte mijloace de transmitere, esenţial
fiind ca aceasta să ajungă la cunoştinţa judecătorului, procurorului sau avocatului şi să fie de natură să
alarmeze.
O altă diferenţă în ceea ce priveşte varianta tip se referă la cerinţa privind legătura între infracţiunile
comise şi atribuţiile de serviciu ale persoanei ultragiate. Astfel, dacă la ultraj o condiţie esenţială pentru
întrunirea elementelor constitutive ale variantei tip o constituia ca fapta să fie comisă împotriva unui
funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, pentru
existenţa infracţiunii de ultraj judiciar în varianta tip este necesar ca fapta să fie comisă împotriva unui
judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Pe cale de consecinţă, dacă fapta este săvârşită în timpul cât procurorul sau judecătorul nu se află în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, dar are legătură cu exercitarea acestora, nu se va reţine varianta tip
[prevăzută în alin. (1) al art. 279 C. pen.], ci varianta asimilată [alin. (2)]. A comis această infracţiune
inculpatul care, întâlnind un procuror din întâmplare şi amintindu-şi că acesta l-a arestat, l-a ameninţat cu
moartea*1).
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea infracţiunii de ultraj judiciar se creează o stare de pericol pentru
autoritatea cu care este învestit organul din care face parte subiectul pasiv al ultrajului, şi implicit pentru
înfăptuirea justiţiei, iar ca urmare adiacentă, o lezare a libertăţii, integrităţii corporale, sănătăţii sau vieţii
judecătorului, procurorului, avocatului sau membrului de familie al acestuia.
D. Sancţionare
303
Infracţiunea de ultraj judiciar, în toate variantele de comitere, este sancţionată cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea absorbită, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
Spre deosebire de ultraj, unde se face deosebirea, în ceea ce priveşte sancţionarea, între funcţionarul
public, în general, care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi anumite categorii de
funcţionari publici expres arătaţi în alin. (4) al art. 257 (poliţist sau jandarm), în toate variantele de
săvârşire ale infracţiunii de ultraj judiciar, indiferent de calitatea subiectului pasiv secundar (judecător,
procuror, avocat), regimul sancţionator este acelaşi. Este de remarcat şi faptul că regimul sancţionator al
infracţiunii de ultraj judiciar este identic cu regimul sancţionator al ultrajului în varianta agravată,
legiuitorul punând pe acelaşi palier al gravităţii atingerea adusă poliţistului sau jandarmului cu atingerea
adusă judecătorului, procurorului sau avocatului în timpul sau în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu.
*1) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 260/1991, în Culegere şi practică judiciară penală pe anul
1991, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, p. 265.
ART. 280
Cercetarea abuzivă
În art. 280 C. pen. este incriminată infracţiunea de cercetare abuzivă într-o variantă tip şi o variantă
asimilată.
Constituie cercetare abuzivă în varianta tip [alin. (1)] întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau
violenţe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de
cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii, să
dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Constituie varianta asimilată a acestei infracţiuni, potrivit alin. (2), producerea, falsificarea ori ticluirea
de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de cercetare abuzivă are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la activitatea de înfăptuire a justiţiei, activitate a cărei desfăşurare normală este
incompatibilă cu folosirea mijloacelor ilegale (promisiuni, ameninţări etc.) împotriva persoanelor urmărite
sau judecate într-o cauză penală.
Cercetarea abuzivă are şi un obiect juridic special secundar (adiacent), care constă în relaţiile sociale
privitoare la libertatea psihică, morală sau integritatea corporală, întrucât, prin comiterea faptei, se poate
aduce atingere şi acestor relaţii sociale.
b) Obiectul material. Infracţiunile analizate au de cele mai multe ori un obiect material (în varianta
întrebuinţării de violenţe), care este corpul persoanei împotriva căreia se săvârşesc aceste fapte. Astfel,
constituie obiect material corpul persoanei aflate în curs de urmărire penală sau de judecată*1).
304
a) Subiectul activ. Infracţiunea de cercetare abuzivă poate fi comisă numai de către un funcţionar public
care, potrivit atribuţiilor sale, desfăşoară activităţi de cercetare sau urmărire penală ori judecată. Acesta este
expres indicat în norma de incriminare: organ de cercetare penală, procuror sau judecător. Organele de
cercetare penală se împart în organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare (lucrători specializaţi din
Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul
procurorului desemnat în acest sens) şi organele de cercetare penală speciale (ofiţeri anume desemnaţi în
condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie). Judecătorul poate fi atât judecătorul de cameră preliminară, cât şi judecătorul
de drepturi şi libertăţi ori judecătorul din compunerea instanţei de judecată.
Participaţia penală în cazul infracţiunii de cercetare abuzivă este posibilă sub toate formele sale
(coautorat, instigare, complicitate). Coautoratul însă subzistă numai atunci când făptuitorii au calitatea
specială cerută de text (sunt toţi poliţişti, procurori etc.). Instigator sau complice poate fi însă orice
persoană, deoarece pentru aceştia nu este cerută o calitate specială.
b) Subiectul pasiv principal al faptei de cercetare abuzivă este statul, ca titular al valorii sociale, al
înfăptuirii justiţiei penale apărată prin incriminarea din text.
În cazul infracţiunii de cercetare abuzivă, subiectul pasiv secundar este cel care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată. În funcţie de faptul dacă s-a pus în mişcare sau nu acţiunea penală
împotriva acestuia, acesta are calitatea de suspect sau inculpat. Dacă fapta se îndreaptă asupra altei
persoane decât suspectul sau inculpatul (spre exemplu, martor, expert, interpret, parte vătămată etc.), fapta
nu va constitui infracţiunea de cercetare abuzivă, ci, eventual, infracţiunea de influenţare a declaraţiilor
(art. 272 C. pen.).
a) Elementul material. În varianta tip, cercetarea abuzivă se realizează sub aspectul elementului
material prin următoarele trei acţiuni alternative: promisiuni, ameninţări sau violenţe exercitate faţă de o
persoană aflată în curs de urmărire ori de judecată, în scopul determinării acesteia să dea ori să nu dea
declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Prin promisiuni înţelegem unele avantaje materiale sau morale de care, ulterior, ar putea beneficia cel
implicat într-o cauză penală în situaţia că ar fi de acord să dea declaraţii în sensul solicitat de făptuitor (de
exemplu, îi promite o sumă de bani sau că nu va fi pedepsit ori că i se va reduce pedeapsa). Infracţiunea de
cercetare abuzivă nu subzistă sub aspectul elementului material atunci când se promite celui în cauză că i
se vor acorda circumstanţe atenuante dacă va fi sincer, această solicitare având un caracter legal. Aşadar,
promisiunea, pentru a avea semnificaţia unei cercetări abuzive, trebuie să fie ilegală.
Prin întrebuinţarea de ameninţări înţelegem folosirea de mijloace de constrângere psihică susceptibilă
de a produce o stare de temere, de panică, sub impulsul căreia libertatea psihică a celui supus ameninţării
este atinsă, această ameninţare având semnificaţia dată acestui termen în art. 206 C. pen. Acţiunea de
ameninţare cu producerea răului, a faptei păgubitoare se poate referi în mod direct la persoana faţă de care
s-a declanşat urmărirea ori judecata, dar poate privi şi un membru de familie al acesteia.
Prin întrebuinţarea de violenţe înţelegem folosirea de mijloace de constrângere fizică, folosirea forţei
sub presiunea căreia persoana faţă de care acţionează această forţă cu greu ar putea să se împotrivească.
În noţiunea de „violenţe” intră şi relele tratamente (de exemplu, privarea persoanei de hrană ori de
odihnă, supunerea la munci istovitoare sau alte acte cauzatoare de suferinţe fizice); în acest caz,
infracţiunea prevăzută în art. 280 C. pen. va intra în concurs cu cea prevăzută în art. 281 C. pen.*2)
(supunerea la rele tratamente).
Întrucât art. 280 C. pen. conţine o enumerare limitativă a procedeelor întrebuinţate, folosirea altor
procedee (de exemplu, manevre frauduloase sau violente, întrebări înşelătoare sau insidioase, ca şi
305
interogatorii prelungite) nu va constitui elementul material al cercetării abuzive. Întrebuinţarea unor astfel
de mijloace poate constitui, după caz, infracţiunea de abuz în serviciu sau o abatere disciplinară*3).
Infracţiunea de cercetare abuzivă subzistă, nefiind necesar să se fi atins scopul de a da ori a nu da
declaraţii, a da declaraţii mincinoase ori a retrage declaraţiile, fiind necesar doar să se fi acţionat în acest
scop.
În situaţia când se întrebuinţează procedeele (promisiuni, ameninţări etc.) prevăzute în textul legal,
având alt scop decât obţinerea de declaraţii etc. (de pildă, pentru a nu prezenta probe), fapta nu constituie
cercetare abuzivă, ci poate fi, eventual, vorba de infracţiunea de influenţare a declaraţiilor (art. 272 C.
pen.).
Atunci când persoana faţă de care au fost folosite promisiunile, ameninţările sau violenţele a dat o
declaraţie, nu interesează dacă aceasta corespunde sau nu adevărului. Modalităţile de comitere a faptei fiind
prevăzute alternativ, este suficient ca făptuitorul să fi întrebuinţat numai promisiuni sau numai ameninţări
ori violenţe.
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de cercetare abuzivă în varianta tip există o
cerinţă implicită referitoare la timpul comiterii faptei*4). Aceasta rezultă din calitatea subiectului pasiv
secundar (persoană urmărită sau judecată într-o cauză penală). Aceasta semnifică faptul că în cauză trebuie
să fi început deja urmărirea penală la momentul săvârşirii infracţiunii, iar fapta trebuie comisă până la
rămânerea definitivă a hotărârii instanţei, cu una dintre soluţiile prevăzute în art. 396 C. pr. pen.
(condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea
procesului penal). O faptă săvârşită anterior începerii urmăririi penale, chiar dacă se înfăptuieşte împotriva
unei persoane care dobândeşte ulterior calitatea de învinuit sau inculpat, va constitui infracţiunea de
influenţare a declaraţiilor (art. 272 C. pen.), iar o faptă săvârşită ulterior rămânerii definitive a hotărârii
instanţei va constitui, după caz, o infracţiune contra persoanei ori infracţiunea de supunere la rele
tratamente (art. 281 C. pen.).
Elementul material al variantei asimilate constă în producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale
de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător. Nu se cere, în cazul variantei asimilate,
ca acţiunea să se desfăşoare asupra, în favoarea sau defavoarea suspectului sau inculpatului, fapta
constituind infracţiune independent de aceste variabile.
Prin prisma elementului material, această infracţiune constituie o variantă specială şi agravată a
infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare [art. 268 alin. (2)]. Prin prisma subiectului activ însă
se observă că fapta este comisă de însăşi organele judiciare, astfel că această faptă n-ar fi putut constitui o
variantă agravată a infracţiunii prevăzută în art. 268 alin. (2) C. pen. (deşi posibil în fapt ca organele
judiciare să se inducă în eroare între ele), legiuitorul optând astfel pentru includerea acestei variante de
comitere în conţinutul infracţiunii de cercetare abuzivă. Pentru explicaţii privind elementul material al
infracţiunii în această variantă de comitere trimitem la analiza infracţiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare.
În cazul în care, ulterior producerii, falsificării sau ticluirii de probe nereale de către organul de cercetare
penală, acesta le foloseşte în favoarea sau defavoarea suspectului sau inculpatului, se va reţine în concurs,
pe lângă infracţiunea de cercetare abuzivă, şi infracţiunea de favorizare a făptuitorului sau represiune
nedreaptă, după caz.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
Cercetarea abuzivă are şi o urmare imediată adiacentă, în sensul că se pot aduce prejudicii persoanei faţă
de care s-a declanşat activitatea ilegală, fiind vorba deci de provocarea unor suferinţe morale sau fizice
(privarea de libertate, suferinţele fizice sau psihice determinate de acţiunea violentă a subiectului activ
etc.).
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de cercetare abuzivă există o inerentă legătură de
cauzalitate între activitatea declanşată de făptuitor şi urmarea ei imediată, care, provenind dintr-o stare de
pericol, rezultă în mod indubitabil din acţiunile realizate.
306
În varianta tip, infracţiunea de cercetare abuzivă se comite cu intenţie directă calificată prin scop. Astfel,
fapta se comite pentru a determina persoana urmărită sau judecată într-o cauză penală să dea ori să nu dea
declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Într-o altă opinie, la care nu subscriem, cercetarea abuzivă se comite sub aspectul vinovăţiei cu intenţie,
care poate fi atât directă, cât şi indirectă. Împrejurarea că legea penală prevede că promisiunile,
ameninţările ori violenţele sunt exercitate pentru obţinerea de declaraţii nu califică intenţia şi, ca atare, nu
exclude ca din punctul de vedere al vinovăţiei, cercetarea abuzivă să fie comisă şi cu intenţie indirectă*5).
În acest caz, scopul nu are semnificaţia de finalitate, ci de destinaţie, constituind o cerinţă esenţială a laturii
obiective a infracţiunii.
Infracţiunea de cercetare abuzivă în varianta asimilată există numai când făptuitorul a acţionat cu intenţie
directă sau indirectă.
A. Forme
Fiind faptă comisă cu intenţie, infracţiunea este susceptibilă de a îmbrăca şi forma actelor pregătitoare şi
a tentativei, care nu sunt însă incriminate.
Consumarea infracţiunii de cercetare abuzivă are loc în momentul în care promisiunile, ameninţările ori
violenţele au avut loc faţă de subiectul pasiv. Nu este necesar ca scopul urmărit (ca suspectul sau inculpatul
să dea, să nu dea, să dea declaraţii mincinoase ori să-şi retragă declaraţiile) să fie şi atins pentru
consumarea infracţiunii.
Atunci când asemenea mijloace ilegale (promisiuni, ameninţări etc.) sunt exercitate în mod repetat în
scopul prevăzut de textul incriminator, fapta de cercetare abuzivă îmbracă forma continuată dacă,
bineînţeles, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen., în acest caz fapta epuizându-se
în momentul îndeplinirii ultimului act de promisiuni, de ameninţări ori de violenţe.
În varianta asimilată, fapta se consumă în momentul producerii, falsificării ori ticluirii probelor nereale.
B. Sancţionare
În cazul cercetării abuzive, în ambele variante de comitere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Pe
lângă această pedeapsă, instanţa de judecată este obligată să aplice şi pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

*3) Ibidem.
*4) Se modifică astfel elementele constitutive ale infracţiunii, care în reglementarea anterioară putea fi
săvârşită şi anterior începerii urmăririi penale. A se vedea, în acest sens, CSJ, s. milit., Dec. nr. 23/1997, în
Dreptul nr. 9/1998, p. 143.
ART. 281
Supunerea la rele tratamente
307
Infracţiunea este prevăzută de art. 281 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Constituie infracţiunea de supunere la rele tratamente în varianta tip, potrivit art. 281 alin. (1) C. pen.,
supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât
cel prevăzut de dispoziţiile legale.
Constituie varianta agravată a acestei infracţiuni, potrivit art. 281 alin. (2) C. pen., supunerea la
tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea
unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl formează relaţiile
sociale referitoare la buna desfăşurare şi înfăptuire a justiţiei, care este incompatibilă cu supunerea la
executarea în alt mod decât prevăd dispoziţiile legale, respectiv cu aplicarea de tratamente inumane sau
degradante celor aflaţi în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau
educative.
Prin comiterea infracţiunii sunt lezate, în secundar (adiacent) şi relaţiile sociale privind demnitatea sau
integritatea corporală ori sănătatea persoanei*1).
b) Obiectul material. În situaţia când relele tratamente aplicate privesc corpul persoanei, acesta
formează obiectul material al infracţiunii.
a) Subiectul activ (autor). Infracţiunea pe care o analizăm poate fi comisă numai de un subiect activ
calificat, fiind vorba de un funcţionar public cu atribuţii de serviciu pe linia organizării, conducerii,
supravegherii, tratamentului ori a altor activităţi ce se desfăşoară în legătură cu cei aflaţi în stare de
reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate.
Atunci când persoana care duce la îndeplinire un mandat de arestare preventivă sau de executare a
pedepsei, îl loveşte pe cel ce trebuie privat de libertate, se va reţine infracţiunea de purtare abuzivă.
De asemenea, cel care supune la rele tratamente pe făptuitorul unei infracţiuni flagrante pe care îl
conduce înaintea autorităţii (art. 310 C. pr. pen.) nu săvârşeşte fapta reglementată de art. 281, ci
infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art. 193 C. pen.).
Calitatea subiectului activ (funcţionar public) trebuie să fie dobândită în condiţiile legii. Aşadar, nu
comite infracţiunea prevăzută în art. 267 C. pen., persoana care prin uzurparea unei funcţii oficiale îşi
asumă o calitate (de exemplu, se prezintă că este poliţist) care, dacă ar fi reală, i-ar da dreptul să impună în
fapt regimul de executare a reţinerii, deţinerii ori a unor măsuri de siguranţă sau educative privative de
libertate. Făptuitorul, în această situaţie, va răspunde pentru comiterea infracţiunii de uzurpare de calităţi
oficiale în concurs cu o infracţiune contra persoanei (insultă, loviri sau alte violenţe etc.).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate. Calitatea specială
este cerută de lege numai coautorilor, instigator sau complice putând fi orice persoană.
b) Subiect pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale protejate şi ocrotite prin incriminarea
faptei. În cazul infracţiunii de supunere la rele tratamente avem şi un subiect pasiv secundar (adiacent),
adică persoana aflată în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative
privative de libertate.
În cazul când infracţiunea este comisă împotriva mai multor persoane, subzistă atâtea fapte penale câte
persoane vătămate sunt.
308
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea în varianta tip se realizează prin
supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel
prevăzut în dispoziţiile legale.
Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod
decât cel prevăzut în dispoziţiile legale înseamnă a impune acesteia un mod de executare contrar
dispoziţiilor legale*2), spre exemplu, supunerea la un regim mai sever decât cel legal.
Modul de executare a pedepselor, măsurilor de siguranţă şi educative privative de libertate este prevăzut
de Codul penal şi de legea privitoare la executarea pedepselor. Este vorba de pedeapsa închisorii sau
detenţiunii pe viaţă, măsura educativă a internării într-un centru educativ şi cea a internării într-un centru
de detenţie, precum şi măsura de siguranţă a internării medicale. Acestea trebuie executate în alt mod decât
cel prevăzut în dispoziţiile legale (spre exemplu, executarea pedepsei închisorii în regim de maximă
siguranţă în condiţiile în care legea prevede, în raport cu sancţiunea aplicată în concret şi persoana
condamnată, executarea în regim semideschis). În acelaşi timp, modalitatea de executare impusă nu trebuie
să constituie un tratament inuman sau degradant, deoarece în aceste condiţii vor fi îndeplinite elementele
constitutive ale variantei agravate.
Elementul material al variantei agravate constă în supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei
persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative,
privative de libertate.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, în prealabil, organul judiciar (de exemplu: poliţistul,
procurorul, judecătorul) să fi emis o ordonanţă de reţinere ori un mandat de arestare sau de executare a unei
măsuri de siguranţă sau educative.
Tratamentul degradant este definit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca fiind „un
tratament care umileşte individul în faţa lui însuşi sau a altor persoane ori care îl determină să acţioneze
contrar voinţei sau conştiinţei sale”*3). Pentru ca o pedeapsă să fie „degradantă”, este necesar ca
sentimentul de umilire creat urmare a executării ei să depăşească nivelul de umilire pe care îl presupune
orice pedeapsă penală*4).
În practica judiciară a Curţii a fost calificat ca tratament degradant aplicarea, de către un agent al
statului, a unor lovituri uşoare, producând leziuni minore. Acesta este cazul loviturilor suferite de
reclamant într-una dintre cauzele româneşti recente*5) (o palmă şi un pumn), Curtea apreciind că, în speţă,
date fiind numărul redus de zile îngrijiri medicale necesare vindecării şi lipsa unor efecte de durată asupra
sănătăţii reclamantului, aceste tratamente pot fi calificate ca „tratamente degradante”. Discriminarea pe
motive rasiale poate, în anumite circumstanţe, să constituie în sine un tratament degradant. Mai mult,
impunerea unei regim discriminatoriu pe criteriul rasial unui grup de persoane poate, în anumite
circumstanţe, constitui un tratament degradant, deşi acelaşi tip de regim, diferenţiat însă în funcţie de alte
criterii, nu ar avea acelaşi efect*6). De asemenea, încătuşarea unei persoane în situaţii care nu impun
această măsură şi expunerea sa în public pot constitui un tratament degradant*7).
Este inuman tratamentul care provoacă, cu intenţie, suferinţe fizice sau mentale de o mare intensitate.
Articolul 16 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau
degradante defineşte tratamentele inumane prin raportare la noţiunea de „tortură”, catalogându-le ca „alte
acte (...) care nu sunt acte de tortură, când asemenea acte sunt săvârşite de către un agent al autorităţii
publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul
expres sau tacit al acesteia”.
În practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului*8) a fost catalogat ca tratament inuman
menţinerea în închisoare a unei persoane, deşi starea de sănătate extrem de gravă era incompatibilă cu
deţinerea în regim penitenciar şi neacordarea tratamentului medical adecvat. Efectuarea de tratamente
medicale experimentale asupra unei persoane, fără consimţământul acesteia a fost, de asemenea,
circumscrisă noţiunii de „tratament inuman”. Ameninţarea unei persoane cu tortura poate constitui, în
anumite circumstanţe (vârsta, starea psihică a victimei), cel puţin un tratament inuman*9).
309
Anumite tratamente pot fi, în acelaşi timp, degradante şi inumane. Astfel, cele cinci tehnici de
interogatoriu (numite tehnici de „dezorientare”, de „privare senzorială”, constând în menţinerea
persoanelor de-a lungul a mai multor ore în poziţie verticală, lipite de un zid, menţinerea cu capul într-un
sac negru, chiar şi în perioada în care persoana era interogată, introducerea deţinutului, înainte de
interogatoriu, într-o încăpere unde se auzea continuu un zgomot puternic, privarea de somn, privarea de
hrană), tehnici folosite de autorităţile britanice în Irlanda de Nord în contextul tensiunilor între populaţia
protestantă şi cea catolică din Irlanda de Nord şi a luptei pentru independenţă, au fost catalogate de Curte
ca inumane, întrucât au „provocat dacă nu leziuni, cel puţin suferinţe psihice intense”, şi ca degradante,
căci au fost „de natură a crea sentimente de teamă, de angoasă şi inferioritate, de natură a înjosi persoana în
proprii ochi”*10).
Tot în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au statuat anumite măsuri şi obligaţii impuse
autorităţilor pentru evitarea condamnărilor în baza art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, autorităţilor le incumbă obligaţia substanţială de a lua măsuri preventive pentru asigurarea
integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate. Într-o plângere împotriva Austriei, în care
reclamantul contesta măsura hrănirii sale forţate, apreciind că odată ce el hotărâse să declare greva foamei,
o astfel de măsură aducea atingere demnităţii sale, Curtea a apreciat că obligarea persoanei de a se hrăni nu
contravine dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie, ci, dimpotrivă, reprezintă o măsură practică menită a
preveni producerea unor consecinţe grave pentru sănătatea deţinutului*11). De asemenea, într-o plângere
împotriva statului român, în care reclamantul invoca faptul că fusese supus la rele tratamente de către
codeţinuţi*12), Curtea a statuat că, fiind cunoscute labilitatea psihică a reclamantului şi agresivitatea
persoanelor deţinute în aceeaşi celulă cu acesta, autorităţilor penitenciare le revenea obligaţia de a lua
măsuri concrete în vederea evitării materializării riscului lezării integrităţii fizice a reclamantului şi
agravării afecţiunilor sale psihice. De asemenea, se impune asigurarea unor condiţii de detenţie minimale,
asigurarea unui tratament medical adecvat, precum şi măsuri preventive de natură a împiedica exercitarea
relelor tratamente de către particulari.
Trebuie precizat că în sfera „relelor tratamente” nu intră torturile, acestea fiind incriminate autonom în
art. 282 C. pen.
Atunci când acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează relele tratamente constituie prin ele însele
infracţiuni (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală etc.), există concurs de infracţiuni, făcându-se
aplicarea prevederilor art. 38 C. pen.
Relele tratamente implică un ansamblu de acte prin care se produc persoanei suferinţe sau privaţiuni care
nu sunt inerente măsurii sau sancţiunii pe care o execută. Dacă făptuitorul comite numai un singur
asemenea act, fapta nu constituie infracţiunea de supunere la rele tratamente.
În acest sens, în literatura juridică s-a exprimat opinia în sensul că pentru existenţa infracţiunii de
supunere la rele tratamente este necesar însă ca actele comisive sau omisive să aibă o continuitate sau să se
repete într-o durată de timp necesară pentru a imprima acestei comportări caracterul de „tratament”. Astfel
de acte săvârşite însă în mod izolat pot constitui fie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C.
pen., fie infracţiunea de purtare abuzivă prevăzută de art. 296 C. pen.*13).
Infracţiunea prevăzută în art. 280 C. pen. subzistă numai atunci când acele rele tratamente se aplică unei
persoane reţinute, deţinute sau aflate în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative privative de
libertate. Aşadar, nu pot fi aplicate asemenea tratamente celor care execută închisoarea într-un alt mod
prevăzut de legea penală prin suspendarea condiţionată ori liberare condiţionată.
Infracţiunea de supunere la rele tratamente subzistă chiar în cazul când ordonanţa sau hotărârea ar fi
netemeinică sau nelegală, întrucât, până la anularea lor, cel privat de libertate beneficiază de acelaşi
tratament.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pentru normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Sunt, de asemenea, lezate şi relaţiile
sociale referitoare la demnitatea, integritatea fizică sau sănătatea persoanei supusă unor rele tratamente.
310
c) Raportul de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a faptei analizate trebuie să existe o
legătură de cauzalitate între activitatea care constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea
imediată. Existenţa legăturii de cauzalitate este implicită, astfel încât constatarea comiterii acţiunii de
supunere la rele tratamente înseamnă implicit şi constatarea legăturii de cauzalitate.
Elementul subiectiv constă în vinovăţie, care se poate manifesta sub forma intenţiei directe sau indirecte.
Făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea că supune pe cel aflat în situaţiile arătate în art. 280 C. pen. unor
condiţii de executare care nu sunt prevăzute de lege ori unor tratamente degradante sau inumane şi să
dorească sau să accepte urmarea care se produce prin comiterea infracţiunii.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea de supunere la rele tratamente nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul când relele tratamente au fost efectiv aplicate, fapta putând
îmbrăca forma continuă sau continuată, epuizarea producându-se în momentul încetării ultimului act de
supunere la rele tratamente.
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul infracţiunii de supunere la rele tratamente în varianta tip este închisoarea de la 6 luni
la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Varianta agravată se sancţionează
cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
*1) În cauza Iambor c. României din 24 iunie 2008, nepublicată, CEDO constată, din nou, că autorităţi
ale statului au muşamalizat agresiuni asupra persoanelor aflate în detenţie. În fapt, reclamantul a fost
implicat într-un incident violent, după care a fost dus la poliţie. Acesta susţine că acolo a fost bătut de trei
agenţi de poliţie. Ulterior, a fost dus la un spital, unde s-au constatat mai multe leziuni grave asupra sa.
Procedura penală deschisă împotriva poliţiştilor s-a finalizat cu neînceperea urmăririi penale, pe motiv că
leziunile ar fi provenit din incidentul anterior reţinerii sale. Această teză a fost uşor demontată de către
Curte, care a observat că, în raportul realizat la momentul reţinerii, urmele de violenţă pe care le prezenta
reclamantul erau mult mai puţine decât cele constate ulterior, la controlul medical realizat în spital.
Subliniind importanţa realizării unui raport medical complet la momentul reţinerii unei persoane, atunci
când aceasta prezintă urme de violenţă, Curtea a constatat că autorităţile române nu au reuşit să ofere o
explicaţie rezonabilă a originii leziunilor apărute ulterior. De aceea, Curtea a constatat că reclamantul a fost
victima unei violări a art. 3 din Convenţie (nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor sau
pedepselor inumane sau degradante). Într-o cauză similară, Georgescu c. României, din 13 mai 2008,
nepublicată, Curtea arată că Guvernul nu a stabilit în mod satisfăcător că leziunile solicitantului au fost
cauzate altfel decât prin tratamentul aplicat de către autorităţile sau cu consimţământul acestora sau de
caracterul inadecvat al condiţiilor de detenţie, în special având în vedere eşecul autorităţilor de a preveni
maltratarea cel puţin de la data când a devenit previzibilă, şi ajunge la concluzia că aceste leziuni au fost
rezultatul unor tratamente inumane şi degradante, încălcându-se prevederile art. 3 din Convenţie. O altă
cauză, Petrea c. României, din 29 aprilie 2008, nepublicată, a atras o altă condamnare a României pentru
încălcarea art. 3 al Convenţiei privind supunerea la tratamente inumane sau degradante. CEDO a reţinut
faptul că deţinutul nu a primit îngrijiri medicale corespunzătoare şi i-a fost negată consultarea de către un
medic specialist, în ciuda solicitărilor. În acelaşi timp, Curtea a constatat lipsa spaţiului personal şi
condiţiile reduse de igienă pe care deţinuţii români le suportă şi pe care Guvernul nu le-a negat.
*3) CEDO, hotărârea Tyrer c. Regatului Unit din 25 aprilie 1978, § 26.
*4) CEDO, hotărârea Tyrer, § 30.
311
*5) CEDO, hotărârea Anghelescu c. României din 5 octombrie 2004, § 5.
*6) Comisia Europeană, Asiatiques d’Afrique Orientale, Aviz 207, DR 78-B, p. 5.
*7) CEDO, hotărârea Raninen c. Finlandei din 16 decembrie 1997, § 56.
*8) C. Roşianu, D. Bogdan, Articolul 3 – Dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau
degradante, pe http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_35/det_84/259.doc.
*9) CEDO, hotărârea Cambell şi Cosans din 25 iulie 1987, Culegerea de hotărâri, Seria A 48, § 29.
*10) CEDO, hotărârea Irlanda c. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978, Culegerea de hotărâri, Seria A 2,
§ 167.
*11) CEDO, hotărârea Herczegfalvy c. Austriei, Culegerea de hotărâri şi decizii seria A 244.
*12) CEDO, hotărârea Pantea c. României din 3 iunie 2003.
ART. 282
Tortura
Infracţiunea de tortură este prevăzută în art. 282 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agravate.
Varianta tip a infracţiunii de tortură este prevăzută în art. 282 alin. (1) C. pen. şi constă în fapta
funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat sau a altei
persoane care acţionează la instigarea sau cu consimţământul expres ori tacit al acestuia de a provoca
unei persoane puternice suferinţe fizice ori psihice:
a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau declaraţii;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită
că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra
unei terţe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare.
Potrivit alin. (2), pericolul social este mai mare dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o
vătămare corporală.
În fine, fapta este şi mai gravă dacă tortura a avut ca urmare moartea victimei [alin. (3)].
a) Obiectul juridic. Fapta de tortură are, de regulă, ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la
înfăptuirea justiţiei.
Prin comiterea faptei pe care o analizăm se încalcă şi relaţiile sociale privitoare la drepturile omului,
relaţii care constituie obiectul juridic secundar (adiacent).
b) Obiectul material. În situaţia când activitatea făptuitorului priveşte direct corpul persoanei, acesta
formează obiectul material al faptei.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ este în principiu determinat. În cazul
acestei infracţiuni, cel puţin unul dintre participanţi trebuie să îndeplinească cerinţa expresă prevăzută în
textul de incriminare: funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat. Pentru explicarea acestei noţiuni, trimitem la infracţiunea de ultraj. Această calitate trebuie îndeplinită
312
de autor sau, în cazul în care autorul este o persoană care nu are această calitate, instigatorul sau complicele
trebuie să fie un funcţionar public îndeplinind o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Din analiza textelor legale rezultă că sfera subiecţilor activi este în cazul acestei infracţiuni mai
cuprinzătoare în raport cu fapta de cercetare abuzivă, unde subiectul activ poate fi numai un organ judiciar
care are competenţă în domeniul administrării justiţiei.
În cazul torturii, făptuitorul poate fi şi un funcţionar public din sfera puterii executive ori a altei autorităţi
publice. Determinarea subiectului este relativă deoarece textul art. 282 C. pen. prevede că infracţiunea
poate fi săvârşită în afară de agenţii autorităţii publice şi de o persoană care acţionează săvârşind
infracţiunea la instigare ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. În această
ultimă ipoteză, făptuitorul nu are o calitate oficială. Acesta se comportă ca o unealtă, ca un executor al
voinţei persoanei oficiale, ca un mandatar al acesteia; ca urmare, şi în acest caz, autor nu poate fi orice
persoană, ci numai aceea căreia i s-a conferit acest mandat expres ori tacit*1).
În situaţia când faptele sunt săvârşite de către persoane particulare, actele de tortură dobândesc
semnificaţia unor circumstanţe agravante legale [art. 77 alin. (1) lit. b), art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.].
Participaţia este posibilă în toate formele sale.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tortură, subiect pasiv principal este statul, ca titular al valorii
sociale, al înfăptuirii justiţiei, apărată prin incriminarea din text. Subiectul pasiv secundar este, pe de o
parte, acela supus în mod direct unor suferinţe fizice sau psihice deosebite, iar, pe de altă parte, subiect
pasiv poate fi şi o terţă persoană.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de tortură, elementul material constă în acţiuni sau inacţiuni
variate prin care se cauzează unei persoane durere, suferinţe puternice sau chiar moartea.
Dacă cerinţa legii nu este îndeplinită (durerea sau suferinţele provocate persoanei nu au fost puternice),
fapta va constitui o altă infracţiune (supunerea la rele tratamente, purtare abuzivă, lovire sau alte violenţe
etc.). Nu interesează dacă durerea sau suferinţele provocate persoanei sunt fizice sau psihice. De asemenea,
nu interesează metodele sau mijloacele prin care acestea au fost provocate.
Noţiunea de „tortură” este definită în jurisprudenţa organelor Convenţiei europene a drepturilor omului
prin raportare la tratamentul inuman, distingându-se de acesta prin intensitatea suferinţelor victimei*2).
Acest termen a cunoscut o interpretare evolutivă. Iniţial, actele de tortură erau însoţite de un puternic
caracter infamant, fiind definite ca „tratamente inumane exercitate deliberat, premeditat, caracterizându-se
prin cruzime şi provocând suferinţe extrem de puternice*3)”.
A fost considerat act de tortură supunerea, în timp ce se afla în stare de reţinere, a unei persoane la
tratamentul numit „spânzurătoarea palestiniană”*4), care, presupunând „premeditare şi practică” şi fiind de
natură a provoca paralizia ambelor braţe, constituie un tratament de o cruzime şi o gravitate deosebite. De
asemenea, violarea unei tinere de către mai mulţi poliţişti a fost calificată de Curte ca act de tortură*5).
Ulterior, Curtea, evidenţiind caracterul Convenţiei de „instrument viu, ce trebuie interpretat din
perspectiva condiţiilor actuale de viaţă” şi subliniind faptul că nivelul, în permanentă creştere, al
exigenţelor în materia protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, ineluctabil, o mai
accentuată fermitate în aprecierea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale unei societăţi democratice, a
statuat că „anumite acte considerate în trecut tratamente inumane sau degradante pot fi calificate, în
contextul exigenţelor actuale de protecţie, ca acte de tortură*6)”.
În acest proces de reconsiderare a noţiunii de „tortură”, Curtea foloseşte ca reper*7) definiţia prevăzută
de articolul 1 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau
degradante*8). Pornind de la această definiţie, Curtea identifică noi criterii în baza cărora un tratament
poate fi calificat ca tortură. Astfel, în opinia sa, noţiunea de „tortură” reuneşte trei elemente: intenţia, scop
determinat şi grad extrem de ridicat de suferinţă*9).
313
Folosind aceste criterii, Curtea a calificat ca acte de tortură rele tratamente aplicate în perioada de
reţinere*10), notând că „reclamantul a trăit într-o permanentă stare de durere fizică şi angoasă din cauza
incertitudinii cu privire la ceea ce i se va întâmpla” şi că „i-au fost aplicate lovituri repetate în timpul
lungilor interogatorii la care a fost supus pe întreaga perioadă de reţinere. Aceste tratamente au fost
exercitate deliberat de către agenţi ai statului aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu scopul obţinerii
de declaraţii cu privire la faptele penale de a căror săvârşire era acuzat*11)”.
Textul folosind termenul „faptă”, înseamnă că vor fi sancţionate toate formele în care se poate comite
tortura. Pentru existenţa infracţiunii se cere ca violenţele fizice sau psihice să fie comise în exerciţiul
autorităţii publice sau cel puţin cu acordul acestei autorităţi. Infracţiunea de tortură subzistă chiar dacă
scopul urmărit prin comiterea faptei a fost sau nu realizat. De asemenea, dacă se obţin informaţii sau
mărturisiri, nu interesează dacă acestea corespund sau nu adevărului.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de tortură, urmarea imediată constă, pe de o parte, în crearea
unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, iar, pe de altă parte, în provocarea unei suferinţe fizice sau
psihice care, în raport cu prevederile legale, este ilicită, în vederea determinării subiectului pasiv spre o
anumită comportare, cerându-se deci producerea unui anumit rezultat. În variantele agravate se cere
producerea unei vătămări corporale sau moartea persoanei torturate.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea infracţională desfăşurată de făptuitor şi urmarea imediată
este necesar să existe o legătură de cauzalitate, suferinţele produse victimei fiind consecinţa acţiunii
incriminate.
În cazul infracţiunii de tortură în varianta tip, forma de vinovăţie este intenţia directă, latura subiectivă
incluzând în afara intenţiei şi un scop special.
Astfel, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca fapta să fie comisă în scopul obţinerii de la această
persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau declaraţii ori în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care
aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis sau în scopul de a o intimida sau de a
face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane. Latura subiectivă a
infracţiunii mai poate fi calificată şi în baza unui mobil expres prevăzut în norma de incriminare. Astfel,
tortura se poate săvârşi, în lipsa scopului menţionat expres mai sus, şi datorită unui motiv bazat pe orice
formă de discriminare. Acesta există oricare ar fi această formă de discriminare (socială, politică,
economică).
În raport cu variantele agravate, trebuie ca urmările suplimentare produse să se datoreze culpei
făptuitorului. Forma de vinovăţie este deci în aceste situaţii praeterintenţia.
Mai trebuie precizat că, deşi ca posibilitate de comitere şi conţinut tortura excede întrucâtva sfera
justiţiei, totuşi, cum cel mai frecvent tortura ar putea fi săvârşită în această sferă, legiuitorul român a inclus-
o printre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei prevăzute în Titlul IV al Părţii speciale a Codului penal.
A. Forme
Fapta de tortură poate îmbrăca forma actelor pregătitoare şi a tentativei, dar numai aceasta din urmă se
pedepseşte, în cazul variantei tip, potrivit art. 282 alin. (4) C. pen. Consumarea are loc în momentul
comiterii faptei prin care se provoacă persoanei o durere sau suferinţe puternice, în vreunul dintre scopurile
sau din motivele prevăzute în text. De altfel, în acest moment se creează şi starea de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei, precum şi încălcarea drepturilor omului.
B. Sancţionare
Infracţiunea de tortură în varianta tip se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi*12).
314
În caz că s-a produs o vătămare corporală (art. 194), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi, iar tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În conformitate cu prevederile art. 282 alin. (5) C. pen., nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea,
fie că este vorba de stare de război, fie de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de
orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat
nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice.
Prin prevederile legale redate s-a urmărit să se limiteze cazurile de înlăturare a caracterului nejustificat al
faptei persoanei care ar săvârşi acte de tortură. Nu pot fi invocate, în acest sens, exercitarea unui drept sau
îndeplinirea unei obligaţii şi nici starea de necesitate.
Cu toate acestea, vor putea fi invocate cauze de neimputabilitate, ca, de exemplu: constrângerea fizică
sau morală, iresponsabilitatea, beţia involuntară completă etc.
Potrivit art. 282 alin. ultim C. pen., faptele prevăzute în alin. (1) nu constituie infracţiunea de tortură
dacă durerea sau suferinţele rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi sunt inerente acestor sancţiuni sau
ocazionate de ele (inexistenţa infracţiunii).
*1) Spre deosebire de dreptul intern, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte diferenţierea
între relele tratamente şi tortură nu prin sfera subiecţilor activi ori motivaţia săvârşirii faptei, ci în funcţie
de intensitatea relelor tratamente. Astfel, o faptă care potrivit dreptului intern ar fi calificată ca infracţiunea
de supunere la rele tratamente poate fi calificată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului drept act de
tortură. În cauza Bursuc c. României, par. 91–92, CEDO 2005, în Cazurile României la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Selecţiuni 2004–2005, Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2005,
p. 40–41, Curtea a subliniat în mod deosebit intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, care au produs
echimoze multiple la nivelul capului şi, mai cu seamă, un traumatism cranio-cerebral prin violenţă, cu
edem cerebral difuz, cu efecte de durată. Curtea a remarcat, între altele, durata relelor tratamente aplicate
reclamantului, timp de mai multe ore, începând cu reţinerea sa la bar, seara, continuând în timpul
transportului cu maşina poliţiei şi, apoi, la secţia de poliţie, înainte de a fi dus la spital, într-o stare gravă, la
orele 04.20 dimineaţa. Mai mult, Curtea a observat că reclamantul era deosebit de vulnerabil, aflându-se
singur sub supravegherea a cel puţin cinci poliţişti care l-au condus în timpul nopţii la sediul poliţiei în
urma unui incident minor într-un bar. Prin urmare, Curtea a considerat că violenţele la care a fost supus
reclamantul prezintă un caracter deosebit de grav, de natură să conducă la dureri şi suferinţe acute, astfel
încât acestea trebuie considerate ca acte de tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.
*2) CEDO, hotărârea Irlanda c. Regatului Unit, § 167.
*3) CEDO, hotărârea Aksoy c. Turciei, 18 decembrie 1996, § 63, Aydin c. Turciei, precitată, § 82.
Potrivit reclamantului, în a doua zi a detenţiei sale a fost dezbrăcat, a fost legat cu mâinile la spate şi a fost
spânzurat de mâini în forma de tortură cunoscută sub numele de „spânzurătoarea palestiniană”. În timp ce
el era spânzurat, poliţia i-a conectat electrozi la organele genitale şi a aruncat apa peste el în timp ce-l
electrocuta. El a fost ţinut legat la ochi în timpul acestei torturi, care a continuat timp de aproximativ
treizeci şi cinci de minute.
*4) CEDO, hotărârea Aksoy c. Turciei, § 63.
*5) CEDO, hotărârea Aydin c. Turciei, § 82.
*6) CEDO, hotărârea Selmouni c. Franţei, § 101, hotărârea Dikme c. Turciei, § 95.
*7) CEDO, hotărârea Ilhan c. Turciei, § 85, hotărârea Salman c. Turciei, § 114.
*8) România a ratificat Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente inumane sau
degradante, adoptată la New York de ONU în anul 1984. A se vedea Legea nr. 19/1990 prin care s-a
315
ratificat Convenţia şi Legea nr. 20/1990 prin care s-a introdus în Codul penal anterior art. 267^1, care
incriminează tortura, publicată în M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990.
*9) CEDO, hotărârea Denizci c. Cipru din 23 mai 2001, Culegerea de hotărâri şi decizii 2001-V.
*10) CEDO, Dikme c. Turciei, § 95.
*11) C. Roşianu, D. Bogdan, Articolul 3 – Dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau
degradante, pe http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_35/det_84/259.doc.
*12) Pronunţându-se într-o excepţie de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a decis că stabilirea
limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea de tortură nu este de natură să încalce prevederile constituţionale
privitoare la restrângerea unor drepturi şi libertăţi. Sancţionarea mai aspră a acestei infracţiuni este
justificată, fiind determinată de gradul său ridicat de pericol social. Câtă vreme textul de lege criticat se
aplică în mod egal tuturor celor vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de tortură, fără niciun privilegiu sau
discriminare în raport de criteriile egalităţii în drepturi prevăzute de art. 4 alin. (2) din Constituţie, nu poate
fi reţinută presupusa încălcare a principiului egalităţii în faţa legii (Curtea Constituţională, Decizia nr.
131/2005, M. Of. nr. 304 din 12 aprilie 2005).
ART. 283
Represiunea nedreaptă
Infracţiunea de represiune nedreaptă este reglementată în art. 283 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă
agravată.
Constituie represiunea nedreaptă în varianta tip, potrivit art. 283 alin. (1) C. pen., fapta de a pune în
mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată
o persoană, ştiind că este nevinovată.
Constituie variantă agravată, potrivit art. 283 alin. (2) C. pen., reţinerea sau arestarea ori condamnarea
unei persoane, ştiind că este nevinovată.
a) Obiectul juridic special. În cazul faptei de represiune nedreaptă, obiectul juridic special constă în
relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei în bune condiţiuni, iar, în secundar, cele referitoare la
dreptul la libertate, demnitate, onoare şi alte atribute fundamentale ale persoanei.
b) Obiectul material. Infracţiunea de represiune nedreaptă are uneori şi un obiect material, respectiv
atunci când fapta se răsfrânge asupra corpului persoanei nevinovate.
a) Subiectul activ. Represiunea nedreaptă nu poate fi comisă decât de un funcţionar public (procuror,
judecător) care, în conformitate cu dispoziţiile legale, are dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală, de a
lua o măsură preventivă, de a trimite în judecată sau de a condamna o persoană.
Aşadar, fapta nu poate fi comisă decât de către o persoană care are o anumită calitate (subiect calificat),
persoană competentă, potrivit legii şi funcţiei în care a fost învestită, să exercite în numele statului
represiunea penală sub forma activităţilor expres prevăzute: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea
unei măsuri preventive, trimiterea în judecată sau condamnarea.
Acţiunea penală se pune în mişcare de către procuror [art. 309 alin. (1) C. pr. pen.].
Măsurile preventive neprivative de libertate [controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune – art. 202
alin. (4) lit. b) şi c)] pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către
316
judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră
preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată [art. 203 alin. (2) C. pr. pen.]. Măsurile
preventive neprivative de libertate dispuse de către procuror în cursul urmăririi penale sunt supuse
confirmării judecătorului de drepturi şi libertăţi [art. 213 şi art. 216 alin. (3) C. pr. pen.].
Trimiterea în judecată se dispune de către procuror [art. 327 lit. a) C. pr. pen.], iar verificarea legalităţii
sesizării instanţei se face de către judecătorul de cameră preliminară în procedura camerei preliminare (art.
342–348 C. pr. pen.).
În concluzie, în varianta tip, subiect activ poate fi procurorul, judecătorul de cameră preliminară,
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau membrii completului instanţei de judecată.
În varianta agravată, subiectul activ este, de asemenea, calificat, fiind vorba despre persoanele
competente să dispună reţinerea, arestarea sau condamnarea unei persoane.
Potrivit art. 203 alin. (1) C. pr. pen., măsura preventivă a reţinerii poate fi luată faţă de suspect sau
inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.
Arestarea presupune luarea uneia dintre cele două măsuri preventive privative de libertate prevăzute în
art. 202 alin. (4) lit. d) şi e) C. pr. pen.: arestul la domiciliu şi arestarea preventivă. Măsurile preventive
privative de libertate pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi
şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul
judecăţii, de către instanţa de judecată [art. 203 alin. (3) C. pr. pen.].
Condamnarea se dispune de către instanţa de judecată (art. 396 C. pr. pen.).
În concluzie, în varianta agravată, subiect activ poate fi organul de cercetare penală, procurorul,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau membrii completului instanţei de
judecată.
Conform prevederilor art. 295 alin. (1) C. pr. pen., acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Dar persoana vătămată, învinuind prin plângerea făcută o
persoană pe care o ştie nevinovată, nu va răspunde pentru infracţiunea de represiune nedreaptă, ci pentru
infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, deoarece fapta săvârşită realizează conţinutul
acestei din urmă infracţiuni, întrucât prevederile art. 283 C. pen. se referă numai la organele judiciare
(procuror, judecător etc.)*1).
Participaţia penală este posibilă în forma instigării sau complicităţii în toate cazurile, iar în forma
coautoratului, în situaţia în care toţi autorii îndeplinesc cerinţa prevăzută de lege (spre exemplu, procurorul
dispune măsura preventivă a controlului judiciar, măsură confirmată de judecătorul de drepturi şi libertăţi,
ambii fiind înţeleşi asupra nevinovăţiei persoanei împotriva căreia s-a dispus măsura, ori în cazul arestării
sau condamnării unor persoane de către completul de judecată).
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorii sociale ocrotite, înfăptuirea justiţiei. Subiect
pasiv secundar nu poate fi decât o persoană fizică asupra căreia se exercită un act de represiune penală pe
nedrept.
a) Elementul material. În cazul acestei infracţiuni în varianta tip, elementul material se realizează prin
comiterea uneia dintre următoarele activităţi: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unei măsuri
preventive neprivative de libertate ori trimiterea în judecată a unei persoane nevinovate.
Punerea în mişcare a acţiunii penale echivalează cu inculparea unei persoane care este învinuită de
comiterea unei infracţiuni. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care
au săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă
presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în
mişcare sau exercitarea acesteia.
317
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea
rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări
a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Luarea unei măsuri preventive neprivative de
libertate presupune luarea măsurii controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauţiune, ceea ce implică
impunerea unor obligaţii care trebuie respectate de inculpat (cum ar fi prezentarea la organul judiciar,
informarea acestuia despre schimbarea locuinţei, prezentarea la organul de supraveghere, interdicţia de a
depăşi o anumită limită teritorială, de a se deplasa în anumite locuri, de a intra în legătură cu anumite
persoane etc.). La controlul judiciar pe cauţiune, în plus, inculpatul depune o cauţiune a cărei valoare este
stabilită de către organul judiciar.
Trimiterea în judecată presupune deferirea instanţei de judecată a unei persoane învinuite de comiterea
unei fapte penale. Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea
adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul
emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că
fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal. Verificarea legalităţii trimiterii în
judecată se face în procedura camerei preliminare de către judecătorul de cameră preliminară.
Varianta agravată a infracţiunii se poate comite, sub aspectul elementului material, prin reţinerea sau
arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată.
Se observă, din modalităţile de comitere, că varianta agravată presupune acte procesuale cu efect direct
asupra libertăţii persoanei ori care duc la condamnarea acesteia, fapte cu un pericol social vădit superior
activităţilor de punere în mişcare a acţiunii penale, luării măsurilor preventive neprivative de libertate ori
trimiterii în judecată.
Reţinerea reprezintă măsura preventivă privativă de libertate dispusă de organul de cercetare penală sau
procuror în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 24 de ore (art. 209 C. pr. pen.). Procurorul
sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării
preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.
Arestarea unei persoane presupune luarea unei măsuri preventive privative de libertate (arestul la
domiciliu sau arestarea preventivă) în condiţiile art. 223 C. pr. pen.: numai dacă din probe rezultă
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată,
ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert
sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă
persoană să aibă un astfel de comportament;
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere
frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a
săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă
că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea
corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi
alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism,
spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală,
ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare
electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe
baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a
mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana
acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru
ordinea publică.
318
În fine, a condamna pe cineva nevinovat înseamnă a da împotriva unei persoane o hotărâre prin care se
constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de
inculpat.
Aceste acţiuni dobândesc caracter penal atunci când sunt exercitate contra unei persoane nevinovate. În
opinia noastră, semnificaţia expresiei „persoană nevinovată” nu se limitează la lipsa vinovăţiei ca trăsătură
esenţială a infracţiunii, ci include şi lipsa uneia dintre celelalte trăsături esenţiale (fapta nejustificată sau
neimputabilitatea ori fapta nu este prevăzută de legea penală). Considerăm că oricare dintre cauzele
enumerate în art. 16 alin. (1) lit. a)–d), cunoscută de către organul judiciar, duce la îndeplinirea condiţiei
persoanei nevinovate, în sensul art. 283 C. pen. (fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală ori
nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea,
există o cauză justificativă sau de neimputabilitate).
b) Urmarea imediată. În principal, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
desfăşurarea activităţii de înfăptuire a justiţiei în bune condiţii şi în conformitate cu prevederile legale.
În cazul infracţiunii de represiune nedreaptă se produce şi o urmare adiacentă, constând într-o vătămare
adusă demnităţii, onoarei sau chiar libertăţii persoanei nevinovate (în situaţia în care aceasta a fost efectiv
arestată ori a început executarea pedepsei la care a fost condamnată).
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Infracţiunea de represiune nedreaptă se comite din punctul de vedere al elementului subiectiv, cu intenţie
directă sau indirectă, infracţiunea subzistând numai dacă făptuitorul a ştiut că persoana împotriva căreia se
comite vreuna dintre acţiunile prevăzute în art. 283 C. pen. este nevinovată. Săvârşirea faptei din culpă nu
este incriminată şi ca atare, nu constituie infracţiune.
Nu există răspundere penală atunci când făptuitorul a apreciat în mod greşit ca fiind vinovată persoana
împotriva căreia a acţionat. La fel, nu există răspundere penală dacă a crezut persoana nevinovată, dar
ulterior se stabileşte vinovăţia ei.
Mobilul sau scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, însă de acestea instanţa va ţine seamă cu
ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
A. Forme
Infracţiunea de represiune nedreaptă este susceptibilă de a parcurge faza actelor pregătitoare şi a
tentativei care însă nu sunt incriminate.
Actele pregătitoare pot fi incriminate, existând deci răspundere penală atunci când au servit la comiterea
infracţiunii, ca activităţi de complicitate anterioară sau ca acte de instigare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a comis una dintre acţiunile incriminate şi s-a
produs urmarea imediată periculoasă.
În cazul când au fost săvârşite mai multe acţiuni din cele incriminate, se va reţine o singură infracţiune.
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul variantei tip a infracţiunii de represiune nedreaptă este închisoarea de la 3 luni la 3 ani
şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Varianta agravată se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
ART. 284
Asistenţa şi reprezentarea neloială
319
Asistenţa şi reprezentarea neloială este prevăzută în art. 284 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă
asimilată.
Potrivit art. 284 alin. (1) C. pen., constituie varianta tip a infracţiunii fapta avocatului sau a
reprezentantului unei persoane care, în înţelegere frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în
aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale
persoanei reprezentate.
Potrivit art. 284 alin. (2) C. pen., constituie varianta asimilată înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau
reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în scopul vătămării
intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
a) Obiectul juridic special. În cazul faptei de asistenţă şi reprezentare neloială, obiectul juridic special
constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei în bune condiţiuni, caracterizată prin respectarea
deontologiei profesionale în materie de asistenţă şi reprezentare, iar, în secundar, cele referitoare la
protejarea dreptului la apărare ori a intereselor juridice ale clientului sau persoanei reprezentate.
b) Obiectul material. Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială nu are obiect material.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta având
calitatea de avocat ori de reprezentant legal al unei persoane.
Potrivit art. 80 şi urm. C. pr. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin
reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară. Persoanele fizice lipsite de
capacitate de exerciţiu vor sta în judecată prin reprezentant legal. În faţa primei instanţe, precum şi în apel,
persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte
persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra
fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.
În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta
poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept.
Persoanele juridice, asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt
constituite potrivit legii, pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier
juridic sau avocat, în condiţiile legii.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul
baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Dobândirea
calităţii de avocat, incompatibilităţile, precum şi încetarea şi suspendarea calităţii de avocat se stabilesc
potrivit prevederilor Legii nr. 51/1995. În acest sens, se pune problema dacă la momentul săvârşirii faptei
persoana trebuie să îndeplinească efectiv condiţiile legale ale profesiei de avocat sau poate avea calitatea de
subiect activ şi persoana care dă aparenţa pentru toate părţile interesate a îndeplinirii condiţiilor legale (spre
exemplu, un avocat suspendat sau o persoană care nu mai îndeplineşte condiţiile potrivit legii – este avocat
într-un barou care nu este component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România). Potrivit Legii nr.
51/1995, o astfel de faptă constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii (art. 348 C. pen.),
iar actele specifice profesiei de avocat, efectuate în mod public de o persoană care nu a dobândit calitatea
de avocat în condiţiile prezentei legi, sunt nule dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi remediată în alt
mod, în afară de cazul în care modul de îndeplinire a acestora a fost de natură să producă o eroare comună
cu privire la calitatea celui care le-a săvârşit (art. 25 Legea nr. 51/1995). În măsura în care o astfel de
320
persoană dă aparenţa îndeplinirii legale a profesiei de avocat pentru toată lumea, fapta fiind de natură să
producă o eroare comună cu privire la calitatea celui care le-a săvârşit, considerăm că o astfel de persoană
poate fi subiect activ al infracţiunii de asistenţă şi reprezentare neloială, faptul că exercită fără drept
profesia neconstituind un obstacol în calea săvârşirii unei infracţiuni prin exercitarea profesiei respective
(în speţă, faptul că în realitate nu are calitatea de avocat nu apără de răspundere persoana care, în înţelegere
cu partea adversă sau cu un terţ, vatămă sau pune în pericol interesele persoanei pe care o reprezintă).
Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice
centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept
public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află şi în conformitate cu
Constituţia şi legile ţării*1).
În concluzie, subiect activ poate fi atât avocatul sau consilierul juridic, cât şi persoana mandatată de
persoana reprezentată în procedura judiciară sau notarială (indiferent dacă este asistată de avocat sau nu)
care, în loc să reprezinte interesele mandantului, în înţelegere cu persoana cu interese contrare sau cu un
terţ, vatămă sau pune în pericol interesele persoanei reprezentate.
Participaţia penală este posibilă în forma instigării sau complicităţii în toate cazurile, iar în forma
coautoratului numai în cazul îndeplinirii cerinţei speciale legale în persoana tuturor coautorilor. Persoana
cu interese contrare sau terţul interesat în cauză, care încheie înţelegerea frauduloasă cu avocatul sau
reprezentantul legal al unei persoane, este, după caz, în funcţie de contribuţia avută, instigator sau complice
la infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială.
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorii sociale ocrotite, înfăptuirea justiţiei. Subiect
pasiv secundar este persoana fizică sau juridică reprezentată sau asistată, ale cărei interese au fost vătămate
sau puse în pericol.
a) Elementul material. În cazul variantei tip a infracţiunii, elementul material se realizează prin fapta
avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înţelegere frauduloasă cu o persoană cu interese
contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau
ale persoanei reprezentate.
Elementul material constă deci în orice faptă a avocatului sau reprezentantului legal al unei persoane de
vătămarea intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate. Vătămarea intereselor presupune orice
încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de
legile în vigoare, potrivit cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa
de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal
este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale
ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează.
Esenţial pentru săvârşirea infracţiunii în această variantă de comitere este ca vătămarea intereselor să
survină într-o procedură judiciară sau notarială, care presupune un conflict între cel puţin două părţi cu
interese contrare (spre exemplu, soţii într-o procedură de divorţ, partea vătămată şi inculpatul ori partea
civilă şi partea responsabilă civilmente într-un proces penal, reclamantul şi pârâtul într-un proces civil etc.).
Astfel, nu orice activitate de asistenţă sau reprezentare a unei persoane este susceptibilă să conducă la
săvârşirea infracţiunii de asistenţă şi reprezentare neloială, ci numai o activitate care presupune o procedură
judiciară sau notarială*2). Nu constituie infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială activitatea
desfăşurată în domeniul consultanţei ori ale activităţi de asistenţă sau reprezentare care nu presupun o
procedură în contradictoriu (judiciară sau notarială), deoarece astfel de fapte, deşi periculoase pentru
persoana reprezentată, nu presupun şi nu aduc atingere înfăptuirii justiţiei. Astfel de fapte ar putea constitui
infracţiuni de drept comun sau abateri disciplinare, dar nu infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială.
321
De asemenea, asistenţa şi reprezentarea neloială presupune o înţelegere frauduloasă între avocatul sau
reprezentantul legal al unei persoane şi persoana cu interese contrare în cauză. Deci, de esenţa infracţiunii
este ca vătămarea intereselor clientului sau persoanei reprezentate să se producă datorită înţelegerii
frauduloase cu partea adversă. Înţelegerea este frauduloasă, indiferent dacă este cunoscută sau nu de client
sau persoana reprezentată, atâta timp cât acesta nu-i înţelege adevăratele implicaţii juridice şi dacă este
susceptibilă să-i vatăme interesele (spre exemplu, nu constituie înţelegere frauduloasă înţelegerea cu partea
adversă pentru amânarea unui termen de judecată, dacă aceasta profită ambelor părţi, ori înţelegerea pentru
realizarea unui acord de mediere etc.).
Pot constitui exemple ale săvârşirii infracţiunii în această variantă de comitere renunţarea la judecată sau
la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea defavorabilă pronunţată, încheierea unei tranzacţii
dezavantajoase, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie păgubitoare încheiate de avocat sau
reprezentantul legal al persoanei, în înţelegere frauduloasă cu partea adversă.
În varianta asimilată, elementul material constă în înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau
reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în scopul vătămării
intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
Diferenţa faţă de varianta tip constă în persoana cu care se încheie înţelegerea frauduloasă (care nu mai
este partea adversă, ci un terţ interesat în soluţia ce se va pronunţa în cauză) şi lipsa condiţiei vătămării
intereselor clientului sau persoanei reprezentate.
Terţul interesat reprezintă orice persoană care beneficiază de pe urma soluţiei favorabile părţii cu
interese contrare celei reprezentate fraudulos, în procedura judiciară sau notarială (spre exemplu,
moştenitorul sau un creditor al acesteia, care beneficiază indirect de pe urma dobândirii unui drept sau unui
alt avantaj de către partea cu interese contrare celei reprezentate fraudulos).
În varianta asimilată nu se mai cere condiţia vătămării intereselor clientului sau persoanei reprezentate,
ci doar să se urmărească acest rezultat, indiferent dacă se realizează sau nu.
Considerăm criticabilă opţiunea legiuitorului de a situa pe aceeaşi treaptă de gravitate înţelegerea
frauduloasă a avocatului sau reprezentantului legal al unei persoane cu partea adversă sau cu un terţ
interesat într-o procedură judiciară sau notarială, în condiţiile în care înţelegerea cu partea adversă (în
opinia noastră, de o gravitate sporită) trebuie să vatăme interesele clientului pentru a constitui infracţiune,
iar înţelegerea cu terţul interesat numai să urmărească această vătămare. În aceste condiţii, în noua
reglementare, înţelegerea frauduloasă cu partea adversă care nu a reuşit să producă, deşi a urmărit
vătămarea intereselor persoanei asistate sau reprezentate nu constituie infracţiune (în lipsa sancţionării
tentativei), pe când înţelegerea frauduloasă cu terţul, în aceleaşi condiţii, constituie infracţiunea de asistenţă
şi reprezentare neloială. Concluzionăm că, în opinia legiuitorului, înţelegerea frauduloasă cu terţul prezintă
o gravitate sporită în raport cu înţelegerea cu partea adversă în procedura judiciară sau notarială, opţiune ce
o considerăm cel puţin discutabilă.
b) Urmarea imediată. În principal, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
desfăşurarea activităţii de înfăptuire a justiţiei în bune condiţii şi în conformitate cu prevederile legale.
În secundar, sunt vătămate (în varianta tip) sau puse în pericol (în varianta asimilată) interesele persoanei
reprezentate sau asistate.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială se comite din punctul de vedere al elementului
subiectiv, cu intenţie directă sau indirectă, infracţiunea subzistând în condiţiile unei înţelegeri frauduloase
între avocat sau reprezentantul legal al unei persoane şi persoana cu interese contrare în cauză, făptuitorul
prevăzând că prin înţelegerea frauduloasă va vătăma interesele persoanei reprezentate, punând astfel în
pericol înfăptuirea justiţiei şi urmărind sau acceptând producerea acestei urmări.
În varianta asimilată forma de vinovăţie este intenţia calificată prin scop, făptuitorul acţionând în scopul
vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
322
A. Forme
Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială este susceptibilă de a parcurge faza actelor pregătitoare
şi a tentativei care însă nu sunt incriminate.
Actele pregătitoare pot fi incriminate, existând deci răspundere penală atunci când au servit la comiterea
infracţiunii, ca activităţi de complicitate anterioară sau ca acte de instigare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul intervenţiei înţelegerii frauduloase, care a produs o
vătămare intereselor clientului sau persoanei reprezentate (varianta tip) sau care este susceptibilă să
producă o asemenea vătămare (varianta asimilată).
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul infracţiunii de asistenţă şi reprezentare neloială este, în ambele variante de comitere,
închisoarea de la 3 luni la un an sau amendă.
*1) Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în M.
Of. nr. 867 din 5 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.
*2) Asistenţa şi reprezentarea unei persoane pot fi îndeplinite în diverse forme: prin consultaţii şi cereri
cu caracter juridic; prin asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de
urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti,
a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii;
prin redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre
autentificare; prin asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi
publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate; prin apărarea
şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi
juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină;
prin activităţi de mediere; prin activităţi fiduciare constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama
clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea sau executarea de titluri executorii,
după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în
numele şi pe seama clientului, activităţi de administrare a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost
plasate; prin stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi
înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a
acţiunilor societăţilor astfel înregistrate.
ART. 285
Evadarea
Evadarea este prevăzută în art. 285 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Potrivit art. 285 alin. (1) C. pen., infracţiunea de evadare în varianta tip constă în evadarea din starea
legală de reţinere sau de deţinere.
Conform art. 285 alin. (2) C. pen., fapta este mai gravă dacă este săvârşită prin folosirea de violenţe sau
arme.
Se consideră evadare, potrivit alin. (3) al art. 285 C. pen.
323
a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în
care s-a aflat legal în stare de libertate;
b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul
locului de deţinere.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de evadare are ca obiect juridic special relaţiile sociale privind
autoritatea organelor judiciare şi respectarea stării legale de reţinere sau deţinere la care o persoană este
supusă în baza lor. Este vorba de respectul caracterului obligatoriu al măsurilor privative de libertate, luate
provizoriu în cursul procesului, şi al pedepselor privative de libertate.
Când fapta se comite în condiţiile art. 285 alin. (2) C. pen. (varianta agravată), poate să apară şi un obiect
juridic special care constă în relaţiile sociale privitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
b) Obiectul material. Atunci când se folosesc anumite violenţe, obiectul material constă în corpul
persoanelor vătămate ori eventual bunul distrus sau alte bunuri.
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de evadare, subiectul activ (autor) este o persoană care, potrivit
textului incriminator, se află în stare legală de reţinere sau deţinere.
Este în stare de reţinere persoana împotriva căreia s-a luat în mod concret, efectiv, măsura privativă de
libertate a reţinerii, în conformitate cu prevederile art. 209 C. pr. pen., ori cel faţă de care s-a luat măsura
arestului la domiciliu (art. 218 C. pr. pen.) sau arestării preventive (art. 223 C. pr. pen.).
De asemenea, se află în stare de deţinere cel care este privat de libertate în baza unui mandat de
executare a pedepsei privative de libertate, în locuri de deţinere stabilite potrivit dispoziţiilor legale.
Nu se află în stare de deţinere persoanele supuse internării ca măsură de siguranţă sau ca măsură
educativă. Părăsirea acestor locuri în mod ilegal atrage răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de
neexecutare a sancţiunilor penale [art. 288 alin. (2) C. pen.].
Nu se găseşte în stare legală de reţinere sau deţinere persoana care a fost privată de libertate în mod
ilegal, în lipsa unui mandat de arestare ori de executare a pedepsei. Nu este, de asemenea, legal deţinut cel
condamnat care a fost arestat în baza unei hotărâri care nu este executorie*1). Atunci când după expirarea
termenului de deţinere legală, persoana este menţinută încă în stare de privare de libertate nu se mai află în
stare legală de reţinere sau deţinere. Nu sunt deţinuţi în mod legal cei cărora li s-a suspendat sau întrerupt
executarea pedepsei sau pentru care s-a dispus liberarea provizorie dacă actul judiciar a fost comunicat
administraţiei locului de deţinere, dar aceasta nu a luat măsuri de liberare*2).
În practica judiciară s-a decis că nu este reţinută în mod legal şi, în consecinţă, nu săvârşeşte infracţiunea
de evadare persoana căreia i s-a adus la cunoştinţă de către procuror faptul că va fi reţinută şi, fiind invitată
afară din biroul de anchetă împreună cu poliţistul ce urma să asigure paza până la întocmirea formelor de
reţinere, a profitat de neatenţia poliţistului care trebuia să-l păzească şi a fugit din clădire*3).
În înţelesul art. 285 C. pen., reţinerea sau deţinerea unei persoane este legală din momentul în care s-a
emis, după caz, ordonanţa de reţinere, mandatul de arestare sau mandatul de executare a pedepsei de către
organul judiciar competent a lua o atare măsură.
Fapta constituie infracţiunea de evadare şi în situaţia când ulterior s-a dovedit că persoana reţinută sau
arestată preventiv nu este culpabilă de infracţiunea a cărei comitere a determinat luarea măsurii, deoarece
ceea ce interesează este ca în momentul evadării persoana să fi fost lipsită de libertate în mod legal.
Participaţia este posibilă sub forma coautoratului şi a instigării, nu şi a complicităţii, deoarece înlesnirea
evadării constituie o infracţiune autonomă.
b) Subiectul pasiv în cazul acestei fapte este statul. În unele situaţii putem întâlni şi un subiect pasiv
secundar, respectiv persoana care, în cazul variantei agravate, suferă anumite violenţe sau unitatea unde a
324
fost reţinut sau deţinut legal făptuitorul, când, prin comiterea faptei, s-au produs distrugeri sau degradări în
paguba acesteia.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, precizăm că acesta constă, în ambele
variante, în acţiunea de evadare a persoanei care se află în stare legală de reţinere sau deţinere.
Acţiunea de evadare înseamnă sustragerea de la privarea de libertate la care o persoană este supusă prin
părăsirea în mod voit şi ilegal a locului de reţinere sau deţinere ori prin scăparea de sub pază
(supraveghere), la care se află supusă persoana care se găseşte în stare de reţinere sau deţinere*4).
Există infracţiunea de evadare atât în situaţia când cel reţinut sau deţinut în mod legal fuge dintr-un loc
destinat persoanelor reţinute sau deţinute (de pildă, din penitenciar), cât şi în cazul când fuge de sub escortă
(de exemplu, în timpul când se deplasează escorta cu cel în cauză la instanţa de judecată sau la procuror).
De asemenea, infracţiunea de evadare subzistă şi atunci când reţinutul sau deţinutul fuge dintr-un punct
de lucru situat în afara penitenciarului*5) sau dintr-un alt loc în care se găseşte (de exemplu, din spital).
De altfel, în plus faţă de reglementarea anterioară, în textul de lege care reglementează infracţiunea de
evadare se prevede expres, în alin. (3), că există evadare şi în cazul neprezentării nejustificate a persoanei
condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate, precum şi
al părăsirii, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de
deţinere.
Persoana se poate afla legal în stare de libertate, deşi condamnată la o pedeapsă privativă de libertate în
cazul suspendării executării ca urmare a contestaţiei în anulare (art. 430 C. pr. pen.), recursului în casaţie
(art. 441 C. pr. pen.) sau a revizuirii (art. 460 şi art. 465 C. pr. pen.), dacă instanţa, după suspendare,
dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei, iar persoana condamnată nu se
prezintă nejustificat la locul de deţinere.
Persoana se mai poate afla legal în libertate în caz de amânare (art. 589 C. pr. pen.) sau întrerupere a
executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă (art. 592 C. pr. pen.). De asemenea, persoana se poate
afla în libertate ca urmare a regimului de executare a pedepsei privative de libertate (spre exemplu, în
regimul deschis, persoanele condamnate sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în interiorul
penitenciarului, pot presta muncă şi pot desfăşura activităţile educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială în afara penitenciarului, fără supraveghere).
Atunci când evadarea se comite printr-un mijloc fraudulos (înşelăciune, mituire etc.) care constituie prin
el însuşi o infracţiune, va exista concurs de infracţiuni între infracţiunea de evadare şi acea infracţiune.
Evadarea este mai gravă, potrivit alin. (2), când este comisă prin folosirea de violenţe sau arme.
Aceste violenţe pot fi fizice (cele prevăzute în art. 193 C. pen.) sau psihice. De asemenea, este necesar ca
acestea să preceadă sau să fie concomitente activităţii de evadare, iar armele să fie folosite în mod efectiv şi
să fi contribuit ori să fi avut aptitudinea obiectivă ca într-un caz dat să faciliteze evadarea. În cazul în care
violenţele exercitate prin urmările produse întrunesc elementele unei infracţiuni contra persoanei, se vor
aplica regulile de la concursul de infracţiuni [conceptul de „violenţe”, utilizat în textul de lege, are acelaşi
înţeles ca şi în cazul infracţiunii de tâlhărie sau cel utilizat de art. 193 alin. (1) C. pen.]. Ele trebuie folosite
împotriva unei persoane, şi nu împotriva unui bun*6). Conceptul de arme are înţelesul din art. 179 C. pen.;
astfel, sunt arme atât instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziţii legale, cât şi
orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac. Esenţial este
ca făptuitorul să se folosească de violenţe sau arme în procesul evadării, nefiind suficient pentru reţinerea
agravantei simpla deţinere a armei, fără utilizarea acesteia.
b) Urmarea imediată. Fapta de evadare are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol, de
periclitare a bunei desfăşurări în condiţii legale a activităţii de înfăptuire a justiţiei penale.
În situaţia când infracţiunea s-a comis în varianta agravată, se creează o stare de pericol şi pentru viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, fiind vorba de întrebuinţarea unor violenţe.
325
c) Raportul de cauzalitate. Textul incriminator nu condiţionează existenţa infracţiunii de producere a
vreunui rezultat anume. Aşadar, urmarea imediată constând într-o stare de pericol, legătura de cauzalitate
este vădită, nefiind necesar să fie special dovedită.
Sub aspectul elementului subiectiv, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă, după cum
făptuitorul dându-şi seama că se sustrage de la privarea de libertate în care se găseşte în mod legal şi că
prin aceasta creează o stare de pericol, doreşte această urmare imediată periculoasă sau acceptă numai
eventualitatea producerii ei.
Nu interesează motivul sau scopul săvârşirii faptei.
A. Forme
Infracţiunea de evadare, săvârşindu-se printr-o acţiune (comisiune), poate parcurge toate fazele unei
desfăşurări de durată. Actele pregătitoare nu sunt incriminate, însă pot deveni acte de complicitate
anterioară, când sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile legale, dacă au fost comise de o altă
persoană decât autorul sau pot fi calificate ca infracţiune de înlesnire a evadării, prevăzută de art. 286 C.
pen. (de pildă, culegere de informaţii privind asigurarea pazei deţinuţilor, procurarea de mijloace
frauduloase comiterii evadării etc.).
Tentativa (încercarea de a evada) este incriminată şi sancţionată potrivit art. 285 alin. Ultim C. pen. Nu
constituie tentativă, ci acte pregătitoare, distrugerea unui pat pentru a scoate un fier cu ajutorul căruia să
perforeze zidul sau faptul tăierii păturii pentru a face o funie. Constituie tentativă însă spargerea uşii sau
plafonului camerei pentru a evada, fiind vorba de un început de executare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea de evadare este comisă în mod concret,
efectiv, evadatul reuşind să înlocuiască starea de deţinere, în care se afla în mod legal, cu starea de
libertate, neavând relevanţă cât a durat această stare de libertate după evadare (de pildă, evadatul este prins
de îndată sau se prezintă singur la locul de deţinere imediat după evadare). În practica judiciară s-a decis că
inculpatul care, aflat în stare de arest preventiv, fuge de sub escortă, părăseşte sediul parchetului, iese pe
uşă şi apoi se deplasează pe stradă, fiind prins la circa 80 m, comite infracţiunea de evadare în forma
consumată, şi nu în forma tentativei*7).
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că activitatea infracţională nu poate continua după
consumarea infracţiunii, neputând deci îmbrăca forma infracţiunii continue, epuizarea având loc în
momentul consumării infracţiunii*8), opinie care ni se pare corectă.
B. Sancţionare
Infracţiunea de evadare se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. În cazul alin. (2) (când fapta
săvârşită prin folosirea de violenţe sau arme) pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
În conformitate cu prevederile art. 285 alin. (4) C. pen., pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare
se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării*9). Prin aceste prevederi se face o
derogare de la dispoziţiile generale referitoare la pedepsirea celui ce se află în stare de pluralitate
intermediară.
Dispoziţiile alin. (4) al art. 285 C. pen. îşi găsesc aplicarea numai dacă cel care a evadat a fost
condamnat definitiv şi se află în executarea pedepsei*10). Potrivit art. 285 C. pen., pedeapsa aplicată
pentru evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării, instanţa fiind obligată în
aplicarea acestei pedepse să determine în concret durata pedepsei pentru infracţiunea de evadare şi în
acelaşi timp să constate cât a rămas neexecutat din pedeapsa în a cărei executare se afla inculpatul când a
evadat*11).
326
Dacă făptuitorul a evadat înainte de a fi fost condamnat definitiv, dispoziţiile art. 285 alin. (4) C. pen. nu
sunt aplicabile. Într-un asemenea caz, infracţiunea de evadare intră în concurs cu infracţiunea pentru care
evadatul era reţinut sau arestat preventiv, urmând a se face aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1), cu privire
la contopirea pedepselor*12). Instanţa supremă consideră că dacă evadarea nu s-a produs din starea legală
de executare a pedepsei, deoarece hotărârea de condamnare, deşi definitivă, nu fusese pusă în executare în
ziua rămânerii definitive, inculpatul nefiind deci în executarea unei pedepse, statutul său juridic este de
arestat preventiv, situaţie în care prevederile art. 285 alin. (4) C. pen. nu sunt incidente*13).
În cazul aplicării dispoziţiilor art. 285 alin. (4) C. pen., prin cumularea pedepsei aplicate pentru
infracţiunea de evadare cu pedeapsa pe care făptuitorul o avea de executat nu poate fi depăşit maximul
general al pedepsei închisorii [art. 2 alin. (3) C. pen.]*14).

*2) A se vedea, pe larg: I. Griga, Durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, în RDP
nr. 2/1994, p. 75–76; D. Constantin Tudorache, Liberarea persoanei sub control judiciar şi liberarea
provizorie pe cauţiune, în Dreptul nr. 5–6/1993, p. 86; V. Dabu, Dreptul procurorului şi al instanţei de a
dispune de libertatea persoanei, în RDP nr. 1/1994, p. 77–78.
*3) C. Ap. Constanţa, s. pen., Dec. nr. 143/1998, pe www.ctce.ro.
*7) Trib. Bucureşti, s. I pen., Sent. nr. 793/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 553.
*9) Se confirmă astfel soluţia dată, potrivit legislaţiei anterioare, privind înţelesul noţiunii „pedeapsa ce
se execută” în cazul infracţiunii de evadare. În acest sens s-a pronunţat instanţa supremă, care, într-un
recurs în interesul legii, a stabilit că sintagma pedeapsa ce se execută conţinută în dispoziţiile art. 269 alin.
3 C. pen. anterior se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat, din pedeapsa în a
cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării. A se vedea ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr.
LXXXI din 10 decembrie 2007, recurs în interesul legii în vederea stabilirii pedepsei ce se execută în cazul
infracţiunii de evadare conform art. 269 alin. 3 C. pen. anterior.
*11) C. Ap. Timişoara, s. pen., Dec. nr. 118/A/1995, în Dreptul nr. 9/1996, p. 135.
ART. 286
Înlesnirea evadării
Infracţiunea de evadare este prevăzută în art. 286 C. pen. într-o variantă tip, o variantă agravată, o
variantă agravată comună celor două variante anterioare şi o variantă atenuată.
Constituie infracţiunea în varianta tip, potrivit art. 286 alin. (1) C. pen., înlesnirea prin orice mijloace a
evadării.
Se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), înlesnirea evadării:
a) săvârşită prin folosire de violenţe, arme, substanţe narcotice sau paralizante;
b) a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare;
327
c) unei persoane reţinute sau arestate pentru o infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii
pe viaţă ori cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori condamnate la o astfel de pedeapsă.
O variantă agravată comună se regăseşte în alin. (3) al art. 286 C. pen., dacă faptele prevăzute în alin.
(1) şi alin. (2) sunt săvârşite de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut.
În fine, potrivit art. 286 alin. (4) C. pen., este incriminată ca variantă atenuată înlesnirea evadării
săvârşită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl constituie relaţiile
sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei care reclamă rămânerea celor reţinuţi sau deţinuţi în stare de lipsire
de libertate în care se află în condiţii de legalitate.
Uneori putem întâlni şi un obiect juridic secundar (adiacent), acesta constând în relaţiile sociale
privitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei vătămate ori la patrimoniul acesteia.
b) Obiectul material. De regulă, înlesnirea evadării nu are obiect material. Atunci însă când fapta se
săvârşeşte prin folosire de violenţe, de arme sau de substanţe narcotice sau paralizante [art. 286 alin. (2) lit.
a) C. pen.] există şi un obiect material, acesta constând în corpul persoanei ori vreun bun împotriva căruia
se îndreaptă infracţiunea.
a) Subiectul activ. În cazul variantei tip şi a primei variante agravate, subiectul activ poate fi orice
persoană (cu excepţia celui care evadează) care îndeplineşte condiţiile cerute de lege şi comite o asemenea
faptă [art. 286 alin. (1) şi (2) C. pen.].
În situaţia variantei agravate prevăzute în alin. (3), precum şi în varianta atenuată din alin. (4) (în cazul
înlesnirii evadării săvârşite din culpă), subiect activ nu poate fi decât o persoană care avea îndatorirea de a
păzi pe cel care a evadat (de pildă, un subofiţer de la un loc de deţinere care păzea sau supraveghea ori
escorta pe cei arestaţi preventiv ori condamnaţi).
Îndatorirea de a păzi are înţelesul de obligaţie specială precis determinată, impusă unor anumite
categorii de persoane, şi nu de obligaţie generală de pază care revine tuturor celor care funcţionează într-un
loc de deţinere*1).
Cel care are obligaţia de pază sau supraveghere ori escortare trebuie să fi înlesnit evadarea unui reţinut
sau deţinut care se află în vreuna dintre situaţiile cerute de textul incriminator (se află sub pază), şi nu să fi
înlesnit evadarea oricărui reţinut sau deţinut.
Condamnaţii care fiind stăruitori în muncă şi disciplină şi care au dat dovezi temeinice de îndreptare şi
sunt folosiţi pentru supravegherea altor deţinuţi la locurile de muncă nu pot fi consideraţi subiecţi activi ai
faptei de înlesnirea evadării*2).
Aşa cum s-a mai precizat, persoana care înlesneşte evadarea va răspunde pentru comiterea acestei fapte,
şi nu pentru complicitate la evadare, textul art. 286 C. pen. reglementând o infracţiune autonomă, de sine
stătătoare, distinctă.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este statul ca titular al dreptului de a
înfăptui prin unităţile sale justiţia. În unele situaţii poate fi şi un subiect pasiv secundar (de pildă, când au
fost folosite violenţe şi s-au cauzat anumite vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei).
Nu există condiţii speciale de loc sau timp.
328
a) Elementul material. Infracţiunea pe care o analizăm se realizează, sub aspectul elementului material,
în varianta tip, prin înlesnirea evadării, act ce presupune existenţa unei persoane legal reţinute sau deţinute
şi un act de ajutor dat acesteia pentru a putea părăsi ilegal locul unde se afla privată de libertate. Se reţine
infracţiunea de înlesnire a evadării şi în cazul în care ajutorul este dat persoanei condamnate pentru a nu se
prezenta nejustificat la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate,
precum şi persoanei condamnate, pentru a părăsi locul de muncă aflat în exteriorul locului de deţinere.
Infracţiunea subzistă numai atunci când înlesnirea evadării este efectivă şi reprezintă o contribuţie la
evadare. Această înlesnire poate fi materială, când se procură celui ce urmează să evadeze anumite lucruri,
cum ar fi: haine, documente, înlăturarea unor obstacole materiale, punerea la dispoziţie a banilor pentru
achiziţionarea unor mijloace care să fie folosite pentru evadare etc.
De asemenea, poate fi şi o contribuţie imaterială (morală), ca, de exemplu, procurarea de informaţii,
darea de indicaţii sau instrucţiuni, stabilirea de legături cu alte persoane pentru a le transmite deţinutului în
vederea orientării şi a stabilirii planului de evadare etc.
Înlesnirea evadării poate să constea într-o acţiune (comisiune, acte pozitive), dar poate să îmbrace şi
forma unei inacţiuni – omisiune (de pildă, încălcarea atribuţiilor de pază şi supraveghere a celor reţinuţi sau
deţinuţi, printr-o omisiune), în cazul variantei agravate prevăzute în alin. (3).
Înlesnirea evadării poate interveni înainte sau în timpul evadării. Ajutorul dat unui infractor după
evadare nu constituie infracţiunea de înlesnire a evadării, ci infracţiunea de favorizare a făptuitorului. Între
activitatea de înlesnire şi evadare trebuie să existe un raport de cauzalitate.
Înlesnirea evadării subzistă numai dacă priveşte o persoană care se află în stare legală de reţinere sau de
deţinere ori o persoană condamnată aflată în stare de libertate şi care are obligaţia revenirii la locul de
detenţie ori care lucrează în exteriorul locului de deţinere, neinteresând modul sau mijloacele de comitere a
faptei.
Înlesnirea evadării nu trebuie confundată cu instigarea la evadare. Dacă în cazul instigării la evadare
persoana reţinută sau deţinută ia hotărârea de a evada ca urmare a activităţii instigatorului, în cazul
înlesnirii evadării, hotărârea de a evada este luată de acea persoană anterior şi independent de activitatea
celui care îi sprijină evadarea. Se poate întâmpla ca aceeaşi persoană să determine hotărârea celui reţinut
sau deţinut să evadeze, iar apoi să acorde acestuia sprijin pentru realizarea hotărârii luate. În acest caz, în
doctrină se susţine că există concurs între instigare la evadare şi infracţiunea de înlesnire a evadării,
deoarece este vorba de acte diferite de participare la două infracţiuni distincte.
Înlesnirea evadării este mai gravă, conform art. 286 alin. (2) C. pen., în trei ipoteze.
Prima se referă la înlesnirea evadării săvârşită prin folosire de violenţe, arme, substanţe narcotice sau
paralizante. Agravanta se justifică prin mijloacele periculoase folosite în procesul evadării. Agravanta se
reţine atât în situaţia în care se înlesneşte evadarea unei persoane, cunoscând că aceasta va folosi violenţa,
armele, substanţele narcotice sau paralizante, cât şi în situaţia în care aceste instrumente sau mijloace sunt
folosite de către cel care înlesneşte evadarea. Într-o altă opinie, în ceea ce priveşte violenţele, acestea
trebuie să fie folosite de cel care evadează, fiind indiferent dacă le-a folosit sau nu şi cel care înlesneşte
evadarea*3).
A doua ipoteză de agravare [alin. (2) lit. b)] se referă la înlesnirea evadării a două sau mai multor
persoane în aceeaşi împrejurare. Nu are relevanţă dacă unele dintre persoanele ajutate au reuşit să evadeze
şi altele nu, agravanta urmând să se reţină dacă ajutorul este acordat la cel puţin două persoane în aceeaşi
împrejurare.
O a treia ipoteză de agravare, potrivit alin. (2) lit. c), se reţine dacă se înlesneşte evadarea unei persoane
reţinute sau arestate pentru o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani sau
condamnate la o asemenea pedeapsă. Această agravantă are în vedere periculozitatea deosebită a persoanei
a cărei evadare se înlesneşte, periculozitate dată de caracterul grav al infracţiunii săvârşite.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de înlesnire a evadării, urmarea imediată constă în crearea
unei stări de pericol pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a activităţii de înfăptuire a justiţiei, fiind vorba
de o evadare din starea legală de reţinere sau deţinere ori încercarea de evadare.
329
Urmarea imediată se produce implicit odată cu acţiunea incriminată, întrucât textul nu condiţionează
existenţa infracţiunii de producere a unui rezultat determinat.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea de înlesnire a evadării şi urmarea imediată există o legătură
de cauzalitate, legătură inerentă activităţii comise.
Din analiza textului rezultă că actul de înlesnire trebuie să fi avut drept consecinţă o evadare sau o
încercare de evadare, iar între activitatea ilegală şi rezultat să existe o legătură de cauzalitate.
Sub acest aspect, infracţiunea de înlesnire a evadării se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul sau scopul comiterii faptei.
Mai trebuie subliniat că prin art. 286 alin. (4) C. pen. este incriminată ca variantă atenuată înlesnirea
evadării din culpă, însă numai atunci când aceasta este săvârşită de către o persoană care avea îndatorirea
de a păzi pe cel care a evadat (de exemplu, a fost comisă de un subofiţer din cadrul penitenciarului, care
păzea pe cel condamnat).
A. Forme
Fapta de înlesnirea evadării poate parcurge toate fazele de desfăşurare: pregătire, încercare, consumare şi
epuizare.
Actele pregătitoare nu sunt incriminate şi pedepsite de dispoziţiile penale în vigoare. În situaţia însă când
fapta a fost comisă ori încercată, actele pregătitoare realizate de alte persoane decât autorul înlesnirii
evadării, sunt socotite acte de complicitate anterioară dacă au contribuit la comiterea infracţiunii.
Înlesnirea evadării, cu toate că reprezintă o activitate de complicitate la evadare, având o incriminare
autonomă, de sine stătătoare, este susceptibilă de tentativă. În cazul tentativei de care am amintit, hotărârea
de a comite înlesnirea evadării a fost pusă în executare, însă a fost întreruptă, sau, fiind dusă până la capăt,
nu şi-a produs efectul (rezultatul) din cauza unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului, cerându-
se însă îndeplinirea condiţiei în sensul că activitatea începută să fi fost aptă prin natura ei de a produce
rezultatul. Potrivit art. 286 alin. ultim C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)–(3) se
pedepseşte.
Infracţiunea de înlesnire a evadării din culpă nu este susceptibilă de tentativă, deoarece faptele comise
din culpă nu au tentativă.
Infracţiunea de înlesnire a evadării se consumă în momentul în care executarea acţiunii de înlesnire dusă
până la capăt a avut ca efect evadarea sau tentativa de evadare şi s-a produs deci urmarea imediată, adică
crearea stării de pericol pentru relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei*4).
Infracţiunea de înlesnire a evadării găsindu-se într-o conexitate cu infracţiunea de evadare, ca şi aceasta
nu este susceptibilă de forma infracţiunii continue, ambele fiind infracţiuni ce nu pot fi prelungite în timp.
Activitatea infracţională se epuizează deci în momentul consumării infracţiunii*5).
B. Sancţionare
În cazul variantei simple, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Prima variantă agravată se
sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi [art. 286 alin. (2)
C. pen.].
Varianta agravată comună primelor două variante de comitere se sancţionează cu pedeapsa prevăzută,
după, caz, în alin. (1) sau (2) al art. 286 C. pen., limitele speciale ale pedepsei majorându-se cu o treime.
Pedeapsa în cazul înlesnirii evadării săvârşite din culpă este închisoarea de la 3 luni la 2 ani [art. 286
alin. (4) C. pen.].
Potrivit art. 286 alin. (5) C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)–(3) se pedepseşte.
330
Atunci când infracţiunea de înlesnire a evadării este comisă în mai multe variante agravate (de pildă,
înlesnirea evadării prin folosirea de violenţe a unei persoane arestate pentru o infracţiune pedepsită cu
închisoare mai mare de 10 ani, de către cel care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat), dintre
pedepsele cu care sunt prevăzute variantele agravate ale infracţiunii, instanţa de judecată va aplica
pedeapsa cea mai mare.

*2) Ibidem.
*4) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 271. După o altă opinie, infracţiunea de înlesnire a evadării se
consumă în momentul în care s-a produs urmarea specifică acestei infracţiuni (T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op.
cit., vol. II, p. 146).
ART. 287
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti este reglementată, potrivit art. 287 C. pen., în
şapte variante alternative de comitere.
Constituie, potrivit art. 287 alin. (1) C. pen., infracţiunea de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este
obligat să îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care
au această obligaţie conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de
executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea
pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri
judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea.
a) Obiectul juridic special este complex. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti are ca
obiect juridic special relaţiile sociale care asigură autoritatea hotărârilor judecătoreşti, fiind vorba deci de
relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei. Pe de altă parte, obiectul juridic special secundar
(adiacent) constă şi în relaţiile sociale privitoare la drepturile cetăţenilor care se realizează prin hotărâri
judecătoreşti*1).
b) Obiectul material. Dacă actele de violenţă se realizează contra bunurilor, obiectul material este
format din acele bunuri, din imobile sau parte a unui imobil.
331
a) Subiect activ. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen., subiect activ poate fi,
de regulă, orice persoană. Nu este necesar ca făptuitorul (subiectul activ) să fi avut calitatea de parte în
procesul civil în care s-a pronunţat hotărârea respectivă, fiind suficient să existe o hotărâre judecătorească
definitivă prin care s-a recunoscut un drept şi ca făptuitorul să fi ştiut că acea hotărâre a fost pusă în
executare*2).
În celelalte variante normative, subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta fiind organul de executare
[lit. b)] ori persoanele care au obligaţia de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii
[lit. c)], angajatorul [lit. d) şi e)], casa publică de pensii sau administratorul fondului privat de pensii [lit. f)]
ori persoana căreia îi este opozabilă hotărârea [lit. g)].
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate. Ajutorul dat
unui infractor care se împotriveşte la hotărârea judecătorească constituie acte de complicitate la
infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, şi nu infracţiunea de favorizare a făptuitorului*3).
b) Subiectul pasiv principal este statul. Subiect pasiv secundar (adiacent) este cel al cărui drept se
valorifică prin punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. În variantele normative prevăzute la lit. d)–g),
subiectul pasiv secundar poate fi un salariat a cărui reintegrare în muncă a fost dispusă [lit. d)], angajatul al
cărui salariu s-a dispus să fie plătit de angajator [lit. e)], pensionarul [lit. f)], cel ce deţine un imobil în baza
unei hotărâri judecătoreşti [lit. g)].
a) Elementul material. Din analiza noţiunii infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti,
rezultă că aceasta este prevăzută de art. 287 C. pen. în şapte variante alternative de comitere.
În cazul primei variante [art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen.], elementul material constă într-o acţiune de
împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin opunere de rezistenţă faţă de organul de
executare, fiind vorba de orice act prin care subiectul activ se opune la executarea acelei hotărâri.
Infracţiunea subzistă indiferent dacă opunerea s-a exercitat de la început sau mai târziu, în cursul executării
hotărârii. De asemenea, pentru realizarea elementului material al faptei se cere ca acţiunea de împotrivire
să se refere la executarea unei hotărâri judecătoreşti, fiind vorba de cauze de natură civilă, penală,
contravenţională, disciplinară, administrativă etc.
Atunci când împotrivirea nu priveşte punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, ci se referă la
executarea unei hotărâri pronunţate de un alt organ de jurisdicţie, cerinţa legii nu este satisfăcută*4). Astfel,
în practica judiciară s-a decis că refuzul de a încheia protocolul de predare-primire a unui imobil, conform
hotărârii de guvern prin care s-a aprobat transmiterea imobilului nu constituie infracţiunea de nerespectare
a hotărârilor judecătoreşti, întrucât titularul bunului deţine imobilul în baza unui act administrativ, iar nu în
baza unei hotărâri judecătoreşti*5). De asemenea, nu subzistă această infracţiune în cazul în care partea
vătămată a fost pusă în posesie de către Comisia Comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind
fondul funciar*6).
Fapta constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti şi atunci când acţiunea de
împotrivire priveşte executarea unei ordonanţe preşedinţiale sau a unei hotărâri de expedient, deoarece şi
acestea au, potrivit normelor procedurale, atributele unei hotărâri judecătoreşti*7).
Întrucât este vorba de o acţiune de împotrivire la executarea unei hotărâri, trebuie ca hotărârea să fie
executorie şi, totodată, să existe o activitate faptică de punere în executare a acelei hotărâri de către organul
de executare*8). Nu are importanţă dacă făptuitorul a făcut contestaţie atât timp cât instanţa nu a dispus
suspendarea executării. În cazul în care hotărârea este suspendată sau amânată nu se va întruni cerinţa
stabilită de textul incriminator privind existenţa infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti*9).
Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti nu subzistă decât atunci când executorul
judecătoresc porneşte executarea la cererea creditorului pe baza unui dosar de executare finalizat, cu
332
respectarea strictă a dispoziţiilor de procedură civilă şi numai dacă hotărârea a fost învestită cu formulă
executorie*10).
Împrejurarea că inculpatul consideră că sentinţa nu este corectă nu are nicio relevanţă juridică, din
moment ce la data punerii în executare aceasta era în vigoare, producând efecte juridice, iar inculpatul
săvârşind fapta a lovit în autoritatea de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti executabile. Chiar
dacă ulterior s-ar obţine desfiinţarea sentinţei într-o cale extraordinară de atac, această împrejurare este
lipsită de semnificaţie, deoarece infracţiunea prevăzută în art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen. a fost deja
săvârşită, consumându-se în momentul în care inculpatul s-a opus la executarea legală a sentinţei, fiind
indiferent ce se va întâmpla ulterior*11).
De asemenea, este necesar ca activitatea organului de executare să se înscrie în limitele legale.
Nerespectarea prevederilor legale privind executarea silită şi a dispoziţiilor titlului executor este de natura
să-l situeze pe executorul judecătoresc în afara protecţiei legale, astfel că împotrivirea la executarea unei
hotărâri judecătoreşti în situaţia menţionată nu constituie infracţiune*12).
Dacă acţiunea de împotrivire se realizează prin violenţă sau ameninţare, fapta va constitui atât infracţiunea
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, cât şi infracţiunea de ultraj, aflate în concurs.
În varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. b), fapta se săvârşeşte prin refuzul organului de executare
de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act.
În ceea ce priveşte procesele penale, organul de executare este, în primul rând, potrivit prevederilor art.
553 şi art. 554 C. pr. pen., instanţa de executare şi judecătorul delegat cu executarea. Astfel, hotărârea
instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori la
instanţa de apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată. Hotărârile pronunţate în primă
instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti
sau de tribunalul militar. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul hotărârilor nedefinitive, dar executorii,
cu excepţia celor privind măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii şi măsurile preventive, care se pun în
executare, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau de
instanţa care le-a dispus. Instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi dintre judecătorii săi pentru
efectuarea punerii în executare.
Noţiunea de „organ de executare” nu se limitează însă numai la cele enumerate mai sus, ci se aplică şi
celor cărora li se adresează organele enumerate mai sus pentru punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti. Astfel, sunt menţionate explicit ca organe de executare, potrivit art. 556 alin. (3) C. pr. pen.,
organul de poliţie, administraţia locului de deţinere, organul competent să elibereze paşaportul şi
Inspectoratul Poliţiei de Frontieră.
Considerăm că şi alte instituţii expres prevăzute cu atribuţii în punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti, dar fără a fi menţionate expres ca organe de executare, pot fi considerate organe de executare
în sensul alin. (1) lit. b) din art. 287 C. pen. Astfel, este vorba de serviciul de probaţiune pentru punerea în
executare a măsurilor educative neprivative de libertate (art. 511 C. pr. pen.) ori înlocuirea pedepsei
amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii (art. 560 C. pr. pen.) sau în cazul
anumitor măsuri şi obligaţii impuse de instanţă (art. 576 C. pr. pen.), organul de poliţie ori comandantul
locului de deţinere în cazul punerii în executare a măsurilor educative privative de libertate (art. 514 şi art.
515 C. pr. pen.), organele responsabile cu executarea silită a creanţelor fiscale, în cazul punerii în executare
a pedepsei amenzii (art. 559 C. pr. pen.), amenzii judiciare (art. 577 C. pr. pen.) sau cheltuielilor judiciare
avansate de stat (art. 578 C. pr. pen.), consiliul local în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul
condamnatul, precum şi organul care supraveghează exercitarea acestor drepturi, în cazul punerii în
executare a pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi ori a măsurii de siguranţă a interzicerii
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori o altă activitate (art. 562 şi art. 573
C. pr. pen.*13)), unitatea militară din care a făcut parte persoana condamnată, în cazul punerii în executare
a pedepsei complementare a degradării militare (art. 564 C. pr. pen.), autoritatea de sănătate publică din
judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură, în cazul punerii în
executare a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical (art. 566 C. pr. pen.) sau internării
333
medicale (art. 569 C. pr. pen.), mandatarul judiciar sau administratorul judiciar în cazul punerii în
executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară a persoanei juridice (art. 39 din
Legea nr. 253/2013*14)).
Potrivit art. 581 C. pr. pen., dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la
cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile. Din punctul de vedere al legii civile,
unde se prevede procedura executării silite, organ de executare este numai executorul judecătoresc, chiar
dacă prin legi speciale se prevede altfel (art. 623 C. pr. civ.).
Face excepţie de la această regulă executarea silită a titlurilor executorii care au ca obiect venituri datorate
bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei
Atomice. Titlurile executorii care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat se pun în
executare de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile subordonate acesteia, precum şi
compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale (organele fiscale, potrivit art.
17 şi art. 136 C. pr. fisc.). Ca excepţie, creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se
contabilizează şi se utilizează de instituţiile publice, provenite din venituri proprii şi cele rezultate din
raporturi juridice contractuale, precum şi creanţele care se încasează, se administrează, se contabilizează şi
se utilizează de Banca de Export-Import a României EXIMBANK SA, provenite din fondurile alocate de la
bugetul de stat, se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile
asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită [art. 136 alin. (2) C. pr. fisc.].
Titlurile executorii care au ca obiect venituri datorate bugetului Uniunii Europene şi bugetului
Comunităţii Europene a Energiei Atomice, precum şi titlurile executorii pentru recuperarea în România a
unor creanţe stabilite într-un alt stat membru al Uniunii Europene se pun în executare de către Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală şi autorităţile administraţiei publice locale, Agenţia de Plăţi şi
Intervenţie pentru Agricultură ori Autoritatea Naţională a Vămilor, după caz (art. 181 C. pr. fisc.).
În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti prin care este obligată o instituţie (de exemplu, Comisia de
aplicare a legii fondului funciar, Primăria de la domiciliul interzisului judecătoresc) să îndeplinească o
obligaţie de a face, din punctul de vedere al Codului de procedură civilă, acea instituţie are calitate de
debitor al obligaţiei de a face, nu de organ de executare. Tot Codul de procedură civilă prevede modalitatea
în care se poate executa o obligaţie de a face sau de a nu face cuprinsă într-un titlul executoriu (aici pot fi
incluse diverse autorităţi care sunt debitor ai obligaţiei de a face sau de a nu face cuprinsă într-un titlul
executoriu), însă tot prin intermediul executorului judecătoresc (care emite somaţie), iar dacă nu execută de
bunăvoie, se va aplica o amendă judiciară (a se vedea art. 903–909 C. pr. civ.).
În schimb, în cazul executării hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori, dacă, după ce debitorul a
fost obligat să plătească amenda şi nu execută în termenul prevăzut de 3 luni, precum şi atunci când
debitorul este de rea-credinţă şi ascunde minorul, executorul judecătoresc va consemna acest fapt şi va
sesiza de îndată parchetul de pe lângă instanţa de executare în vederea începerii urmăririi penale, pentru
săvârşirea infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti [art. 912 alin. (2) C. pr. civ.].
Considerăm că infracţiunea se poate comite, în această variantă normativă, atât prin refuzul de executare,
ca urmare a unei somaţii exprese, dar şi prin simpla neîndeplinire a obligaţiilor de către organul de
executare, aceasta fiind asimilată refuzului, în cazul în care există prin lege obligaţia de punere în executare
a hotărârii.
În varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. c), fapta se săvârşeşte prin refuzul de a sprijini organul de
executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligaţie conform legii.
Prevederi generale privind obligaţia de a sprijini organul de executare există în art. 658 C. pr. civ. Astfel,
Ministerul Public sprijină, în condiţiile legii, executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.
În cazurile anume prevăzute de lege, Ministerul Public este obligat să ceară punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti. De asemenea, potrivit art. 659 C. pr. civ., în cazurile prevăzute de lege, precum şi
când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei
publice, după caz, sunt obligaţi să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de executare
silită, fără a condiţiona îndeplinirea acestei obligaţii de plata unor sume de bani sau de efectuarea unei alte
334
contraprestaţii. În acest scop, executorul se va adresa autorităţii competente pentru a asigura concursul
forţei publice, care va trebui să ia măsuri de urgenţă pentru a se evita tergiversarea sau împiedicarea
executării.
Considerăm că obligaţia de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii se poate
manifesta şi în îndatorirea de a da informaţii. Astfel, potrivit art. 660 C. pr. civ., la cererea executorului
judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse
urmăririi potrivit legii au datoria să dea toate informaţiile necesare pentru efectuarea executării. Ei sunt
ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă de debitorul urmărit, eventualele modalităţi care le-ar putea
afecta, precum şi cesiunile de creanţă, delegaţiile sau sechestrele anterioare, dacă este cazul. De asemenea,
la cererea executorului judecătoresc, organele fiscale, instituţiile publice, instituţiile de credit şi orice alte
persoane sunt obligate să îi comunice, de îndată, în scris, datele şi informaţiile necesare realizării executării
silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. În vederea obţinerii informaţiilor necesare executării,
executorul judecătoresc are acces liber şi gratuit la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre
publice care conţin date despre bunurile debitorului susceptibile de urmărire silită, dacă se face dovada
începerii executării silite.
Prevederi speciale privind concursul forţei publice la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti
există, spre exemplu, în art. 898 şi art. 908 C. pr. civ.*15) ori în art. 39 din O.U.G. nr. 86/2006*16), dar şi
în art. 570 C. pr. pen.*17).
Varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. d) constă în neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care
s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat. Aceasta presupune obligaţia din partea angajatorului de a
reintegra în muncă un salariat, pe aceeaşi poziţie şi la acelaşi loc de muncă avut anterior, indiferent dacă
poziţia este liberă sau ocupată de o altă persoană*18) ori dacă a fost desfiinţată sau nu. Considerăm totuşi
că această obligaţie nu este absolută, în anumite condiţii putându-se oferi salariatului o poziţie echivalentă
într-o altă unitate din subordine (spre exemplu, în cazul desfiinţării sau dizolvării în totalitate a unei filiale
a unei persoane juridice într-o localitate, având ca urmare concedierea tuturor angajaţilor, în cazul în care
unul sau unii dintre aceştia obţin în instanţă reintegrarea în muncă, aceasta nu semnifică obligaţia
angajatorului de a reînfiinţa respectiva unitate, obligaţia de reintegrare în muncă fiind respectată, în această
situaţie, prin oferirea unei poziţii echivalente într-o altă filială sau altă unitate din subordine).
Varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. e) constă în neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind
plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea
interesată. Potrivit art. 159 C. mun., salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza
contractului individual de muncă. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi
alte adaosuri (art. 160 C. mun.). Infracţiunea constă în neplata salariilor în termen de 15 zile de la data
cererii de executare adresată angajatorului de către partea interesată. Drepturile cuvenite salariatului, altele
decât salariul, inclusiv drepturi băneşti, avantaje în natură pentru formarea profesională etc., nu intră sub
incidenţa acestei incriminări, ci numai cele care potrivit legii, constituie salariul datorat angajatului.
Varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. f) constă în nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind
stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor.
Administrarea sistemului public de pensii se realizează prin Casa Naţională de Pensii Publice (CNPP) şi
prin casele de pensii sectoriale. În subordinea CNPP funcţionează case judeţene de pensii, în fiecare
municipiu-reşedinţă de judeţ, precum şi Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti (case teritoriale de pensii).
CNPP poate înfiinţa case locale de pensii, în funcţie de numărul şi structura asiguraţilor, care funcţionează
sub conducerea şi controlul casei judeţene de pensii, respectiv ale Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti.
Casele de pensii sectoriale sunt casele de pensii care funcţionează în subordinea Ministerului Apărării
Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii, cu respectarea
legislaţiei în vigoare privind protecţia informaţiilor clasificate în instituţiile din sistemul naţional de apărare
naţională, ordine publică şi siguranţă naţională.
Potrivit art. 149 din Legea nr. 263/2010*19), deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii şi
de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia
335
Centrală de Contestaţii, respectiv la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii*20).
Hotărârile Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în
cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de
Informaţii pot fi atacate la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Hotărârile judecătoreşti adoptate în urma procedurii descrise mai sus, care stabilesc cuantumul pensiei ori
privesc plata, actualizarea şi recalcularea acesteia trebuie puse în executare de casele de pensii teritoriale,
locale sau sectoriale. Nerespectarea acestor hotărâri constituie infracţiune.
Această infracţiune priveşte însă, în egală măsură, şi sistemul privat de pensii. Procedura de soluţionare a
litigiilor este prevăzută în art. 19 din O.U.G. nr. 50/2005*21). Astfel, orice persoană interesată şi care se
consideră vătămată într-un drept al său de către o persoană sau o entitate cu atribuţii în sistemul de pensii
private (inclusiv administratorul fondului de pensii private*22)) poate formula o sesizare către Comisia de
Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. Comisia este obligată să comunice, în termen de 30 de zile
calendaristice de la primirea sesizării, un răspuns petentului. Acest răspuns poate fi contestat la instanţa de
contencios administrativ, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare. După epuizarea căilor
administrative de atac, persoana interesată se poate adresa instanţelor judecătoreşti competente, potrivit
legii.
Hotărârile judecătoreşti adoptate în urma procedurii descrise mai sus, care stabilesc cuantumul pensiei
ori privesc plata, actualizarea şi recalcularea acesteia trebuie puse în executare de fondurile de pensii
administrate privat, administratorii acestora sau depozitarii, după caz. Nerespectarea acestor hotărâri
constituie infracţiune.
În varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. g), elementul material al infracţiunii de nerespectare a
hotărârii judecătoreşti constă în împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil
deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea. Această
activitate de împiedicare constă, de exemplu, în fapta subiectului activ de a pune un obstacol în aşa fel
încât cel în drept să nu poată pătrunde în locuinţă sau să introducă mobilier în toate camerele, încuierea
uşilor etc.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca mijloacele folosite de făptuitor să fie apte de a împiedica folosirea
imobilului.
Din analiza textului incriminator rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege şi ca atare, nu se
comite infracţiunea prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen. atunci când persoana căreia i se împiedică
folosinţa respectivă deţine locuinţa pe un alt temei decât o hotărâre judecătorească executorie, definitivă,
cum ar fi, de pildă, un act de vânzare-cumpărare, donaţie, contract de închiriere, ordin de repartiţie etc.
În practica judiciară s-a stabilit că dacă soţia inculpatului nu deţinea imobilul în baza unei hotărâri
judecătoreşti, evacuarea soţului nepresupunând acordarea unui drept exclusiv (de proprietate sau de
habitaţie) în favoarea soţiei, fapta soţului care, după ce a fost evacuat din locuinţa comună prin ordonanţă
preşedinţială, a spart lacătul şi a ocupat apartamentul fără consimţământul soţiei, cu care se afla în proces
de divorţ, nu constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti*23). Considerăm această
soluţie greşită, orientare confirmată de practica judiciară ulterioară. În acest caz sunt întrunite elementele
constitutive ale art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen., deoarece a aprecia altfel ar însemna să se lase fără eficienţă
o categorie de hotărâri judecătoreşti susceptibile de executare silită, cum sunt cele de evacuare*24).
Termenul „imobil” din art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen. a fost interpretat diferit în literatura de specialitate.
După o opinie*25), acest termen se referă numai la suprafaţa locativă, iar după o altă opinie*26),
desemnează orice fel de imobil, în sens de bun nemişcător, inclusiv terenul, curtea, grădina aferente
clădirilor. Dacă prin imobil s-ar înţelege numai suprafaţa locativă, nu şi orice alt imobil, s-ar ajunge
nejustificat la restrângerea sferei de aplicare a textului, fapte de împiedicare a folosinţei cu un evident
pericol social rămânând nesancţionate*27).
Infracţiunea prevăzută în art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen. subzistă numai atunci când subiectul activ a
împiedicat în mod efectiv folosinţa imobilului.
336
Cerinţa legii însă nu este îndeplinită dacă făptuitorul împiedică o persoană să folosească un imobil
dobândit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă a cărei executare s-a prescris, aceasta chiar şi
atunci când, după împlinirea termenului de prescripţie, s-a procedat la punerea în executare a hotărârii de
către executorul judecătoresc*28).
În practica judiciară s-a decis că atât timp cât hotărârea civilă prin care s-a stabilit servitutea de trecere a
rămas definitivă şi irevocabilă, intrând deci în puterea lucrului judecat şi fiind pusă în executare, instanţa
penală nu era îndreptăţită a o cenzura. Ca atare, dreptul părţii vătămate de a trece pe terenul proprietatea
inculpatului şi, corelativ, obligaţia inculpatului de a permite exercitarea acestei servituţi nu poate fi pusă în
discuţie. Deci nerespectarea de către inculpat a obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească pusă în
executare întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. g) C.
pen.*29).
Dacă ulterior condamnării sale pentru infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, făptuitorul
reocupă terenul după ce persoana vătămată a fost repusă în posesie, el va fi sancţionat a doua oară pentru
această infracţiune, deoarece, fiind vorba de două infracţiuni distincte, săvârşite în momente diferite, nu se
poate vorbi de autoritate de lucru judecat sau de încălcarea principiului ne bis in idem*30).
O condiţie esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni este ca fapta să fie săvârşită de cel căruia îi este
opozabilă hotărârea. Dacă fapta este săvârşită de altă persoană, constituie o infracţiune de drept comun sau
o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru desfăşurarea
normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, prin subminarea autorităţii hotărârilor judecătoreşti.
În secundar, ca urmare imediată poate să apară şi o vătămare a drepturilor unei persoane recunoscute
printr-o hotărâre judecătorească.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul acestei infracţiuni, pentru existenţa laturii obiective este necesar ca
între activitatea infracţională şi urmarea produsă (constând în starea de pericol) să existe o legătură de
cauzalitate. Aceasta rezultă din materialitatea faptei.
În cazul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, elementul subiectiv constă în vinovăţia
care se manifestă sub forma intenţiei directe sau indirecte*31).
Există intenţie chiar şi atunci când inculpatul nu respectă hotărârea judecătorească pentru că are
convingerea că este nedreaptă, întrucât, potrivit principiului res iudicata pro veritate habetur, ea este
prezumată că reflectă adevărul. Apărarea inculpatului că nu respectă hotărârea judecătorească pentru că
este nelegală, nu este de natură să conducă la concluzia că, sub aspectul laturii subiective, nu sunt întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii*32).
Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiune.
Mobilul ori scopul nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar se vor stabili pentru o corectă şi
legală individualizare judiciară a pedepsei.
A. Forme
În cazul infracţiunii, actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare,
nepedepsite.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se săvârşeşte acţiunea incriminată. Acest moment este, în
raport cu variantele în care se poate prezenta infracţiunea, momentul săvârşirii actului de opunere la
executarea hotărârii judecătoreşti [lit. a)], momentul refuzului punerii în executare [lit. b)] sau refuzului
sprijinirii organului de executare [lit. c)], momentul neîndeplinirii obligaţiei de reintegrare în muncă [lit.
d)], împlinirea termenului de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea
interesată [lit. e)], momentul neîndeplinirii obligaţiei de stabilire, plată, actualizare şi recalculare a pensiilor
337
[lit. f)], momentul săvârşirii actului de împiedicare a folosirii unui imobil deţinute în baza unei hotărâri
judecătoreşti [lit. g)].
Fapta prevăzută de art. 287 C. pen. se poate prelungi şi după momentul consumării infracţiunii, în care
situaţie fapta va căpăta uneori forma continuă sau continuată (de exemplu, în executarea aceleiaşi rezoluţii,
făptuitorul împiedică în mod repetat folosirea locuinţei deţinute de o persoană în baza unei hotărâri
judecătoreşti). În practica judiciară s-a decis că dacă inculpata a împiedicat-o în mod continuu pe partea
vătămată să folosească imobilul, infracţiunea se săvârşeşte în forma continuă, iar nu în forma
continuată*33).
Epuizarea are loc în momentul comiterii ultimei activităţi infracţionale ori în momentul încetării
acţiunii, după caz.
B. Sancţionare
Infracţiunea prevăzută în art. 287 C. pen., în oricare dintre variantele de comitere, se sancţionează cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală pentru variantele normative prevăzute în alin. (1) lit. a)–c) se pune în mişcare din oficiu.
În cazul faptelor prevăzute în lit. d)–g), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
*1) Fapta incriminată este susceptibilă să aducă atingere şi unor valori sociale protejate prin Convenţia
europeană a drepturilor omului. Astfel, în cauza Dragne şi alţii c. României, CEDO 2005, nr. 78047/01 din
7 aprilie 2005, CEDO a constatat încălcarea articolului 6 alin. (1) al Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (dreptul la un proces echitabil), precum şi a art. 1 din
Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii). Încălcarea s-a constatat datorită neexecutării
unor hotărâri definitive prin care Primăria comunei Movileni, judeţul Olt, a fost obligată să reconstituie
reclamanţilor dreptul de proprietate pe o suprafaţă de 33,5 ha de teren, respectiv să plătească acestora
despăgubiri în valoare de 97.762.535 ROL, reactualizate, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a
imposibilităţii cultivării terenului litigios în anii 1996 şi 1997. Aceeaşi soluţie a fost adoptată de Curte în
cauza Sabin Popescu c. României, CEDO 2005, în Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, Selecţiuni 2004–2005, Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2005, p. 145 şi
urm. În această privinţă, Curtea a observat că refuzul autorităţilor de a respecta termenii hotărârii definitive
din 11 iunie 1992 a fost dublat de decizia acestora de a satisface pretenţiile reclamantului decurgând din
această hotărâre printr-o prestaţie echivalentă cu cea la care au fost obligate de către instanţă. În ceea ce
priveşte refuzul lor, având în vedere că sentinţa din 11 iunie 1992 nu a fost niciodată desfiinţată, acesta
reprezintă o situaţie continuă de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti, adică de limitare a dreptului
efectiv de acces la justiţie. Pentru o hotărâre asemănătoare, a se vedea şi cauza Şandor c. României, CEDO
2005, în Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Selecţiuni 2004–2005, Biroul de
Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2005, p. 222–224.
*4) În literatura de specialitate s-a emis opinia că hotărârea poate fi pronunţată şi de alt organ de
jurisdicţie. A se vedea, în acest sens: C. Lungu, Încadrarea juridică a faptelor penale săvârşite contra
organelor de executare judecătoreşti, în RRD nr. 3/1973 p. 97; V. Stoica, Cu privire la infracţiunea
complexă de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti în varianta prevăzută în art. 271 alin. (1) C. pen., în
RRD nr. 6/1984, p. 34; În sens contrar, a se vedea T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 147; M.
Popescu, Sinteză de practică judiciară în legătură cu unele aspecte ale infracţiunii de nerespectare a
hotărârilor judecătoreşti, în RRD nr. 8/1983 p. 30.
555.
*6) C. Ap. Alba Iulia, s. pen., Dec. nr. 162/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 431.
338
*11) C. Ap. Bucureşti, s. II-a pen., Dec. nr. 177/1997, în RDP nr. 1/1998, p. 139.
*13) Potrivit art. 573 alin. (3) C. pr. pen., acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate
şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă. Putem
include aici, spre exemplu, filialele judeţene şi a municipiului Bucureşti ale Corpului Experţilor Contabili
şi Contabililor Autorizaţi, care au obligaţia radierii din Tabloul Corpului Experţilor Contabili şi
Contabililor Autorizaţi din România a persoanelor condamnate pentru săvârşirea anumitor infracţiuni,
potrivit prevederilor art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză
contabilă şi a contabililor autorizaţi, republicată în M. Of. nr. 13 din 8 ianuarie 2008.
*14) Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M. Of. nr. 513
din 14 august 2013.
*15) Potrivit art. 898 C. pr. civ., când debitorul lipseşte sau refuză să deschidă uşile, executorul va fi
însoţit de agenţi ai forţei publice ori reprezentanţi ai jandarmeriei, după caz, iar, potrivit art. 908 C. pr. civ.,
dacă în cazurile prevăzute la art. 904 şi art. 905 debitorul se opune la executarea obligaţiei de către creditor,
executorul judecătoresc, la cererea creditorului, va obţine, în condiţiile legii, concursul organelor de poliţie,
jandarmerie sau al altor agenţi ai forţei publice, după caz.
*16) Potrivit art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în
insolvenţă, republicată în M. Of. nr. 724 din 13/10/2011, cu modificările şi completările ulterioare, atunci
când practicianul în insolvenţă consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei
publice, după caz, îi acordă concursul la îndeplinirea efectivă a atribuţiilor sale, stabilite de lege sau
dispuse de judecătorul-sindic.
*17) Potrivit art. 570 alin. (2) C. pr. pen., în cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura internării
medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de
poliţie. În vederea executării măsurii internării medicale, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul
sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea
reprezentantului legal al acesteia.
*18) Potrivit art. 56 lit. e) C. mun., contractul individual de muncă încetează de drept ca urmare a
admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru
motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare.
*19) Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în M. Of. nr. 852 din 20
decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare.
*20) Comisia Centrală de Contestaţii şi comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii sunt
organisme de verificare, care examinează şi hotărăsc asupra deciziilor de pensie emise de casele teritoriale
de pensii, respectiv de casele de pensii sectoriale şi urmăresc aplicarea corectă a legislaţiei referitoare la
pensiile publice.
*21) O.U.G. nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a
Sistemului de Pensii Private, publicată în M. Of. nr. 509 din 15 iunie 2005, cu modificările şi completările
ulterioare.
*22) Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat,
republicată în M. Of. nr. 482 din 18 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, administratorul
fondurilor de pensii private este societatea comercială pe acţiuni constituită în conformitate cu dispoziţiile
legislaţiei în vigoare şi cu prevederile prezentei legi, denumită societate de pensii, care are ca obiect
exclusiv de activitate administrarea fondurilor de pensii şi, opţional, furnizarea de pensii private.
339
*23) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 1043/2000, în Dreptul nr. 6/2001, p. 120.
*24) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 739/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 430.
*26) G. Navrot, Cu privire la conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în RRD
nr. 1/1974 p. 86; F. Cheli, notă la Dec. nr. 241/1973 a Trib. Suprem, s. pen., în RRD nr. 8/1975, p. 63.
*28) C. Ap. Târgu Mureş, s. pen., Dec. nr. 526/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 433.
*30) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 17/1997, în RDP nr. 4/1998, p. 150.
*31) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 282; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 149.
*32) T. Manea, Sinteză a Jurisprudenţei din judeţul Vrancea în materie penală, în Dreptul nr. 7/1998, p.
79–87.
*33) C. Ap. Piteşti, s. pen., Dec. nr. 529/R/2003, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 432.
ART. 288
Neexecutarea sancţiunilor penale
Infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale este reglementată într-o variantă tip şi două variante
atenuate în art. 288 C. pen.
Constituie varianta tip, potrivit art. 288 alin. (1) C. pen., sustragerea de la executare ori neexecutarea
conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108
lit. b) şi lit. c), de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni.
Constituie prima variantă atenuată, potrivit art. 288 alin. (2) C. pen., sustragerea de la executarea unei
măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de
detenţie ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate.
A doua variantă atenuată, potrivit art. 288 alin. (3) C. pen., constă în neexecutarea, de către mandatar
sau administrator, a pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în
art. 141.
Ar putea săvârşi această infracţiune o persoană căreia i s-a interzis prin hotărârea judecătorească să se
afle în anumite locuri sau să intre în legătură cu anumite persoane, care frecventează locurile interzise sau
contactează respectivele persoane, ori condamnatul căruia i s-a interzis să exercite funcţia de administrator
care administrează o companie cu încălcarea hotărârii judecătoreşti.
a) Obiectul juridic special este complex. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti are ca
obiect juridic special relaţiile sociale care asigură înfăptuirea justiţiei, relaţii protejate prin executarea
sancţiunilor penale conform prevederilor legale.
b) Obiectul material. Infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale nu are obiect material.
a) Subiect activ. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 288 C. pen., subiect activ este calificat în toate
variantele de comitere. Astfel, în varianta tip, subiectul activ nemijlocit poate fi numai persoana
condamnată la o pedeapsă complementară sau accesorie sau faţă de care s-a dispus o măsură de siguranţă
din cele prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c) C. pen.
340
În prima variantă atenuată [art. 288 alin. (2)] subiect activ nemijlocit poate fi numai o persoană
condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni în timpul minorităţii la o măsură educativă privativă de
libertate, indiferent dacă la data sustragerii de la executarea măsurii acesta este minor sau major.
În varianta atenuată reglementată în alin. (3) al art. 288 subiect activ nemijlocit poate fi numai
mandatarul sau administratorul persoanei juridice faţă de care s-a dispus vreuna dintre pedepsele
complementare şi împotriva căreia nu se pot dispune pedepsele complementare ale dizolvării sau
suspendării activităţii persoanei juridice, potrivit prevederilor art. 141 C. pen. (instituţiile publice, partidele
politice, sindicatele, patronatele şi organizaţiile religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite
potrivit legii, persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei).
În principiu, participaţia penală nu este posibilă în forma coautoratului, chiar şi în condiţiile îndeplinirii
condiţiilor impuse de norma de incriminare de către toţi participanţii, fiind vorba de o obligaţie personală
de executare a sancţiunii penale (principiul răspunderii penale personale). Coautoratul este posibil în
varianta normativă prevăzută în alin. (3) atunci când persoana juridică este reprezentată de mai multe
persoane, care împreună decid să nu execute pedepsele complementare aplicate persoanei juridice.
Instigarea sau complicitatea sunt posibile, necerându-se vreo calitate specială pentru instigator sau
complice.
b) Subiectul pasiv este statul.
a) Elementul material. Din analiza noţiunii infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale rezultă că
aceasta este prevăzută de art. 288 C. pen. în trei variante normative.
În cazul variantei tip [art. 288 alin. (1) C. pen.], elementul material constă în sustragerea de la executare
ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă
prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c) C. pen. Această sustragere presupune neîndeplinirea de către aceia faţă
de care s-a aplicat vreuna dintre obligaţiile pe care legea le impune. De asemenea, fapta poate fi săvârşită
chiar şi prin îndeplinirea parţială a dispoziţiilor prevăzute în hotărârea de condamnare sau de aplicare a
măsurii de siguranţă, ceea ce echivalează cu o neexecutare conform legii a acesteia.
Conţinutul pedepsei complementare sau accesorii aplicabile persoanei fizice constă în interzicerea
exercitării oricăruia dintre următoarele drepturi: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul străinului de a
se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile părinteşti; dreptul de a fi tutore sau curator;
dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii; dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; dreptul de a
conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă; dreptul de a părăsi teritoriul României; dreptul
de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; dreptul de a se afla în
anumite localităţi stabilite de instanţă; dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; dreptul de a comunica cu victima sau cu
membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea; dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte
locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
Măsurile de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c) C. pen. sunt internarea medicală şi interzicerea
ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii. Este evident faptul că nu va săvârşi o infracţiune,
nefiind imputabilă, fapta celui care, iresponsabil fiind, se sustrage de la măsura de siguranţă a internării
medicale, infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale fiind săvârşită doar de persoane care
îndeplinesc condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Împrejurarea că cel condamnat consideră că hotărârea de condamnare nu este corectă nu are nicio
relevanţă juridică, din moment ce la data punerii în executare aceasta era în vigoare, producând efecte
341
juridice, iar inculpatul săvârşind fapta a lovit în principiul inevitabilităţii executării sancţiunilor penale.
Chiar dacă ulterior s-ar obţine desfiinţarea hotărârii într-o cale extraordinară de atac, această împrejurare
este lipsită de semnificaţie, deoarece infracţiunea prevăzute în art. 288 alin. (1) C. pen. a fost deja săvârşită,
consumându-se în momentul în care inculpatul s-a opus la executarea legală a sancţiunii penale, fiind
indiferent ce se va întâmpla ulterior.
Cerinţa esenţială este îndeplinită când sustragerea sau neexecutarea, conform legii, priveşte una dintre
aceste pedepse complementare sau accesorii ori măsuri de siguranţă, fapta putându-se realiza atât prin
acţiune, cât şi prin inacţiune. Atunci când sustragerea de la executarea măsurii de siguranţă realizează şi
conţinutul altei infracţiuni, va opera principiul subsidiarităţii, fapta constituind infracţiunea de neexecutare
a sancţiunilor penale dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni mai grave (de pildă,
ieşirea frauduloasă din ţară a condamnatului căruia i s-a interzis exercitarea dreptului de a părăsi acest
teritoriu intră sub incidenţa infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei prevăzute de art. 262 C. pen. ori
exercitarea unei profesii ce implică exerciţiul autorităţii de stat de către o persoană căreia i s-a interzis
dreptul de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii constituie infracţiunea de
uzurpare de calităţi oficiale prevăzută de art. 258 C. pen., întrucât limitele de pedeapsă prevăzute de lege în
acest caz sunt mai mari etc.).
În cazul nerespectării pedepsei complementare sau accesorii a interzicerii dreptului de a exercita profesia
sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, principiul
subsidiarităţii acţionează în sens invers, reţinându-se infracţiunea sancţionată mai grav, şi anume
infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale. Într-adevăr, în această situaţie este vorba de un concurs
de texte, iar nu de un concurs de infracţiuni, comportamentul interzis fiind acelaşi, în această cauză
aplicându-se principiul subsidiarităţii şi reţinându-se infracţiunea mai gravă.
Elementul material al primei variante atenuate constă în sustragerea de la executarea unei măsuri
educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori
prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate. Prin incriminarea
acestei fapte s-a dorit instituirea unui regim mai blând decât în cazul infracţiunii de evadare, neexecutarea
sancţiunilor penale în această variantă de comitere constituind o variantă atenuată specială a infracţiunii de
evadare, cu referire la persoane condamnate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii la executarea unor
măsuri educative privative de libertate, drept pentru care trimitem la explicaţiile date la elementul material
al infracţiunii de evadare. Elementul de diferenţiere îl constituie natura sancţiunii aplicate, care nu mai este
o măsură preventivă sau o pedeapsă privativă de libertate, ci o măsură educativă privativă de libertate.
Potrivit art. 115 alin. (1) pct. 2 C. pen., măsurile educative privative de libertate sunt internarea într-un
centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie. Perioada în care minorul, după dispunerea măsurilor
educative, se află legal în stare de libertate este prevăzută în art. 124 alin. (4) şi art. 125 alin. (4) C. pen.
(înlocuirea măsurii educative privative de libertate cu măsura asistării zilnice sau liberarea din centrul
educativ sau de detenţie). Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii
asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea
restului rămas neexecutat din durata măsurii internării, caz în care, dacă minorul nu revine în centrul
educativ sau de detenţie, săvârşeşte infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale.
Infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale se reţine numai în cazul persoanei condamnate
definitiv la executarea unei măsuri educative privative de libertate, nu şi în cazul luării unei măsuri
preventive privative de libertate faţă de aceasta (potrivit dispoziţiilor art. 243 C. pr. pen., faţă de minorul
infractor se poate dispune reţinerea sau arestarea preventivă, în cazuri excepţionale). În cazul minorului
care se sustrage de la executarea unei măsuri preventive, fapta sa va constitui infracţiunea de evadare, iar
nu infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale. Este regretabilă opţiunea legiuitorului de a diviza
încadrarea juridică a faptei minorului de a se sustrage de la executarea unei măsuri privative de libertate,
sancţionând mai dur nerespectarea măsurilor preventive luate în cursul procesului penal decât
nerespectarea măsurilor privative de libertate luate prin hotărârea definitivă de condamnare. Considerăm, în
acest sens, că instanţa de judecată, în individualizarea sancţiunii pentru infracţiunea de evadare, va trebui să
342
aibă în vedere condiţia specială a subiectului activ şi să reducă sancţiunea în consecinţă, având în vedere şi
limitele speciale ale infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale.
În varianta normativă prevăzută în alin. (3), fapta se săvârşeşte prin inacţiune, respectiv neexecutarea, de
către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele
prevăzute în art. 141 C. pen. Este vorba de pedepsele complementare aplicabile persoanelor juridice care
sunt exceptate de la dizolvare sau suspendarea activităţii (instituţiile publice, partidele politice, sindicatele,
patronatele şi organizaţiile religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii,
persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei).
Având în vedere limitările impuse şi în cazul celorlalte pedepse complementare, singurele pedepse
complementare care, teoretic, ar putea fi aplicate acestor categorii de persoane ar fi închiderea unor puncte
de lucru (cu excepţia persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei), interzicerea de
a participa la procedurile de achiziţii publice şi afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare. În cazul
aplicării vreuneia dintre pedepsele complementare enumerate persoanelor juridice prevăzute în art. 141 C.
pen., în caz de neexecutare a acestora, nu se poate aplica procedura de drept comun (care constă în
suspendarea activităţii ori dizolvarea persoanei juridice), aceste persoane fiind exceptate de la luarea
măsurii. Din această cauză s-a optat pentru responsabilizarea persoanelor din conducerea acestor persoane
juridice, prin incriminarea faptei mandatarului sau a administratorului care nu execută vreuna dintre
pedepsele complementare aplicate persoanei juridice dintre cele prevăzute în art. 141 C. pen.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru desfăşurarea
normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, prin subminarea inevitabilităţii executării sancţiunilor penale şi
a măsurilor de siguranţă luate de instanţă.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul acestei infracţiuni, pentru existenţa laturii obiective este necesar ca
între activitatea infracţională şi urmarea produsă (constând în starea de pericol) să existe o legătură de
cauzalitate. Aceasta rezultă din materialitatea faptei.
În cazul infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale, elementul subiectiv constă în vinovăţia care se
manifestă sub forma intenţiei directe sau indirecte.
Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de practica judiciară, statuându-se că fapta de sustragere de la
executarea măsurilor de siguranţă se comite cu intenţie directă sau indirectă*1).
Mobilul ori scopul nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar se vor stabili pentru o corectă şi
legală individualizare judiciară a pedepsei.
A. Forme
În cazul infracţiunii, actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare, nu sunt
pedepsite.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se săvârşeşte acţiunea incriminată. Acest moment este în
raport cu variantele în care se poate prezenta infracţiunea, momentul sustragerii de la executare ori al
neexecutării conform prevederilor legale a pedepselor complementare, accesorii ori măsurilor de siguranţă,
momentul sustragerii de la executarea unei măsuri educative privative de libertate ori momentul
neprezentării după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate sau momentul neexecutării
pedepsei complementare aplicate persoanei juridice prevăzute în art. 141 C. pen.
Similar infracţiunii de evadare, considerăm că infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale nu este
susceptibilă de a îmbrăca forma continuă, infracţiunea consumându-se în consecinţă la momentul apariţiei
obligaţiei de executare, din acest moment începând să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale
pentru infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale.
343
B. Sancţionare
Pentru varianta tip prevăzută în art. 288 alin. (1) C. pen. pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
Varianta atenuată prevăzută în alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Dacă însă făptuitorul este minor la data săvârşirii infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale,
sancţiunea se aplică potrivit dispoziţiilor părţii generale, constând într-o măsură educativă, iar nu într-o
pedeapsă.
Varianta atenuată prevăzută în alin. (3) se sancţionează cu amendă, potrivit prevederilor art. 61 alin. (4)
lit. a) C. pen.
Bucureşti 1994–1997, p. 92.
TITLUL V
Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
ART. 289
Luarea de mită
Infracţiunea de luare de mită este reglementată în Codul penal şi Legea nr. 78/2000 într-o variantă tip, o
variantă asimilată, o variantă atenuată şi o variantă agravată.
Varianta tip este prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen. şi constă în fapta funcţionarului public care,
direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se
cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea,
urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu
îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Varianta asimilată este prevăzută în art. 289 alin. (2) C. pen. şi constă în fapta prevăzută în alin. (1),
săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), dacă este comisă în legătură cu
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu
efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Varianta atenuată este prevăzută în art. 308 C. pen. şi constă în fapta prevăzută în art. 289 săvârşită de
către persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice
natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei
persoane juridice.
Infracţiunea de luare de mită prezintă şi o variantă agravată, prevăzută în Legea nr. 78/2000. Astfel,
potrivit art. 7, fapta este mai gravă dacă a fost săvârşită de o persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate publică;
b) este judecător sau procuror;
c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor;
d) este una dintre persoanele arătate la art. 293 din Codul penal.
344
a) Obiectul juridic generic. Infracţiunile de corupţie şi de serviciu au ca obiect juridic generic
ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu buna desfăşurare şi realizare a
activităţii de serviciu, care presupune executarea îndatoririlor de serviciu în mod cinstit şi corect*1).
b) Obiectul juridic special. Luarea de mită are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la
buna desfăşurare a activităţii de serviciu a unităţilor publice, a liber profesioniştilor ori a altor persoane
juridice, relaţii care implică îndeplinirea cu probitate, cu cinste şi corectitudine de către funcţionarii publici
şi de către alţi funcţionari a îndatoririlor profesionale.
Fără îndeplinirea acestor îndatoriri, funcţionarea unităţilor publice, a liber profesioniştilor ori a unor
persoane juridice private nu ar fi posibilă; de aceea, în cazul infracţiunilor de corupţie, accentul ocrotirii
penale cade, în primul rând, pe relaţiile sociale condiţionate de aducerea la îndeplinire a sarcinilor de
serviciu şi numai în al doilea rând, pe relaţiile sociale privitoare la activitatea acestor unităţi sau
persoane*2).
c) Obiectul material. Problema existenţei sau inexistenţei unui obiect material al infracţiunii de luare de
mită este destul de controversată.
Potrivit unor opinii, obiectul material îl constituie mita, adică „banii sau alte foloase, care nu i se cuvin”
subiectului activ*3).
În opinia care susţine că banii ori foloasele pretinse, primite ori a căror promisiune a fost acceptată,
expres sau tacit, de către subiectul activ, constituie obiectul material al infracţiunii de luare de mită, se
confundă obiectul material al acestei infracţiuni cu obiectul mitei; cele două noţiuni sunt însă total
deosebite.
Avem rezerve şi asupra cazurilor de excepţie, când se consideră că infracţiunea ar putea avea un obiect
material. În această opinie s-a susţinut că atunci când subiectul activ a efectuat actul pentru a cărui
îndeplinire a primit mită, dacă acest act priveşte un obiect material, acesta devine obiect material al
infracţiunii de luare de mită (de exemplu, coletul pentru a cărei remitere cu prioritate, factorul poştal a
pretins şi primit mită)*4).
După părerea noastră, actele făcute de cel mituit în favoarea mituitorului nu sunt tipice luării de mită –
pentru a se putea afirma că bunurile asupra cărora poartă materialitatea lor constituie obiectul material al
infracţiunii –, ci tipice sunt faptele de pretindere, primire sau acceptare a promisiunii. Or, numai dacă
acestea ar purta asupra unui bun, operând fizic asupra lui, expunându-l unui pericol sau vătămându-l, bunul
respectiv ar putea prezenta obiectul material al infracţiunii de luare de mită.
De asemenea, s-a mai afirmat că atunci când folosul necuvenit constă în prestarea unei munci (de
exemplu, repararea unui imobil, efectuarea unor lucrări la instalaţiile electrice, zugrăvirea unor încăperi),
obiectul asupra căruia se efectuează munca devine şi obiectul material al infracţiunii*5). Nici acest
exemplu nu ni se pare relevant, deoarece acţiunea de pretindere săvârşită de subiectul infracţiunii – pentru
că aceasta este acţiunea tipică – nu s-a exercitat asupra imobilului, instalaţiei electrice, încăperii etc., ci s-a
referit la prestaţia reparatorului, electricianului, zugravului care nu poate constitui obiectul material al
infracţiunii de luare de mită, cu atât mai mult cu cât nici nu are o existenţă materială.
Am putea susţine ca atare că infracţiunea de luare de mită nu are obiect material nici în mod
excepţional*6).
a) Subiectul activ. Infracţiunea de luare de mită este o infracţiune cu subiect activ calificat, în sensul că
autor al acestei fapte penale poate fi doar un funcţionar public sau o persoană care exercită, permanent sau
temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre
cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
În varianta asimilată, potrivit art. 289 alin. (2), subiectul activ este funcţionarul public asimilat. Este
vorba despre persoana care exercită un serviciu de interes public, învestită sau supusă controlul autorităţii,
345
În varianta agravată prevăzută în art. 7 din Legea nr. 78/2000, subiect activ este persoana care exercită o
funcţie de demnitate publică [în sensul art. 175 lit. b) teza I, drept pentru care trimitem la explicaţiile
oferite la acest articol în analiza noţiunii de „funcţionar public”]. De asemenea, realizează conţinutul
variantei agravate fapta de luare de mită săvârşită de un judecător, procuror, organ de cercetare penală sau
persoană cu atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor. Datorită atribuţiilor specifice
privind înfăptuirea justiţiei ori poziţiei acestora în cadrul autorităţii statului, faptele săvârşite de aceste
categorii de persoane prezintă un pericol social sporit în raport de faptele săvârşite de alte categorii de
funcţionari publici.
De asemenea, săvârşesc infracţiunea de luare de mită în varianta agravată persoanele arătate la art. 293
C. pen. Pentru explicaţii trimitem la analiza art. 293 C. pen.
Pentru existenţa infracţiunii de luare de mită se cere ca autorul să aibă calitatea de funcţionar în
momentul săvârşirii acţiunii tipice. Dacă în acel moment făptuitorul nu avea vreuna dintre aceste calităţi,
dar a pretins sau a primit foloasele ori a acceptat promisiunea lor, fapta ar putea constitui eventual o
înşelăciune. Au calitatea de subiect al infracţiunii şi funcţionarii publici neregulat sau nelegal învestiţi,
adică cei ale căror forme de învestire sunt în curs de îndeplinire sau nu sunt valabile, fiind făcute cu
încălcarea unor prevederi legale ori de către organe sau persoane incompetente, cu condiţia de a fi avut
aparenţa legalităţii în momentul săvârşirii faptei*7).
În varianta atenuată subiectul activ este reprezentat de alte categorii de persoane decât funcţionarul
public sau funcţionarul public asimilat. Astfel, săvârşesc infracţiunea de luare de mită în această variantă
de comitere persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei
persoane juridice. Este vorba de angajaţii unei persoane care exercită un serviciu de interes public şi care
este asimilată funcţionarului public, potrivit prevederile art. 175 alin. (2) C. pen., precum şi de persoanele
care exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice, indiferent de natura raportului juridic între
acestea (contract de muncă, de reprezentare, de prestări servicii etc.). Pentru stabilirea calităţii subiectului
activ în această variantă de comitere nu interesează deci dacă însărcinarea este permanentă sau temporară,
durata ei nefiind relevantă; de asemenea, nu are importanţă nici titlul însărcinării (director, inspector, şef de
echipă etc.), nici modalitatea învestirii (contract, alegere, numire, repartizare, concurs), nici validitatea
raportului de muncă.
Peste aceste variante de comitere şi în cadrul acestora se suprapun prevederile art. 1 din Legea nr.
78/2000 şi ale art. 294 C. pen., care extind sfera subiectului activ şi la alte categorii de persoane.
Astfel, în art. 1 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea infracţiunilor de
corupţie, legea enumeră următoarele persoane susceptibile să răspundă pentru fapte de corupţie:
a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor
publice sau instituţiilor publice;
b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care
participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome,
societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor
agenţi economici;
c) care exercită atribuţii de control, potrivit legii;
d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în măsura în care participă la
luarea deciziilor sau le pot influenţa;
e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în
care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia de
capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări,
în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne
şi internaţionale;
f) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o
organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;
346
g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)–f), în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 78/2000, persoanele prevăzute la art. 1 sunt obligate să îndeplinească
îndatoririle ce le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate, cu respectarea
strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, şi să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi
intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările primite,
pentru dobândirea pentru ele sau pentru alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Trebuie
menţionat că unele dintre prevederile art. 1 din Legea nr. 78/2000, fiind redactate în reglementarea
anterioară, sunt redundante şi se regăsesc acoperite în actuala reglementare în prevederile noţiunii de
„funcţionar public” sau de „persoană care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice de drept
privat” [în special, prevederile art. 1 lit. a) şi b)]. Legiuitorul a dorit însă să se asigure că sfera de
cuprindere a subiectului activ la infracţiunea de luare de mită este cât mai extinsă, chiar şi cu riscul
repetării unor categorii de subiecţi activi în articole diferite.
Sfera subiecţilor activi ai infracţiunii de luare de mită se extinde, potrivit art. 294 C. pen., şi la
funcţionari străini. Pentru explicaţii trimitem la analiza textului de lege menţionat.
În practica judiciară s-a considerat că au calitatea de funcţionari publici şi deci pot fi subiecţi activi ai
infracţiunii de luare de mită, printre alţii: inspectorul din cadrul Oficiului judeţean pentru Protecţia
Consumatorului care pretinde şi primeşte în mod repetat produse alimentare de la patronii unităţilor
comerciale pentru a nu le aplica sancţiuni contravenţionale*8); delegatul Direcţiei de Muncă şi Protecţie
Socială care, pentru calcularea timpului util de muncă în vederea pensionării unor persoane, a pretins şi
primit bani, refuzând să efectueze lucrarea pentru cei care nu plăteau*9); şeful de birou judiciar din cadrul
poliţiei care a pretins şi primit bani în vederea scoaterii unui minor din centrul de minori, fiind irelevantă
pentru existenţa infracţiunii împrejurarea că funcţionarul indică sau nu corect ce destinaţie urmează să dea
banilor primiţi, importantă fiind poziţia lui subiectivă privitoare la primirea foloaselor în legătură cu
îndatoririle sale de serviciu*10).
De asemenea, poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită şi directorul unei bănci care a solicitat
şi a primit o sumă de bani pentru acordarea unui împrumut unei societăţi comerciale*11) ori salariatul din
cadrul societăţilor comerciale cu capital privat*12), întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 308 C. pen.,
prevederile art. 289 C. pen. se aplică şi acestor persoane.
Infracţiunea de luare de mită poate fi săvârşită în oricare formă a participaţiei penale, coautorii însă
trebuie să aibă calitatea cerută de textul incriminator. Instigator sau complice poate fi orice persoană,
pentru aceştia necerându-se vreo calitate specială.
Cel care dă mita nu este participant la infracţiunea de luare de mită, ci autor al infracţiunii distincte de
dare de mită. În consecinţă, mituitorul nu poate fi complice sau instigator la luarea de mită, după cum cel
mituit nu poate fi complice sau instigator la infracţiunea de dare de mită. Va exista complicitate numai din
partea persoanei prin intermediul căreia suma de bani ajunge la cel mituit.
Nu va exista luare de mită dacă cererea de bani sau alte foloase făcute prin intermediar nu au ajuns la
cunoştinţa persoanei căreia îi era adresată, ci s-a oprit la intermediar, care nu a transmis-o acelei persoane.
Care este poziţia juridică a intermediarului la luarea de mită atunci când acesta are el însuşi calitatea
cerută de norma de incriminare? Este el autor sau complice?
În literatura juridică*13) s-a susţinut că intermediarul nu poate fi decât complice, iar în unele cazuri
instigator. Aşadar, deşi prin activitatea sa intermediarul înfăptuieşte chiar acţiunea constitutivă (primeşte,
pretinde etc.) a infracţiunii de luare de mită, totuşi această activitate, fiind prin voinţa legii fapta autorului,
nu poate fi caracterizată, în ceea ce îl priveşte pe intermediar, decât ca act de ajutor, deci de complicitate. În
cazul luării de mită, se pot ivi situaţii în care mita ajunge de la mituitor la mituit prin doi intermediari, care
acţionează succesiv. În acest caz, suma de bani sau folosul material de altă natură este luat de unul dintre
intermediari şi transmis celuilalt, care la rândul său îl remite funcţionarului public.
În situaţiile de acest fel, primul intermediar care îl ajută pe cel de-al doilea la îndeplinirea actului său de
complicitate, nu este cum s-ar putea crede un complice al complicelui, ci un complice al autorului luării de
mită.
347
Într-adevăr, în sistemul Codului nostru penal, complicitatea nu este o infracţiune de sine stătătoare,
susceptibilă ea însăşi de participaţie, complicele complicelui nu poate fi considerat decât complice al
autorului.
În cazurile de natura celor de mai sus este posibil ca primul intermediar să nu-l cunoască personal pe
funcţionarul public mituit, dar această împrejurare nu exclude calitatea sa de complice. Într-adevăr, aşa
cum s-a stabilit în literatura juridică, complicele şi autorul pot să nu se cunoască, fiind suficient – pentru
existenţa complicităţii – ca primul să aibă cunoştinţă despre fapta autorului şi să-l ajute, chiar din umbră,
chiar fără ca acesta să ştie de realizarea ei*14).
Activitatea de mijlocire între mituitor şi mituit pe care o desfăşoară intermediarul va constitui, după caz,
complicitate la dare sau luare de mită, după cum a înţeles să ajute, prin acţiunile sale, pe mituitor sau
mituit. După cum cel care dă mita nu este complice sau instigator la infracţiunea de luarea de mită şi nici
cel mituit nu este complice sau instigator la darea de mită, nici în persoana intermediarului nu se pot reţine
două infracţiuni în concurs (dare şi luare de mită) atunci când, înţelegând să ajute unul dintre participanţii
la mituire, intră automat în contact şi cu celălalt.
b) Subiectul pasiv special. În cazul luării de mită, subiectul pasiv special este autoritatea publică,
instituţia publică, instituţia ori altă persoană juridică de interes public ori persoana juridică privată, în
serviciul căreia făptuitorul realizează îndatoririle de serviciu.
Dacă obţinerea mitei este rezultatul constrângerii declanşate de funcţionarul public asupra persoanei
fizice care dă mita, aceasta este subiect pasiv al infracţiunii de luare de mită.
a) Elementul material. La infracţiunea de luare de mită, elementul material se realizează printr-o
acţiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin subiectului ori de acceptare a
promisiunii unor astfel de foloase.
Din analiza textului incriminator rezultă că prima modalitate de săvârşire a infracţiunii constă în fapta
subiectului activ de a pretinde bani sau alte foloase necuvenite.
A „pretinde ceva” presupune a cere cuiva în mod stăruitor, respectiv se formulează o anumită pretenţie.
Această pretindere însă nu implică neapărat satisfacerea pretenţiei formulate de făptuitor.
În caz de pretindere, iniţiativa aparţine întotdeauna funcţionarului public, elementul obiectiv al
infracţiunii fiind realizat independent de acceptarea sau neacceptarea cererii de către particular, fapta
putându-se comite prin cuvinte, gesturi, scrisori sau orice alt mijloc de comunicare, însă trebuie înţeleasă
de către cel căruia i se adresează.
A comis infracţiunea de luare de mită, printr-o acţiune de „pretindere”, inculpatul care a cerut unei
persoane o sumă de bani pentru a-i întocmi documente de restituire a unor garanţii vamale, solicitarea,
deosebit de clară a făptuitorului, fiind întărită şi de faptul tergiversării întocmirii respectivelor
documente*15).
O altă variantă alternativă sub care se poate prezenta elementul material al luării de mită constă într-o
acţiune de primire de bani sau alte foloase necuvenite.
A „primi” înseamnă a lua în posesie, a prelua un obiect care se înmânează, se dăruieşte ori a încasa o
sumă de bani. Primirea implică o dare corelativă şi, prin urmare, iniţiativa aparţine mituitorului.
Acţiunea de primire trebuie să fie voluntară şi spontană. Spontaneitatea presupune o relativă
concomitenţă între acceptarea propunerii şi primirea sau, cu alte cuvinte, inexistenţa între aceste două
momente, a unui interval de timp care să permită acceptării să devină ea însăşi relevantă juridic. În general,
orice primire implică o acceptare, care poate interveni fie chiar în momentul primirii, fie anterior. În cazul
luării de mită – varianta de care ne ocupăm –, acceptarea şi primirea nu se pot produce însă decât în acelaşi
timp, deoarece, dacă ar fi avut loc o acceptare a unei promisiuni de bani ori alte foloase anterior primirii
348
acestora, infracţiunea de luare de mită s-ar fi consumat în momentul acceptării. De aceea, primirea este
spontană, iniţiativa aparţinând mituitorului.
Uneori se poate întâmpla ca funcţionarul public, ajungând în posesia folosului, să nu-l refuze, dar nici
să-şi manifeste expres voinţa de a-l primi (de exemplu, lasă pe masă banii, biletul de avion sau de teatru
etc.)*16). Cu alte cuvinte, el nu primeşte în mod expres avantajul, dar păstrează deschisă posibilitatea de a-
l folosi. Or, în asemenea situaţie – din moment ce funcţionarul public nu refuză folosul, păstrând
posibilitatea de a beneficia efectiv de el –, se poate spune că ne aflăm în faţa unei „primiri”, în sensul legii,
şi aceasta chiar dacă, între timp, avantajul respectiv a încetat de a mai putea fi valorificat (de exemplu, data
biletului de avion a expirat).
În cazul în care banii sau foloasele au ajuns la funcţionarul public prin poştă, în urma expedierii lor cu
trenul sau în alt mod asemănător – pentru a se exclude ideea primirii –, destinatarul trebuie să-şi manifeste
cât mai neîntârziat voinţa de a nu le accepta. El nu este obligat să le expedieze trimiţătorului, suportând
astfel cheltuielile de transport, dar dacă nu o face trebuie să denunţe fapta autorităţilor. Dacă darul sau
folosul este predat unei persoane din familia funcţionarului public, primirea se consideră numai atunci când
acesta, aflând despre remiterea folosului şi fiind conştient că acesta îi este destinat lui, în considerarea
efectuării unui act de serviciu, se hotărăşte să-l păstreze.
Primirea se poate realiza nu numai ca urmare a remiterii banilor, bunurilor ori altor foloase, dar chiar şi
fără o înmânare materială a acestora, de exemplu: în cazul unei dispoziţii, chiar verbale, dată unui terţ, de a
preda un lucru, o valoare sau de a îndeplini o activitate din care rezultă un câştig pentru funcţionarul
public; în situaţia remiterii unui cec la purtător ori a unei recipise de depozit; în cazul înmânării cheilor
clădirii unde se află obiectul care se dă mită. Desigur, în situaţiile de mai sus nu este vorba de o
promisiune, întrucât promisiunea presupune o remitere viitoare afectată de condiţia acceptării, ceea ce nu
este cazul în exemplele menţionate.
Acceptarea promisiunii este a treia variantă a elementului material al infracţiunii de luare de mită.
A „accepta promisiunea” înseamnă a consimţi, a aproba, a fi de acord cu această promisiune, cu oferta.
Se înţelege că, în acest caz, iniţiativa aparţine mituitorului, iar funcţionarul public, fiind pus în faţa
promisiunii, o acceptă. Acceptarea promisiunii poate fi expresă sau tacită, iar în acest din urmă caz, ea
poate să rezulte şi din nerespingerea promisiunii ori din anumite manifestări care indică neîndoielnic
acceptarea. Se consideră acceptare şi conduita persoanei care nu dă la o parte, nu refuză, nu-şi manifestă
dezacordul faţă de promisiunea mituitorului. Nerespingerea promisiunii de mită este o acceptare tacită,
astfel că nu trebuie să fie incriminată distinct pentru a se stabili obligaţia funcţionarului public de a
respinge o asemenea promisiune şi a-l sili să iasă din apatie faţă de solicitările exterioare, asociindu-l astfel
la opera de prevenire a infracţiunilor şi de apărare a onoarei şi prestigiului funcţiei pe care o ocupă.
Pentru existenţa infracţiunii de luare de mită nu interesează dacă funcţionarul public săvârşeşte faptele
incriminate direct, adică el însuşi, sau indirect, prin intermediul unei alte persoane, în ambele situaţii el are
calitatea de autor.
Acţiunea care constituie elementul material al luării de mită trebuie să îndeplinească mai multe condiţii
concomitente:
1. Pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Prin „alte
foloase”, utilizată în cuprinsul art. 289 C. pen., se înţeleg, credem, orice fel de avantaje patrimoniale (de
exemplu, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei
locuinţe, prestaţiuni de serviciu în mod gratuit), dar şi nepatrimoniale (de exemplu, acordarea unui titlu sau
a unui grad ori a altor distincţii onorifice, a unor medalii etc.). În practica judiciară s-a decis, de exemplu,
că fapta unui funcţionar public de a solicita o sumă de bani cu titlu de împrumut, în scopul de a face un act
contrar îndatoririlor sale de serviciu, realizează infracţiunea de luare de mită, deoarece împrumutul
constituie un folos material*17).
În literatura de specialitate*18) s-a exprimat opinia că dacă între folosul primit şi actul realizat este o
vădită disproporţie, iar persoana nutreşte sentimente de dragoste, respect şi preţuire faţă de funcţionarul
public respectiv, n-ar constitui luare de mită primirea sau nerespingerea folosului (de exemplu, un cadou de
349
anul nou), precum şi primirea de daruri care exprimă (din partea celui care oferă sau promite) un sentiment
de recunoştinţă ori de respect personal.
Prin expresia „alte foloase” din conţinutul art. 289 C. pen. nu se înţelege, potrivit actualei reglementări,
şi favorurile de natură sexuală pretinse sau obţinute de funcţionarul public în legătură cu atribuţiile sale de
serviciu de la o persoană interesată direct sau indirect. Prin voinţa legiuitorului, o astfel de faptă a fost
incriminată distinct şi atenuat în art. 299 C. pen., folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual.
2. Banii sau celelalte foloase pretinse ori primite sau a căror promisiune a fost acceptată să fie
necuvenite, să nu fie legal datorate. Banii sau foloasele sunt necuvenite nu numai atunci când pentru
îndeplinirea unui act gratuit se pretinde sau se primeşte o retribuţie, ci şi atunci când se primeşte ceva peste
ceea ce legalmente este datorat sau se acceptă o promisiune care depăşeşte ceea ce se datorează. În acelaşi
timp, banii sau alte foloase trebuie să fie pretinse, primite etc., cu titlu de contraechivalent al conduitei pe
care făptuitorul se angajează să o aibă pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui
act privitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri*19).
Dacă făptuitorul pretinde, primeşte etc. o sumă de bani sau alte foloase, nu cu acest titlu, ci cu titlu de
obligaţie, care trebuie îndeplinită de cel ce solicită efectuarea actului, deşi o asemenea obligaţie nu este
impusă de lege, fapta nu constituie luare de mită, ci abuz în serviciu*20).
În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut ca abuz în serviciu, şi nu ca luare de mită, de exemplu,
fapta celui care pretinde şi primeşte, de la cei aflaţi în subordinea sa, avantaje materiale sub pretextul
acoperirii cheltuielilor făcute de el, îndeosebi prin folosirea autoturismului personal, pentru procurarea de
comenzi sau materii prime*21).
Dimpotrivă, s-a reţinut ca luare de mită, şi nu ca abuz în serviciu, fapta unui şef al serviciului personal la
schela de produse petroliere care, având atribuţii în legătură cu angajarea şi cu desfacerea contractului de
muncă, a pretins şi primit bani de la şapte persoane pentru a le angaja la unitatea respectivă*22).
3. Banii sau foloasele să fie pretinse, primite sau acceptate pentru sine sau pentru altul. Într-adevăr,
obiectul mitei poate fi reprezentat şi de foloase care numai indirect îmbunătăţesc situaţia funcţionarului
public (de exemplu, cadouri făcute soţiei care convieţuieşte cu funcţionarul public, cu ştiinţa acestuia şi în
legătură cu un act de serviciu). Există anumite persoane deosebit de prevăzătoare, care, pentru a nu fi
descoperite, solicită mituitorului ca banii sau foloasele să fie remise unor alte persoane (spre exemplu,
rude, prieteni, cunoştinţe). Esenţial este ca banii sau foloasele remise să reprezinte o contraprestaţie pentru
activitatea care se cere funcţionarului public în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea
îndeplinirii sau efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu. Nu este de esenţa infracţiunii de luare
de mită cui se remit efectiv banii sau foloasele, dar funcţionarul public trebuie să cunoască natura
retributivă a acestora şi scopul pentru care au fost date sau promise.
4. Actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire etc. se pretinde, se primeşte, se acceptă sau nu se
respinge promisiunea unor foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public,
adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri. Dacă
funcţionarul public pretinde ori primeşte bani sau alte foloase (ori acceptă promisiunea), în legătură cu
îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act care nu intră în îndatoririle sale
de serviciu, fapta nu constituie luare de mită, ci eventual o altă infracţiune (trafic de influenţă, înşelăciune
etc.)*23). În cazul în care, ulterior, deşi nu intră în atribuţiile sale de serviciu, funcţionarul public
îndeplineşte totuşi actul, fapta va constitui infracţiunea de uzurpare a funcţiei (art. 300 C. pen.).
În practica judiciară s-a decis că există luare de mită în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle de serviciu în situaţia unui administrator al unui cămin care a primit bani şi bunuri de la
studenţi pentru a le aproba cazarea în acel cămin*24); a unui gardian public, care se afla în serviciul de
pază şi i-a facilitat unui conducător de autocamion să intre cu prioritate în cadrul unităţii, pretinzându-i o
sumă de bani*25); a unui administrator al unei societăţi comerciale, care având ca obiect de activitate şi
desfăşurarea de jocuri de întrajutorare, a pretins sau primit sume de bani pentru a asigura premierea
anticipată a unor persoane*26); a unui ofiţer de poliţie care a pretins şi primit de la tatăl unui minor
infractor o sumă de bani pentru a-l scoate pe minor din acel centru*27). În ceea ce priveşte luarea de mită
350
săvârşită în legătură cu îndeplinirea unui act care face parte din atribuţiile de serviciu, trebuie menţionat că
sfera subiecţilor activi este mai restrânsă, nesăvârşind această infracţiune persoanele care desfăşoară un
serviciu de interes public în calitate de liber profesionişti [funcţionarii publici asimilaţi, potrivit art. 175
alin. (2) C. pen.]. În cazul acestor persoane nu se pune problema de a lua mită pentru a face un act conform
îndatoririlor lor, dat fiind că pentru aceste acte persoanele în cauză îşi stabilesc un onorariu. Infracţiunea de
luare de mită în cazul acestor persoane subzistă numai dacă pretinderea, primirea sau acceptarea
promisiunii unor bunuri sau foloase are loc pentru a nu îndeplini, a întârzia îndeplinirea sau a face un act
contrar îndatoririlor de serviciu.
Există luare de mită în legătură cu neîndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu în cazul unui
funcţionar însărcinat cu atribuţii de control privind consumul de apă şi cu verificarea tehnică a
branşamentelor care a primit bani pentru a nu sesiza branşarea ilegală la reţeaua de apă a unui alt
consumator*28); a unui ofiţer de poliţie care a pretins şi a primit o sumă de bani pentru a nu întocmi acte
de constatare a unor fapte contravenţionale*29); a unui controlor de bilete SNCFR care a primit sume de
bani, pentru a nu încheia acte de contravenţie unor călători fără bilet*30).
Există luare de mită în legătură cu întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu în
cazul unui funcţionar însărcinat cu executarea unui mandat de arestare care a primit daruri de la cel urmărit,
în scopul de a nu executa imediat, ci după o perioadă de timp, acel mandat*31).
S-a considerat, de asemenea, în practica judiciară că există luare de mită în legătură cu îndeplinirea unui
act contrar îndatoririlor de serviciu în cazul unui gestionar la un depozit de material lemnos care a primit
sume de bani pentru a confirma în fals unele note de recepţie*32); a unui medic la un dispensar pendinte de
o întreprindere care a primit diverse sume de bani de la unii salariaţi ai întreprinderii pentru a le elibera
certificate de concediu medical fără a-i examina*33); a unui paznic care a pretins şi primit un folos
material pentru a permite sustragerea de către alte persoane a unor bunuri aflate în paza sa*34).
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde se cerea ca faptele care realizează elementul material al
infracţiunii să aibă loc anterior sau cel mai târziu concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea
sau întârzierea în îndeplinirea actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public sau cu
efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, în actuala reglementare nu mai există această condiţie de
timp, fiind suficient ca fapta să se săvârşească în legătură cu atribuţiile de serviciu ale celui mituit,
indiferent de momentul intervenţiei înţelegerii de mituire. Astfel, făptuitorul poate să pretindă, primească
sau accepte promisiunea banilor sau foloaselor înaintea înfăptuirii actului, în timpul înfăptuirii sau după
realizarea acestuia, fapta constituind în toate cazurile infracţiunea de luare de mită. Este de menţionat că,
potrivit reglementării anterioare, dacă făptuitorul primea bani sau alte foloase după îndeplinirea unui act
privitor la îndatoririle sale de serviciu şi la care era obligat în temeiul acestora, fapta nu constituia luare de
mită, ci infracţiunea de primire de foloase necuvenite (art. 256 C. pen. anterior). În actuala reglementare nu
mai există această distincţie, astfel că este suficient să intervină o înţelegere între mituitor şi cel mituit
pentru realizarea conţinutului infracţiunii de luare de mită, chiar dacă această înţelegere intervine după
îndeplinirea actului şi fără a avea importanţă dacă actul îndeplinit a fost conform sau contrar atribuţiilor de
serviciu.
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunii de luare de mită, se creează o stare de pericol
pentru relaţiile sociale referitoare la normala activitate a autorităţilor, instituţiilor publice, a operatorilor
economici sau persoanelor juridice cu capital majoritar sau integral de stat, a persoanelor care exercită un
serviciu de interes public sau a oricărei persoane juridice.
În literatura juridică s-a relevat pe drept cuvânt că atunci când elementul material constă în primirea de
mită care a fost pretinsă în scopul îndeplinirii unui act licit privitor la îndatoririle de serviciu, urmarea
imediată constă şi în vătămarea patrimoniului adusă persoanei constrânse a da mită*35).
Când mituitorul dă mită din proprie iniţiativă, fără a i se fi pretins, nu se poate vorbi de o pagubă în
patrimoniul acestuia, fapta sa constituie infracţiune, iar diminuarea patrimoniului suferită nu se află în
raport cauzal cu acţiunea celui mituit.
351
c) Raportul de cauzalitate. În cazul luării de mită, legătura de cauzalitate dintre fapta incriminată, care
constituie elementul material, şi urmarea imediată derivă din însăşi materialitatea faptei săvârşite de
subiectul activ.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de luare de mită se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Există două argumente pentru adăugarea, în noua reglementare, a intenţiei indirecte ca formă a
vinovăţiei: în primul rând, înlocuirea scopului din reglementarea anterioară cu sintagma „în legătură cu” în
noul Cod penal, iar, în al doilea rând, absorbirea în noua reglementare a luării de mită a infracţiunii de
primire de foloase necuvenite din vechea reglementare, infracţiune care se săvârşea atât cu intenţie directă,
cât şi cu intenţie indirectă.
Astfel fiind, este suficient să se constate că finalitatea prevăzută în textul incriminator a fost urmărită sau
acceptată de făptuitor, indiferent dacă s-a realizat sau nu, pentru ca să existe intenţia şi deci să existe
infracţiunea de luare de mită*36). Dacă după consumarea infracţiunii funcţionarul public îndeplineşte actul
în virtutea atribuţiilor sale de serviciu şi prin aceasta săvârşeşte o altă infracţiune, va exista un concurs de
infracţiuni între infracţiunea de luare de mită şi infracţiunea săvârşită ulterior (spre exemplu, abuz în
serviciu, fals intelectual, favorizarea făptuitorului etc.).
Mobilul faptei analizate este, de regulă, dorinţa subiectului activ de a obţine câştiguri pe căi ilicite. Pot fi
şi alte impulsuri secundare, adiacente, care să concure la determinarea funcţionarului să săvârşească luarea
de mită, însă aceste elemente subiective nu condiţionează existenţa vinovăţiei.
A. Forme
Luarea de mită, în principiu, este susceptibilă de toate formele infracţiunii.
Din analiza textului incriminator rezultă că din cele trei variante de săvârşire, „acceptarea” este, în
esenţă, act pregătitor al primirii ilicite a banilor sau foloaselor, care însă a fost incriminată autonom, fiind
plasată pe acelaşi plan cu luarea de mită propriu-zisă.
În cazul infracţiunii de luare de mită, tentativa nu este incriminată şi sancţionată distinct, ci este
asimilată, prin specificul modalităţilor de comitere, faptei consumate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul pretinderii ori primirii banilor sau altor foloase ori
acceptării promisiunii.
Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă cel ce a făcut promisiunea a dus-o la îndeplinire.
În situaţia în care banii sau alte foloase sunt remise în rate succesive, fapta are caracterul de infracţiune
continuată*37).
Infracţiunea de luare de mită poate veni în concurs şi cu alte fapte penale. Aşa, de exemplu, în practica
judiciară s-a statuat că primirea de bani sau alte foloase de către un paznic pentru a înlesni furtul unor
bunuri aflate în paza lui şi săvârşirea sustragerii cu permisiunea sa constituie infracţiunea de luare de mită,
în concurs real cu complicitatea la furt*38). De asemenea, s-a decis că fapta inculpatului, sergent major în
rezervă, care, într-una dintre nopţi, a oprit spre control un autoturism înmatriculat în Germania şi găsindu-l
pe şofer circulând fără acte în regulă, a pretins şi primit o sumă de bani pentru a înapoia actele
autoturismului şi pentru a distruge înscrisurile încheiate (procesul-verbal şi declaraţiile martorilor), acţiuni
pe care le-a îndeplinit după primirea banilor, constituie infracţiunea de luare de mită în concurs cu cea de
distrugere de înscrisuri*39).
B. Sancţionare
În conformitate cu prevederile art. 289 alin. (1) şi (2) C. pen., luarea de mită în varianta tip şi varianta
asimilată se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
352
În varianta agravată (art. 7 din Legea nr. 78/2000), fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art.
289 C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime.
În varianta atenuată prevăzută în art. 308 C. pen., fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289
C. pen., ale cărei limite se reduc cu o treime.
Potrivit art. 289 alin. (3) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar
când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Cu toate că măsura de siguranţă a confiscării speciale îşi are sediul materiei în art. 112 C. pen.,
legiuitorul a prevăzut-o şi în art. 289 alin. (3) C. pen., pentru a-i sublinia caracterul obligatoriu.
Cu privire la confiscarea sumei de bani, în practica judiciară s-a decis că în cazul în care unul dintre
inculpaţi a fost condamnat pentru luare de mită, iar celălalt pentru dare de mită – obiectul mitei
constituindu-l o sumă de bani, dată de cel de-al doilea şi primită de cel dintâi –, măsura confiscării speciale
a acestei sume de bani trebuie luată numai faţă de autorul infracţiunii de luare de mită, obligarea fiecărui
inculpat în parte la plata acelei sume este nelegală*40).
În cazul în care suma dată drept mită inculpatului nu este a celui care a dat banii, ci a fost pusă la
dispoziţia acestuia din fondurile poliţiei pentru realizarea flagrantului, banii nu pot fi confiscaţi, ci predaţi
organului de cercetare penală*41).
Mai trebuie menţionat că banii sau foloasele trebuie remise efectiv funcţionarului public pentru a putea fi
confiscate, nefiind posibilă confiscarea unor foloase promise funcţionarului public.
*1) Obiectul juridic generic, fiind acelaşi pentru toate infracţiunile prevăzute în Titlul V, nu-l vom mai
reda în continuare pentru fiecare infracţiune din acest titlu.
*2) V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 66–67.
*3) O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 247.
*5) Ibidem, p. 130–131.
*6) V. Dobrinoiu, Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită formă continuată, în RRD nr. 12/1981,
p. 45–49.
*7) V. Paşca, Funcţionarul public (Comentariu), în G. Antoniu ş.a., Noul Cod penal. Comentariu pe
articole, vol. II, art. 57–171, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 565, C. Duvac, Conceptul de funcţionar
public în lumina noului Cod penal, în Dreptul nr. 1/2011, p. 97.
*10) CSJ, s. mil., Dec. nr. 11/1995, în RDP nr. 2/1996, p. 118.
*13) V. Rămureanu, Poziţia juridică a intermediarului la infracţiunea de luare şi dare de mită, în
Justiţia Nouă nr. 3/1961, p. 562.
*14) V. Papadopol, Condiţiile generale ale participaţiei penale, în RRD nr. 5/1970, p. 38.
*15) CSJ, S. pen. nr. 2461/1997, în Culegere de decizii pe anul 1997, p. 334–336.
*20) Există opinia că fapta va constitui abuz în serviciu şi nu luare de mită ori de câte ori funcţionarul
public va motiva destinaţia şi va destina efectiv profitul ilicit primit nu în folos propriu, ci în folosul unităţii
(D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu, în RRD nr.
1/1987, p. 43).
353
*21) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 19/1985, în RRD nr. 7/1985, p. 73.
*24) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 316/2001, în Dreptul nr. 6/2002, p. 177.
*27) CSJ, s. mil., Dec. nr. 11/1995, în Dreptul nr. 11/1996, p. 128. A se vedea, de asemenea: CSJ, s.
pen., Dec. nr. 605/1995, în Dreptul nr. 1/1996, p. 145; CSJ, s. pen., Dec. nr. 1923/1995, în Dreptul nr.
5/1996, p. 128; Trib. Bihor, Dec. pen. nr. 383/1991, în Dreptul nr. 4/1992, p. 76.
*29) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1473/1999, în T. Mrejeru, D.P.A. Florescu, D. Safta, M. Safta, Infracţiunile
de corupţie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 77.
*30) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1510/1999, în T. Mrejeru şi colab., op. cit., p. 104.
*31) Trib. Capitalei, s. I pen., Dec. nr. 2735/1956, în Legalitatea populară nr. 8/1957, p. 956.
*32) C. Ap. Craiova, s. pen., Dec. nr. 349/2001, în Dreptul nr. 2/2002, p. 182.
*33) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 129/1993, în Dreptul nr. 9/1994, p. 91.
*36) Ibidem.
*37) V. Dobrinoiu, Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită, infracţiune continuată, în RRD nr.
12/1981, p. 45–49.
*38) CSJ, s. pen., Dec. nr. 532/1995.
*39) I. Vasiu, op. cit., vol. II, p. 550.
*40) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 81/A/1997, în Şt. Crişu, E.D. Crişu, op. cit., p. 622.
ART. 290
Darea de mită
Darea de mită se caracterizează printr-o acţiune de corupere exercitată de un particular asupra unui
funcţionar public sau altei persoane cu atribuţii de serviciu în serviciul unui funcţionar public asimilat sau
oricărei persoane juridice*1).
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă atenuată în art. 290 şi art. 308 C. pen.
Potrivit art. 290 alin. (1) C. pen., darea de mită constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori
alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289.
Constituie varianta asimilată, potrivit art. 308 C. pen., darea de mită săvârşită în legătură cu persoanele
care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în
serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane
juridice.
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de dare de mită, obiectul juridic special îl constituie
relaţiile sociale privitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfăşurare este incompatibilă cu
354
săvârşirea actelor de corupere asupra funcţionarilor publici sau a altor persoane care exercită însărcinări în
serviciul unui funcţionar public asimilat ori în cadrul unei persoane juridice.
Prin activitatea ilicită a persoanelor rău intenţionate, care caută să-şi rezolve în mod fraudulos interesele,
se pune în pericol bunul mers al altor persoane juridice private sau publice.
b) Obiectul material. Infracţiunea de dare de mită nu are obiect material*2). Conform unor opinii totuşi,
atunci când oferirea de mită a fost respinsă, banii sau foloasele care trebuia să aibă rolul de mijloace de
săvârşire a faptei devin obiecte materiale ale acesteia. De asemenea, atunci când folosul oferit constă în
prestarea unei munci, obiectul asupra căruia se efectuează munca devine obiect material al infracţiunii*3).
Aşa cum am arătat la infracţiunea de luare de mită, nu subscriem la această opinie.
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de dare de mită, poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale de vârstă şi responsabilitate cerute de lege subiectului unei infracţiuni. Infracţiunea
poate fi săvârşită şi de un funcţionar public, însă, în această situaţie, el apare în raport cu funcţia sau
serviciul pe care îl îndeplineşte funcţionarul public mituit ca o persoană particulară.
Referitor la participaţia penală, potrivit legislaţiei penale în vigoare, darea şi luarea de mită sunt două
fapte distincte, deosebite, fiecare dintre ele cu subiect activ (autor nemijlocit) propriu. Cel ce dă mita
(mituitorul) trebuie socotit totdeauna ca autor al infracţiunii de dare de mită, şi nu ca instigator sau
complice la infracţiunea corelativă. În acelaşi timp, funcţionarul public corupt (mituit) va avea calitatea de
autor al infracţiunii de luare de mită, şi nu instigator sau complice la darea de mită.
Fapta persoanei interpuse – care promite, oferă sau dă bani ori alte foloase pentru şi în numele altei
persoane – este socotită, prin voinţa legiuitorului, a fi însăşi fapta acesteia din urmă, căreia, ca atare, nu i se
poate refuza calitatea de autor*4).
Darea de mită comisă prin intermediar constituie infracţiune numai dacă promisiunea, oferta sau folosul
ajunge la funcţionarul public sau persoana mituită, nu şi atunci când acţiunea tipică (necunoscută
funcţionarului public) se opreşte la intermediar.
Atunci când chiar intermediarul l-a determinat pe mituitor să săvârşească fapta prin intermediul său, el
va fi socotit instigator la fapta de dare de mită în care se absoarbe, dacă este cazul, complicitatea, deoarece
instigarea, ca formă de participaţie principală, absoarbe complicitatea, formă de participaţie secundară.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de dare de mită, subiectul pasiv îl constituie orice autoritate
publică, instituţie publică, instituţie sau altă persoană juridică publică ori privată ori persoană care exercită
un serviciu de interes public, din al căror personal face parte funcţionarul public sau persoana căreia i se dă
mită.
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte
foloase ce nu se cuvin unui funcţionar public sau unei alte persoane care exercită, permanent sau temporar,
cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice, direct sau indirect, pentru sine
sau pentru altul, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act
ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Prin „promisiune” se înţelege angajamentul, făgăduiala, obligaţia pe care şi-o asumă o persoană faţă de
un funcţionar public de a remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase, dacă va acţiona sau nu va acţiona
în sensul urmărit şi dorit de acea persoană. Promisiunea presupune un act unilateral al mituitorului, ea
neimplicând neapărat actul corelativ al acceptării de către funcţionarul public.
Mijloacele prin care se face promisiunea sunt multiple. Aceasta se poate face verbal, în scris, precum şi
în orice alt mod; ea trebuie însă să ajungă la cunoştinţa destinatarului (funcţionarului public sau persoanei
355
care exercită atribuţii similare în varianta atenuată), neavând relevanţă, aşa cum menţionam, dacă acesta o
acceptă sau o respinge.
Prin „oferire” se înţelege activitatea de prezentare funcţionarului public a banilor sau folosului pe care
acesta urmează să îl primească, în scopurile precizate prin textul incriminator, infracţiunea de dare de mită
subzistând chiar dacă oferta nu este acceptată.
Modurile în care oferta ajunge la funcţionarul public nu au relevanţă atât timp cât ea a ajuns la cunoştinţa
acestuia. În acelaşi timp, pentru existenţa infracţiunii se cere ca oferta să fie precisă, neechivocă, să se
concretizeze într-o acţiune efectivă şi reală.
Atunci când oferta este precedată de promisiune, infracţiunea se consumă odată cu formularea
promisiunii, fără însă ca oferta consecutivă să fie lipsită de orice consecinţe de ordin juridic.
În practică s-a decis ca reprezentând infracţiune de dare de mită săvârşită în această modalitate în cazul
oferirii unor sume de bani de către inculpat unui lucrător de poliţie, spre a nu controla marfa pe care o
transporta*5), ori a faptei unei persoane care a oferit o sumă de bani unor gardieni publici, în scopul de a-i
permite să sustragă bunuri aflate în paza lor*6).
Ceea ce caracterizează oferta este prezentarea banilor sau foloaselor ce constituie obiectul mitei ori
posibilitatea ca acestea să fie imediat remise. Prin urmare, oferta nu este afectată de vreun termen. Spre
deosebire de ofertă, promisiunea priveşte sume de bani sau foloase viitoare, în sensul că nu sunt prezentate
sau puse la dispoziţia funcţionarului în momentul formulării sale; ea este afectată deci de un termen.
Dacă funcţionarul public respinge oferta, infracţiunea de luare de mită nu se realizează, dacă însă o
acceptă, el primind banii sau foloasele, fapta lui constituie luare de mită. Niciuna dintre aceste ipoteze însă
nu afectează existenţa de sine stătătoare a infracţiunii de dare de mită.
În fine, „a da banii” sau alte foloase presupune a preda, efectiv, a remite funcţionarului public banii sau
foloasele. Este nerelevantă împrejurarea că mituirea nu a reuşit, adică nu l-a determinat pe funcţionarul
public să ia mita, întrucât infracţiunea se consumă odată cu acţiunea de predare, înmânare a avantajului
material.
Nu prezintă importanţă dacă banii sau foloasele au fost date din proprie iniţiativă sau cedând solicitărilor
funcţionarilor publici ori dacă au fost date direct sau indirect (prin intermediar).
Infracţiunea de dare de mită subzistă chiar dacă nu s-a realizat actul pentru care s-au dat banii sau
foloasele, infracţiunea consumându-se odată cu activitatea de predare, de înmânare a banilor sau a altor
foloase, neprezentând importanţă nici dacă darea a avut loc în mod efectiv.
Infracţiunea de dare de mită se realizează în varianta tip sau în varianta atenuată în funcţie de calitatea
persoanei căreia îi este destinată mita. Astfel, dacă se încearcă mituirea unui funcţionar public sau
funcţionar public asimilat [art. 175 alin. (2) C. pen.], fapta va constitui dare de mită în varianta tip. Dacă se
încearcă mituirea unei persoane care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o
însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen.
sau în cadrul oricărei persoane juridice, se va reţine varianta atenuată a infracţiunii de dare de mită. S-a
considerat că prin prisma persoanelor susceptibile de a fi mituite, care, în această variantă, aparţin în
majoritate sectorului privat sau sunt angajaţi ai unei persoane care exercită un serviciu de interes public,
fapta prezintă un grad de pericol social mai scăzut în comparaţie cu încercarea de mituire a unui funcţionar
public, care afectează bunul mers al instituţiilor publice. Pentru explicaţii privind sfera persoanelor
cuprinse la art. 175 şi art. 308 C. pen., trimitem la subiectul activ la infracţiunea de luare de mită.
Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită se cere a fi întrunite mai multe condiţii, mai multe cerinţe
esenţiale:
1. Prima condiţie constă în aceea că promisiunea, oferirea sau darea de mită să aibă ca obiect bani sau
alte foloase.
În lipsa darurilor nu poate să existe o infracţiune, întrucât legea penală, evident, nu pedepseşte
demersurile, nici rugăminţile, nici insistenţele sau recomandările, chiar dacă ele ar avea drept rezultat
determinarea funcţionarului să facă un act nedrept şi să încalce din slăbiciune, îndatoririle funcţiei sale.
Cu privire la înţelesul noţiunii de „foloase”, a se vedea cele arătate în paginile anterioare.
356
2. A doua condiţie este aceea ca banii sau foloasele promise, oferite sau date să fie necuvenite, să nu fie
datorate, potrivit legii, deci să aibă caracter de retribuţie, adică să constituie plata (sau răsplata) în vederea
unui act determinat, arătat în mod explicit*7). Foloasele sunt necuvenite atunci când se promite, se oferă
sau se dă peste ceea ce este datorat în mod legal*8).
Este vorba, mai precis, de plata (sau răsplata) în vederea realizării unuia sau unora din scopurile arătate
în art. 254 C. pen.
3. A treia condiţie este ca banii sau foloasele să fie date sau promise pentru cel mituit sau pentru o terţă
persoană. Esenţial este ca banii sau foloasele să constituie o contraprestaţie pentru activitatea ce se solicită
funcţionarului public sau persoanei care poate face obiectul activităţii de mituire, şi nu este necesar ca banii
sau foloasele să fie destinate direct celui mituit.
4. În sfârşit, ultima condiţie este aceea ca actul în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea etc., subiectul
activ promite, oferă sau dă bani ori alte foloase să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale
funcţionarului ori un act contrar acestor îndatoriri.
Nu interesează deci dacă actul în vederea căruia se dă mita este licit sau ilicit*9).
În practica judiciară au fost considerate infracţiuni de dare de mită săvârşite în legătură cu acte privitoare
la îndatoririle de serviciu ale celui mituit fapta unei persoane de a fi oferit o sumă de bani unor funcţionari
ai firmei S.W.B.C. Galaţi pentru aceştia să nu dea curs întocmirii unor acte de constatare a unei infracţiuni
de furt comisă în dauna SC I. Galaţi*10); fapta unei persoane de a fi oferit o sumă de bani secretarului şef
al unei instituţii de învăţământ pentru eliberarea în fals a unei diplome*11); fapta unei persoane care,
aflând că un prieten al său, faţă de care se efectuau cercetări penale, a fost reţinut şi condus la sediul poliţiei
de un ofiţer de poliţie, de a oferi acestuia – fiind însă refuzat – un inel de aur pentru a-l pune în libertate pe
prietenul său, chiar dacă ordonanţa de reţinere a fost emisă de un alt ofiţer de poliţie care a continuat
urmărirea penală*12); ori fapta inculpatului care a oferit o sumă de bani unui funcţionar pentru a fi
abandonate cercetările ce se efectuau cu privire la un transport de marfă importată de societatea comercială
reprezentată de inculpat*13).
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde infracţiunea de dare de mită exista numai dacă
promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase se comitea anterior îndeplinirii sau neîndeplinirii de
către funcţionarul public a actului în vederea căruia mituitorul a acţionat sau cel mai târziu în timpul
îndeplinirii îndatoririlor de serviciu, potrivit actualei reglementări, fapta trebuie săvârşită în legătură cu
atribuţiile de serviciu ale celui mituit. Aceasta înseamnă că activitatea mituitorului nu este condiţionată de
momentul când persoana a cărei mituire se încearcă îndeplineşte atribuţiile de serviciu. Astfel, fapta
constituie dare de mită atât atunci când promisiunea sau oferirea au loc anterior îndeplinirii actului de către
funcţionarul public, cât şi atunci când darea bunurilor sau foloaselor are loc după îndeplinirea actului,
indiferent dacă a intervenit o înţelegere anterioară comiterii actului sau nu. De asemenea, fapta constituie
infracţiunea de dare de mită, în cazul remiterii ulterioare îndeplinirii actului, indiferent dacă actul îndeplinit
de funcţionarul public este conform sau contrar atribuţiilor de serviciu.
Evident, nu va constitui dare de mită atunci când funcţionarul public căruia i s-au promis, oferit sau dat
foloasele nu are competenţa de a efectua actul în vederea căruia particularul a comis fapta de mai sus.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii analizate, urmarea imediată constă în producerea unei stări
de pericol în sensul creării posibilităţii unei îndepliniri incorecte sau a unei neîndepliniri a îndatoririlor de
serviciu de către un funcţionar public sau o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o
remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175
alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice. Pe de altă parte, există şi pericolul stânjenirii
realizării în bune condiţiuni şi în mod legal a activităţii unui organ de stat, instituţii sau a oricărei persoane
juridice. Urmarea precizată derivă din însăşi comiterea infracţiunii, întrucât textul incriminator nu
condiţionează existenţa faptei de producerea unui rezultat determinat şi concret.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de dare de mită, este necesar
să existe o legătură de cauzalitate între activitatea infracţională şi urmarea imediată, în sensul că activitatea
357
de promitere, oferire sau dare de mită a creat o stare de pericol pentru activitatea instituţiilor publice sau a
altor persoane juridice.
Sub aspect subiectiv, fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Subiectul activ al dării de mită, săvârşind cu voinţă una dintre acţiunile tipice, ştie, cunoaşte că banii sau
foloasele pe care le promite, le oferă sau le dă unui funcţionar nu se cuvin acestuia, ci reprezintă o
retribuţie pentru a-l determina să îndeplinească ori să încalce îndatoririle de serviciu ori pentru că le-a
îndeplinit sau încălcat deja; acţionând în acest fel, făptuitorul are implicit reprezentarea pericolului creat
pentru activitatea persoanelor prejudiciate – a căror normală desfăşurare presupune îndeplinirea serviciului
de către toţi funcţionarii publici în condiţii de probitate şi legalitate*14), rezultat pe care îl urmăreşte sau îl
acceptă.
Dacă făptuitorul nu a avut reprezentarea că săvârşeşte una dintre acţiunile incriminate, fapta sa nu
constituie infracţiunea de dare de mită. În practica judiciară, în acest sens, s-a decis că oferta făcută în stare
de beţie totală şi în împrejurări care dovedesc că nu este rezultatul unui act deliberat nu este de natură a
conduce la concluzia existenţei laturii subiective a acestei infracţiuni*15). Dimpotrivă, dacă inculpatul a
săvârşit fapta după consumarea voluntară a unei cantităţi de băuturi alcoolice în timpul programului de
lucru, starea de beţie în care s-a aflat inculpatul nu s-a datorat unor cauze independente de voinţa sa, iar, pe
de altă parte, nu a fost vorba de o intoxicaţie alcoolică care să fie cvasiparalizantă pentru energia sa fizică,
să determine o întunecare a facultăţilor mintale, în aşa fel încât inculpatul să piardă total controlul
acţiunilor comise, capacitatea de înţelegere şi voinţă*16).
De asemenea, nu este realizat elementul subiectiv al infracţiunii de dare de mită nici în ipoteza în care
făptuitorul s-a aflat în eroare de fapt cu privire la caracterul actului solicitat funcţionarului public.
În practica judiciară s-a decis că dacă s-a dat o sumă de bani unui funcţionar ca să falsifice un înscris
oficial, fapta constituie dare de mită în concurs cu instigare la infracţiunea de fals intelectual*17). Este
suficient ca făptuitorul să fi gratificat funcţionarul în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia, nefiind
necesar ca această acţiune să fie urmată de îndeplinirea, neîndeplinirea etc. a actului avut în vedere de
făptuitor. În cazul în care funcţionarul public săvârşeşte ulterior gratificării o infracţiune la care s-a obligat
prin primirea folosului, fapta va constitui concurs de infracţiuni.
A. Forme
Din examinarea, în esenţa lor, a celor trei acţiuni ce realizează elementul material al infracţiunii de dare
de mită se poate constata că una dintre acestea – promisiunea de bani ori alte foloase – reprezintă un act de
pregătire al dării de mită, incriminat însă autonom ca infracţiune consumată.
Consumarea infracţiunii de dare de mită are loc instantaneu (momentan) în momentul săvârşirii
oricăreia dintre acţiunile tipice – de dare, oferire ori promisiune – incriminate prin art. 290 C. pen.
Infracţiunea de dare de mită poate subzista sub forma infracţiunii continuate dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen.
În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care, cu aceeaşi ocazie, a oferit suma de 200 de dolari
la doi agenţi de poliţie pentru ca aceştia să nu-i întocmească proces-verbal de constatare a infracţiunii la
regimul circulaţiei rutiere realizează conţinutul constitutiv a două infracţiuni autonome de dare de mită,
aflate în concurs ideal*18). Avem rezerve faţă de această decizie, deoarece se aduce atingere unei singure
valori sociale, respectiv relaţiile de serviciu şi există unitate de timp şi loc în comiterea faptei. În
consecinţă, considerăm că în speţă s-a comis o infracţiune simplă*19).
B. Sancţionare
358
Infracţiunea de dare de mită este pedepsită în varianta tip cu închisoare de la 2 la 7 ani. Varianta atenuată
prevăzută în art. 308 C. pen. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 290 C. pen., ale cărei limite se
reduc cu o treime.
În conformitate cu prevederile art. 290 alin. (5) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau
date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Măsura confiscării speciale operează în cazul dării de mită numai atunci când fapta se săvârşeşte prin
oferire şi prin dare de bani sau alte foloase, nu însă şi în varianta comiterii infracţiunii prin promisiunea de
bani sau alte foloase.
În situaţia când mita a fost promisă, oferită sau dată ca urmare a constrângerii, nu se va proceda la
aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, ci, în baza art. 290 alin. (4) C. pen., banii, valorile sau
orice alte bunuri vor fi restituite persoanei care le-a dat. De asemenea, banii sau valorile se restituie şi în
cazul în care operează cauza de nepedepsire de la alin. (3) (mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta
mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta), dar în această situaţie
restituirea operează dacă banii sau foloasele au fost date după efectuarea denunţului. Dacă banii sau
foloasele au fost date anterior denunţului, făptuitorul beneficiază de cauza de nepedepsire, dar confiscarea
specială operează, iar banii sau foloasele date nu se restituie.
5. Cauze care exclud existenţa infracţiunii. Cauze de nepedepsire
A. Cauze care exclud existenţa infracţiunii

Potrivit art. 290 alin. (2) C. pen., darea de mită nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost
constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită. În această situaţie, ne aflăm în faţa unei cauze
speciale de neimputabilitate. Între constrângerea prevăzută în art. 25 C. pen. şi cea prevăzută în art. 290
alin. (2) C. pen. există unele deosebiri de exprimare a legiuitorului.
În cazul constrângerii reglementate de art. 25 C. pen., mijlocul de înfăptuire îl constituie numai
ameninţarea cu un pericol grav, în timp ce, potrivit art. 290 alin. (2) C. pen., constrângerea se efectuează
prin orice mijloace, chiar printr-un refuz al funcţionarului public de a îndeplini actul cerut de solicitant, fără
acordarea de bani sau alte foloase, perspectivă de natură a crea în psihicul celui constrâns o presiune
puternică, determinându-l să dea foloasele sau banii. De asemenea, dacă valoarea periclitată prin activitatea
făptuitorului în cazul constrângerii din art. 25 C. pen. ar putea să fie numai o valoare legată de persoana
omului (viaţa, sănătatea, integritatea corporală, libertatea etc.), în cazul reglementat de art. 290 alin. (2) C.
pen., poate fi orice valoare de interes deosebit pentru cel constrâns, inclusiv, valorile de ordin patrimonial.
În fine, dacă în situaţia constrângerii morale, reglementată de art. 25 C. pen., celui constrâns nu-i rămâne
nicio posibilitate de opţiune, pericolul de care este ameninţat neputând fi înlăturat decât prin săvârşirea
faptei la care este silit, în cazul prevăzut în art. 290 alin. (2) C. pen., cel constrâns ar avea în principiu şi
alte posibilităţi (de pildă, să renunţe la actul pretins funcţionarului), însă importanţa pentru sine a actului pe
care îl solicită îl determină să opteze pentru alternativa de a ceda în faţa constrângerii*20).
Am adăuga la aceste argumente şi ideea că despre o constrângere a mituitorului poate fi vorba numai
când acesta solicită de la un funcţionar public un act licit, deoarece în celelalte ipoteze nu funcţionarul
public exercită o presiune asupra solicitantului, ci acesta presează asupra funcţionarului public încercând
să-l determine cu bani sau alte foloase să-şi încalce îndatoririle de serviciu.
În practica judiciară s-a decis că nu există constrângere, dispoziţiile art. 290 alin. (2) C. pen. nefiind
aplicabile, atunci când inculpatul este cel care a avut iniţiativa, iar infracţiunea s-a consumat în momentul
promisiunii. Faptul că, ulterior, ofiţerul de poliţie, care dorea să facă proba mituirii, i-ar fi spus inculpatului
să-i aducă banii promişi nu are semnificaţia unei constrângeri în sensul art. 290 alin. (2) C. pen. şi, ca atare,
nu poate conduce la înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunea de dare de mită*21).
359
B. Cauză de nepedepsire
Potrivit art. 290 alin. (3) C. pen., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca
organul de urmărire să fi fost sesizat pentru aceasta.
Cauza de nepedepsire operează numai atunci când sunt îndeplinite o serie de condiţii care rezultă din
analiza textului legal:
1. În primul rând, este necesar ca mituitorul să denunţe fapta. Aceasta nu presupune neapărat
introducerea unui denunţ propriu-zis, în formele prescrise de lege. Fapta se consideră denunţată, de pildă, şi
în cazul în care mituitorul fiind urmărit pentru o altă infracţiune, face o declaraţie prin care aduce la
cunoştinţa organului de urmărire penală fapta sa de dare de mită, precum şi fapta funcţionarului public care
a primit mita şi, în urma acestui denunţ, se pornesc cercetările. Nu constituie însă o denunţare, în sensul
dispoziţiilor art. 290 alin. (3) C. pen., recunoaşterea făcută de făptuitor în faţa organului de urmărire penală
care a constatat săvârşirea infracţiunii de dare de mită. În lipsa unei precizări a legii, denunţarea poate fi
făcută şi unei autorităţi necompetente a efectua urmărirea penală în această materie, întrucât în acest caz
autoritatea care a primit denunţul va sesiza de îndată organul de urmărire competent. În practica judiciară s-
a apreciat că este valabil denunţul făptuitorului făcut în faţa unui revizor contabil, deoarece acesta are
atribuţii de control şi era obligat să sesizeze pe procuror*22).
2. O altă condiţie este ca denunţul să fie făcut mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat
cu privire la fapta de mituire.
*1) Coruperea se poate exercita şi asupra altor persoane, dar atunci ea nu mai constituie dare de mită. Când
acţiunea de corupere este exercitată asupra unui martor pentru a-l determina să facă afirmaţii mincinoase
ori să nu spună tot ce ştie cu privire la împrejurări esenţiale sau asupra unui expert ori interpret, spre a-l
determina să încalce obligaţiile decurgând din această calitate, fapta constituie infracţiunea de influenţare a
declaraţiilor (art. 272 C. pen.).
*2) A se vedea explicaţiile date la obiectul material al luării de mită.
*4) Ibidem, p. 210.
*5) C. Ap. Braşov, Dec. pen. nr. 6/A/1996, în T. Mrejeru şi colab., op. cit., p. 203.
*8) În legătură cu această cerinţă, pentru lămuriri suplimentare, a se vedea explicaţiile date în paginile
anterioare.
*12) Trib. jud. Constanţa, Dec. pen. nr. 272/1993, în Dreptul nr. 1/1994, p. 104. Soluţia a fost criticată în
literatură, arătându-se că actul în vederea căruia s-a oferit inelul excedea atribuţiile de serviciu ale ofiţerului
de poliţie (a se vedea nota C. Raicu la decizia sus-menţionată).
*13) CSJ, s. pen., Dec. nr. 400/1998.
*15) Trib. Suprem, col. pen., Dec. nr. 1224/1955, în Culegere de decizii pe anul 1955, vol. III, p. 82.
*17) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3850/2003, pe www.ctce.ro; G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 221.
*18) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 123/2003, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară
pe anul 2003 a Curţii de Apel Cluj, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
*19) A se vedea, în acest sens, şi prevederile art. 238 din Legea nr. 187/2012. Deşi se referă la condiţiile
de existenţă ale infracţiunii continuate, considerăm, pentru identitate de raţiune, că trebuie aplicate şi
infracţiunii simple sau infracţiunii complexe. Astfel, prevederile menţionate stabilesc faptul că subiectul
360
pasiv este unic, existând, în consecinţă, o singură infracţiune şi atunci când (...) infracţiunea a adus atingere
unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic.
*20) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 142; V. Dobrinoiu, op. cit., p. 233.
*21) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 66/A/1977. În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec.
nr. 1863/2010, pe www.iccj.ro.
ART. 291
Traficul de influenţă
Infracţiunea de trafic de influenţă este reglementată în Codul penal şi Legea nr. 78/2000 într-o variantă
tip, o variantă atenuată şi o variantă agravată.
Potrivit art. 291 alin. (1) C. pen., constituie varianta tip a infracţiunii de trafic de influenţă pretinderea,
primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru
altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească
un act contrar acestor îndatoriri.
Varianta agravată este prevăzută în art. 7 din Legea nr. 78/2000. Astfel, se pedepseşte mai grav traficul
de influenţă săvârşit de o persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate publică;
b) este judecător sau procuror;
c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor;
d) este una dintre persoanele arătate la art. 293 din Codul penal.
Varianta atenuată este prevăzută în art. 308 C. pen. şi constă în traficul de influenţă săvârşit în legătură
cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice
persoane juridice.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de trafic de influenţă are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la desfăşurarea activităţii instituţiilor publice sau private în condiţii care să asigure
încrederea şi prestigiul de care să se bucure personalul acestora. Prin comiterea faptei de către subiectul
activ se creează o stare de neîncredere în legătură cu corectitudinea funcţionarului public sau a altor
persoane care îndeplinesc o însărcinare în cadrul unei persoane juridice sau al unei persoane care exercită
un serviciu de interes public.
b) Obiectul material. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, obiectul material lipseşte. În literatura
juridică se susţine că totuşi, dacă făptuitorul primeşte un bun, există şi un obiect material constând în acel
bun, cum ar fi situaţia când folosul primit de făptuitor constă în prestarea unei munci de către cumpărătorul
de influenţă (de exemplu, repararea unui automobil, efectuarea unei instalaţii, legarea unei colecţii de
cărţi), obiectul muncii prestate devenind şi obiect material al infracţiunii*1).
Considerăm că bunurile sau foloasele pretinse ori primite de făptuitor nu sunt obiecte materiale ale
infracţiunii, ci lucruri date pentru săvârşirea acesteia.
361
a) Subiectul activ. La infracţiunea de trafic de influenţă subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană.
Subiect activ poate fi chiar un funcţionar public, dar într-o asemenea ipoteză, acesta apare ca un simplu
terţ în raport cu funcţionarul public vizat de a îndeplini actul de serviciu.
Dacă însă fapta este săvârşită de un funcţionar public, iar acesta are şi el atribuţii în legătură cu actul pe
care urmează să-l îndeplinească funcţionarul public de a cărui favoare se prevalează, există un concurs de
infracţiuni între luare de mită şi trafic de influenţă, cu condiţia ca făptuitorul să fi asigurat persoana ca va
beneficia şi de serviciile care intră în competenţa sa.
În principiu, se prevalează de influenţă asupra unui funcţionar public cei care sunt cunoştinţe, rude sau
prieteni cu acesta.
În varianta agravată prevăzută în art. 7 din Legea nr. 78/2000, subiectul activ este calificat, acesta fiind o
persoană care exercită o funcţie de demnitate publică, un judecător, procuror, organ de cercetare penală sau
persoană cu atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, persoanele care, pe baza unui acord
de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de
către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în
baza unei alte legi (art. 293 C. pen.).
Subiectul activ calificat fiind identic cu cel de la agravanta infracţiunii de luare de mită, trimitem la
explicaţiile date la respectiva infracţiune.
În afara subiectului nemijlocit (autor), la comiterea infracţiunii pe care o analizăm pot contribui şi alţi
subiecţi activi care au calitatea de instigatori sau complici.
În unele situaţii, autorul, după ce pretinde un anumit folos, pentru a determina pe un funcţionar public să
facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu, primeşte banii ori alte bunuri prin intermediul altei
persoane. În consecinţă, persoana care a ajutat pe autor, în înţelegere cu acesta la primirea folosului, are
calitatea de complice la infracţiunea de trafic de influenţă.
Astfel, s-a decis că fapta unei persoane care, îndeplinind funcţia de instructor la o şcoală de şoferi
amatori, a primit de la o altă persoană pe care o pregătise pentru examenul de conducere o sumă de bani
spre a o preda altui inculpat care urma să-i faciliteze prin cunoştinţele sale reuşita la acel examen,
constituie complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă*2).
Când cel care a conceput infracţiunea de trafic de influenţă este chiar intermediarul – care l-a determinat
pe autor să o comită cu ajutorul lui –, atunci, în persoana intermediarului se vor cumula calităţile lui de
instigator şi complice, dar întrucât instigarea absoarbe complicitatea, el va răspunde numai pentru
instigare*3).
Persoana care cumpără influenţa reală sau presupusă a autorului infracţiunii de trafic de influenţă are
calitatea de subiect activ al infracţiunii prevăzute în art. 292 C. pen. (cumpărarea de influenţă).
Astfel, cel care determină o persoană să-şi exercite influenţa asupra unui funcţionar public sau
funcţionar, promiţându-i, oferindu-i sau dându-i bani sau alte foloase în acest scop nu este considerat
instigator la infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 C. pen., ci autor al unei infracţiuni de
sine stătătoare, prevăzută în art. 292 C. pen. (cumpărarea de influenţă).
În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă săvârşită prin intermediar, cumpărătorul este autor, iar nu
instigator la această infracţiune; ca atare, nu se poate spune că intermediarul ar fi fost instigat de către
cumpărător. În realitate, intermediarul, deşi înfăptuieşte chiar acţiunea tipică prevăzută în textul de
incriminare (darea banilor, de pildă), efectuând această activitate ca un act de înlesnire a activităţii
cumpărătorului de influenţă (care poate comite infracţiunea direct sau indirect), nu poate fi considerat decât
ca un complice la infracţiune.
Activitatea de mijlocire între cumpărătorul şi vânzătorul de influenţă pe care o desfăşoară intermediarul
va constitui, după caz, complicitate la cumpărarea de influenţă sau la vânzarea de influenţă, după cum a
înţeles să ajute, prin acţiunile sale, pe cumpărătorul sau pe vânzătorul de influenţă. După cum cumpărătorul
de influenţă nu este complice sau instigator la infracţiunea de vânzare de influenţă şi nici vânzătorul de
influenţă nu este complice sau instigator la cumpărarea de influenţă, nici în persoana intermediarului nu se
362
pot reţine două infracţiuni în concurs (cumpărare şi vânzare de influenţă) atunci când, înţelegând să ajute
unul dintre participanţii la trafic, intră automat în contact şi cu celălalt*4).
b) Subiectul pasiv. Traficul de influenţă, fiind o infracţiune de corupţie şi în acelaşi timp o infracţiune în
legătură cu serviciul, poate avea ca subiect pasiv, în principal, organul de stat, instituţia publică sau orice
altă persoană juridică în al cărei serviciu se găseşte funcţionarul public ori persoana prevăzută în art. 308 C.
pen. pentru a cărui influenţare făptuitorul primeşte ori pretinde foloase sau acceptă daruri, iar, în secundar,
cei menţionaţi mai sus, în ale căror atribuţii de serviciu intră efectuarea unui act pentru care este real
interesată persoana căreia i se promite intervenţia şi asupra căreia fapta aruncă suspiciune.
În varianta tip şi varianta agravată, subiect pasiv secundar este funcţionarul public a cărui influenţă este
traficată. În varianta atenuată subiectul pasiv secundar este persoana care exercită, permanent sau temporar,
cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice şi asupra căreia subiectul activ
pretinde că are influenţă.
Sfera subiecţilor pasivi secundari se extinde şi în cazul infracţiunii de trafic de influenţă asupra
persoanelor prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000 şi art. 294 C. pen.
Pentru explicaţii privind categoriile de persoane care alcătuiesc subiectul pasiv secundar în aceste variante
de comitere, trimitem la explicaţiile de la subiectul activ la infracţiunea de luare de mită.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, elementul material constă în acţiunea
de traficare a influenţei care se poate realiza în una dintre următoarele variante alternative: pretinderea de la
o persoană interesată a unei sume de bani sau a unui alt folos pentru a interveni pe lângă un funcţionar
public asupra căruia subiectul are sau lasă să se creadă că are influenţă; primirea de la o persoană
interesată, în acelaşi scop, a unei sume de bani sau a altor foloase; acceptarea de promisiuni făcute în
scopul menţionat de către o persoană interesată.
„A primi bani sau alte foloase” înseamnă preluarea de către făptuitor a unei sume de bani, a unui bun
etc., iar „a pretinde bani sau alte foloase” presupune formularea de către subiectul activ nemijlocit, în mod
expres sau tacit, a cererii de a i se da o sumă de bani, un bun sau alte valori. „A accepta promisiuni”
înseamnă a manifesta acordul cu privire la promisiunile făcute sau darurile oferite.
Termenii folosiţi de textul incriminator, „pretindere”, „primire” etc., au înţelesul din vorbirea curentă şi
nu diferă de sensul termenilor utilizaţi la infracţiunea de luare de mită.
Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă se cer să fie îndeplinite mai multe cerinţe esenţiale:
1. În primul rând se cere ca subiectul activ să aibă influenţă ori să lase să se creadă că are influenţă
asupra funcţionarului public sau persoanei care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o
alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice.
A avea influenţă asupra unui funcţionar public înseamnă a avea trecere, a se bucura în mod real de
încrederea acestuia, a fi în mod real în bune relaţii cu el*5). Făptuitorul va lăsa să se creadă că are influenţă
asupra unui funcţionar public atunci când, fără a avea trecere pe lângă acel funcţionar, creează persoanei
falsa impresie că se bucură de această trecere, că este în bune relaţii cu funcţionarul public, că se bucură de
încrederea acestuia.
Cerinţa este realizată şi în cazul în care făptuitorul nu dezminte afirmaţiile făcute de o altă persoană că ar
avea influenţă asupra funcţionarului public. Nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu numele
funcţionarului public asupra căruia are influenţă, suficient fiind să-l fi determinat numai prin calitatea
acestuia*6). În acest sens, s-a decis în practica judiciară că pentru reţinerea infracţiunii prevăzute de art.
291 C. pen. nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcţionarul public pe lângă care
363
pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui
funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafică influenţa*7).
De asemenea, nu interesează dacă făptuitorul atribuind un nume acelui funcţionar, numele atribuit este
real sau fictiv. Prin urmare, esenţial este ca influenţa făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată
motivul determinant al tranzacţiei.
În situaţiile când făptuitorul lasă să se creadă că are influenţă, deşi nu are, este vorba şi de inducere în
eroare, de o înşelăciune pe care însă traficul de influenţă o absoarbe în conţinutul său, întrucât prin
incriminare s-a urmărit cu precădere ocrotirea prestigiului organizaţiilor publice sau altor persoane juridice
şi al funcţionarilor publici sau altor persoane care asigură desfăşurarea activităţii acestora.
Instanţa supremă a statuat în acest sens că fapta unui inculpat de a se fi prevalat de o influenţă presupusă
asupra directorului general RATB, dar pe care în realitate nu o avea, primind o sumă de bani pentru
intervenţia ce o va face pe lângă acesta, constituie numai infracţiunea de trafic de influenţă, deşi cuprinde şi
elementele înşelăciunii*8).
Instanţa supremă a statuat că există infracţiunea de trafic de influenţă atunci când fapta concretă se referă
la oferire sau acceptare de a da bani ori alte foloase în schimbul unor acte promise de o persoană cu reală
sau presupusă influenţă asupra unui funcţionar public cu atribuţii de serviciu în sfera cărora intră şi
posibilitatea de a îndeplini acele acte*9).
2. O a doua condiţie pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă constă în aceea ca subiectul activ
să promită intervenţia sa pe lângă un funcţionar public sau o persoană care exercită o însărcinare în
serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei
persoane juridice, spre a-l determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor
îndatoriri.
Rezultă în mod indubitabil că, pentru a subzista fapta analizată, trebuie ca organul de stat, instituţia
publică sau orice altă persoană juridică, din care face parte funcţionarul public sau persoana asupra căreia
autorul pretinde că are influenţă, să aibă competenţa de a efectua actul în vederea căruia se trafică
influenţa. Dacă nu intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia, fapta va constitui infracţiunea de înşelăciune.
Nu interesează dacă intervenţia promisă a avut sau nu loc şi nici dacă prin intervenţie s-a urmărit efectuarea
de către funcţionar public a unui act legal sau a unui act ilegal şi nici dacă acel act a fost sau nu efectuat.
3. În fine, o altă cerinţă esenţială constă în aceea că acţiunea ce constituie elementul material al
infracţiunii să fie realizată mai înainte ca funcţionarul public sau persoana pe lângă care s-a promis că se va
interveni să fi îndeplinit actul ce constituie obiectul intervenţiei sau, cel mai târziu, în timpul îndeplinirii
acestuia. Această cerinţă rezultă din dispoziţiile art. 291 C. pen., potrivit cărora scopul urmărit prin
traficarea influenţei este acela de a determina pe funcţionar public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un
act contrar acestor îndatoriri, şi de aceea, în mod necesar, pretinderea sau primirea foloaselor ori acceptarea
de promisiuni trebuie să preceadă actului, nefiind de conceput ca pretinderea sau tratativele dintre
cumpărătorul şi traficantul de influenţă să aibă loc după ce actul, în vederea căruia ar urma să se intervină,
a fost deja realizat*10).
În practica judiciară s-a decis că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă
fapta inculpatului care, în calitate de subofiţer de poliţie, a pretins şi a primit bani de la învinuită, lăsând să
se creadă că are influenţă asupra poliţistului care îi instrumenta cazul şi că îl va determina pe acesta să o
exonereze de răspundere penală*11); fapta inculpatului care a pretins şi a primit diverse sume de bani,
afirmând că are influenţă asupra unor funcţionari, pe care îi poate determina să înscrie în circulaţie un
autoturism mai vechi de 8 ani, să restituie un permis de conducere ridicat ori să pună în libertate persoane
arestate*12); fapta inculpatului care a primit diverse sume de bani, lăsând să se înţeleagă că-l poate
influenţa pe ofiţerul competent să elibereze în regim de urgenţă două paşapoarte turistice*13); fapta
inculpatului care a pretins o sumă de bani unor persoane, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra
funcţionarilor de la ambasadă pentru obţinerea de vize*14); fapta inculpatului care a pretins denunţătorului
364
D.C.M. suma de 400.000.000 lei, creându-i convingerea că are o influenţă reală asupra funcţionarilor din
Primăria Sectorului 1 Bucureşti în vederea aprobării unei cereri prin care denunţătoarea solicitase o
locuinţă socială*15); fapta inculpatului care, în calitate de comisar al Gărzii Financiare, a pretins şi a primit
foloase materiale de la patronul unei firme pentru a interveni pe lângă un alt funcţionar al aceleiaşi instituţii
în scopul de a trece cu vederea anumite nereguli constatate cu ocazia controlului efectuat*16); fapta
inculpatului care a primit sume de bani în schimbul promisiunii că îşi va exercita influenţa, pe care
pretindea că o are asupra conducerii IML Bucureşti, pentru a obţine întocmirea unui raport de expertiză
care să ateste că soţul părţii civile, aflat în cursul executării unei pedepse privative de libertate, necesită
tratament medical în afara sistemului A.N.P.*17).
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, realizarea elementului material are ca
urmare imediată crearea unei stări de pericol în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii unui organ de
stat, instituţii sau altei persoane juridice, în serviciul căreia se află funcţionarul public sau persoana care
este solicitată de făptuitor, starea de pericol izvorând din atingerea adusă prin expunerea reputaţiei acestora
la neîncredere şi suspiciune.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de trafic de influenţă subzistă numai atunci când există o
legătură de cauzalitate între activitatea desfăşurată de făptuitor şi urmarea imediată, respectiv starea de
pericol social. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei (ex re).
Infracţiunea de trafic de influenţă se comite sub aspect subiectiv numai cu intenţie directă, respectiv
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi îl urmăreşte.
Forma de vinovăţie – intenţia directă – derivă din scopul pentru care acţionează făptuitorul: primeşte,
pretinde ori acceptă banii sau alte foloase pentru a determina un funcţionar să-şi încalce îndatoririle de
serviciu prin îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau îndeplinirea un act contrar acestor îndatoriri. Nu este necesară realizarea, ci
doar urmărirea scopului menţionat. În cazul în care, ulterior pretinderii, primirii sau acceptării, traficantul
de influenţă acţionează asupra funcţionarului public, determinându-l să săvârşească o faptă în legătură cu
serviciul care constituie o infracţiune, se vor reţine regulile de la concursul de infracţiuni.
A. Forme
Dacă se examinează esenţa acţiunilor incriminate ca trafic de influenţă, se observă că cel puţin
acceptarea de promisiuni nu este altceva decât un act pregătitor al primirii efective a unor foloase
necuvenite, pe care, din raţiuni de politică penală, legiuitorul a înţeles să-l situeze pe acelaşi plan, sub
raportul semnificaţiei penale, cu primirea de asemenea foloase.
În cazul traficului de influenţă, legea nu conţine o dispoziţie de sancţionare a tentativei. Aceasta nu
înseamnă însă că tentativa la această infracţiune nu ar cădea sub incidenţa legii penale. Pretinderea de bani
sau alte foloase în scopul arătat în conţinutul art. 291 C. pen. constituie, în esenţă, un început de executare,
deci o tentativă pe care legiuitorul nu numai că nu a lăsat-o nepedepsită, dar, punând-o pe acelaşi plan cu
primirea efectivă de bani sau alte foloase, a sancţionat-o cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
consumată.
Traficul de influenţă intră în categoria infracţiunilor de consumare anticipată, deoarece simpla pretindere
de bani sau foloase şi acceptare de promisiuni sunt suficiente pentru a se consuma infracţiunea. Din
examinarea art. 291 C. pen. rezultă că infracţiunea se consumă prin săvârşirea oricăreia dintre acţiunile
tipice prevăzute alternativ în norma de incriminare; or, pretinderea de foloase care, după cum am arătat, nu
este decât o tentativă asimilată cu infracţiunea consumată, exclude existenţa unei convenţii între
cumpărătorul şi traficantul de influenţă, fiind un act unilateral al celui din urmă.
365
Infracţiunea de trafic de influenţă se consumă în momentul în care infractorul, prevalându-se de
influenţa presupusă sau reală pe care o are pe lângă un funcţionar public, pretinde bani sau alte valori spre
a-l determina să efectueze un act, indiferent dacă ulterior a intervenit sau nu în acest sens. Există
infracţiune consumată chiar dacă autorul pretinzând sau primind foloasele ori acceptând promisiunea lor,
nu s-a gândit niciun moment să intervină în favoarea cumpărătorului de influenţă.
Întrucât traficul de influenţă este o infracţiune cu conţinut alternativ, faptele prin care se concretizează
două sau chiar toate acţiunile (pretinderea, primirea, acceptarea) comise de aceeaşi persoană reprezintă în
ansamblu o unitate infracţională naturală*18).
Infracţiunea de trafic de influenţă este susceptibilă, în principiu, de forma continuată, ori de câte ori sunt
întrunite condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen.*19). În acest sens, instanţa supremă a decis că faptele unei
persoane săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii de a pretinde şi de a primi de mai multe ori la diferite intervale
de timp de la o altă persoană diverse sume de bani, pentru ca prin cunoştinţele sale printre funcţionarii cu
atribuţie de decizie în poliţie să-i faciliteze angajarea, constituie infracţiunea continuată de trafic de
influenţă*20).
La fel s-a hotărât că, din moment ce inculpatul, prevalându-se de influenţa ce ar avea-o pe lângă un
procuror, a pretins şi primit în mod repetat diferite sume de bani de la aceeaşi persoană pentru ca,
intervenind pe lângă acel procuror, să-l determine a îndeplini, într-un mod favorabil pentru persoana care a
dat foloasele, un anumit act de serviciu (în speţă, punerea în libertate a soţului acelei persoane) trebuie să se
constate că infracţiunea de trafic de influenţă a fost comisă în mod continuat*21).
B. Sancţionare
În cazul variantei tip a infracţiunii de trafic de influenţă, pedeapsa principală constă în închisoare de la 2
la 7 ani.
Dacă fapta se săvârşeşte în condiţiile variantei agravate prevăzute în art. 7 din Legea nr. 78/2000,
limitele speciale prevăzute în art. 291 C. pen. se majorează cu o treime.
Varianta atenuată prevăzută în art. 308 C. pen. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 291 C. pen.,
limitele speciale ale pedepsei reducându-se cu o treime
Deşi textul nu prevede şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, instanţa de
judecată o poate pronunţa în cazul în care în raport de natura şi gravitatea infracţiunii, de împrejurările
cauzei şi persoana făptuitorului, o apreciază ca necesară.
Conform art. 291 alin. (2) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar
când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
În înţelesul art. 291 alin. (2) C. pen., banii, valorile sau alte bunuri la care se referă textul legal se
confiscă de la persoana care le deţine, indiferent dacă aceasta este inculpatul sau o altă persoană.
În practica judiciară s-a decis că, în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, banii, valorile şi orice alte
bunuri primite de făptuitor se confiscă. În lipsa unei dispoziţii legale, aceste valori nu se restituie
persoanelor care le-au dat. Această sancţiune se răsfrânge indirect şi asupra celor care au dat valorile pentru
a profita de traficul de influenţă, acestea nerestituindu-se, deoarece legea nu prevede o asemenea
restituire*22), atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 292 alin. (3) C. pen.*23).
Conchidem, arătând că din analiza textului privind confiscarea specială rezultă că această măsură nu este
aplicabilă în cazul pretinderii de bani sau alte foloase ori acceptării promisiunii de daruri, nefiind urmată
însă de primirea efectivă a acestora de făptuitor. Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea
dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

*2) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 322/1981.
366
*4) În sens contrar, a se vedea Rechizitoriul nr. 206/D/P/2008 din 2 februarie 2009 al DNA din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se reţine în sarcina aceleiaşi persoane
complicitate la cumpărare de influenţă şi complicitate la trafic de influenţă în concurs.
*6) CSJ, Completul de 9 judecători, Dec. nr. 15/2001, în Dreptul nr. 6/2002, p. 227; în acelaşi sens, a se
vedea CSJ, s. pen., Dec. nr. 1040/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 162.
*9) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XXXV din 7 mai 2007, recurs în interesul legii privind încadrarea
juridică a faptei persoanei de a pretinde, primi sau accepta, direct sau indirect, bani sau alte foloase, în
vederea remiterii acestora unui funcţionar asupra căruia pretinde că are sau lasă să se creadă că are
influenţă pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, M. Of. nr.
764 din 12 noiembrie 2007.
*10) V. Dobrinoiu, op. cit., p. 292.
*11) CSJ, Dec. pen. nr. 1659/1999, în T. Mrejeru şi colab., op. cit., p. 233.
*13) Trib. Suceava, Sent. pen. nr. 243/2002, în Dreptul nr. 11/2003, p. 232.
*20) Trib. Bucureşti, s. pen., Sent. nr. 130/2006, pe www.ctce.ro.
*21) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 242/1991, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991,
Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 258.
*22) CSJ, s. pen., Dec. nr. 576/1997.
ART. 292
Cumpărarea de influenţă
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă atenuată în art. 292 şi art. 308 C. pen.
Constituie varianta tip, potrivit art. 292 alin. (1) C. pen., promisiunea, oferirea sau darea de bani sau
alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să
se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească,
să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
Constituie varianta atenuată, potrivit art. 308 C. pen., cumpărarea de influenţă săvârşită în legătură cu
persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice
persoane juridice.
367
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea unităţilor publice sau
private şi care exclud orice încercare de a crea suspiciune în legătură cu corectitudinea funcţionarului
public sau persoanei care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul
oricărei persoane juridice.
b) Obiectul material lipseşte în cazul acestei infracţiuni. Bunurile sau foloasele promise, oferite sau
date de făptuitor nu sunt obiecte materiale ale infracţiunii, ci lucruri date pentru săvârşirea acesteia.
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, subiect activ nemijlocit poate fi orice
persoană fizică.
Subiect activ poate fi chiar un funcţionar public, dar într-o asemenea ipoteză, acesta apare ca un simplu
terţ în raport cu funcţionarul public care ar urma să îndeplinească actul de serviciu solicitat de cumpărătorul
de influenţă.
În afara subiectului nemijlocit (autor), la comiterea infracţiunii pe care o analizăm pot contribui şi alţi
subiecţi activi care au calitatea de instigatori sau complici.
În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă săvârşită prin intermediar, cumpărătorul este autor, iar nu
instigator la această infracţiune; ca atare, nu se poate spune că intermediarul ar fi fost instigat de către
cumpărător. În realitate, intermediarul, deşi înfăptuieşte chiar acţiunea tipică prevăzută în textul de
incriminare (darea banilor, de pildă), efectuând această activitate ca un act de înlesnire a activităţii
cumpărătorului de influenţă (care poate comite infracţiunea direct sau indirect), nu poate fi considerat decât
ca un complice la infracţiune.
Cumpărarea de influenţă prin intermediar constituie infracţiune numai dacă promisiunea, oferta sau
folosul ajunge la traficant, nu şi atunci când acţiunea tipică, necunoscută traficantului, se opreşte la
intermediar; în asemenea situaţie, neputându-se reţine existenţa infracţiunii în sarcina autorului, nu poate fi
reţinută nici calitatea de complice în persoana intermediarului.
Activitatea de mijlocire între cumpărătorul şi vânzătorul de influenţă pe care o desfăşoară intermediarul
va constitui, după caz, complicitate la cumpărarea de influenţă sau la vânzarea de influenţă, după cum a
înţeles să ajute, prin acţiunile sale, pe cumpărătorul sau pe vânzătorul de influenţă. După cum cumpărătorul
de influenţă nu este complice sau instigator la infracţiunea de vânzare de influenţă şi nici vânzătorul de
influenţă nu este complice sau instigator la cumpărarea de influenţă, nici în persoana intermediarului nu se
pot reţine două infracţiuni în concurs (cumpărare şi vânzare de influenţă) atunci când, înţelegând să ajute
unul dintre participanţii la trafic, intră automat în contact şi cu celălalt.
b) Subiectul pasiv. Cumpărarea de influenţă fiind o infracţiune de corupţie şi în acelaşi timp o
infracţiune în legătură cu serviciul poate avea ca subiect pasiv, în principal, organul de stat, instituţia
publică sau orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găseşte funcţionarul public ori persoana
prevăzută în art. 308 C. pen. pentru a cărui influenţare făptuitorul promite, oferă sau dă bani ori alte
foloase, iar, în secundar, cei menţionaţi mai sus, în ale căror atribuţii de serviciu intră efectuarea unui act
pentru care este real interesată persoana căreia i se promite intervenţia şi asupra căreia fapta aruncă
suspiciune.
În varianta tip, subiect pasiv secundar este funcţionarul public a cărui influenţă este traficată. În varianta
atenuată, subiectul pasiv secundar este persoana care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o
alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice şi asupra căreia subiectul activ pretinde că are
influenţă. Sfera subiecţilor pasivi secundari se extinde şi în cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă
asupra persoanelor prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000 şi art. 294 C. pen. Pentru explicaţii privind
categoriile de persoane care alcătuiesc subiectul pasiv secundar în aceste variante de comitere, trimitem la
explicaţiile de la subiectul activ la infracţiunea de luare de mită.
368
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 292 C. pen. îl constituie
promisiunea de bani sau alte foloase unei persoane care are sau lasă să se creadă că are influenţă pentru a
interveni pe lângă un funcţionar public sau persoană prevăzută în art. 308 C. pen.; oferirea, în acelaşi scop,
a unei sume de bani sau a altor foloase; darea de bani ori alte foloase în scopul menţionat.
Întrucât activităţile de promitere, oferire sau dare au făcut obiectul analizei noastre la infracţiunea de
dare de mită, trimitem la explicaţiile date cu prilejul analizei acestei infracţiuni.
Diferenţa faţă de infracţiunea de dare de mită este că dacă la darea de mită promisiunea, oferirea sau
darea se face pentru a cumpăra îndeplinirea sau neîndeplinirea activităţii funcţionarului public sau
persoanei prevăzute în art. 308 C. pen., la cumpărarea de influenţă aceste activităţi sunt desfăşurate pentru
a cumpăra influenţa unui terţ asupra activităţii funcţionarului public sau persoanei prevăzute în art. 308 C.
pen.
Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă este necesară îndeplinirea unor
condiţii esenţiale, şi anume:
1. Ca oricare dintre acţiunile de promitere, oferire sau dare să fie săvârşită ca urmare a influenţei pe care
vânzătorul de influenţă pretinde că o are asupra unui funcţionar public sau persoană prevăzută în art. 308
C. pen.
2. Ca acţiunea ce realizează elementul material (promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase)
să fie săvârşită de către autor pentru intervenţia traficantului pe lângă un funcţionar public sau persoana
prevăzută în art. 308 C. pen., spre a-l determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să
întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri. Pentru existenţa infracţiunii de cumpărare de influenţă, este necesar deci, pe de o parte,
ca unitatea din care face parte funcţionarul public sau persoana prevăzută în art. 308 C. pen. asupra căruia
traficantul pretinde că ar avea influenţă să fie competentă a efectua actul în vederea căruia se trafică
influenţa, iar, pe de altă parte, ca funcţionarul public sau persoana prevăzută în art. 308 C. pen., făcând
parte din acea unitate, să aibă competenţa funcţională de a înfăptui actul solicitat. Dacă funcţionarul public
sau persoana prevăzută în art. 308 C. pen. nu este competentă să efectueze actul în vederea căruia se trafică
influenţa, fapta cumpărătorului nu va constitui infracţiune, neîntrunindu-se elementele constitutive cerute
de norma de incriminare. Fapta vânzătorului de influenţă va constitui în acest caz infracţiunea de
înşelăciune.
3. Ca acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii să fie realizată mai înainte ca
funcţionarul public sau persoana prevăzută în art. 308 C. pen. pe lângă care s-a promis că se va interveni să
fi îndeplinit actul ce intră în atribuţiunile sale de serviciu sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii acestuia.
Dacă fapta se săvârşeşte ulterior, aceasta nu mai prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni,
constituind o simplă gratificare a persoanei care, prin influenţa sa, a făcut posibilă rezolvarea cererii
gratificatorului. Neexistând o înţelegere anterioară îndeplinirii actului, chiar dacă se exercită influenţa
asupra unui funcţionar public sau persoană prevăzută în art. 308 C. pen. pentru a-şi îndeplini într-o anumită
manieră îndatoririle de serviciu, nu se poate vorbi despre traficarea influenţei şi nici despre cumpărarea de
influenţă.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, comiterea faptei are ca urmare
imediată realizarea unor operaţii ilicite pe seama funcţionarului public sau persoanei prevăzute în art. 308
C. pen. şi prin aceasta crearea unei stări de pericol în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii unei
autorităţi, instituţii publice sau altei persoane juridice în serviciul căreia se află funcţionarul public sau
persoana prevăzută în art. 308 C. pen., care este solicitată de făptuitor.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea subzistă numai atunci când există o legătură de cauzalitate între
activitatea desfăşurată de făptuitor şi urmarea imediată, respectiv starea de pericol social. Aceasta rezultă,
de regulă, din materialitatea faptei (ex re).
369
Infracţiunea se comite sub aspect subiectiv numai cu intenţie directă calificată prin scop. Făptuitorul
promite, oferă sau dă banii sau alte foloase în scopul de a determina un funcţionar public sau persoană
prevăzută în art. 308 C. pen. să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea
unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
A. Forme
Infracţiunea de cumpărare de influenţă fiind o infracţiune cu consumare anticipată, unele actele de
pregătire, precum şi actele de executare sunt asimilate formei consumate. Astfel, promisiunea de bani sau
alte foloase reprezintă un act de pregătire al cumpărării efective de influenţă.
Simpla promisiune, oferire sau dare de bani sau alte foloase este suficientă pentru a se consuma
infracţiunea fără a fi nevoie de un acord de voinţă între cumpărătorul şi vânzătorul de influenţă*1).
Cumpărarea de influenţă constituie o infracţiune cu conţinut alternativ, faptele prin care se concretizează
două sau chiar toate acţiunile (promisiunea, oferirea sau darea) comise de aceeaşi persoană, neîntrerupt şi
cu aceeaşi ocazie, reprezintă în ansamblu o unitate infracţională naturală.
B. Sancţionare
În cazul variantei tip, pedeapsa constă în închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
În varianta atenuată prevăzută în art. 308 C. pen., pedeapsa este cea prevăzută în art. 292 C. pen., ale
cărei limite speciale se reduc cu o treime.
Conform art. 292 alin. (4) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse
confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
În înţelesul art. 292 alin. (4) C. pen., banii, valorile sau alte bunuri la care se referă legea se confiscă de
la persoana care le deţine, indiferent dacă aceasta este inculpatul sau o altă persoană.
5. Cauză de nepedepsire
Potrivit art. 292 alin. (2) C. pen., făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte
ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.
Raţiunea instituirii acestei cauze de nepedepsire a cumpărătorului de influenţă este dublă. Pe de o parte,
s-a avut în vedere că dacă cel care după ce a promis, oferit sau dat banii sau foloasele se autodenunţă
înseamnă că regretă fapta, astfel că nu mai prezintă, sub raportul persoanei sale, un pericol social accentuat.
Pe de altă parte, s-a ţinut seama de interesul descoperirii şi sancţionării celor care se fac vinovaţi de trafic
de influenţă, precum şi de interesul prevenirii unor asemenea fapte, prin insuflarea temerii celor care ar fi
tentaţi să-şi trafice influenţa că vor fi denunţaţi.
În cazul când făptuitorul denunţă fapta, banii, valorile sau orice alte bunuri nu se mai confiscă, ci se
restituie persoanei care le-a dat [alin. (3)], dar numai dacă au fost date după efectuarea denunţului prevăzut
în alin. (2). Dacă banii sau foloasele au fost date anterior denunţului, cauza de nepedepsire operează, în
schimb banii sau foloasele date vor fi confiscate, potrivit prevederilor alin. (4).
ART. 293
Fapte săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia
370
Constituie infracţiunea de luare de mită săvârşirea faptei de către un membru al unei instanţe de arbitraj.
De asemenea, prevederile art. 293 C. pen. incriminează şi faptele de dare de mită faţă de o astfel de
persoană. Este vorba de persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o
hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă
procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi*1) şi indiferent de
naţionalitatea sau cetăţenia membrilor acestor instanţe. S-a impus astfel completarea cadrului infracţiunilor
de corupţie cu o prevedere referitoare la extinderea normelor penale respective în privinţa faptelor de dare
şi luare de mită comise de persoanele implicate în soluţionarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau
internaţional (art. 2–4 din Protocol).
Observăm că dispoziţiile art. 293 nu fac referire la infracţiunile de trafic sau cumpărare de influenţă. Nu
putem decât să concluzionăm, din formularea textului de lege, că la infracţiunea de trafic de influenţă
legiuitorul a ales să lase în afara incriminării traficarea influenţei persoanelor prevăzute în art. 293 C. pen.
Într-adevăr, potrivit art. 7 din Legea nr. 78/2000, fapta de trafic de influenţă este mai gravă dacă se
săvârşeşte de una dintre persoanele prevăzute în art. 293 C. pen., iar nu în legătură cu acestea, astfel că se
pedepseşte mai grav traficul de influenţă săvârşit de un membru al unei instanţe de arbitraj şi este lăsată în
afara incriminării traficarea influenţei asupra unei astfel de persoane (care se regăseşte menţionată expres la
art. 293 C. pen. şi nu poate fi inclusă în vreuna dintre celelalte categorii prevăzute în art. 175 sau art. 308
C. pen.). Considerăm cel puţin regretabilă soluţia aleasă de legiuitor.
De altfel, şi la infracţiunea de cumpărare de influenţă legiuitorul a ales să lase în afara incriminării
cumpărarea influenţei persoanelor prevăzute în art. 293 C. pen.
*1) A se vedea, în acest sens, şi prevederile art. 541–621 (arbitrajul intern) şi art. 1.110–1.132 C. pr. civ.
(arbitrajul internaţional).
ART. 294
Fapte săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia
Potrivit art. 294 C. pen., prevederile Capitolului I din Titlul V (fapte de corupţie, înţelegând prin aceasta
atât dare şi luare de mită, cât şi cumpărare şi trafic de influenţă) se aplică în mod corespunzător şi
următoarelor persoane dacă, prin tratatele internaţionale la care România este parte, nu se dispune altfel:
a) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor
persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România
este parte. Există mai multe organizaţii publice internaţionale recunoscute de către România şi la care
aceasta este parte. Dintre acestea amintim Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei, Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Conferinţa Europeană a Administraţiilor de Poştă şi
Telecomunicaţii, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, Organizaţia Mondială a Comerţului,
Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Institutul Forestier European,
Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor etc. Aici se includ toate persoanele care au calitatea de
funcţionar al respectivei organizaţii internaţionale ori care, fără a avea calitatea de funcţionar, desfăşoară o
activitate în cadrul acestor organizaţii pe baza unui contract de muncă ori care exercită atribuţii similare.
Calitatea de funcţionar, precum şi atribuţiile persoanei în cauză sunt stabilite nu potrivit legii române, ci
statutului organizaţiei în cauză, ratificat de către România. Astfel, calitatea persoanei este stabilită potrivit
prevederilor de drept internaţional public, iar nu potrivit legislaţiei interne.
371
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte. De
regulă, este vorba despre persoanele delegate din statele membre în cadrul adunărilor parlamentare ale
organizaţiilor internaţionale, care sunt reprezentanţi ai statelor membre şi nu au calitatea de funcţionar şi
nici nu îndeplinesc activităţi în baza unui contract de muncă în cadrul organizaţiei publice internaţionale.
Vorbim aici de aceleaşi categorii de organizaţii prevăzute la lit. a) a art. 294, dar de alte categorii de
persoane, care, datorită statului lor specific, nu pot fi încadrate la acea literă, neavând raporturi de serviciu
sau similare în cadrul organizaţiei internaţionale. Pot fi, spre exemplu, subiecţi activi ai infracţiunii de luare
de mită, potrivit lit. b) a art. 294 C. pen., membrii în Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
membrii Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, membrii Consiliului Guvernatorilor din cadrul
Băncii Mondiale, membrii în Consiliul Guvernatorilor din cadrul Agenţiei Multilaterale de Garantare a
Investiţiilor, membrii Consiliului Guvernatorilor din cadrul Fondului Monetar Internaţional, membrii
Conferinţei Plenipotenţiarilor din cadrul Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor, membrii Congresului
Uniunii Poştale Universale, membrii Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, membrii
Adunării Mondiale a Sănătăţii din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, membrii Conferinţei
Ministeriale a Organizaţiei Mondiale a Comerţului etc.
c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor
persoane care exercită atribuţii similare în cadrul Uniunii Europene. Este vorba despre funcţionarii
permanenţi angajaţi pe bază de contract, agenţii contractuali, agenţii temporari sau de alte categorii de
personal care desfăşoară activităţi în serviciul Comisiei Europene, a Parlamentului European, a Consiliului
Uniunii Europene, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a unei alte instituţii a Uniunii Europene sau în
una dintre agenţiile Uniunii, în reprezentanţele Uniunii în statele membre sau în misiunile Uniunii în statele
terţe. De regulă, activitatea acestora este reglementată de Statutul Funcţionarilor*1).
d) persoanelor care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este
acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe. Este vorba, în principal, de
magistraţii, precum şi de funcţionarii Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curţii Penale Internaţionale,
Curţii Internaţionale de Justiţie a Naţiunilor Unite, dar şi a altor instanţe internaţionale a căror competenţă
este acceptată de România, inclusiv a unor tribunale penale internaţionale care încă îşi desfăşoară
activitatea. Nu se includ aici magistraţii şi funcţionarii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceştia fiind
incluşi la lit. c) a art. 294 C. pen.
e) funcţionarilor unui stat străin. Este inclusă în această categorie orice persoană care, potrivit legislaţiei
respectivului stat, are statutul de funcţionar public sau un regim asimilat acestuia. Subliniem faptul că
statutul funcţionarului se stabileşte nu potrivit definiţiei din legea română, ci potrivit legislaţiei statului
căruia îi aparţine funcţionarul.
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin. Este vorba de persoane care
îndeplinesc funcţii de demnitate publică şi care ar putea, potrivit legislaţiei statului respectiv, să nu fie
cuprinse în categoria funcţionarilor. Legiuitorul a dorit includerea expresă a categoriilor de persoane care
exercită funcţii de demnitate publică, indiferent dacă aparţin puterii legislative (membrii adunărilor
parlamentare, indiferent de forma de organizare în statul străin) ori executive (membrii ai adunărilor
administrative) printre categoriile de subiecţi activi ai infracţiunilor de corupţie pasivă, respectiv ai
infracţiunii de luare de mită.
Precizăm că, în funcţie de asimilarea categoriei din care face parte funcţionarul străin ori membrul
adunării parlamentare străine cu cele din legislaţia internă, fapta subiectului activ va fi încadrată în varianta
tip ori varianta agravată a infracţiunilor de corupţie.
g) juraţilor din cadrul unor instanţe străine.
Această prevedere a fost inserată la recomandarea GRECO, privind incriminarea clară a infracţiunilor de
corupţie a arbitrilor naţionali şi străini şi a juraţilor străini, în conformitate cu art. 2–6 ale Protocolului
adiţional la Convenţia penală împotriva corupţiei.
Într-adevăr, în funcţie de specificul procedurilor penale naţionale, procesul penal se poate desfăşura cu
sau fără juraţi. Dată fiind lipsa tradiţională a juraţilor în procesele penale desfăşurate în ţara noastră, era
372
necesară introducerea acestei prevederi pentru a acoperi situaţia în care faptele de corupţie se desfăşoară în
legătură cu aceştia şi activitatea lor în cadrul procesului penal în străinătate.
*1) Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr. 259/68 al Consiliului din 29 februarie 1968 de stabilire a
Statutului funcţionarilor şi a Condiţiilor de angajare a celorlalţi agenţi ai Comunităţilor Europene şi de
instituire a unor măsuri speciale aplicabile temporar funcţionarilor Comisiei (Condiţiile de angajare a
celorlalţi agenţi) publicat în Jurnalul Oficial nr. L 56 din 4 martie 1968, p. 1–7, cu modificările şi
completările ulterioare.
ART. 295
Delapidarea
COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)
Delapidarea este incriminată în Codul penal într-o variantă tip, o variantă agravată şi o variantă atenuată,
comună ambelor variante.
Varianta tip [art. 295 alin. (1)] constă în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public,
în interesul său sau pentru altul de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.
Varianta agravată [art. 295 alin. (1) coroborat cu art. 309] se realizează când delapidarea descrisă la
varianta tip a produs consecinţe deosebit de grave (a se vedea comentariul de la art. 309 C. pen.)
Varianta atenuată (art. 295 coroborat cu art. 308) se realizează atunci când faptele descrise în variantele
mai sus menţionate sunt săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori
temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.
Caracterul periculos al delapidării este dat, pe de o parte, de urmările dăunătoare pentru activitatea
persoanei juridice al cărei gestionar sau administrator este funcţionarul public, iar, pe de altă parte, de
conduita acestuia care săvârşeşte o astfel de faptă prin nesocotirea obligaţiei de fidelitate şi probitate care
incumbă oricărui angajat.
Datorită calităţii făptuitorului infracţiunea de delapidare poate fi mai uşor săvârşită şi mai greu
descoperită ceea ce măreşte gravitatea acesteia şi periculozitatea autorului. De altfel, delapidarea are o
gravitate în abstract mai ridicată decât a furtului şi este asemănătoare cu a furtului calificat.
a) Obiectul juridic special. Îl constituie relaţiile sociale de serviciu a căror formare şi desfăşurare
implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei autorităţi publice,
instituţii publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate publică.
b) Obiectul material. Infracţiunea de delapidare are totdeauna un obiect material asupra căruia se
exercită nemijlocit acţiunea incriminată.
Sfera bunurilor care pot forma obiectul material al infracţiunii de delapidare este determinată chiar de
norma de incriminare prin sintagma „bani, valori sau alte bunuri”*1).
Prin „bani” se înţeleg bilete de bancă şi monedele metalice româneşti sau străine care au putere
circulatorie, indiferent dacă se află în numerar sau la dispoziţia unităţii publice.
Prin „valori” se înţeleg hârtiile de valoare de orice fel, ca, de exemplu, CEC-urile, obligaţiile CEC,
titlurile de credit, hârtiile de virament, timbrele etc., dacă încorporează drepturi a căror valorificare este
legată de deţinerea respectivelor înscrisuri.
Prin „alte bunuri” se înţeleg bunurile mobile corporale, altele decât banii ori valorile asimilate acestora.
373
Plusurile în gestiune reprezintă, de asemenea, obiect material al infracţiunii de delapidare, chiar dacă
aceste plusuri au fost obţinute în mod fraudulos*2). În cazul în care mijlocul fraudulos reprezintă prin el
însuşi o infracţiune, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni. Bunurile ajunse din eroare în gestiune
pot constitui obiect material al delapidării*3).
Pentru ca un bun să devină obiect material al infracţiunii de delapidare, trebuie ca acesta să aibă o
existenţă materială, deoarece numai astfel de bunuri pot fi sustrase.
De asemenea, trebuie să aibă o valoare economică, adică să facă parte din patrimoniul unei persoane
juridice publice, să se afle în posesia sau detenţia acesteia şi, totodată, să se afle în masa bunurilor
gestionate sau administrate de făptuitor*4).
Nu pot constitui obiect material al delapidării bunurile în legătură cu care nu este în niciun mod angajată
răspunderea civilă a unităţii. Din această categorie fac parte, spre exemplu, bunurile proprietatea unor
persoane care sunt introduse de gestionar, din diverse motive, în gestiunea sa (spre exemplu, bunurile
tăinuite de gestionar în depozitul său ori bunurile care sunt proprietatea gestionarului etc.).
Un bun intră în sfera patrimoniului unei persoane juridice publice atunci când a fost preluat efectiv de
prepusul acesteia şi iese din această sferă în momentul în care a avut loc predarea efectivă a lui către
beneficiar. Importantă pentru stabilirea momentului intrării sau ieşirii bunului în şi din patrimoniu este
predarea materială a bunului, iar nu şi transcrierea operaţiei respective în scriptele contabile ale persoanei
juridice publice. Dacă, de exemplu, gestionarul îşi însuşeşte un bun înainte de a întocmi formele de primire
ale acestuia (formele de intrare în gestiune), el va răspunde totuşi pentru delapidare. În acelaşi timp,
bunurile datorate unui terţ reprezintă obiect material al delapidării, dacă ele sunt însuşite înainte de a fi
predate persoanei îndreptăţite (de exemplu, însuşirea de către funcţionarul public a unor sume de bani ce
avea destinaţia de plată a unor drepturi cuvenite unor persoane)*5).
a) Subiectul activ nemijlocit nu poate fi decât un funcţionar public care gestionează sau administrează
bunurile unei autorităţi publice, instituţii publice sau alte persoane juridice care administrează sau
exploatează bunurile proprietate publică.
Aşadar, la delapidare, autorul este de două ori calificat; el, pe de o parte, are calitatea de funcţionar
public, iar, pe de altă parte, calitatea de administrator sau gestionar de bunuri care aparţin unei persoane
juridice de drept public menţionate mai sus.
Aceste două calităţi se cer cumulativ îndeplinite, lipsa oricăreia duce la excluderea infracţiunii de
delapidare. De aceea, un funcţionar public care a contribuit prin acte nemijlocite la însuşirea unor bunuri
fără a fi însărcinat cu administrarea sau gestionarea lor alături de o persoană gestionar public care
îndeplineşte aceste condiţii nu va fi coautor la delapidare, ci complice.
În explicarea calităţii de „funcţionar public”, în sensul folosit de art. 295 C. pen., trebuie să ţinem seama
de dispoziţiile art. 175 C. pen. Potrivit acestui text, prin „funcţionar public” se înţelege orice persoană care,
cu titlu permanent sau temporar cu sau fără remuneraţie, exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în
temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; exercită o
funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; exercită singură sau împreună cu alte
persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice declarate
ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
În cazul infracţiunii de delapidare, calitatea de funcţionar public este circumscrisă numai la acei
funcţionari publici care, în virtutea raportului juridic cu unitatea publică, au atribuţii de gestionare sau
administrare.
În varianta atenuată, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar asimilat, în serviciul unei
persoane care desfăşoară un serviciu de interes public ori în cadrul oricărei persoane juridice. Pentru
explicaţii trimitem la analiza art. 308 C. pen.
Calitatea de gestionar. Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor,
constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor
374
sau instituţiilor publice*6), „gestionar, în înţelesul prezentei legi, este acel angajat al unei persoane juridice
prevăzute la art. 176 din Codul penal care are atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi
eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a acesteia”.
Rezultă, aşadar, că activitatea de gestiune pe care o desfăşoară funcţionarul public se caracterizează prin
următoarele:
– în primul rând, este o activitate de primire a unor bunuri, adică de luare în primire în cantitatea,
calitatea şi sortimentul specificate în actele însoţitoare;
– în al doilea rând, este o activitate de păstrare, prin care se înţelege ţinerea în depozit, asigurarea
integrităţii acestora, în vederea efectuării, în condiţii normale, a mişcării bunurilor gestionate. Păstrarea
implică, de asemenea, acte corespunzătoare (evidenţe, registre, documente) care să oglindească în mod
exact cantitatea, felurile şi calitatea bunurilor în păstrare. Activitatea de păstrare nu se confundă cu cea de
pază, persoana cărei i-a fost dat în pază un bun nu îndeplineşte decât atribuţii tehnice, care constau în
vegherea să nu fie distrus, degradat sau sustras. Paznicul nu ia în primire bunurile în individualitatea lor
spre păstrare şi eliberare, ci asigură numai securitatea unui ansamblu de bunuri situate într-un anumit loc.
Sustragerea de către paznic a bunurilor aflate în paza sa nu va constitui delapidare, ci furt. De asemenea, nu
are calitatea de gestionar acela care are în primire anumite bunuri de la autoritatea publică, instituţia
publică sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică în
vederea desfăşurării procesului de muncă (de exemplu, bunurile de protecţie) sau cei care desfăşoară o
activitate de manipulare a bunurilor (încarcă, descarcă marfă).
– în al treilea rând, este o activitate de eliberare (predare) a bunurilor. Prin eliberarea bunurilor se
înţelege predarea lor de către funcţionarul public respectiv celor îndreptăţiţi, în cantitatea, calitatea şi
sortimentele specificate în actele eliberate.
Calitatea de administrator o are acel funcţionar public în ale cărui atribuţii de serviciu intră şi efectuarea
de acte de dispoziţie cu privire la bunurile ce aparţin autorităţii publice, instituţiei publice sau altei
persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. Asemenea acte de
dispoziţie privesc planificarea, aprovizionarea, desfacerea, repartizarea plăţilor etc., şi sunt îndeplinite de
funcţionarii publici special însărcinaţi cu atribuţii de conducere în unitatea respectivă, atribuţii legate de
dispoziţia patrimoniului acesteia. De aceea, din categoria administratorilor fac parte, de exemplu, directorii,
contabilul-şef, inginerul-şef, consilierii etc.
Există o deosebire între gestionar şi administrator în sensul că primul vine în contact direct şi material cu
bunurile datorită atribuţiilor sale legate de primirea, păstrarea sau eliberarea bunurilor, iar cel de-al doilea
are numai un contact virtual, juridic cu bunurile pe care le administrează, concretizat în actele de dispoziţie
pe care le ia cu privire la acestea.
b) Subiectul pasiv la infracţiunea de delapidare nu poate fi decât autoritatea publică, instituţia publică
sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. În varianta
atenuată, subiectul pasiv este una dintre persoanele fizice prevăzute în art. 175 alin. (2) ori persoana
juridică pentru care lucrează subiectul activ.
a) Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de delapidare constă într-o acţiune de sustragere
definitivă sau temporară a unui bun din patrimoniul public al unei persoane juridice în posesia sau detenţia
căreia se află de către un funcţionar public care îl gestionează sau administrează.
Această acţiune, potrivit dispoziţiei art. 295 C. pen., se poate realiza prin „însuşirea”, „folosirea” sau
„traficarea” bunurilor din patrimoniul public.
„Însuşirea”, ca modalitate a sustragerii unui bun, constă, pe de o parte, dintr-un act iniţial de scoatere a
unui bun din posesia sau detenţia unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176 C. pen. şi, pe de
altă parte, dintr-un act subsecvent de trecere a acestuia în stăpânirea proprie a făptuitorului.
375
Un bun se socoteşte însuşit în momentul în care făptuitorul îl ia în stăpânire şi poate dispune de el, adică
poate să-l consume, să-l folosească sau să-l înstrăineze*7).
„Folosirea”, ca modalitate de realizare a sustragerii unui bun, constă dintr-un act iniţial de luare sau
scoatere a unui bun din sfera patrimonială a unei unităţi publice şi apoi într-un act subsecvent de
întrebuinţare a bunului scos, prin care se obţine un folos nelegal, în beneficiul făptuitorului ori a altei
persoane, după care bunul este readus în patrimoniul instituţiei sau unităţii publice respective.
Concret, „folosirea” unui bun înseamnă tragerea de foloase (de exemplu, scoaterea unei sume de bani
din casieria unei instituţii publice, achitarea unei datorii sau cumpărarea unor produse, după care la un
interval de timp banii sunt aduşi şi introduşi în casierie; ori folosirea temporară a unor aparate electronice şi
readucerea lor în patrimoniul unităţii publice).
Ceea ce este caracteristic acestei modalităţi normative a infracţiunii de delapidare este, pe de o parte,
împrejurarea că infractorul sau o altă persoană a tras foloase nelegale de pe urma folosirii unui sau unor
bunuri din patrimoniul public, iar, pe de altă parte, că prin folosire bunul în cauză a fost scos temporar din
sfera patrimonială în care se găsea şi astfel s-a creat o stare de pericol pentru patrimoniul public, constând
în posibilitatea ca acel bun să fie pierdut, avariat de altcineva sau chiar ca autorul să convertească folosirea
în însuşire*8).
În doctrina penală s-a exprimat opinia că delapidarea în această modalitate se reţine numai dacă prin
folosirea bunului se produce o pagubă unităţii sau instituţiei publice pe considerentul că delapidarea nu este
o infracţiune de pericol, ci o infracţiune de rezultat nefiind de conceput fără producerea unui rezultat*9).
În ceea ce ne priveşte, apreciem că existenţa infracţiunii de delapidare în modalitatea pe care o analizăm
nu poate fi afectată de împrejurarea că prin folosirea bunului nu s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani,
atât timp cât bunul a fost scos temporar din sfera patrimonială în care se găsea lipsind în acest mod unitatea
sau instituţia proprietară de a exercita atributele asupra acelui bun. De altfel, această soluţie a fost
promovată şi de practica judiciară*10).
„Traficarea”, ca formă de sustragere şi modalitate normativă a elementului material al infracţiunii de
delapidare, constă, pe de o parte, în scoaterea bunului din sfera patrimonială a unităţii sau instituţiei publice
şi apoi din actul de speculare, în vederea obţinerii unui profit.
Traficarea unui bun proprietate publică aflat în gestiunea sau administrarea făptuitorului presupune ca
după scoaterea bunului din sfera patrimonială a unei persoane juridice publice să fie dat în folosinţă altei
persoane în schimbul unui profit sau câştig. De exemplu, un casier de la o bancă cu capital integral sau
majoritar de stat sustrage o sumă de bani şi o dă spre folosinţă unei persoane în schimbul unei dobânzi,
adică a unui profit.
Sustragerea bunului de la unitatea publică sau de la persoana juridică care administrează sau exploatează
bunul proprietate publică este şi în cazul traficării, temporară, doar pentru timpul cât a fost necesar
speculării după care bunul este readus în unitatea respectivă. Traficarea se deosebeşte de folosire prin aceea
că traficarea este o speculare, adică o folosire care aduce profit, pe când folosirea satisface o nevoie
personală şi nu aduce un profit, exprimat în bani sau alte avantaje.
b) Urmare imediată. La infracţiunea de delapidare, indiferent de modalitatea normativă de comitere,
urmarea imediată constă în scoaterea bunului din sfera patrimonială în care se găsea şi lipsirea unităţii
publice de bunul sustras, de posibilitatea de a-l avea şi de a folosi bunul respectiv, ceea ce duce şi la
producerea unei eventuale pagube persoanei juridice de drept public, precum şi la crearea unei stări de
pericol pentru acele relaţii sociale referitoare la interesele publice, ocrotite prin incriminarea delapidării.
Prin „interes public” se înţelege orice situaţie, stare, activitate, de care este legat un interes al unei
autorităţi, instituţii publice, al unei persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate
publică.
În caz de delapidare, săvârşită prin modalitatea „însuşire de bunuri”, pentru stabilirea pagubei care are
relevanţă în stabilirea gravităţii infracţiunii, precum şi în calificarea sau încadrarea juridică a acesteia
(varianta tip sau agravată) trebuie avută în vedere valoarea economică a bunului la data săvârşirii
infracţiunii, eventualele majorări vor fi avute în vedere numai la stabilirea despăgubirilor.
376
În ipoteza delapidării săvârşite prin modalitatea „folosire” sau „traficare”, paguba constă în uzura
bunului pe timpul cât a fost scos din gestiune sau, dacă obiectul material este o sumă de bani, în
echivalentul dobânzii legale pe durata folosirii sumei.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de delapidare este necesar să
existe o legătură de cauzalitate între acţiunea de însuşire, folosire sau traficare şi urmarea imediată,
deposedarea unităţii publice de acel bun. Dacă deposedarea se datorează altei cauze, ca, de pildă, pierderea
bunului, furtului acestuia, distrugerii lui etc., nu poate exista infracţiunea de delapidare.
a) Forma de vinovăţie. Delapidarea constituie infracţiune numai când este săvârşită cu intenţie, cel mai
adesea intenţie directă fără a fi exclusă şi intenţia indirectă.
Nu are relevanţă, pentru realizarea conţinutului infracţiunii de delapidare, dacă aceasta a fost săvârşită
pentru satisfacerea unui interes propriu sau pentru interesul altei persoane.
Pentru existenţa elementului subiectiv specific infracţiunii de delapidare este necesar ca făptuitorul să
cunoască exact că bunurile ce fac obiectul însuşirii, folosirii, traficării aparţin patrimoniului public şi fac
parte din categoria celor gestionate sau administrate de către acesta.
Scopul faptei de delapidare este cuprins în înseşi noţiunile de „însuşire”, „folosire”, „traficare”, ceea ce
presupune că dovedirea elementului material al faptei ilustrează existenţa intenţiei*11).
b) Mobilul infracţiunii la delapidare nu are importanţă în realizarea laturii subiective, atât timp cât
făptuitorul a fost determinat de dorinţa de a realiza avantaje pe seama patrimoniului unităţii ale căror
bunuri le gestionează sau administrează; mobilul va ajuta, în procesul individualizării pedepsei la
determinarea gravităţii infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului.
A. Formele infracţiunii
a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate. Dacă prin actul pregătitor se realizează
conţinutul unei alte infracţiuni, autorul va fi sancţionat pentru aceasta. De pildă, dacă în vederea comiterii
unei delapidări s-au falsificat documente contabile, făptuitorul va fi pedepsit pentru fals în înscrisuri
oficiale.
b) Tentativa la delapidare este pedepsită şi poate exista cel mai adesea în modalitatea întreruptă. De
exemplu, va fi tentativă întreruptă în ipoteza în care s-a început acţiunea de deposedare a unităţii sau
instituţiei publice de bunul respectiv, dar nu s-a realizat şi trecerea efectivă a bunului în posesia autorului
(gestionarului).
c) Consumarea. Delapidarea se săvârşeşte în formă consumată, în cazul în care elementul material a
constat în însuşire, odată cu realizarea acestuia, respectiv odată cu trecerea în posesia făptuitorului a
bunului respectiv. Dacă elementul material constă în folosire sau traficare, infracţiunea se consumă odată
cu efectiva folosire sau traficare. În situaţia în care făptuitorul nu poate face dovada că a intenţionat să
folosească sau să trafice bunul, fapta va fi considerată consumată în momentul dovedirii însuşirii, care, în
orice caz, s-a realizat fie şi numai ca o activitate obiectiv premergătoare folosirii sau traficării.
Sarcina probei incumbă celui acuzat, deoarece însuşirea fiind oricum (în această ipoteză) dovedită,
scopul ei este o particularitate de ordin subiectiv pe care numai autorul o cunoaşte şi o invocă*12).
Atunci când instanţa are suficiente elemente pentru a proba scopul însuşirii, este obligată, în virtutea
rolului ei activ, să le folosească şi pentru justa încadrare a faptei. Nu trebuie confundat momentul
consumării faptei cu cel al descoperirii ei.
Delapidarea poate să apară ca o infracţiune simplă, când consumarea coincide cu epuizarea (cea mai
frecventă situaţie întâlnită în practica judiciară), dar poate fi săvârşită şi în forma infracţiunii continue, mai
cu seamă în modalităţile „folosirii” ori „traficării”, precum şi în forma infracţiunii continuate (de asemenea,
377
frecventă în practica judiciară) şi chiar a infracţiunii progresive, dacă urmarea imediată se agravează sau i
se adaugă o altă urmare generată de aceeaşi acţiune de sustragere*13).
În toate aceste cazuri, infracţiunea de delapidare se va epuiza odată cu încetarea activităţii infracţionale
(folosire, traficare) ori cu efectuarea ultimei acţiuni din componenţa activităţii sale (infracţiune continuată)
sau când orice amplificare nu mai este posibilă (infracţiunea a avut forma celei progresive). Aplicarea legii
penale se face ţinându-se seama de momentul epuizării.
B. Sancţionare
Delapidarea în varianta incriminată în art. 295 alin. (1) C. pen., în oricare dintre modalităţile normative
(însuşire, folosire sau traficare), se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă delapidarea s-a săvârşit în forma continuată, la stabilirea pedepsei aplicate se va ţine seama de
dispoziţiile art. 36 alin. (1) C. pen., în sensul că limita maximă specială, care este de 7 ani, se va putea
majora cu cel mult 3 ani.
În cazul variantei agravate, prevăzută de art. 309 C. pen., limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
se majorează cu jumătate.
În cazul variantei atenuate, prevăzută de art. 308 C. pen., limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o
treime.
Se aplică obligatoriu pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică.

*2) V. Cioclei, Drept penal, Partea specială, Infracţiuni contra patrimoniului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2011, p. 139;
*3) C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, Ed. Trei, Bucureşti, 2003, p. 393.
*4) I. Oancea, în Explicaţii teoretice, vol. III, op. cit., p. 596; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008, p.
339.
*6) Publicată în B. Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969, cu modificările ulterioare.
*7) I. Oancea, în Explicaţii teoretice, vol. III, op. cit., p. 600.
*8) A se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 345; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 302;
C. Duvac, op. cit., p. 269.
*9) T. Toader, Drept penal, Partea specială, Drept penal român. Partea specială, ed. a 3-a, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 205.
*11) C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op. cit., p. 401.
*12) Ibidem, p. 402.
*13) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 304; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 346.
ART. 296
Purtarea abuzivă
Purtarea abuzivă este incriminată în art. 296 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip [art. 296 alin. (1)] constă în întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către
cel aflat în exercitarea atribuţiunilor de serviciu.
Varianta agravată [art. 296 alin. (2)] presupune ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite
împotriva unei persoane de către cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
378
Purtarea abuzivă este inclusă în categoria infracţiunilor de serviciu pentru că reprezintă o manifestare
antisocială de natură să afecteze reputaţia de care trebuie să se bucure autorităţile publice, instituţiile
publice sau orice altă persoană juridică în relaţiile de serviciu ale angajaţilor acestora cu persoanele fizice
cu care intră în contact în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu prin excluderea oricăror violenţe verbale
sau fizice.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de serviciu care presupun o comportare corectă
şi cuviincioasă a funcţionarului public, a unei persoane care exercită un serviciu de interes public pentru
care a fost învestită de către autorităţile publice sau care este impusă controlului ori supravegherii acestora
ori altei persoane care exercită atribuţii sau responsabilităţi, potrivit legii, în cadrul unei persoane juridice,
în raporturile cu persoane fizice cu care vine în contact ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.
b) Obiectul material. La varianta tip a purtării abuzive nu există acest obiect. La varianta agravată, când
fapta a fost săvârşită prin acte de lovire sau alte violenţe, obiectul material îl constituie corpul persoanei
fizice asupra căreia s-au exercitat acţiunile incriminate.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta putând fi numai o persoană care se află în exercitarea
atribuţiilor de serviciu în cadrul oricărei persoane juridice publice sau private.
Purtarea abuzivă, în ambele sale variante, poate fi comisă în participaţie; pentru instigatori şi complici nu
se cere nicio calitate specială.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de purtare abuzivă este autoritatea publică, instituţia publică sau o altă
persoană juridică a cărei activitate a fost tulburată prin fapta autorului. De asemenea, subiect pasiv este
persoana căreia i s-au adresat expresii jignitoare, a fost ameninţată ori a suferit lovirile ori alte violenţe.
În ipoteza în care victima actelor de purtare abuzivă avea calitatea de funcţionar public care îndeplinea o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi se află în exerciţiul funcţiei (sau pentru fapte îndeplinite în
exerciţiul funcţiei), actele de purtare abuzivă constituie infracţiunea de ultraj, dacă sunt întrunite şi celelalte
condiţii prevăzute în art. 257 C. pen.
Dacă făptuitorul adresează expresii jignitoare sau săvârşeşte acte de ameninţare ori lovire sau alte
violenţe faţă de mai multe persoane, acestea vor deveni subiecţi pasivi ai infracţiunii de purtare abuzivă,
existând, după caz, un concurs ideal sau real de infracţiuni.
a) Elementul material al infracţiunii de purtare abuzivă, varianta tip, constă în „întrebuinţarea de
expresii jignitoare” faţă de o persoană, iar la varianta agravată acesta este reprezentat de o ameninţare ori
de o faptă de lovire sau alte violenţe.
Termenul „expresii jignitoare” are o accepţiune largă. Acest termen semnifică, în primul rând, toate
faptele prin care se aduce atingere onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, gesturi sau prin alte
mijloace ori prin supunerea la batjocură.
Prin „întrebuinţarea de expresii jignitoare” se înţelege, de asemenea, folosirea de cuvinte de ocară sau
umilitoare care şi ele sunt apte să atingă demnitatea unei persoane*1).
Expresii jignitoare utilizate de către cel aflat în exercitarea atribuţiunilor de serviciu pot fi proferate în
scris, oral, prin gesturi etc. Folosirea unor asemenea expresii se realizează fie adresându-se victimei, fie
prin utilizarea mijloacelor de comunicare, cum ar fi a telefonului, scrisorilor sau a altor mijloace care, prin
natura lor, sunt susceptibile de a realiza o legătură directă între făptuitor şi persoana respectivă.
379
„Ameninţarea”, ca element material al infracţiunii de purtare abuzivă, varianta agravată, presupune fapta
prevăzută în art. 206 C. pen., care este absorbită în conţinutul acestei infracţiuni de serviciu.
Expresia „lovirea sau alte violenţe”, folosită în formularea textului art. 296 alin. (2) C. pen., corespunde
denumirii infracţiunii prevăzute în art. 193 C. pen. şi are implicit conţinutul acestei infracţiuni în cele două
variante de incriminare. Termenul „violenţă” are o sferă mai largă decât cea la care se referă art. 193 C.
pen., înţelegându-se şi violenţele comise asupra obiectelor aflate asupra unei persoane ori care au fost
aruncate în faţa acesteia (de exemplu, îmbrâncirea unei persoane în aşa fel încât i-au căzut ochelarii şi s-au
spart ori s-a tras de haina cu care este îmbrăcată, descosând-o, ruperea unei petiţii şi aruncare ei în faţa
celui tratat abuziv*2).
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de purtare abuzivă, este necesar ca faptele contra
demnităţii, contra integrităţii corporale sau sănătăţii ori contra libertăţii psihice care intră în conţinutul
acesteia să fie comise de funcţionarul public sau de către orice altă persoană aflată în exercitarea
atribuţiunilor de serviciu*3).
În cazul în care funcţionarul public sau orice persoană angajată într-un serviciu nu se află în momentul
comiterii oricăreia dintre faptele contra persoanei care se includ în conţinutul infracţiunii de purtare
abuzivă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, autorul acelei fapte răspunde penal pentru săvârşirea
infracţiunii contra persoanei, care corespunde modelului legal al acesteia, respectiv ameninţare, lovire sau
alte violenţe ori altă faptă contra demnităţii.
În ipoteza în care prin acţiunile făptuitorului aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se realizează
conţinutul infracţiunii de purtare abuzivă varianta tip prevăzută în art. 296 alin. (1) C. pen., dar şi
conţinutul infracţiunii de ameninţare ori al infracţiunii de lovire sau alte violenţe, credem că vor fi
incidente regulile concursului de infracţiuni între purtare abuzivă varianta tip şi infracţiunea de ameninţare
prevăzută de art. 206 C. pen. sau infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută în art. 193 ale căror
pedepse vor fi majorate cu o treime potrivit dispoziţiilor art. 296 alin. (2) C. pen.
Dacă prin actele de lovire sau alte violenţe săvârşite în condiţiile art. 296 alin. (1) C. pen. se cauzează
vreuna dintre consecinţele prevăzute în art. 194 C. pen., fapta în întregul său va fi încadrată în acest text şi
sancţionată cu pedeapsa prevăzută în conţinutul acestei norme de incriminare, întrucât dispoziţiile art. 296
alin. (2) sunt de strictă interpretare şi enumeră limitativ faptele contra persoanei care sunt absorbite în
conţinutul infracţiunii de purtare abuzivă varianta agravată.
Infracţiunea de purtare abuzivă are elemente comune cu ale infracţiunii de cercetare abuzivă prevăzută în
art. 280 C. pen., întrucât la ambele infracţiuni subiectul activ nemijlocit are calitatea de funcţionar public,
iar elementul material constă în ameninţări sau violenţe exercitate de făptuitor, aflat în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu, împotriva unei persoane. Cu toate acestea, între cele două infracţiuni sunt deosebiri esenţiale;
norma care incriminează cercetarea abuzivă are caracter de normă specială în raport cu norma care
incriminează purtarea abuzivă. La cercetarea abuzivă, autorul, deşi este funcţionar public, are însă o calitate
specială de organ de cercetare penală, procuror, judecător, iar subiectul pasiv, de asemenea, are o calitatea
deosebită, este o persoană urmărită sau judecată într-o cauză penală.
b) Urmarea imediată. Purtarea abuzivă, varianta tip, are ca urmare imediată crearea unei stări care
aduce atingere prestigiului şi bunei desfăşurări a activităţii persoanei juridice în care făptuitorul îşi exercită
atribuţiilor de serviciu, precum şi demnităţii persoanei fizice împotriva căreia au fost întrebuinţate
expresiile jignitoare.
La varianta agravată a infracţiunii de purtare abuzivă, urmarea imediată constă şi în afectarea libertăţii,
psihice sau într-o vătămare materială adusă integrităţii corporale sau sănătăţii subiectului pasiv.
c) Raportul de cauzalitate. La varianta tip, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei. La
varianta agravată, când fapta constă în lovire sau orice acte de violenţă, legătura de cauzalitate între
acţiunea incriminată şi suferinţele fizice produse sau leziunile traumatice care au afectat sănătatea
persoanei, trebuie constatate.
380
Forma de vinovăţie specifică acţiunii de purtare abuzivă, în ambele sale variante, este intenţia, care
poate fi directă sau indirectă. Aceasta presupune că făptuitorul a prevăzut că prin acţiunea sa de
întrebuinţare de expresii jignitoare ori de ameninţare sau lovire ori alte violenţe săvârşite în exercitarea
atribuţiunilor de serviciu aduce atingere demnităţii, libertăţii psihice sau integrităţii corporale ori sănătăţii
unei persoane şi să fi urmărit ori acceptat producerea unor asemenea consecinţe.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă în realizarea conţinutului subiectiv al infracţiunii, ci numai la
A. Forme
Purtarea abuzivă, deşi susceptibilă de tentativă în varianta agravată, când se comite prin lovire sau alte
acte de violenţă, legea o incriminează numai în forma tipică, forma consumată.
Consumarea are loc în momentul în care s-au întrebuinţat expresiile jignitoare faţă de o persoană ori
ameninţarea sau actele de violenţă fizică şi s-a produs urmarea imediată. Nu este exclusă posibilitatea ca
purtarea abuzivă să fie săvârşită şi în forma continuată.
B. Sancţionare
Purtarea abuzivă, varianta tip, se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la şase luni sau cu amendă.
Purtarea abuzivă descrisă în art. 296 alin. (2) C. pen. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 206,
care incriminează ameninţarea, ori în art. 193, care incriminează lovirea sau alte violenţe, ale căror limite
speciale se majorează cu o treime.
Prin urmare, când purtarea abuzivă va consta în ameninţare, care potrivit art. 206 se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau amendă, pedeapsa pentru purtare abuzivă săvârşită în această modalitate
va fi închisoarea de la 4 luni la un an şi 4 luni; când purtarea abuzivă constă în lovire sau alte violenţe, care
potrivit art. 193 alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, pentru infracţiunea de
purtare abuzivă săvârşită în această modalitate, pedeapsa va fi închisoare de la 4 luni la 2 ani şi 8 luni, iar
când purtarea abuzivă constă în lovirea sau alte violenţe, la care, potrivit art. 193 alin. (2), pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 5 ani, pedeapsa pentru purtare abuzivă săvârşită în această modalitate va fi
închisoarea de la 8 luni la 6 ani şi 8 luni sau amenda.

*2) Ibidem.
*3) Săvârşirea unor acte de violenţă împotriva unei persoane de către şeful postului de poliţie, pentru
motivul că nu s-a prezentat la chemările anterioare pentru a fi cercetat într-o cauză aflată în curs de
urmărire penală, constituie infracţiunea de purtare abuzivă şi în cazul în care este săvârşită într-o zi
nelucrătoare cu motivarea că acţiunile agresive ale inculpatului au fost săvârşite în cadrul exercitării
atribuţiunilor sale de poliţist (în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ în materie penală, 1990–2000,
p. 386–387.).
ART. 297
Abuzul în serviciu
În art. 297 C. pen. abuzul în serviciu este incriminat într-o varianta tip şi o variantă asimilată.
381
Varianta tip [art. 297 alin. (1)] constă în fapta funcţionarului public, care, în exercitarea atribuţiunilor de
serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Varianta asimilată [art. 297 alin. (2)] constă în fapta funcţionarului public, care, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unui persoane ori creează pentru aceasta o
situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală,
apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 297 C. pen. cu ale art. 308 C. pen. rezultă că abuzul în serviciu are şi o
variantă atenuantă de incriminare, care se particularizează prin subiectul activ nemijlocit, acesta fiind o
persoană asimilată funcţionarului public sau o persoană care exercită o însărcinare în cadrul oricărei
persoane juridice (a se vedea comentariul de la art. 308).
De asemenea, abuzul de serviciu cunoaşte şi o variantă agravată şi există, conform art. 309 C. pen., în
ipoteza în care abuzul în serviciu, în oricare dintre variantele de incriminare, a produs consecinţe deosebit
de grave (a se vedea comentariul de la art. 309).
Abuzul în serviciu are un caracter subsidiar*1). O faptă de abuz săvârşită de un funcţionar public se
încadrează în dispoziţiile art. 279 C. pen. numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în Codul
penal sau în legi penale speciale. De exemplu, fapte abuzive ale funcţionarului public, cum ar fi purtarea
abuzivă (art. 280), supunerea la rele tratamente (art. 281), represiunea nedreaptă (art. 283), tortura (art.
282), falsul material în înscrisuri oficiale [art. 320 alin. (2)], falsul intelectual (art. 321) etc., se săvârşesc
tot în exercitarea atribuţiunilor de serviciu de către un funcţionar public şi se aduce atingere unor interese
legitime ale unei persoane fizice, dar ele vor fi încadrate în aceste norme speciale de incriminare, şi nu în
art. 297 C. pen., acest text fiind incident numai dacă fapta nu întruneşte condiţiile specifice ale conţinutului
uneia dintre infracţiunile speciale (principiul specialităţii în cazul concursului de norme penale). Această
soluţie este promovată de practica judiciară. Astfel, instanţa supremă, în soluţionarea unei cauze, a decis că
„reţinându-se săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, caracterizat, potrivit art. 289 C. pen. anterior, prin
calitatea de funcţionar a subiectului activ, şi prin comiterea faptei în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu
se poate reţine şi infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 C. pen. anterior*2); tot astfel, s-a
decis că fapta inculpatului, director economic, de a fi scos fără îndrituire legală din patrimoniul societăţii
unele valori, cărora le-a dat o destinaţie contraproductivă, cauzatoare de pagube în loc de profit, constituie
infracţiunea prevăzută în art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990*3); ori fapta inculpaţilor care, ocupând
funcţii în cadrul a două societăţi comerciale prin utilizarea materialelor societăţii, a sculelor, utilajelor şi
chiar a muncitorilor, în folosul lor şi al societăţii particulare care le aparţinea, constituie infracţiunea
prevăzută în art. 194 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 31/1990, prin care este incriminată „fapta
administratorului sau directorului care, cu rea-credinţă, folosesc bunurile sau creditul societăţii într-un scop
contrar intereselor acestuia sau în folosul lor propriu, şi nu a infracţiunii de abuz în serviciu”*4).
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de abuz în serviciu este complex, fiind constituit, pe de o
parte, din relaţiile sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără
asigurarea bunului mers al activităţii autorităţilor publice, instituţiilor publice sau a altor persoane juridice
care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică, a persoanelor juridice de interes public sau
a oricăror alte persoane juridice, împotriva abuzurilor funcţionarilor publici sau a altor persoane care
exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice, iar, pe de altă parte, din relaţiile sociale privind
ocrotirea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, precum
şi egalitatea în drepturi, fără nicio discriminare, a persoanelor fizice.
b) Obiectul material. De regulă, la infracţiunea de abuz în serviciu, obiectul material lipseşte; totuşi,
dacă acţiunea care constituie elementul material al acestei infracţiuni s-a exercitat asupra unui bun (de
382
exemplu, confiscarea abuzivă a unui bun, redactarea defectuoasă a unui înscris), în această situaţie există
un obiect material al infracţiunii*5).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de abuz în serviciu, varianta tip sau varianta
asimilată, este circumstanţiat; poate fi numai un funcţionar public, în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (1)
C. pen., sau o persoană care, potrivit prevederilor art. 175 alin. (2) C. pen., exercită un serviciu de interes
public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii
acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Calitatea de funcţionar public sau persoană care exercită un serviciu de interes public trebuie să existe în
momentul sau pe durata comiterii faptei de abuz în serviciu.
Abuzul în serviciu poate fi săvârşit de mai mulţi autori, care au contribuit nemijlocit, prin acte de
executare, fie simultan (când aceştia fac parte dintr-o comisie, colectiv sau echipă), fie succesiv (în caz de
verificare, control, aprobare), la săvârşirea abuzului în serviciu şi toţi au calitatea cerută de norma de
incriminare. Dacă această calitate cerută de lege lipseşte, activitatea acelui participant va fi considerată
drept complicitate la abuz în serviciu, chiar dacă în concret a comis acte de executare nemijlocită a acestei
fapte.
Abuzul în serviciu este susceptibil de a fi săvârşit în participaţie penală sub forma instigării ori a
complicităţii cu condiţia ca cel care determină sau ajută la săvârşirea abuzului în serviciu să îndeplinească
cerinţele răspunderii penale.
Subiect activ al abuzului în serviciu poate fi şi o persoană juridică, în condiţiile şi cu limitările prevăzute
în art. 135 C. pen.
b) Subiect pasiv este autoritatea publică, instituţia publică, persoana juridică publică sau privată ori
persoana umană căreia i s-a cauzat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime sau o
persoană fizică în ipoteza când i s-a îngrădit exercitarea unui drept ori i-a fost creată o situaţie de
inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă
politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
a) Elementul material la varianta tip prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen. constă fie în neîndeplinirea
unui act, fie în îndeplinirea acestuia în mod defectuos.
Termenul „act” folosit de legiuitor are înţelesul de operaţiune care trebuie efectuată de funcţionarul
public sau persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită.
Aşadar, prin „neîndeplinirea unui act” se înţelege omisiunea făptuitorului de a efectua operaţia pe care
era ţinut să o efectueze, iar prin „îndeplinirea în mod defectuos a unui act” se înţelege efectuarea unei
operaţii altfel decât trebuia efectuată.
Neîndeplinirea unui act poate consta şi în lăsarea în nelucrare a unui act început şi care trebuia să fie
desăvârşit sau în refuzul nejustificat de a da urmare ordinelor sau cererilor primite ori în alte rămâneri în
pasivitate contrare îndatoririlor. Neîndeplinirea unui act poate fi totală sau parţială*6).
În practica judiciară s-a reţinut că există abuz în serviciu în sarcina inculpatului care a vândut produse cu
depăşirea preţului legal*7); a ospătarului care a încărcat nota de consumaţie*8); a medicului sau oricărui
membru al personalului sanitar care refuză să acorde asistenţă medicală de urgenţă, indiferent de
specialitate, de locul unde se află sau dacă este în timpul ori în afara programului de lucru, întrucât această
obligaţie de a acorda asistenţă medicală este prevăzută de lege*9); a inculpatei care în calitate de agent
poştal, a primit spre comunicare o sentinţă civilă, a introdus actul în scândurile de la gard, după care a făcut
menţiunea pe dovada de comunicare că a afişat actul pe uşa principală a locuinţei, astfel încât actul nu a
ajuns în posesia destinatarului – parte vătămată*10); a poliţistului care nejustificat nu restituie permisul de
383
conducere părţii vătămate, aşa cum s-a dispus prin hotărârea judecătorească definitivă de anulare a
procesului-verbal de contravenţie prin care se ridicase acel permis de conducere*11).
Elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu, variantă prevăzută în art. 297 alin. (2) C. pen.,
constă fie în îngrădirea exerciţiului unei persoane, fie în crearea pentru aceasta a unei situaţii de
inferioritate pe temeiul prevăzut în norma de incriminare.
În cadrul primei modalităţi normative, subiectul activ fără nicio justificare legală îngrădeşte, împiedică o
persoană să exercite un drept dintre cele prevăzute de Constituţie sau de o altă lege specială, în mod
integral.
Îngrădirea exerciţiului unui drept al unei persoane rezidă din orice activitate prin care aceasta este lipsită
de posibilitatea de a-şi valorifica acel drept prin săvârşirea de acte juridice.
În cea de-a doua modalitate normativă a abuzului în serviciu, varianta pe care o analizăm, făptuitorul,
ţinând seama de apartenenţa unei persoane la o anumită naţionalitate, etnie ori de rasa acesteia sau de
limba, genul, orientarea sexuală, opinia, apartenenţa politică, averea, vârsta sau religia ei, îi creează o
situaţie de inferioritate, adică o situaţie mai rea decât a celorlalte persoane şi prin aceasta încalcă principiul
constituţional al egalităţii în drepturi consacrat în art. 16 din legea noastră fundamentală.
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu, în ambele sale variante, se cere
ca oricare dintre actele incriminate să se efectueze de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale de
serviciu sau de către o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără a remuneraţie, un
serviciu de interes public, cu ocazia, în cadrul sau în timpul îndeplinirii atribuţiunilor de serviciu.
b) Urmarea imediată constă, în principal, în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu din unitatea în
care îşi desfăşoară activitatea subiectul activ al abuzului în serviciu. Această urmare este condiţionată de
producerea sau cauzarea unei pagube aduse în patrimoniul unei persoane fizice sau a unei persoane juridice
ori de o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau a unei persoane juridice
ori în îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane sau crearea pentru aceasta a unei situaţii de
inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă
politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
Prin „cauzarea unei pagube” se înţelege producerea unei pierderi materiale suferită de o persoană fizică
sau juridică, subiect pasiv al abuzului în serviciu, generată de actul abuziv al funcţionarului public sau al
altei persoane care exercită un serviciu de interes public.
Stabilirea în concret a urmării imediate produse prin săvârşirea abuzului în serviciu are relevanţă, pe de o
parte, pentru calificarea sau încadrarea faptei în varianta corespunzătoare modelului legal de incriminare
căruia îi corespunde, iar, pe de altă parte, în stabilirea în concret a pedepsei, în funcţie de natura şi
gravitatea rezultatului produs şi a altor consecinţe ale infracţiunii. Totodată, stabilirea corectă a urmării
imediate ajută la stabilirea întinderii prejudiciului material care conferă persoanei vătămate dreptul la
despăgubiri.
Prin „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane
juridice”, se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor
asemenea persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de abuz în serviciu, varianta prevăzută în art. 297 alin. (1) C.
pen., fiind o infracţiune de rezultat, se impune constatarea legăturii de cauzalitate între elementul material
şi urmarea imediată.
Abuzul în serviciu, varianta prevăzută în art. 297 alin. (2) C. pen., este o infracţiune de pericol, şi, în
consecinţă, urmările acesteia sunt implicite acţiunii incriminate. Din acest considerent nu se impune
constatarea legăturii de cauzalitate între acţiunea care constituie elementul material şi urmarea imediată,
aceasta va rezulta din însăşi acţiunea săvârşită.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a abuzului în serviciu, varianta prevăzută în art.
297 alin. (1) C. pen. este intenţia. Aceasta presupune ca făptuitorul să prevadă că prin acţiunile (inacţiunile)
384
sale săvârşite în condiţiile de ordin obiectiv stabilite în norma de incriminare se va cauza o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, să
urmărească ori să accepte ca aceste urmări să se producă. Aşadar, intenţia poate fi manifestată în oricare
dintre modalităţile sale normative (directă, indirectă).
Abuzul în serviciu, varianta descrisă în art. 297 alin. (2) C. pen. se caracterizează, sub aspect subiectiv,
prin intenţie directă întrucât făptuitorul are reprezentarea că prin acţiunile (inacţiunile) sale va îngrădi
exercitarea unui drept al unei persoane ori va crea pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
b) Dacă mobilul la varianta tip nu este o cerinţă obligatorie a laturii subiective, având relevanţă numai la
individualizarea pedepsei, la cea de-a doua variantă, mobilul este un element obligatoriu al laturii
subiective. În cazul în care la această din urmă variantă lipseşte mobilul cerut în norma de incriminare fapta
nu va fi încadrată în dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. pen., ci în dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen.
Scopul urmărit de făptuitor la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu trebuie cunoscut, însă acesta va
avea relevanţă numai la individualizarea pedepsei.
A. Forme
Deşi fapta de abuz în serviciu este susceptibilă de acte pregătitoare şi tentativă (în modalitatea normativă
constând într-o acţiune) legiuitorul a incriminat-o numai dacă s-a realizat în forma tipică, adică în forma
consumată.
Abuzul în serviciu se consumă în momentul săvârşirii conduitei abuzive a funcţionarului public sau a
unei alte persoane aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, urmată de producerea rezultatului descris de
norma de incriminare, şi anume cauzarea unei pagube ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale
persoanei fizice sau ale unei persoane juridice ori îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane juridice
ori îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane fizice ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de
inferioritate pe anumite temeiuri precizate în norma de incriminare.
Infracţiunea de abuz în serviciu, fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de repetabilitate, poate fi
săvârşită în forma continuată dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionarea
Abuzul în serviciu, în ambele sale variante de incriminare, când este săvârşit de un funcţionar public,
potrivit dispoziţiilor art. 297 C. pen., se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Când abuzul în serviciu este săvârşit de o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o
remuneraţie, o însărcinare de orice natură, în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175
alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în art. 297
C. pen. se reduc cu o treime (art. 308 C. pen.).
Dacă abuzul în serviciu prevăzut în art. 297 C. pen. a produs consecinţe deosebit de grave, limitele
speciale ale pedepsei stabilite în acest text se vor majora cu jumătate (art. 309 C. pen.).
În ipoteza în care abuzul în serviciu s-a comis în forma continuată, la aplicarea pedepsei se va ţine seama
şi de dispoziţiile art. 36 alin. (1) C. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 62 C. pen., dacă prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii*12).

*2) CSJ, dec. S. pen. nr. 1019 din 26 aprilie 1996, în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ în
materie penală, p. 455;
385
*3) C. Ap. Cluj, Dec. pen. nr. 75/A/1998, în RDP nr. 3/1998, p. 133;
*4) C. Ap. Constanţa, Dec. pen. nr. 111/1994, în RDP nr. 1/1995, p. 128.
*6) C. Duvac, Drept penal, Partea specială, vol. I, op. cit., p. 357.
*10) C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, op. cit., p. 430.
*11) C. Ap. Constanţa, Dec. pen. nr. 312 din 9 mai 2003; T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, Codul penal
şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 393.
*12) Potrivit art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, aşa cum a fost modificat prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012, în cazul infracţiunilor de abuz
în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos
necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
ART. 298
Neglijenţa în serviciu
Neglijenţa în serviciu este prevăzută în art. 298 C. pen. coroborat cu art. 308 şi art. 309.
Potrivit acestor dispoziţii, neglijenţa în serviciu este incriminată într-o variantă tip, o variantă atenuată şi
o variantă agravată.
Varianta tip, conform art. 298 C. pen., constă în încălcarea din culpă de către un funcţionar a unei
îndatoriri se serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se
cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime al unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice.
Varianta atenuată rezultată din coroborarea dispoziţiilor art. 298 C. pen. cu dispoziţiile art. 308 C. pen.
şi există când fapta de neglijenţă descrisă la varianta tip, se săvârşeşte de o persoană care exercită,
permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice (a se vedea
comentariul de la art. 308).
Varianta agravată, potrivit art. 298 C. pen. coroborat cu art. 309 C. pen., există în cazul în care
neglijenţa în serviciu descrisă la varianta tip sau atenuată a produs consecinţe deosebit de grave (a se vedea
Incriminarea cuprinsă în art. 298 C. pen. are un caracter subsidiar, cedând locul normelor de incriminare
adecvate unor cazuri speciale unde autorii sunt tot funcţionari publici, care, din culpă şi prin neîndeplinirea
corectă a îndatoririlor de serviciu, produc urmări specifice domeniului respectiv*1). Spre exemplu, când
funcţionarul public este angajat al căilor ferate, iar prin fapta sa (neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
îndeplinirea lor defectuoasă) pune în pericol, din culpă, circulaţia pe căile ferate, încadrarea juridică a
faptei se va face în dispoziţiile art. 330 C. pen., şi nu în cele ale art. 298 C. pen. Când se vor produce însă şi
urmări care sunt prevăzute numai în art. 298 C. pen. devin aplicabile regulile concursului de infracţiuni*2).
386
a) Obiectul juridic special îl formează relaţiile referitoare la asigurarea respectării de către funcţionarii
publici la varianta tip ori de către acele persoane care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice (la varianta
atenuată), a obligaţiei de a îndeplini în mod corect atribuţiile ce le revin pentru a nu cauza o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau a unei persoane juridice.
b) Obiectul material la infracţiunea de neglijenţă în serviciu, de regulă, lipseşte. În ipoteza în care
acţiunea ce constituie elementul material s-a exercitat asupra unui bun (de exemplu, redactarea defectuoasă
a unui înscris), neglijenţa în întreţinerea unor bunuri (aparate, maşini, animale etc.) în astfel de situaţii
există un obiect material*3).
Obiectul material al infracţiunii poate fi corpul unei persoane în situaţia în care, ca urmare a încălcării
din culpă a îndatoririlor de serviciu de către medicul şef al circumscripţiei sanitare care nu a organizat în
bune condiţiuni operaţia de vaccinare, dând posibilitatea nerespectării prescripţiilor medicale, din care
cauză s-a produs uciderea din culpă a unei persoane de către agentul sanitar. În acest caz, medicul şef a
săvârşit infracţiunea de neglijenţă în serviciu, iar agentul sanitar infracţiunea de ucidere din culpă*4).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) este calificat. Poate fi un funcţionar public în înţelesul dispoziţiilor
art. 175 alin. (1) C. pen.; o persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită
de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public; ori o persoană care exercită temporar sau permanent, cu sau fără remuneraţie,
o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau
în cadrul oricărei persoane juridice. Nu este exclusă posibilitatea săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în
serviciu, în mod nemijlocit, de către mai multe persoane, când obligaţia care se adresează unui grup sau
colectiv de persoane nu a fost îndeplinită din culpă de către acestea sau o parte din acestea. De asemenea,
în mod excepţional, ar putea exista o participaţie improprie dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile art. 52
C. pen., caz în care instigatorul sau complicele ori persoana care execută nemijlocit cu intenţie elementul
material al infracţiunii alături de o altă persoană care a săvârşit din culpă fapta, iar autorul care a acţionat
din culpă va fi sancţionat pentru neglijenţă în serviciu.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de neglijenţă în serviciu este o persoană fizică ori o persoană juridică
publică sau privată căreia i s-a cauzat, prin săvârşirea acestei fapte, o pagubă ori o vătămare a drepturilor
sau intereselor legitime.
a) Elementul material constă într-o încălcare a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarul public sau
de o altă persoană care se află în serviciu.
Prin „îndatorire de serviciu” se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public sau a unei alte
persoane, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv ori care sunt inerente naturii acelui
serviciu*5). Respectarea acestor norme de către funcţionarii publici sau alte persoane constituie o obligaţie
de serviciu.
Normele care reglementează activitatea de serviciu îşi au sediul în cele mai variate acte normative;
acestea pot fi: Constituţia, legi organice sau ordinare, ordonanţe de urgenţă, ordonanţe şi hotărâri de
guvern, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor sau secretarilor de stat, statute şi regulamente de organizare şi
funcţionare, fişa postului ocupat de subiectul activ nemijlocit etc.*6).
În literatura de specialitate s-a ridicat problema de a şti dacă dispoziţiile individuale date unui funcţionar
public de către organul superior constituie pentru acesta o îndatorire de serviciu şi dacă, în consecinţă,
încălcarea din culpă a acestei dispoziţii poate realiza conţinutul infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
Soluţia admisă a fost aceea că ori de câte ori dispoziţia dată de organul ierarhic superior se întemeiază pe o
387
prevedere a legii a cărei aplicare intră în competenţa sa această dispoziţie constituie o îndatorire de serviciu
pentru subordonat, astfel încât nerespectarea ei din culpă angajează răspunderea penală pentru infracţiunea
de neglijenţă în serviciu*7).
Prin „încălcarea unor îndatoriri de serviciu” se înţelege nerespectarea sau nesocotirea unei sarcini care
rezultă din obligaţiile de serviciu ale făptuitorului.
Încălcarea unei îndatoriri de serviciu se poate realiza fie prin neîndeplinirea acelei îndatoriri, fie prin
îndeplinirea ei în mod defectuos.
„Neîndeplinirea” unei îndatoriri de serviciu înseamnă omiterea, neefectuarea unui act care trebuia să fie
împlinit ori rămânerea făptuitorului în stare de pasivitate. Neîndeplinirea unei îndatoriri poate fi totală
(făptuitorul nu îşi îndeplineşte în totalitate îndatorirea de serviciu) ori parţială (atunci când aceasta este
îndeplinită numai în parte) sau poate viza o singură îndatorire de serviciu sau chiar mai multe asemenea
îndatoriri.
„Îndeplinirea defectuoasă” a unor îndatoriri de serviciu presupune îndeplinirea altfel decât se cuvine să
fie efectuată.
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de neglijenţă în serviciu este necesar ca funcţionarul
public sau un alt angajat să săvârşească fapta în oricare dintre modalităţile sale în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu.
b) Urmarea imediată. Este explicit arătată în norma de incriminare a faptei de neglijenţă în serviciu.
Aceasta poate consta în cauzarea unei pagube, o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unor
persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
După cum se observă, neglijenţa în serviciu se caracterizează prin urmări alternative. Aceasta înseamnă că
în toate cazurile în care prin neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu ori prin îndeplinirea ei defectuoasă s-
au produs toate consecinţele arătate în norma de incriminare, nu vom fi în prezenţa unui concurs de
infracţiuni de neglijenţă în serviciu, ci a unei infracţiuni unice cu pluralitate de urmări, situaţie care va fi
însă avută în vedere de instanţa de judecată la individualizarea pedepsei.
Urmarea imediată cerută de norma de incriminare a faptei de neglijenţă în serviciu, în fiecare caz în
parte, trebuie precis determinată, pentru că are relevanţă atât în calificarea şi încadrarea faptei în variantele
corespunzătoare, cât şi la stabilirea eventualului prejudiciu produs prin săvârşirea faptei şi la repararea
căreia are dreptul persoana vătămată.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de neglijenţă în serviciu, fiind o infracţiune de rezultat, apare
necesară întotdeauna stabilirea legăturii de cauzalitate între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi urmarea
cerută de norma de incriminare.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că neîndeplinirea corespunzătoare de către funcţionar, timp
de un an şi jumătate, a obligaţiei sale de serviciu de a efectua periodic controlul gestiunilor din unitate se
află în raport de cauzalitate cu însuşirea banilor de către casierul gestionar care, în cazul unor controale
corespunzătoare în timp, nu ar fi avut posibilitatea să delapideze, în mod repetat şi sistematic, importante
sume de bani, prejudiciul, în atare situaţie, fiind produs datorită concursului dintre culpa funcţionarului cu
atribuţii de control şi fapta delapidatorului, ambii sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru acoperirea
acestuia*8).
Forma de vinovăţie este culpa, cu cele două modalităţi ale sale: uşurinţa şi neglijenţa.
Există culpă, potrivit art. 16 alin. (4) C. pen., când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l
acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea
să-l prevadă.
În cazul neglijenţei în serviciu este o culpă profesională, deoarece se întemeiază pe nerespectarea
regulilor de exercitare a atribuţiunilor de serviciu ale funcţionarului public sau a altui angajat.
Culpa, ca element subiectiv al neglijenţei în serviciu, nu se prezumă. Prin urmare, nu este suficient să se
constate că făptuitorul nu a îndeplinit sau a îndeplinit defectuos un act privitor la îndatoririle sale de
388
serviciu, ci trebuie să se dovedească faptul că faţă de actul său de serviciu şi urmările acestuia a avut o
atitudine specifică culpei.
În cazul în care culpa făptuitorului, sub niciuna dintre cele două modalităţi, nu a putut fi reţinută, fapta
nu constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
Posibilitatea făptuitorului de a prevedea rezultatul faptei sale nu se apreciază în raport cu o unitate de
măsură abstractă, ci se ţine seama de împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta, precum şi de
persoana făptuitorului, ca, de exemplu, pregătirea sau deprinderile sale profesionale, experienţa pe care o
are în munca respectivă etc. Dacă făptuitorul era cu totul inapt îndeplinirii actului cu care a fost însărcinat
ori se află în imposibilitatea să prevadă consecinţele care s-au produs sau dacă nu şi-a îndeplinit îndatoririle
de serviciu din cauze independente de voinţa sa, nu se poate vorbi de culpă, putându-se reţine în favoarea
sa un caz fortuit*9).
A. Forme
Neglijenţa în serviciu, al cărei element subiectiv specific este culpa, poate fi săvârşită numai în forma
consumată. Întrucât această infracţiune face parte din categoria infracţiunilor de rezultat, se consumă odată
cu executarea elementului material în oricare dintre modalităţile sale normative şi producerea urmării
imediate precizată în norma de incriminare.
De regulă, infracţiunea de neglijenţă în serviciu este de consumare imediată, dar, uneori, poate avea şi
caracterul unei infracţiuni continue, mai cu seamă când elementul material constă în neîndeplinirea unei
îndatoriri de serviciu.
De asemenea, neglijenţa în serviciu poate îmbrăca şi forma unei infracţiuni progresive în ipoteza în care
urmarea constă în cauzarea de pagube unei persoane fizice sau juridice.
B. Sancţionare
Infracţiunea de neglijenţă în serviciu se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă, când este săvârşită în varianta tip, iar în cazul comiterii acesteia în varianta atenuată, potrivit art.
308 C. pen., limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
*1) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008, p. 432; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 376.
*2) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. III, p. 215.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 103;
*5) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 213–214;
*8) CSJ s. pen., Dec. nr. 2575 din 22 mai 2002, în RDP nr. 2/2004, p. 156.
ART. 299
Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual
Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual este incriminată în art. 299 C. pen. într-o variantă tip, o
variantă asimilată şi o variantă atenuată.
389
Varianta tip [art. 299 alin. (1)] constă în fapta funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu
îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul
de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană
interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu.
Varianta asimilată [art. 299 alin. (2)] constă în pretinderea sau obţinerea de favoruri de natura sexuală de
către un funcţionar public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate
asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută.
Varianta atenuantă (art. 299 coroborat cu art. 308) se realizează când fapta de folosire abuzivă a funcţiei
în scop sexual descrisă la varianta tip şi varianta asimilată se săvârşeşte de către o persoană care exercită
permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale pentru a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare
se cere o comportare corectă a funcţionarului public sau a oricărei persoane aflate în serviciul unei
persoane juridice, cu excluderea folosirii abuzive a funcţiei ori a autorităţii sau superiorităţii ce decurg din
funcţia deţinută, faţă de o persoană cu care intră în raporturi de serviciu, pentru a pretinde ori obţine de la
aceasta favoruri de natură sexuală.
b) Obiectul material îl poate constitui corpul persoanei de la care s-a obţinut favorul de natură sexuală.
a) Subiectul activ nemijlocit (autorul), la varianta tip şi la varianta asimilată, poate fi numai un
funcţionar public în înţelesul art. 175 C. pen., iar la varianta atenuată, orice persoană care efectuează o
însărcinare în serviciul unei persoane de interes public sau în cadrul oricărei persoane juridice.
b) Subiectul pasiv, în toate variantele de incriminare a faptei de folosire abuzivă a funcţiei în scop
sexual, este calificat, acesta putând fi numai o persoană fizică interesată direct sau indirect de efectele
actului de serviciu al funcţionarului public sau al persoanei care exercită o însărcinare în serviciul unei
persoane de interes public sau în cadrul oricărei persoane juridice. Dacă persoana faţă de care subiectul
activ a pretins ori a obţinut favoruri de natură sexuală nu are această calitate (persoană interesată de
efectele actului de serviciu), fapta nu constituie infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, ci
o altă infracţiune, eventual contra libertăţii şi integrităţii sexuale dacă corespunde modelului legal al
acesteia.
a) Elementul material constă într-o acţiune a făptuitorului de a pretinde ori obţine favoruri de natură
sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele unui act de serviciu al său.
„A pretinde favoruri de natură sexuală” înseamnă a cere insistent unei persoane avantaje de natură
sexuală.
„A obţine favoruri de natură sexuală” presupune a primi, a ajunge să aibă favoruri de natură sexuală, de
satisfacere a apetitului sexual.
Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în
scop sexual este necesar ca făptuitorul, în schimbul favorurilor de natură sexuală, să promită ori să lase de
înţeles că actul realizat ca urmare a atribuţiunilor sale de serviciu va produce efecte avantajoase victimei
infracţiunii.
390
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru prestigiul sau reputaţia autorităţii
publice, instituţiei publice sau a persoanei juridice în care făptuitorul îşi exercită îndatoririle de serviciu.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
a) Forma de vinovăţie este intenţia directă caracterizată prin scop. Făptuitorul, în scopul de a îndeplini,
a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în
scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o
persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu.
b) Mobilul infracţiunii nu are valoare de cerinţă sau element obligatoriu al laturii subiective.
A. Forme
Având în vedere specificul modalităţilor normative ale infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în scop
sexual, aceasta este puţin posibilă, cel puţin practic, să fie săvârşită sub forma actelor pregătitoare sau a
tentativei.
Consumarea acţiunii are loc odată cu executarea elementului material. Este o infracţiune de consumare
imediată.
Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de repetabilitate
poate fi săvârşită şi în formă continuată cu îndeplinirea condiţiilor art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare
Varianta tip prevăzută în art. 299 alin. (1) C. pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în
executarea căreia a săvârşit fapta.
Varianta atenuată, potrivit art. 299 alin. (2) C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în
executarea căreia a săvârşit fapta.
ART. 300
Uzurparea funcţiei
Uzurparea funcţiei este incriminată într-o variantă tip, o variantă atenuată şi o variantă agravată.
Varianta tip este prevăzută în art. 300 C. pen. şi constă în fapta funcţionarului public care, în timpul
serviciului, îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Varianta atenuată, potrivit art. 308 C. pen., se realizează când uzurparea funcţiei descrisă la varianta tip
se săvârşeşte de o persoană care îndeplineşte o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice
dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice (a se vedea comentariul de
la art. 308).
Varianta agravată, conform art. 309 C. pen., există când uzurparea funcţiei în varianta tip sau varianta
asimilată a produs consecinţe deosebit de grave (a se vedea comentariul de la art. 309).
Prin incriminarea faptei de uzurpare a funcţiei se acoperă, în special, acele situaţii în care un funcţionar
public sau o altă persoană îndeplineşte un act care excede atribuţiilor de serviciu sau continuă să exercite
391
funcţia publică, alta decât cea pentru care a fost învestit, producând urmarea prevăzută de norma de
incriminare.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia incriminarea faptei de uzurparea funcţiei
nu ar fi utilă, fiind suficientă incriminarea faptei de uzurpare de calităţi oficiale. O nouă incriminare în
această materie nu a fost sugerată nici de doctrină, nici de jurisprudenţă*1).
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare cere ca
atribuţiunile de serviciu să fie îndeplinite de funcţionarii publici sau alte persoane care au fost învestite sau
numite în condiţiile legii.
b) Obiectul material. De regulă, infracţiunea de uzurpare a funcţiei nu se caracterizează printr-un obiect
material. În cazul în care actul de serviciu îndeplinit fără drept s-a exercitat asupra unui bun sau persoană,
acestea pot constitui obiect material al acestei infracţiuni.
B. Subiectul infracţiunii
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) la varianta tip este un funcţionar public aflat în timpul serviciului şi
care îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiunile sale de serviciu, iar la varianta atenuată, subiectul activ
nemijlocit (autor) este o persoană care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane fizice dintre cele la
care se referă art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul unei alte persoane juridice şi care îndeplineşte un act ce
excede atribuţiunilor sale de serviciu.
Coautoratul este posibil cu condiţia ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de funcţionari publici sau de
persoane care exercită o însărcinare de serviciu şi să efectueze nemijlocit aceleaşi acte de serviciu, care însă
exced atribuţiunilor acestora de serviciu.
Participaţia sub forma instigării şi complicităţii este posibilă.
b) Subiectul pasiv la varianta tip poate fi orice autoritate publică, instituţie publică sau altă persoană
juridică ce administrează sau exploatează bunuri proprietate publică ori persoană care exercită un serviciu
de interes public, iar la varianta atenuată, orice altă persoană juridică.
a) Elementul material îl constituie o acţiune, şi anume acţiunea de a îndeplini un act ce nu intră în
atribuţiunile de serviciu ale făptuitorului. De exemplu, un funcţionar din cadrul unei primării de sector
eliberează o autorizaţie de construire a unui imobil, deşi nu are în atribuţiunile sale de serviciu o asemenea
însărcinare; ori un angajat căruia i s-a încetat contractul de muncă efectuează în continuare operaţiuni
specifice postului pe care l-a avut etc.
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de uzurpare a funcţiei se impun a fi întrunite două
cerinţe; prima presupune ca actul să fie îndeplinit în timpul serviciului, adică în cadrul şi în timpul
programului de lucru; a doua cerinţă este aceea ca actul îndeplinit de făptuitor să nu intre în sfera
atribuţiunilor sale, să nu aparţină fişei postului acestuia.
b) Urmarea imediată constă în producerea oricăreia dintre consecinţele prevăzute în art. 297 C. pen.,
care incriminează abuzul în serviciu. Aceste consecinţe sunt: o pagubă unei persoane fizice sau juridice; o
vătămare a drepturilor legitime ale unei persoane fizice sau juridice; o vătămare a intereselor legitime ale
unei persoane fizice sau juridice; îngrădirea exerciţiului unui drept al unei persoane ori crearea pentru
aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică contagioasă sau infecţie
HIV/SIDA.
392
c) Raportul de cauzalitate. În ipoteza în care urmarea imediată constă în producerea unei pagube
subiectului pasiv, se impune ca legătura de cauzalitate între actul făptuitorului ce nu intră în atribuţiile sale
de serviciu şi paguba produsă să fie constatată; în cazul celorlalte urmări imediate, legătura de cauzalitate
rezultă din materialitatea faptei.
a) Forma de vinovăţie este intenţia cu ambele sale modalităţi normative. Prin urmare, făptuitorul
prevede, urmăreşte sau acceptă posibilitatea producerii rezultatului prin îndeplinirea, în timpul serviciului,
a unui act ce nu intră în atribuţiile sale.
b) Mobilul şi scopul nu au valoare de elemente obligatorii ale laturii subiective. Cunoaşterea acestora
ajută la individualizarea pedepsei.
A. Forme
Uzurparea funcţiei, fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de desfăşurare în timp, nu exclude
posibilitatea de săvârşire în forma actelor pregătitoare sau a tentativei, însă acestea nu sunt incriminate.
Infracţiunea de uzurpare a funcţiei se consumă odată cu executarea elementului material şi producerea
rezultatului prevăzut de norma de incriminare. Infracţiunea nu pierde caracterul unitar dacă prin săvârşirea
acesteia s-au produs mai multe rezultate sau chiar toate rezultatele descrise de norma de incriminare
(pagubă, vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice ori îngrădirea
sau crearea pentru persoana fizică a unei situaţii de inferioritate pe temeiurile prevăzute de lege).
Uzurparea funcţiei poate îmbrăca forma infracţiunii continue sau a infracţiunii continuate dacă pentru
aceasta din urmă sunt îndeplinite condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare
Uzurparea funcţiei, varianta tip, potrivit art. 300 C. pen., se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani
sau cu amenda. Dacă instanţa constată necesar, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei
şi persoana infractorului poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.
Potrivit art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, aşa cum a fost modificat prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012, în cazul infracţiunilor de abuz
în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos
necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
*1) G. Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui Cod penal (II), în RDP nr. 1/2008, p. 28.
ART. 301
Conflictul de interese
Conflictul de interese este incriminat în noul Cod penal într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
Varianta tip [art. 301 alin. (1)] constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un
folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv
sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din
partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.
393
Varianta atenuată [art. 301 alin. (1) coroborat cu art. 308] se realizează în ipoteza în care conflictul de
interese varianta tip este săvârşită de o persoană care îndeplineşte o însărcinare de orice natură în serviciul
unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
Alegerea soluţiei incriminării conflictului de interese este un răspuns la semnalele tot mai dese din partea
societăţii civile, dar şi a organismelor şi instituţiilor internaţionale cu privire la impactul pe care faptele
comise cu încălcarea normelor de deontologie profesională cu acest specific îl produc.
Reglementări care privesc conflictul de interese se găsesc şi în legislaţia altor state membre ale Uniunii
Europene (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Belgia, Lituania, Polonia, Spania şi Ungaria).
Şi în legislaţia românească au existat, anterior momentului 2006 (când conflictul de interese a fost adus
pentru prima dată în sfera ilicitului penal), norme cu privire la conflictul de interese, însă acestea dovedeau
existenţa unor confuzii între incompatibilităţi şi conflictul de interese. Chiar dacă între cele două instituţii
juridice se constată, indiscutabil, o asemănare în ceea ce priveşte principiile încălcate, modul concret de
încălcare a acestor principii este diferit, ceea ce justifică reglementarea distinctă a conflictului de
interese*1).
Conflictul de interese generează o stare de incompatibilitate lato sensu, dar, sub aspectul cauzelor care
determină această incompatibilitate, conflictul de interese se deosebeşte prin faptul că factorul determinant
nu este neapărat o situaţie juridică sau o activitate incompatibilă cu activitatea care este realizată în cadrul
atribuţiilor de serviciu, ci un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu
obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative*2).
Au existat şi alte reglementări referitoare la conflictul de interese cu privire la anumite categorii de
funcţionari publici sau anumiţi demnitari (prin statute speciale sau chiar prin regulamente de ordine
interioară), dar până la apariţia Legii nr. 161/2003*3) privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei
în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, o reglementare unitară a conflictului de interese nu a existat.
În Capitolul II din Titlul IV al Cărţii I din Legea nr. 161/2003 este reglementat conflictul de interese, iar
pentru eficienţa regimului creat, legiuitorul a preferat să-l reglementeze pentru fiecare categorie în parte,
ţinând cont de specificul fiecăreia, pornind de la structurile administraţiei publice centrale şi terminând cu
structurile administraţiei publice locale.
În art. 70 din Legea nr. 161/2003 s-a dat o definiţie generală a conflictului de interese. Potrivit
dispoziţiilor acestui text, prin „conflict de interese” se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o
demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea
influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.
În art. 71 din acelaşi act normativ sunt stabilite principiile care stau la baza prevenirii conflictului de
interese în exercitarea demnităţilor publice; aceste principii sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa
deciziei şi supremaţia interesului public.
Având în vedere consecinţele pe plan social şi afectarea interesului public prin săvârşirea conflictului de
interese, au fost instituite prin diferite acte normative şi unele instrumente de evitare a conflictului de
interese. Cele mai importante dintre acestea sunt: restricţii în ceea ce priveşte implicarea în alte activităţi;
declaraţia privind venitul principal; declaraţia privind venitul familiei; declaraţia privind averea personală;
declaraţia privind averea familiei; declaraţia privind cadourile; securitatea şi accesul la diferite tipuri de
date; declaraţia de interese în privinţa managementului de contracte; declaraţia de interese în privinţa luării
deciziilor; declaraţia de interese în privinţa participării la elaborarea sau consilierea în domenii speciale de
politică publică; publicarea declaraţiilor de avere şi de interes; restricţii şi control privind ocuparea unor
anumite funcţii după încetarea raporturilor de serviciu; limitarea şi controlul cadourilor şi altor forme de
beneficii; recuzarea şi retragerea oficialilor din cadrul acelor activităţi unde luarea unor decizii le-ar putea
crea un conflict de interese; restricţii asupra propriei persoane şi asupra familiei privind deţinerea de părţi
sociale în companii private; renunţarea la diverse calităţi (acţionar, membru în comitete directoare etc.).
394
La aceste instrumente prin care se urmăreşte combaterea şi prevenirea conflictului de interese, din anul
2006 (de când a fost incriminat conflictul de interese) se adaugă încă unul foarte important, legea penală,
prin care se pedepseşte această faptă.
Săvârşeşte, de exemplu, un conflict de interese primarul unei localităţi care încheie contracte civile
pentru servicii între comunitatea locală şi firme private conduse de soţia sa sau fratele său; ori primarul
care aprobă achiziţia de proprietăţi publice de cumnatul său, obţinând în acest fel un folos patrimonial ori
beneficiază de foloase de orice natură*4).
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale pentru a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare
se cere ca exercitarea demnităţilor publice, funcţiilor publice şi a altor activităţi de interes public să se
efectueze cu respectarea principiilor imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei
interesului public.
b) Obiectul material, de regulă, lipseşte. Este posibilă existenţa unui obiect material, în cazul
infracţiunii de conflict de interese, numai dacă actul îndeplinit în condiţiile descrise de norma de
incriminare se răsfrânge sau poartă asupra unui bun material.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. La varianta tip a infracţiunii de conflict de interese, aşa cum
rezultă din art. 301 C. pen., este numai un funcţionar public în accepţiunea art. 175 C. pen., care în
exercitarea atribuţiilor de serviciu a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii din care s-a
obţinut direct sau indirect un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un
afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de
muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.
Nu pot avea calitatea de subiect activ nemijlocit al infracţiunii de conflict de interese funcţionarii publici
implicaţi în activitatea de emitere, aprobare sau adoptare a unor acte normative, chiar şi atunci când ar
realiza foloase patrimoniale ei, ori o rudă apropiată sau un afin de gradul indicat de lege în urma emiterii
sau adoptării actului normativ. Această excepţie este prevăzută expres în art. 301 alin. (2) C. pen.
Coautoratul este posibil în măsura în care îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii implică
atribuţiunile de serviciu ale doi sau mai multor funcţionari publici care încalcă norme de deontologie
profesională, în condiţiile unui conflict de interese.
Instigarea şi complicitatea sunt posibile în toate situaţiile. În literatura de specialitatea s-a exprimat
opinia potrivit căreia în cazul când determinarea la comiterea faptei, în condiţiile unui conflict de interese,
s-a făcut prin oferirea de bani sau alte foloase, cel care a adoptat acest comportament săvârşeşte deopotrivă
instigare la conflict de interese şi dare de mită. În acest caz funcţionarul public comite atât infracţiunea de
conflict de interese, cât şi pe cea de luare de mită*5).
La varianta atenuată a conflictului de interese, aşa cum rezultă din prevederile art. 308 C. pen., subiect
activ nemijlocit este o persoană care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice
dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de conflict de interese este statul, ca titular al valorilor sociale
protejate, reprezentat de autoritatea, instituţia publică, o altă persoană juridică publică sau o altă persoană
juridică (în cazul variantei atenuate).
395
a) Elementul material al infracţiunii de conflict de interese constă în îndeplinirea unui act sau luarea
unei decizii în condiţiile cerute de norma de incriminare.
Termenul de „act” este folosit în descrierea conţinutului conflictului de interese în înţelesul de operaţie
care trebuie efectuată de funcţionarul public conform atribuţiilor acestuia de serviciu şi poate consta în
întocmirea unui înscris, în elaborarea unui act juridic, efectuarea unei constatări cu efecte juridice şi alte
operaţii date în competenţa unui serviciu al persoanelor juridice de drept public sau a altor persoane
juridice.
Prin „luarea de decizii” se înţelege o hotărâre luată în urma examinării unei stări, situaţii, nevoi etc. prin
care se urmăreşte producerea unor consecinţe, realizarea unor obiective.
Participarea la luarea unor decizii înseamnă ca făptuitorul să-şi fi adus o contribuţie la acea decizie în
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Norma de incriminare nu cere ca îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii să încalce atribuţiile de
serviciu ale funcţionarului. În doctrină s-a afirmat că în ipoteza în care actul efectuat de funcţionarul public
sau hotărârea ori decizia la care a contribuit sunt rezultatul încălcării dispoziţiilor legale sau atribuţiilor de
serviciu este posibil ca pe lângă infracţiunea de conflict de interese să se reţină şi o altă faptă abuzivă, ca,
de exemplu, abuzul în serviciu, falsul intelectual, uzul de fals etc., dacă aceste fapte corespund modelului
legal*6).
Elementul material se poate realiza numai prin una dintre acţiunile incriminate ori prin ambele acţiuni
fără a pierde caracterul unitar al infracţiunii.
Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese trebuie să
se constate întrunirea cumulativă a trei cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă constă în aceea că actul îndeplinit sau decizia la care a participat funcţionarul public să
intre în sfera atribuţiunilor sale de serviciu.
A doua cerinţă presupune ca actul îndeplinit sau decizia la care a contribuit făptuitorul să determine în
mod concret, direct sau indirect obţinerea unui folos patrimonial pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin
până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în
ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.
Prin „folos patrimonial” se înţelege orice fel de avantaj patrimonial (bunuri, împrumuturi, premii,
amânarea plăţii unei datorii, folosirea gratuită a unei locuinţe, prestări de servicii gratuite, promovarea în
serviciu etc.).
A treia cerinţă este una de ordin negativ, rezultată din prevederile art. 301 alin. (2) C. pen., care impune ca
obţinerea folosului patrimonial pentru sine sau pentru persoanele indicate expres în textul de lege să nu fie
realizat în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.
b) Urmarea imediată constă în afectarea relaţiilor de serviciu şi crearea unei stări de pericol pentru
îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiunilor de serviciu în cadrul unei autorităţi publice, instituţii publice
sau altă persoană juridică de interes public.
c) Raportul de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată trebuie constatată. Aceasta
rezultă din materialitatea faptei concret săvârşite.
a) Forma de vinovăţie. Norma de incriminare a conflictului de interese cere, ca formă de vinovăţie,
intenţia care poate fi directă sau indirectă. Subiectul activ trebuie să prevadă că prin îndeplinirea actului în
exerciţiul atribuţiunilor de serviciu se realizează un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin
până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în
ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură şi să urmărească
sau să accepte acest rezultat. Totodată, făptuitorul are reprezentarea că prin fapta sa afectează interesul
public.
b) Mobilul şi scopul sunt elemente relevante în procesul de dozare sau individualizare a pedepsei.
396
A. Forme
a) Actele pregătitoare sunt posibile, deoarece infracţiunea este una intenţionată, dar nu se pedepsesc.
b) Tentativa este şi ea o formă de săvârşire posibilă a infracţiunii de conflict de interese, dar,
asemănător celorlalte infracţiuni de serviciu, legiuitorul nu a incriminat-o.
c) Consumarea infracţiunii are loc după parcurgerea a două etape obligatorii şi cumulative. În primul
rând, se impune ca actul funcţionarului public să fi fost efectuat, iar, în al doilea rând, trebuie ca
funcţionarul public însuşi sau una dintre persoanele indicate în norma de incriminare să fi realizat deja, în
concret, un folos patrimonial. În lipsa acestei a doua etape nu se poate considera că infracţiunea este
consumată şi este posibil, eventual, să fie calificată sau încadrată într-un alt text decât cel din art. 301 C.
pen. (de exemplu, poate constitui abuz în serviciu în condiţiile art. 297 C. pen.).
B. Sancţionare
Infracţiunea de conflict de interese în varianta tip, prevăzută în art. 301 C. pen., indiferent de modalitatea
normativă în care se săvârşeşte, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exerciţiului
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Conflictul de interese în varianta atenuată se pedepseşte, potrivit art. 308 C. pen., cu pedeapsa prevăzută
la varianta tip a căror limite speciale se reduc cu o treime (a se vedea comentariul de la art. 308).
Întrucât prin săvârşirea infracţiunii de conflict de interese făptuitorul obţine un folos patrimonial, în
temeiul art. 62 C. pen., pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii.

*2) A. Moraru, X. Teodorescu, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Legislaţie şi practici cu
privire la conflictul de interese în administraţia locală din România, în Conflictul de interese în
administraţia publică locală – perspectivă regională, p. 8.
*3) Publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.
*5) V. Paşca, Modificările Codului penal. Legea nr. 278/2006. Comentarii şi explicaţii, Ed. Hamangiu,
ART. 302
Violarea secretului corespondenţei
Violarea secretului corespondenţei este incriminată în două variante de tip, în funcţie de obiectul asupra
căruia poartă violarea secretului, respectiv corespondenţei adresate altuia sau convorbirii ori comunicării
efectuate prin telefon sau alt mijloc de comunicare şi o variantă agravată comună primelor două variante de
tip, precum şi o variantă distinctă, introdusă prin Legea nr. 187/2012.
Prima variantă de tip [art. 302 alin. (1)] constă în deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea,
fără drept, a unei corespondenţe adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei
asemenea corespondenţe, chiar atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală.
A doua variantă de tip cunoaşte două modalităţi normative: prima [art. 302 alin. (2)], care constă în
interceptarea, fără drept a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc
electronic de comunicaţii; a doua [art. 302 alin. (4)], care presupune divulgarea, difuzarea, prezentarea sau
transmiterea, către o altă persoană sau către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau
397
comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat la cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din
întâmplare.
Varianta distinctă a fost introdusă prin Legea de punere în aplicare a Codului penal şi constituie de fapt
un act de pregătire al executării celei de-a doua variante de tip. Varianta aceasta constă [art. 302 alin. (6)]
în deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a
comunicaţiilor.
Varianta agravată [art. 302 alin. (3)] se realizează când fapta de violare a secretului corespondenţei,
descrisă la prima variantă de tip sau la prima modalitate a celei de-a doua variante de tip, este săvârşită de
un funcţionar public care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea
informaţiilor la care are acces.
Prin incriminarea faptei de violarea secretului corespondenţei se urmăreşte ocrotirea, inclusiv prin
mijloace penale, a secretului corespondenţei, unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei consacrat în
Constituţia României revizuită, în art. 28 în care se prevede: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inalienabil”.
Secretul corespondenţei face obiect de ocrotire şi al unor instrumente juridice internaţionale (art. 12 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; art. 8 pct. 1 şi pct. 2 din Convenţia europeană a drepturilor
omului).
a) Obiectul juridic special îl constituie fasciculul de relaţii sociale privind asigurarea desfăşurării
normale şi în deplină siguranţă a corespondenţei între persoane, a convorbirilor şi comunicaţiilor efectuate
între acestea prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, precum şi cele referitoare la
garantarea secretului şi a confidenţialităţii informaţiilor de către persoanele care potrivit atribuţiilor de
serviciu sau din greşeală ori întâmplător au luat cunoştinţă de conţinutul corespondenţei, al convorbirii sau
comunicării.
b) Obiectul material este însăşi corespondenţa în cazul distrugerii, sustragerii, deschiderii ori reţinerii
acesteia ori fragmentul din linia de comunicaţii unde s-a produs conectarea instrumentului de interceptare a
convorbirii sau comunicării.
a) Subiectul activ. La infracţiunea de violare a secretului corespondenţei, în variantele tip, precum şi în
varianta distinctă, subiect activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
La varianta agravată a infracţiunii de violare a secretului corespondenţei subiectul activ nemijlocit
(autorul) poate fi numai un funcţionar public în înţelesul art. 175 C. pen. Participaţia este posibilă sub
forma instigării sau complicităţii. Nu are relevanţă dacă instigatorul sau complicele are sau nu calitatea de
funcţionar public. Circumstanţa privitoare la autor se răsfrânge şi asupra participanţilor în măsura în care
le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
Coautoratul la această variantă este posibilă cu condiţia ca toţi coautorii să aibă aceeaşi calitate, adică să
fie funcţionari publici.
b) Subiectul pasiv la toate variantele de incriminare a violării secretului corespondenţei poate fi orice
persoană fizică sau juridică. Sunt subiecţi pasivi atât expeditorul corespondenţei, cât şi destinatarul, precum
şi persoanele fizice între care s-a purtat convorbirea sau comunicarea, când aceasta a avut loc prin telefon
sau prin orice mijloc electronic de comunicare la distanţă.
De asemenea, există un subiect pasiv general şi imediat, anume statul, societatea, ca titulară a interesului
ocrotit, respectiv acela al vieţii intime a persoanei supusă unor ingerinţe prin violarea secretului
corespondenţei, a comunicărilor şi a convorbirilor.
398
a) Elementul material la prima variantă de tip constă în oricare dintre următoarele acţiuni: deschiderea,
sustragerea, distrugerea, reţinerea unei corespondenţe adresate altuia şi divulgarea conţinutului unei
asemenea corespondenţe.
Acţiunea de deschidere a unei corespondenţe adresate altuia presupune să existe o corespondenţă
închisă.
Prin corespondenţă se înţelege orice comunicare pe care o persoană o face alteia sau altor persoane
determinate, altfel decât pe cale orală, dar printr-un mijloc apt de a înregistra, păstra şi reda ceea ce se
comunică”*1). Sub aspectul formei, corespondenţa, de regulă, este grafică (scrisă), dar nici un alt mijloc de
redare nu este exclus, deoarece nu are relevanţă dacă o corespondenţă are un conţinut scriptic sau unul
plastic (imagini sau fotografii).
O comunicare ia caracterul de corespondenţă din momentul în care transmiţătorul a alcătuit, formal şi
substanţial, instrumentul destinat să poarte comunicarea şi a înţeles să-l folosească ca atare. Din acest
moment şi cât timp acest instrument (scrisoarea, cartea poştală, telegrama, fonograma) va fiinţa, el va
constitui o corespondenţă.
Corespondenţa poate fi adresată altuia prin serviciul poştal, prin curier particular sau chiar remisă de
transmiţător primitorului fie personal, fie prin depunere la domiciliul acestuia sau într-un alt loc unde
acesta o poate ridica.
Nu este necesar ca o corespondenţă să fie semnată sau ca persoanele între care se poartă corespondenţa
să se cunoască între ele. Scrisorile anonime sau semnate cu pseudonime sunt corespondenţe. Caracterul de
corespondenţă îl oferă corespondenţei persoana care o trimite, indiferent de mijlocul folosit şi dacă s-a
conformat sau nu regulilor serviciului poştal.
Prin corespondenţă închisă se înţelege corespondenţa al cărui conţinut este învelit (acoperit) în aşa fel
încât nu se poate lua la cunoştinţă de el decât prin desfacerea acelui înveliş (scrisoarea în plic închis,
telegrama lipită, fonograma închisă). Corespondenţa capătă şi păstrează caracterul de corespondenţă
închisă în momentul în care trimiţătorul sau persoana însărcinată de acesta a procedat la închiderea
conţinutului şi până la momentul când destinatarul a deschis corespondenţa primită de el închisă.
Din moment ce destinatarul a deschis corespondenţa, aceasta nu mai păstrează, în viitor, caracterul de
corespondenţă închisă, fiindcă legea ocroteşte corespondenţa închisă în tot timpul când ea nu a ajuns la
cunoştinţa destinatarului. Din momentul primirii şi deschiderii de către destinatar corespondenţa închisă
încetează a mai fi ocrotită ca atare, devenind o corespondenţă deschisă*2).
Există deschidere şi atunci când învelişul mai fusese anterior desfăcut de altcineva decât destinatarul şi
apoi lipit la loc.
Nu interesează mijlocul şi felul în care s-a procedat la deschidere sau dacă deschiderea corespondenţei a
fost din nou închisă. Nu constituie o deschidere faptul de a lua la cunoştinţă de conţinutul unei scrisori
citind prin transparenţa plicului ceea ce era scris înăuntru.
Nu are relevanţă dacă după deschidere s-a putut ori nu înţelege ce era scris. Esenţial este să fi deschis
corespondenţă care nu-i era adresată.
Pentru ca deschiderea corespondenţei să constituie elementul material al primei variante de tip a
infracţiunii de violare a secretului corespondenţei trebuie ca aceasta să se facă „fără drept”.
În primul rând, are dreptul să deschidă corespondenţa închisă de el, trimiţătorul, deşi fireşte, aceasta nu
este adresată lui, fiindcă el o adresează altuia. Cât timp corespondenţa nu a ajuns în mâinile destinatarului,
ea este proprietatea transmiţătorului şi poate dispune de ea cum doreşte.
La rândul său, destinatarul poate încuviinţa ca altcineva să-i deschidă corespondenţa. În acest caz,
consimţământul destinatarului conferă implicit un drept celui care a primit încuviinţarea şi deschiderea nu
se mai consideră făcută fără drept.
399
Destinatarul poate fi uneori în situaţia de a nu putea lua cunoştinţă de corespondenţă decât prin alte
persoane, fiind obligat să-i ceară unui terţ să-i deschidă şi să-i citească corespondenţa, de exemplu, un orb,
analfabet, un paralitic etc.; persoana însărcinată în asemenea condiţii va proceda în mod legal şi nu va
exista infracţiune.
Sunt, de asemenea, în drept să deschidă şi să citească corespondenţa ce nu le este lor adresată aceia care
exercită faţă de destinatarul corespondenţei o putere conferită de lege, de exemplu: părinţi faţă de copiii lor
minori, tutorele faţă de pupil sau persoanele cărora li s-a încredinţat educarea copiilor (directori de
internate, patroni etc.), toţi aceştia au dreptul şi chiar îndatorirea de a supraveghea corespondenţa copilului
ce se află sub autoritatea lor.
Este discutabil în doctrină dacă soţii pot să-şi controleze reciproc corespondenţa. Credem că în măsura în
care femeia căsătorită nu-şi alienează prin căsătorie drepturile sale la intimitate şi la viaţă privată, am putea
ajunge la concluzia că este posibilă săvârşirea infracţiunii de violare a corespondenţei de către soţul
indiscret, cu toate consecinţele pe care această poziţie le-ar avea asupra căsătoriei (argument folosit în
motivările Curţii Europene).
Aria de răsfrângere a exerciţiului dreptului la secretul corespondenţei este mai largă în cadrul
raporturilor dintre indivizi şi autorităţile publice. Aceste situaţii se cantonează în trei mari sfere de
activităţi: stabilirea faptelor penale şi a vinovăţiei persoanelor care au săvârşit infracţiuni; prevenirea şi
dovedirea acţiunilor periculoase pentru siguranţa naţională; desfăşurarea procesului de educare sau
reeducare a unor persoane.
În art. 138 C. pr. pen., printre tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare este menţionată şi
reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale.
Aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile (care poate fi
prelungită pentru motive temeinice), la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare
în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a
formulat cererea, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) există o suspiciune rezonabilă cu
privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute de Codul de procedură penală; b)
măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor sau libertăţilor fundamentale date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea
infracţiunii; c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite
ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României prevede dreptul agenţilor organelor de
informaţii de a intercepta, cu autorizaţia prealabilă a magistratului, corespondenţe expediate sau primite ori
convorbirile de orice natură purtate de persoane suspecte de activităţi care periclitează siguranţa
naţională*3).
De asemenea, în temeiul art. 63 alin. (3) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal*4), în scopul
prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenţei şi al răspunsurilor la petiţii, a
drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă,
plicurile sunt deschise, fără a fi citite, în prezenţa persoanei condamnate. Potrivit prevederilor art. 63 alin.
(5) din aceeaşi lege, corespondenţa şi răspunsurile la petiţii pot fi reţinute şi predate celor în drept dacă
există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Persoana condamnată este înştiinţată, în
scris, cu privire la luarea acestor măsuri. Reţinerea şi predarea celor în drept a corespondenţei şi a
răspunsurilor la petiţii în acest caz se pot face numai pe baza dispoziţiilor emise de către judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, prevederile art. 147 C. pr. pen. aplicându-se în mod corespunzător.
Deschiderea şi reţinerea corespondenţei, potrivit alin. (4), se pot face numai pe baza dispoziţiilor emise, în
scris ori motivat, de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate.
Sustragerea, distrugerea sau reţinerea fără drept a corespondenţei sunt alte modalităţi normative de
săvârşire a infracţiunii de violare a secretului corespondenţei în prima variantă de tip*5).
400
Prin sustragerea corespondenţei se înţelege acţiunea de însuşire, de luare în posesie a corespondenţei
altuia. Dacă acţiunea s-a rezumat numai la însuşirea corespondenţei, nu se va reţine şi infracţiunea de furt.
În cazul în care prin sustragerea corespondenţei (a plicului) au fost însuşite şi sume de bani sau alte valori
nedeclarate, se va reţine concurs de infracţiuni*6).
Distrugerea corespondenţei înseamnă nimicirea corespondenţei în măsura în care „ştirea”,
„comunicarea” pe care expeditorul intenţiona să o transmită destinatarului dispare. Distrugerea poate fi şi
parţială, fiind suficient să dispară mesajul care urma să ajungă la destinatar.
Reţinerea corespondenţei presupune situaţia în care corespondenţa ajungând în posesia altei persoane,
aceasta nu o remite destinatarului. Este vorba de o intrare licită în posesia corespondenţei, fie datorită
întâmplării sau unei erori, fie chiar datorită atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului. Această posesie licită
devine însă ilicită şi constituie infracţiune, dacă cel care a ajuns astfel în posesia corespondenţei nu o
remite celui căruia îi este destinată. Fapta constituie infracţiune chiar dacă făptuitorul nu a deschis
corespondenţa pe care a sustras-o, distrus-o ori reţinut-o fără drept*7).
Divulgarea conţinutului unei corespondenţe. Chiar atunci când corespondenţa a fost trimisă deschisă ori
a fost deschisă din greşeală constituie o altă modalitate normativă a infracţiunii de violare a secretului
corespondenţei prima variantă de tip.
„A divulga conţinutul unei corespondenţe” înseamnă a da în vileag, a-l aduce la cunoştinţă altora. Nu are
relevanţă dacă divulgarea conţinutului corespondenţei a fost parţială sau totală ori dacă s-a făcut faţă de o
persoană sau mai multe persoane, altele decât expeditorul sau destinatarul.
La cea de a doua variantă de tip a infracţiunii de violare a secretului corespondenţei, în prima sa
modalitate normativă, elementul material constă în interceptarea fără drept, a unei convorbiri sau a unei
comunicări, efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare.
„A intercepta o convorbire sau o comunicare” înseamnă a surprinde şi a controla cu mijloace adecvate
convorbirea între două persoane sau o comunicare pe care o persoană o face alteia, prin telefon sau prin
orice mijloc electronic de comunicaţii. Nu interesează conţinutul convorbirii sau comunicării şi nici dacă
făptuitorul a interceptat convorbirea sau comunicarea în întregime sau în parte.
Interceptarea trebuie să fie însă frauduloasă, efectuată fără drept. În practică s-a decis că săvârşeşte
infracţiunea de violare a secretului corespondenţei, în această modalitate normativă, persoana care a
confecţionat un dispozitiv de interceptare a convorbirilor telefonice, urmată de ascultarea acestora pentru a
verifica fidelitatea soţiei*8).
Persoanele care sunt îndreptăţite să deschidă o corespondenţă adresată altuia sunt îndreptăţite să
intercepteze în aceleaşi situaţii şi o comunicaţie sau orice tip de comunicare la distanţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (1) C. pr. pen., interceptarea comunicaţiilor sau a oricărui tip de
comunicare la distanţă constituie una dintre tehnicile speciale de supraveghere şi cercetare care poate fi
dispusă în condiţiile art. 139 şi art. 140 C. pr. pen.
În sfârşit, elementul material la cea de a doua variantă de tip a infracţiunii de violare a secretului
corespondenţei îl constituie una dintre următoarele acţiuni: distrugerea, difuzarea, prezentarea sau
transmiterea către o persoană sau către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri interceptate, chiar
în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare.
Elementul material al variantei distincte a infracţiunii de violare a secretului corespondenţei constă în
două acţiuni alternative: deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare sau
de înregistrare a comunicaţiilor.
Deţinerea de mijloace de interceptare sau înregistrare presupune păstrarea, luarea în primire, ascunderea,
transportarea sau înmânarea către alte persoane a materialelor enumerate în textul de incriminare. Este
vorba de anumite mijloace specifice, atât de interceptare, cât şi de înregistrare, a căror deţinere nu este
permisă prin lege.
Confecţionarea presupune executarea, fabricarea, producerea unor mijloace de interceptare sau
înregistrare, fără drept. Confecţionarea poate privi componente hardware (spre exemplu, mijloace de
interceptare performante, fabricate de firme de specialitate din străinătate, diversificate şi disimulate în
401
componente hard pentru computere, în obiecte frecvent folosite în mediul casnic, în birouri etc., cu
denumiri care le ascund adevărata menire sau centrale telefonice şi aparate terminale inteligente, care, pe
lângă utilităţile clasice, unanim cunoscute, facilitează şi interceptarea ilegală a convorbirilor telefonice ori a
discuţiilor ambientale, cum ar fi scrumiere, mouse-uri, telefoane care au încorporată aparatură de
interceptare) sau software (spre exemplu, crearea unui soft care, odată instalat într-un telefon mobil, îl
transformă într-un interceptor de convorbiri şi sms-uri – tot ceea ce aude şi vede proprietarul telefonului va
putea fi auzit şi văzut de către cel care a instalat softul).
Legiuitorul incriminând distinct fapta de deţinere sau confecţionare de mijloace specifice de interceptare
ori de înregistrare a comunicaţiilor, se înţelege că în cazul în care acestea au fost folosite în săvârşirea
infracţiunii de violare a secretului corespondenţei, în prima modalitate normativă a celei de-a doua variante
de tip [art. 302 alin. (2) C. pen.], se va reţine concurs de infracţiuni.
b) Urmarea imediată. Executarea oricăreia dintre acţiunile incriminate are ca urmare imediată crearea
unei stări de pericol contrare celei necesare pentru asigurarea secretului corespondenţei şi comunicării între
persoane fizice sau juridice care poate afecta sau avea influenţă şi asupra activităţii acestora.
c) Raportul de cauzalitate. Violarea secretului corespondenţei, în oricare dintre variantele şi
modalităţile sale normative, este o infracţiune de pericol, ceea ce înseamnă că legătura de cauzalitate
rezultă din materialitatea faptei, din însăşi acţiunile incriminate săvârşite de făptuitor.
a) Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Aceasta presupune ca făptuitorul să fi săvârşit
cu voinţă acţiunile incriminate şi să fi avut reprezentarea urmărilor acestora.
b) Mobilul şi scopul infracţiunii nu au relevanţă în realizarea conţinutului infracţiunii de violare a
secretului corespondenţei. De aceea, fapta constituie infracţiune şi atunci când corespondenţa nu a fost
deschisă cu scopul de a lua cunoştinţă de conţinutul ei, ci în scopul de a sustrage de la aceasta bani sau alte
valori. Într-o asemenea situaţie, dacă sustragerea banilor sau valorilor s-a efectuat, infracţiunea de violare a
secretului corespondenţei intră în concurs cu infracţiunea de furt.
A. Forme
a) Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a efectuat oricare dintre acţiunile care
constituie elementul material şi s-a produs urmarea imediată, atunci când s-a creat pentru victimă starea
contrară celei prin care se asigură libertatea de a comunica.
În cazul în care elementul material constă în acţiunea de reţinere a corespondenţei, în acţiunea de
interceptare a unor convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de
comunicare ori de deţinere sau confecţionare de mijloace specifice de interceptare sau de înregistrare a
comunicaţiilor, fapta capătă caracter de infracţiune continuă. Nu este exclusă posibilitatea de săvârşire în
formă continuată a infracţiunii de violare a secretului corespondenţei dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 35
alin. (1) C. pen. În aceste din urmă situaţii, pe lângă momentul consumării infracţiunii, distingem şi un
moment al epuizării acesteia.
B. Sancţionare
Infracţiunea de violare a secretului corespondenţei săvârşită în condiţiile primei variante de tip prevăzută
în art. 302 alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
În ipoteza în care fapta a fost săvârşită în condiţiile celei de-a doua variantă de tip, modalitatea prevăzută
în art. 302 alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă iar, dacă s-a comis în
condiţiile celei de-a doua modalităţi prevăzute în art. 302 alin. (4) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la 2 ani sau cu amendă.
402
Fapta săvârşită potrivit variantei distincte se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Violarea secretului corespondenţei varianta agravată prevăzută în art. 302 alin. (3) se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani şi cu interzicerea exercitării unor drepturi.
5. Cauză justificativă specială

În art. 302 alin. (5) legiuitorul a instituit o cauză justificativă specială. Potrivit acestor dispoziţii, nu
constituie infracţiune de violare a secretului corespondenţei când fapta este săvârşită în una dintre
următoarele situaţii:
a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei
infracţiuni;
b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
Prin urmare, în aceste două cazuri, deşi violarea secretului corespondenţei concret săvârşită corespunde
modelului legal din norma de incriminare, faptei i se înlătură caracterul ilicit fiind, prin voinţa legiuitorului,
admisă de ordinea de drept.
*1) T. Toader, op. cit., 2008, p. 110.

*3) A se vedea dispoziţiile art. 12^2 din Legea nr. 51/1991, introduse prin Legea nr. 255/2013 pentru
punerea în aplicare a noului Cod de procedură penală.
*4) Publicată în M. Of. nr. 514 din 14 august 2013.
*5) C. Duvac, Drept penal, Partea specială..., op. cit., p. 159.
*6) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 188; Trib. Mun. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 600/1996 în
Culegere de practică judiciară penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 159.
*7) I. Toader, op. cit., 2008, p. 112.
*8) CSJ s. pen., Dec. nr. 1492/2003, în Dreptul nr. 8/2004, p. 383.
ART. 303
Divulgarea informaţiilor secrete de stat
Divulgarea informaţiilor secrete de stat este incriminată într-o variantă tip, o variantă atenuată şi o
Varianta tip [art. 303 alin. (1)] constă în divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de stat, de către
cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane
juridice dintre cele prevăzute în art. 176.
Varianta atenuată [art. 303 alin. (2)] presupune deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a
unui document ce conţine informaţii secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele
juridice prevăzute în art. 176.
Varianta agravată (art. 309 coroborat cu art. 303) se realizează când divulgarea informaţiilor secrete de
stat descrisă la varianta tip sau varianta atenuată a produs consecinţe deosebit de grave (a se vedea
Prin includerea în sfera ilicitului penal a faptei de divulgare a informaţiilor secrete de stat, legiuitorul
urmăreşte asigurarea şi respectarea secretului anumitor informaţii clasificate astfel, privitoare la activitatea
autorităţilor publice, instituţiilor publice sau a altor persoane juridice publice.
403
Într-o societate democratică în care domină regula publicităţii sunt şi anumite compartimente ce ţin de
sistemul de apărare a ţării sau de siguranţă naţională unde secretul trebuie păstrat permanent. În alte
compartimente, ca, de exemplu, cercetările ştiinţifice, tehnologice, întocmirea planurilor privind
dezvoltarea economiei naţionale în anumite sectoare etc. unde anumite informaţii trebuie să rămână
cunoscute – o perioadă de mai lungă sau de mai scurtă durată – numai de către cei îndreptăţiţi a le
cunoaşte, divulgarea sau publicitatea prematură este de natură să prejudicieze, să micşoreze sau chiar să
distrugă eficienţa anumitor activităţi.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror normală formare, desfăşurare şi
dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea păstrării secretului anumitor informaţii privitoare la activitatea
autorităţilor publice, instituţiilor publice sau a altor persoane juridice care administrează sau exploatează
bunurile proprietate publică.
b) Obiectul material. Infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat au ca obiect material
documentul în care sunt consemnate informaţiile secrete de stat în cazul în care acesta a fost divulgat prin
prezentarea altor persoane care au luat cunoştinţă de conţinutul lor. În cazul divulgării informaţiilor secrete
de stat prin comunicarea acestora altor persoane, aceste informaţii constituie obiectul ideologic, iar nu
obiectul material al infracţiunii*1).
Potrivit art. 15 lit. a) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate*2), termenul
„informaţii” are înţelesul de „orice documente, date, obiecte sau activităţi, indiferent de suport, forma, mod
de exprimare sau de punere în circulaţie”.
Întrucât norma de incriminare cuprinsă în art. 303 C. pen. se referă la „informaţii secrete de stat”, se
înţelege că determinarea sferei acestora se face potrivit Legii nr. 182/2002, care, în art. 15 lit. f), stabileşte
nivelurile de secretizare care se atribuie informaţiilor clasificate din clasa secretelor de stat, acestea fiind:
strict secrete de importanţă deosebită (informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă
daune de o gravitate excepţională securităţii naţionale); strict secrete (informaţiile a căror divulgare
neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale); secrete (informaţiile a căror
divulgare neautorizată este de natură să producă daune securităţii naţionale).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) este calificat, acesta putând fi numai un funcţionar public care a
luat la cunoştinţă de informaţiile secrete datorită atribuţiilor de serviciu, deoarece infracţiunea de divulgare
a informaţiilor secrete de stat este o infracţiune de serviciu. Dispoziţia art. 303 C. pen. nu prevede
extinderea incriminării şi la alte persoane. Absenţa unei dispoziţii de extindere este justificată de faptul că
în mod obişnuit despre informaţii secrete de stat privind interesele unei persoane juridice dintre cele
prevăzute în art. 176 C. pen. se ia la cunoştinţă datorită atribuţiilor de serviciu, aşa încât s-a socotit
suficientă incriminarea divulgării unor astfel de informaţii secrete de stat atunci când este săvârşită de un
funcţionar public.
Infracţiunea este susceptibilă de participaţie sub forma instigării şi complicităţii. Coautoratul presupune
ca făptuitorii care execută nemijlocit infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat să aibă
calitatea de funcţionar public şi să fi cunoscut aceste informaţii datorită atribuţiilor de serviciu.
b) Subiectul pasiv special este autoritatea publică, instituţia publică sau alte persoane juridice care
administrează sau exploatează bunurile proprietate publică; subiect pasiv general, este statul ca titular al
valorii sociale privitoare la bunul mers al acestor persoane juridice de interes public.
404
a) Elementul material la varianta tip constă în acţiunea de divulgare a unor informaţii secrete de stat.
Prin „divulgare” se înţelege comunicarea, destăinuirea, dezvăluirea sau transmiterea de informaţii
secrete de stat către o persoană neîndreptăţită să le cunoască.
Fapta de divulgare poate fi realizată oral sau în scris, direct sau indirect, către o persoană sau mai multe.
Pentru existenţa divulgării este necesar ca aceasta să fie efectuată în aşa fel încât persoana căreia i se
face comunicarea să ia în mod efectiv cunoştinţă despre informaţiile secrete de stat. Dacă datorită formei
sale vagi sau generale, făptuitorul s-a referit la informaţii false sau inexistente, nu va exista elementul
material al infracţiunii. În schimb, va exista acest element material chiar dacă informaţia a fost numai
parţial divulgată sau numai parţial exactă.
Nu are relevanţă pentru existenţa elementului material al infracţiunii cine este persoana căreia i s-a
divulgat informaţia secret de stat, dar această persoană nu trebuie să fie un agent al unei puteri sau
organizaţii străine, cunoscut ca atare de făptuitor, pentru că, în acest caz, fapta ar constitui nu divulgarea
informaţiilor secrete de stat, ci trădarea prin transmiterea de informaţii secrete de stat, infracţiune contra
siguranţei naţionale.
Elementul material al variantei atenuate constă în deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu,
a unui document ce conţine informaţii secrete de stat.
„A deţine” înseamnă a avea în posesie şi la dispoziţia sa exclusivă un document ce conţine informaţii
secrete de stat. Nu interesează titlul cu care deţine acest document; ceea ce are relevanţă este simpla
deţinere de fapt în afara îndatoririlor de serviciu.
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de divulgare de informaţii secrete de stat în varianta
atenuată este necesară îndeplinirea a două cerinţe esenţiale:
Prima cerinţă presupune ca deţinerea în afara atribuţiilor de serviciu să aibă loc „fără drept”, adică să nu
fie îngăduită de o dispoziţie legală sau de o stare de fapt care justifică aceasta.
A doua cerinţă impune ca fapta să poată afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în
art. 176. Această cerinţă va fi îndeplinită atunci când datorită importanţei documentului ce conţine
informaţii secrete de stat, deţinut de făptuitor, se constată posibilitatea reală de a afecta activitatea acestor
persoane juridice de drept public, rezultând din ansamblul împrejurărilor de fapt în care se comite fapta.
Dacă cele două cerinţe esenţiale nu sunt îndeplinite, fapta nu constituie infracţiunea de divulgare a
informaţiilor secrete de stat.
b) Urmarea imediată. La varianta tip a infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de stat, urmarea
imediată constă în afectarea intereselor unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176 care
presupune cauzarea unei pagube ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale acestora. Dacă
această urmare imediată lipseşte, fapta nu constituie infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de
stat.
La varianta atenuată, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol care ar putea să afecteze
activitatea persoanelor juridice prevăzute în art. 176 C. pen. Dacă deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu
a unui document ce conţine informaţii secrete de stat exclude posibilitatea de a afecta activitatea
subiectului pasiv, fapta nu constituie infracţiune.
La varianta agravată urmarea imediată constă în cauzarea sau producerea de consecinţe deosebit de
grave, adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei uneia dintre persoanele juridice prevăzute la art.
176 C. pen.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul variantei tip şi a variantei agravate, legătura de cauzalitate trebuie
să fie constatată şi dovedită. La varianta atenuată, urmarea imediată fiind o stare de pericol, legătura de
cauzalitate rezultă ex re, din însăşi săvârşirea deţinerii documentului în afara îndatoririlor de serviciu.
a) Forma de vinovăţie. Pentru a constitui infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat, în
oricare dintre variantele sale, este necesar ca acţiunea de divulgare sau deţinere să fie săvârşită cu
405
vinovăţie. Forma de vinovăţie este intenţia, ceea ce înseamnă că făptuitorul cu voinţă a efectuat acţiunea
incriminată, a fost conştient că aceasta a fost ilicită, a prevăzut rezultatul (intenţie directă) sau a acceptat
producerea lui (intenţie indirectă).
b) Mobilul şi scopul nu au relevanţă în realizarea conţinutului infracţiunii, ele interesează însă pentru
A. Forme
a) Actele pregătitoare şi tentativa. Infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat este o
infracţiune de acţiune, care se poate săvârşi numai prin activităţi pozitive (comisive).
Fiind o infracţiune comisivă, este susceptibilă de acte pregătitoare sau tentativă, dar acestea nu se
pedepsesc.
b) Consumarea. Fiind o infracţiune instantanee, se consumă în momentul în care are loc divulgarea
informaţiilor secrete de stat sau în momentul deţinerii unui document ce conţine informaţii secrete de stat.
Divulgarea informaţiilor secrete de stat în varianta atenuată poate avea caracter de infracţiune continuă
care se epuizează la încetarea definitivă a acţiunii incriminate.
În caz de divulgări succesive, fapta ia forma de infracţiune continuată dacă sunt îndeplinite condiţiile
dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen. şi se epuizează odată cu executarea ultimei acţiuni din componenţa
activităţii infracţionale.
B. Sancţionare
Infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat în varianta tip prevăzută în art. 303 alin. (1) se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar când este săvârşită în
varianta atenuată, prevăzută în art. 303 alin. (2), pedeapsa este închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amenda.
În cazul variantei agravate a infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de stat, potrivit art. 309 C.
pen., limitele speciale ale pedepsei prevăzute de norma de incriminare pentru varianta tip şi atenuată se
majorează cu jumătate.

În art. 303 alin. (3) C. pen. a fost instituită o cauză specială de nepedepsire care operează numai în
varianta atenuată a infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de stat. Potrivit acestui text, persoana
care deţine un document ce conţine informaţii secrete de stat, care poate afecta activitatea uneia dintre
persoanele juridice prevăzute în art. 176, nu se pedepseşte dacă predă de îndată documentul la organul sau
instituţia emitentă.
Pentru a fi incidente aceste dispoziţii, se cere o singură condiţie, şi anume aceea ca documentul să fie
predat organului sau instituţiei emitente de îndată, adică imediat, numaidecât, pentru că în acest fel se
exclude posibilitatea de a afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice de drept public prevăzute de
lege.

*2) Publicată M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002.
ART. 304
Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice
406
Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice este incriminată într-o variantă tip, două
variante atenuate şi două variante agravate.
Varianta tip [art. 304 alin. (1)] constă în divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau
care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin
aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane.
Prima variantă atenuată [art. 304 alin. (2)] presupune divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de
serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care ia cunoştinţă de acestea.
Cea de-a doua variantă atenuată [art. 304 combinat cu art. 308] se referă la calitatea subiectului activ,
incriminând faptele descrise în variantele anterioare, dacă sunt comise de către sau în legătură cu
persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în
serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane
juridice.
Prima variantă agravată [art. 304 alin. (3)] se realizează dacă, urmare a faptei descrise la varianta tip şi
la varianta atenuată, s-a săvârşit o infracţiune împotriva investigatorului sub acoperire, martorului protejat
sau a persoanei incluse în Programul de protecţie a martorilor ori dacă s-a comis cu intenţie o infracţiune
contra vieţii.
A doua variantă agravată (art. 309) există în cazul în care fapta de divulgare a informaţiilor secrete de
serviciu sau nepublice, în oricare dintre variantele de incriminare prevăzute în art. 304 C. pen., a produs
consecinţe deosebit de grave (a se vedea comentariul de la art. 309).
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind normala desfăşurare a activităţii
persoanelor juridice de drept public sau a altor persoane juridice care este incompatibilă cu divulgarea de
informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii de către cei care le cunosc datorită
atribuţiilor de serviciu sau de către cei care iau cunoştinţă de acestea.
b) Obiectul material. De regulă, infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau
nepublice nu are obiect material. În ipoteza în care divulgarea priveşte un document care conţine informaţii
secrete de serviciu sau nepublice, obiectul material este însuşi documentul în cauză.
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) la varianta tip este calificat, acesta putând fi numai o persoană care
cunoaşte informaţiile secrete de serviciu sau nepublice datorită atribuţiilor de serviciu. Fac parte din
această categorie anumiţi funcţionari publici sau alţi angajaţi care lucrează nemijlocit cu aceste informaţii
(de exemplu, un funcţionar public de la un minister care în virtutea atribuţiilor de serviciu lucrează
permanent cu astfel de informaţii), precum şi funcţionari publici sau alţi angajaţi care cu prilejul unor
însărcinări iau cunoştinţă în unitatea respectivă de aceste informaţii (de exemplu, o echipă de control).
La prima variantă atenuantă, subiect activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană care cunoaşte
informaţiile secrete de serviciu sau nepublice în alt mod decât datorită atribuţiilor de serviciu; de exemplu,
ajunge din eroare sau în orice alt mod să ia cunoştinţă de conţinutul unor astfel de informaţii.
Cea de-a doua variantă atenuată are ca subiect activ nemijlocit funcţionarul public asimilat ori persoana
care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice. Pentru mai multe explicaţii trimitem la
analiza art. 308 C. pen.
Participaţia penală este posibilă în forma instigării şi complicităţii.
În cazul coautoratului, la varianta tip, coautorii trebuie să fi cunoscut informaţiile de serviciu sau
nepublice ca urmare a atribuţiilor de serviciu.
b) Subiectul pasiv este persoana juridică sau persoana fizică a cărei activitate sau interese au fost
afectate prin săvârşirea infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice.
407
a) Elementul material atât la varianta tip, cât şi la varianta atenuată constă în acţiunea de divulgare a
unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii.
Prin „divulgare” se înţelege darea în vileag, adică transmiterea, comunicarea prin orice mijloace (verbal,
în scris, prin arătarea unor documente sau înscrisuri etc.) către una sau mai multe persoane a unor
informaţii secrete de serviciu sau nepublice.
Nu interesează cine este persoana faţă de care s-a făcut divulgarea ori dacă divulgarea s-a făcut în totalitate
sau numai parţial.
Pentru ca acţiunea de divulgare să constituie element material al infracţiunii, este necesară întrunirea
cumulativă a două cerinţe esenţiale. Prima cerinţă este aceea ca „divulgarea” să se facă „fără drept”, adică
în alte condiţii decât permite legea; a doua cerinţă impune ca prin divulgare să fi fost afectate interesele sau
activitatea unei persoane fizice sau juridice. Dacă fapta nu întruneşte aceste cerinţe, nu va constitui
infracţiune.
b) Urmarea imediată. La varianta tip şi cea atenuată norma de incriminare cere ca fapta să afecteze
interesele sau activitatea unei persoane fizice sau juridice.
În cazul primei variante agravate este instituită condiţia ca în urma faptei de divulgare a informaţiilor
secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii să se fi săvârşit o infracţiune împotriva
investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecţie a
martorilor ori cu intenţie o infracţiune contra vieţii.
Potrivit art. 148 alin. (4) C. pr. pen., investigatorii sub acoperire sunt lucrătorii operativi din cadrul
poliţiei judiciare. În cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism,
pot fi folosiţi ca investigatori sub acoperire şi lucrători operativi în cadrul organelor de stat care desfăşoară,
în temeiul legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale.
Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită. Procurorul, judecătorul de
drepturi şi libertăţi sau instanţa de judecată are dreptul de a cunoaşte adevărata identitate a investigatorului
sub acoperire cu respectarea secretului profesional.
Investigatorii sub acoperire pot fi utilizaţi în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.
Martorul protejat este persoana cu privire la care au fost dispuse măsurile de protecţie prevăzute în
Codul de procedură penală (art. 125–130).
În sensul Legii nr. 682/2002, martorul protejat este martorul, membrii familiei sale (soţul sau soţia,
părinţii şi copiii) şi persoanele apropiate acestuia (persoane de care este legat prin puternice legături
afective) incluse în Programul de protecţie a martorilor [art. 2 lit. c)].
În a doua variantă agravată, urmarea imediată constă în producerea de consecinţe deosebit de grave în
sensul dispoziţiei explicative prevăzute în art. 183 C. pen.
c) Raportul de cauzalitate. Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice fiind o
infracţiune de rezultat, legătura de cauzalitate dintre acţiunea de divulgare şi urmarea prevăzută în norma
de incriminare trebuie constatată şi dovedită.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia, care presupune cunoaşterea de către
făptuitor a caracterului de informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, precum şi
prevederea că prin acţiunea de divulgare, fără drept, a acestora va afecta interesele sau activitatea unei
persoane fizice sau juridice ori va putea duce la săvârşirea unei infracţiuni împotriva investigatorului sub
acoperire, a martorului protejat sau a unei persoane incluse în Programul de protecţie a martorilor sau că va
cauza consecinţe deosebit de grave patrimoniului persoanei vătămate.
408
b) Mobilul faptei sau scopul urmărit de făptuitor nu are relevanţă pentru realizarea conţinutului
infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice; de acestea se va ţine seama la
În situaţia în care divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice a avut loc din culpa celui
care le cunoştea prin natura atribuţiilor de serviciu, în sarcina acestuia se va reţine infracţiunea de
neglijenţă în păstrarea informaţiilor, potrivit art. 305 C. pen.
A. Forme
a) Actele pregătitoare şi tentativa. Fapta de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice,
fiind o infracţiune comisivă, este susceptibilă de acte pregătitoare (de exemplu, notarea de informaţii într-
un carnet în vederea divulgării) şi de tentativă (de exemplu, a fost interceptată o scrisoare prin care se
urmărea divulgarea unor informaţii secrete de serviciu consemnate în conţinutul acesteia): aceste forme
atipice de săvârşire a infracţiunii nu sunt însă incriminate.
b) Consumarea. Infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunea de divulgare a unor informaţii
secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii a fost dusă până la capăt, aşa că o altă persoană
neîndreptăţită a luat cunoştinţă de ele şi s-a produs urmarea prevăzută de norma de incriminare.
c) Epuizarea. Deşi infracţiunea este de imediată consumare, aceasta nu exclude repetarea divulgării în
temeiul aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, deci a săvârşirii în mod continuat. În această
situaţie epuizarea infracţiunii va avea loc în momentul săvârşirii ultimului act de divulgare sau a curmării
acestei activităţi.
B. Sancţionare
Varianta tip a infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă [art. 304 alin. (1)].
Prima variantă atenuată, care prezintă în abstract un grad de pericol social mai redus, este pedepsită cu
închisoare de la o lună la un an sau cu amendă [art. 304 alin. (2)].
În cazul reţinerii variantei atenuate prevăzute în art. 304 combinat cu art. 308 C. pen., limitele speciale
ale pedepsei se reduc cu o treime.
Prima variantă agravată se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă – urmare a divulgării varianta
tip sau atenuată – s-a săvârşit o infracţiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat
sau a unei persoane incluse în Programul de protecţie a martorilor, iar dacă s-a comis cu intenţie o
infracţiune contra vieţii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani [art. 304 alin. (3)].
A doua variantă agravată se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru variantele descrise în art.
304 ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate (art. 309).
Instanţa poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi dacă instanţa
constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară.
ART. 305
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor este incriminată în art. 305 C. pen., într-o variantă tip şi o variantă
asimilată.
409
Varianta tip [art. 305 alin. (1)] constă în neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea
sau sustragerea unui document ce conţine informaţii secrete de stat, precum şi neglijenţa care a prilejuit
altei persoane aflarea unei asemenea informaţii.
Varianta asimilată [art. 305 alin. (2)] presupune divulgarea informaţiilor secrete de stat prevăzute în art.
303 alin. (1) C. pen. ori distrugerea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută în art. 304 C.
pen., dacă au fost săvârşite din culpă.
Protejarea informaţiilor secrete de stat sau a informaţiilor secrete de serviciu ori nepublice se realizează
nu numai prin incriminarea actelor de divulgare cu intenţie a acestora de către funcţionarii publici sau alte
persoane, ci şi prin împiedicarea comportării neglijente a acestora ce ar avea ca urmare distrugerea,
alterarea, pierderea ori sustragerea unor astfel de informaţii; de asemenea, este necesară împiedicarea
atitudinii neglijente care ar da prilej unor persoane neîndreptăţite să ia cunoştinţă de conţinutul unor
informaţii secrete de stat sau de serviciu ori nepublice.
a) Obiectul juridic special al neglijenţei în păstrarea informaţiilor este constituit din relaţiile sociale a
căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără respectarea şi asigurarea
informaţiilor secrete de stat, secrete de serviciu sau nepublice împotriva neglijenţei funcţionarilor publici
sau a altor persoane în sarcina cărora intră păstrarea secretului unor informaţii.
b) Obiectul material. În cazul în care neglijenţa în păstrarea informaţiilor are ca urmare distrugerea,
alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce conţine informaţii secrete de stat (varianta tip) sau a
unui document care conţine informaţii secrete de serviciu sau nepublice (varianta asimilată), obiectul
material îl constituie însuşi acest document; când neglijenţa a dat posibilitatea ca un terţ să afle o
informaţie secret de stat sau secret de serviciu ori nepublică, obiectul material lipseşte*1).
Noţiunea de „informaţii secrete de stat” este explicată în art. 178 C. pen. coroborat cu dispoziţiile
cuprinse în Capitolul II denumit „Informaţii secrete de stat” din Legea nr. 182/2002 privind protecţia
informaţiilor clasificate.
Conform acestor prevederi legale, „informaţii secrete de stat” sunt informaţiile clasificate astfel potrivit
legii.
În temeiul art. 18 din Legea nr. 182/2002, informaţiile secrete de stat se clasifică pe niveluri de
secretizare, în funcţie de importanţa valorilor protejate. Nivelurile de secretizare atribuite informaţiilor din
clasa secrete de stat sunt: a) strict secret de importanţă deosebită; b) strict secret; c) secret.
Accesul la informaţii secrete de stat este permisă numai pe baza unei autorizaţii scrise, eliberate de
conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul
Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat.
Informaţiile secrete de serviciu se stabilesc de conducătorul persoanei juridice, pe baza normelor
prevăzute prin hotărâre a Guvernului.
Conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice, ai agenţilor economici cu capital integral sau parţial de
stat şi ai altor persoane juridice de drept public ori privat sunt obligaţi să stabilească informaţiile care
constituie secrete de serviciu şi regulile de protecţie ale acestora, să coordoneze activitatea ori să controleze
măsurile privitoare la păstrarea secretului de serviciu, potrivit competenţelor, în conformitate cu normele
stabilite prin hotărâre a Guvernului.
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de neglijenţă în păstrarea informaţiilor nu poate fi
decât un funcţionar public sau o altă persoană căreia i-au fost încredinţate informaţii secrete de stat, în
cadrul raporturilor de colaborare şi care are obligaţia să respecte prevederile legale privind protecţia
acestora*2).
410
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor, fiind o infracţiune săvârşită din culpă, nu este posibilă participaţia.
În mod excepţional, ar fi posibilă participaţia improprie dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 52 C. pen.
b) Subiectul pasiv special este o autoritate publică, instituţie publică sau altă persoană juridică de drept
public sau privat, ale cărei interese au fost afectate ca urmare a neglijenţei în păstrarea informaţiilor.
a) Elementul material constă în comportarea neglijentă a funcţionarului public sau a altei persoane căreia
i-au fost încredinţate informaţii secrete de stat sau de serviciu în păstrarea secretului acestor informaţii, care
a avut ca urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document care conţine asemenea
informaţii sau care a dat prilejul unei alte persoane neîndreptăţite să afle conţinutul unor astfel de
informaţii.
Aşa cum s-a stabilit în literatura de specialitate, termenul „neglijenţă”, folosit de legiuitor în textul
incriminator, are un înţeles mai larg decât cel obişnuit*3).
De aceea, prin „neglijenţă” trebuie să înţelegem nu numai lipsa de grijă, ci şi nesocotinţa, imprudenţa,
nepăsarea sau nedibăcia funcţionarului public sau a persoanei căreia i s-au încredinţat documente ce conţin
informaţii secrete de stat şi care are obligaţia de a respecta prevederile legale privind protecţia acestora.
Comportarea neglijentă în păstrarea documentelor ce conţin informaţii secrete de stat se poate manifesta
printr-o acţiune care exprimă lipsa de grijă, nesocotinţa, imprudenţa, nepăsarea sau nedibăcia subiectului
activ nemijlocit în păstrarea secretului informaţiilor (de exemplu, făptuitorul care avea în păstrare un
document ce conţine informaţii secrete de stat îl aşează printre hârtii sau dosare lipsite de însemnătate, iar
ulterior, fără a le verifica, le distruge, prilej cu care este distrus şi documentul ce conţine informaţii secrete
de stat) sau printr-o inacţiune care exprimă aceeaşi atitudine faţă de păstrarea documentelor ce conţin
informaţii secrete de stat (de exemplu, s-a sustras un document ce conţine informaţii secrete de stat de către
o persoană ca urmare a faptului că funcţionarul public sau o altă persoană care deţinea documentul
respectiv, din neglijenţă, a omis să încuie dulapul în care păstra documentul)*4).
b) Urmarea imediată. Neglijenţa în păstrarea informaţiilor are ca urmare imediată crearea unei stări de
pericol ce ar putea afecta interesul sau activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176 C.
pen. sau a altor persoane juridice la care se referă documentul ce conţine informaţii secrete de stat sau de
serviciu care prin comportamentul neglijent al făptuitorului, indiferent de forma de manifestare (acţiune,
inacţiune), a generat distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui asemenea document ori a dat
prilejul altei persoane să afle conţinutul acestuia.
Distrugerea unui document ce conţine informaţii secrete de stat înseamnă nimicirea acestuia, care se
poate face prin incendiere, introducere în apă etc., în aşa fel încât acesta să nu mai poată fi folosit, deoarece
şi-a pierdut substanţa.
Alterarea presupune degradarea totală sau parţială a documentului.
Prin pierderea unui document ce conţine informaţii secrete de stat se înţelege întreruperea contactului cu
documentul de către cel care îl avea în păstrare, în aşa fel încât acesta nu mai ştie unde se află documentul
respectiv.
Sustragerea constă în scoaterea documentului din posesia funcţionarului public sau a persoanei care îl
deţine în condiţiile legii şi trecerea acestuia în sfera de dispoziţie a persoanei care a comis sustragerea.
Prin „a da prilejul unei persoane să afle o informaţie secret de stat” se înţelege situaţia în care o
persoană, profitând de comportarea neglijentă a celui care are documentul în păstrare, ia cunoştinţă de
conţinutul acestuia.
c) Raportul de cauzalitate. Între comportarea neglijentă a autorului şi urmarea imediată trebuie să
existe o legătură de cauzalitate care rezultă din materialitatea faptei. Este suficient să se constate că
acţiunea sau inacţiunea neglijentă a făptuitorului a condus la una dintre consecinţele prevăzute în norma de
411
incriminare, şi anume: distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce conţine informaţii
secrete de stat ori a dat prilej altei persoane să afle asemenea informaţii.
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor se încadrează în dispoziţiile art. 305 C. pen., atunci când este
săvârşită din culpă.
Dacă se săvârşeşte cu intenţie, fapta poate fi încadrată în art. 303 C. pen., când obiectul material îl
constituie un document ce conţine informaţii secrete de stat, şi în art. 304 C. pen., când obiectul material
este un document ce conţine informaţii secrete de serviciu sau nepublice ori în alte texte al căror model
legal corespunde stării de fapt.
Vinovăţia, sub forma culpei, poate consta în oricare dintre cele două modalităţi, adică fie culpa cu
prevedere (uşurinţa), fie culpa simplă (greşeala).
A. Forme
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor, fiind o infracţiune săvârşită din culpă, nu poate avea tentativă.
Această infracţiune se consumă în momentul în care s-au produs consecinţele prevăzute de lege, şi
anume: distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea documentului ori s-a creat prilejul aflării, fără
drept, a informaţiilor secrete de stat sau de serviciu, de către o altă persoană.
B. Sancţionare
Infracţiunea de neglijenţă în păstrarea informaţiilor, indiferent de modalitatea în care este comisă ori de
calitatea făptuitorului (funcţionar public sau o altă persoană căruia i-au fost încredinţate informaţii secrete
de stat), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an ori cu amenda.
Potrivit dispoziţiilor art. 305 alin. (2) C. pen., cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi divulgarea
informaţiilor secrete de stat prevăzută în art. 303 alin. (1) C. pen. ori divulgarea informaţiilor secrete de
serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, prevăzută în art. 304, dacă au fost săvârşite din culpă.
*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 124; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 384.
*2) În art. 29 din Legea nr. 182/2002 se prevede: „Conducătorii agenţilor economici sau ai altor
persoane juridice de drept privat, precum şi persoanele fizice cărora le-au fost încredinţate informaţii
secrete de stat, în cadrul raporturilor de colaborare, au obligaţia să respecte prevederile legale privind
protecţia acestora”.
*4) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 444–445.
ART. 306
Obţinerea ilegală de fonduri
Obţinerea ilegală de fonduri este incriminată în art. 306 alin. (1) C. pen. într-o singură variantă care
constă în folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea
aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fondurile publice, dacă
are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.
412
Din coroborarea dispoziţiilor art. 306 alin. (1) cu cele ale art. 309 C. pen. rezultă că obţinerea ilegală de
fonduri cunoaşte şi o variantă agravată care se realizează în ipoteza în care prin săvârşirea faptei descrise
în art. 306 alin. (1) C. pen. se produc consecinţe deosebit de grave.
Prin urmare, pentru ca fapta de obţinere ilegală de fonduri săvârşită în concret să fie încadrată în art. 306
alin. (1) C. pen., este necesar să se constate întrunirea cumulativă a condiţiilor obiective şi subiective
prevăzute în acest text. Dacă prin fapta concret săvârşită s-au produs consecinţe deosebit de grave în sensul
prevederilor art. 183 C. pen., încadrarea juridică a acestei fapte va fi în art. 306 alin. (1) C. pen. coroborat
cu art. 309 C. pen.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind normala desfăşurare a activităţii
instituţiilor publice financiare a căror formare şi dezvoltare sunt condiţionate de corectitudinea persoanelor
care solicită acordarea de finanţări din fondurile publice pentru a se evita dirijarea sau orientarea acestor
fonduri în alte direcţii decât cele utile social.
b) Obiectul material îl formează documente sau date false, inexacte ori incomplete.
„Documentul” este un act prin care se dovedeşte, se constată sau se precizează un fapt şi poate avea
forma scrisă, tipărită sau o altă mărturie.
Documentul este „fals” când conţinutul lui este contrar adevărului sau are numai aparenţa adevărului.
Documentul este „inexact” când este greşit sau eronat, iar un document este „incorect” când este
necorect, înşelător.
Prin „date” înţelegem orice element sau stare necesară lămuririi unor evenimente, împrejurări etc.
Documentele sau datele false, inexacte ori incomplete să constituie element material al infracţiunii de
obţinere ilegală de fonduri trebuie ca acestea să fi fost folosite pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor
necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice şi să fi avut ca scop obţinerea pe
nedrept a acestor fonduri.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplineşte atât condiţiile generale ale
răspunderii penale, cât şi condiţiile specifice de eligibilitate prevăzute de respectivul program sau proiect
de finanţare, cum ar fi: Programul „Prima casă”*1); Programul de stimulare a înnoirii Parcului naţional
auto*2); Programul „Casa verde 2011”*3); Programul pentru dezvoltarea abilităţilor antreprenoriale în
rândul tinerilor şi facilitarea accesului acestora la finanţare*4); programe sau proiecte care necesită
prioritate pentru economia românească*5) etc. De exemplu, potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 99/2004, poate
beneficia de o primă în cuantum de 3.000 lei orice proprietar al unui autoturism uzat, care întruneşte
cumulativ următoarele condiţii: a) predă spre casare unei unităţi REMAT autoturismul uzat proprietate
personală, obţinând astfel un certificat REMAT; b) achiziţionează un autoturism nou de la un producător
validat; ori în temeiul Ordinului nr. 1274/2011 prin care se aprobă Ghidul de finanţare a Programului „Casa
verde”, este considerat eligibil solicitantul care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) este
persoană fizică şi îşi are domiciliul pe teritoriul României; b) este proprietar/coproprietar al imobilului
pe/în care se implementează proiectul; imobilul trebuie să nu facă obiectul unui litigiu în curs de
soluţionare la instanţele judecătoreşti, vreunei revendicări potrivit unei legi speciale sau dreptului comun,
unei proceduri de expropriere pentru cauză de utilitate publică; c) nu are obligaţii restante la bugetul de
stat, bugete locale, conform legislaţiei naţionale în vigoare; d) în activitatea desfăşurată anterior începerii
proiectului nu a încălcat dispoziţiile legale privind protecţia mediului şi nu sponsorizează activităţi cu efect
nativ asupra mediului; sau în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2007, beneficiarii
garanţiilor de stat, precum şi sub împrumutaţii se stabilesc pentru fiecare caz în parte, prin lege numai după
obţinerea avizului din partea Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări etc.
413
De regulă, infracţiunea este săvârşită de o persoană fizică sau juridică prin prezentarea de proiecte pe
baza cărora se urmăreşte obţinerea sau garantarea finanţării din fonduri publice.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv. Distingem, pe de o parte, un subiect pasiv principal care este statul român în calitate
de garant sau finanţator al programul, iar, pe de altă parte, un subiect pasiv secundar constituit din instituţia
publică ce acordă efectiv finanţarea din fonduri publice sau care garantează cu fonduri publice o asemenea
finanţare.
a) Elementul material constă într-o acţiune, fie de folosire de documente sau de date false, inexacte ori
incomplete, fie de prezentare de astfel de documente sau date pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor
necesare finanţărilor obţinute sau garantate de fonduri publice.
Folosirea de documente ori date false, inexacte ori incomplete presupune a face uz, a utiliza, a
întrebuinţa asemenea documente sau date, spre exemplu, făptuitorul atestă în mod neadecvat că desfăşoară
activitatea în domeniile specificate în anexa 1 la H.G. nr. 1164/2007 privind acordarea de ajutoare de
minimis pentru dezvoltarea sau modernizarea întreprinderilor; ori întrebuinţează documente inexacte din
care rezultă că în ultimii 3 ani fiscali consecutivi, anterior datei solicitării, nu a primit ajutoare de minimis
care să depăşească plafonul echivalent în lei de 200.000 euro; sau susţine prin utilizarea unui document fals
că a predat un autoturism uzat proprietate personală unei unităţi REMAT etc.
Prezentarea de documente ori date false, inexacte ori incomplete înseamnă a face cunoscut instituţiei
publice finanţatoare unele stări, situaţii, condiţii etc., în mod eronat, incomplet, neadevărat pentru obţinerea
pe nedrept de finanţări de fonduri publice.
Ţinând seama de modul de exprimare a legiuitorului în descrierea conţinutului incriminării faptei de
obţinere ilegală de fonduri, se desprinde concluzia că în ipoteza în care făptuitorul a folosit sau a prezentat
documente sau date false pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute
sau garantate din fonduri publice nu se va reţine în concurs şi infracţiunea de uz de fals (art. 323 C. pen.)
sau falsul în declaraţii (art. 326 C. pen.), întrucât acestea sunt absorbite în conţinutul normei de incriminare
a faptei de obţinere ilegală de fonduri constituind un mijloc de realizare a elementului material al acestei
fapte. Dacă făptuitorul este cel care a falsificat documentele pe care le-a folosit ori prezentat în scopurile
prevăzute în art. 306 alin. (1) C. pen., se va reţine în sarcina sa, pe lângă infracţiunea de obţinere ilegală de
fonduri, şi infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale (art. 320 C. pen.), fals intelectual (art. 321 C.
pen.) sau fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322 C. pen.), după caz*6).
Folosirea sau prezentarea de documente ori date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea
aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice are loc,
cel mai adesea, fie cu ocazia întocmirii dosarului de finanţare sau a verificării condiţiilor de eligibilitate, fie
cu prilejul constatării condiţiilor şi a procedurii de acordare a alocării specifice individuale, fie în cazul
procedurii de obţinere a finanţării pe bază de lege a unor programe/proiecte sau a altor necesităţi prioritare
pentru economia românească.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca folosirea sau prezentarea de documente sau date false ori incomplete să
poată cădea sub incidenţa dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. pen., este necesar ca acestea să aibă un conţinut
cu relevanţă juridică, ceea ce înseamnă să fie apte pentru a determina instituţia publică finanţatoare să
acorde făptuitorului finanţarea solicitată din fondurile publice. Un document evident fals sau neapt pentru a
putea determina instituţia publică finanţatoare să acorde finanţarea nu poate conduce la întregirea
elementului material al infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri.
c) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii
instituţiei publice finanţatoare care prin prezentarea sau folosirea de către făptuitor a unor documente sau
date false, inexacte sau incomplete, a determinat acordarea de finanţări în alte condiţii decât cele legale.
414
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunile incriminate şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Aceasta necesită a fi constatată şi dovedită. Legătura de cauzalitate rezultă, de regulă, din
a) Forma de vinovăţie pe care o cere norma de incriminare a faptei de obţinere ilegală de fonduri este
intenţia. Aceasta presupune că făptuitorul să-şi dea seama că prin folosirea sau prezentarea de documente
sau date false va obţine acordarea de finanţări pe nedrept şi să urmărească această finalitate.
b) Scopul menţionat expres în art. 306 alin. (1), şi anume „obţinerea pe nedrept a acestor fonduri”, este
un element obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri.
c) Mobilul cu care a acţionat făptuitorul în săvârşirea infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri nu are
relevanţă în realizarea conţinutului subiectiv al acesteia. Cunoaşterea mobilului care a determinat comiterea
infracţiunii are importanţă la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate pentru fapta concret săvârşită.
a) Actele pregătitoare. Deşi posibile, nu sunt pedepsite de lege; ele trebuie luate în seamă la
individualizarea pedepsei când au fost efectuate de autorul infracţiunii.
Dacă actele de pregătire au fost efectuate de o altă persoană, ajutând astfel pe autor la realizarea acţiunii
de folosire sau prezentare de documente sau date false, ele devin acte de complicitate anterioară.
b) Tentativa. Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri este susceptibilă de a fi săvârşită în oricare
dintre modalităţile tentativei (atât cea perfectă, cât şi cea imperfectă). Tentativă la această infracţiune se
pedepseşte potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. pen.
c) Consumarea infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri are loc când s-au efectuat în întregime oricare
dintre acţiunile incriminate şi au avut ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri de la instituţiile publice
competente de a acorda sau garanta fonduri publice.
d) Epuizarea. Acţiunea de folosire sau de prezentare de documente sau date false, inexacte sau
incomplete, efectuată în scopul prevăzut de norma de incriminare a faptei de obţinere ilegală de fonduri,
poate să dureze în timp ori să se repete, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la diferite intervale de timp.
În aceste ipoteze, pe lângă momentul consumării, distingem şi un element al epuizării care va avea loc, fie
la încetarea definitivă a acţiunii incriminate, fie odată cu ultima acţiune din componenta infracţiunii
continuate, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare
Obţinerea ilegală de fonduri se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Dacă instanţa constată, ţinând seama de gravitatea în concret a faptei, de împrejurările săvârşirii acesteia
şi de persoana făptuitorului, că este necesară aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi, va proceda la aplicarea acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 62 C. pen., instanţa poate aplica şi pedeapsa amenzii dacă stabileşte că prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unei folos patrimonial.
*1) A se vedea H.G. nr. 717/2009 privind aprobarea normelor de implementare a programului „Prima
casă”, publicată în M. Of. nr. 418 din 18 iunie 2009 cu modificările şi completările ulterioare.
*2) A se vedea O.U.G. nr. 99/2004 privind instituirea Programului de stimulare a înnoirii Parcului
naţional auto publicată în M. Of. nr. 1106 din 26 noiembrie 2004, modificată prin O.U.G. nr. 1/2005,
publicată în M. Of. nr. 97 din 28 ianuarie 2005.
*3) A se vedea Ordinul Ministerului Mediului şi Pădurilor nr. 1274 din 2011 pentru aprobarea Ghidului
de finanţare a Programului privind instalarea sistemelor de încălzire, care utilizează energia regenerabilă,
415
inclusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire, publicat în M. Of. nr. 310 din 5 mai
2011.
*4) A se vedea Decizia Agenţiei pentru implementarea Proiectelor şi Programelor pentru întreprinderi
Mici şi Mijlocii din Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri pentru aprobarea procedurii
de implementare a Programului, pentru dezvoltarea abilităţilor antreprenoriale în rândul tinerilor şi
facilitarea accesului acestora la finanţare – START, publicată în M. Of. nr. 187 din 24 martie 2010 cu
modificările şi completările ulterioare.
*5) A se vedea dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 64/2007 privind datoria publică, publicată
în M. Of. nr. 439 din 29 iunie 2007.
ART. 307
Deturnarea de fonduri
Deturnarea de fonduri este incriminată în art. 307 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
Varianta tip [art. 307 alin. (1)] constă în schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor
materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice, fără respectarea prevederilor legale.
Varianta asimilată [art. 307 alin. (2)] presupune schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a
destinaţiei fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice.
În art. 309 C. pen. este prevăzută o variantă agravată a mai multor infracţiuni dintre cele de serviciu,
printre care şi deturnarea de fonduri, dacă au produs consecinţe deosebit de grave.
Fiecărei autorităţi publice sau instituţii public pentru a îndeplini obiectivele ori atribuţiile cu care a fost
învestită îi sunt alocate fonduri băneşti sau resurse materiale.
Întrucât prin activităţile lor autoritatea publică şi instituţia publică satisfac un interes general, ele trebuie
să îşi administreze fondurile băneşti şi resursele materiale repartizate de la buget ori provenite din
finanţările obţinute sau garantate din fondurile publice, ţinând seama de destinaţia acestora. Nimănui nu îi
este îngăduit să modifice destinaţia fondurilor spre alte direcţii, fără respectarea prevederilor legale, chiar
dacă asemenea modificări ar fi fost justificate de bunul mers al instituţiei. Respectarea acestor reguli de
disciplină bugetară este importantă pentru realizarea în condiţii corespunzătoare a bugetului de stat şi din
acest motiv s-a ales soluţia protejării sale prin intermediul legii penale.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la normala desfăşurare a activităţii
unei autorităţi publice sau instituţii publice condiţionată, printre altele, şi de respectarea disciplinei
financiare care impune folosirea fondurilor băneşti şi a resurselor materiale în conformitate cu dispoziţiile
legale care reglementează această materie.
b) Obiectul material. Fapta de deturnare de fonduri are ca obiect material, în cazul variantei tip,
fondurile băneşti ori resursele materiale care au fost alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice, iar
în cazul variantei asimilate, fondurile băneşti provenite din finanţările obţinute sau garantate din fondurile
publice.
a) Subiectul activ nemijlocit deşi nu este determinat în norma de incriminare printr-o anumită calitate,
deturnarea de fonduri nu poate fi săvârşită în mod nemijlocit decât de funcţionarul public care
416
administrează aceste fonduri şi resurse materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice şi care
are obligaţia de a nu schimba destinaţia acestora. De asemenea, coautori la infracţiune nu ar putea fi decât
persoanele care deţin aceeaşi calitate, deci au posibilitatea să schimbe destinaţia unor fonduri sau resurse
materiale.
La varianta asimilată a faptei de deturnare de fonduri subiect activ nemijlocit este acea persoană care are
în competenţă folosirea fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice şi
care schimbă această destinaţie fără respectarea dispoziţiilor legale.
Instigatori şi complici la deturnarea de fonduri pot fi orice alte persoane.
b) Subiectul pasiv este statul, ca titular al bugetului şi care a fost prejudiciat prin actele de deturnare de
fonduri sau resurse materiale comise de subiectul activ al infracţiunii. Totodată, subiectul pasiv poate fi şi
orice persoană juridică dintre cele prevăzute în art. 176 C. pen., căreia i-au fost alocate fonduri băneşti sau
resurse materiale ce au fost deturnate fără respectarea prevederilor legale.
a) Elementul material al laturii obiective constă în realizarea unei acţiuni de schimbare a destinaţiei
fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice spre alte
obiective decât cele stabilite prin bugetul de stat, precum şi a destinaţiei fondurilor provenite din finanţările
obţinute sau garantate din fondurile publice.
Pentru realizarea elementului material norma de incriminare nu mai prevede producerea unei consecinţe
de natură materială sau vreo pagubă în patrimoniul autorităţii publice sau instituţiei publice prin
schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau resurselor materiale alocate acestora.
În practica judiciară s-a reţinut că schimbarea destinaţiei băneşti a sumelor dintr-un cont către alte
conturi pentru care primăria nu avea bani alocaţi constituie elementul material al laturii obiective a
infracţiunii de deturnare de fonduri, şi nu delapidare. Împrejurarea că pentru a justifica sumele de bani pe
care inculpaţii le-au folosit în alte scopuri decât destinaţia stabilită prin bugetul de venituri şi cheltuieli al
Primăriei, aceştia au întocmit documente false nu înseamnă că fapta este delapidare, întrucât aceste
documente au fost realizate tocmai în scopul de a justifica trecerea banilor dintr-un cont în altul, fără
respectarea prevederilor legale, iar banii nu au fost scoşi din sfera patrimonială a Primăriei*1).
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca acţiunea de schimbare a destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor
materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice ori schimbarea destinaţiei fondurilor provenite
din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice să constituie elementul material al infracţiunii de
deturnare de fonduri, se cere ca aceasta să se efectueze fără respectarea prevederilor legale, adică a acelor
prevederi care reglementează posibilitatea unei schimbări a destinaţiei acestor fonduri.
c) Urmarea imediată. Odată efectuată acţiunea incriminată în condiţiile descrise în art. 307 C. pen., se
creează o stare de pericol privind desfăşurarea normală a activităţii autorităţii publice sau a instituţiei
publice a căror fonduri băneşti sau resurse materiale au fost deturnate cu încălcarea prevederilor legale în
materie.
d) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea de schimbare a destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor
materiale şi urmarea imediată trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate.
Având în vedere că deturnarea de fonduri este incriminată în noul Codul penal (art. 307) când se referă
la schimbarea destinaţiei fondurilor bancare alocate autorităţilor publice sau instituţiilor publice din bugetul
de stat, dar şi într-o lege specială (art. 18^2 din Legea nr. 78/2000), când aceeaşi faptă priveşte fondurile
obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei,
se ridică întrebarea de a şti care este încadrarea juridică a faptei în ipoteza în care aceeaşi persoană
săvârşeşte deturnarea de fonduri prevăzută în legea penală generală, precum şi pe cea prevăzută în legea
penală specială. Această întrebare o considerăm ca justificată ţinând seama că există multe situaţii în care
417
autorităţile române se obligă să contribuie cu fonduri naţionale alături de fondurile comunitare pentru
finanţarea diferitelor proiecte.
De precizat că sunt multe situaţii în care autorităţile române se obligă să contribuie cu fonduri naţionale
alături de fonduri comunitare, pentru finanţarea diferitelor proiecte. Politica de dezvoltare regională care
reglementează finanţarea prin Fondurile Structurale este guvernată de principiul complementarităţii,
acţiunea Uniunii Europene alăturându-se celei a statelor membre, iar nu substituindu-se acesteia.
Ţinând seama de cele două norme de incriminare a deturnării de fonduri, precum şi de elementele de
diferenţiere a acestora, credem că în cazul săvârşirii acestor fapte de către aceeaşi persoană, în sarcina ei
urmează să se reţină un concurs de infracţiuni, devenind incidente atât dispoziţiile art. 307 C. pen., cât şi
cele ale art. 18^2 din Legea nr. 78/2000, aceasta întrucât legiuitorul a incriminat distinct aceste fapte pe
motivul că fondurile deturnate au surse diferite (bugetul de stat şi bugetul general al Uniunii Europene).
Considerăm că s-ar impune ca în perspectiva legislativă, în situaţia descrisă mai sus, deturnarea de
fonduri să fie incriminată ca o variantă agravată în ipoteza când aceeaşi persoană, în cadrul aceluiaşi
program sau proiect a schimbat destinaţia fondurilor alocate din bugetul de stat şi din bugetul general al
Uniunii Europene.
B. Latura obiectivă
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a faptei de deturnare de fonduri este intenţia, sub
ambele sale modalităţi: directă şi indirectă. Aceasta presupune ca făptuitorul să schimbe voit destinaţia
fondurilor băneşti sau a resurselor materiale prevăzând, urmărind sau acceptând consecinţele acţiunii sale.
b) Scopul urmărit prin săvârşirea faptei nu are valoare de element obligatoriu al laturii subiective.
Cunoaşterea scopului avut în seamă de către făptuitor are relevanţă în individualizarea pedepsei.
c) Mobilul care a determinat schimbarea destinaţiei fondurilor sau resurselor materiale poate influenţa
gravitatea în concret a faptei şi poate contribui la individualizarea pedepsei.
a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate.
b) Tentativa. Deturnarea de fonduri este susceptibilă de tentativă – modalitatea întreruptă sau imperfectă
– întrucât norma de incriminare nu cere producerea unui rezultat material. Tentativa se pedepseşte.
c) Consumarea. Infracţiunea este considerată săvârşită în forma consumată în momentul în care are loc
schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti, a resurselor materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii
publice ori a fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice, fără respectarea
prevederilor legale. Aceasta presupune scoaterea bunurilor sau fondurilor respective dintr-un articol
bugetar şi transformarea lor în alt articol, fără respectarea prevederilor legale*2).
B. Sancţionare
Deturnarea de fonduri, varianta tip [art. 307 alin. (1)], precum şi varianta asimilată, se sancţionează cu
pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate
fi aplicată dacă instanţa constată că această pedeapsă este necesară luând în seamă gravitatea concretă a
faptei, împrejurările cauzei şi persoana infractorului.
*1) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 52/2000, în CPJP, 2000, p. 45.
ART. 308
418
Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane
Prin dispoziţiile art. 308 C. pen. legiuitorul a considerat că faptele menţionate expres în acest text
prezintă în abstract o gravitate mai redusă în raport cu aceleaşi fapte când sunt săvârşite de un funcţionar
public.
Prin urmare, dacă infracţiunile de corupţie prevăzute la art. 289–292 C. pen., precum şi cele de serviciu,
cum sunt: delapidarea (art. 295); abuzul în serviciu (art. 297), neglijenţa în serviciu (art. 298), folosirea
abuzivă a funcţiei în scop sexual (art. 299), uzurparea funcţiei (art. 300), conflictul de interese (art. 301) şi
divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice (art. 304) au fost săvârşite de către sau în legătură
cu persoanele care execută permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură
în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei
persoane juridice, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de natura de incriminare a acestor fapte se reduc
cu o treime.
Din cele ce precedă rezultă că, pentru a fi incidente prevederile art. 308 C. pen., se impune, pe de o
parte, să se constate că s-a săvârşit oricare dintre faptele de corupţie sau de serviciu, menţionate mai sus,
iar, pe de altă parte, că autor al acelei fapte este fie o persoană care exercită un serviciu de interes public
pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora
cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public ori o altă persoană care exercită o însărcinare de
orice natură în serviciul unei asemenea persoane, învestită de autorităţile publice, fie de o persoană care
îndeplineşte o însărcinare de orice natură în serviciul oricărei alte persoane juridice.
În categoria persoanelor care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de
autorităţile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu se includ acele persoane care potrivit legii, exercită următoarele servicii de interes
public; expert contabil şi contabil autorizat; notar public; medic; farmacist; medic veterinar; auditor
financiar; persoanele care practică servicii conexe actului medical; consilier proprietate intelectuală; expert
criminalist; executor judecătoresc; urbanist; detectiv particular; biochimist; biolog şi chimist; medic dentist,
asistent medical generalist; moaşă şi asistent medical; asistent medical; mediator; tehnician dentar;
practician de medicină complementară*1).
Reglementarea expresă a acestor profesii este impusă îndeosebi de nevoia de a se satisface un interes
public sau particular pe care statul îl încredinţează spre îndeplinire liberilor profesionişti, când are
premisele realizării lui, dar numai în condiţiile actului de reglementare a profesiei*2).
În activitatea profesioniştilor liberi există o îmbinare a interesului public cu cel privat.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 308 C. pen., infracţiunile de corupţie sau de serviciu precizate în
acest text se sancţionează cu o pedeapsă a căror limite se reduc cu o treime şi în ipoteza în care autorul
infracţiunii este o persoană care exercită o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice în
afara celor prevăzute în art. 176 C. pen.
*1) A se vedea comentariu de sub art. 175 C. pen., în I. Pascu, V. Dobrinoiu, M.A. Hotca, I. Chiş, M.
Gorunescu, C. Păun, Maxim Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat, Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012.
*2) C. Duvac în G. Antoniu (coordonator), Al. Boroi, B.N. Bulai, C. Bulai, Ş. Daneş, C. Duvac, M.
Ketty Guiu, C. Mitrache, C. Mitrache ş.a., Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 531.
ART. 309
Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave
419
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile art. 309 C. pen., este necesar să se constate, mai întâi, că oricare
dintre faptele de delapidare, prevăzute în art. 295, abuzul în serviciu prevăzut în art. 297, neglijenţa în
serviciu prevăzută în art. 298, uzurparea funcţiei prevăzută în art. 300, divulgarea informaţiilor secrete de
stat prevăzută în art. 303, divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută în art. 304;
obţinerea ilegală de fonduri prevăzută în art. 306 şi deturnarea de fonduri prevăzută în art. 307, întruneşte
toate elementele de structură ale conţinutului variantelor descrise de norma de incriminare*1), iar apoi, să
stabilească faptul că prin infracţiunea concret săvârşită s-au produs consecinţe deosebit de grave.
Expresia „consecinţe deosebit de grave” este utilizată în conţinutul art. 309 C. pen., având valoare de
element circumstanţial agravant al infracţiunilor de serviciu menţionate mai sus, explicarea înţelesului
acesteia formează obiectul dispoziţiilor din art. 183 C. pen.
Lămurirea înţelesului expresiei „consecinţe deosebit de grave” este necesară deoarece ea este
susceptibilă de diferite accepţiuni, conţinutul variantelor agravate ale infracţiunilor în care expresia este
folosită ar putea primi, teoretic şi practic, interpretări variante.
Explicaţiile cuprinse în art. 183 C. pen. sunt de natură să asigure, în primul rând, realizarea principiului
legalităţii incriminărilor, iar, în al doilea rând, o interpretare uniformă şi prevăd pentru constatarea cerinţei
„consecinţe deosebit de grave” un singur criteriu, şi anume valoarea pagubei materiale produsă prin
infracţiune, care trebuie să fie mai mare de 2.000.000 lei.
În cazul în care caracterul agravat al faptei săvârşite este dat de paguba materială produsă, instanţa de
judecată trebuie să ţină seama de valoarea economică a pagubei produse în patrimoniul persoanei fizice sau
juridice care constituie subiectul pasiv al infracţiunii de serviciu, săvârşite la data comiterii acesteia, şi nu
de valoarea pagubei produse la data când are loc judecata.
În acest sens, instanţa supremă a decis că susţinerea inculpatului că totalul prejudiciului se situează sub
limita prevăzută de norma explicativă a expresiei „consecinţe deosebit de grave”, întrucât aceasta, după
săvârşirea faptelor, a achitat o parte din sumele cu care au fost păgubite părţile vătămate, reprezintă
relevanţă numai sub aspect civil, nu şi cu privire la prejudiciul efectiv cauzat prin infracţiune*2).
În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilite pentru
infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, în ipoteza intervenirii unei legi care majorează
cuantumul pagubei necesare în accepţiunea expresiei „consecinţe deosebit de grave”, instanţele
judecătoreşti nu au avut un punct de vedere unitar. Astfel, unele instanţe au considerat că modificarea
normelor de incriminare nu se referă la agravanta constând în „consecinţe deosebit de grave” prin mărirea
cuantumului valoric al pagubelor materiale care determină reţinerea acestui caracter agravant ar imprima
normelor respective trăsături mai favorabile.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul contestaţiei la executare prin care se
modifică înţelesul de „consecinţe deosebit de grave” în accepţiunea Codului penal, nu pot determina
schimbarea încadrării juridice dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă nefiind
îndeplinite condiţiile care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei*3).
Datorită acestei stări de fapt, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a declarat recurs în interesul legii, care a fost admis de Instanţa Supremă în Secţiile Unite, prilej cu
care s-a decis că instanţa învestită potrivit Codului de procedură penală, în cadrul contestaţiei la executare
în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave”, nu poate schimba
încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa
aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave”, nu este
identică cu cerinţa de a interveni o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară la care se referă textele prin
care se reglementează aplicarea legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.
În practica judiciară, instanţele de judecată nu au avut un punct de vedere unitar cu privire la
determinarea caracterului de „consecinţe deosebit de grave” în cazul infracţiunii continuate.
420
Unele instanţe au considerat că în cazul infracţiunii continuate cuantumul prejudiciilor produse prin
actele intrând în compunerea aceleiaşi infracţiuni continuate nu pot fi totalizate decât în măsura în care
privesc patrimoniul aceleiaşi persoane fizice sau juridice, iar nu şi atunci când se referă la persoane
vătămate diferite.
Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că pagubele materiale produse prin acte săvârşite la intervale de
timp diferite, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, chiar dacă sunt îndreptate împotriva mai multor persoane,
trebuie totalizate într-un prejudiciu unic, însumat, în măsura în care actele respective intră în conţinutul
aceleiaşi infracţiuni continuate având ca urmare reţinerea caracterului deosebit de grav al circumstanţelor
faptei în cazul întrunirii cerinţelor prevăzute în norma explicativă a expresiei „consecinţe deosebit de
grave”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admite recursul în interesul legii în această materie şi
decide că, în cazul infracţiunii continuate, caracterul de „consecinţe deosebit de grave” se determină prin
totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice şi juridice, prin toate acţiunile ce
realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii*4).
Credem că această decizie devine discutabilă luând în seamă faptul că infracţiunea continuată în noul
Cod penal nu mai este compatibilă cu pluralitatea de subiecţi pasivi ai infracţiunii.
*1) A se vedea comentariile de sub art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 şi art.
307.
*2) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2760 din 3 mai 2006, în Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, p. 47–48.
*3) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. VIII din 5 februarie 2007, în M. Of. nr. 733 din 30 noiembrie 2007.
*4) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XIV din 22 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007.
TITLUL VI
Infracţiuni de fals
ART. 310
Falsificarea de monede
Falsificarea de monede este incriminată în art. 310 C. pen. în două modalităţi normative.
Prima modalitate normativă [art. 310 alin. (1)] constă în falsificarea de monedă cu valoare circulatorie.
A doua modalitate normativă [art. 310 alin. (2)] presupune falsificarea unei monede, emise de către
autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
Ceea ce caracterizează fapta de falsificare de monede este alterarea adevărului prin efectuarea activităţii
de producere sau modificare a unei monede cu valoare circulatorie sau a unei monede, emise de către
autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia, în aşa fel încât aceasta să
prezinte aparent însuşirile unei monede de aceeaşi valoare, dar adevărate.
Falsificarea de monede prezintă o evidentă gravitate, întrucât produsul falsificat este de natură, pe de o
parte, să surprindă şi să înşele încrederea celor care ar fi puşi în situaţia de a primi moneda falsificată
crezând-o valabilă, iar, pe de altă parte, să aducă o gravă atingere încrederii publice faţă de moneda
respectivă, atunci când ar afla că există în circulaţie monede false, împiedicând sau îngreunând astfel
normala circulaţie şi acceptare a acesteia*1).
421
Prin incriminarea faptei de falsificare de monedă, legea penală ocroteşte încrederea publică, iar din punct
de vedere civil apără atât interesele persoanelor, cât şi interesele autorităţilor care emit monede cu valoare
circulatorie.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de falsificare de monede, în ambele sale modalităţi normative,
îl formează relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea monedelor cu valoare
circulatorie.
b) Obiectul material. Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate*2), obiectul material al
infracţiunii de falsificare de monedă diferă după cum activitatea făptuitorului constă într-o acţiune de
contrafacere sau o alterare a monedei cu valoare circulatorie sau a monedei emise de către autorităţile
competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
Atunci când falsificarea se realizează prin alterare, obiectul material constă în moneda asupra căreia
operează acţiunea de alterare, iar în cazul în care infracţiunea se săvârşeşte prin contrafacere, obiectul
material este reprezentat de materialele din care au fost confecţionate, acestea din urmă constituind, în mod
evident, produsul infracţiunii.
În art. 310 C. pen. legiuitorul nu a mai precizat ce fel de monedă constituie obiect al falsificării,
rezumându-se la denumirea generală de monedă cu valoare circulatorie sau monedă emisă de autorităţile
competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
Moneda cu valoare circulatorie poate fi metalică sau de hârtie, românească sau străină. Moneda ieşită din
circulaţie, de principiu, nu poate constitui obiect al infracţiunii decât atunci când este supusă falsificării
pentru a putea corespunde cu cea reală, adevărată*3).
În România, circulaţia bănească este asigurată prin bilete de bancă şi monede metalice emise de Banca
Naţională. Biletele de bancă (monedele de hârtie) sunt în valoare nominală de 1, 5, 10, 50, 100, 200 şi 500
de lei; monedele metalice sunt în valoare de 1, 5, 10 şi 50 de bani.
Forma şi valoarea nominală a biletelor de bancă şi a monedelor metalice se pot schimba după anumite
criterii care privesc starea economică a ţării, problemele de securizare a acestora ori din alte motive.
Obiectul material al infracţiunii de falsificare şi produsul acesteia constituie întotdeauna utile şi relevante
mijloace de probă materiale în constatarea judiciară a infracţiunii de falsificare de monede.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de falsificare de monede poate fi orice persoană, legea
necerând să îndeplinească o anumită calitate. Având însă în vedere operaţiunile destul de complexe pe care
le presupune falsificarea de monede, mai ales când se realizează prin contrafacere, se înţelege că făptuitorul
trebuie să posede cunoştinţele necesare pentru efectuarea unei falsificări a unei monede şi care să poată fi
luată ca având aparenţă celei valabile.
De aceea, de regulă, autori ai infracţiunii de falsificare de monede sunt desenatori, graficieni, filigranişti,
chimişti, tipografi etc.
Practica judiciară a demonstrat că, în cele mai multe cazuri, această infracţiune se săvârşeşte prin
contribuţia mai multor persoane în calitate de coautori, instigatori sau complici.
b) Subiectul pasiv cert al infracţiunii de falsificare de monede este autoritatea care a emis moneda ce a
fost falsificată întrucât este nevoită să retragă toate monedele falsificate care au ajuns în circuitul serviciilor
sale, pierzând în acest fel contravaloarea acestora şi, în plus, pierde şi încrederea publică în valabilitatea
monedelor de felul celor falsificate. Este suficient să se răspândească ştirea că se găsesc în circulaţie
monede falsificate pentru ca neîncrederea în monedele de acelaşi gen valabile să devină generală*4).
Întrucât prin săvârşirea infracţiunii de falsificare de monede se aduce atingere ori se lezează întreaga
422
colectivitate, stânjenind relaţiile dintre oameni, datorită afectării încrederii publice ca valoare socială, apare
mai evident decât la orice altă infracţiune că societatea în ansamblul său este subiect pasiv generic.
Infracţiunea de falsificare de monede are ca subiect pasiv eventual pe cel care a fost indus în eroare,
primind ca valabilă moneda falsificată şi care prin aceasta a fost prejudiciat patrimonial.
a) Elementul material al infracţiunii de falsificare de monede, în ambele sale modalităţi normative, se
concretizează într-o acţiune de falsificare, care presupune o operaţie de contrafacere sau alterare a unei
monede.
Contrafacerea constă în confecţionarea, producerea, imitarea unei monede. În cazul monedelor
metalice, contrafacerea se realizează prin turnarea sau baterea acestora ori dând unor piese demonetizate
apariţia unor monede legale prin imprimarea unei noi efigii; în situaţia monedelor de hârtie contrafacerea
se realizează prin imprimare sau orice alte procedee grafice de plăsmuire.
Nu este necesar ca imitarea să fie perfectă. Este suficient ca imitarea să fie astfel făcută încât moneda
contrafăcută, datorită aparenţei de autenticitate, să poată fi luată în considerare drept o monedă cu valoare
autentică*5).
Dacă imitarea este atât de nereuşită încât nimeni nu ar putea lua moneda falsificată drept adevărată, fapta
nu constituie infracţiune de falsificare de monede, datorită modului absurd în care a fost concepută
executarea [art. 32 alin. (2)]. De exemplu, vopsirea hârtiei simple în culorile unei monede de hârtie nu
poate constitui infracţiunea de falsificare de monedă nici în forma consumată, nici în forma tentată,
deoarece concepţia ce a stat la baza „fabricării” acestui „bilet de bancă” a fost evident absurdă, iar
rezultatul falsificării nu poate îndeplini funcţiile banilor şi nu va induce niciodată pe nimeni în eroare*6).
Alterarea constă în modificarea conţinutului sau aspectului exterior al unei monede. Dacă obiectul
material al alterării îl constituie o monedă metalică, această operaţie poate consta, de exemplu, în
modificarea greutăţii sau compoziţiei sale, lipsind-o de o parte din valoarea sa intrinsecă; dacă poartă
asupra unei monede de hârtie, alterarea nu poate viza decât înfăţişarea acesteia, semnele sau cifrele înscrise
în cuprinsul său.
Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă dacă s-a falsificat o singură monedă sau mai multe şi nici
dacă acţiunea de falsificare a constat în contrafacere sau alterare. De precizat că dacă în cazul falsificării de
monede prin contrafacere se folosesc, de regulă, instrumente care permit multiplicarea, asistăm la
producerea unor monede false în serie, în ipoteza falsificării de monede prin alterare care presupune o
muncă specială şi minuţioasă asupra fiecărei monede în parte, în fapt, numărul acestora este mai limitat.
Ţinând seama de această realitate, organele judiciare, mai cu seamă în cazul falsificării de monede prin
contrafacere, trebuie să stabilească şi să identifice toate persoanele implicate în acţiunea de falsificare, să
cunoască întinderea masei monetare falsificate în vederea retragerii din circulaţie a acesteia.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca elementul material să poată întregi conţinutul obiectiv al infracţiunii de
falsificare de monede, trebuie să fie îndeplinite următoarele două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială presupune ca moneda falsificată să corespundă uneia dintre monedele cu valoare
circulatorie sau să fie emisă de către autorităţile competente, înainte de punerea în circulaţie a acesteia.
Dacă moneda falsificată nu are valoare circulatorie ori nu a fost emisă de autoritatea competentă, nu
constituie elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 310.
A doua cerinţă esenţială este ca moneda sau monedele falsificate să se afle în momentul falsificării în
circulaţie, adică să aibă legal puterea de a circula, ori să poată dobândi această calitate. Această cerinţă este
îndeplinită şi în cazul falsificării unei monede retrase din circulaţie, dar care mai poate fi încă
preschimbată*7).
423
c) Urmarea imediată a acţiunii de falsificare de monede constă în crearea unei stări de pericol pentru
relaţiile sociale ocrotite, respectiv încrederea publică în monedele aflate în circulaţie sau care au fost emise
de autorităţile competente şi urmează să fie puse în circulaţie.
d) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa laturii obiective a falsificării de monede este necesară
existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată. Aceasta rezultă, cel
mai adesea, din materialitatea faptei, nefiind nevoie de probatorii deosebite, atâta timp cât falsificarea de
monede este o faptă de pericol.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a faptei de falsificare de monede este intenţia.
Aceasta presupune ca făptuitorul să-şi dea seama că falsifică, prin contrafacere sau alterare, monede cu
valoare circulatorie sau care au fost emise de autorităţile competente şi urmează să dobândească valoare
circulatorie, vrea să săvârşească fapta, prevăzând că prin aceasta creează o stare de pericol pentru
încrederea publică în autenticitatea monedelor, stare de pericol pe care o urmăreşte sau acceptă.
În cazul în care infracţiunea de falsificare este efectuată de mai multe persoane, cu roluri diferite,
existenţa elementului subiectiv, adică voinţa şi intenţia, vor trebui să fie cercetate şi verificate în raport cu
fiecare participant. Când vreunul dintre participanţii la realizarea falsificării a fost indus în eroare asupra
contribuţiei sale, se vor aplica dispoziţiile privitoare la participaţia improprie (art. 52 C. pen.).
b) Scopul şi mobilul nu au relevanţă pentru realizarea conţinutului infracţiunii, cunoaşterea lor va
contribui la individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) Actele pregătitoare. Falsificarea de monede, în ambele sale modalităţi normative, implică o amplă şi
atentă pregătire care poate consta în strângerea de materiale, procurarea de instrumente, găsirea de
specialişti etc.
În principiu, actele preparatorii nu sunt incriminate ca formă de săvârşire a infracţiunii, dar pot avea
valoare de acte de complicitate anterioară când au fost efectuate de alte persoane decât autorul şi s-a trecut
la executarea acţiunii de falsificare.
Noul Cod penal nu incriminează actele pregătitoare la infracţiunea de falsificare de monede, însă în
dispoziţia art. 314 se prevăd ca infracţiuni de sine stătătoare unele fapte care au vădit caracter de acte de
pregătire în raport cu falsificarea de monede.
b) Tentativa la infracţiunea de falsificare de monede, potrivit art. 310 alin. (3) C. pen., se pedepseşte.
Există tentativă la această infracţiune dacă executarea acţiunii de contrafacere sau alterare a unei monede a
fost întreruptă înainte de a fi efectuată în întregime din cauze străine făptuitorului sau, deşi a fost dusă până
la capăt, nu a dat rezultat, în sensul că nu s-a obţinut moneda dorită ori cea obţinută nu este reuşită pentru a
putea fi pusă în circulaţie.
c) Consumarea. Are loc în momentul în care acţiunea de falsificare a fost efectuată în întregime şi s-a
produs urmarea imediată. Nu are relevanţă cantitatea monedelor falsificate, fiind suficientă o singură
monedă falsă, susceptibilă de a fi pusă în circulaţie.
d) Epuizarea. Infracţiunea de falsificare de monede, de cele mai multe ori, capătă caracterul de
infracţiune continuată, caz în care distingem şi un moment al epuizării de care se va ţine seama la stabilirea
datei săvârşirii infracţiunii, la individualizarea pedepsei şi la alte instituţii incidente în soluţionarea cauzei.
B. Sancţionare
Ambele modalităţi normative ale infracţiunii de falsificare de monede se pedepsesc cu închisoarea de la
3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Cum întotdeauna prin săvârşirea acestei infracţiuni se
424
urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, instanţa poate aplica şi pedeapsa
amenzii, potrivit dispoziţiilor art. 62 C. pen.
Monedele produse prin acţiunea de falsificare, în temeiul art. 112 lit. a) C. pen. vor fi supuse confiscării
speciale. Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va dispune măsura de siguranţă a confiscării
*1) V. Dongoroz, op. cit., vol. IV, p. 372.

*2) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 273; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 534; C. Duvac, Drept
penal, partea specială, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 10.
*3) P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, Manual de drept penal, Partea specială, vol. II, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 267.
*5) T. Toader, op. cit., 2008, p. 348.
*6) T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 212.
ART. 311
Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată
Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată este incriminată în art. 311 C. pen. într-o variantă
tip şi o variantă agravată.
Varianta tip [art. 311 alin. (1)] constă în falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru
efectuarea plăţilor sau oricăror altor titluri ori valori asemănătoare.
Varianta agravată [art. 311 alin. (2)] există în cazul în care fapta descrisă la varianta tip priveşte un
instrument de plată electronică.
Ceea ce caracterizează fapta prevăzută în art. 311 C. pen., în ambele sale variante descrise de norma de
incriminare, este alterarea adevărului cu privire la titlurile de credit, la instrumentele pentru efectuarea
plăţilor ori la instrumentele de plată electronică, în aşa fel încât acestea să prezinte trăsăturile unor titluri
sau instrumente de plată reale, adevărate, faptă ce prezintă o evidentă gravitate deoarece înşeală încrederea
publică cu privire la autenticitatea şi veridicitatea acestora.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată îl
constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea şi veridicitatea titlurilor de
credit, titlurilor sau instrumentelor pentru efectuarea plăţilor, inclusiv a instrumentelor de plată electronică
ori a altor titluri sau valori asemănătoare.
b) Obiectul material al infracţiunii prevăzut în art. 311 C. pen. este diferit după cum acţiunea de
falsificare constă în confecţionarea sau alterarea titlurilor de credit sau a instrumentelor de plată*1).
Când acţiunea de falsificare constă în contrafacere, obiectul material al infracţiunii îl constituie
materialele din care se confecţionează titlul de credit sau instrumentul de plată; la aceste materiale se referă
dispoziţiile art. 314 C. pen.
În cazul falsificării prin alterare, titlul de credit adevărat sau instrumentul de credit adevărat asupra
căruia s-a efectuat operaţia de alterare constituie în acelaşi timp şi produsul şi obiectul material al
infracţiunii.
425
Potrivit art. 311 C. pen., pot fi produs al infracţiunii de falsificare de titlu de credit sau instrumente de
plată sau obiect material al acestei fapte, în mod limitativ, următoarele:
– titlurile de credit. Sunt înscrisuri care emană de la o instituţie bancară sau de la alte instituţii de credit
care conferă proprietarului un drept de creanţă*2) ori un document constatator al unei creanţe*3).
Potrivit dicţionarului bancar, titlul de credit reprezintă un înscris emis de o bancă sau de o instituţie de
credit, care conferă destinatarului său dreptul de creanţă precis determinat în cuprinsul său şi care se poate
referi la dreptul de a primi sau de a transmite o sumă de bani, la garantarea unui credit. Posesorul unui titlu
de credit dispune de suma prevăzută la un anumit termen, numit „scadenţă”, dar poate să intre în posesia ei
şi înaintea acestuia prin transmitere pe calea girului sau prin scontare*4).
În literatura de specialitate, titlurile de credit, după modul de circulaţie, se clasifică în nominative, la ordin
şi la purtător*5).
Titlurile nominative cuprind indicarea nominală a titularului dreptului patrimonial urmărind ca
transmiterea titlului să se facă numai cu concursul emitentului, care trebuie să o menţioneze în registrul
său, dar şi în titlu. Transmiterea lor se poate face prin gir sau prin cesiune.
Titlurile la ordin sunt acele înscrisuri care cuprind drepturi ce pot fi exercitate numai de o persoană
determinată, adică de primul beneficiar sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise aceste drepturi
printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile la „ordinul” beneficiarului.
Titlurile la purtător sunt acele înscrisuri care indică persoana debitorului fără a-l menţiona pe creditor, în
consecinţă, titularul drepturilor menţionate în scris este posesorul legitim al înscrisului. Transmiterea
titlurilor la purtător se realizează prin simpla remitere materială a înscrisurilor;
– titlurile sau instrumentele pentru efectuarea plăţilor sau a oricăror altor titluri ori valori
asemănătoare. Fac parte din această categorie de titluri sau valori, de exemplu cambia, biletul la ordin,
cecul, conosamentul, pentru că acestea sunt apte să servească la efectuarea plăţilor prin simpla lor înmânare
creditorului.
Cambia este un titlu de credit, de obicei pe termen scurt şi reprezintă un instrument de plată care circulă
pe calea girului. Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei persoane,
numită girator, toate drepturile izvorând din titlu.
Biletul la ordin este un titlu de credit prin care se constată angajamentul clientului (semnatarului) de a
plăti el însuşi beneficiarului sau la ordinul acestuia o sumă de bani la o anumită dată.
Cecul reprezintă un titlu de credit, nominal sau la purtător şi are valoare de instrument şi ordin de plată.
Conosament este un titlu de credit cu o formă adecvată transporturilor maritime constituind un document
aferent unei încărcături pe vas.
Ordinul de plată (care se foloseşte la diverse tranzacţii) nu poate servi direct ca mijloc de plată, astfel că
el nu constituie titlu pentru efectuarea plăţilor în accepţiunea art. 311 C. pen. Practica judiciară, sub
incidenţa Codului penal anterior, a promovat această soluţie. În acest sens, instanţa supremă în soluţionarea
unui recurs a decis că ordinul de plată nu poate fi asimilat titlurilor pentru efectuarea plăţilor, cât timp,
potrivit regulamentului Băncii Naţionale a României, printr-un asemenea instrument, emitentul doar cere
societăţii bancare receptoare să pună necondiţionat, la dispoziţia beneficiarului o sumă de bani la o anumită
dată, iar emiterea lui nu este suficientă pentru efectuarea plăţii, fiind obligatorie îndeplinirea anumitor
obligaţiuni de către societatea bancară, fără de care transferul sumei de bani nu se poate realiza. Aceste
operaţiuni care privesc recepţia, adică procedura de recunoaştere a primirii ordinului de plată,
autentificarea prin care se verifică dacă ordinul a fost emis de persoana indicată ca emitent, precum şi
acceptarea, ce constă în recunoaşterea valabilităţii ordinului, relevă condiţionarea puterii circulatorii a
ordinului de plată de efectuarea unor formalităţi esenţiale prin cooperarea între societatea bancară
receptoare şi societatea bancară destinatară*6).
Încadrarea corectă a faptei de falsificare a unui ordin de plată este în prevederile din Codul penal care
incriminează falsul în înscrisul sub semnătură privată;
426
– instrument de plată electronică este acel obiect care permite titularului să efectueze retrageri în
numerar, încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri de fonduri,
altele decât cele ordonate şi executate de instituţii financiare (a se vedea comentariul de la art. 180 C. pen.).
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată
poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de a răspunde penal, norma de incriminare
necerând vreo calitate specială. Totuşi, ţinând seama de complexitatea pe care o presupune falsificarea de
titluri de credit sau instrumente de plată, mai ales, când se realizează prin contrafacere, se înţelege că
autorul trebuie să fie o persoană care posedă cunoştinţele necesare pentru realizarea operaţiunii de
falsificare de aşa natură încât obiectul falsificat să poată fi luat ca având aparenţa celui valabil.
Infracţiunea prevăzută în art. 311 C. pen. poate fi săvârşită în participaţie penală, în cele mai multe
cazuri la comiterea ei contribuind mai multe persoane.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii, în ambele sale variante, este instituţia care a emis titlul de credit ori
instrumentul de plată falsificat ajuns în circuitul serviciilor sale, pierzând astfel atât contravaloarea
acestuia, cât şi încrederea publică în valabilitatea titlurilor de credit sau instrumentul de plată de felul celor
falsificate. De asemenea, la această infracţiune distingem şi un subiect pasiv eventual în persoana celui care
a fost prejudiciat ca urmare a inducerii în eroare primind ca valabil un titlu de credit sau un instrument de
plată falsificat.
a) Elementul material al infracţiunii de falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată, varianta
tip, prevăzută în art. 311 alin. (1) C. pen. constă în acţiunea de falsificare de titluri de credit, titluri sau
instrumente pentru efectuarea plăţilor sau oricăror altor titluri ori valori asemănătoare, iar, la varianta
agravată, prevăzută în art. 311 alin. (2) C. pen., constă în acţiunea de falsificare a unui instrument de plată
electronică, care se poate realiza prin operaţia de contrafacere sau alterare.
Tehnic, falsificarea unui instrument de plată electronică presupune o interacţiune a făptuitorului cu
blanchetele din plastic (carduri „blank”) prin intermediul unor echipamente special concepute în acest sens,
denumite „înscriptoare de carduri”. Inscripţionarea datelor (reale) pe un card se realizează de către
înscriptor printr-o acţiune electromagnetică asupra benzii magnetice a instrumentului de plată electronică în
curs de falsificare, informaţia (datele informatice) fiind stocată în două sau trei şiruri de caractere, numite
piste*7).
Tot din practica judiciară în materie reiese faptul că falsificarea unui instrument de plată electronică nu
poate îmbrăca forma alterării, întrucât orice modificare adusă obiectului în sine îl face inutilizabil şi deci
nu ne aflăm în condiţiile unei infracţiuni*8).
Prin contrafacere se înţelege confecţionarea, producerea sau imitarea unui instrument de plată
electronică. În acest caz, nu are relevanţă dacă imitaţia (clona) este desăvârşită sau neizbutită, fiind
suficient să poată fi pusă în circulaţie, adică să fie capabilă, din punct de vedere tehnic, să interacţioneze cu
sisteme informatice de genul bancomate, POS-uri etc.*9).
Contrafacerea (falsificarea) presupune utilizarea de dispozitive special concepute, similare celor utilizate
de instituţiile financiare emitente, care imprimă pe banda magnetică (de pe verso) a blanchetei de plastic
datele în format electronic necesare în vederea acceptării falsului la tranzacţionare în reţeaua instituţiilor
financiare sau comercianţilor acceptanţi. De precizat că, în acest caz, în lipsa unor informaţii de sesizare,
reţeaua interbancară nu are posibilitatea să depisteze falsul, cardul clonat fiind perceput drept instrumentul
real de plată electronică al victimei.
Contrafacerea presupune producerea prin imitare a titlurilor sau valorilor enumerate în art. 311 C. pen.,
iar alterarea înseamnă modificarea conţinutului unuia dintre aceste titluri sau valori în scopul de a crea o
427
aparenţă necorespunzătoare adevărului. Fiecare dintre aceste operaţii de falsificare poate fi efectuată prin
variate procedee, începând cu cele mai simple şi sfârşind cu cele mai complicate. Mijloacele de fabricare
sunt extrem de variate şi felurit adaptate în raport cu procedurile de falsificare folosite.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de
falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată se impune constatarea a două cerinţe esenţiale. Prima
cerinţă esenţială este ca titlul sau valoarea falsificată să corespundă unuia dintre titlurile de credit,
instrumentelor de plată sau valorilor arătate în art. 311 C. pen. Dacă produsul falsificării nu se încadrează
în niciunul dintre aceste titluri sau valori, acţiunea de falsificare nu constituie elementul material al
infracţiunii de falsificare de titluri sau instrumente de plată; fapta va putea, eventual, să se încadreze în
dispoziţiile referitoare la falsurile în înscrisuri sau în cele referitoare la înşelăciune.
A doua cerinţă esenţială este ca titlurile, instrumentele de plată sau valorile arătate în art. 311 C. pen. să
se găsească în circulaţie, adică să aibă legal puterea de a circula.
c) Urmarea imediată a acţiunii de falsificare a titlurilor de credit ori a instrumentelor de plată sau a
altor valori asemănătoare constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privind încrederea
publică în aceste titluri sau valori.
Urmarea imediată specifică acestei infracţiuni se consideră realizată indiferent dacă asemănarea
produsului falsificării cu titlul sau valoarea care a format obiectul contrafacerii sau alterării este sau nu
perfectă, suficientă fiind existenţa posibilităţii de a fi pusă în circulaţie.
Nu se poate vorbi de existenţa urmării imediate a infracţiunii prevăzute în art. 311 C. pen. dacă produsul
falsificării este atât de nereuşit încât nimeni nu l-ar putea confunda cu titlul de credit sau cu instrumentul de
plată ori cu valoarea adevărată.
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de falsificare prin contrafacere sau alterare a titlurilor de
credit sau a unui instrument de plată ori alte valori asemănătoare şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi materialitatea faptelor nefiind nevoie de probatorii
deosebite.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii de falsificare de
titluri de credit sau instrumente de plată este intenţia. Aceasta presupune ca făptuitorul să-şi dea seama că
falsifică, prin contrafacere sau alterare, titlul de credit sau instrumentele de plată, vrea să săvârşească fapta,
prevăzând că prin aceasta creează o stare de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea unor
asemenea titluri sau instrumente de plată, stare de pericol pe care o urmăreşte sau o acceptă.
În cazul în care la acţiunea de falsificare au contribuit mai multe persoane, având roluri diferite, existenţa
elementului subiectiv, adică voinţa şi intenţia va trebui să fie constatate şi stabilite în raport cu fiecare
participant*10). Dacă vreunul dintre cei care au contribuit la realizarea falsificării a fost indus în eroare
asupra contribuţiei sale, se vor aplica dispoziţiile referitoare la participaţia improprie (art. 52 C. pen.).
b) Scopul şi mobilul nu au relevanţă pentru realizarea conţinutului infracţiunii, cunoaşterea lor va
contribui la individualizarea pedepselor.
A. Forme
a) Actele pregătitoare. Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată, în ambele sale variante,
implică, deseori, o pregătire care poate consta în strângerea de materiale, procurarea de instrumente,
identificarea şi contactarea de specialişti etc.
Actele pregătitoare, ca formă de săvârşire a infracţiunii prevăzută în art. 311 C. pen., nu sunt incriminate,
ele pot constitui acte de complicitate anterioară când au fost efectuate de altă persoană decât autorul şi s-a
trecut la executarea acţiunii de falsificare.
428
Potrivit art. 314 C. pen., fabricarea, procurarea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul
de a servi la falsificarea titlurilor sau valorilor prevăzute în art. 311 alin. (1) C. pen. ori cu scopul de a servi
la falsificarea instrumentelor de plată electronică, dacă nu au valoare de acte de complicitate la infracţiune,
vor realiza conţinutul unei fapte distincte cu denumirea marginală „deţinerea de instrumente în vederea
falsificării de valori”.
b) Tentativa. La ambele variante de incriminare a faptei de falsificare de titluri de credit sau instrumente
de plată tentativa este incriminată [art. 311 alin. (3) C. pen.]. Aceasta poate fi săvârşită în oricare dinte
modalităţile normative prevăzute în art. 32 alin. (1) C. pen.
c) Consumarea. Are loc în momentul în care acţiunile de falsificare prin contrafacere sau alterare a
titlurilor sau valorilor arătate în norma de incriminare s-a efectuat în întregime şi s-a produs urmarea
imediată. Pentru consumarea acestei infracţiuni nu are relevanţă numărul titlurilor de credit ori a
instrumentelor de plată falsificate.
d) Epuizarea. Cum infracţiunea prevăzută în art. 311 C. pen. capătă de cele mai multe ori caracterul de
infracţiune continuată ori activitatea de falsificare este susceptibilă de a dura în timp, mai ales, când se
realizează prin contrafacere, este în mod firesc posibilă, în cazul acestei infracţiuni, faza epuizării.
Epuizarea are loc în momentul când activitatea de falsificare a fost efectuată în întregime (când aceasta
avea caracter continuu) ori odată cu efectuarea ultimei acţiuni din componenţa activităţii infracţionale (în
caz de infracţiune continuată).
B. Sancţionare
Falsificarea de titluri sau instrumente de plată, varianta tip, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi, iar varianta agravată se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
Întrucât cel mai adesea prin săvârşirea acestei infracţiuni se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial,
pe lângă pedeapsa închisorii, instanţa poate aplica pedeapsa amenzii potrivit art. 62 C. pen.
Titlurile de credit ori instrumentele de plată sau alte valori falsificate, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. a)
C. pen., vor fi supuse confiscării speciale. Dacă instanţa va constata că sunt întrunite condiţiile prevăzute în
art. 112^1 C. pen., va dispune confiscarea extinsă.

*2) G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p. 898.
*3) V. Hanga, Mic dicţionar juridic, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 178.
*4) www.euroavocatura.ro.
*5) S. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 8-a, revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2839/1999, în RDP nr. 2/2001, p. 172; în acelaşi sens, a se vedea CSJ, s. pen.,
Dec. nr. 289/1999, în RDP nr. 1/2001, p. 141; C. Ap. Cluj, Dec. pen. nr. 68/A/1998, în RDP nr. 3/1998, p.
138; CSJ, s. pen., Dec. nr. 4548/2000, în Probleme de drept din Jurisprudenţa CSJ în materie penală,
1990–2000, p. 447.
*7) Conform standardelor ISO 7811/2, 7811/5, 7813 şi 7814/4.
*8) M. Dobrinoiu, în M. Hotca, M. Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Comentarii şi
explicaţii, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 661.
*9) Ibidem.
ART. 312
Falsificarea de timbre sau efecte poştale
429
Falsificarea de timbre sau efecte poştale este incriminată în art. 312 C. pen. într-o singură variantă şi
constă în falsificarea de timbre de orice fel, mărci poştale, cărţi poştale sau cupoane de răspuns
internaţional.
Incriminarea acestei fapte este necesară, întrucât, pe de o parte, prin săvârşirea ei se slăbeşte încrederea
publică în timbrele ori efectele poştale adevărate, suscitând temerea că ar putea fi false, ori, pe de altă parte,
cauzează prejudicii patrimoniale atât celor care au fost înşelaţi cumpărând timbre sau efecte poştale, cât şi
instituţiei în competenţa căreia este dată emiterea acestor valori adevărate, instituţie păgubită prin
contravaloarea timbrelor sau efectelor poştale în locul cărora au fost folosite timbrele sau efectele poştale
falsificate*1).
Prin urmare, prin incriminarea faptei de falsificare de timbre sau efecte poştale se ocroteşte, în primul
rând, încrederea publică în autenticitatea şi veridicitatea acestor valori, iar, în al doilea rând, se apără civil
atât interesele persoanelor, cât şi pe acelea ale instituţiilor însărcinate cu emiterea acestor valori, implicit a
patrimoniului lor.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la încrederea publică acordată
timbrelor de orice fel, mărcilor poştale, plicurilor poştale, cărţilor poştale sau cupoanelor de răspuns
internaţional.
b) Obiectul material al infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale va putea fi diferit, după
cum falsificarea se va realiza prin contrafacere sau alterare*2).
În cazul în care fapta se va executa prin contrafacere, obiectul material al infracţiunii îl vor constitui
materialele din care s-au confecţionat timbrele, mărcile poştale, plicurile poştale, cărţile poştale sau
cupoanele răspuns internaţional, iar atunci când falsificarea s-a realizat prin alterarea timbrului, a mărcii
poştale, a cuponului de răspuns internaţional adevărat, asupra căruia s-a efectuat o modificare, timbrul,
marca poştală sau cuponul de răspuns internaţional este şi obiect material şi produs al falsificării.
În privinţa obiectului material al infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale, în literatura de
specialitate au fost exprimate şi alte opinii*3). Astfel, unii autori susţin că la această infracţiune există un
obiect material reprezentat de valorile enumerate limitativ de norma de incriminare, alţi autori apreciază că
nici materialele (hârtie, cerneală, culori etc.) care au fost întrebuinţate la falsificare prin contrafacerea
valorilor menţionate nu constituie obiectul material al infracţiunii pentru că ceea ce este periculos pentru
societate şi a fost incriminat, nu este folosirea lor, ci rezultatul acestei folosiri. Ele sunt şi rămân mijloace
prin care se săvârşeşte infracţiunea, şi nu obiectul acesteia.
În sfârşit, într-o altă părere se consideră că infracţiunea pe care o analizăm nu are un obiect material.
Are o anumită relevanţă determinarea obiectului material al infracţiunii de falsificare de timbre sau
efecte poştale ori produsul acestei infracţiuni sau bunurile folosite la comiterea faptei pentru a face o
aplicare corectă a dispoziţiilor art. 112 C. pen. privitoare la confiscarea specială. În practica judiciară s-a
dispus confiscarea specială de titluri sau alte valori în baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior (bunuri
dobândite prin săvârşirea faptei), text identic cu cel prevăzut în art. 112 alin. (1) C. pen., soluţie pe care o
considerăm criticabilă*4).
Timbrele sunt imprimate, emise de un organ oficial, care servesc la plata unor impozite sau taxe.
Mărcile poştale sunt timbre emise de către organele centrale poştale ale unei ţări, care aplicate pe
corespondenţă, fac dovada plăţii anticipate a costului transportului.
430
Plicurile şi cărţile poştale sunt obiecte confecţionate din hârtie sau carton, în care se poate introduce sau
pe care se poate consemna corespondenţa, având aplicate marca poştală corespunzătoare costului
transportului.
Cupoanele răspuns internaţional reprezintă un mijloc de plată specific pentru scrisorile trimise în
străinătate. Cupoanele sunt confecţionate de Biroul Internaţional al Uniunii Poştale Universale şi puse la
dispoziţia ţărilor membre care au semnat Convenţia mondială poştală încheiată la Bruxelles la 11 iulie
1952*5).
Titlurile, mărcile poştale, plicurile poştale, cărţile poştale sau cupoanele răspuns internaţional falsificate
trebuie să fie dintre cele aflate în mod legal în circulaţie la data săvârşirii faptei. Dacă o asemenea valoare
care e falsificată era deja scoasă din circulaţie, şi ulterior ea este vândută unei alte persoane, fapta va putea
constitui infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (2) C. pen., şi nu cea de falsificare de timbre
sau efecte poştale*6).
Această soluţie este promovată de practica judiciară. În acest sens, instanţa noastră supremă a decis ca
valorile la care se referă norma de incriminare a faptei de falsificare de timbre sau efecte poştale trebuie să
aibă putere circulatorie. În cazul în care respectivele valori nu au aptitudinea de a circula, nu vor constitui
obiect material al acestei infracţiuni, ci al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale*7).
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale deoarece legea nu cere nicio calitate specială. Ca şi
la infracţiunea de falsificare de monede şi falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată, este
necesară cooperarea mai multor persoane în special în caz de contrafacere, fiecare făptuitor având un rol
distinct de al celorlalţi. Alterarea poate fi însă efectuată şi de o singură persoană*8).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale este instituţia abilitată prin
lege să emită timbrele, mărcile poştale, plicuri poştale, cărţi poştale sau cupoanele răspuns internaţional.
Poate fi subiect pasiv secundar al infracţiunii şi persoana fizică sau juridică, dacă prin săvârşirea faptei s-a
creat un prejudiciu patrimonial prin achiziţionarea timbrelor, mărcilor poştale sau a altor valori prevăzute
în art. 312 C. pen., falsificate.
a) Elementul material îl constituie acţiunea de falsificare a timbrelor sau efectelor poştale.
Acţiunea de falsificare se realizează fie prin contrafacerea uneia dintre valorile arătate în art. 312 C. pen.,
fie prin alterarea acestora.
Contrafacerea constă în confecţionarea, imitarea unor timbre, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale
sau cupoane răspuns internaţional, de regulă, prin imprimare sau alte procedee grafice.
Pentru existenţa elementului material printr-o asemenea modalitate este necesar ca produsul acţiunii de
contrafacere să redea cât mai bine valoarea reală care a fost falsificată astfel încât să aibă însuşirea de a
circula.
Alterarea se poate efectua prin readucerea unei valori dintre cele arătate în art. 312 C. pen., care a fost
utilizată (de exemplu, timbru sau marcă ştampilată) la forma sa anterioară (de exemplu, prin spălare sau
retuşare abil operată) sau prin modificarea menţiunilor pentru a da unei piese adevărate o valoare sporită.
Falsificarea prin contrafacere este folosită, în majoritatea cazurilor, pentru producerea în serie a valorilor
false, pe când falsificarea prin alterare implică o acţiune singulară, faţă de un timbru, marcă sau cupon
răspuns internaţional.
b) Cerinţă esenţială. Pentru ca acţiunea de falsificare să întregească latura obiectivă a acţiunii pe care o
examinăm, trebuie ca valoarea a cărei falsificare se săvârşeşte să corespundă unei valori existente ori care
431
să privească un timbru, o marcă poştală sau cupon răspuns internaţional dintre cele care există oficial în
circulaţia publică.
c) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale bazate pe încrederea
publică în timbre sau efecte poştale aflate în circulaţie, stare de pericol ce decurge din producerea acestor
valori false. Există urmarea imediată chiar dacă produsul falsificării nu este desăvârşit, fiind suficientă
posibilitatea de a surprinde încrederea unor persoane; urmarea imediată nu apare dacă această posibilitate
nu există.
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de falsificare, realizată fie prin contrafacere, fie prin alterare
şi urmarea imediată, trebuie să existe o legătură de cauzalitate care rezultă din însăşi materialitatea faptelor,
nefiind necesară dovedirea acesteia printr-un sistem probatoriu deosebit, atât timp cât falsificarea de timbre
sau efecte poştale este o infracţiune de pericol.
a) Forma de vinovăţie proprie infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale este intenţia care
poate fi directă sau indirectă.
Fapta descrisă în art. 312 C. pen., când este săvârşită din culpă, nu constituie infracţiune. Dacă o
persoană, fie din culpă, fie din cauza inducerii în eroare a contribuit la falsificarea de timbre sau efecte
poştale, se vor aplica dispoziţiile art. 52 C. pen. privitoare la participaţia improprie.
b) Scopul sau mobilul infracţiunii nu constituie elemente obligatorii ale laturii subiective a infracţiunii
de falsificare de timbre sau efecte poştale. Ele trebuie cunoscute pentru că ajută la stabilirea şi
A. Forme
a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate ca formă de săvârşire a infracţiunii. Când
actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană şi folosite de autor la săvârşirea infracţiunii, devin
acte de complicitate anterioară.
Unele acte pregătitoare care constau în falsificarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente
sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea de timbre sau efecte poştale constituie o infracţiune
autonomă, prevăzută în art. 314 C. pen.
b) Tentativa la infracţiunea de falsificare de timbre şi efecte poştale, potrivit art. 311 alin. (2) C. pen.,
este incriminată. Există tentativă la această infracţiune atunci când executarea acţiunii de falsificare a
valorilor menţionate în norma de incriminare a început, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din
cauze independente de voinţa infractorului.
c) Consumarea are loc în momentul în care acţiunea de falsificare prin confecţionare sau alterare a
primei valori dintre cele arătate în art. 312 C. pen. s-a efectuat în întregime şi aceasta a devenit susceptibilă
de a fi pusă în circulaţie.
d) Epuizarea. În cazul infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale prin contrafacere, acţiunea
de contrafacere poate continua şi după obţinerea primelor valori falsificate, aşa încât este posibil ca
activitatea infracţională să capete caracter continuat dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen.
În această situaţie distingem şi un moment al epuizării infracţiunii care va avea loc când contrafacerea în
serie a luat sfârşit.
B. Sancţionare
Falsificarea de timbre sau efecte poştale se sancţionează conform art. 312 alin. (1) C. pen. cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Timbrele, mărcile poştale, cărţile poştale, falsificate prin contrafacere sau alterare sunt supuse
întotdeauna confiscării speciale, în baza art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.
432
Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit ori s-a obţinut un folos patrimonial, pe lângă pedeapsa
închisorii, potrivit art. 62 C. pen., se poate aplica şi pedeapsa amenzii.
*1) V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. IV, p. 388.

*2) Ibidem, p. 389; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 542; V. Dobrinoiu, N. Neagu, 2011, op. cit., p.
664; P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, Manual de drept penal, Partea specială, Ed. Universul Juridic,
*3) C. Duvac, Drept penal, Partea specială, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 28.
*4) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 46/A/1996, în CPJP 1996, Ed. Holding Reporter, Bucureşti,
1998, p. 51. Întrucât titlurile sau valorile falsificate au luat fiinţă prin săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, confiscarea trebuie dispusă conform art. 118 lit. a) C. pen. anterior, text identic cu cel
prevăzut în art. 112 lit. a) C. pen.
*5) România a ratificat această Convenţie prin Decretul nr. 277/1954 (B. Of. nr. 6 din 29 februarie
1954).
ART. 313
Punerea în circulaţie de valori falsificate
Punerea în circulaţie de valori falsificate este incriminată în art. 313 C. pen. într-o variantă tip şi două
variante asimilate.
Varianta tip [art. 313 alin. (1)] constă în punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310–
312, precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulaţie.
Prima variantă asimilată [art. 313 alin. (2)] există când punerea în circulaţie a valorilor falsificate
prevăzute în art. 310–312 C. pen. este săvârşită de către autor sau un participant la infracţiunea de
falsificare.
A doua variantă asimilată [art. 313 alin. (3)] presupune repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile
prevăzute în art. 310–312 de către o persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este
falsificată.
Punerea în circulaţie de valori falsificate, în oricare dintre variantele de incriminare, este o infracţiune
derivată, subsecventă care presupune preexistenţa infracţiunii de falsificare de monede ori a infracţiunii de
falsificare de titluri sau instrumente de plată sau a infracţiunii de falsificare de timbre sau efecte poştale.
Datorită acestei caracteristici, fapta prevăzută în art. 313 C. pen. constituie în fond o variantă de specie fie a
infracţiunii de favorizare a infractorului (art. 269 C. pen.), fie a infracţiunii de tăinuire (art. 270 C. pen.),
special incriminată.
Dacă aceeaşi persoană pune în circulaţie valori care fac obiectul unor infracţiuni de falsificare diferite,
dintre cele prevăzute în art. 310–312 C. pen., se va reţine un concurs de infracţiuni.
a) Obiectul juridic special este comun cu cel al infracţiunilor principale din care provin valorile
falsificate, şi anume acele relaţii sociale privind încrederea publică în autenticitatea monedelor, titlurilor de
credit sau instrumentelor de plată, timbrelor sau efectelor poştale.
433
b) Obiectul material al infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate îl constituie oricare dintre
valorile falsificate arătate în art. 310–312 C. pen., şi anume: moneda cu valoare circulatorie ori moneda
emisă de către autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia; titluri de credit
sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau a oricăror titluri sau valori asemănătoare, inclusiv
instrumente de plată electronică; timbre de orice fel, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale sau
cupoane răspuns internaţional. Aceste valori falsificate nu sunt altceva decât produsul acţiunii de
contrafacere sau alterare a valorilor autentice, aflate în circulaţie la data falsificării [a se vedea comentariul
de la art. 310, II, 2, lit. b); art. 311, II, 2, lit. b); art. 312, II, 2, lit. b)].
a) Subiectul activ nemijlocit la varianta tip a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate
poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale, cu excepţia autorului
şi/sau a participantului la infracţiunea de falsificare din care provine valoarea falsificată, întrucât aceştia
pot fi subiecţi ai infracţiunii pe care o analizăm în varianta asimilată prevăzută în art. 313 alin. (2) C. pen.
când este săvârşită prin modalitatea normativă „punerea în circulaţie a valorilor falsificate”.
La a doua variantă asimilată a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate, descrisă în alin. (3)
al art. 313 C. pen., subiect activ nemijlocit poate fi numai o persoană care după ce a constatat că valoarea în
posesia căreia a intrat, este falsificată, o repune în circulaţie.
Participaţia penală este posibilă la oricare dintre variantele de incriminare a faptei de punere în circulaţie
de valori falsificate.
b) Subiect pasiv este, ca şi la infracţiunea principală din care provine valoarea falsificată, organul sau
instituţia abilitată să emită monedele, titlurile sau alte valori arătate în art. 310–312 C. pen.
Poate fi subiect pasiv secundar al infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate şi o persoană
fizică sau juridică, dacă i s-a creat un prejudiciu patrimonial prin achiziţionarea valorilor falsificate.
a) Elementul material al variantei tip a infracţiunii prevăzute în art. 313 alin. (1) C. pen. îl constituie
punerea în circulaţie a valorilor falsificate arătate în art. 310–312 C. pen., primirea acestor valori falsificate,
deţinerea sau transmiterea lor în vederea punerii în circulaţie.
„Punerea în circulaţie” înseamnă introducerea valorilor falsificate (a monedelor, titlurilor de credit,
instrumentelor de plată, timbrelor sau efectelor poştale) în sfera (circuitul) în care în mod normal
îndeplinesc funcţia lor.
Această acţiune se poate realiza prin mijloace obişnuite (cum sunt plăţi, schimburi, expedieri poştale
etc.) sau prin acte ilicite (de exemplu, substituirea de către un funcţionar public, gestionar a monedelor sau
valorilor falsificate în locul unora adevărate*1)).
Punerea în circulaţie se efectuează, în genere, prin acte succesive, repetate, mai ales în cazul monedelor
falsificate.
„Primirea” de valori falsificate presupune luarea în posesie a acestora.
„Deţinerea” de valori falsificate este acea acţiune de a avea în păstrare ori în stăpânire aceste valori.
„Transmiterea” de valori falsificate semnifică acţiunea prin care se face ca aceste valori să ajungă la o
altă persoană.
Elementul material, la prima variantă asimilată, constă numai în punerea în circulaţie a valorilor
falsificate de către autorul sau un participant la infracţiunea de falsificare din care provine valoarea
falsificată, întrucât celelalte acţiuni incriminate (primirea, deţinerea sau transmiterea) prevăzute la varianta
tip nu pot fi reţinute în sarcina autorului sau a unui participant al infracţiunii de falsificare pentru că acestea
se comit numai de o persoană extranee operaţiei de falsificare*2).
434
La a doua variantă asimilată a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate, prevăzută în art.
313 alin. (3) C. pen., elementul material constă în acţiunea de repunere în circulaţie a uneia dintre valorile
arătate în art. 310–312 C. pen. de către o persoană care a constatat ulterior intrării în posesia acesteia, că
este falsificată.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca acţiunile descrise în art. 313 C. pen. la oricare dintre variantele de
incriminare să întregească latura obiectivă a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate, trebuie
să fie îndeplinită o cerinţă esenţială comună acestora, şi anume ca monedele, titlurile de credit sau
instrumentele de plată ori timbrele sau efectele poştale care fac obiectul infracţiunii să fie din cele
menţionate în textele de incriminare cuprinse în art. 310–312 C. pen.
În cazul în care infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate, varianta tip, se săvârşeşte prin
vreuna dintre acţiunile de primire, de deţinere sau transmitere de valori falsificate, trebuie să se constate şi
o altă cerinţă esenţială, şi anume că aceste acţiuni au fost efectuate în vederea punerii în circulaţie a
valorilor falsificate respective. Neîndeplinirea acestei cerinţe face să nu se realizeze conţinutul legal al
infracţiunii în această variantă pentru că răspunderea penală a făptuitorului care primeşte, deţine sau
transmite o valoare falsificată ia naştere din momentul în care el şi-a dat seama de natura monedelor sau
valorilor primite, deţinute sau transmise şi de scopul efectuării acestor acţiuni. În lipsa acestei cerinţe
esenţiale, fapta va putea constitui fie infracţiunea de favorizare a infractorului, fie infracţiunea de tăinuire,
dacă sunt îndeplinite condiţiile conţinutului legal al acestora. Pentru realizarea elementului material
specific celei de-a doua variante asimilate a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate, se
impune îndeplinirea cerinţei ca făptuitorul să repună în circulaţie valoarea numai după ce a constatat,
ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată.
Dacă făptuitorul a cunoscut din momentul intrării în posesia valorii că aceasta este falsificată şi o repune
în circulaţie, fapta sa va fi încadrată în dispoziţiile art. 313 alin. (1) C. pen., şi nu ale art. 313 alin. (3) C.
pen.
c) Urmarea imediată. La infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate în oricare din
variantele de incriminare, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale
decurgând din pătrunderea efectivă a produselor falsificării în sfera (circuitul) operaţiunilor normale de
credit sau efectuarea plăţilor.
Pentru producerea urmării imediate specifice acestei acţiuni nu este nevoie ca toate valorile falsificate să
fie puse în circulaţie, este suficientă o singură acţiune de punere în circulaţie cu obiect limitat.
În practica judiciară, uneori, falsificarea de valori dintre cele arătate în art. 310–312 C. pen. este
descoperită chiar la primele monede, titluri de credit sau instrumente de plată false puse în circulaţie,
alteori însă, numai după ce importante cantităţi de valori false au intrat în circulaţie.
d) Raportul de cauzalitate. Pătrunderea valorilor falsificate în circulaţia obişnuită nu constituie urmarea
imediată specifică infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate decât dacă între acţiunile
incriminate şi urmarea imediată există o legătură de cauzalitate care poate fi constatată fără mari dificultăţi
atât timp cât se stabileşte că făptuitorul a pus în circulaţie valoarea falsificată.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a faptei de punere în circulaţie de valori
falsificate este intenţia, adică ştiinţa făptuitorului că valorile pe care le pune în circulaţie sau pe care le
primeşte, deţine sau le transmite în vederea punerii lor în circulaţie sunt dintre cele arătate la art. 310–312
C. pen. şi, totodată, prevede că prin săvârşirea acestor acţiuni se creează o stare de pericol pentru
menţinerea încrederii publice, rezultat pe care îl urmăreşte în cazul acţiunilor de primire, deţinere sau
transmitere ori îl şi acceptă, în cazul acţiunii de punere în circulaţie a acestor valori falsificate.
Dacă punerea în circulaţie de valori falsificate se face chiar de către falsificator ori de un participant la
infracţiunea de falsificare prin care s-a produs valoarea falsificată, intenţia este implicit dovedită; la fel şi în
varianta în care făptuitorul repune în circulaţie o valoare falsificată după ce a constatat, ulterior intrării în
posesia acesteia, că este falsificată.
435
În ipoteza în care valorile falsificate au fost primite spre păstrare cu bună-credinţă, fără ca deţinătorul să
fi cunoscut falsul şi scopul urmărit de către cel care le-a încredinţat, deţinerea nu cade sub incidenţa legii
penale. Deţinerea capătă însă relevanţă penală dacă, ulterior, deţinătorul a luat cunoştinţă de falsul valorilor
primite şi, totodată, de finalitatea deţinerii.
b) Scopul şi mobilul. Scopul, ca element al laturii subiective, constituie cerinţă esenţială în cazul în care
elementul material al infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate constă în acţiunea de primire,
deţinere sau transmiterea acestora pentru că norma de incriminare prevede ca aceste acţiuni să fie săvârşite
în vederea punerii în circulaţie a unor asemenea valori. Mobilul are relevanţă numai în ceea ce priveşte
A. Forme
a) Actele pregătitoare. Nu sunt incriminate ca formă de săvârşire a infracţiunii de punere în circulaţie
de valori falsificate. Unele dintre acţiunile incriminate în art. 313 alin. (1) C. pen., cum sunt primirea,
deţinerea sau transmiterea de valori falsificate în vederea punerii lor în circulaţie, deşi apar ca acte
pregătitoare pentru acţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate, acestea sunt evaluate ca modalităţi
normative ale variantei tip a acestei infracţiuni.
b) Tentativa. La toate variantele de incriminare a faptei de punere în circulaţie de valori falsificate,
tentativa este incriminată [art. 313 alin. (4)]. Aceasta poate fi săvârşită în oricare dintre modalităţile
prevăzute în art. 32 alin. (1) C. pen.
c) Consumarea. Are loc în momentul în care executarea acţiunii de punere în circulaţie a valorilor
falsificate ori a acţiunii de primire, deţinere sau transmitere a acestora, în vederea punerii lor în circulaţie,
s-a efectuat în întregime şi s-a produs urmarea imediată.
Pentru consumarea infracţiunii nu are relevanţă cantitatea de valori falsificate ce constituie obiect
material al infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate.
d) Epuizarea. Infracţiunea prevăzută în art. 313 C. pen. în toate variantele sale normative capătă, de cele
mai multe ori, caracterul de infracţiune continuată. Când fapta se săvârşeşte prin acţiunea de deţinere de
valori falsificate în vederea punerii lor în circulaţie, constituie cel mai adesea o infracţiune continuă. De
aceea este posibilă la această infracţiune faza epuizării care are loc odată cu încetarea acţiunii incriminate
ori cu efectuarea ultimei acţiuni din componenţa activităţii infracţionale.
B. Sancţionare
Punerea în circulaţie de valori falsificate, varianta tip, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse. Astfel, dacă obiectul material al infracţiunii de
punere în circulaţie de valori falsificate constă în monede, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi; în cazul în care obiectul material îl constituie timbre sau efecte poştale, pedeapsa
este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Prima variantă asimilată se sancţionează la fel ca varianta tip, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea de falsificare prin care au fost produse valorile falsificate.
A doua variantă asimilată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de
falsificare prin care au fost produse valorile repuse în circulaţie, ale căror limite speciale se reduc la
jumătate (de exemplu, dacă valoarea repusă în circulaţie este o monedă, pedeapsa este închisoarea de la 3
la 10 ani redusă la jumătate, adică închisoarea de la un an şi 6 luni la 5 ani).
Instanţa poate aplica, potrivit dispoziţiilor art. 62 C. pen., pe lângă pedeapsa închisorii, şi pedeapsa
amenzii, dacă se constată că făptuitorul, prin săvârşirea infracţiunii, a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial.
436
Valorile falsificate care au făcut obiectul infracţiunii se confiscă potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit.
a) C. pen. Dacă se constată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 112^1 C. pen., instanţa va
dispune măsura de siguranţă a confiscării extinsă.

*2) A se vedea, în acest context, şi Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit, admiţându-se
recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, că: (...) 3. Folosirea la bancomat a unui card bancar falsificat, pentru retrageri de numerar
constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui
instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută
de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 [corespondent în actuala reglementare cu art. 250 alin. (1) C.
pen., s.n. – I.P.], în concurs ideal cu infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în
scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate prevăzută de art. 42 alin. (1), (2)
şi (3) din Legea nr. 161/2003 [corespondent în actuala reglementare cu art. 360 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.,
s.n. – I.P.] şi cu infracţiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronică, prevăzută de art. 24 alin.
(2) din Legea nr. 365/2002 [corespondent în actuala reglementare cu art. 313 alin. (2) C. pen., s.n. – I.P.].
ART. 314
Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori
Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori este incriminată într-o variantă tip şi o variantă
agravată.
Varianta tip [art. 314 alin. (1)] constă în fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente
sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin.
(1) şi art. 312.
Varianta agravată presupune fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv
hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică.
Ceea ce deosebeşte, particularizează cele două variante ale infracţiunii de deţinere de instrumente în
vederea falsificării de valori este obiectul material; la varianta tip obiectul material poate fi orice
instrument sau material care are scopul de a servi la falsificarea oricărei valori dintre cele menţionate în
normele de incriminare a faptelor de fals prevăzute în art. 310–312 C. pen., cu excepţia echipamentelor,
inclusiv hardware sau software, când fapta se încadrează la varianta agravată a infracţiunii.
După cum se observă din conţinutul normei de incriminare, deţinerea de instrumente, în vederea
falsificării de valori, nu constituie o infracţiune de fals, ci o infracţiune care poate deveni conexă cu vreuna
dintre infracţiunile prevăzute în dispoziţiile art. 310–312 C. pen.
În esenţă, fapta pe care o analizăm are caracterul de acţiune pregătitoare faţă de infracţiunile de
falsificare de valori, caracter ce rezultă atât din însăşi natura instrumentelor şi materialelor deţinute, care
sunt susceptibile de a servi la săvârşirea de falsuri, cât şi din destinaţia în vederea căreia sunt deţinute
aceste instrumente sau materiale.
De aceea, deţinerea de instrumente şi materiale destinate a servi la falsificarea de valori sau alte titluri,
precum şi deţinerea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea de
instrumente de plată electronică, constituie o infracţiune mijloc pentru săvârşirea infracţiunilor de
falsificare de monede, de titluri de credit sau instrumente de plată şi de timbre şi efecte poştale ori de
falsificare de instrumente de plată electronică.
437
Fapta deţinerii de instrumente este, din punctul de vedere al incriminării, o infracţiune derivată faţă de
incriminările din art. 310–312 C. pen., în schimb, din punctul de vedere al săvârşirii, este o faptă anterioară
faptelor de falsificare*1).
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori este
similar cu acela al infracţiunilor de falsificare. Prin incriminarea faptei legiuitorul a urmărit să ocrotească
aceleaşi relaţii sociale care sunt apărate şi prin incriminarea faptelor de falsificare, adică cele referitoare la
încrederea publică în autenticitatea monedelor, titlurilor de credit sau instrumentelor de plată, a timbrelor
sau a efectelor poştale.
b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie însăşi instrumentele, materialele, echipamentele,
inclusiv hardware sau software fabricate, primite, deţinute sau transmise în scopul de a servi la fabricarea
valorilor prevăzute în art. 310–312 C. pen.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană; participaţia penală este posibilă în oricare dintre
formele sale, mai ales când fapta este săvârşită prin modalitatea „fabricare”. Dacă aceleaşi instrumente,
materiale sau echipamente au fost primite ori deţinute sau transmise succesiv de diferite persoane,
cunoscând fiecare scopul acestor acţiuni, toate aceste persoane vor fi subiecţi activi ai infracţiunii.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este organul, instituţia, îndrituită, după caz, potrivit legii, să emită
monedele, titlurile de credit sau instrumentele de plată, timbrele sau efectele poştale şi a celorlalte valori
prevăzute în art. 310–312 C. pen. a căror falsificare se urmăreşte prin fabricarea, primirea, deţinerea sau
transmiterea instrumentelor, materialelor sau echipamentelor la care se referă art. 314 C. pen.
a) Elementul material constă în oricare dintre acţiunile de falsificare, primire, deţinere sau transmitere
de instrumente materiale sau echipamente de falsificare a valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310–312
C. pen.
Prin „fabricare” se înţelege confecţionarea, producerea sau adaptarea, în cazul instrumentelor sau
echipamentelor pentru falsificarea de valori, şi prepararea, prelucrarea sau decontarea, în cazul materialelor
pentru falsificarea de valori. Nu are relevanţă dacă fabricarea este completă sau parţială.
„Primirea” presupune luarea în posesiune de instrumente, materiale sau echipamente, oferite de cineva,
pentru a folosi la fabricarea titlurilor sau valorilor prevăzute de lege.
Prin „deţinere” se înţelege a primi şi păstra instrumente, materiale sau echipamente pentru falsificarea de
valori, a le depune într-un loc ascuns, a le da împachetate în păstrarea unei alte persoane care nu cunoaşte
conţinutul, cu obligaţia de a le restitui la cerere.
„Transmiterea” înseamnă a face să ajungă la o altă persoană instrumente, mijloace sau echipamente
pentru a folosi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute de lege.
b) Cerinţă esenţială. Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de deţinere de instrumente în
vederea falsificării de valori, este necesar să se constate că instrumentele, materialele sau echipamentele
folosite, primite, deţinute sau transmise sunt de natură a putea fi folosite la săvârşirea unei falsificări de
titluri sau valori. Dacă instrumentele, materialele sau echipamentele nu corespund niciunui mod de
falsificare şi nu pot fi practic utilizate, latura obiectivă a infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea
falsificării de valori nu este realizată.
438
c) Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru încrederea publică rezultată din fabricarea,
primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente, materiale sau echipamente proprii a fi folosite la
săvârşirea unei infracţiuni de falsificare de monede, falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată
ori de falsificare de timbre sau efecte poştale.
d) Raportul de cauzalitate. Pentru incidenţa incriminării este necesară existenţa unei legături de
cauzalitate între acţiunea interzisă şi urmarea imediată.
a) Forma de vinovăţie specifică infracţiunii prevăzute în art. 314 C. pen. este intenţia directă*2).
Aceasta presupune ca făptuitorul să ştie că instrumentele materialele sau echipamentele fabricate, primite,
deţinute sau transmise de el vor servi al fabricarea unor valori sau titluri dintre cele arătate în art. 310–312
C. pen., având astfel reprezentarea stării de pericol pe care fapta sa o creează prin intermediul acţiunii
subsecvente de falsificare, pentru relaţiile bazate pe încrederea publică acordată acestor titluri sau valori şi,
din moment ce totuşi săvârşeşte fapta, implicit urmăreşte producerea acestor urmări.
În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia potrivit căreia fapta de deţinere de instrumente în
vederea falsificării se poate comite şi cu intenţie indirectă în cazul în care instrumentele, materialele sau
echipamentele au fost falsificate, deţinute, primite ori transmise pentru a fi utilizate de alte persoane şi că
într-un asemenea caz cuvântul „scop” capătă sensul de „destinaţie”*3). Credem că această opinie este greu
de admis atât timp cât dispoziţiile art. 314 C. pen. nu fac nicio distincţie în acest sens.
b) Scopul. Din conţinutul normei de incriminare rezultă că latura subiectivă a infracţiunii include şi un
scop special, şi anume acela ca instrumentele, materialele sau echipamentele fabricate, primite, deţinute sau
transmise de făptuitor să servească la falsificarea titlurilor sau valorilor arătate în art. 310–312 C. pen.
Pentru existenţa infracţiunii este suficient ca acest scop să existe în momentul săvârşirii faptei. Nu
interesează dacă subiectul a săvârşit fapta pentru a realiza el însuşi scopul arătat – falsificând personal
valorile sau titlurile enumerate la art. 310–312 C. pen. – ori pentru a înlesni altei persoane comiterea
infracţiunii de falsificare, adică realizarea acelui scop, pe care însă el îl cunoştea.
În ipoteza în care subiectul fabrică sau deţine instrumente ori materiale şi ulterior falsifică personal
valorile sau titlurile prevăzute în art. 310–312 C. pen., se va reţine concurs de infracţiuni între infracţiunea
de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 C. pen.) şi infracţiunea respectivă de
falsificare*4).
c) Mobilul nu constituie o cerinţă esenţială a laturii subiective. Cunoaşterea mobilului ajută la
Întrucât deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori este o faptă pregătitoare pentru
infracţiunile de falsificare prevăzute în art. 310–312 C. pen., legea penală s-a limitat la incriminarea
acesteia numai în forma consumată.
a) Consumarea infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori are loc în
momentul realizării uneia dintre acţiunile incriminate (fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de
instrumente, materiale, echipamente) în scopul arătat în art. 314 C. pen.
b) Epuizarea. Când infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori se săvârşeşte
prin acţiunea de fabricare sau deţinere, poate îmbrăca forma infracţiunii continue, iar dacă acţiunile
incriminate se repetă în condiţiile art. 35 alin. (1), infracţiunea capătă caracterul de infracţiune continuată.
În aceste ipoteze, infracţiunea este susceptibilă şi de epuizare care are loc când acţiunea incriminată a
încetat definitiv.
B. Sancţionare
439
Infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori, varianta tip [art. 314 alin. (1)], se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Aplicarea pedepsei nu depinde de efectiva folosire a instrumentelor sau materialelor la săvârşirea faptei
de falsificare de titluri sau valori, fapta constituind o infracţiune de sine stătătoare.
La stabilirea pedepsei instanţa va ţine seama de natura valorilor la falsificarea cărora puteau servi
instrumentele sau materialele deţinute, fabricate, primite sau transmise.
Dacă cel care a fabricat, primit, deţinut sau transmis instrumente sau materiale în vederea falsificării de
valori, ulterior săvârşeşte el însuşi fabricarea, se va reţine un concurs de infracţiuni între deţinerea de
instrumente în vederea falsificării de valori şi infracţiunea de falsificare la care au fost folosite
instrumentele sau materialele respective.
Varianta agravată [art. 314 alin. (2)] se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă infracţiunea a fost săvârşită în forma continuată, pedeapsa se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 36
alin. (1) C. pen.
Instrumentele, materialele sau echipamentele găsite şi ridicate, precum şi cele care au servit la fabricarea
acestora vor fi confiscate potrivit art. 112 C. pen.
Este posibilă dispunerea măsurii de siguranţă a confiscării extinse dacă sunt întrunite condiţiile
prevăzute în art. 112^1 C. pen.

În alin. (3) al art. 314 C. pen. este reglementată o cauză specială de nepedepsire. Potrivit acestui text, nu
se pedepseşte persoana care după comiterea vreuneia dintre faptele prevăzute la varianta tip sau la varianta
agravată, înainte de descoperirea acestora şi înainte de a fi trecut la săvârşirea faptei de falsificare, predă
instrumentele sau materialele deţinute autorităţilor judiciare ori încunoştinţează aceste autorităţi despre
existenţa lor.
Prin instituirea acestei cauze speciale de nepedepsire se urmăreşte stimularea deţinătorului de
instrumente sau materiale în scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor, să le predea autorităţilor
ori să încunoştinţeze autorităţile de existenţa lor, ştiind că nu va mai fi pedepsit, putându-se astfel preveni
săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 310–312 C. pen.
Pentru a fi incidente prevederile art. 314 alin. (3) C. pen., se impune constatarea următoarelor condiţii:
a) să se fi comis vreuna dintre faptele descrise la varianta tip sau varianta agravată a infracţiunii
de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori. Aceasta înseamnă ca fapta concret săvârşită
să corespundă modelului legal, adică să întrunească condiţiile cerute de norma de incriminare;
b) autorul să predea instrumentele sau materialele deţinute autorităţilor judiciare ori să
încunoştinţeze aceste autorităţi despre existenţa lor, înainte de a fi trecut la săvârşirea faptei de
falsificare. În caz contrar, nu mai există motivul instituirii cauzei speciale de nepedepsire;
c) faptele săvârşite să nu fi fost descoperite. Raţiunea acestei condiţii rezidă, pe de o parte, din faptul
că după descoperire cu greu se mai poate vorbi de caracterul voluntar al renunţării la acţiunea de deţinere,
iar, pe de altă parte, rolul prevenirii infracţiunii de falsificare ar putea trece la persoana sau la autorităţile
care au descoperit fapta de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori.
Odată îndeplinite aceste condiţii, făptuitorul nu se pedepseşte.

*2) A se vedea, în acelaşi sens: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 673; P. Dungan, T. Medeanu,
V. Paşca, Manual de drept penal, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 283.
*4) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 549; T. Toader, op. cit., 2008, p. 354.
ART. 315
Emiterea frauduloasă de monedă
440
În art. 315 C. pen. este incriminată fapta de emitere frauduloasă de monedă, ca faptă principală şi fapta
de punere în circulaţie a monedei confecţionate fraudulos, ca faptă derivată.
Emiterea frauduloasă de monedă, ca faptă principală, potrivit art. 315 alin. (1) C. pen., constă în
confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale destinate acestui scop, cu
încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora.
Fapta derivată, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (2) C. pen., presupune punerea în circulaţie a monedei
confecţionate fraudulos, precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia în vederea punerii în
circulaţie.
După cum se observă din conţinutul încriminării cuprinse în art. 315 C. pen., infracţiunea derivată nu
este posibilă decât dacă s-a săvârşit infracţiunea principală care constituie premisă a celei derivate.
2. Condiţiile preexistente
a) Obiectul juridic special. La ambele variante de incriminare a faptei de emiterea frauduloasă de
monedă îl constituie relaţiile sociale care se bazează pe încrederea publică acordată monedelor autentice.
b) Obiectul material. Infracţiunea de emitere frauduloasă de monedă, în varianta tip sau principală, nu
are obiect material, moneda confecţionată în condiţiile prevăzute în art. 315 alin. (1) C. pen. este produsul
acţiunii incriminate. În cazul variantei derivate descrise în art. 315 alin. (2) C. pen., obiectul este moneda
confecţionată în condiţiile arătate la varianta tip sau principală. Aceasta poate fi metalică sau din hârtie şi,
se înţelege, dintre cele aflate în circulaţie.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de emitere frauduloasă de monedă, varianta tip sau
principală, deşi nu este calificat, norma de incriminare nu cere o anumită calitate, totuşi din modul de
exprimare al legiuitorului rezultă că acesta nu poate fi decât o persoană fizică, cu sarcini concrete, cu
atribuţii în confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale destinate în acest
scop, dar cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora.
La varianta derivată, subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de
responsabilitate penală, inclusiv autorul sau un participant al infracţiunii de emitere frauduloasă de
monedă, varianta tip sau principală.
Participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele sau felurile ei (coautorat, instigare,
complicitate, participaţie proprie sau improprie).
b) Subiectul pasiv principal al infracţiunii, la ambele sale variante, este autoritatea competentă de a
emite moneda în condiţiile legii. Subiectul pasiv secundar poate fi persoana fizică sau juridică care a fost
prejudiciată prin săvârşirea infracţiunii.
a) Elementul material la varianta principală constă în acţiunea de confecţionare de monedă autentică
prin folosire de instalaţii sau materiale destinate acestui scop.
Prin „confecţionarea de monedă autentică” se înţelege producerea, fabricarea de monedă prin folosirea
instalaţiilor şi materialelor specifice şi de către persoane abilitate în acest sens.
„Moneda” reprezintă un ban de metal sau de hârtie care are un curs legal pe teritoriul unui stat*1).
441
În varianta derivată, elementul material constă în acţiunea de punere în circulaţie a monedei
confecţionate în condiţiile prevăzute la varianta principală ori în acţiunea de primire, de ţinere sau
transmitere a unei asemenea monede în vederea punerii ei în circulaţie.
b) Cerinţă esenţială. Pentru întregirea elementului material la varianta principală a infracţiunii de
emitere frauduloasă de monedă este necesar să se constate existenţa unei cerinţe esenţiale, şi anume aceea
ca acţiunea de confecţionare de monedă autentică să aibă loc fie cu încălcarea condiţiilor stabilite de
autorităţile competente, fie fără acordul acestora.
c) Urmarea imediată a laturii obiective a infracţiunii de emitere frauduloasă de monedă constă în
crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, respectiv încrederea publică în monedele
autentice.
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunile specifice variantei principale ori ale variantei derivate şi
urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate care rezultă din însăşi materialitatea faptelor,
nefiind necesare probatorii deosebite.
a) Forma de vinovăţie la varianta principală este intenţia care poate fi directă sau indirectă, iar la
varianta derivată, forma de vinovăţie este intenţia directă, întrucât în norma de incriminare se cere ca
acţiunea incriminată (punerea în circulaţie, primirea, deţinerea sau transmiterea monedei confecţionate
fraudulos) să se efectueze într-un anumit scop (în vederea punerii în circulaţie).
b) Scopul ca o componentă a laturii subiective, la această variantă constituie o cerinţă esenţială. Mobilul
are relevanţă la individualizarea pedepsei.
A. Forme
a) Actele pregătitoare. Deşi posibile, nu sunt incriminate ca formă de săvârşire a infracţiunii de emitere
frauduloasă de monedă.
b) Tentativa. Nu este incriminată.
c) Consumarea. Emiterea frauduloasă de monedă se consumă odată cu executarea în întregime a
oricăreia dintre acţiunile incriminate.
d) Epuizarea. Când fapta constă în confecţionarea de monedă autentică, în condiţiile prevăzute de art.
315 alin. (1) C. pen., ori în acţiunea de deţinere de monedă frauduloasă în vederea punerii în circulaţie,
poate căpăta caracterul de infracţiune continuă, iar dacă acţiunea incriminată se repetă în condiţiile art. 35
alin. (1) C. pen., fapta poate deveni continuată, situaţii în care identificăm şi un moment al epuizării
corespunzător încetării definitive a acţiunii incriminate.
B. Sancţionare
Emiterea frauduloasă de monedă în ambele sale variante, tip sau principală şi derivată, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Instanţa de judecată dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale dacă sunt întrunite condiţiile
prevăzute în art. 112 alin. (1) lit. a) sau b) C. pen. ori ale confiscării extinse în condiţiile art. 112^1 C. pen.
*1) Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers, Enciclopedie Gold, Bucureşti, 2009, p. 669.
ART. 316
Falsificarea de valori străine
442
Deşi denumirea marginală a textului art. 316 C. pen. este „falsificarea de valori străine”, totuşi în acest
text nu găsim o normă de incriminare tipică a unei anumite fapte şi reprezintă o normă cu caracter general
care face ca dispoziţiile cuprinse în art. 310–315 C. pen. să fie aplicabile atunci când produsul sau obiectul
falsificării îl constituie moneda, timbrele, titlurile de valoare ori instrumentele de plată la care se face
referire în aceste texte de incriminare, dar acestea sunt emise în străinătate.
Textul art. 316 C. pen. dă expresie prevederilor Convenţiei de la Geneva din 20 aprilie 1929, semnată de
România, prin care falsificarea de monede este considerată o infracţiune ius gentium, de natură să aducă
atingere unor valori cu caracter universal; el reprezintă un aspect al asistenţei juridice pe care ţara noastră o
acordă celorlalte state în lupta contra infracţiunilor*1).
Potrivit dispoziţiilor art. 316 C. pen., ori de câte ori s-a falsificat o monedă cu valoare circulatorie emisă
în străinătate de autorităţile competente ori s-au falsificat titluri de valoare sau instrumente de plată, timbre
sau efecte poştale emise în străinătate ori au fost puse în circulaţie sau primite, deţinute ori transmise
asemenea monede, titluri sau valori în vederea punerii lor în circulaţie, prevederile art. 310–313 C. pen.
devin incidente, aceste fapte vor fi sancţionate cu pedeapsa prevăzută de legea penală română.
De asemenea, vor fi incidente dispoziţiile art. 314 C. pen. în cazul în care acţiunea de falsificare, primire,
deţinere sau transmitere de instrumente, materiale sau echipamente în scopul de a servi la falsificarea de
monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plată emise în străinătate.
În sfârşit, vor fi incidente şi dispoziţiile art. 315 C. pen. în caz de confecţionare de monedă autentică prin
folosirea de instalaţii sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile
străine competente sau fără acordul acestora.
Prin asimilarea – sub aspectul ocrotirii penale – monedei, timbrelor, titlurilor de valoare ori
instrumentelor de plată emise în străinătate cu monedele, titlurile sau valorile corespunzătoare româneşti,
se creează posibilitatea sancţionării faptelor de falsificare de monede, timbre sau alte valori încriminate în
art. 310–315 C. pen., indiferent de locul săvârşirii lor şi de cetăţenia autorului ori a participanţilor la
comiterea acestora.
În cazul în care vreuna dintre faptele prevăzute în textele de mai sus au fost săvârşite pe teritoriul
României, legea penală română va fi aplicată potrivit principiului teritorialităţii consacrat în art. 8 C. pen.
Când asemenea fapte au fost săvârşite în străinătate de un cetăţean român, dispoziţiile art. 310–315 C.
pen. vor deveni aplicabile dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost
săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat [art. 9 alin. (2) C.
pen.].
În ipoteza în care infracţiunile de falsificare de monede, timbre sau alte valori descrise în Capitolul I al
Titlului VI al Codului penal, Partea specială au fost săvârşite în străinătate de un cetăţean străin sau de o
persoană fără cetăţenie, devin aplicabile dispoziţiile sancţionatoare ale legii penale române, dacă făptuitorul
se află de bunăvoie pe teritoriul ţării noastre, s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi acesta a fost
refuzată şi dacă nu există nicio cauză, potrivit legii statului în care s-a produs infracţiunea, care să
împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei
(art. 11 C. pen.).
*1) C. Butiuc, în M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, T. Medeanu, C. Butiuc, M. Bădilă, R. Bodea, P.
Dungan, V. Mirişan, R. Mancaş, C. Miheş, Codul penal comentat, vol. II, Partea specială, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 812; T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. II, p. 228.
ART. 317
Falsificarea de instrumente oficiale
443
Fapta de falsificare a instrumentelor oficiale este incriminată în art. 317 C. pen. într-o variantă tip şi o
variantă atenuată.
Varianta tip [art. 317 alin. (1)] constă în falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de
marcare de care se folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate în art. 175
alin. (2).
Varianta atenuată [art. 317 alin. (2)] presupune falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui
instrument de marcare de care se folosesc alte persoane decât cele prevăzute la varianta tip.
Autorităţile publice, instituţiile publice ori alte persoane juridice sau fizice dintre cele menţionate în art.
317 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. se folosesc oficial de anumite instrumente de autentificare sau de marcare
pentru a atesta, prin amprenta lăsată de ele pe înscris sau pe un obiect, autenticitatea celor cuprinse în
înscrisul respectiv ori proprietăţile sau însuşirile reale ale obiectului marcat.
Sigiliul, ştampila şi instrumentele de marcat servesc, aşadar, la atribuirea calităţii de obiect cu valoare
probatorie a înscrisurilor sau obiectelor pe care se găseşte amprenta lor. Falsificarea unui sigiliu, a unei
ştampile sau a unui instrument de marcare constituie nu numai o alterare a adevărului, cu privire la sigiliul,
ştampila sau instrumentul de marcat, ci şi o sursă de alterări ale adevărului în privinţa tuturor înscrisurilor
sau obiectelor pe care sigiliul, ştampila sau instrumentul de marcat falsificat va fi aplicat*1).
a) Obiectul juridic generic specific grupului de infracţiuni privind falsificarea de instrumente de
autentificare sau de marcare constă în ocrotirea relaţiilor sociale bazate pe încrederea publică în
instrumentele de autentificare sau de marcare la care se referă dispoziţiile art. 317–319 C. pen.
b) Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privind încrederea publică în autenticitatea şi
realitatea înscrisurilor care poartă amprenta unui sigiliu sau ştampile ori a obiectelor care poartă urma unui
instrument de marcare*2).
c) Obiectul material al infracţiunii de falsificare a instrumentelor oficiale, în cazul în care falsificarea s-
a realizat prin contrafacere, îl formează materialele folosite de făptuitor pentru a obţine falsul respectiv, iar
când fapta s-a săvârşit prin alterare, obiectul material va fi constituit din suportul pe care există amprenta
ştampilei, sigiliului sau instrumentului de marcat*3).
Raţiunea falsificării instrumentelor de autentificare sau de marcare este aceea de a servi ca mijloc pentru
săvârşirea unei fapte subsecvente, pentru realizarea unei false autentificări sau marcări. Din acest
considerent, sigiliile, ştampilele sau instrumentele de marcat false, care nu sunt altceva decât produsul
operaţiei de falsificare, având însă o anumită structură, constituie, totodată, şi obiectul material al
infracţiunii de falsificare a instrumentelor oficiale de autentificare sau marcare.
Identificarea instrumentului oficial falsificat are relevanţă în calificarea faptei concret săvârşite. Dacă
obiectul material îl constituie un sigiliu, o ştampilă sau un instrument de marcare de care se folosesc
persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate în art. 175 alin. (2) C. pen., fapta va fi
încadrată în art. 317 alin. (1) C. pen. Când însă obiectul material îl constituie un sigiliu, o ştampilă sau un
instrument de marcare de care se folosesc alte persoane decât cele prevăzute în art. 317 alin. (1) C. pen.,
fapta va fi încadrată în dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. pen.
Pentru existenţa falsificării de instrumente oficiale trebuie ca acţiunea de falsificare să aibă ca obiect
sigiliul sau ştampila ca instrumente, şi nu urma pe care acestea o lasă pe documente, caz în care fapta
comisă va primi altă calificare, de exemplu, cea de fals material în înscrisuri oficiale (art. 320 C. pen.).
Codul penal nu defineşte termenii de „sigiliu”, „ştampilă” sau expresia „instrumente de marcare”, ceea
ce înseamnă că au înţelesul comun.
„Sigiliul” este obiectul alcătuit dintr-o placă (fixată prin mâner) pe care este gravată o monogramă, o
emblemă, o efigie etc. şi care se aplică pe un act oficial, ca dovadă a autenticităţii lui, pecete din ceară roşie
444
prin care s-a imprimat prin apăsare o ştampilă şi care serveşte la sigilarea unui lucru, a unei încăperi pentru
a evita desfacerea acestora de către persoane neautorizate*4).
„Ştampila” este un instrument format dintr-o placă de cauciuc, de lemn sau de metal fixată pe un mâner,
pe care sunt gravate un semn, o inscripţie sau emblemă, cu care se ştampilează acte, mărfuri, obiecte etc.;
semn, inscripţie sau emblemă care se aplică pe un document pentru a-i da valabilitate, pe mărfuri sau
corpul animalelor, pentru a le arăta provenienţa sau apartenenţa etc.*5).
„Instrument de marcare” este acel instrument prin a cărui aplicare pe un obiect se atestă calităţile acelui
obiect (de exemplu, instrument de marcare a metalelor preţioase, aparatelor de măsurătoare a materialelor
lemnoase din păduri etc.*6)).
a) Subiectul activ nemijlocit la ambele variante de incriminare a faptei nu este calificat, poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile de a răspunde penal. Participaţia penală este posibilă atât în forma
coautoratului, cât şi a instigării sau complicităţii. Dacă subiectul activ al infracţiunii este un angajat al
unităţii în care se confecţionează sigilii, ştampile sau instrumente de marcat, această calitate poate fi avută
în vedere la individualizarea pedepsei.
b) Subiectul pasiv. La varianta tip a infracţiunii de falsificare de instrumente oficiale, subiect pasiv este
o autoritate publică, instituţie publică sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează
bunurile proprietate publică ori o persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost
învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public, ale căror sigilii, ştampile sau instrumente de marcare de care se
folosesc au fost falsificate.
La varianta atenuată, subiect pasiv este orice persoană, altele decât cele menţionate la varianta tip, ale
căror instrumente oficiale de care se folosesc au fost falsificate.
3. Conţinut constitutiv
a) Elementul material constă în acţiunea de falsificare a unui sigiliu, ştampilă sau instrument de
marcare care se poate realiza prin contrafacere, adică prin confecţionarea unui astfel de instrument
adevărat, având aparenţă de autenticitate. Falsificarea se poate înfăptui şi prin alterare, adică prin
modificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcat adevărat.
Falsificarea prin contrafacere necesită materiale, procedee şi mijloace corespunzătoare specificului
fiecărui instrument de autentificare sau marcare*7).
Falsificarea prin alterare a unui sigiliu adevărat sau a unei ştampile adevărate ori a unui instrument de
marcare adevărat este mai puţin posibilă, dar nu exclusă, de exemplu, în cazul în care modificarea priveşte
elemente susceptibile de a fi uşor alterate (va exista această infracţiune, de exemplu, când se falsifică
ştampila Primăriei Sectorului 5, alterând aspectul în relief al acesteia prin procedee mecanice, obţinându-se
din cifra 5, cifra 3; în acest caz se obţine o ştampilă a Primăriei Sectorului 3, care nu corespunde
realităţii)*8).
Ceea ce se falsifică prin contrafacere sau alterare este partea instrumentului care are menirea să lase în
mod ilicit, deci prin fals, o amprentă identică cu aceea a unui instrument oficial de autentificare sau
marcare.
Falsificarea amprentei unui instrument oficial, efectuată direct pe un înscris sau pe un obiect, nu
realizează elementul material al falsificării de instrumente oficiale, întrucât ceea ce s-a falsificat nu este un
instrument, ci o amprentă; falsificarea amprentei făcute direct pe un înscris va putea constitui un fals în
înscrisuri oficiale, iar falsificarea directă a marcajului pe un obiect va putea, eventual, constitui o
înşelăciune dacă va fi indusă în eroare o persoană cu acel obiect*9).
445
b) Cerinţe esenţiale. Pentru realizarea elementului material al infracţiunii de falsificare de instrumente
oficiale se impune cerinţa ca instrumentul fals să corespundă unui instrument oficial de autentificare sau
marcare. De asemenea, se impune ca acţiunea de falsificare să producă un sigiliu, o ştampilă sau un
instrument de marcare care, prin aspectul său general, se aseamănă cu sigiliul, ştampila sau instrumentul de
marcare adevărat în aşa fel încât publicul să poată fi înşelat de amprenta lăsată de ele chiar dacă aceasta nu
este identică*10).
Dacă produsul contrafacerii sau alterării (sigiliu, ştampilă sau instrument de marcare) nu este apt în
niciun fel de a putea duce publicul în eroare cu privire la urma lăsată pe un înscris sau obiect, ne aflăm în
faţa unei tentative absolut improprie, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (2) C. pen.
c) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică, stare rezultată din
confecţionarea sau modificarea unui instrument care are aptitudinea de a reda, în mod fals, amprenta unui
instrument oficial adevărat.
Dacă acţiunea de falsificare a instrumentului oficial nu a produs o astfel de urmare sau dacă nu era
potenţial de natură să o producă (în caz de tentativă), latura obiectivă a acestei infracţiuni nu se realizează
şi, prin urmare, fapta rămâne în afara ilicitului penal. Aşadar, urmarea imediată nu este realizată, adică nu
există stare de pericol când produsul falsificării este evident nereuşit şi nu ar putea fi util folosit*11).
d) Raportul de cauzalitate între acţiunea de falsificare, ca element material al infracţiunii prevăzute în
art. 317 C. pen., şi urmarea imediată a acesteia este întotdeauna evidentă, mai ales când falsificarea constă
în contrafacerea instrumentului oficial şi nu are nevoie de un probatoriu special.
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia. Aceasta poate fi directă sau
indirectă, după cum făptuitorul, prevăzând crearea stării de pericol pentru încrederea publică în
autenticitatea instrumentelor de autentificare sau de marcare, urmăreşte sau acceptă producerea acestei
urmări.
Poate exista totuşi participaţie penală improprie [modalitatea intenţie – fără vinovăţie, prevăzută în art.
52 alin. (3) C. pen.] în ipoteza în care o persoană dintre cele calificate şi autorizate să confecţioneze sigilii,
ştampile sau instrumente de marcare a lucrat un asemenea obiect, corespunzător unui instrument oficial,
fiind însă indusă în eroare de către beneficiarul piesei care s-a prezentat ca fiind una dintre persoanele
juridice sau fizice menţionate în art. 317 C. pen. şi care este îndreptăţită să folosească instrumentul astfel
confecţionat.
b) Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii nu constituie cerinţe esenţiale ale laturii subiective; ele pot
influenţa natura şi durata sau cuantumul pedepsei.
A. Forme
a) Actele pregătitoare la infracţiunea de falsificare de instrumente oficiale, sunt nu numai posibile, ci şi,
cel mai adesea, inevitabile, pentru că falsificarea, mai ales când se realizează prin contrafacere, impune
procurarea de materiale şi instrumente, adaptarea acestora la realizarea acţiunii de falsificare, procurarea
modelului (prin fotografii sau amprente luate pe ceară), căutarea şi găsirea unui executant priceput etc.
Actele pregătitoare, indiferent de modalitatea prin care pot apărea, nu sunt incriminate nici ca formă de
săvârşire a infracţiunii de falsificare de instrumente oficiale şi nici ca infracţiune de sine stătătoare*12).
Aceste acte pregătitoare, când au fost executate cu intenţie de o altă persoană şi folosite de autor la
săvârşirea infracţiunii, au valoare de acte de complicitate materială anterioară.
b) Tentativa la infracţiunea de falsificare de instrumente oficiale este incriminată potrivit dispoziţiilor
art. 317 alin. (3) C. pen. Există tentativă la această infracţiune când acţiunea de falsificare a început, dar pe
parcurs a fost întreruptă din cauze independente de voinţa făptuitorului, ori acţiunea de falsificare a fost
446
efectuată în întregime, dar nu şi-a produs efectul, adică nu s-a creat starea de pericol pentru încrederea
publică în autenticitatea instrumentului oficial.
c) Consumarea are loc în momentul în care acţiunea de falsificare a fost executată în întregime şi s-a
produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol pentru producerea unui sigiliu, a unei ştampile
sau a unui instrument de marcat fals prin folosirea căruia se poate obţine amprenta falsificată a
instrumentului oficial.
d) Epuizarea, ca formă atipică a infracţiunii, nu este posibilă la fapta de falsificare de instrumente
oficiale, întrucât aceasta, prin specificul său, nu este susceptibilă de repetabilitate în condiţiile prevăzute în
art. 35 alin. (1) C. pen., adică de a fi săvârşită în forma continuată, fiindcă acţiunea de falsificare
(contrafacere, alterare) are întotdeauna ca finalitate obţinerea unei piese unice (sigiliu, ştampilă sau
instrument de marcat). De aceea, în caz de falsificare succesivă a mai multor instrumente oficiale va exista
concurs de infracţiuni.
B. Sancţionare
Falsificarea de instrumente oficiale, varianta tip [art. 317 alin. (1)], se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă. Iar varianta atenuată [art. 317 alin. (2)] se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la un an sau cu amendă. Tentativa la această infracţiune se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de norma
de incriminare pentru forma consumată care se reduce la jumătate.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă instanţa constată
că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă
este necesară.
Sigiliile, ştampilele sau instrumentele de marcat falsificate, precum şi materialele şi uneltele care au
servit la săvârşirea faptei sunt supuse confiscării speciale potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. a) şi b)
C. pen.

*2) M. Basarab şi colaboratorii, op. cit., p. 819.
*4) Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009, p. 1015.
*5) Ibidem, p. 1094.
*6) G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p. 479.
*8) S. Corlăţeanu, Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare, în RDP nr. 3/2004, p.
137.
*12) C. Duvac, Drept penal, Partea specială, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 46.
ART. 318
Folosirea instrumentelor false
Folosirea instrumentelor false este incriminată în art. 318 C. pen. într-o singură variantă, care constă în
folosirea instrumentelor false prevăzute în art. 317, adică a unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui
447
instrument de marcare de care se folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate
în art. 175 alin. (2) ori alte persoane.
Fapta de folosire a instrumentelor false necesită a fi incriminată fiindcă ea aduce atingere încrederii pe
care oamenii o acordă atât înscrisurilor care poartă amprenta unui sigiliu sau a unei ştampile oficiale, cât şi
a bunurilor pe care se află semnul unui instrument oficial de marcat*1).
Din conţinutul incriminării rezultă că folosirea instrumentelor false este întotdeauna condiţionată de
preexistenţa unui instrument oficial falsificat; de aceea, săvârşirea ei nu poate avea loc decât după
comiterea infracţiunii de falsificare de instrumente oficiale.
Prin urmare, folosirea instrumentelor false nu este de conceput fără preexistenţa unui instrument oficial
fals.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de folosire a instrumentelor false este comun cu al infracţiunii
de falsificare de instrumente oficiale, întrucât aceste infracţiuni sunt, una faţă de cealaltă, fapte corelative
care reprezintă aspecte ale aceluiaşi fenomen infracţional*2). Acesta este constituit din relaţiile sociale
privind încrederea publică în autenticitatea şi realitatea înscrisurilor care poartă amprenta unui sigiliu sau
ştampile ori a obiectelor care poartă urma unui instrument de marcare.
Datorită specificului său, infracţiunea de folosire de instrumente false aparţine categoriei de infracţiuni
de fals propriu-zis, adică falsuri care privesc lucruri (entităţi) cărora legea le atribuie însuşiri probatorii.
b) Obiectul material al infracţiunii de folosire de instrumente false îl constituie ştampila, sigiliul sau
instrumentul de marcat care au fost produse prin săvârşirea infracţiunii de falsificare de instrumente
oficiale. Tot obiect material al acestei infracţiuni îl constituie şi materialele asupra cărora se aplică
instrumentul oficial falsificat (hârtie, pergament, lemn, metal, materii plastice etc.), iar după ce s-a aplicat
asupra lor amprenta instrumentului fals, ele apar şi ca produs al infracţiunii*3).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de folosire a instrumentelor false poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale, inclusiv cea care a săvârşit sau a
contribuit la săvârşirea falsificării instrumentelor folosite.
Când persoana care se foloseşte de instrumentul fals este însuşi autorul infracţiunii de falsificare a
instrumentului oficial ori un participant la această infracţiune există concurs de infracţiuni conexe
(corelative), dar prevăzute în norma de incriminare distinct, şi anume: falsificarea de instrumente oficiale
(art. 317 C. pen.) şi folosirea instrumentelor false (art. 318 C. pen.).
Infracţiunea de folosire de instrumente false poate fi săvârşită în oricare dintre formele participaţiei
penale proprii sau improprii [în modalităţile prevăzute în art. 52 alin. (1)–(3) C. pen.].
b) Subiectul pasiv. Infracţiunea de folosire a instrumentelor false are ca subiect pasiv principal fie
persoanele juridice prevăzute în art. 176 C. pen. (autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane
juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate public), fie persoanele juridice menţionate
la art. 175 alin. (2) C. pen. (persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită
de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public), fie alte persoane decât cele menţionate mai sus.
Subiect pasiv secundar poate fi în caz de folosire a unor asemenea instrumente falsificate şi persoana
indusă în eroare, dacă prin aceasta i-au fost afectate anumite interese sau patrimoniul.
448
a) Elementul material constă în acţiunea de folosire a unui instrument oficial de autentificare sau de
marcare fals.
Prin „folosire” se înţelege atât întrebuinţarea instrumentului într-o situaţie în care utilizarea lui este
necesară, de exemplu, fie la autentificarea unui înscris, fie la atestarea oficială a unei constatări, fie la
marcarea unor obiecte etc.
Utilizarea instrumentului oficial fals într-o situaţie în care nu este necesar să existe o autentificare, o
atestare sau o certificare oficială constituie o folosire inutilă, iar nu o folosire în sensul incriminării din
legea penală. Practic, folosirea se efectuează potrivit cu natura instrumentului fals (sigiliu, ştampilă, cleşte
sau ciocan de marcare etc.) şi cu natura substanţei obiectului asupra căruia este aplicat instrumentul*4).
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de folosire a
instrumentelor false trebuie întrunite cumulativ două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială este aceea ca instrumentul fals folosit să corespundă instrumentului oficial
desemnat pentru autentificarea înscrisului, sau pentru marcarea obiectului asupra căruia este aplicat
instrumentul fals. Aceasta presupune întrebuinţarea unui astfel de instrument în conformitate cu destinaţia
pe care o are potrivit actului normativ care îl reglementează. De exemplu, ştampila falsă folosită pentru
autentificarea unui înscris trebuie să corespundă ştampilei oficiale care este destinată pentru autentificarea
înscrisului; ori instrumentul fals folosit pentru a atesta în mod mincinos că un anumit obiect este de aur
trebuie să corespundă instrumentului oficial de marcare a obiectelor de aur.
Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, fapta nu constituie infracţiunea de folosire a instrumentelor false
(de exemplu, se aplică o ştampilă falsă a unei societăţi comerciale pe un înscris pentru a atesta că acesta
conţine o declaraţie făcută la notariat; ori se aplică o ştampilă falsă a unei societăţi agricole pe o diplomă
universitară).
A doua cerinţă esenţială este ca instrumentul falsificat să fie apt de a aduce atingere încrederii pe care
oamenii o acordă atât înscrisurilor care poartă amprenta unui sigiliu sau a unei ştampile oficiale, cât şi
lucrurilor pe care se află semnul unui instrument oficial de marcat.
c) Urmarea imediată. Acţiunea de folosire a instrumentului oficial fals trebuie să aibă ca urmare
imediată crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică, stare care decurge din aplicarea pe un
înscris a amprentei de autenticitate sau prin imprimarea pe un obiect a semnului de marcare.
Dacă înscrisul pe care s-a aplicat sigiliul sau ştampila falsă nu este susceptibil de a servi ca probă şi deci
de a avea consecinţe juridice sau dacă obiectul asupra căruia s-a efectuat marcajul nu poate suscita vreo
îndoială asupra adevăratei sale naturi şi valori, neexistând o stare de pericol, nu există o urmare imediată
necesară pentru întregirea laturii obiective, iar lipsa acesteia face ca fapta să nu constituie decât o inutilă
utilizare a instrumentului fals*5).
d) Raportul de cauzalitate. Nu întotdeauna prezenţa unei amprente neclare pe un înscris ori a unei
marcări suspecte pe un obiect înseamnă folosirea unui instrument oficial fals. Este posibil ca o ştampilă sau
sigiliu să fie aplicat din eroare în mod defectuos. De aceea, trebuie să existe o legătură de cauzalitate între
acţiunea de folosire a instrumentelor oficiale false şi urmarea imediată. Această legătură se impune a fi
cercetată şi constatată ori de câte ori ea nu rezultă vădit din materialitatea faptei.
a) Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al infracţiunii de folosire a instrumentelor
false este intenţia care presupune ca făptuitorul să cunoască, să ştie că instrumentul oficial este fals, mai
ales în cazul în care această faptă este săvârşită de altă persoană decât falsificatorul instrumentului oficial.
b) Mobilul şi scopul trebuie cunoscute, identificate pentru corecta stabilire a gravităţii infracţiunii şi
Împrejurarea că făptuitorul ar fi putut obţine în mod licit ceea ce a realizat prin folosirea instrumentului
fals nu înlătură existenţa intenţiei şi deci a infracţiunii, fiindcă nu este nimănui permis să obţină pe cale
ilicită, ceea ce ar fi putut dobândi în mod licit. Această împrejurare poate fi considerată o circumstanţă
atenuantă judiciară [art. 75 alin. (2) lit. c) C. pen.].
449
A. Forme
a) Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate. Legiuitorul a apreciat că aceste
forme atipice de săvârşire a infracţiunii de folosire a instrumentelor false nu au o gravitate care să justifice
incriminarea şi sancţionarea lor.
Într-adevăr, aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate*6), fabricarea instrumentelor oficiale false
constituie o activitate pregătitoare în raport cu infracţiunea de folosire a acestor instrumente, dar aceasta
este incriminată ca faptă de sine stătătoare (art. 317 C. pen.). Astfel, dacă autorul falsificării participă
ulterior ca autor sau complice la infracţiunea de folosire a instrumentelor false, infracţiunea de falsificare
nu se absoarbe ca activitate pregătitoare în infracţiunea de folosire a instrumentelor false, iar făptuitorul va
răspunde pentru un concurs de infracţiuni.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea de folosire a instrumentului oficial fals
a fost efectuată în întregime şi s-a produs urmarea imediată, adică s-a creat o stare de pericol prin
efectuarea unei false autentificări sau a unei false marcări.
c) Epuizarea. Instrumentele oficiale false pot fi folosite în serie (de exemplu, cu un sigiliu fals sau cu o
ştampilă falsă poate fi confecţionat un număr mai mare sau mai mic de autentificări false). Actele de
folosire săvârşite în serie pot, după caz şi în funcţie de unitatea sau pluralitatea de hotărâri infracţionale, să
constituie fie o infracţiune continuată, fie un concurs de infracţiuni. În cazul infracţiunii continuate, se va
produce epuizarea odată cu săvârşirea ultimului act din componenţa activităţii infracţionale.
B. Sancţionare
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. pen., folosirea instrumentelor false se pedepseşte cu închisoare de la 3
În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită în forma continuată, pedeapsa se va putea majora potrivit
dispoziţiilor art. 36 alin. (1) C. pen.
Instanţa poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi dacă constată că,
faţă de gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este
necesară.
Înscrisurile şi obiectele asupra cărora s-au aplicat o ştampilă, un sigiliu, respectiv un instrument de
marcare fals sunt supuse anulării sau, după caz, supuse confiscării speciale în baza art. 112 alin. (1) lit. a)
C. pen.
Sigiliile, ştampilele şi instrumentele de marcare false sunt supuse confiscării speciale în baza art. 112
alin. (1) lit. a) C. pen.
Sigiliile, ştampilele şi instrumentele de marcare care au servit la săvârşirea infracţiunii urmează a fi
confiscate conform art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen.

*2) A se vedea, în acelaşi sens: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 679; I. Pascu, M. Gorunescu,
op. cit., p. 552.
*4) Ibidem, p. 417.
*5) Ibidem.
*6) Ibidem, p. 418–419.
ART. 319
Falsificarea de instrumente de autentificare străine
450
Din coroborarea dispoziţiilor art. 319 C. pen. cu cele ale art. 317 C. pen. şi art. 318 C. pen. rezultă că
acestea devin incidente când acţiunea de falsificare poartă asupra unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui
instrument de marcare folosite de autorităţile unui stat străin ori când s-au folosit instrumente false de
autentificare dintre cele pe care le uzitează autorităţile unui stat străin.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 319 C. pen. rezultă că sfera de incidenţă a acestora este mult mai
restrânsă deoarece ele nu operează în cazul în care instrumentele oficiale false sunt dintre cele pe care le
folosesc persoanele juridice sau fizice străine.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind încrederea publică ce se acordă
instrumentelor de autentificare sau marcare folosite de autorităţile unui stat străin, mai ales în ceea ce
priveşte amprenta pe care acestea o lasă, sub aspectul valorii lor probante, pe înscrisurile sau obiectele
oficiale*1).
b) Obiectul material, în cazul falsificării de instrumente de autentificare străine, dacă aceasta constă în
contrafacere, îl constituie materiale folosite de făptuitor pentru a obţine falsul respectiv, iar când fapta s-a
săvârşit prin alterare, obiectul material va fi format din suportul pe care există amprenta ştampilei, sigiliului
sau instrumentului de marcat folosit de autorităţile unui stat străin.
În varianta folosirii instrumentelor false străine, obiectul material îl constituie ştampila, sigiliul sau
instrumentul de marcat care au fost produse prin infracţiunea de falsificare de instrumente de autentificare
străine, precum şi materialul asupra cărora se aplică aceste instrumente false.
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) nu este calificat; poate fi orice persoană, cetăţean român, străin sau
apatrid dacă îndeplineşte condiţiile răspunderii penale. Ţinând seama de complexitatea acţiunii de
falsificare a unui instrument de autentificare străin, se înţelege că autorul trebuie, pe lângă condiţiile
răspunderii penale, să dispună şi de anumite abilităţi speciale.
Participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele sale (coautorat, instigare, complicitate) ori
felurile acesteia (proprie, improprie).
b) Subiectul pasiv principal este o autoritate a unui stat străin, iar secundar orice altă persoană care a
suportat anumite consecinţe ca urmare a săvârşirii infracţiunii de falsificare de instrumente de autentificare
străine ori de folosire a unor asemenea instrumente.
a) Elementul material constă fie într-o acţiune de falsificare, care se poate realiza prin contrafacere sau
alterare a unui sigiliu, ştampilă sau instrument de autentificare străin, fie într-o acţiune de folosire a unor
asemenea instrumente de autentificare străine falsificate.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunilor de falsificare de instrumente de
autentificare străine ori de folosire a acestora, este necesar ca instrumentul falsificat ori folosit să fie dintre
cele vizate în mod oficial de autorităţile unui stat străin, adică să privească un instrument de autentificare
sau marcare folosite, potrivit legii de autorităţile unui stat străin, iar instrumentul falsificat să aibă
aptitudinea de a putea fi luat ca un instrument de autentificare oficială.
451
c) Urmarea imediată. Falsificarea de instrumente de autentificare străine, precum şi folosirea acestora
au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică, stare rezultată din aptitudinea
instrumentului de a reda, în mod fals, amprenta unuia oficial, adevărat dintre cele folosite de autorităţile
unui stat străin.
d) Raportul de cauzalitate între acţiunea de falsificare a unei ştampile, sigiliu sau a unui instrument de
marcat străin ori de folosire a acestora şi creare a unei stări de pericol pentru încrederea publică este
întotdeauna evidentă şi nu are nevoie de un probatoriu special.
Falsificarea de instrumente de autentificare străine ori folosirea acestora constituie infracţiune numai
când se săvârşeşte cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. Aceasta presupune ca făptuitorul să ştie că
instrumentul falsificat este unul dintre cele folosite de autorităţile unui stat străin şi să urmărească sau să
accepte falsificarea ori folosirea acestora cunoscând că este falsificat.
Mobilul şi scopul au relevanţă numai în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei.
A. Forme
b) Tentativa este incriminată numai în cazul infracţiunii de falsificare de instrumente de autentificare
străine [art. 317 alin. (3) coroborat cu art. 319 C. pen.], nu şi în cazul infracţiunii de folosire de asemenea
instrumente.
c) Consumarea falsificării de instrumente de autentificare străine, sub cele două variante, are loc în
momentul în care a fost realizată urmarea imediată adică s-a creat starea de pericol pentru încrederea
publică, ca urmare a falsificării acestor instrumente sau folosirii lor.
Nu este exclus ca activitatea de falsificare de instrumente de autentificare străine ori folosirea acestora să
aibă loc succesiv, adică asupra mai multor instrumente de autentificare străine, caz în care va putea exista
un concurs real omogen sau eterogen de infracţiuni.
B. Sancţionare
În cazul săvârşirii infracţiunii de falsificare de instrumente de autentificare străine, pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. În ipoteza săvârşirii infracţiunii de folosire de instrumente de
autentificare străine false, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda.
Sunt supuse confiscării speciale instrumentele de autentificare străine false, precum şi materialele
folosite la autentificarea acestora, potrivit art. 112 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
*1) Al. Boroi, Drept penal, Partea specială, Conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
p. 459.
ART. 320
Falsul material în înscrisuri oficiale
Falsul material în înscrisuri oficiale este incriminat în art. 320 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă
agravată.
Varianta tip [art. 320 alin. (1)] constă în falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a
subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice.
452
Varianta agravată [art. 320 alin. (2)] există când fapta descrisă la varianta tip a fost săvârşită de un
funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Aşa cum rezultă din conţinutul normei de incriminare, falsul material în înscrisuri oficiale este un mod
ilicit de confecţionare sau de modificare a unui înscris oficial pentru a-l face să aibă, aparent, însuşirile şi
efectele probatorii ale unui înscris oficial adevărat.
Din acest considerent, falsul material în înscrisuri oficiale se impune a fi incriminat şi sancţionat pentru
că are aptitudinea de a aduce atingere încrederii pe care oamenii o acordă înscrisurilor oficiale, înscrisuri
care, în condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii umane, sunt indispensabile pentru formarea şi
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de tot felul.
Este în afara oricărei îndoieli că pătrunderea în arena relaţiilor sociale a unor înscrisuri oficiale false
atrage inevitabil o neîncredere publică în orice înscrisuri oficiale similare, impunând efectuarea de cercetări
dificile care de multe ori sunt infructuoase şi conduc la afectarea relaţiilor sociale în sectorul în care ar
apărea înscrisurile oficiale false*1).
a) Obiectul juridic generic al grupului de infracţiuni de fals în înscrisuri oficiale îl constituie fasciculul
de relaţii sociale ce iau naştere în jurul şi datorită încrederii publice în înscrisurile cu valoare probatorie şi
generatoare de consecinţe juridice*2).
b) Obiectul juridic special al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale îl formează relaţiile
sociale bazate pe încrederea publică acordată autenticităţii şi veridicităţii înscrisurilor oficiale*3) sau în
realitatea şi autenticitatea înscrisurilor oficiale*4). Cum însă majoritatea relaţiilor sociale include în
mecanismul lor folosirea de înscrisuri oficiale, s-ar putea spune că prin incriminarea şi sancţionarea falsului
material în înscrisuri oficiale sunt ocrotite aproape toate relaţiile sociale*5). La varianta agravată
identificăm şi un obiect juridic secundar care constă în relaţiile referitoare la buna desfăşurare a activităţii
de serviciu.
c) Obiectul material. Când falsul material se comite prin alterarea unui înscris oficial preexistent, acest
înscris are, în acelaşi timp, şi caracterul de obiect material al infracţiunii. În cazul contrafacerii (plăsmuirii
unui înscris oficial), când pentru realizarea acestuia sunt folosite materiale (hârtie, cerneală, tuş etc.) care,
inserându-se în produsul infracţiunii (înscrisul oficial fals), păstrează însă caracterul de obiect material al
infracţiunii, deoarece asupra acestor materiale s-a efectuat acţiunea de falsificare (plăsmuire).
Înscrisurile oficiale falsificate, plăsmuite sau alterate sunt din această cauză socotite întotdeauna şi ca
obiect material al infracţiunii, indiferent dacă au fost falsificate în totalitate sau numai în parte, dacă falsul
priveşte conţinutul înscrisului ori semnătura acestuia sau modul de autentificare, de certificare sau de
atestare care însoţeşte înscrisul.
Noţiunea de „înscris oficial” este definită în art. 178 alin. (2) C. pen. Potrivit acestui text, „înscris
oficial” este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176
(autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează
bunurile proprietate publică) ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) (persoana care exercită un
serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului
ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public); sau care aparţine unor
asemenea persoane. După cum se observă, în raport cu legea penală, constituie înscrisuri oficiale două
categorii de înscrisuri: cele care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 C. pen.
ori de la o persoană prevăzută în art. 175 alin. (2) C. pen. şi cele care aparţin unor asemenea persoane.
Din prima categorie fac parte înscrisurile care sunt întocmite, emise sau confirmate de o autoritate
publică, instituţie publică sau de o altă persoană juridică dintre cele care administrează sau exploatează
bunuri proprietate publică ori de o persoană care exercită un serviciu de interes public în condiţiile legii.
Oricare dintre aceste înscrisuri trebuie să provină de la o persoană juridică sau fizică dintre cele menţionate
453
mai sus, competentă a-l emite, trebuie să poarte ştampila sau sigiliul acelei persoane juridice sau fizice,
precum şi semnătura celui care l-a emis.
În cazul înscrisurilor care trebuie întocmite cu respectarea altor formalităţi prevăzute în mod imperativ
de lege, de care depinde însăşi valabilitatea lor, este necesar să fie îndeplinite şi aceste formalităţi.
Din cea de-a doua categorie fac parte înscrisurile depuse sau înregistrate la o persoană juridică dintre
cele prevăzute la art. 176 C. pen. sau la o persoană care exercită un serviciu de interes public potrivit art.
175 alin. (2) C. pen., indiferent dacă emană de la o persoană publică sau de la un particular.
Privitor la această a doua categorie de înscrisuri care pot forma obiectul material al infracţiunii de fals
material în înscrisuri oficiale în doctrina penală s-au exprimat două opinii. Într-o primă opinie*6) se susţine
că în categoria de înscrisuri ce aparţin unuia dintre persoanele la care se referă art. 178 alin. (2) teza a II-a
C. pen. se include orice înscris care intră în posesia sa; într-o a doua opinie*7) se apreciază că în această
categorie pot intra doar acele acte care vizează organizarea internă şi modul concret de lucru şi care au
semnificaţie juridică, precum registre, procese-verbale, foi de pontaj, state de plată etc., toate aparţinând
prin destinaţie, intrinsec, respectivei persoane de drept public.
În susţinerea acestei păreri se aduce ca argument faptul că astăzi, când libertatea de opinie şi dreptul de
liberă exprimare nu mai sunt restricţionate, este posibil, şi exemple sunt numeroase, ca unele persoane să
depună la autorităţi sau la alte instituţii publice cereri, memorii etc., cu conţinut insultător, injurios,
denigrator, care, odată înregistrate, să capete caracter de „înscris oficial”, categorie juridică ce ar rămâne
lipsită de orice semnificaţie şi, deopotrivă, de conţinutul atribuit de legiuitor.
Legea asimilează cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
consecinţe juridice [art. 320 alin. (3) C. pen.].
Dacă înscrisul nu face parte din categoria înscrisurilor oficiale, ci a celor sub semnătură privată, fapta nu
va constitui fals material în înscrisuri oficiale (art. 320 C. pen.), ci fals în înscrisuri sub semnătură privată
(art. 322 C. pen.).
În acest sens, practica judiciară a decis că „falsificarea de borderouri de achiziţie şi de facturi fiscale de
către administratorul unei societăţi comerciale întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals sub
semnătură privată, iar nu ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals deoarece
societăţile comerciale nu intră sub incidenţa prevederilor art. 176 C. pen., iar înscrisurile emise de
societăţile comerciale nu sunt înscrisuri oficiale în sensul art. 178 alin. (2) C. pen.*8).
a) Subiectul activ nemijlocit la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, varianta tip, poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale, mai puţin un funcţionar public care să fi
săvârşit fapta în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, caz în care fapta se încadrează la varianta agravată.
Participaţia la varianta tip este posibilă în toate formele sale.
La varianta agravată, coautori sunt numai persoanele care au calitatea cerută de norma de incriminare la
data comiterii infracţiunii.
Calitatea de funcţionar public a autorului se va răsfrânge asupra infracţiunii însăşi şi, ca atare, sub
aspectul influenţei sale asupra participanţilor, urmează regimul circumstanţelor reale; în consecinţă,
instigatorul şi complicele vor fi consideraţi participanţi la falsul material în înscrisuri oficiale varianta
agravată prevăzută în art. 320 alin. (2) C. pen., dacă au cunoscut sau au prevăzut calitatea autorului de
funcţionar public, iar fapta a fost săvârşită în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ale acestuia*9).
Dacă numai instigatorul şi complicele au calitatea de funcţionar public, iar autorul nu o are, aceştia vor fi
încadraţi la varianta tip a infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
Dacă falsul material al unui înscris oficial se realizează prin aplicarea unui sigiliu fals sau unei ştampile
false, cel care a folosit sigiliul sau ştampila falsă va răspunde penal ca subiect activ a două infracţiuni: fals
material în înscrisuri oficiale şi folosire de instrumente oficiale false, în concurs*10).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale este autoritatea publică, instituţia
publică sau o altă persoană juridică, dacă administrează sau exploatează bunurile proprietate publică ori o
454
persoană dintre cele la care se referă art. 175 alin. (2) C. pen., căreia i se atribuie în mod mincinos înscrisul
oficial fals. Dacă înscrisul falsificat a cauzat prejudicii patrimoniale sau morale unei alte persoane fizice
sau juridice şi aceasta poate deveni subiect pasiv efectiv al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
a) Elementul material constă într-o acţiune de falsificare, în mod material, a unui înscris oficial.
Acţiunea de falsificare poate fi executată prin contrafacere, adică prin confecţionarea, prin imitarea
scrierii sau a semnăturii înscrisului oficial, ori prin alterare, adică modificarea în orice fel a înscrisului.
Contrafacerea scrierii, în cazul înscrisurilor oficiale, nu înseamnă imitarea înscrisului, cu atât mai mult
cu cât înscrisurile oficiale sunt, de regulă, dactilografiate sau tehnoredactate, ci înseamnă a reproduce
conţinutul pe care îl are, în mod obişnuit un asemenea înscris adevărat*11). De exemplu, o diplomă falsă
trebuie să aibă conţinutul unei diplome adevărate, un permis de conducere fals trebuie să aibă menţiunile
unui permis de conducere adevărat, un proces-verbal de constatare trebuie să conţină menţiunile unui astfel
de act, o carte de identitate trebuie să conţină elementele unui astfel de act etc.
Dacă înscrisul falsificat nu conţine menţiunile pe care le are respectivul înscris adevărat, acel înscris nu
poate avea aparenţa unui înscris adevărat.
Contrafacerea semnăturii pe un înscris oficial adevărat sau plăsmuit înseamnă aplicarea unei semnături
care să aibă aparenţa că ar fi a aceluia ce trebuie să semneze, cu arătarea în paranteză sau sub semnătură a
numelui şi prenumelui pretinsului semnatar.
În multe cazuri, semnătura falsă este însoţită şi de amprenta unei ştampile false.
Alterarea unui înscris oficial presupune denaturarea materială a conţinutului său fie prin adăugiri ori
modificări de cifre sau date, fie prin ştersături, fie, în sfârşit, prin aducere în stare de ilizibilitate a unor părţi
din înscrisul oficial prin pătare, decolorare etc.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de fals material în înscrisuri
oficiale trebuie îndeplinite două cerinţe esenţiale. Prima cerinţă se referă la faptul că înscrisul trebuie să
facă parte din categoria înscrisurilor oficiale, adică înscrisuri întocmite de persoanele juridice prevăzute în
art. 176 C. pen. sau de o persoană prevăzută în art. 175 C. pen. ori care aparţin unor asemenea persoane
(juridice sau fizice).
A doua cerinţă este ca înscrisul oficial falsificat să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice în
cazul în care ar fi folosit. Cerinţa este îndeplinită din momentul ce înscrisul falsificat are aparent
caracteristicile unui înscris oficial adevărat şi ar putea, prin folosire, produce aceleaşi efecte ca şi acesta din
urmă.
Când falsul priveşte un înscris oficial perimat, cerinţa esenţială nu este îndeplinită, întrucât un asemenea
înscris, chiar veridic, nu poate produce consecinţe juridice.
Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul alterării unui înscris oficial nul*12). Totuşi, atunci când cauza de
nulitate nu este atât de evidentă, încât să poată fi observată de îndată de către cel căruia se adresează
înscrisul, fapta poate produce consecinţe juridice şi, în acest caz, poate constitui infracţiunea de fals
material în înscrisuri oficiale*13).
c) Urmarea imediată specifică infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale constă într-o stare de
pericol care se creează prin contrafacerea sau alterarea înscrisului pentru obiectul juridic al infracţiunii,
adică pentru relaţiile sociale a căror formare şi normală desfăşurare se bazează pe încrederea publică ce se
acordă înscrisurilor oficiale.
Urmarea imediată se consideră produsă chiar dacă înscrisul falsificat nu este de o factură desăvârşită,
atât timp cât acest înscris ar putea fi utilizat şi acceptat ca valabil.
Dacă falsitatea înscrisului este însă vizibilă ori uşor de sesizat (ştersături evidente, adăugiri scrise în mod
vizibil etc.), urmarea imediată nu este cu putinţă să se producă, fapta nu va constitui decât o încercare
nereuşită de a falsifica.
455
d) Raportul de cauzalitate. Pentru ca starea de pericol să fie socotită ca produs al unei acţiuni de
falsificare trebuie să se constate că între starea de pericol şi acţiunea de falsificare există o legătură de
cauzalitate. Dacă nu se constată existenţa legăturii de cauzalitate, nu va putea exista nici infracţiunea de
fals material în înscrisuri oficiale.
a) Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al acestei infracţiuni este intenţia, care
presupune ca făptuitorul să-şi fi dat seama că prin falsificarea materială a unui înscris oficial creează o stare
de pericol pentru încrederea pe care trebuie să o inspire un astfel de înscris şi să fi urmărit sau acceptat
producerea acestuia.
b) Mobilul şi scopul nu sunt elemente obligatorii ale laturii subiective. Acestea trebuie cunoscute pentru
că au relevanţă în aprecierea în concret a gravităţii faptei şi la individualizarea pedepsei.
În practica judiciară infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale este reţinută în mod corect. Astfel,
s-a decis*14) că există această infracţiune în cazul în care făptuitorul plăsmuieşte în întregime sau parţial
un înscris oficial ori întocmeşte o copie a unui act inexistent; sau lipeşte o filă a permisului de conducere
original pe copertele unui alt permis de conducere valabil pentru categoriile A, B, C şi E, deşi făptuitorul
nu avea permis decât pentru categoria B; ori contraface amprenta unei ştampile CEC pe un libret; sau
modifică datele unui abonament de călătorie pe CFR. Constituie, de asemenea, fals material în înscrisuri
oficiale semnarea în fals a numelui destinatarului unui mandat poştal pentru a încasa contravaloarea; sau
modificarea conţinutului unei declaraţii autentificate, precum şi a încheierii notarului public.
Nu există infracţiune de fals material în înscrisuri oficiale dacă funcţionarul public a antedatat un referat
care exprima realitatea, iar modificarea datei nu era de natură a atrage vreo consecinţă juridică; ori dacă a
adăugat pe un certificat de studii menţiunea „gr. II”, deşi aceasta nu era, în principiu, susceptibilă să
producă astfel consecinţe juridice*15).
A. Forme
a) Actele pregătitoare, deşi posibile şi necesare în săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri
oficiale, nu sunt incriminate. Ele pot avea valoare de acte de complicitate, dacă au fost efectuate de o altă
persoană decât autorul şi au servit acestuia la săvârşirea infracţiunii.
b) Tentativa este incriminată [art. 320 alin. (4)] şi poate fi săvârşită în oricare dintre modalităţile
normative prevăzute în art. 32 alin. (1) C. pen.
c) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care executarea acţiunii de falsificare a fost
desăvârşită şi a produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol prin realizarea unui înscris oficial
fals, care prezintă însă aparent toate însuşirile unui înscris adevărat.
B. Sancţionare
Falsul material în înscrisuri oficiale varianta tip [art. 320 alin. (1)] se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani, iar varianta agravată [art. 320 alin. (2) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5
ani.
Tentativa la această infracţiune, în ambele sale variante, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
norma de incriminare pentru forma consumată care se reduce la jumătate.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi la varianta tip poate fi aplicată dacă
instanţa constată că, faţă de gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară, iar la varianta agravată se aplică obligatoriu.
Când instanţa penală declară că un înscris oficial este fals, va proceda cu ocazia executării hotărârii,
potrivit dispoziţiilor art. 580 C. pr. pen.
456
*2) C. Duvac, Drept penal, Partea specială, vol. II, p. 53.
*3) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 556; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 683; P. Dungan,
T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 297.
*6) O.A. Stoica, Drept penal, partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 337.
*8) ICCJ, s. pen., Dec. pen. nr. 2412 din 4 mai 2004, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe
anul 2004, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 813; În acelaşi sens, a se vedea C. Ap. Cluj, Dec. pen. nr.
456/2002, în Buletinul Jurisprudenţei 2002, p. 512.
*9) V. Papadopol, în T. Vasiliu ş.a., op. cit., 7, p. 250.
*11) V. Papadopol, în T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 251–252.
*13) O.A. Stoica, op. cit., p. 338; T. Toader, op. cit., 2008, p. 363.
*14) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 246–247.
ART. 321
Falsul intelectual
Falsul intelectual este incriminat în art. 321 C. pen. într-o singură variantă, care constă în falsificarea
unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea
atribuţiunilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin
omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.
Falsul intelectual este denumit astfel întrucât, în raport cu falsul material în înscrisuri oficiale, alterarea
adevărului nu priveşte materialitatea înscrisului în forma şi sursa acestuia, ci numai menţiunile şi
constatările cuprinse în textul înscrisului oficial întocmit de funcţionarul public în exercitarea atribuţiunilor
de serviciu*1).
Întotdeauna, la falsul intelectual înscrisul oficial este, din punct de vedere material, regulat şi legal,
falsitatea priveşte însă faptele şi împrejurările despre care înscrisul oficial este chemat să facă probă.
Datorită specificului său, falsul material în înscrisuri oficiale se constată, de regulă, pe calea unei
expertize grafice, pe când în cazul falsului intelectual, expertiza nu poate fi utilizată, folosindu-se alte
mijloace de probă.
În concepţia legiuitorului penal, falsul intelectual are o mai mare gravitate decât falsul material în
înscrisuri oficiale pentru că este de natură să aducă atingere, în subsidiar, şi relaţiilor sociale referitoare la
buna desfăşurare a activităţii de serviciu.
a) Obiectul juridic special al falsului intelectual este identic cu obiectul juridic special al falsului
material în înscrisuri oficiale. La ambele infracţiuni, fiind vorba de falsificarea unui înscris oficial, fapta
aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuie să o inspire un asemenea
înscris.
457
Falsul intelectual este săvârşit de un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiunilor de serviciu şi
aduce atingere, în subsidiar, şi relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurarea a activităţii de serviciu*2).
b) Obiectul material al infracţiunii de fals intelectual este înscrisul oficial falsificat, care, ca şi la falsul
material, devine în parte şi produsul infracţiunii.
În ceea ce priveşte categoria juridică a înscrisurilor oficiale, facem trimitere la cele arătate la obiectul
material al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, cu sublinierea că, în cazul falsului intelectual,
obiectul material al infracţiunii este un înscris oficial care emană de la o autoritate publică, instituţie
publică sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică ori de la
o persoană prevăzută la art. 175 alin. (2) C. pen., competente să emită astfel de înscrisuri şi care, din
punctul de vedere al condiţiilor de formă şi al materialităţii scrierii, este un înscris valabil.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals intelectual poate fi numai un funcţionar public care
săvârşeşte fapta în exercitarea atribuţiunilor de serviciu.
Prin „funcţionar public”, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) C. pen., se înţelege persoana care, cu titlu
permanent sau temporar cu sau fără remuneraţie: exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul
legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; exercită o funcţie de
demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în
cadrul unei regii autonome, al unui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau
majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. În temeiul art. 175 alin.
(2) C. pen., este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, şi persoana care exercită un serviciu
de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Dacă întocmirea înscrisului intră în competenţa unui colectiv, pot fi coautori ai falsului intelectual toţi
membrii colectivului (de exemplu, fals intelectual săvârşit într-un raport de expertiză întocmit de o comisie
de experţi numiţi în acest sens, dacă aceştia au hotărât şi au scris date, fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului).
Falsul intelectual este susceptibil de a fi săvârşit în forma instigării sau complicităţii ori în forma
participaţiei improprii*3).
b) Subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică sau o altă persoană juridică dintre cele care
administrează sau exploatează bunurile proprietate publică ori o persoană dintre cele la care se referă art.
175 alin. (2) C. pen. în cadrul căreia sau cărora s-a săvârşit falsul, deoarece prestigiul şi autoritatea acestora
sunt puse în pericol prin funcţionarul public ca angajat al lor.
Falsul intelectual afectează, în primul rând, încrederea pe care publicul o acordă înscrisurilor oficiale de
felul celui falsificat şi, în al doilea rând, intereselor persoanelor juridice sau fizice de la care emană
înscrisul. În mod implicit, falsul intelectual face să scadă încrederea publică în corectitudinea funcţionarilor
publici sau a persoanelor care exercită un serviciu de interes public.
Un înscris care conţine un fals intelectual poate aduce atingere şi unei persoane la care acesta s-ar referi.
Prin urmare, un subiect pasiv eventual poate fi şi o persoană ale cărei interese pot fi atinse prin comiterea
falsului intelectual.
a) Elementul material constă în acţiunea de falsificare a unui înscris oficial în conţinutul său fie prin
atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea de a insera unele date
sau împrejurări, care ar fi trebuit să fie constatate.
Falsul intelectual este o infracţiune comisivă, dar, aşa cum rezultă din conţinutul legal al acestuia, poate
fi săvârşit şi prin omisiune (inacţiune).
458
În cazul atestării unor fapte necorespunzătoare adevărului, făptuitorul întocmeşte înscrisul, trece în
cuprinsul acestuia, în mod mincinos, adică altfel decât în realitate, o anumită faptă sau împrejurare despre
care înscrisul este destinat să facă probă, prezentând-o astfel ca fiind în deplină concordanţă cu realitatea.
În practica judiciară s-a decis că există fals intelectual săvârşit prin atestarea unor fapte
necorespunzătoare adevărului dacă funcţionarul public întocmeşte un proces-verbal de contravenţie nereal
sau consemnează un fapt neadevărat, şi anume că la constatarea contravenţiei a asistat şi o altă
persoană*4); ori dacă medicul a eliberat un certificat de deces fără să fi examinat cadavrul şi fără a fi
constatat personal cauza morţii*5); sau fapta inculpaţilor (viceprimar şi, respectiv, secretar al primăriei
unei comune) de a fi eliberat unei persoane, în lipsa unei hotărâri a comisiei pentru aplicarea Legii nr.
18/1991 – singura abilitată să decidă în această privinţă – o adeverinţă prin care se atestă, în mod nereal, că
s-a anulat procesul-verbal de punere în posesie a părţii vătămate asupra unui teren, adeverinţă pe care
persoana beneficiară a depus-o la instanţa de judecată, dobândind câştig de cauză într-un proces de
servitute*6).
În cazul săvârşirii falsului intelectual prin omisiune, funcţionarul public, întocmind înscrisul, nu trece în
cuprinsul acestuia date sau împrejurări care, faţă de ceea ce era chemat să constate acel înscris, trebuiau
menţionate. În practica judiciară s-a considerat că săvârşeşte falsul intelectual prin omisiune oficiantul
poştal care omite să înregistreze în registrul de evidenţă mandatul poştal primit şi a cărui valoare şi-a
însuşit-o; ori funcţionarul de la administraţia financiară care omite să completeze duplicatele sau
triplicatele chitanţelor eliberate unor persoane pentru sumele încasate, cu scopul de a însuşi acele sume*7).
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de fals intelectual este
necesară constatarea a două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă impune ca atestarea neadevărată sau omisiunea vădită să se fi produs cu prilejul
întocmirii înscrisului oficial de către funcţionarul competent. Alterarea sau denaturarea conţinutului
înscrisului oficial după întocmirea sa nu mai este posibilă decât prin fals material.
A doua cerinţă se referă la faptul că atestarea neadevărată sau omisiunea voită să fie săvârşită în cadrul
şi cu ocazia exerciţiului atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.
În norma de incriminare a falsului intelectual legiuitorul nu a mai prevăzut cerinţa ca falsificarea
înscrisului oficial să fie de natură să producă unele consecinţe juridice. Aceasta deoarece includerea
cerinţei în conţinutul infracţiunii ar fi fost de prisos, din moment ce înscrisul, din punctul de vedere al
condiţiilor de formă şi al competenţei celui care l-a emis, este un înscris valabil, iar conţinutul său nu
corespunde realităţii.
c) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, pericolul
rezultând din întocmirea unui înscris oficial fals.
Urmarea imediată specifică falsului intelectual se produce în momentul în care înscrisul este perfectat,
adică semnat şi întărit cu sigiliul sau ştampila cuvenită. Dacă înscrisul nu este perfectat, din vreo cauză
independentă de voinţa celui care l-a întocmit, lipsind urmarea imediată, fapta va constitui o tentativă la
infracţiunea de fals intelectual*8).
d) Raportul de cauzalitate. Între elementul material, în oricare dintre modalităţile sale normative, şi
urmarea imediată trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate care, cel mai adesea, rezultă
din materialitatea faptei, adică din constatarea existenţei acesteia.
a) Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al infracţiunii de fals intelectual este intenţia.
Intenţia trebuie să existe atât în cazul în cazul fapta este săvârşită prin acţiune (atestare mincinoasă), cât şi
în cazul în care fapta este comisă prin inacţiune (omiterea neîngăduită). Că este aşa rezultă din faptul că
legiuitorul a introdus expresia „cu ştiinţă”, ceea ce a lăsat în afara oricărei îndoieli că şi atunci când fapta se
săvârşeşte prin omisiune forma de vinovăţie este intenţia.
Dacă expresia „cu ştiinţă” în cazul falsului intelectual prin omisiune se justifică în Codul penal anterior,
pentru a marca o excepţie de la regula prevăzută în art. 19 alin. (3) C. pen. anterior, potrivit căreia „fapta
459
constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul
când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie”, această expresie în conţinutul art. 321 C. pen. nu
mai apare ca necesară pentru că legiuitorul, în noua lege penală, consacră regula în temeiul căreia „fapta
comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres” [art. 16 alin. (6) teza a
II-a].
b) Mobilul şi scopul au relevanţă numai pentru individualizarea pedepsei.
A. Forme
Falsul intelectual, deşi poate fi săvârşit şi prin omisiune, rămâne o infracţiune comisivă, ceea ce
înseamnă că activitatea infracţională, în cazul falsului intelectual, este susceptibilă de toate formele de
săvârşire.
a) Actele pregătitoare, deşi posibile în modalitatea atestării unor fapte necorespunzătoare adevărului, nu
sunt incriminate.
b) Tentativa la infracţiunea de fals intelectual, modalitatea comisivă, există atunci când executarea
activităţii de falsificare a început, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauze independente de
voinţa făptuitorului.
Pentru a se reţine tentativa la infracţiunea de fals intelectual, trebuie să se constate că executarea
începută avea aptitudinea de a crea urmarea imediată.
Tentativa la această infracţiune este incriminată potrivit art. 321 alin. (2) C. pen.
c) Consumarea infracţiunii de fals intelectual are loc în momentul în care se termină întocmirea
înscrisului oficial fals, adică în momentul în care înscrisul este perfectat prin semnare şi aplicarea ştampilei
sau a sigiliului. În acest moment se produce şi starea de pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să
o inspire orice înscris oficial.
Nu are relevanţă, sub aspectul existenţei infracţiunii, dacă înscrisul fals a fost ori nu folosit.
B. Sancţionare
Infracţiunea de fals intelectual se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Limitele pedepsei sunt similare cu acelea ale falsului material în înscrisuri oficiale, varianta agravată,
când fapta este săvârşită de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu [art. 320 alin. (2)].
Tentativa la infracţiunea de fals intelectual se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani şi 6 luni.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă instanţa constată
că, faţă de gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este
necesară.

*2) În acelaşi sens, a se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 689; O.A. Stoica, op. cit., p.
339; C. Duvac, op. cit., p. 66.
*3) CSJ s. pen., Dec. nr. 153/1999, în RDP nr. 1/1999, p. 140; în acelaşi sens, a se vedea CSJ, s. pen.,
Dec. nr. 829/1999, în RDP nr. 1/2001, p. 141–142.
*4) G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală..., op. cit., p. 249.
*6) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1088/1998, în V. Papadopol, Culegere de practică judiciară
penală, 1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 2.
*7) T. Toader, op. cit., 2008, p. 366.
ART. 322
460
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
În art. 322 C. pen. falsul în înscrisuri sub semnătură privată este incriminat într-o singură variantă, care
constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320
sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în
vederea producerii unei consecinţe juridice.
Înscrisul sub semnătură privată are valoare de probă împotriva persoanei care a semnat acel înscris şi în
avantajul persoanei care a obţinut înscrisul, de aceea, falsificarea lui înseamnă alterarea adevărului operată
asupra unui lucru (entitate) care are legal însuşiri probatorii.
Este un adevăr că înscrisul sub semnătură privată, privit în individualitatea lui, interesează numai pe
subiecţii raportului juridic la care se referă, dar tot un adevăr este şi faptul că înscrisurile sub semnătură
privată, privite în ansamblul lor, interesează încrederea publică şi deci aduc atingere acestei valori sociale.
Dacă legea penală nu ar încrimina fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, puterea probatorie a
acestor înscrisuri ar deveni cu totul aleatorie, iar relaţiile sociale privind încrederea ce trebuie acordată
acestor înscrisuri ar suferi o gravă atingere*1).
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuie
să o inspire înscrisurile sub semnătură privată. Prin urmare, prin incriminarea falsului în înscrisuri sub
semnătură privată, valoarea socială ocrotită este tot încrederea publică, numai că, de data aceasta,
încrederea publică nu priveşte înscrisurile oficiale, ci înscrisurile sub semnătură privată.
b) Obiectul material îl formează înscrisul sub semnătură privată falsificat. Ca şi la celelalte infracţiuni
precedente de fals în înscrisuri, înscrisul falsificat constituie şi produsul infracţiunii.
Legea nu explică ce se înţelege prin înscris sub semnătură privată, dar în art. 178 alin. (2) C. pen. se
defineşte înscrisul oficial ca fiind orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se
referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparţine unor asemenea persoane.
Luând în seamă aceste dispoziţii putem defini înscrisurile sub semnătură privată ca fiind acele înscrisuri
care emană de la alte persoane juridice decât cele menţionate în art. 176 C. pen. ori de la alte persoane
decât cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen., care poartă o semnătură şi este susceptibil de a produce
efecte juridice.
Sunt, în acest sens, înscrisuri sub semnătură privată: înscrisurile neautentificate, care cuprind manifestări
de voinţă ale unei persoane particulare referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial sau de altă
natură (de exemplu, acte de vânzare, testamente olografe, chitanţe, contracte de închiriere); acte prin care
se constată operaţii comerciale efectuate de diferite persoane, în general, toate actele private de natură să
constituie baza unei pretenţii, să servească la constatarea unui drept ori care fac să prezume un drept sau să
cauzeze un prejudiciu.
În practica judiciară s-a decis că falsificarea unor acte contabile ale unei societăţi comerciale private,
prin modificări, ştersături ori adăugiri şi folosirea lor la întocmirea evidenţelor contabile constituie
infracţiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată*2); ori falsificarea etichetelor aplicate
mărfurilor*3).
Dacă înscrisurile sub semnătură privată sunt autentificate se convertesc în înscrisuri oficiale.
461
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată poate fi orice
persoană care are o anumită pricepere sau dexteritate în operaţiunile de contrafacere sau alterare ori de
atestare a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori de a omite inserarea unor date sau
împrejurări. Fapta poate fi săvârşită de o pluralitate de subiecţi activi (coautori, instigatori, complici) sub
forma participaţiei penale proprii*4) sau improprii*5).
b) Subiectul pasiv – cert sau eventual – al infracţiunii este persoana, fizică sau juridică, ale cărei
interese materiale sau morale au fost ori ar putea fi atinse prin folosirea înscrisului sub semnătură privată
fals.
a) Elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este alcătuit din două
acţiuni săvârşite succesiv, şi anume:
– falsificarea înscrisului sub semnătură privată în vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau
art. 321, adică prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod; ori prin
atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea cu ştiinţă de a insera
unele date sau împrejurări, şi
– folosirea înscrisului falsificat ori încredinţarea sa, spre folosire, altei persoane*6).
Contrafacerea scrierii înseamnă imitarea, reproducerea frauduloasă a scrierii unui act, pentru a face să se
creadă că scrierea, astfel cum a fost imitată, este cea originală şi exprimă voinţa autorului actului.
Contrafacerea subscrierii înseamnă imitarea semnăturii persoanei care trebuia să semneze actul, dacă nu
ar fi fost falsificat.
Alterarea unui înscris sub semnătură privată înseamnă modificarea materială a redactării textului unui
asemenea înscris, prin adăugiri, înlocuiri, ştersături, în orice mod, de cifre, cuvinte, fraze sau chiar prin
utilizarea unor procedee de juxtapunere (cum ar fi aducerea unei hârtii cu semnătură originală şi lipirea ei
pe partea de jos a textului dactilografiat).
Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului presupune a prezenta în conţinutul înscrisului, în mod denaturat, fapta sau
împrejurările asupra căreia poartă atestarea.
Omisiunea cu ştiinţă de a insera în conţinutul înscrisului unele date sau împrejurări are loc în cazul în
care făptuitorul trece sub tăcere aceste date sau împrejurări deşi ele trebuie să fie constatate în acel înscris.
Acţiunea de falsificare, indiferent de modalitatea sub care se înfăptuieşte, constituie element material al
infracţiunii numai dacă autorul, după executarea falsului, foloseşte el însuşi înscrisul ori îl încredinţează
altei persoane, dar cu finalitatea bine precizată de a-l folosi.
Numai săvârşirea cumulativă, dar în mod succesiv, a ambelor acţiuni dă naştere infracţiunii.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca falsificarea unui înscris sub semnătură privată, urmată de folosirea
acestuia ori de încredinţarea lui altei persoane spre a-l folosi, să poată cădea sub incidenţa legii penale este
necesar ca înscrisul falsificat să aibă un conţinut cu relevanţă juridică (semnătură, data redactării), să fie apt
de a produce consecinţe juridice, să aibă putere probatorie, adică să fie susceptibil de a proba, chiar şi
numai într-o anumită măsură, faptul în dovedirea căruia este invocat.
O scriere fără relevanţă juridică, fără semnătură sau fără altă posibilitate de a fi atribuită unei persoane,
nu poate constitui obiectul unui fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Înscrisul poate fi redactat în limba română sau în orice altă limbă.
c) Urmarea imediată. Caracteristica infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în
crearea unei stări de pericol privitoare la încrederea pe care publicul o acordă valorii probante a
înscrisurilor sub semnătură privată.
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de falsificare a înscrisului urmată de folosirea sau de
încredinţarea spre folosire a acestuia şi starea de pericol trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
462
Dacă înscrisul fals a ajuns să fie folosit prin altă împrejurare decât prin fapta voită a făptuitorului sau a
unei persoane căruia i-a fost încredinţat înscrisul spre folosire, lipsind legătura de cauzalitate, nu se poate
vorbi de latura obiectivă a infracţiunii.
a) Forma de vinovăţie specifică infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este intenţia, care
trebuie să privească atât acţiunea de falsificare, cât şi acţiunea consecutivă de folosire a înscrisului fals de
către făptuitor sau de încredinţare a acelui înscris unei alte persoane spre folosire, în vederea realizării unei
consecinţe juridice. Întrucât în cazul infracţiunii subiectul acţionează în vederea unui anumit scop –
producerea unei consecinţe juridice – intenţia nu poate fi decât calificată.
b) Mobilul şi scopul urmărit de autor nu sunt relevante pentru existenţa infracţiunii, ci pentru
individualizarea pedepsei. De aceea, instanţa trebuie să se ocupe de scopul imediat prevăzut de lege –
producerea unei consecinţe juridice –, iar nu şi de scopul final avut în vedere de infractor, care poate fi, de
exemplu, dobândirea unui folos ilicit, producerea unei pagube altei persoane etc.
Elementul subiectiv al infracţiunii este realizat şi în cazul când falsul a fost săvârşit pentru dovedirea
unui fapt adevărat, fiindcă un înscris falsificat creează totdeauna o stare de pericol pentru încrederea
publică; împrejurarea va fi considerată însă ca o circumstanţă atenuantă judiciară*7).
A. Forme
a) Actele pregătitoare, deşi posibile şi de multe ori inevitabile, nu sunt incriminate de lege. Ele pot avea
valoare de acte de complicitate anterioară când sunt executate de o altă persoană şi au folosit autorului la
săvârşirea infracţiunii.
b) Tentativa. Datorită specificului elementului material, tentativa la infracţiunea de fals în înscrisuri sub
semnătură privată nu poate exista decât după începerea executării acţiunii subsecvente (de folosire sau de
încredinţare a înscrisului spre folosire). Împrejurarea că făptuitorul nu s-a folosit de înscrisul fals şi nici nu
l-a încredinţat altuia spre folosire echivalează cu desistarea voluntară de la activitatea infracţională [art. 34
alin. (1) teza I C. pen.].
Există tentativă la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în cazul în care făptuitorul a
încercat să se folosească de înscris, dar nu a reuşit sau a încercat să-l încredinţeze unei alte persoane, dar
aceasta l-a refuzat ori l-a denunţat.
c) Consumarea infracţiunii are loc de îndată ce s-a produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de
pericol prin săvârşirea acţiunii subsecvente de folosire de către făptuitor a înscrisului fals în vederea
producerii unei consecinţe juridice sau de încredinţare a înscrisului unei alte persoane în vederea aceleiaşi
finalităţi.
d) Epuizarea. În practica judiciară*8) s-a admis că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură
privată poate fi săvârşită în formă continuată. S-a reţinut că inculpatul a falsificat, prelungind termenul de
valabilitate a delegaţiilor de la o parohie, pentru a colecta bani de la enoriaşi în vederea construcţiei unei
catedrale şi apoi a prezentat-o la şapte persoane de la care a primit suma totală de 9,8 milioane lei vechi, pe
care şi-a însuşit-o.
În motivarea instanţei se precizează că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este o
infracţiune complexă cuprinzând două fapte penale, respectiv falsificarea înscrisului în vreunul dintre
modurile prevăzute în norma de incriminare a falsului material în înscrisuri oficiale şi uzul de fals, ca faptă
distinctă. În realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale inculpatul a uzat în mod repetat de delegaţia
falsificată, ceea ce atrage forma continuată a întregii infracţiuni, neavând relevanţă că acţiunea de fals s-a
operat într-un singur act.
Credem că această soluţie nu mai poate fi compatibilă cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) C. pen., care în
definiţia infracţiunii continuate introduce condiţia unicităţii subiectului pasiv.
463
Totuşi, apreciem că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată poate fi săvârşită în formă
continuată (de exemplu, un angajat al unei societăţi comerciale care face mai multe deplasări în interesul
acelei societăţi să consemneze în raportul de deplasare date necorespunzătoare adevărului şi să încaseze
sume de bani necuvenite), când distingem şi un moment al epuizării.
B. Sancţionare
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Potrivit art. 67 alin. (1) C. pen., instanţa de judecată poate aplica şi pedeapsa complementară a interziceri
exercitării unor drepturi, dacă o apreciază ca fiind necesară, luând în seamă gravitatea concretă a faptei,
împrejurările săvârşirii acesteia şi persoana infractorului.
Tentativa se pedepseşte.

*3) Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 598/1998, în RDP nr. 3/1999, p. 133.
*4) C. Ap. Iaşi, Dec. pen. nr. 942 din 6 decembrie 2001, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de
practică pe anul 2001, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 170–175.
*5) C. Ap. Târgu-Mureş, s. pen., Dec. nr. 54/R/2003, în Dreptul nr. 7/2004, p. 193–194.
*8) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 205 din 17 martie 2004, în Buletinul jurisprudenţei, Semestrul
II/2003, Semestrul I/2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 50.
ART. 323
Uzul de fals
Uzul de fals este incriminat în art. 323 C. pen. într-o singură variantă, care constă în folosirea unui
înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe
juridice.
Este un adevăr că unele înscrisuri falsificate, în special cele oficiale, produc efecte în mod automat, de
îndată ce au fost întocmite. Totuşi, uzul de fals este o cale ilicită de activare a înscrisurilor false; dacă nu s-
ar săvârşi uzul de fals infracţiunile de fals, în multe cazuri, ar rămâne o ameninţare fără urmări concrete.
De aici şi justificarea incriminării uzului de fals.
După cum se observă din formularea normei de incriminare, uzul de fals este o activitate subsecventă,
prin care înscrisurile false devin mijlocul de săvârşire a infracţiunii de uz de fals. Infracţiunea de uz de fals
constituie deci, în raport cu infracţiunile de fals, o faptă penală subsecventă derivată şi corelativă; derivată,
pentru că este necesară o prealabilă falsificare a înscrisului; corelativă, fiindcă existenţa faptei de uz de fals
depinde de infracţiunea de fals.
a) Obiectul juridic special este diferit, după cum uzul de fals priveşte un înscris oficial sau un înscris
sub semnătură privată*1).
Astfel, dacă înscrisul fals folosit este un înscris oficial, obiectul juridic special al uzului de fals este
identic cu cel al falsului în înscrisuri oficiale, iar dacă înscrisul folosit este un înscris sub semnătură privată,
464
obiectul juridic special al infracţiunii de uz de fals este identic cu cel al falsului sub semnătură privată.
Această diferenţiere a obiectului juridic special determină şi o diferenţiere a periculozităţii sociale a faptei;
folosirea unui înscris oficial fals prezintă, în raport cu folosirea unui înscris sub semnătură privată, o
gravitate mai mare, în abstract, materializată prin limita maximă specială a pedepsei care este mai ridicată.
b) Obiectul material al infracţiunii de uz de fals este înscrisul fals folosit de făptuitor în vederea
producerii unei consecinţe juridice. Înscrisul fals, care poate fi un înscris oficial sau sub semnătură privată,
constituie, totodată, şi mijlocul de săvârşire a infracţiunii.
Noţiunile de „înscris oficial” şi de „înscris sub semnătură privată” au înţelesul explicat cu prilejul
examinării infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale (a se vedea comentariul de la art. 320 C. pen.,
II, 2b) şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată (a se vedea comentariul de la art. 321 C. pen., II, b).
Înscrisul fals formează obiectul material al uzului, chiar dacă s-ar prezenta o copie legalizată sau
fotografiată a originalului; copia va fi socotită ca un mijloc de săvârşire a infracţiunii, în măsura în care
folosirea sa este admisă.
Din moment ce un înscris folosit este defăimat ca fals, trebuie să fie prezentat originalul, acesta fiind
propriu-zis obiectul material al infracţiunii, obiect asupra căruia se vor efectua cercetările pentru aflarea
adevărului.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de a răspunde
penal.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 323 C. pen. cu cele ale art. 322 C. pen. rezultă că în cazul înscrisurilor
sub semnătură privată, dacă persoana care se foloseşte de înscrisul fals este însăşi falsificatorul, acesta nu
va fi socotit ca subiect activ nemijlocit al infracţiunii de uz de fals, ci ca subiect activ al infracţiunii de fals
în înscrisuri sub semnătură privată; uzul de fals în acest caz este absorbit ca cerinţă esenţială în conţinutul
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În cazul în care falsificatorul unui înscris oficial (a unui fals material sau intelectual) face uz de înscrisul
falsificat de el, săvârşeşte un concurs de infracţiuni de conexitate (infracţiunea de fals material sau
intelectual şi uzul de fals).
Uzul de fals poate fi săvârşit în participaţie penală (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de uz de fals este, în primul rând, societatea ca titular al încrederii
publice în înscrisurile oficiale sau sub semnătură privată, ca valoare socială, iar, în al doilea rând, persoana
juridică sau fizică ale căror interese au fost sau ar putea fi lezate prin folosirea înscrisului falsificat.
a) Elementul material al infracţiunii de uz de fals constă în acţiunea de folosire a unui înscris fals
oficial sau sub semnătură privată. Nu este de conceput săvârşirea infracţiunii de uz de fals fără preexistenţa
unui înscris falsificat susceptibil de a produce consecinţe juridice.
„A folosi” un înscris fals înseamnă a-l prezenta, a-l utiliza, a-l înfăţişa unei autorităţi publice, instituţii
publice sau altei persoane juridice ori unei persoane care exercită un serviciu de interes public pentru care a
fost învestită de autorităţile publice, ca dovadă a conţinutului său aparent.
În lipsa unei limitări legale, folosirea unui înscris fals se poate efectua în orice mod: prin depunerea în
original, ca act doveditor, la o acţiune în justiţie sau la o cerere adresată unei instituţii publice, prin
invocarea în arătarea temeiurilor unei acţiuni sau cereri şi ataşarea unei copii prin prezentarea cu prilejul
întocmirii unui înscris oficial sau efectuării unei operaţii de plată, ori de legitimare sau de participare la un
concurs de admitere ori ocuparea unui post etc.
Folosirea înscrisului fals trebuie să fie efectivă, simpla deţinere a unui astfel de înscris nu constituie
infracţiunea de uz de fals. În acest sens s-a pronunţat şi practica judiciară. Astfel, instanţa a decis că
465
infracţiunea de uz de fals nu poate fi reţinută în sarcina însoţitorului unui transport care, primind un înscris
falsificat destinat să servească la justificarea transportului în eventualitatea unui control, a ţinut acest
înscris asupra sa pe tot parcursul transportului, fără a-l fi prezentat vreunui organ de control*2); de
asemenea, nu există uz de fals dacă o persoană, fiind chemată în judecată civilă, are asupra sa, în instanţă,
un act fals cu care ar putea să combată pretenţiile reclamantului, însă nu-l înfăţişează judecătorilor şi nu-l
depune la dosar*3).
Acţiunea de folosire trebuie să privească un înscris fals. Dacă înscrisul nu este fals, ci folosit fără drept,
fapta nu constituie uz de fals. Astfel, nu realizează elementul material al acestei infracţiuni fapta de a
prezenta, în justificarea unei activităţi ilicite, a unui înscris cu conţinut real, eliberat de o unitate
competentă, însă altei persoane*4).
b) Cerinţă esenţială. Pentru ca acţiunea de folosire a înscrisului fals să întregească latura obiectivă a
infracţiunii se cere ca înscrisul fals folosit să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice, adică de a
servi ca probă*5). De aceea, folosirea unui înscris fals care a fost anterior declarat printr-o hotărâre ca fals
nu constituie un uz în sensul legii penale atât timp cât nu mai poate servi ca probă.
Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul unui înscris fals deteriorat care nu poate fi reconstituit şi căruia îi
lipseşte partea pe care se pretinde că a existat semnătura sau sigiliul oficial, întrucât înscrisul nu poate servi
ca probă.
În practica judiciară, în mod justificat s-a reţinut uzul de fals în cazul în care inculpatul a folosit un
certificat eliberat de administraţia financiară în care se menţiona, neconform cu realitatea, că figurează în
evidenţele fiscale cu un imobil pentru care a plătit impozit din 1963 – în vederea producerii unei consecinţe
juridice: obţinerea unei hotărâri judecătoreşti civile prin care să se constate că, pe baza uzucapiunii, a
devenit proprietarul imobilului*6); ori a prezentat poliţiei un permis de conducere falsificat sau a prezentat
în vederea transferării la o altă unitate un carnet de muncă falsificat*7); ori a depus o adeverinţă falsă de
vechime în muncă pentru a putea ocupa un post*8).
Instanţele de judecată au pronunţat soluţii diferite referitoare la încadrarea juridică a faptei de folosire, cu
vinovăţie, de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea verificării unui autoturism adus din
străinătate în scopul înmatriculării acestuia*9). Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie s-a pronunţat în recurs în
interesul legii prin Decizia nr. XIX/2006*10), în sensul că o astfel de faptă constituie infracţiunea de uz de
fals prevăzută în art. 291 C. pen. anterior (corespondent în actuala reglementare cu art. 323 C. pen.).
c) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru aflarea adevărului şi deci pentru justa
soluţionare a acţiunii sau a cererii în susţinerea sau combaterea căreia se invocă înscrisul fals. Această stare
de pericol se produce în momentul în care făptuitorul pretinde ca acţiunea sau cererea respectivă să fie
soluţionată în sensul înscrisului de care se foloseşte.
În doctrina penală s-a susţinut că urmarea imediată a laturii obiective a infracţiunii de uz de fals nu este
realizată când înscrisul fals depus la un dosar este retras înainte de a se păşi la cercetarea şi soluţionarea
cauzei sau când cel care l-a prezentat declară că nu înţelege să se folosească de acel înscris (desistare
voluntară)*11).
Într-o opinie diferită se apreciază că uzul de fals consumându-se în momentul prezentării descrierii sau
invocării înscrisului, manifestarea de voinţă ulterioară, în sens contrar, nu ar putea avea efectul unei
desistări voluntare, adică a unei cauze exoneratoare de răspundere penală. De asemenea, se mai susţine că
autorii primei opinii restrâng în mod nejustificat sensul noţiunii de „folosire”, care nu poate fi altul decât
cel din limbajul comun, iar, pe de altă parte, că oricum prin depunerea la dosar a unui act falsificat, ca
temei al unei acţiuni, falsificatorul chiar a pretins ca acţiunea sa să fie soluţionată în raport cu conţinutul
acelui înscris.
Credem că această din urmă opinie corespunde mai bine voinţei legiuitorului exprimată în norma de
incriminare a uzului de fals.
Pentru existenţa infracţiunii de uz de fals nu se cere producerea vreunui prejudiciu efectiv. Totuşi, uzul
de fals, în anumite condiţii, poate să genereze prejudicii patrimoniale.
466
d) Raportul de cauzalitate. În folosirea efectivă a înscrisului fals şi producerea urmării imediate există
întotdeauna o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de principiu, din materialitatea faptei.
a) Forma de vinovăţie, în cazul infracţiunii de uz de fals, este intenţia. Intenţia constă în hotărârea
preexistentă, deci directă, de a uza de un înscris cunoscând că acest înscris este fals; în afară de aceasta,
mai este necesar ca, prin săvârşirea faptei, autorul ei să urmărească producerea unei consecinţe juridice,
adică realizarea unui scop imediat, ceea ce denotă că este vorba de o intenţie calificată.
b) Mobilul care stă la baza activităţii infracţionale, precum şi scopul ultim, privind producerea unor
urmări de fapt (ca, de exemplu, obţinerea unui avantaj material, cauzarea unei pagube altei persoane),
urmărit de făptuitor nu prezintă relevanţă pentru realizarea conţinutului infracţiunii de uz de fals, dar de el
se ţine seama la dozarea pedepsei.
A. Forme
a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate. Când actele pregătitoare au fost efectuate de
autorul uzului de fals, acestea sunt absorbite în forma încercată sau consumată a infracţiunii de uz de fals.
Dacă actele pregătitoare au fost executate de o altă persoană decât autorul uzului de fals, acestea pot avea
valoarea de complicitate anterioară.
b) Tentativa, deşi inerentă uzului de fals, fiindcă din momentul folosirii materiale a înscrisului şi până la
prevalarea expresă de acel înscris şi producerea urmării imediate executarea infracţiunii se poate afla în
eventuală stare de tentativă, dar aceasta nu este incriminată, nu intră sub incidenţa legii penale.
c) Consumarea infracţiunii are loc atunci când executarea acţiunii de folosire a înscrisului fals a fost
dusă până la capăt şi s-a produs urmarea imediată. Pentru consumarea infracţiunii nu interesează dacă s-a
produs şi consecinţa juridică pe care făptuitorul a avut-o în vedere la folosirea înscrisului.
Uzul de fals este o infracţiune de consumare imediată, deoarece verbul cu care a fost desemnat elementul
său material indică o acţiune de moment, care se realizează de îndată, iar nu o activitate de durată. De
aceea, toate dispoziţiile privitoare la răspunderea penală a făptuitorului, în cazul uzului de fals, se
raportează la acest specific (avem în vedere termenul de prescripţie a răspunderii penale, aplicarea actelor
de clemenţă etc.).
d) Epuizarea. Uzul de fals poate fi săvârşit în mod repetat în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, caz în
care fapta va constitui o infracţiune continuată (de exemplu, cu aceeaşi procură falsă încasează diferite
sume de bani de la aceeaşi instituţie, ori cu acelaşi raport fals de deplasare autorul obţine mai multe sume
de bani necuvenite de la aceeaşi unitate). Infracţiunea se epuizează când încetează acţiunea de folosire a
înscrisului fals.
B. Sancţionare
Infracţiunea de uz de fals este sancţionată potrivit art. 323 C. pen., cu pedeapsa cu închisoarea de la 3
luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul folosit este oficial, şi cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată. Potrivit art. 67 C. pen., instanţa poate aplica, pe
lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.
Dacă prin infracţiunea de uz de fals s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa
închisorii se poate aplica şi pedeapsa amenzii.
*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 446; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 568; V. Dobrinoiu, N.
Neagu, op. cit., 2011, p. 702.
*2) C. Duvac, op. cit., p. 91.
467
*4) T. Toader, op. cit., p. 371.
*8) M. Basarab şi colaboratorii, op. cit., vol. II, p. 844.
*9) Unele instanţe, considerând că folosirea de acte vamale false la Registrul Auto Român, în vederea
verificării unui autoturism adus din străinătate în scopul înmatriculării ar constitui o formă specială a
evaziunii fiscale, au încadrat o atare faptă în textul art. 273 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al
României.
Alte instanţe, dimpotrivă, au încadrat fapta de folosire a actelor false la RAR în vederea verificării în
scopul înmatriculării unui autoturism adus din străinătate, în textul art. 291 C. pen. anterior, apreciind că o
atare încadrare juridică se impune atunci când actele vamale false sunt folosite pentru producerea unor
consecinţe juridice ce constau în înmatricularea unui autoturism adus din străinătate.
*10) Publicată în M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007.
ART. 324
Falsificarea unei înregistrări tehnice
În art. 324 C. pen. sunt incriminate două fapte: falsificarea unei înregistrări tehnice şi folosirea unei
înregistrări tehnice falsificate.
Falsificarea unei înregistrări tehnice [art. 324 alin. (1)] este fapta persoanei care contraface, alterează
ori determină atestarea unei împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omite înregistrarea unor date sau
împrejurări, urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de încredinţarea acesteia unei alte
persoane spre folosire, în vederea producerii unor consecinţe juridice.
Folosirea unei înregistrări tehnice falsificate [art. 324 alin. (2)] constă în utilizarea unei înregistrări
tehnice falsificate în vederea producerii de consecinţe juridice.
Falsificarea prin diverse metode şi procedee a unor înregistrări tehnice ori omisiunea înregistrării unor
date sau împrejurări urmată de folosirea de către autor a unor asemenea falsuri sau de încredinţarea
acestora unei alte persoane spre folosire în vederea producerii unor consecinţe juridice reprezintă fapte de o
anumită gravitate, care justifică incriminarea lor.
Prin incriminarea acestor fapte legea penală ocroteşte încrederea publică, iar din punct de vedere civil,
apără atât interesele persoanelor, cât şi interesele autorităţilor sau instituţiilor care efectuează înregistrări
tehnice privitoare la unele situaţii de fapt.
Codul penal, după cum se observă, în art. 324 alin. (1), incriminează fapta de falsificare a unei
înregistrări tehnice, ca faptă principală, iar în alin. (2) al aceluiaşi text incriminează fapta de folosire a unei
înregistrări tehnice falsificate în vederea producerii de consecinţe juridice, ca faptă derivată din fapta
principală. Se înţelege că nu este cu putinţă să se comită folosirea unei înregistrări tehnice fără preexistenţa
faptei de falsificare a unei înregistrări tehnice.
Prin urmare, deşi denumirea marginală a art. 324 C. pen. se referă numai la incriminarea principală,
dispoziţiile articolului conţin o pluralitate de infracţiuni, care nu diferă decât prin conţinutul lor, în special
prin latura lor materială.
468
a) Obiectul juridic special al infracţiunii principale (falsificarea unei înregistrări tehnice) şi al celei
derivate (folosirea unei înregistrări tehnice falsificate) îl constituie relaţiile sociale care se bazează pe
încrederea publică acordată unei înregistrări tehnice privind autenticitatea şi realitatea acesteia.
Apărarea acestor relaţii sociale implică apărarea încrederii publice în raport cu adevărul pe care trebuie
să-l exprime înregistrările tehnice efectuate cu diverse aparate de măsură şi înregistrare.
b) Obiectul material îl formează înregistrarea tehnică falsificată, precum şi materialele de care s-a
folosit făptuitorul la realizarea falsului, în cazul infracţiunii principale, iar în ipoteza folosirii înregistrării
tehnice falsificate, obiectul material este însăşi înregistrarea tehnică falsificată care este produsul
infracţiunii principale*1).
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de falsificare a unei înregistrări tehnice poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale şi are priceperea şi dexteritatea în
efectuarea operaţiunilor de contrafacere sau alterare a înregistrării tehnice respective.
În cazul infracţiunii de folosire a unei înregistrări tehnice falsificate, subiect activ nemijlocit poate fi
orice persoană, cu precizarea că dacă persoana care se foloseşte de înregistrarea tehnică falsificată este
însuşi falsificatorul, acesta nu va fi socotit ca subiect activ al acestei infracţiuni pentru că fapta lui de
folosire a înregistrării ori de încredinţare a acesteia unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii
de consecinţe juridice, este absorbită ca cerinţă esenţială în conţinutul infracţiunii de falsificare a unei
înregistrări tehnice.
Ambele fapte incriminate sub denumirea marginală de falsificare a unei înregistrări tehnice sunt
susceptibile de a fi săvârşite în oricare dintre formele sau felurile participaţiei penale.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii principale sau derivate în cazul falsificării unei înregistrări tehnice este
statul, ca titular al valorii sociale ocrotite: încrederea publică. Persoana împotriva căreia este folosită
înregistrarea tehnică falsificată şi care este ameninţată să sufere consecinţele juridice ale înregistrării
tehnice false, în cazul când aceasta ar fi considerată ca adevărată, este subiect pasiv eventual.
a) Elementul material al infracţiunii principale (falsificarea unei înregistrări tehnice) prevăzute în art.
324 alin. (1) C. pen. se realizează prin două activităţi succesive, şi anume:
– falsificarea unei înregistrări tehnice şi
– folosirea de către făptuitor a înregistrării tehnice falsificate ori încredinţarea acesteia unei alte
persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Expresia „înregistrare tehnică” este explicată în art. 324 alin. (3) C. pen. Potrivit acestor dispoziţii, prin
„înregistrare tehnică” se înţelege atestarea unei valori, greutăţi, măsuri ori a desfăşurării unui eveniment,
realizată, în tot sau în parte, în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic omologat şi care este
destinată a proba un anumit fapt, în vederea producerii de consecinţe juridice.
Falsificarea unei înregistrări tehnice se poate face prin contrafacere, alterare ori prin determinarea
atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea înregistrării unor date sau
împrejurări.
Contrafacerea înregistrării tehnice înseamnă imitarea, reproducerea frauduloasă a acesteia pentru a se
crede că înregistrarea tehnică respectivă este cea reală şi exprimă adevărul stării de fapt reţinute.
Alterarea înregistrării tehnice presupune modificarea conţinutului acesteia prin adăugiri, înlocuiri,
ştersături de cifre, cuvinte sau orice alte elemente pe care le conţinea înregistrarea respectivă în forma sa
originală, cu voinţa ca acea înregistrare să treacă drept adevărată, cu posibilităţi minime de detecţie, de
descoperire a modificărilor.
469
Prin „determinarea atestării unei împrejurări necorespunzătoare adevărului” se înţelege acţiunea
de a cauza, a provoca, a pricinui o atestare a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului, adică de a
dovedi, a demonstra, a certifica anumite date sau împrejurări care nu au corespondent în realitate.
Folosirea de către făptuitor a unei înregistrări tehnice falsificate ori încredinţarea acesteia unei alte
persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice presupune întrebuinţarea, utilizarea
unei înregistrări tehnice, pe care, în prealabil, a falsificat-o pentru a naşte, modifica sau stinge drepturi şi
obligaţii.
Elementul material al infracţiunii derivate (folosirea unei înregistrări tehnice falsificate) constă în
acţiunea de folosire de către o altă persoană decât falsificatorul, a înregistrării tehnice falsificate, în vederea
producerii unei consecinţe juridice.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de falsificare a unei înregistrări
tehnice, ca faptă principală, sunt necesare două cerinţe: prima cerinţă este aceea ca înregistrarea tehnică
falsificată sa aibă relevanţă juridică, adică să fie aptă de a produce consecinţe juridice; a doua cerinţă
presupune ca falsificatorul să fi folosit înregistrarea tehnică falsificată sau să o fi încredinţat altei persoane
pentru folosire.
În cazul infracţiunii de folosire a unei înregistrări tehnice falsificate, cerinţa esenţială se referă sau
vizează numai aptitudinea acesteia de a produce consecinţe juridice, de a putea fi invocată ca probă.
c) Urmarea imediată caracteristică infracţiunii de falsificare a unei înregistrări tehnice, fie ca faptă
principală, fie ca faptă derivată, constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică în
autoritatea înregistrărilor efectuate cu dispozitive tehnice omologate.
d) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de falsificare a unei înregistrări tehnice urmată de folosirea
sau încredinţarea acesteia unei alte persoane spre folosire, în cazul faptei principale, ori între acţiunea de
folosire a înregistrării tehnice false, în ipoteza faptei derivate, şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate.
Dacă înregistrarea tehnică falsificată a ajuns să fie folosită prin altă împrejurare decât prin fapta voită a
falsificatorului sau a unei persoane căreia i-a fost încredinţată înregistrarea tehnica falsificată spre folosire,
lipsind legătura de cauzalitate, nu se poate vorbi de latura obiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 324 C.
pen.
a) Forma de vinovăţie care realizează elementul subiectiv al infracţiunii de falsificare a unei înregistrări
tehnice este intenţia.
Intenţia trebuie să privească atât acţiunea de falsificare, cât şi acţiunea consecutivă de folosire a
înregistrării tehnice false de către făptuitor ori de încredinţare a acesteia unei alte persoane spre folosire, în
vederea producerii unei consecinţe juridice. Latura subiectivă implicând o finalitate, săvârşirea faptei cu
intenţie indirectă apare ca exclusă.
În cazul faptei derivate prevăzută în art. 324 alin. (2) C. pen., forma de vinovăţie este tot intenţia directă,
care presupune ca făptuitorul să ştie că înregistrarea tehnică este falsificată şi să urmărească folosirea
acesteia în vederea producerii unei consecinţe juridice.
b) Mobilul şi scopul urmărit de autor nu sunt relevante pentru existenţa infracţiunii. De aceea, instanţa
trebuie să se ocupe numai de scopul imediat prevăzut de lege – producerea unei consecinţe juridice, iar nu
scopul final avut în vedere de autor, care poate fi, de exemplu, dobândirea unui folos ilicit, producerea unei
pagube altei persoane etc.
A. Forme
470
a) Actele pregătitoare, deşi posibile şi de multe ori inevitabile, nu sunt incriminate. Ele pot avea valoare
de acte de complicitate, când sunt efectuate de altă persoană şi dacă au folosit autorului la săvârşirea
infracţiunii.
b) Tentativa, care poate să apară în oricare dintre modalităţile normative, nu este incriminată.
c) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care executarea acţiunii de falsificare a unei
înregistrări tehnice s-a efectuat în întregime, fiind urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de
încredinţarea acesteia unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
În cazul faptei derivate, consumarea acesteia are loc odată cu desăvârşirea acţiunii de folosire a unei
înregistrări tehnice falsificate în vederea producerii unei consecinţe juridice.
d) Epuizarea. Falsificarea unei înregistrări tehnice este susceptibilă de a fi săvârşită în formă continuată,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen., situaţie în care distingem şi un moment
al epuizării acesteia.
B. Sancţionare
Falsificarea unei înregistrări tehnice, ca faptă principală, precum şi folosirea unei înregistrări tehnice
falsificate, ca faptă derivată, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă instanţa constată că, faţă de
gravitatea concretă a infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului această pedeapsă este
necesară.
*1) P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 314.
ART. 325
Falsul informatic
Infracţiunea de fals informatic este reglementată într-o singură variantă tip (art. 325 C. pen.) şi constă în
introducerea, modificarea sau ştergerea, fără drept, de date informatice, precum şi restricţionarea, fără
drept, a accesului la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului în scopul de a fi utilizate în
vederea producerii de consecinţe juridice.
a) Obiectul juridic generic (de grup) este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la încrederea
publică în siguranţa şi fiabilitatea sistemelor informatice, în valabilitatea, integritatea şi autenticitatea
datelor informatice, în întregul proces modern de stocare şi prelucrare automată a acestor informaţii, în
interes public (oficial) sau privat.
b) Obiectul juridic special. Interesul juridic protejat este acela al proprietarului, deţinătorului sau
utilizatorului de drept (legal) al sistemului informatic, dar şi al proprietarului, deţinătorului ori utilizatorului
de drept al datelor informatice, stocate sau vehiculate în respectivul sistem informatic.
c) Obiectul material. Constă în entităţile materiale denumite date informatice, aşa cum au fost acestea
definite de legiuitor în cuprinsul art. 181 alin. (2) (a se vedea comentariul de la art. 181 C. pen.).
471
a) Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal. Manipulările frauduloase de acest gen
sunt, în general, realizate de către iniţiaţi în ştiinţa calculatoarelor ori de persoane care, prin natura
serviciului, au acces la date şi sisteme informatice.
Participaţia este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiectul pasiv special. În cazul acestei infracţiuni, subiectul pasiv va fi persoana fizică sau juridică
prejudiciată în propriile interese şi faţă de care se produc consecinţe juridice (de ordin patrimonial, moral
ori social) în urma contrafacerii datelor informatice.
Subiect pasiv adiacent (secundar) va fi proprietarul, deţinătorul de drept ori utilizatorul autorizat al
sistemului informatic.
Poate exista subiect pasiv secundar în cazul în care datele informatice vizate fals se referă la o persoană
fizică sau juridică, alta decât proprietarul sau deţinătorul de drept al respectivului sistem informatic sau al
datelor informatice afectate.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune alternativă de introducere, modificare sau ştergere
de date informatice ori de restricţionare a accesului la aceste date. Întrucât aceste modalităţi normative au
fost analizate în cadrul infracţiunii de alterare a integrităţii datelor informatice (art. 362 C. pen.), facem
trimitere la explicaţiile de la respectiva subsecţiune.
datelor în ceea ce priveşte capacitatea lor de a funcţiona şi atesta fapte ori situaţii de maniera prevăzută de
persoana care dispune de ele, ajungându-se la o situaţie care corespunde fabricării unor documente false
sau falsificării unor documente autentice.
Cu titlu de exemplu, falsificarea datelor informatice s-ar putea realiza sub următoarele forme:
– inserarea, modificarea sau ştergerea de date în câmpurile unei baze de date existente la nivelul unui
centru de evidenţă informatizată a persoanei, unei bănci sau societăţi de asigurări etc. – prin acţiunea
directă a făptuitorului asupra tastaturii ori prin copierea datelor de pe un suport de stocare extern;
– alterarea documentelor stocate în format electronic, prin modificarea sau ştergerea directă a cuvintelor
etc.
Într-o abordare tehnică mai complexă, falsul informatic va lua una dintre următoarele forme:
– simularea poştei electronice;
– simularea hyperconexiunilor;
– simularea web-ului.
În marea majoritate a acţiunilor de inducere în eroare a utilizatorilor de bună-credinţă, atacatorii
informatici folosesc mesaje bine (atent) elaborate pe care le transmit victimelor prin intermediul serviciilor
de poştă electronică.
Aceste mesaje sunt deseori întâlnite în cazul SPAM-ului sau atunci când, din diferite motive, autorul
caută să îşi ascundă adevărata identitate sau locaţie ori să se substituie unei alte persoane. Pentru a spori
încrederea cititorilor în aceste mesaje, este absolut necesar ca adresele de e-mail folosite să fie cât mai
credibile şi mai apropiate ca formă de cele ale persoanelor fizice sau juridice pe care atacatorii încearcă să
le impersoneze.
În acest context, a apărut şi metoda cunoscută sub numele de Simulare E-mail (orig. E-mail Spoofing),
care, tehnic, este destul de simplu de realizat şi constă în modificarea unor câmpuri de date cu ocazia
creării conturilor de poştă electronică, folosind facilităţile oferite de aplicaţiile de genul „clienţi de e-
mail”*1) sau chiar de sisteme informatice care oferă acces la e-mail prin interfeţe specializate sub formă de
servicii*2).
472
De asemenea, este exploatată şi o vulnerabilitate a protocolului SMTP*3), care nu impune în mod strict
autentificarea unui client (utilizator) în serverul de mesaje, lăsând acestuia „opţiunea” de a negocia
activarea acestei extensii*4).
În practica judiciară locală, dar şi internaţională, cele mai întâlnite metode de realizare a falsului
informatic sunt: simularea hiperconexiunilor şi a web-ului. Folosite „ingenios” alături de ingineria socială,
aceste atacuri sunt cunoscute sub numele de Phishing.
Tehnic, Phishing-ul presupune:
1. Realizarea unor conturi de poştă electronică fictive sau simularea unor conturi reale, cu scopul
inducerii în eroare a utilizatorilor de bună-credinţă asupra expeditorului;
2. Elaborarea unui mesaj adecvat în scopul manipulării utilizatorului de bună-credinţă şi determinarea
acestuia să acceseze, printr-o adresă URL de legătură*5), o anumită pagină web, contrafăcută şi/sau aflată
sub controlul atacatorilor;
3. Crearea unei pagini web false („în oglindă”, clonă etc.), inspirată după o pagină web reală sau
modificarea unei pagini web reale, astfel încât victimele să aibă un fals sentiment de siguranţă şi să
furnizeze date personale, financiare sau confidenţiale, informaţii care sunt „extrase” mai apoi de atacatori şi
folosite ilegal.
Cazurile de Phishing sunt complexe, atât din punct de vedere tehnic, cât mai ales al mijloacelor şi
metodelor folosite, iar organele de urmărire penală se raportează la o singură infracţiune, cea de fals
informatic. O analiză mai atentă asupra faptei, relevă însă că numai două activităţi pot fi privire şi încadrate
juridic ca falsuri informatice, respectiv contrafacerea unei pagini web originale şi, eventual, modificarea
conţinutului câmpului de expediţie al mesajului e-mail de inducere în eroare. Numai aceste două fapte sunt
de natură să producă date necorespunzătoare adevărului şi/sau consecinţe juridice.
În cazul paginii web contrafăcute, consecinţa juridică este reprezentată de atingerea adusă unui drept de
autor, şi anume dreptul rezervat dezvoltatorului paginii sau proprietarului website-ului ţintă (de exemplu, o
instituţie financiar-bancară, un operator de telecomunicaţii etc.).
În ceea ce priveşte adresa de poştă electronică, trebuie reţinut că în spaţiul cibernetic nu există un drept
de preempţiune ori de rezervare a unei anumite combinaţii alfanumerice în raport cu un cont de mail
deschis pe o platformă gratuită şi destinată publicului larg*6). Realizarea în aceste condiţii a unui cont pe
numele unei anumite persoane publice ori a unei instituţii sau organizaţii nu va fi de natură să creeze ab
initio consecinţe juridice, însă folosirea unei astfel de adrese ca mijloc de transmitere a unui conţinut (text,
video, audio etc.) purtător sau generator de consecinţe juridice va conduce implicit la reţinerea falsului
informatic, eventual în concurs cu alte fapte de natură penală (dacă acestea reprezintă concretizări ale
consecinţelor juridice).
Alături de Phishing, care este de departe cea mai mediatizată infracţiune informatică, atacatorii au la
dispoziţie şi alte metode prin care să înşele, de o manieră tehnică mult mai fină, vigilenţa utilizatorilor de
bună-credinţă sau chiar a administratorilor ori responsabililor cu securitatea sistemelor informatice.
Pharming-ul este un tip aparte de atac ce se materializează prin inserarea de date informatice în tabelele
care asignează adrese IP numelor de domenii vizitate (căutate, identificate etc.) cu scopul de a redirecţiona
unui utilizator traficul de date de la o resursă reală/legală (de exemplu, o pagină web a unei instituţii
bancare) spre o alta – de obicei aflată sub controlul atacatorilor. Această metodă exploatează cel mai
adesea vulnerabilităţi legate de software-ul serverelor de tip Sistem Nume de Domeniu (servere DNS*7)).
O cerinţă a existenţei infracţiunii este aceea ca făptuitorul să fi acţionat fără drept. Similar situaţiei din
Capitolul VI al Titlului VII – infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice, în
absenţa unei explicaţii asupra a ceea ce legiuitorul a avut în vedere ca „ilegal”, „neautorizat” sau „fără
drept”, putem considera că definiţia furnizată anterior de Legea nr. 161/2003 este cuprinzătoare (fiind, de
altfel, preluată din textul Convenţiei Consiliului Europei asupra Criminalităţii Informatice, Budapesta,
2001, şi adoptată de marea majoritate a statelor semnatare). În acest sens, acţionează fără drept persoana
care se află într-una dintre următoarele situaţii: a) nu este autorizată în temeiul legii sau al unui contract, b)
depăşeşte limitele autorizării ori c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente,
473
potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfăşura
cercetări ştiinţifice sau de a efectua orice altă operaţiune într-un sistem informatic.
Spre exemplu, va acţiona legitim persoana care, în exercitarea atribuţiilor de funcţionar de securitate IT,
creează o copie a paginii web a organizaţiei pentru care lucrează şi o încarcă pe un server „momeală”
(denumit honeypot) cu scopul de a identifica eventuale vulnerabilităţi ale sistemului exploatate prin atacuri
informatice ori de a studia modul de operare al hackerilor.
Într-o altă situaţie, se va reţine infracţiunea de fals informatic în sarcina persoanei care, într-o reţea
electronică socială*8) (de exemplu, Facebook, LinkedIn etc.) creează un cont fictiv pe numele unei alte
persoane, postând fotografia acesteia (reală sau modificată – de exemplu, într-o ipostază indecentă ori
provocatoare), alături de informaţii personale (reale sau fabricate) care, prin natura lor, pot cauza prejudicii
acesteia sau pot produce inclusiv consecinţe juridice. Deşi acest caz este tipic pentru ceea ce în literatura de
specialitate apare drept „furt de identitate”, lipsa (şi de această dată a) unei reglementări concrete în acest
sens va duce la un efort suplimentar de interpretare folosind prevederile existente.
b) Urmarea imediată constă în obţinerea de date informatice care nu au un corespondent în realitate şi,
prin aceasta, crearea unei stări de pericol pentru încrederea care se acordă acestora şi, în general,
prelucrărilor automate de informaţii.
Totodată, trebuie ca datele necorespunzătoare adevărului astfel obţinute să aibă puterea de a produce
consecinţe juridice, adică sunt apte să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, creând
drepturi şi obligaţii.
Spre exemplu, în cazul unui atac de tip Phishing, prin clonarea paginii web a unei instituţii bancare, chiar
dacă asemănarea dintre cele două variante este ireproşabilă, o posibilă consecinţă juridică ar fi încălcarea
dreptului de autor asupra designului respectivei pagini web prin realizarea unei copii neautorizate. Această
consecinţă juridică se manifestă însă doar atunci când copia respectivei pagini web este afişată public sau
atunci când atacatorii o fac cunoscută prin redirecţionarea traficului de date de la/la (eventualii) utilizatori
de bună-credinţă.
c) Raportul de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie dovedit.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de fals informatic se comite numai cu intenţie directă
calificată prin scop.
În condiţiile inserării, modificării sau ştergerii de date informatice, va exista infracţiune chiar dacă
persoana a alterat adevărul din cuprinsul acestor date cu un scop „legitim” (de exemplu, pentru a crea proba
unei situaţii juridice reale). De asemenea, nu este necesară utilizarea efectivă a acestor date, ci numai
obţinerea lor în vederea realizării scopului propus, şi anume: utilizarea datelor necorespunzătoare obţinute
în vederea producerii unei consecinţe juridice.
A. Forme
Actele de pregătire sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Anumite acte pregătitoare sunt însă
incriminate ca infracţiuni distincte în Capitolul VI – Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi
datelor informatice, al Titlului VII din Codul penal.
Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
Infracţiunea se consideră consumată atunci când făptuitorul a introdus, modificat ori şters în vreun fel
acele date informatice dintr-un sistem ori a restricţionat accesul la respectivele date dacă prin aceasta s-au
produs alte date sau situaţii juridice necorespunzătoare valorii de adevăr iniţiale.
B. Sancţionare
474
În conformitate cu prevederile art. 325 C. pen., fapta de fals informatic se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani.
*1) De exemplu, Microsoft Outlook, Mozilla Thunderbird etc.

*2) De exemplu, Yahoo, Gmail, Hotmail etc.
*3) Engl. SMTP – Simple Mail Transfer Protocol – protocolul de transfer de mesaje.
*4) Standardul RFC 2554.
*5) Adresă URL (uniform resource locator) sau LINK (legătură) – adresă care indică browserului de
internet locaţia resursei (paginii web, serverului etc.) căutate.
*6) Spre exemplu, oricine îşi poate crea o adresă de mail folosind un nume şi o combinaţie de cifre, cum
ar fi maxim.dobrinoiu2014@gmail.com.
*7) Engl. DNS – Domain Name System.
*8) O structură socială virtuală care oferă facilităţi de interacţiune membrilor săi înregistraţi permite
schimbul de mesaje, date sau informaţii personale ori de interes general.
ART. 326
Falsul în declaraţii
Falsul în declaraţii este incriminat într-o singură variantă, care constă în declararea necorespunzătoare
a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci
când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe.
Din conţinutul normei de incriminare rezultă că înscrisul în care se consemnează declaraţia
necorespunzătoare adevărului devine în mod firesc un înscris oficial fals (un fals intelectual derivat din
declaraţia falsă), iar efectele pe care declaraţia oficială consemnată le produce sunt rezultatul unei alterări
de adevăr*1). Din acest considerent, falsul în declaraţii este o faptă de o anumită gravitate care justifică
introducerea în sfera ilicitului penal, pentru că aduce atingere încrederii pe care trebuie să o inspire
înscrisurile oficiale întocmite pe baza declaraţiilor făcute în faţa unui funcţionar public sau a unei unităţi în
care acesta îşi desfăşoară activitatea ori a unei persoane care exercită un serviciu de interes public pentru
care a fost învestită de autorităţile publice.
Este un adevăr că în formarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale, declaraţiile făcute de diferite persoane în
faţa autorităţilor publice, instituţiilor publice sau altor persoane de interes public au, din ce în ce mai mult,
un rol hotărâtor, ele constituind temeinic mijloc de probă, motiv pentru care orice declaraţie falsă
consemnată oficial afectează puternic încrederea pe care oamenii o acordă acestui mijloc de probă şi
provoacă nesiguranţă, nelinişte în sfera relaţiilor sociale.
a) Obiectul juridic special este constituit din relaţiile sociale care privesc încrederea publică în
declaraţiile făcute de către persoanele fizice unui funcţionar public sau unei unităţi în care acesta îşi
desfăşoară activitatea în vederea producerii unor consecinţe pentru sine sau pentru altul, atunci când,
potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea unor consecinţe juridice.
În baza unor astfel de declaraţii se întocmesc acte oficiale cu forţă probantă şi apte de a produce
consecinţe juridice.
475
b) Obiectul material. Falsul în declaraţii se săvârşeşte, de regulă, în mod oral, prin declararea
necorespunzătoare adevărului funcţionarului public sau unei unităţi în care acesta îşi îndeplineşte
atribuţiunile, de către făptuitor, în situaţiile reglementate de lege, caz în care fapta nu are obiect material,
întrucât înscrisul în care se consemnează declaraţia neadevărată este produsul infracţiunii de fals în
declaraţii, iar nu obiectul material al acesteia.
Dacă declaraţia falsă este făcută de făptuitor în scris, această declaraţie va forma obiectul material al
infracţiunii de fals în declaraţii.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals în declaraţii poate fi orice persoană responsabilă
penal şi care este îndreptăţită să facă declaraţia în faţa autorităţilor publice sau a unităţilor abilitate să emită
înscrisuri oficiale*2).
Infracţiunea nu poate fi săvârşită în participaţie penală sub forma coautoratului pentru că fiecare
persoană face declaraţia în nume propriu. Dacă declaraţia falsă făcută de autor este susţinută de către alte
persoane care cunosc caracterul fals al declaraţiei, acele persoane vor fi complici la infracţiune.
Funcţionarul public care consemnează declaraţia falsă şi întocmeşte actul oficial în baza acesteia,
necunoscând caracterul fals al declaraţiei, nu va răspunde penal, el fiind un auxiliar extrapenal.
Dacă funcţionarul public care consemnează declaraţia, cunoscând falsitatea acesteia, nu sesizează
organele de urmărire penală, va fi socotit autor al infracţiunii de omisiunea sesizării, prevăzută în art. 267
C. pen.*3).
În doctrina penală s-a exprimat opinia că în ipoteza în care funcţionarul public, cunoscând falsitatea
declaraţiei o consemnează într-un act oficial, va putea răspunde pentru un concurs de infracţiuni: omisiunea
sesizării organelor judiciare şi complicitate la fals în declaraţii. În susţinerea acestei opinii se aduce ca
argument faptul că este greu a nega orice relevanţă penală a faptei funcţionarului public de a fi consemnat
totuşi declaraţia, atribuindu-i astfel valoare probantă, deşi ştia că nu corespunde adevărului, şi de a-l aşeza
astfel pe acesta, sub raportul răspunderii penale, pe acelaşi plan cu alt funcţionar public care nu a întreprins
personal nimic ilicit, în afara faptului de a fi omis să sesizeze organele de urmărire penală pentru săvârşirea
infracţiunii de care a luat cunoştinţă*4).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de fals în declaraţii este autoritatea publică sau unitatea abilitată să
emită înscrisuri oficiale în baza unei declaraţii din partea unei persoane capabile şi îndreptăţite, potrivit
legii, să dea acea declaraţie.
Subiect pasiv al acestei infracţiuni este şi o persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi sau interese au
fost afectate ca urmare a aprecierii consecinţelor juridice produse efectiv de declaraţia falsă.
a) Elementul material constă în acţiunea de a face o declaraţie necorespunzătoare adevărului unei
persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C. pen. sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Declaraţia poate fi făcută oral sau scris, simplă sau cu explicaţii, spontană sau la cerere, în limba română
sau într-o limbă străină, prin traducător oficial, la sediul autorităţii sau unităţii abilitate sau în afara
acesteia, dacă funcţionarul public se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu într-un asemenea loc.
Declaraţia orală trebuie să fie făcută personal, cea scrisă poate fi transmisă printr-o a treia persoană, care va
atesta semnătura declarantului. Când legea prevede o anumită procedură, declaraţia se va face cu
respectarea acelei proceduri.
În mod normal (dacă se face în formă scrisă) trebuie semnată, iar dacă autorul declaraţiei refuză, acest
lucru trebuie consemnat în procesul-verbal întocmit de către funcţionarul public în baza declaraţiei.
476
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca acţiunea de a face o declaraţie necorespunzătoare adevărului unui
funcţionar public sau unei instituţii în care acesta îşi desfăşoară activitatea să devină element material al
infracţiunii de fals în declaraţii, trebuie constatată îndeplinirea a două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială impune ca declaraţia necorespunzătoare adevărului să fie dintre acelea care
potrivit legii sau împrejurărilor serveşte la producerea vreunei consecinţe juridice. Nu este de conceput
săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii fără preexistenţa vreunuia dintre acele cazuri în care simpla
declaraţie a unei persoane, făcută în faţa unui funcţionar public competent să primească astfel de declaraţii,
este producătoare de consecinţe juridice. Fără preexistenţa acestei posibilităţi de drept ori de fapt,
declaraţiile ar fi simple manifestări verbale, lipsite de orice eficienţă juridică.
Aptitudinea declaraţiei de a produce consecinţe juridice decurge, în primul rând, din lege; legea este cea
care stabileşte, de regulă, obligativitatea declaraţiei, condiţiile şi termenele în care trebuie făcută şi îi
determină efectele; în al doilea rând, aptitudinea declaraţiei poate decurge din anumite împrejurări de fapt,
cel mai adesea neprevăzute, cum este cazul situaţiilor excepţionale (forţă majora, stare de necesitate), care
nu îngăduie întârzieri pentru luarea în considerare a unor declaraţii.
Pentru a asigura conformitatea declaraţiei cu adevărul şi deci eficienţă juridică a acesteia, legea obligă
uneori pe funcţionarul public chemat să primească declaraţia să atragă atenţia persoanei care o face asupra
consecinţelor penale ale unei declaraţii necorespunzătoare adevărului*5).
Inaptitudinea unei declaraţii de a produce consecinţe juridice există şi în ipoteza în care declaraţia a fost
făcută în faţa unui funcţionar public necompetent să ia o astfel de declaraţie*6). Aceeaşi situaţie se impune
şi dacă declaraţia este făcută de o persoană incapabilă sau o persoană a cărei voinţă a fost constrânsă şi nu a
putut să se exprime în mod liber.
Nu este generatoare de efecte juridice şi nu poate face incidente dispoziţiile art. 326 C. pen. o declaraţie
care, deşi consemnată într-un înscris, este supusă unei verificări anterioare obligatorii a conţinutului său.
A doua cerinţă esenţială impune ca declaraţia să nu fie supusă reglementării speciale cu privire la
veridicitatea ei. Dispoziţiile art. 326 C. pen. vor fi aplicabile numai dacă declararea necorespunzătoare
adevărului nu cade sub incidenţa altei norme de incriminare. În acest caz, se va face aplicarea unei reguli
care guvernează concursul de texte, şi anume principiul specialităţii. De exemplu, declararea
necorespunzătoare adevărului făcută de martor într-o cauză penală, civilă sau în orice altă cauză în care se
ascultă martori face să devină incidente dispoziţiile art. 273 C. pen., care incriminează mărturia
mincinoasă; sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, cunoscând că aceasta este nereală, realizează conţinutul infracţiunii de inducere în eroare a
organelor judiciare, prevăzută în art. 268 C. pen.; declaraţiile vamale nereale sunt supuse sancţionării
Codului vamal etc.
c) Urmarea imediată. Constă în producerea stări de pericol pentru încrederea publică în adevărul pe
care trebuie să-l reprezinte o declaraţie dată în condiţiile cerute de lege. Din economia textului art. 326 C.
pen. nu rezultă că o declaraţie falsă trebuie să fie urmată de întocmirea unui document oficial care, prin
consecinţă, va fi fals. Se cere doar ca o asemenea declaraţie falsă să fie făcută „în vederea producerii unei
consecinţe juridice” şi că ea să servească „pentru producerea acelei consecinţe”.
În sens contrar, se înţelege că dacă declaraţia nu are o oarecare aptitudine sau, chiar dacă o are, nu i se dă
o asemenea urmare, funcţionarul o consideră neadevărată şi nu o consemnează, ori dacă declarantul o
retrage mai înainte de a i se da o urmare, condiţiile de existenţă a infracţiunii nu vor subzista.
d) Raportul de cauzalitate. La infracţiunea de fals în declaraţii legătura de cauzalitate între acţiunea de
declarare necorespunzătoare a adevărului făcută de o persoană funcţionarului public în condiţiile legii şi
urmarea imediată care presupune crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să o
reprezinte o asemenea declaraţie rezultă din materialitatea faptei, nefiind nevoie să fie special dovedită.
a) Forma de vinovăţie proprie infracţiunii de fals în declaraţii, aşa cum rezultă din formularea normei
de incriminare, este intenţia directă, întrucât în conţinutul acesteia se prevede că acţiunea făptuitorului de
477
declarare necorespunzătoare adevărului se face în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine
sau pentru altul, neavând relevanţă dacă, în concret, aceste consecinţe s-au produs ori nu efectiv.
Aceasta înseamnă ca autorul falsului în declaraţii în momentul când face declaraţia să ştie că aceasta este
neconformă cu realitatea şi să urmărească producerea unei consecinţe juridice.
b) Mobilul nu este o cerinţă a laturii subiective, are însă relevanţă la individualizarea pedepsei. Scopul
urmărit de făptuitor, şi anume ca declaraţia să fie făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice
pentru el sau pentru altul, constituie un element obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii de fals în
declaraţii şi caracterul de intenţie calificată.
În practica judiciară*7) sunt aplicate corect şi unitar dispoziţiile care incriminează falsul în declaraţii.
Astfel, s-a decis că există fals în declaraţii atunci când declaraţia orală neadevărată a fost consemnată în
scris de funcţionarul public competent ori a determinat încheierea unui act oficial; sau dacă făptuitorul
declară neadevărat, în faţa organelor de poliţie că a pierdut buletinul de identitate, deşi în realitate îl
abandonase în mâna unui ofiţer de poliţie, care îl reţinuse pentru cercetarea unei infracţiuni; sau dacă
declară mincinos că nu primeşte nicio altă pensie, deşi este pensionar I.O.V.R.; ori că a uitat cifrul casetei
automate de pe peronul gării, solicitând să i se predea bagajele, deşi nu-i aparţineau; falsul în declaraţii
exclude uzul de fals.
De asemenea, constituie fals în declaraţii completarea şi depunerea la Administraţia Financiară a
deconturilor privind TVA, prin înscrierea unor venituri nereale, în vederea producerii unor consecinţe
juridice, respectiv rambursării acestei taxe, şi nu infracţiunea de fals intelectual, cum în mod greşit se
reţinuse la judecata în fond şi în recurs*8); ori când cu ocazia dezbaterii la notariat a unei succesiuni,
inculpata declară că este unica moştenitoare a defunctei, deşi ştia că mai are o nepoată aflată în
străinătate*9).
Pe de altă parte, instanţele au apreciat că nu sunt generatoare de consecinţe juridice şi nu pot duce la
reţinerea infracţiunii de fals în declaraţii, susţinerile neadevărate ale reclamantului dintr-o acţiune civilă,
deoarece ele sunt supuse unei verificări anterioare, obligatorii a conţinutului lor de către instanţă, iar părţile
din proces au dreptul de a contesta cele susţinute de reclamant şi de a face proba contrarie*10); nu
constituie fals în declaraţii nici fapta conducătorului auto de a prezenta la controlul efectuat de poliţist un
permis de conducere anulat ca urmare a declarării acestuia pierdut, ci infracţiunea de uz de fals dacă
permisul anulat are caracterul unui act fals care a fost folosit în vederea producerii de consecinţe
juridice*11); la fel, nu constituie fals în declaraţii fapta inculpatului care, în momentul autentificării actului
de constituire a unei societăţi comerciale, a declarat în faţa notarului că este cetăţean ungur cu domiciliul în
Budapesta, el fiind cetăţean român de naţionalitate maghiară, cu domiciliul în Braşov, deoarece declararea
unei cetăţenii şi a unui domiciliu nereale nu a avut nicio relevanţă asupra constituirii societăţii şi
autentificării actului de constituire*12).
O problemă controversată în doctrină şi jurisprudenţă a fost aceea dacă declaraţia necorespunzătoare
adevărului făcută în faţa notarului este sau nu infracţiune de fals în declaraţii*13). Dispoziţiile art. 326 C.
pen., în noua sa formulare în raport cu dispoziţiile art. 292 C. pen. anterior, rezolvă legal această problemă
atât timp cât notarul public este considerat funcţionar public.
Cu privire la existenţa falsului în declaraţii în ipoteza în care făptuitorul declară neadevărat că nu există
piedici legale la căsătorie, deşi era căsătorit, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară au fost exprimate
opinii contradictorii*14).
Astfel, într-o primă opinie*15), însuşită şi de practica judiciară*16), s-a susţinut că dacă falsul în
declaraţii a produs consecinţa juridică pe care a avut-o în vedere făptuitorul şi dacă această consecinţă,
datorită falsei declaraţii constituie o infracţiune (de exemplu: înşelăciune, bigamie), se vor aplica regulile
de la concursul de infracţiuni.
Într-o a doua opinie*17) se consideră că acţiunea de încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană
căsătorită implică în mod necesar ascunderea existenţei căsătoriei anterioare şi deci efectuarea unei
declaraţii de căsătorie ce nu corespunde adevărului, astfel că fapta de a face declaraţii necorespunzătoare
adevărului prin ascunderea existenţei căsătoriei anterioare se absoarbe în mod natural în conţinutul laturii
478
obiective a infracţiunii de bigamie, motiv pentru care inculpatul nu ar putea fi condamnat şi pentru
infracţiune de fals în declaraţii.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că prima opinie este cea corectă, întrucât, în situaţia pe care o
examinăm, declaraţia neadevărată a produs, pe lângă consecinţa imediată (denaturarea adevărului în faţa
unui funcţionar public în condiţiile art. 326 C. pen.) şi o altă consecinţă, şi anume încheierea unei alte
căsătorii, devenind astfel aplicabile prevederile art. 38 alin. (2) C. pen. privitoare la concursul formal de
infracţiuni.
Susţinerea în favoarea celei de a doua opinii a existenţei unei absorbiri naturale a falsului în declaraţii în
infracţiunea de bigamie nu are un suport real, pentru că absorbţia naturală presupune o unitate pe care fapta
o realizează de la sine, obligatoriu, prin natura lucrurilor şi indiferent de orice reglementare juridică (de
exemplu, omorul include lovirea şi vătămarea corporală), or, în cazul bigamiei, declaraţia
necorespunzătoare adevărului produce consecinţe, contribuind la consumarea acesteia, nu de la sine, prin
natura lucrurilor, ci numai pentru că legea organizează într-un anumit mod încheierea căsătoriei (obligând
ca în prealabil, să dea o declaraţie cu privire la existenţa sau inexistenţa unei căsătorii anterioare
nedesfăcută). Aşadar, bigamia nu absoarbe, natural, falsul în declaraţii, ci formează cu aceasta un concurs
formal de infracţiuni.
A. Forme
a) Actele premergătoare şi tentativa. Infracţiunea de fals în declaraţii, fiind o infracţiune comisivă
intenţionată, poate fi săvârşită printr-o activitate infracţională care să parcurgă etapa pregătitoare ori de
executare începută, dar rămasă în formă de tentativă sau executarea să ajungă în faţa consumării sau
epuizării. Actele pregătitoare şi tentativa, deşi sunt posibile, legea penală nu le incriminează, întrucât
făptuitorul se poate desista oricând până la consumarea faptei de fals în declaraţii, aşa încât reprimarea
acestor forme nu ar fi justificată, neprezentând o gravitate care să reclame includerea lor în sfera ilicitului
penal.
Când actele pregătitoare la falsul în declaraţii au fost efectuate de o altă persoană, iar autorul s-a folosit
de ele în săvârşirea infracţiunii, acestea pot avea valoare de acte de complicitate anterioară.
b) Consumarea faptei de fals în declaraţii are loc în momentul în care declaraţia a fost legal consemnată
şi s-a creat astfel urmarea imediată, adică starea de pericol pentru valoarea socială a încrederii publice şi
pentru respectul adevărului, atâta timp cât existenţa declaraţiei false poate declanşa producerea de
consecinţe juridice realizate în mod ilicit, neavând relevanţă dacă acestea s-au produs ori nu efectiv.
c) Epuizarea. Falsul în declaraţii poate, în unele situaţii excepţionale, să îmbrace şi forma infracţiunii
continuate când să cunoască şi un moment al epuizării care coincide ultimului act din componenţa
activităţii infracţionale. Aceasta posibilitate este confirmată de practica judiciară*18), unde instanţa de
judecată a decis că fapta inculpatului care, pentru obţine o locuinţă în centrul civic al Municipiului
Bucureşti, în perioada 28 ianuarie 1988–27 februarie 1990, a dat mai multe declaraţii scrise, prezentate atât
la Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi la ICRAL Berceni, în care a arătat în mod neadevărat că locuieşte
într-o garsonieră de 10 mp, împreună cu soţia, mama şi doi copii minori, deşi avea şi o locuinţă proprietate
personală, era divorţat, iar soţia şi copiii, încredinţaţi acesteia, locuiau în altă parte, constituie infracţiune de
fals în declaraţii, comisă în mod continuat, deoarece inculpatul a dat la diferite intervale de timp toate
aceste declaraţii în realizarea unui scop unic.
B. Sancţionare
Falsul în declaraţii, potrivit art. 326 C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
479
În temeiul art. 67 C. pen., instanţa poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi, dacă se constată că, faţă de gravitatea concretă a infracţiunii, împrejurările în care a fost comisă
ori persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

*2) V. Dobroinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 708; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 572.
*4) V. Papadopol, în T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 296–297.
*5) C. Duvac, op. cit., p. 104.
*8) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1864/2005 în Culegerea de practică judiciară penală pe
2005, p. 178.
*11) C. Ap. Iaşi, Dec. pen. nr. 277/2005 în Buletinul Jurisprudenţei 2005, p. 100.
*12) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 23 din 12 ianuarie 2004, în Buletinul Jurisprudenţei, Semestrul
II/2003, Semestrul I/2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 50.
*14) C. Duvac, op. cit., p. 103.
*16) Jud. Satu Mare, Sent. pen. nr. 23 din 1982, în RRD nr. 2/1983, p. 56, notă de D. Aniţaş.
*17) D. Aniţaş, Notă la Sentinţa penală nr. 23/1983 a Jud. Satu-Mare, în RRD nr. 2/1983, p. 551.
ART. 327
Falsul privind identitatea
Falsul privind identitatea este incriminată în art. 327 C. pen. într-o variantă tip, o variantă agravată şi o
variantă asimilată.
Varianta tip [art. 327 alin. (1)] constă în prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea
identităţi altei persoane, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în
care acesta îşi desfăşoară activitatea, prin folosirea frauduloasă a unui act care serveşte la identificare,
legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a menţine în
eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.
Varianta agravantă [art. 327 alin. (2)] se realizează când prezentarea sub o identitate falsă s-a făcut
prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.
Varianta asimilată [art. 327 alin. (3)] presupune încredinţarea unui act ce serveşte la identificare,
legitimare ori la dovedirea stării civile spre a fi folosit pe nedrept.
Prezentarea sub o identitate falsă sau atribuirea unei identităţi false ori folosirea unor probe amăgitoare
privind identitatea constituie o alterare de adevăr care poate avea consecinţe grave, întrucât de identitatea
persoanelor sunt legate formarea şi dezvoltarea unui important ansamblu de relaţii sociale*1).
Falsul privind identitatea aduce în mod evident atingere încrederii pe care oamenii o acordă mijloacelor
prin care se constată identitatea persoanelor. De aceea, există un sistem riguros în care dovedirea identităţii
se face prin prezentarea unor buletine sau cărţi de identitate confecţionate în aşa fel încât săvârşirea faptei
de fals asupra identităţii să fie din ce mai rară, dar nu imposibilă, mai ales atunci când se îngăduie ca
480
identitatea să fie dovedită şi cu alte mijloace, în special diferite carnete, legitimaţii, certificate etc., care pot
fi uşor folosite de alte persoane decât titularii lor.
Realitatea ne demonstrează că tehnica falsificării unor astfel de acte se perfecţionează, ceea ce impune
găsirea de noi mijloace de contracarare şi justifică incriminarea falsului privind identitatea.
a) Obiectul juridic special îl formează ansamblul de relaţii sociale a căror existenţă şi dezvoltare se
întemeiază pe încrederea publică acordată constatărilor făcute, în condiţiile prevăzute de lege, de
funcţionarii publici competenţi, cu privire la identitatea persoanelor, constatări bazate pe concordanţa
dintre identitatea sub care acestea se prezintă în faţa acelor autorităţi sau unităţi şi identitatea lor reală.
b) Obiectul material la varianta tip şi varianta agravată ale infracţiunii de fals privind identitatea, de
regulă, lipseşte, deoarece identitatea constituie un atribut imaterial al persoanei, motiv pentru care nu poate
fi considerată obiect material al infracţiunii. Totuşi, dacă falsul privind identitatea se săvârşeşte prin
prezentarea unor înscrisuri false care sunt folosite fără drept, aceste înscrisuri care constituie mijloace de
săvârşire a faptei pot fi considerate şi obiect material al falsului privind identitatea varianta tip şi varianta
agravată.
În cazul variantei asimilate, înscrisul încredinţat pentru a fi folosit pe nedrept, poate fi socotit nu numai
un mijloc de săvârşire a faptei, ci şi ca obiect material al acesteia.
a) Subiectul activ nemijlocit al falsului privind identitatea, în oricare dintre variantele de incriminare,
poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale, întrucât legea nu cere
vreo anumită calitate făptuitorului. Dacă subiectul activ are o anumită calitate care ar fi trebuit să îl reţină
de la săvârşirea falsului privind identitatea (de exemplu, este un purtător al autorităţii de stat), acea calitate
va putea fi luată în seamă la individualizarea pedepsei.
Având în vedere cele trei modalităţi normative prevăzute în art. 327 C. pen., pentru săvârşirea falsului
privind identitatea se impun unele precizări în legătură cu persoanele implicate în executarea acestora*2).
În cazul în care autorul infracţiunii atribuie (în condiţiile art. 327 C. pen.) o identitate falsă pentru o altă
persoană, aceasta din urmă, dacă este prezentă şi confirmă acea identitate falsă, va fi coautor la fapta
respectivă. Dacă însă acea persoană nu va fi prezentă la momentul săvârşirii faptei, dar a consimţit să îi fie
prezentată identitatea falsificată, va avea rolul de complice la săvârşirea infracţiunii.
Când făptuitorul încredinţează unei alte persoane un înscris pentru a fi folosit fără drept cu privire la
identitatea acesteia din urmă, prima persoană va răspunde pentru infracţiunea prevăzută în art. 327 alin. (3)
C. pen. Dacă persoana care primeşte înscrisul respectiv îl foloseşte fără drept în scopul arătat în norma de
incriminare, va răspunde pentru infracţiunea de fals privind identitatea, varianta tip descrisă în art. 327 alin.
(1) C. pen.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de fals privind identitatea este autoritatea sau instituţia publică ori
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice, care a
fost indusă în eroare prin prezentarea, faţă de un funcţionar public ce îşi îndeplineşte atribuţiunile în cadrul
acesteia, în condiţiile legii, prin prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi
altei persoane, precum şi persoana a cărei identitate a fost uzurpată, în cazul substituirii de persoane;
subiect pasiv eventual va fi persoana vătămată prin consecinţa juridică produsă de folosirea identităţii false.
481
a) Elementul material al infracţiunii de fals privind identitatea se poate realiza numai prin acţiunile
(alternative), cu mijloacele şi în condiţiile menţionate de legiuitor în art. 327 C. pen.
La varianta tip şi cea agravată ale falsului privind identitatea, elementul material poate consta în acţiunea
făptuitorului de a se prezenta sub o identitate falsă unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C. pen.
sau de atribuire a unei asemenea identităţi altei persoane, făcută unui funcţionar public sau transmisă
unei unităţi în care funcţionarul public îţi desfăşoară activitatea, prin folosirea frauduloasă a unui act ce
serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a
induce în eroare sau a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unor consecinţe
juridice pentru sine sau pentru altul.
Acţiunea de prezentare sub o identitate falsă înseamnă înfăţişarea unei persoane înaintea
funcţionarului public care are competenţa să constate identitatea, sub o identitate care nu este a sa.
În practica judiciară s-a reţinut că săvârşeşte falsul privind identitatea în această modalitate inculpatul
care, după expulzarea din ţara unde a executat o pedeapsă privativă de libertate aflat în stare de recidivă în
raport cu mai multe condamnări suferite în România, pentru care a fost dat în urmărire generală, îşi atribuie
o falsă identitate în faţa organelor poliţiei de frontieră, în scopul de a se sustrage de la executarea
pedepselor şi de a putea obţine un paşaport pe numele său real*3); ori inculpatul care, fiind prins în flagrant
delict de furt, s-a legitimat faţă de organul de poliţie cu un paşaport emis pe numele altei persoane, dar pe
care lipise propria fotografie*4); ori fapta inculpatului de a-şi atribui, în cursul urmăririi penale, o altă
identitate decât cea reală cu scopul evident de a produce unele consecinţe juridice*5).
A atribui o identitate falsă altei persoane înseamnă a declara, a atesta unui funcţionar public
îndreptăţit a stabili identitatea acelei persoane că persoana respectivă are o identitate care, în realitate nu
este a sa, alterându-se în acest fel adevărul, eventual prezentându-se şi anumite dovezi false sau alte
mijloace frauduloase*6).
S-a reţinut săvârşirea falsului privind identitatea în această modalitate, în cazul în care inculpatul a dat o
declaraţie falsă pe propria răspundere că este de acord ca cei doi copii ai săi să fie trecuţi în paşaportul
soţiei şi a prezentat doi copii ce nu erau ai săi în faţa organelor de poliţie pentru a fi trecuţi în acel paşaport,
în scopul scoaterii lor din ţară*7); ori în situaţia în care inculpatul a prezentat în faţa notarului o persoană
despre care a pretins că este soţia sa, în vederea încheierii unui contract de mandat prin care inculpatul era
împuternicit să ipotecheze un apartament*8); sau în ipoteza în care persoana, cerându-i-se de către organul
de poliţie să spună numele însoţitorului său – care săvârşise o contravenţie şi nu avea asupra sa niciun act
de identitate – indică numele altei persoane*9).
Infracţiunea subzistă în ambele sale modalităţi, chiar şi atunci când făptuitorul s-a folosit de un nume
imaginar.
În literatura de specialitate s-au exprimat opinii diferite în legătură cu faptul dacă falsul privind
identitatea poate fi săvârşit şi prin prezentarea orală a unei persoane sub o identitate falsă.
Într-o primă opinie*10) se susţine că infracţiunea de fals privind identitatea în varianta tip şi varianta
agravată nu se poate săvârşi decât dacă autorul prezintă acte de identitate false ori se foloseşte fraudulos de
acte adevărate, cu motivarea că ar fi greu de admis tragerea la răspunderea penală a unei persoane numai
pentru că şi-a dat verbal o identitate falsă în faţa unei autorităţi publice, obligaţia funcţionarului public care
identifică o persoană fiind de a pretinde actul de identitate; cu atât mai mult apare aceasta când, în raport cu
identitatea stabilită, ar urma să se producă anumite consecinţe juridice, astfel, dacă funcţionarul public nu-
şi îndeplineşte această îndatorire, nu va avea dreptul să pretindă că a fost indus în eroare de făptuitor.
Într-o altă opinie*11) se consideră ca falsul privind identitatea, varianta tip şi varianta agravată, poate fi
săvârşit verbal, în scris ori prin folosirea actelor doveditoare ale identităţii false ori folosite în mod
fraudulos. Practica judiciară a promovat soluţia săvârşirii falsului privind identitatea şi pe cale orală. Astfel,
s-a decis că în cazul în care inculpatul s-a prezentat în faţa poliţiştilor care îl imobilizează după săvârşirea
unei tâlhării, sub alt nume decât cel real, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals
privind identitatea, chiar dacă făptuitorul nu a prezentat şi documente false de identitate, aceasta nefiind o
condiţie esenţială cerută de lege pentru existenţa infracţiunii; într-o altă cauză, inculpatul a fost condamnat,
482
printre altele, şi pentru infracţiunea de fals privind identitatea, reţinându-se că într-una dintre zile s-a
prezentat în faţa unui notar public, spunând că se numeşte „Iordan Marius” (deşi în realitate nu avea acest
nume) şi a solicitat autentificarea unui contract de vânzare-cumpărare, în care el să figureze în calitate de
cumpărător*12).
Prin reformularea conţinutului infracţiunii de fals privind identitatea în art. 327 C. pen., în raport cu
dispoziţiile art. 293 C. pen. anterior, s-a tranşat disputa privind necesitatea utilizării unor documente de
identitate pentru comiterea acestei infracţiuni, pornindu-se de la premisa că funcţionarul public în faţă
căruia autorul se prevalează de o identitate falsă nu trebuie să dea crezare simplelor informaţii ale acestuia,
el dispunând de mijloacele necesare identificării persoanei. Prin urmare, falsul privind identitatea nu mai
poate fi săvârşit oral, ci numai prin folosirea frauduloasă a unui act care serveşte la identificare, legitimare
ori la dovedirea stării civile ori a unui astfel de act falsificat.
La varianta asimilată a falsului privind identitatea, elementul material constă în acţiunea de încredinţare
a unui înscris care serveşte la dovedirea stării civile (certificate de naştere, căsătorie etc.) pentru legitimare
(legitimaţii tichete, ecusoane etc.) sau identificare (buletin de identitate, carte de identitate, paşaport etc.) în
vederea folosirii fără drept. Prin urmare, înscrisurile de altă natură care privesc o anumită persoană (de
exemplu, diplomă de orice fel, brevete, livrete militare, librete CEC, permise de conducere auto etc.) nu
sunt cuprinse în sfera obiectului material al acestei variante de săvârşire a falsului privind identitatea*13).
b) Cerinţe esenţiale. În cazul variantei tip sau principale şi variantei agravate, pentru ca acţiunea de
prezentare sau atribuire să întregească latura obiectivă a infracţiunii de fals privind identitatea, trebuie să
aibă loc în faţa unui funcţionar public competent de a identifica o persoană sau să fie trimisă unei unităţi în
care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea. Această cerinţă nu este îndeplinită dacă prezentarea sub
o falsă identitate s-a făcut în faţa unui angajat al unei persoane juridice private ori a fost trimisă unei
asemenea persoane juridice. Pentru realizarea variantei asimilate este necesar ca actul încredinţat să fie
dintre acelea care servesc la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile.
Încredinţarea altor înscrisuri, chiar dacă s-ar referi la o anumită persoană (diplome, brevete,
corespondenţă etc.), nu pot realiza cerinţa esenţială menţionată.
De asemenea, prin norma de incriminare a falsului privind identitatea se mai cere ca activităţile ilicite
(prezentarea, atribuirea, încredinţarea) să se săvârşească în vederea producerii unor consecinţe juridice, în
cazul variantei tip şi agravate, iar în varianta asimilată, încredinţarea înscrisului care are un conţinut real
unei alte persoane să se facă în scopul de a fi folosit fără drept.
c) Urmarea imediată a infracţiunii de fals privind identitatea constă în crearea unei stări de pericol
determinate de obţinerea, în cazul variantei tip şi a variantei agravate şi din posibilitatea de a obţine, în
cazul variantei asimilate, în mod fraudulos, a unei constatări privind identitatea necorespunzătoare
adevărului şi deci susceptibile de a fi sursa unor consecinţe juridice nelegitime*14).
d) Raportul de cauzalitate între acţiunile incriminate prevăzute în art. 327 C. pen. şi urmarea imediată
rezultă din materialitatea faptelor şi nu are nevoie să fie dovedită special.
a) Forma de vinovăţie, în toate variantele de incriminare a falsului privind identitatea, este intenţia
directă calificată printr-un anumit scop prevăzut expres de legiuitor în art. 327 C. pen. şi care devine o
cerinţă obligatorie a laturii subiective.
La varianta tip şi varianta agravată scopul constă în inducerea sau în menţinerea în eroare a
funcţionarului public în faţa căruia făptuitorul care s-a prezentat sub o identitate falsă ori a atribuit o
asemenea identitate altei persoane, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru
altul.
În ceea ce priveşte falsul privind identitatea în varianta asimilată, intenţia trebuie, de asemenea, să fie
însoţită de cerinţa esenţială a scopului în vederea căruia se face încredinţarea, şi anume pentru ca înscrisul
încredinţat să fie „folosit fără drept”, adică să servească la însuşirea unei identităţi false.
483
b) Mobilul şi scopul final urmărit prin săvârşirea falsului privind identitatea au relevanţă la
A. Forme
a) Actele pregătitoare şi tentativa. Deşi posibile, iar uneori indispensabile (mai ales când făptuitorul se
foloseşte de acte falsificate), legea penală nu incriminează actele pregătitoare şi nu sancţionează tentativa.
b) Consumarea infracţiunii de fals privind identitatea în varianta tip şi varianta agravată au loc în
momentul în care făptuitorul s-a prezentat funcţionarului public sub o identitate falsă ori a atribuit o astfel
de identitate altei persoane în scopul prevăzut de norma de incriminare.
Falsul privind identitatea, varianta asimilată, se consumă în momentul încredinţării înscrisului care
serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile spre a fi folosite fără drept.
B. Sancţionare
Potrivit dispoziţiilor art. 327 alin. (1) C. pen., sancţiunea pentru varianta tip a falsului privind identitatea
este pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. În cazul variantei agravate prevăzute în art. 327 alin. (2) C.
pen., pedeapsa este închisoarea de la unu al 5 ani.
Pentru varianta asimilată, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.
Instanţa de judecată, în temeiul art. 67 C. pen., când constată că faţă de gravitatea concretă a infracţiunii
de fals privind identitatea, de împrejurările în care a fost săvârşită şi persoana infractorului, apare necesară
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, procedează la aplicarea acesteia.

*2) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 576; C. Duvac, op. cit., p. 110; M. Basarab şi colaboratorii, op.
cit., p. 852.
*3) CSJ, s. pen., Bucureşti, Dec. nr. 2534/2003, în RDP nr. 1/2005, p. 168.
*4) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 585/1993, în C. Sima, Codul penal adnotat cu practică judiciară
1969–2000, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 772.
*7) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1354/2006, în C. Rotaru, op. cit., p. 176.
*8) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1197/2006, în C. Rotaru, op. cit., p. 115.
*9) C. Duvac, op. cit., p. 112.
*10) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 465; G. Antoniu, C. Bulai ş.a., op. cit., vol. III, p. 260; G.
Nistoreanu, V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, A. Boroi, V. Lazăr, Drept penal, Partea specială, Ed.
Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 530; G. Potrivitu, Infracţiunea de fals privind identitatea, în Dreptul nr.
10/2001, p. 162.
*11) O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, 1976, p. 346; T. Toader, Drept penal român, Partea
specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 375.
*12) Trib. Galaţi, Sent. pen. nr. 184/2001, în Dreptul nr. 10/2001, p. 163.
ART. 328
Infracţiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin
484
Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 328 C. pen. organele judiciare trebuie să constate întrunirea condiţiilor
obiective şi subiective prevăzute în textele de incriminare a faptelor de fals material în înscrisuri oficiale,
fals intelectual, uz de fals, falsificarea unei înregistrări, falsul informatic, falsul în declaraţii privind
identitatea, cu precizarea că înscrisurile care constituie obiectul material al acestor infracţiuni sunt emise de
o autoritate a unui stat străin ori înscrisurile false sunt prezentate unei asemenea autorităţi în vederea
producerii unei consecinţe juridice.
Prin aceste dispoziţii s-a pus capăt unor dispute în literatura de specialitate şi soluţiilor diferite în ceea ce
priveşte reţinerea infracţiunii de fals, sub incidenţa Codului penal anterior, în cazul în care făptuitorul,
cetăţean român, s-a prezentat sub identitate falsă atribuindu-şi, totodată, şi alte date nereale de stare civilă,
în faţa unei autorităţi străine (poliţia italiană)*1).
*1) A. Truichici, Falsul privind identitatea comisă în faţa unei autorităţi străine, în RDP nr. 4/2007, p.
169.
TITLUL VII
Infracţiuni contra siguranţei publice
ART. 329
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă
COMENTARIU (Prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca)
Sub denumirea marginală aferentă art. 329 C. pen. sunt reglementate o variantă infracţională simplă şi
una agravată.
Varianta tip [art. 329 alin. (1)] constă în neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
defectuoasă de către angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport,
intervenţie sau manevră, realizează conţinutul variantei simple, dacă prin aceasta se pune în pericol
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată.
Varianta agravată [art. 329 alin. (2)] presupune săvârşirea faptei descrise la art. 329 alin. (1), dacă a
avut ca urmare un accident cale ferată.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale
referitoare la siguranţa circulaţiei pe căile ferate*1). În cazul variantei agravate, obiectul juridic specific
este complex, deoarece alături de valoarea socială ocrotită în principal – siguranţa circulaţiei pe căile ferate
– sunt protejate, în subsidiar, şi relaţiile sociale de natură patrimonială*2).
b) Obiectul material. Infracţiunea este, de regulă, lipsită de obiect material. Aceasta poate avea însă şi
obiect material, în cazul variantei agravate, acesta fiind constituit din mijloacele de transport, materialul
rulant sau instalaţiile de cale ferată.
a) Subiectul activ. În sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunea examinată intră numai angajaţii care
gestionează infrastructura feroviară ori cei ai operatorilor de transport, intervenţie sau manevră. Se observă
că subiectul acestei infracţiuni este calificat, astfel că participaţia penală este posibilă în oricare dintre
formele sale, cu excepţia coautoratului, situaţie în care este necesară condiţia calităţii speciale. Totuşi,
485
indiferent de calitatea persoanelor, coautoratul nu este posibil în cazul în care elementul material îmbracă
haina omisiunii*3).
Persoana care, cu intenţie, efectuează acte de executare, dar care nu îndeplineşte cerinţele pentru a fi
subiect activ nemijlocit, va răspunde în calitate de complice concomitent*4).
Persoanele care nu gestionează infrastructura feroviară şi alte persoane care nu sunt salariate ale
operatorilor de transport, intervenţie sau manevră nu pot fi trase la răspundere penală în calitate de subiect
activ nemijlocit. Aceste persoane vor răspunde, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, pentru
săvârşirea altor infracţiuni (abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, fals intelectual sau material, uz de fals
etc.)*5).
Subiect activ nu poate fi o persoană juridică, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile generale referitoare la
angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice, deoarece este vorba despre o infracţiune cu subiect
activ calificat*6).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul reprezentat de Compania Naţională de Căi
Ferate „CFR” SA sau de alte companii care derulează activităţi pe calea ferată. Persoana a cărei activitate a
fost afectată prin fapta subiectului activ este subiect pasiv secundar*7).
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune.
Infracţiunea este omisivă când elementul material se manifestă prin „neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu”, adică prin neefectuarea, totală sau parţială, a unei activităţi pe care subiectul activ trebuia să o
deruleze, conform atribuţiilor de serviciu. De exemplu, nerespectarea opririlor obligatorii, neintroducerea
restricţiilor de viteză sau neînchiderea liniilor în cazurile stabilite de reglementările aplicabile, neînchiderea
barierelor în condiţiile procedurilor aplicabile, neremedierea defecţiunilor etc.*8).
„Îndeplinirea defectuoasă” a unei îndatoriri de serviciu semnifică realizarea unei astfel de atribuţii în
mod necorespunzător şi poate privi orice aspect al îndatoririi (conţinut, formă, momentul efectuării
etc.)*9). Spre exemplu, expedierea unui tren fără cale liberă sau fără ordinul operatorului, depăşirea
limitelor maxime de viteză, depăşirea semnalelor fixe şi mobile care semnifică oprirea sau care interzic
manevra etc.*10).
Îndatoririle de serviciu sunt prevăzute în acte normative, regulamente, proceduri, instrucţiuni sau alte
documente care stabilesc reguli în domeniul circulaţiei pe căile ferate.
Indiferent că este vorba despre neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau de îndeplinirea lor
defectuoasă, pentru realizarea elementului material al infracţiunii este suficient un singur act de încălcare a
regulilor aplicabile pentru desfăşurarea activităţii subiectului activ, chiar dacă legea foloseşte pluralul*11).
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunii prevăzute în art. 329 alin. (1) C. pen. este pusă în
pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport pe calea ferată.
Varianta agravată [art. 329 alin. (2)] presupune existenţa unui accident de cale ferată. Accidentul de cale
ferată constă în distrugerea sau degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau
instalaţiilor de cale ferată în cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport, manevră, întreţinere
sau intervenţie pe calea ferată.
În practică, s-a reţinut existenţa unui accident de cale ferată în cazul în care impiegatul de mişcare, prin
încălcarea atribuţiilor sale de serviciu, a transmis date eronate în legătură cu circulaţia unui tren de marfă,
faptă ce a determinat ciocnirea acestuia cu alt tren de marfă care staţiona în gară. Urmare a impactului
dintre cele două trenuri s-au răsturnat şapte vagoane de marfă, iar cinci vagoane şi o locomotivă au deraiat,
prejudiciul total fiind în cuantum de 157.953 lei*12).
În schimb, s-a considerat că nu se poate reţine cerinţa existenţei unui accident de circulaţie dacă paguba
este mică (6.510 lei*13)) sau lipsită de relevanţă*14).
486
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, a fortiori, o catastrofă de cale ferată poate fi asimilată cu
accidentul de cale ferată.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate nu rezultă ex re, ci el trebuie stabilit, deoarece legea
pretinde in terminis constatarea unui pericol pentru siguranţa mijloacelor de transport pe cale ferată, iar în
cazul variantei agravate este necesară producerea unui accident de cale ferată.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
Forma vinovăţiei cu care este săvârşită fapta în cazul variantei agravate este intenţia depăşită. Având în
vedere că infracţiunea în variantă agravată se săvârşeşte cu această formă de vinovăţie, înseamnă că
distrugerea din culpă este absorbită în conţinutul infracţiunii examinate. Însă, în ipoteza în care făptuitorul
a dorit producerea accidentului de cale ferată, va exista un concurs între infracţiunea prevăzută de art. 329
alin. (1) şi infracţiunea de distrugere.
Mobilul faptei analizate nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dar, alături de scop, poate constitui
un reper pentru individualizarea judiciară a sancţiunii ce urmează a fi aplicată sau luată.
A. Forme
Această infracţiune este susceptibilă de toate formele infracţiunii intenţionate, dar tentativa şi actele de
pregătire nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul apariţiei pericolului pentru siguranţa circulaţiei
mijloacelor de transport pe calea ferată.
B. Sancţionare
În conformitate cu prevederile art. 329 alin. (1) C. pen., fapta prevăzută de acest text se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani.
*1) Pentru prezentarea unei palete largi de opinii exprimate în doctrină cu privire la obiectul infracţiunii,
a se vedea I. Rusu, Infracţiuni specifice circulaţiei transporturilor feroviare, Ed. Pro Universitaria,
*2) T. Medeanu, op. cit., p. 332.
*3) Ibidem, p. 332.
*4) A se vedea: V. Papadopol, op. cit., vol. II, p. 167; C. Duvac, în G. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de
drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 629.
*5) În practica judiciară s-a reţinut că persoana angajată în calitate de primitor-distribuitor va răspunde
pentru infracţiunea de fals intelectual, uz de fals şi gestiune frauduloasă. În speţă, s-a reţinut că făptuitorul,
pentru a scădea din gestiune anumite bunuri, a întocmit documente de evidenţă contabilă fictive (a se vedea
I. Rusu, op. cit., p. 162).
*6) Pentru opinia că şi persoanele juridice pot răspunde penal pentru această infracţiune, a se vedea T.
Medeanu, op. cit., p. 332.
*7) Pentru opinia potrivit căreia subiectul pasiv principal este statul, iar persoanele ale căror interese
legitime au fost vătămate se consideră că au calitatea de subiecţi pasivi secundari, a se vedea şi T.
*8) A se vedea I. Rusu, op. cit., p. 164.
*9) S. Kahane, op. cit., vol. IV, p. 301; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 467.
*10) I. Rusu, op. cit., p. 164.
*11) A se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2760/1975, citată de I. Rusu, op. cit., p. 165.
487
*12) Trib. Suprem s. pen., Dec. nr. 466/1982, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul
1982, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 283.
*13) Trib. Suprem s. pen., Dec. nr. 3296/1972, în Culegere de decizii, 1972, p. 371.
*14) Trib. Suprem s. pen., Dec. nr. 61/1973, în Culegere de decizii, 1973, p. 295.
ART. 330
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă este o infracţiune
reglementată într-o variantă infracţională simplă şi în una agravată.
Varianta tip [art. 330 alin. (1)] constă în neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
defectuoasă, din culpă, de către angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de
transport, intervenţie sau manevră, realizează conţinutul variantei simple, dacă prin aceasta se pune în
pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată.
Varianta agravată [art. 330 alin. (2)] presupune săvârşirea faptei descrise la art. 330 alin. (1), dacă a
avut ca urmare un accident cale ferată*1).
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale
referitoare la siguranţa circulaţiei pe căile ferate*2). În cazul variantei agravate, obiectul juridic specific
este complex, deoarece alături de valoarea socială ocrotită în principal – siguranţa circulaţiei pe căile ferate
– sunt protejate, în subsidiar, şi relaţiile sociale de natură patrimonială*3).
b) Obiectul material. Infracţiunea este, de regulă, lipsită de obiect material, cu excepţia variantei
agravate, în cazul căreia obiectul este constituit din mijloacele de transport, materialul rulant sau instalaţiile
de cale ferată.
a) Subiectul activ. În sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunea examinată intră numai angajaţii care
gestionează infrastructura feroviară ori cei ai operatorilor de transport, intervenţie sau manevră. Se observă
că subiectul acestei infracţiuni este calificat, astfel că participaţia penală este posibilă în oricare dintre
formele sale, cu excepţia coautoratului, situaţie în care este necesară condiţia calităţii speciale. Totuşi,
indiferent de calitatea persoanelor, coautoratul nu este posibil în cazul în care elementul material îmbracă
haina omisiunii*4).
Persoanele care nu gestionează infrastructura feroviară şi alte persoane care nu sunt salariate ale
operatorilor de transport, intervenţie sau manevră nu pot fi trase la răspundere penală, în calitate de subiect
activ nemijlocit. Aceste persoane vor răspunde, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, pentru
săvârşirea altor infracţiuni (abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, fals intelectual sau material, uz de fals
etc.).
activ calificat*5).
Ferate „CFR” SA sau de alte companii care derulează activităţi pe calea ferată.
Persoana a cărei activitate a fost afectată prin fapta subiectului activ este subiect pasiv secundar*6).
488
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune.
Infracţiunea este omisivă când elementul material se manifestă prin neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu,
adică prin neefectuarea, totală sau parţială, a unei activităţi pe care subiectul activ trebuia să o deruleze,
conform atribuţiilor de serviciu. Îndeplinirea defectuoasă a unei îndatoriri de serviciu semnifică realizarea
unei astfel de atribuţii în mod necorespunzător şi poate privi orice aspect al îndatoririi (conţinut, formă,
momentul efectuării etc.). Pentru mai multe explicaţii referitoare la conţinutul elementului material al
infracţiunii facem trimitere la comentariul aferent art. 329 C. pen.
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunii prevăzute în art. 330 C. pen., prin comiterea
acesteia este pusă în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport pe calea ferată.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate nu rezultă ex re, ci el trebuie stabilit, deoarece legea
pretinde in terminis constatarea unui pericol pentru siguranţa mijloacelor de transport pe calea ferată.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea se comite din culpă, care poate fi simplă sau cu prevedere.
A. Forme
Această infracţiune, dat fiind specificul laturii subiective, nu permite tentativa şi nici actele de pregătire.
Consumarea infracţiunii în varianta tip are loc în momentul apariţiei pericolului pentru siguranţa
circulaţiei mijloacelor de transport pe calea ferată sau când s-a produs accidentul de cale ferată.
B. Sancţionare
În conformitate cu prevederile art. 330 alin. (1) C. pen., fapta prevăzută de acest text se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Dacă fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
*1) Pentru un caz din practica judiciară în care s-a discutat problema urmărilor faptei de neîndeplinire a
îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă, a se vedea C. Ap. Timişoara, Dec. pen.
nr. 114/A/1994, în RDP nr. 1/1996, p. 126.
*2) Pentru prezentarea unei palete largi de opinii exprimate în doctrină cu privire la obiectul infracţiuni,
a se vedea I. Rusu, op. cit., p. 332.
*4) Ibidem, p. 334.
*5) Pentru opinia că şi persoanele juridice pot răspunde penal pentru această infracţiune, a se vedea: C.
Duvac, op. cit., p. 629; I. Rusu, op. cit., p. 199.
*6) Pentru opinia potrivit căreia subiectul pasiv principal este statul, iar persoanele ale căror interese
legitime au fost vătămate se consideră că au calitatea de subiecţi pasivi secundari, a se vedea şi T.
ART. 331
Părăsirea postului şi prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe
489
Infracţiunea este reglementată într-o variantă infracţională simplă (părăsirea postului), într-o variantă
asimilată (prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe) şi într-o variantă agravată
comună.
Varianta asimilată [art. 331 alin. (2)] presupune îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către un
angajat având atribuţii privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe
calea ferată, care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori se află sub influenţa
unor substanţe psihoactive.
Precizăm că varianta asimilată este o faptă distinctă, care poate intra în concurs cu varianta tipică, dacă
sunt realizate condiţiile de existenţă prevăzute de art. 331 alin. (1) şi (2) C. pen.*1). În acest sens este şi
practica judiciară. Astfel, într-o speţă, în sarcina inculpatului – revizor de ace într-o staţie CFR – s-a
reţinut, în fapt, că în ziua de 8 martie 1995 şi-a părăsit postul, fără acordul şefului staţiei, mergând să
consume băuturi alcoolice, după care a fost găsit la locul de muncă în stare de ebrietate.
Faptele, astfel stabilite, s-a apreciat că prezintă elementele a două infracţiuni distincte – una prevăzută în
art. 275 alin. (1) C. pen. şi alta în art. 275 alin. (2) C. pen. – aflate în concurs, neputându-se considera, aşa
cum a socotit prima instanţă, că în conţinutul celei dintâi ar fi fost absorbit conţinutul acesteia din urmă*2).
De fapt, infracţiunile reglementate de art. 331 C. pen. nu sunt altceva decât forme speciale (variante de
specie*3)) ale infracţiunii de abuz în serviciu, elementul de diferenţiere constituindu-l calitatea specială a
subiectului activ*4).
În art. 331 alin. (3) este reglementată o variantă infracţională agravată, constând în săvârşirea faptelor
descrise la art. 331 alin. (1) şi (2), dacă a avut ca urmare un accident de cale ferată.
Există o schimbare şi sub aspect procesual, şi anume în cazul variantei tip şi al celei asimilate pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale nu este necesară formularea unei sesizări din partea organelor
competente ale căilor ferate.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunii variantă tip, precum şi cel al
infracţiunii asimilate îl constituie relaţiile sociale referitoare la siguranţa circulaţiei pe căile ferate*5).
În cazul variantei agravate, obiectul juridic specific este complex, deoarece alături de valoarea socială
ocrotită în principal – siguranţa circulaţiei pe căile ferate – sunt protejate, în subsidiar, şi relaţiile sociale de
natură patrimonială.
b) Obiectul material. Infracţiunile prevăzute în art. 331 alin. (1) şi (2) sunt lipsite de obiect material.
În cazul variantei agravate există obiect material, acesta fiind constituit din mijloacele de transport,
materialul rulant sau instalaţiile de cale ferată.
a) Subiectul activ. În sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunea examinată intră numai angajaţii cu
atribuţii privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată [în
cazul infracţiunii prevăzute în alin. (1)] sau angajaţii având atribuţii privind siguranţa circulaţiei
mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată [în cazul infracţiunii prevăzute în alin.
(2)].
Se observă că subiectul activ al infracţiunii prevăzute în art. 331 alin. (1) este calificat, astfel că
participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele sale, cu excepţia coautoratului, situaţie în care este
necesară condiţia calităţii speciale. Efectuarea unor acte de executare de către o persoană care nu are
calitatea prevăzută de lege pentru a fi subiect activ nemijlocit realizează conţinutul participaţiei sub forma
complicităţii concomitente*6).
490
activ calificat*7).
În cazul infracţiunii prevăzute în art. 331 alin. (2), aceasta fiind ca natură o infracţiune cu autor unic (in
persona propria), este exclus de plano coautoratul*8).
Ferate „CFR” SA sau de alte companii care derulează activităţi pe calea ferată. Persoana a cărei activitate a
fost afectată prin fapta subiectului activ este subiect pasiv secundar*9).
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 331 alin. (1) C. pen. constă în
părăsirea de către subiectul activ a postului, în orice mod şi sub orice formă. Părăsirea postului se poate
comite atât printr-o acţiune (de pildă, plecarea din post în timpul serviciului), cât şi printr-o inacţiune (spre
exemplu, nerevenirea la post după plecarea permisă).
Elementul material al infracţiunii prevăzute la alin. (2) presupune îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de
către un angajat având atribuţii privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau
manevră pe calea ferată, care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori se află sub
influenţa unor substanţe psihoactive. Simpla prezenţă a unui angajat având atribuţii privind siguranţa
circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată, care are o îmbibaţie alcoolică
de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori se află sub influenţa unor substanţe psihoactive, nu realizează
conţinutul activităţii avute în vedere de textul incriminator.
Nu are relevanţă dacă intoxicaţia cu alcool sau substanţe psihoactive este voluntară sau involuntară, atâta
timp cât făptuitorul şi-a dat seama de semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor sale şi putea să le controleze.
Dacă o persoană efectuează activităţi infracţionale încadrabile în ambele texte incriminatorii – atât în
prevederile art. 331 alin. (1), cât şi în cele ale art. 331 alin. (2) – se va reţine un concurs de infracţiuni*10).
b) Urmarea imediată. În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 331 alin. (1) C. pen.,
urmarea imediată constă în punerea în pericol a siguranţei circulaţiei mijloacelor de transport pe calea
ferată. În cazul comiterii infracţiunii prevăzute în art. 331 alin. (2) C. pen., urmarea imediată se înfăţişează
sub forma unei stări de pericol pentru valorile sociale ce formează obiectul ocrotirii.
c) Raportul de cauzalitate. În ceea ce priveşte varianta prevăzută în art. 331 alin. (1) C. pen., raportul
de cauzalitate nu rezultă ex re, ci el trebuie stabilit, deoarece legea pretinde in terminis constatarea unui
pericol pentru siguranţa mijloacelor de transport pe cale ferată. În schimb, în cazul infracţiunii prevăzute în
art. 331 alin. (2), raportul de cauzalitate nu trebuie stabilit, deoarece el reiese din simpla executare integrală
a elementului material.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
Forma vinovăţiei variantei agravate este praeterintenţia.
A. Forme
Această infracţiune este susceptibilă de toate formele infracţiunii intenţionate, dar tentativa şi actele de
pregătire nu sunt incriminate.
circulaţiei mijloacelor de transport pe calea ferată.
491
B. Sancţionare
În conformitate cu prevederile art. 331 alin. (1) şi (2) C. pen., faptele prevăzute de aceste texte se
pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au avut ca urmare
un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

*3) V. Mirişan, în M. Basarab şi colaboratorii, op. cit., p. 750.
*5) Pentru prezentarea unei palete largi de opinii exprimate în doctrină cu privire la obiectul infracţiunii,
a se vedea I. Rusu, op. cit., p. 208.
*6) S. Kahane, op. cit., p. 310.
*7) Pentru opinia că şi persoanele juridice pot răspunde penal pentru această infracţiune, a se vedea: T.
Medeanu, op. cit., p. 338; C. Duvac, op. cit., p. 638.
*8) A se vedea: V. Papadopol, op. cit., p. 171; C. Duvac, op. cit., p. 638.
*9) Pentru opinia potrivit căreia subiectul pasiv principal este statul şi persoanele fizice şi juridice lezate
prin activitatea infracţională prevăzută de forma agravată, se vedea şi T. Medeanu, op. cit., p. 338.
*10) S. Kahane, op. cit., p. 312.
ART. 332
Distrugerea sau semnalizarea falsă
Art. 332 C. pen. reglementează două infracţiuni – distrugerea [art. 332 alin. (1) C. pen.] şi semnalizarea
falsă [art. 332 alin. (2) C. pen.]. Aşadar, varianta infracţională asimilată [art. 332 alin. (2)] constituie
infracţiune autonomă.
Varianta agravată comună [art. 332 alin. (3)] presupune săvârşirea faptelor descrise la art. 332 alin. (1)
şi (2), dacă a avut ca urmare un accident de cale ferată.
Varianta atenuată comună [art. 332 alin. (4)] constă în săvârşirea din culpă a faptelor prevăzute la alin.
(1), (2) şi (3).
Precizăm că, fiind infracţiune distinctă, fapta descrisă în art. 332 alin. (1) C. pen. poate intra în concurs
cu fapta prevăzută în art. 332 alin. (2) C. pen., dacă sunt realizate condiţiile stabilite în art. 332 alin. (1) şi
(2) C. pen.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunilor prevăzute în art. 332 C. pen. este
complex şi este constituit din relaţiile sociale referitoare la siguranţa circulaţiei pe căile ferate (obiectul
principal) şi cele născute ca urmare a protecţiei bunurilor asupra cărora se îndreaptă elementul material al
infracţiunii (obiectul secundar).
b) Obiectul material. Infracţiunile au ca obiect material liniile de cale ferată, materialul rulant,
instalaţiile de cale ferată ori de comunicaţii feroviare şi orice alte bunuri sau dotări aferente infrastructurii
feroviare.
492
a) Subiectul activ. În sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunea examinată intră orice persoană
fizică sau juridică, dacă realizează conţinutul obiectiv şi subiectiv al faptelor prevăzute de art. 332 C. pen.
şi îndeplineşte condiţiile generale pentru angajarea răspunderii penale*1). Considerăm şi noi, alături de alţi
autori, că persoanele juridice pot răspunde penal pentru infracţiunile prevăzute în art. 332 C. pen.*2).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul, în calitatea sa de garant al siguranţei circulaţiei
feroviare. Persoana a cărei activitate a fost afectată prin fapta subiectului activ este subiect pasiv secundar.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute la alin. (1) constă în distrugerea,
degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a
instalaţiilor de cale ferată ori a celor de comunicaţii feroviare, precum şi a oricăror altor bunuri sau dotări
aferente infrastructurii feroviare ori aşezarea de obstacole pe linia ferată. Pentru conţinutul celor trei
modalităţi alternative ale elementului material facem trimitere la explicaţiile dat cu prilejul analizei
infracţiunii de distrugere.
Elementul material al infracţiunii prevăzute la alin. (2) constă în săvârşirea de acte de semnalizare falsă
sau săvârşirea oricăror acte care pot induce în eroare personalul care asigură circulaţia mijloacelor de
transport, manevră sau intervenţie pe calea ferată în timpul executării serviciului. Prin „săvârşirea oricăror
acte care pot induce în eroare personalul care asigură circulaţia mijloacelor de transport, manevră sau
intervenţie pe calea ferată în timpul executării serviciului” vom înţelege atât activităţile care induc efectiv
în eroare personalul la care se face referire în text, cât şi activităţile de natură să inducă în eroare acest
personal.
Dacă o persoană efectuează activităţi încadrabile în ambele texte incriminatorii – atât în prevederile art.
332 alin. (1), cât şi în cele ale art. 332 alin. (2) – se va reţine un concurs de infracţiuni.
De asemenea, infracţiunea de distrugere prevăzută în art. 332 alin. (1) C. pen., în anumite condiţii, poate
intra în concurs cu infracţiunea de furt calificat. Astfel, în practica judiciară s-a statuat că fapta inculpaţilor
de a tăia fire din cupru de la reţeaua de telecomunicaţii a CFR, fiind surprinşi de către poliţişti după ce
acestea au fost rulate pentru a fi transportate, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de
distrugere prevăzută în art. 276 alin. (1) C. pen. anterior, cât şi pe cele ale infracţiunii de furt calificat, în
forma consumată*3). În fapt, instanţa a reţinut că, la 14 octombrie 2004, inculpatul C.D., care avea asupra
sa o lanternă şi un cleşte, împreună cu coinculpatul D.R., după ce au ajuns la o haltă CFR, au aşteptat să se
întunece şi s-au deplasat la o distanţă de 500 m de haltă de-a lungul căii ferate, unde inculpatul C.D. s-a
urcat pe un stâlp şi a tăiat cu ajutorul cleştelui 10 fire din cupru de la reţeaua de telecomunicaţii a CFR.
Ulterior, a tăiat de la sol cablurile şi celelalte capete, obţinând 20 de fire de cabluri, pe care împreună cu
inculpaţii R.A. şi D.R. le-au rulat; în timp ce rulau cablurile, au fost prinşi de către poliţişti.
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunii prevăzute în art. 332 alin. (1) C. pen., urmarea
imediată constă în punerea în pericol a siguranţei circulaţiei mijloacelor de transport pe calea ferată. În
practica judiciară s-a reţinut că distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a circuitelor
de telecomunicaţii dintre staţiile CFR întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii contra siguranţei
circulaţiei pe căile ferate, întrucât prin distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a
suportului comunicaţiilor dintre staţiile CFR se pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor
ferate*4). În speţă, ca urmare a sustragerii conductorilor s-a întrerupt comunicaţia între operatorul R.C. şi
impiegatul din staţia CFR, faptă prin care s-a pus în pericol siguranţa circulaţiei feroviare în sectorul
respectiv.
În cazul comiterii infracţiunii prevăzute în art. 332 alin. (2) C. pen., urmarea imediată se înfăţişează sub
forma unei stări de pericol pentru valorile sociale ce formează obiectul ocrotirii constând în existenţa unui
risc de producere a unui accident de cale ferată.
493
Urmarea imediată specifică variantei infracţionale agravate constă în producerea unui accident de cale
ferată.
c) Raportul de cauzalitate. În ceea ce priveşte varianta tipică, raportul de cauzalitate nu rezultă ex re, ci
el trebuie stabilit, deoarece legea pretinde in terminis constatarea unui pericol pentru siguranţa mijloacelor
de transport pe calea ferată.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea în varianta tipică se comite cu intenţie, care poate fi directă
sau indirectă.
Forma vinovăţiei în cazul variantei infracţionale agravate este atât intenţia, cât şi praeterintenţia.
Forma vinovăţiei în ceea ce priveşte varianta atenuată este culpa.
A. Forme
Această infracţiune este susceptibilă de toate formele infracţiunii intenţionate, dar dintre cele două forme
imperfecte numai tentativa este incriminată, în cazul faptelor descrise de art. 332 alin. (1) şi (2).
circulaţiei mijloacelor de transport pe calea ferată sau producerii efective a accidentului de cale ferată, după
caz.
B. Sancţionare
În conformitate cu prevederile art. 332 alin. (1) şi (2) C. pen., faptele prevăzute de aceste texte se
pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au avut ca urmare
un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Faptele
prevăzute în alin. (1)–(3) săvârşite din culpă se pedepsesc prin reducerea limitelor pedepsei la jumătate.
*1) C. Duvac, op. cit., p. 644.

*2) A se vedea, de pildă, I. Rusu, op. cit., p. 238.
ART. 333
Accidentul de cale ferată
Conform art. 333 C. pen., accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea adusă
mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor de cale ferată în cursul circulaţiei sau manevrei
mijloacelor de transport, manevră, întreţinere sau intervenţie pe calea ferată.
Înlăturarea elementului de agravare constând în producerea unei catastrofe de cale ferată determină
consecinţa că în toate situaţiile în care va fi realizat conţinutul unei infracţiuni contra persoanei sau contra
patrimoniului urmează să se aplice regulile concursului de infracţiuni, între infracţiunea contra siguranţei
circulaţiei pe calea ferată (art. 329–332 C. pen.) şi infracţiunea contra persoanei sau patrimoniului, al cărei
conţinut este realizat, după caz.
În conformitate cu dispoziţiile noului Cod penal, toate situaţiile încadrabile potrivit Codului penal
anterior în conţinutul conceptului de catastrofă urmează a fi incluse în conceptul de „accident de cale
ferată”.
494
Având în vedere că în definiţia accidentului de cale ferată nu se mai precizează că distrugerea sau
degradarea trebuie să fie importantă, apreciem că oricare ar fi natura sau gravitatea distrugerii ori
degradării mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor de cale ferată vom fi în prezenţa
unui „accident de cale ferată”*1).
*1) Pentru acest punct de vedere, a se vedea şi V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 612.
ART. 334
Punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat
Examinând textul incriminator, constatăm că, practic, sub una şi aceeaşi denumire marginală se regăsesc
mai multe infracţiuni, respectiv:
– punerea în circulaţie şi conducerea unui vehicul neînmatriculat [art. 334 alin. (1)];
– punerea în circulaţie şi conducerea unui vehicul cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare [art.
334 alin. (2)];
– tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau
înregistrare [art. 334 alin. (3)];
– conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuţe cu
numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase, sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care
nu are drept de circulaţie în România [art. 334 alin. (4)].
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic specific al infracţiunilor prevăzute în art. 334 C. pen. este
reprezentat de relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare presupun protecţia siguranţei
circulaţiei pe drumurile publice, prin interzicerea punerii în circulaţie, conducerii sau tractării
autovehiculelor, tramvaielor sau remorcilor neînmatriculate ori înregistrare sau cu numere de înmatriculare
ori înregistrare false.
b) Obiectul material. Infracţiunile examinate nu au obiect material*1). Considerăm că aceste infracţiuni
sunt lipsite de obiect material, deoarece vehiculul neînmatriculat, neînregistrat sau cu număr fals de
înmatriculare nu este lezat sau afectat în niciun fel prin efectuarea elementului material.
a) Subiectul activ. Subiectul activ al infracţiunilor prevăzute de art. 85 din O.U.G. nr. 195/2002 poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale subiectului activ al infracţiunii, precum şi cerinţele
textului incriminator. Participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele sale (coautorat, instigare şi
complicitate), inclusiv sub forma participaţiei improprii.
Punerea în circulaţie a autovehiculului nu constituie în raport cu fapta de conducere o formă de
participaţie, deoarece legiuitorul a incriminat această activitate ca infracţiune de sine stătătoare. Pe de altă
parte, persoana care participă în diverse moduri la comiterea celor două activităţi incriminate alternativ
săvârşeşte o singură infracţiune, iar nu două (punere în circulaţie şi conducere)*2).
Faptele pot fi comise şi în coautorat, spre exemplu, în cazul coproprietarilor, dar nu există coautorat în
ipoteza în care o persoană pune în circulaţie un autovehicul sau tramvai neînmatriculat, iar alta îl conduce.
În acest caz sunt realizate elementele constitutive a două infracţiuni autonome, şi anume infracţiunea de
punere în circulaţie a unui autovehicul sau tramvai neînmatriculat şi infracţiunea de conducere a unui astfel
495
de vehicul*3). În situaţia în care cele două modalităţi – punerea în circulaţie şi conducerea – sunt efectuate
nemijlocit de aceeaşi persoană, cu aceeaşi ocazie, va exista o singură infracţiune.
Modalitatea infracţională constând în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul, în condiţiile
stabilite de art. 334 C. pen., nu poate fi comisă în coautorat, deoarece poate fi săvârşită numai de o singură
persoană (in persona propria)*4).
În ceea ce priveşte persoanele juridice, având în vedere specificul infracţiunilor examinate, considerăm
că acestea nu pot avea, în principiu, calitatea de subiect activ al infracţiunilor prevăzute în art. 334 C. pen.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv al infracţiunilor examinate este statul.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute la alin. (1) al art. 334 C. pen. constă
în punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, neînmatriculat
sau neînregistrat. Punerea în circulaţie constă în dispoziţia sau încuviinţarea dată de către persoana care are
această posibilitate faptică sau juridică (proprietar, beneficiar al contractului de leasing, comodatar, hoţ
etc.). Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai neînmatriculat sau neînregistrat este
operaţiunea prin care acesta este pus în mişcare pe drumurile publice prin folosirea puterii proprii de
deplasare. Poate fi subiect activ al acestei infracţiuni şi un simplu deţinător de fapt. De exemplu, un hoţ,
care încredinţează autovehiculul furat pentru a fi condus pe drumurile publice altei persoane.
În doctrină a fost exprimată şi opinia că prin expresia „punerea în circulaţie a unui autovehicul” se
înţelege punerea acestuia în mişcare prin pornirea motorului şi cuplarea lui la mecanismele de transmisie,
care determină mişcarea autovehiculului prin forţa de autopropulsie a motorului*5). Nu suntem de acord cu
această opinie, deoarece, aşa cum s-a spus în literatura de specialitate, un asemenea înţeles ar determina
suprapunerea acestei modalităţi normative peste cea constând în conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul, lipsind-o de conţinut*6).
Autovehiculul este un vehicul echipat cu motor în scopul deplasării pe drum. Troleibuzele şi tractoarele
rutiere sunt considerate autovehicule. Remorca este un vehiculul fără motor destinat a fi tractat de un
autovehicul sau de un tractor. Remorcile sunt de două feluri: uşoare şi semiremorci. Remorcă uşoară este
remorca a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg, iar semiremorca este remorca a cărei
masă totală maximă autorizată este preluată în parte de către un autovehicul sau de către un tractor.
Punerea în circulaţie şi conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, neînmatriculat
sau neînregistrat, sunt modalităţi alternative ale infracţiunii analizate. Dacă aceste două modalităţi sunt
efectuate de aceeaşi persoană, ele realizează conţinutul unei singure infracţiuni, iar nu a două infracţiuni
(punere în circulaţie şi conducere), inclusiv în ipoteza în care între cele două există anumite intervale de
timp, dacă rezoluţia infracţională este unică. În acest din urmă caz va exista infracţiune continuată, iar în
primul caz, unitate infracţională naturală*7).
Pentru a circula pe drumurile publice, vehiculele, cu excepţia celor trase sau împinse cu mâna şi a
bicicletelor, trebuie să fie înmatriculate ori înregistrate, după caz, şi să poarte plăcuţe cu numărul de
înmatriculare sau de înregistrare, cu forme, dimensiuni şi conţinut prevăzute de standardele în vigoare.
Vehiculele care nu sunt supuse înmatriculării sau înregistrării pot circula pe drumurile publice numai în
condiţiile prevăzute de Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 (art. 12 din O.U.G. nr. 195/2002).
Conform art. 13 din O.U.G. nr. 195/2002, autovehiculele şi remorcile se înmatriculează permanent sau
temporar la autoritatea competentă în a cărei rază teritorială proprietarii îşi au domiciliul, reşedinţa ori
sediul, în condiţiile stabilite prin reglementările în vigoare. Autovehiculele şi remorcile din dotarea
Ministerului Apărării, a Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi cele ale Serviciului Român de
Informaţii se înregistrează la aceste instituţii şi pot, după caz, să fie înmatriculate în condiţiile de mai sus.
Până la înmatriculare, vehiculele pot circula cu numere provizorii, pe baza unei autorizaţii speciale
eliberate de autoritatea competentă. La cerere, persoanelor juridice care fabrică, asamblează, carosează ori
496
testează autovehicule sau remorci li se poate elibera pentru acestea autorizaţii şi numere pentru probă.
Evidenţa vehiculelor înmatriculate se ţine la autoritatea competentă pe raza căreia proprietarul îşi are
domiciliul, reşedinţa sau sediul.
Tramvaiele, troleibuzele, mopedele, maşinile şi utilajele autopropulsate utilizate în lucrări de construcţii,
agricole, forestiere, tractoarele care nu se supun înmatriculării, precum şi vehiculele cu tracţiune animală se
înregistrează de către consiliile locale, care ţin şi evidenţa acestora. Categoriile de vehicule care nu sunt
supuse înmatriculării sau înregistrării, precum şi cele care nu se supun inspecţiei tehnice periodice se
stabilesc prin ordin comun al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului şi al ministrului
internelor, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I (art. 14 din O.U.G. nr. 195/2002).
În conformitate cu art. 15 din O.U.G. nr. 195/2002, odată cu realizarea operaţiunilor de înmatriculare a
vehiculului, autoritatea competentă eliberează proprietarului sau deţinătorului mandatat un certificat de
înmatriculare, conform categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv, precum şi
plăcuţe cu numărul de înmatriculare. La cererea scrisă a proprietarului unui vehicul, în certificatul de
înmatriculare sau de înregistrare se poate înscrie şi o altă persoană decât proprietarul, specificându-se
calitatea în care aceasta poate utiliza vehiculul, în virtutea unui drept legal. În cazul în care proprietarul
vehiculului este o societate de leasing, este obligatorie menţionarea în certificatul de înmatriculare sau de
înregistrare şi a datelor de identificare ale deţinătorului mandatat. Este interzisă punerea în circulaţie a unui
vehicul, înmatriculat sau înregistrat, care nu are montate plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de
înregistrare atribuite de autoritatea competentă ori dacă acestea nu sunt conforme cu standardele în vigoare,
precum şi în cazul în care certificatul de înmatriculare sau de înregistrare este reţinut, iar dovada
înlocuitoare a acestuia este eliberată fără drept de circulaţie sau termenul de valabilitate a expirat.
Înmatricularea sau înregistrarea este operaţiunea administrativă prin care se atestă că un vehicul poate
circula pe drumurile publice. Dovada atestării înmatriculării sau înregistrării este certificatul de
înmatriculare sau înregistrare şi numărul de înmatriculare sau înregistrare atribuit. În temeiul legii,
înmatricularea poate fi permanentă sau temporară. Înregistrarea sau înmatricularea permanentă este
operaţiunea prin care se atribuie certificat de înmatriculare sau înregistrare şi număr de înmatriculare sau
înregistrare pentru o perioadă nedeterminată. Numai înmatricularea poate fi temporară. Înmatricularea
temporară este operaţiunea prin care se acordă certificat de înmatriculare şi număr de înmatriculare pentru
o perioadă determinată.
Un autovehicul este neînmatriculat sau neînregistrat atunci când nu a fost înscris niciodată în evidenţa
organelor competente, precum şi atunci când a figurat în trecut, dar în momentul săvârşirii faptei este
radiat. Numerele provizorii nu sunt numere de înmatriculare, deoarece atribuirea lor se face în temeiul unei
autorizaţii provizorii de circulaţie*8).
În art. 334 alin. (2)–(4) sunt prevăzute trei infracţiuni autonome. Elementul material al infracţiunii
prevăzute de art. 334 alin. (2) presupune punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul sau tramvai cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare. În cazul acestei forme
infracţionale, numărul de înmatriculare sau de înregistrare este fals.
Un număr de înmatriculare sau înregistrare este fals dacă există o neconcordanţă între elementele
acestuia şi adevărul rezultat din documentele oficiale, prin raportare la autovehiculul pe care sunt montate
plăcuţele cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare*9).
În practica judiciară s-a reţinut că numărul de înmatriculare obţinut legal în trecut, cu prilejul
înmatriculării unui alt vehicul – fie chiar proprietatea inculpatului, – are, în raport cu autovehiculul pe care
a fost montat în mod nelegal, semnificaţia unui număr fals de înmatriculare, deoarece el nu reflectă situaţia
reală a acestui autovehicul, cu privire la care nu există o înscriere valabilă în evidenţele poliţiei*10).
Într-o cauză penală instanţa a reţinut că numerele de înmatriculare devin numere false din momentul
radierii din circulaţie, întrucât trebuie considerat fals orice număr înscris pe tăbliţele montate la
autovehicule care nu are corespondent în evidenţele autorităţii competente să opereze înmatricularea*11).
Aşa cum s-a arătat în doctrină, odată cu radierea autovehiculului din evidenţa organului la care a fost
497
înmatriculat, numărul de înmatriculare îşi pierde semnificaţia, încetează de a mai fi expresia stării de
înmatriculare şi devine un număr de înmatriculare fals*12).
Precizăm că în practica judiciară nu a existat un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte încadrarea
juridică a faptei de a conduce un autovehicul neînmatriculat pe care erau aplicate plăcuţe cu număr de
circulaţie provizoriu expirat*13).
Într-o orientare, anumite instanţe au considerat că fapta de a conduce pe drumurile publice un autoturism
neînmatriculat, având aplicate plăcuţe cu număr provizoriu de circulaţie a cărui valabilitate era expirată
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de conducere a unui autovehicul neînmatriculat şi de
conducere a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, aflate în concurs*14). Astfel, într-o speţă s-a
reţinut că, deşi există o singură acţiune, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, în raport de
împrejurările concrete în care s-a săvârşit – autovehiculul era neînmatriculat şi, totodată, avea numere false
de înmatriculare (număr provizoriu expirat) – sunt întrunite elementele constitutive a două infracţiuni în
concurs ideal*15).
Cu privire la această problemă de drept a fost exprimată şi opinia că într-o asemenea situaţie este realizat
numai conţinutul infracţiunii de conducere a unui autovehicul neînmatriculat, cu motivarea că infracţiunea
de conducere a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare vizează o altă situaţie premisă, şi anume
aplicarea unui număr imaginar sau a altui număr decât cel atribuit unui autovehicul înmatriculat*16).
Astfel, într-o speţă, instanţa a reţinut că infracţiunii de conducere a unui autovehicul cu număr fals de
înmatriculare îi lipseşte unul dintre elementele constitutive, cât timp nu au fost efectuate manopere de
falsificare a numerelor de înmatriculare ale autoturismului în litigiu*17).
În susţinerea acestui punct de vedere s-a argumentat că ipoteza în care valabilitatea numărului de
înmatriculare obţinut legal a expirat conduce doar la concluzia că autoturismul este neînmatriculat, şi nu
poate susţine o acţiune de contrafacere sau alterare, aşa cum solicită imperativ latura obiectivă a infracţiunii
de fals. Potrivit acestei orientări, dispoziţiile care incriminează conducerea unui autovehicul cu număr fals
de înmatriculare vizează numai acele situaţii în care s-a intervenit în vreun fel asupra numărului de
înmatriculare al unui autoturism înmatriculat în realitate sau neînmatriculat, fie prin confecţionarea unui
număr sau imitarea unuia autentic, fie prin modificarea aspectului sau menţiunilor unui asemenea număr,
creându-se astfel o aparenţă necorespunzătoare adevărului.
Tot în sprijinul acestei opinii s-a mai arătat că ipoteza în care autorizaţia de circulaţie provizorie şi-a
încetat valabilitatea nu reprezintă o falsificare a numărului de înmatriculare, întrucât acest fapt presupune o
operaţiune fizică, mecanică de modificare sau de confecţionare a unor elemente care să creeze aparenţa
unor numere de înmatriculare valabile. Or, expirarea numărului de înmatriculare provizoriu nu poate fi
interpretată, prin analogie, ca fiind număr fals de înmatriculare, în condiţiile în care nu a existat o
falsificare cu intenţie a acestuia*18).
De asemenea, în practica judiciară s-a considerat că numărul străin cu care autoturismul a continuat să
circule în România şi după ce a expirat perioada lui de valabilitate nu poate fi considerat fals, ci doar
expirat ca termen de valabilitate*19).
Într-o altă opinie s-a apreciat că, în ipoteza conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul cu
numere provizorii expirate, se impune reţinerea numai a infracţiunii de conducere pe drumurile publice a
unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, deoarece în această faptă este absorbită şi cerinţa ca
deţinătorul sau proprietarul autovehiculului să nu-şi fi îndeplinit obligaţia de înmatriculare*20).
În practica judiciară s-a reţinut că există concurs de infracţiuni – între infracţiunea de conducere a unui
autovehicul neînmatriculat şi infracţiunea de conducere a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare –
şi în ipoteza în care o persoană conduce un autovehicul neînmatriculat pe drumurile publice, pe care avea
aplicate plăcuţe cu număr de înmatriculare emis pentru călătorii de probă în alt stat european, cu
valabilitate expirată*21).
Menţionăm că infracţiunea de conducere a unui autovehicul având număr fals de înmatriculare poate
intra în concurs ideal şi cu alte infracţiuni. De pildă, dacă făptuitorul, care nu posedă permis de conducere,
a montat pe autovehiculul condus plăcuţe cu numere de înmatriculare aparţinând altui autovehicul*22).
498
De asemenea, în practica judiciară s-a reţinut că persoana care conduce pe drumurile publice un
autovehicul sau tramvai, neînmatriculat sau neînregistrat, pe care a montat numere de înmatriculare false
(de exemplu, contrafăcute, expirate, radiate etc.) săvârşeşte un concurs ideal de infracţiuni alcătuit din
infracţiunea de conducere a unui autovehicul neînmatriculat şi infracţiunea de conducere a unui
autovehicul cu număr fals de înmatriculare*23).
În ceea ce ne priveşte*24), ne-am exprimat opinia că fapta unei persoane de a conduce pe drumurile
publice un autoturism neînmatriculat, având aplicate plăcuţe cu număr provizoriu de circulaţie a cărui
valabilitate era expirată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin. (1) şi
(2) din O.U.G. nr. 195/2002, aflate în concurs ideal*25), considerând că numărul aplicat pe un autovehicul
este fals dacă nu are corespondent într-o înscriere reală şi valabilă în evidenţele autorităţii competente să
opereze înmatricularea*26).
Prin Decizia nr. 18/2012, pronunţată de ICCJ, Completul competent să judece recursul în interesul legii,
s-a statuat: „Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul pe care sunt
aplicate plăcuţe cu numărul provizoriu de circulaţie expirat, iar autorizaţia de circulaţie provizorie şi-a
încetat valabilitatea, întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 85 alin. (1)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare”*27). În considerentele deciziei menţionate mai sus se arată: „în
materia circulaţiei vehiculelor pe drumurile publice există trei tipuri de numere de înmatriculare, un număr
de înregistrare şi un număr de autorizare provizorie a circulaţiei.
Legiuitorul a înţeles să incrimineze prin dispoziţiile art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, doar cazurile în care vehiculul are număr fals de
înmatriculare sau înregistrare, iar nu şi cazul în care acest număr este cel atribuit prin autorizarea provizorie
de circulaţie (ipoteza supusă dezlegării problemei de drept prin recursul în interesul legii).
În acest sens, dispoziţiile art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, vizează acele situaţii în care s-a intervenit în vreun fel asupra numărului de
înmatriculare al unui autoturism înmatriculat în realitate, fie prin confecţionarea unui număr sau imitarea
unui număr autentic, fie prin modificarea aspectului sau menţiunilor unui asemenea număr, creându-se
astfel o aparenţa necorespunzătoare adevărului, precum şi situaţia în care autoturismul este sau nu
înmatriculat, dar poartă plăcuţa de înmatriculare a altui vehicul.
Or, un număr de înmatriculare provizoriu expirat nu poate fi asimilat, prin analogie, cu un număr fals de
înmatriculare, în condiţiile în care nu a existat o falsificare cu intenţie a acestuia, în sensul celor arătate
anterior.
Împrejurarea că dreptul de circulaţie al autoturismului se limita doar la o anumită perioadă de timp, după
care fie nu au mai fost întreprinse, fie nu au mai fost definitivate demersurile necesare înmatriculării
respectivului autoturism, nu echivalează cu falsificarea numărului provizoriu de înmatriculare, numărul
menţionat în acea autorizaţie nu se transformă într-unul fals, ci autoturismul în cauză devine unul
neînmatriculat.
Pe de altă parte, (...) legiuitorul a avut în vedere posibilitatea făptuitorului de a se sustrage urmăririi în
cazul săvârşirii unei infracţiuni datorită imposibilităţii de identificare a autoturismului. Or, folosind
numărul corespunzător înmatriculării provizorii, autoturismul poate fi identificat, întrucât numărul
respectiv nu se mai atribuie altui autoturism.
În acest fel, identificarea autoturismului se face în aceleaşi condiţii ca şi în cazul înmatriculării
definitive.
O situaţie similară se regăseşte şi în privinţa reglementării actelor de identitate ale cetăţenilor români.
Şi în cazul acestor acte de identitate, depăşirea termenului de valabilitate şi utilizarea acelui act nu
conduce la constatarea faptului că actul este falsificat, ci atrage doar o răspundere contravenţională”.
Decizia nr. 18/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este obligatorie şi, deşi textul legal avut în
vedere este în prezent abrogat (art. 85 din O.U.G. nr. 195/2002), problemele de drept dezlegate sunt
499
mutatis mutandis aceleaşi, deoarece textul corespondent din noul Cod penal (art. 334) are un conţinut
similar sub aspectele care interesează aici.
Analizând considerentele acestei decizii, constatăm că instanţa supremă a pornit de la premisa
discutabilă că numărul fals este întotdeauna un număr falsificat. Or, în practică pot fi situaţii în care
numerele de înmatriculare expirate sunt montate pe autovehicule înmatriculate. În asemenea cazuri, deşi nu
este vorba despre numere falsificate, prin raportare la autovehiculele pe care acestea sunt montate, suntem
în prezenţa unor numere de înmatriculare false.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 334 alin. (3) constă în tractarea unei remorci
neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare.
Avem rezerve faţă de opinia*28), exprimată în practica judiciară, potrivit căreia conducerea unui
autovehicul care are ataşată o remorcă neînmatriculată nu realizează conţinutul infracţiunii analizate, ci al
infracţiunii de conducere a unui autovehicul neînmatriculat*29). În ceea ce ne priveşte, apreciem că
tractarea, prin ataşare la un autovehicul înmatriculat a unei remorci neînmatriculate, realizează conţinutul
infracţiunii prevăzute în art. 334 alin. (3) C. pen., deoarece prevederile acestui text de incriminare au
caracter special, derogator, în raport de cele cuprinse în art. 334 alin. (1) din acelaşi cod.
Suntem însă de acord cu soluţia potrivit căreia fapta de conducere a unui tractor cu remorcă
neînmatriculată întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (3) C.
pen.*30). Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 334 alin. (4) presupune conducerea pe
drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuţe cu numărul de
înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept
de circulaţie în România.
Dacă în ceea ce priveşte modalităţile fiecărei infracţiuni (variante) există, în general, opinia că este
exclus concursul de infracţiuni, cât timp acţiunile alternative au fost comise cu aceeaşi ocazie sau simultan,
în doctrina de specialitate s-a discutat dacă între variantele infracţionale cuprinse în art. 334 poate exista
concurs de infracţiuni în ipoteza în care ele sunt săvârşite cu acelaşi prilej sau în mod concomitent. În ceea
ce ne priveşte, apreciem că, ori de câte ori este realizat conţinutul mai multor norme (variante, iar nu
modalităţi normative) de incriminare ale art. 334, va exista concurs de infracţiuni, dacă la comiterea a cel
puţin două dintre acestea şi-a adus contribuţia aceeaşi persoană, indiferent dacă faptele au fost săvârşite în
acelaşi timp sau succesiv*31).
În continuare, vom face câteva precizări referitoare la înmatriculare, înregistrare, radiere, precum şi la
alte operaţiuni legate de evidenţa vehiculelor. Conform art. 16 din O.U.G. nr. 195/2002, înmatricularea,
înregistrarea sau atribuirea numărului provizoriu ori pentru probe a unui vehicul se anulează de către
autoritatea care a efectuat-o, dacă se constată că au fost încălcate normele legale referitoare la aceste
operaţiuni.
Radierea din evidenţă a vehiculelor se face de către autoritatea care a efectuat înmatricularea sau
înregistrarea doar în cazul scoaterii definitive din circulaţie a acestora, la cererea proprietarului, în
următoarele cazuri (art. 17):
a) proprietarul doreşte retragerea definitivă din circulaţie a vehiculului şi face dovada depozitării
acestuia într-un spaţiu adecvat, deţinut în condiţiile legii;
b) proprietarul face dovada dezmembrării, casării sau predării vehiculului la unităţi specializate în
vederea dezmembrării;
c) la scoaterea definitivă din România a vehiculului respectiv;
d) în cazul furtului vehiculului.
Radierea din evidenţă a vehiculelor înregistrate, la trecerea acestora în proprietatea altei persoane, se
face de către autoritatea care a efectuat înregistrarea, la cererea proprietarului, în condiţiile legii. Este
interzisă circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor radiate din evidenţă. Vehiculele declarate, potrivit
legii, prin dispoziţie a autorităţii administraţiei publice locale, fără stăpân sau abandonate se radiază din
oficiu în termen de 30 de zile de la primirea dispoziţiei respective.
500
Subliniem faptul că, pentru existenţa infracţiunilor prevăzute la art. 334 C. pen., este necesară
îndeplinirea condiţiei ca fapta să se comită pe drumurile publice. Potrivit art. 6 punctul 14 din O.U.G. nr.
195/2002, drumul public este orice cale de comunicaţie terestră, cu excepţia căilor ferate, special amenajată
pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulaţiei publice. Drumurile care sunt închise circulaţiei
publice sunt semnalizate la intrare cu inscripţii vizibile. Drumurile de utilitate privată nu sunt drumuri
publice. Potrivit art. 3 lit. b) din O.G. nr. 43/1997*32), drumurile de utilitate privată sunt cele destinate
satisfacerii cerinţelor proprii de transport rutier în activităţile economice, forestiere, petroliere, miniere,
agricole, energetice, industriale şi altora asemenea, de acces în incinte, ca şi cele din interiorul acestora,
precum şi cele pentru organizările de şantier şi sunt administrate de persoanele fizice sau juridice care le au
în proprietate sau în administrare. În conformitate cu art. 8 lit. c) din O.G. nr. 43/1997, străzile sunt
drumuri publice din interiorul localităţilor, indiferent de denumire: stradă, bulevard, cale, chei, splai, şosea,
alee, fundătură, uliţă etc., astfel că fapta este considerată ca fiind săvârşită pe drumul public şi atunci când
este comisă pe calea de acces carosabil cu o singură bandă la blocurile de locuit sau în curţile interioare ale
acestora*33).
În lipsa condiţiei referitoare la locul săvârşirii infracţiunii, niciuna dintre faptele descrise de art. 334 C.
pen. nu pot angaja răspunderea penală în conformitate cu acest text incriminator.
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 334 C. pen., urmarea imediată
constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
Infracţiunile prevăzute de art. 334 C. pen. se comit numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului. Comiterea
faptei din culpă sau fără vinovăţie nu constituie infracţiune.
A. Forme
Actele de pregătire şi tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de
pericol social suficient pentru a avea relevanţă penală.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care elementul material este executat integral.
B. Sancţionare
În conformitate cu prevederile art. 334 alin. (1) C. pen., punerea în circulaţie sau conducerea pe
drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii, se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă. Punerea în circulaţie sau conducerea pe
drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Tractarea unei remorci neînmatriculate sau
neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
2 ani sau cu amendă. Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale
cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat
în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă.
*1) În doctrină a fost exprimată şi opinia potrivit căreia infracţiunile prevăzute în art. 334 C. pen. au ca
obiect material autovehiculul, tramvaiul sau remorca neînmatriculate sau neînregistrate. Pentru această
opinie, a se vedea: P. Dungan, Analiza conţinutului infracţiunilor contra circulaţiei pe drumurile publice
prin prisma noului Cod penal (I), în Dreptul nr. 2/2011, p. 46; T. Medeanu, op. cit., p. 346.
*2) C. Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 54.
501
*3) Ibidem, p. 53.
*5) A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române, vol. III, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, p. 264.
*7) M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, op. cit., 2010, p. 483.
*9) A se vedea M.A. Hotca, în M.A. Hotca (coordonator), Infracţiuni prevăzute în legi speciale..., op.
cit., p. 308 şi urm.
*10) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 73/1996, în Culegere de practică judiciară penală, cu note
de V. Papadopol, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p. 123.
*11) Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 192/1999, în RDP nr. 1/2001, p. 134.
*12) V. Dobrinoiu, Notă la Decizia penală nr. 182/1977 a Tribunalului Timiş, în RRD nr. 3/1978, p. 54.
*13) A se vedea M.A. Hotca, în M.A. Hotca (coordonator), Infracţiuni prevăzute în legi speciale..., op.
cit., p. 308 şi urm.
*14) A se vedea, de pildă, Trib. Bucureşti, Dec. pen. nr. 154/1989, în Dreptul nr. 6/1992, p. 90. În
doctrină şi practica judiciară se apreciază că un număr provizoriu de circulaţie expirat este de natură să
inducă în eroare organele de poliţie aflate în exerciţiul supravegherii traficului rutier, care nu vor opri spre
verificare un autoturism neînmatriculat ce are montate plăcuţe cu numărul de înmatriculare expirat, spre
deosebire de situaţia acelor autoturisme neînmatriculate în circulaţie care nu au montate în continuare
numerele de înmatriculare provizorii expirate, apte să creeze aparenţa legalităţii. Numărul de înmatriculare
(permanent ori provizoriu) este un element de identificare a participanţilor la trafic, necesar pentru
depistarea autorilor unor infracţiuni sau abateri rutiere, astfel încât lipsa lui sau lipsa corespondenţei lui cu
realitatea împiedică aplicarea corectă şi promptă a legii.
În conţinutul infracţiunilor de conducere a unui autovehicul neînmatriculat sau de conducere a unui
autovehicul cu număr fals de înmatriculare legiuitorul a reglementat două infracţiuni cu structuri proprii ale
elementelor constitutive şi a sancţiunilor prevăzute de lege, având în vedere situaţii distincte care, fiecare în
parte, prezintă pericol social. Astfel, în alin. (1) al textului incriminator [era avut în vedere art. 85 alin. (1)
din O.U.G. nr. 195/2002] este sancţionată conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
neînmatriculat, iar alin. (2) al normei de incriminare [era avut în vedere art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr.
195/2002] vizează situaţia în care, deşi autovehiculul nu este înmatriculat, pentru a ascunde această
situaţie, conducătorul auto aplică plăcuţe cu numere de înmatriculare fictive sau chiar pe cele anterioare,
dar radiate din evidenţele organelor de poliţie ori expirate, pentru existenţa acestei infracţiuni nefiind
necesar ca numărul sub care circulă autovehiculul să fie neapărat falsificat în sens fizic, material. Pentru
prezentarea pe larg a punctelor de vedere exprimate în practică şi literatura de specialitate, a se vedea
memoriul de recurs în interesul legii, disponibil pe site-ul www.juridice.ro.
*15) A se vedea C. Ap. Timişoara, Dec. pen. nr. 85/2008, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu,
Infracţiuni rutiere, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 55. În acelaşi sens, a se vedea C. Ap. Piteşti, Dec.
pen. nr. 682/2010. În sens contrar, a se vedea C. Ap. Piteşti, Dec. pen. nr. 638/2010, în M. Andreescu, R.S.
Şimonescu-Diaconu, op. cit., p. 60.
*16) A se vedea G. Marcov, Infracţiuni săvârşite în cadrul circulaţiei rutiere, în RRD nr. 2/1968, p. 38.
*17) A se vedea C. Ap. Alba Iulia, Dec. pen. nr. 468/2010, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de
practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 23.
*18) A se vedea memoriul Procurorului General al Republicii privind promovarea unui recurs în
interesul legii, postat pe www.juridice.ro.
*19) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 721/1999, în RDP nr. 3/2000, p. 170. A se vedea şi T. Medeanu,
op. cit., p. 351. În practica judiciară există şi opinia că o asemenea faptă constituie infracţiunea de punere
în circulaţie a unui autovehicul cu număr de înmatriculare fals. În acest sens, a se vedea Trib. Covasna,
Dec. pen. nr. 74/1996, în Dreptul nr. 12/1996, p. 109.
502
*20) L. Barac, Nota I la Decizia penală nr. 412/1994 a Curţii de Apel Timişoara, în Dreptul nr. 6/1995,
p. 78.
*21) A se vedea C. Ap. Ploieşti, Dec. pen. nr. 833/2009, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op.
cit., p. 29.
*22) A se vedea C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 223/2009, pe Jurindex. Soluţia este aceeaşi şi în
cazul în care persoana care conduce autovehiculul neînmatriculat are suspendat dreptul de a conduce (C.
Ap. Bacău, Dec. pen. nr. 433/2009, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, Infracţiuni rutiere, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 43).
*23) A se vedea şi Trib. Bucureşti, Dec. pen. nr. 154/1989, în Dreptul nr. 6/1992, p. 90.
*24) M.A. Hotca, în M.A. Hotca (coordonator), Infracţiuni prevăzute în legi speciale..., op. cit., p. 309 şi
urm.
*25) Pentru acest punct de vedere, a se vedea: V. Papadopol, Notă în Culegere de practică judiciară pe
anul 1991, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1991, p. 139; F. Streteanu, Concursul de
infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 144. Acesta a fost şi punctul de vedere al Procurorului
General al Republicii, care, în memoriul înaintat instanţei supreme, a arătat că „numărul provizoriu de
circulaţie semnifică luarea în evidenţă a autovehiculului de către autoritatea competentă, reprezentând deci
expresia stării de înmatriculare şi, prin urmare, folosirea lui după expirarea valabilităţii este contrară
realităţii şi aptă să inducă în eroare, transformându-l într-un număr fals de înmatriculare în sensul art. 85
alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002” (memoriul este disponibil pe site-ul www.juridice.ro).
*26) A se vedea şi Gh. Diaconescu, Infracţiunile în legi speciale şi legi extrapenale, Ed. All, Bucureşti,
1996, p. 195. Pentru soluţii din practica judiciară, facem trimitere la M. Andreescu, R.S. Şimonescu-
Diaconu, Infracţiuni rutiere, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 24 şi urm.
*27) Publicată în M. Of. nr. 41 din 18 ianuarie 2013.
*28) A se vedea şi M.A. Hotca (coordonator), Infracţiuni prevăzute în legi speciale..., op. cit., p. 311.
*29) A se vedea C. Ap. Galaţi, Dec. pen. nr. 134/2010, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op.
cit., p. 34.
*30) A se vedea C. Ap. Braşov, Dec. pen. nr. 84/2009, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op.
cit., p. 46.
*31) Pentru analiza acestei probleme juridice, a se vedea C. Turianu, op. cit., p. 70 şi urm.
*32) O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată în M. Of. nr. 237 din 29 iunie 2008, cu
*33) Jud. Craiova, s. pen. nr. 1062/1979, în RRD nr. 10/1980, p. 59.
ART. 335
Conducerea unui vehicul fără permis de conducere
Examinând textul incriminator, constatăm că, practic, sub una şi aceeaşi denumire marginală se regăsesc
trei infracţiuni, respectiv:
– conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu
posedă permis de conducere [art. 335 alin. (1)];
– conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii
permisului de conducere de către o persoană neîndreptăţită [art. 335 alin. (2)];
– încredinţarea conducerii autovehiculului unei persoane care nu are dreptul să conducă [art. 335 alin.
(3)].
503
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic al infracţiunilor prevăzute în art. 335 este constituit din
relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei rutiere, a căror existenţă sau derulare normală presupun
interzicerea faptelor de conducere a vehiculelor de către persoane care nu au acest drept, precum şi a celor
de încredinţare spre conducere a unor vehicule persoanelor fără calificare sau unor persoane care se află
sub influenţa alcoolului sau a unor produse ori substanţe psihoactive.
b) Obiectul material. Infracţiunile nu au obiect material.
a) Subiectul activ. Subiect activ al infracţiunilor prevăzute de art. 335 C. pen. poate fi orice persoană
care îndeplineşte condiţiile generale ale subiectului activ al infracţiunii, precum şi cerinţele textului
incriminator. Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii, inclusiv sub forma
participaţiei improprii.
În cazul infracţiunii prevăzute în art. 335 alin. (3) este posibil coautoratul dacă fapta de încredinţare este
comisă de două persoane care dispun în acelaşi timp de vehiculul în cauză. De exemplu, doi coproprietari
sau doi detentori precari încredinţează vehiculul spre a fi condus pe drumurile publice de către o persoană
având un permis de conducere necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv.
Este lipsit de relevanţă juridică faptul că autoturismul este proprietatea personală a ambilor soţi, din
moment ce din probele administrate în cauză rezultă că soţia, coproprietară a autovehiculului, dar neavând
permis de conducere, a cerut învoiala soţului, astfel că acesta din urmă va răspunde pentru infracţiunea de
încredinţare a autovehiculului unei persoane care nu avea permis de conducere*1).
În ceea ce priveşte persoanele juridice, având în vedere specificul infracţiunilor prevăzute în art. 335
alin. (1) şi (2) C. pen., considerăm că acestea nu pot fi subiect activ acestor infracţiuni, dar pot avea o
asemenea calitate în cazul infracţiunii de încredinţare prevăzute în art. 335 alin. (3) C. pen.
În sprijinul acestei teze sunt şi prevederile art. 27 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002.
Potrivit art. 27 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002:
„Persoanele juridice deţinătoare de vehicule au (...) următoarele obligaţii:
(...)
c) să nu permită conducerea vehiculului de către persoane care nu posedă permis de conducere
corespunzător sau atestat profesional;
d) să nu permită conducătorilor de vehicule să plece în cursă sub influenţa băuturilor alcoolice, a
substanţelor ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora ori într-o stare
accentuată de oboseală”.
C. Locul săvârşirii infracţiunii

Subliniem faptul că pentru existenţa infracţiunilor prevăzute la art. 335 C. pen. este necesară îndeplinirea
condiţiei ca fapta să se comită pe drumurile publice. Pentru explicaţii, a se vedea comentariul de la art. 334
C. pen.
În lipsa condiţiei ca fapta să fie săvârşită pe drumurile publice, aceasta nu constituie infracţiunea
analizată. În acest sens, în practica judiciară s-a decis că drumul comunal pe care inculpatul a condus
autovehiculul neînmatriculat şi fără a poseda permis de conducere este un drum public, din perspectiva art.
6 pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2002*2).
504
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute la alin. (1) se realizează prin
acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care
nu posedă permis de conducere.
Potrivit art. 20 din O.U.G. nr. 195/2002, pentru a conduce un autovehicul pe drumurile publice,
conducătorul acestuia trebuie să posede permis de conducere corespunzător şi să aibă vârsta minimă de 18
ani împliniţi, cu anumite excepţii. Astfel, cei care conduc autovehiculele din subcategoriile AM, A1 şi B1
trebuie să aibă vârsta minimă de 16 ani împliniţi. Pentru categoriile de vehicule C, CE, D1 şi D1E, precum
şi pentru triciclurile cu motor din categoria A, conducătorul acestuia trebuie să aibă vârsta minimă de 21 de
ani împliniţi. Dacă persoana are o experienţă de cel puţin 2 ani de conducere a motocicletelor din categoria
A2, aceasta trebuie să aibă 20 de ani împliniţi, sau 24 de ani împliniţi, pentru motocicletele din categoria A.
Vârsta minimă pentru a putea conduce autovehicule din categoriile D, DE, Tb şi Tv este 24 de ani.
Conform Anexei 1 din O.U.G. nr. 195/2002, categoriile de vehicule pentru care se eliberează permisul
de conducere, prevăzute la art. 20 alin. (2), se definesc astfel:
a) categoria AM: mopede;
b) categoria A1:
1. motociclete cu cilindree maximă de 125 cm3, cu puterea maximă de 11 kW şi cu un raport
putere/greutate de cel mult 0,1 kW/kg;
2. tricicluri cu motor cu puterea maximă de 15 kW;
c) categoria A2: motociclete cu puterea maximă de 35 kW, cu un raport putere/greutate care nu
depăşeşte 0,2 kW/kg şi care nu sunt derivate dintr-un vehicul având mai mult de dublul puterii sale;
d) categoria A: motociclete cu sau fără ataş şi tricicluri cu motor cu puterea de peste 15 kW;
e) categoria B1: cvadricicluri a căror masă proprie nu depăşeşte 400 kg (550 kg pentru vehiculele
destinate transportului de mărfuri), neincluzând masa bateriilor în cazul vehiculelor electrice şi care sunt
echipate cu motor cu ardere internă a cărui putere netă maximă nu depăşeşte 15 kW sau cu motor electric a
cărui putere nominală continuă maximă nu depăşeşte 15 kW;
f) categoria B:
1. autovehiculul a cărui masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 3.500 kg şi al cărui număr de locuri
pe scaune, în afara conducătorului, nu este mai mare de 8;
2. ansamblul format dintr-un autovehicul trăgător din categoria B şi o remorcă a cărei masă totală
maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg;
3. ansamblul de vehicule a căror masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 4.250 kg, format dintr-un
autovehicul trăgător din categoria B şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată depăşeşte 750 kg;
g) categoria BE: ansamblul de vehicule a căror masă totală maximă autorizată depăşeşte 4.250 kg,
format dintr-un autovehicul trăgător din categoria B şi o remorcă sau semiremorcă a cărei masă totală
maximă autorizată nu depăşeşte 3.500 kg;
h) categoria C1: autovehiculul, altul decât cel din categoria D sau D1, a cărui masă totală maximă
autorizată depăşeşte 3.500 kg, dar nu mai mare de 7.500 kg, şi care este proiectat şi construit pentru
transportul a maximum 8 pasageri în afară de conducătorul auto. Autovehiculului din această categorie i se
poate ataşa o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg;
i) categoria C1E:
1. ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria C1 şi o remorcă sau
semiremorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg, cu condiţia ca masa totală
maximă autorizată a ansamblului să nu depăşească 12.000 kg;
2. ansamblurile de vehicule în care vehiculul trăgător face parte din categoria B, iar remorca sau
semiremorca sa are o masă totală maximă autorizată de peste 3.500 kg, cu condiţia ca masa totală maximă
autorizată a ansamblului să nu depăşească 12.000 kg;
j) categoria C:
505
1. autovehiculul, altul decât cele din categoria D sau D1, a cărui masă totală maximă autorizată este mai
mare de 3.500 kg şi care este proiectat şi construit pentru transportul a maximum 8 pasageri în afara
conducătorului auto;
2. ansamblul format dintr-un autovehicul din categoria C şi o remorcă a cărei masă totală maximă
autorizată nu depăşeşte 750 kg;
k) categoria CE: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria C şi o
remorcă sau semiremorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg;
l) categoria D1:
1. autovehiculul proiectat şi construit pentru transportul a maximum 16 pasageri în afară de conducătorul
auto şi a cărui lungime maximă nu depăşeşte 8 m;
2. ansamblul de vehicule format dintr-un autovehicul trăgător din categoria D1 şi o remorcă a cărei masă
totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg;
m) categoria D1E: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria D1 şi o
remorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg. Remorca nu trebuie să fie
destinată transportului de persoane;
n) categoria D: autovehiculul destinat transportului de persoane având mai mult de 8 locuri pe scaune, în
afara locului conducătorului. Autovehiculului din această categorie i se poate ataşa o remorcă a cărei masă
totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg;
o) categoria DE: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria D şi o
remorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg. Remorca nu trebuie să fie
destinată transportului de persoane;
p) categoria Tr: tractor, maşini şi utilaje autopropulsate agricole, forestiere sau pentru lucrări;
r) categoria Tb: troleibuz;
s) categoria Tv: tramvai.
În art. 335 alin. (2) este prevăzută o infracţiune sancţionată mai blând decât infracţiunea reglementată de
dispoziţiile art. 335 alin. (1), iar în alin. (3) este descrisă o variantă infracţională asimilată din punct de
vedere sancţionator cu cea cuprinsă în alin. (2).
Perioada în care titularului permisului de conducere de vehicule i se interzice dreptul de a conduce un
autovehicul sau tramvai se consideră suspendare, conform dispoziţiilor art. 96 alin. (2) lit. b).
Practica judiciară este constantă în ceea ce priveşte reţinerea infracţiunii examinate în toate situaţiile în
care o persoană conduce pe drumurile publice un autovehicul în perioada în care dreptul de a conduce al
acesteia este suspendat.
Rezolvarea trebuie să fie aceeaşi şi în ipoteza în care inculpatul a promovat examenul pentru verificarea
cunoştinţelor legislative în domeniul rutier, dar nu a beneficiat de reducerea perioadei de suspendare,
deoarece nu obţinuse permisul cu cel puţin un an înainte de comiterea faptei*3).
Răspunderea penală, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul
de către o persoană a cărui drept de a conduce este suspendat, nu poate fi angajată atâta timp cât
făptuitorului nu i s-a adus la cunoştinţă oficial că faţă de el organele competente au dispus suspendarea
dreptului de a conduce*4).
Soluţia este similară şi în cazurile în care persoana împotriva căreia se dispusese suspendarea dreptului
de a conduce a formulat plângere contravenţională prin care cere anularea procesului-verbal de
contravenţie, iar aceasta nu a fost încă soluţionată definitiv*5).
Pe de altă parte, în practica judiciară este agreată soluţia potrivit căreia conducerea pe drumurile publice
a unui autovehicul de către o persoană care deţine un permis provizoriu obţinut într-un stat european
întruneşte conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. [fost art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr.
195/2002), deoarece permisul provizoriu nu este recunoscut de Convenţia asupra circulaţiei rutiere (Viena,
1968), acesta nefiind valabil în afara ţării emitente*6).
Retragerea permisului de conducere se dispune de către poliţia rutieră dacă titularul acestuia a fost
declarat inapt pentru a conduce vehicule pe drumurile publice de către o instituţie medicală autorizată.
506
Potrivit art. 22 din O.U.G. nr. 195/2002, permisul de conducere al persoanei care este declarată inaptă
medical sau psihologic pentru a conduce autovehicule ori tramvaie se retrage de către poliţia rutieră şi
poate fi redobândit numai după încetarea motivului pentru care s-a luat această măsură. Avizul de apt sau
inapt medical poate fi contestat doar pe baza unei expertize efectuate de instituţiile medico-legale, la
solicitarea şi pe cheltuiala persoanei interesate.
Examinarea medicală se realizează în scopul certificării stării de sănătate şi a calităţilor fizice necesare
unui conducător de autovehicul sau tramvai. Afecţiunile medicale incompatibile cu calitatea de conducător
de autovehicule sau tramvaie se stabilesc de către Ministerul Sănătăţii Publice şi se aprobă prin ordin al
ministrului, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Examinarea medicală se realizează
în vederea: aprobării prezentării la examen pentru obţinerea permisului de conducere; obţinerii
certificatului de atestare profesională pentru conducătorii de autovehicule şi tramvaie; verificării periodice,
conform reglementărilor în vigoare. Examinarea medicală se realizează în unităţi de asistenţă medicală
ambulatorie de specialitate autorizate în acest sens, cu obligaţia luării în evidenţă a solicitantului sau a
conducătorului de autovehicul sau tramvai de către medicul de familie. Certificarea stării de sănătate, aşa
cum rezultă în urma examinării medicale efectuate în unităţile de asistenţă medicală ambulatorie de
specialitate autorizate în acest sens, poate fi realizată şi de către medicul de familie. Lista unităţilor de
asistenţă medicală ambulatorie de specialitate autorizate în acest sens se stabileşte prin ordin al ministrului
sănătăţii publice, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Medicul de familie, atunci când constată că o persoană din evidenţa sa, care posedă permis de
conducere, prezintă afecţiuni medicale prevăzute în ordinul ministrului sănătăţii publice, va solicita
examenul de specialitate necesar, iar în cazul în care s-a stabilit că persoana este declarată inaptă medical
sau psihologic pentru a conduce un autovehicul sau tramvai, va comunica aceasta imediat poliţiei rutiere pe
raza căreia medicul îşi desfăşoară activitatea.
Anularea permisului de conducere se dispune de către poliţia rutieră pe a cărei rază de competenţă s-a
produs una dintre faptele prevăzute la art. 114 din O.U.G. nr. 195/2002. Anularea permisului de conducere
se dispune în următoarele cazuri:
a) titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă
pentru o infracţiune care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea corporală a unei persoane, săvârşită ca
urmare a nerespectării regulilor de circulaţie;
b) titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă
pentru anumite infracţiuni rutiere;
c) titularului permisului de conducere i s-a aplicat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă,
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării profesiei sau ocupaţiei de conducător de vehicule;
d) permisul de conducere a fost obţinut cu încălcarea normelor legale, situaţie constatată de instanţa
competentă;
e) permisul de conducere a fost obţinut în perioada în care titularul era cercetat sau judecat în cadrul unui
proces penal pentru săvârşirea unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, atunci când
acesta a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Comite fapta incriminată de art.
335 alin. (3) persoana care încredinţează cu ştiinţă un autovehicul sau tramvai, pentru conducerea pe
drumurile publice, unei persoane care se află în una dintre situaţiile prevăzute la alin. (1) sau (2) ale art.
335 ori unei persoane care se află sub influenţa alcoolului sau a unor substanţe psihoactive.
Prin încredinţare, în sensul art. 335 alin. (3) C. pen., vom înţelege remiterea sau predarea unui vehicul,
pentru care legea pretinde posesia unui permis de conducere, unei persoane dintre cele menţionate de textul
incriminator. În realitate, încredinţarea presupune punerea la dispoziţie a cheii de contact şi a documentelor
legale ale vehiculului. Sigur că pot exista şi situaţii atipice. Spre exemplu, în situaţia în care făptuitorul,
cunoscând unde sunt documentele vehiculului şi cheia de contact, cere proprietarului numai
consimţământul în vederea acestora.
507
În toate cazurile, pentru existenţa infracţiunii supuse analizei încredinţarea trebuie să vizeze conducerea
pe drumurile publice, iar nu pe alte suprafeţe sau pentru alte destinaţii. Spre exemplu, nu poate fi reţinută
această infracţiune în ipoteza în care proprietarul unui vehicul l-a predat pentru reparaţie sau depozit*7).
În practica judiciară s-a reţinut că nu suntem în prezenţa încredinţării spre conducere a unui autovehicul
dacă făptuitorul, fără a avea dispoziţia de fapt sau de drept asupra autovehiculului, îl determină pe altul să
conducă un autovehicul, pe care sunt montate plăcuţe de înmatriculare cu număr provizoriu expirat*8).
Într-o asemenea ipoteză, poate fi incidentă, eventual, instituţia instigării*9).
În lipsa unei definiţii legale a expresiei „substanţe psihoactive”, alături de un alt autor, apreciem că prin
această sintagmă trebuie să înţelegem substanţele aflate sub control naţional, respectiv drogurile şi
precursorii înscrişi în tabelele-anexă nr. I–IV din Legea nr. 143/2000*10).
O persoană care încredinţează un autovehicul, pentru a fi condus pe drumurile publice, unei persoane ce
nu posedă permis de conducere şi care, din nepricepere, cauzează un accident mortal de circulaţie poate fi
condamnată şi pentru infracţiunea de ucidere din culpă sau pentru infracţiunea de vătămare corporală din
culpă?
Menţionăm că instanţa supremă are o practică oscilantă cu privire la această problemă de drept. După ce
decisese că în asemenea cazuri nu poate fi angajată răspunderea penală pentru ucidere din culpă*11),
aceasta a revenit asupra propriei jurisprudenţe şi a pronunţat soluţii în sens contrar, respectiv că persoana
care încredinţează autovehiculul, pentru a fi condus pe drumurile publice, unei persoane ce nu posedă
permis de conducere şi care, din culpă, cauzează un accident mortal de circulaţie trebuie condamnată şi
pentru infracţiunea de ucidere din culpă*12).
Referitor la vătămarea corporală, în practica judiciară s-a decis că inculpata, încredinţând autoturismul
său unui minor, fără experienţă în conducere, neposesor de permis, putea şi trebuia să aibă reprezentarea
tuturor consecinţelor posibile, inclusiv accidentarea unei persoane, asumându-şi în mod conştient acest risc,
astfel că la accidentarea victimei a contribuit, alături de şofer, şi inculpata, cât timp culpa oricăruia dintre ei
n-ar fi fost suficientă – singură – pentru producerea rezultatului*13).
În ceea ce ne priveşte, considerăm că în toate situaţiile în care o persoană încredinţează autovehiculul,
pentru a fi condus pe drumurile publice, unei persoane ce nu posedă permis de conducere şi care, din culpă,
cauzează un accident letal de circulaţie sau care are ca urmare vătămarea corporală a unei persoane, aceasta
trebuie condamnată numai pentru infracţiunea de încredinţare, iar nu şi pentru infracţiunea de ucidere din
culpă sau de vătămare corporală din culpă*14).
constă într-o stare de pericol de pericol pentru relaţiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate rezultă ex re. Nu există legătură de cauzalitate între
încredinţare şi moartea victimei sau vătămarea corporală a victimei ca urmare a faptei conducătorului
autovehiculului, deoarece nu se poate susţine că rezultatul este consecinţa faptei de încredinţare. Făcând
abstracţie de latura subiectivă (se ştie că în doctrină este susţinută opinia că nu poate exista coautorat în
privinţa faptelor din culpă), coautoratul presupune, din punct de vedere obiectiv, contribuţia a cel puţin
două persoane la realizarea elementului material, în cazul nostru uciderea victimei, or, o atare contribuţie,
în ceea ce-l priveşte pe cel care încredinţează autovehiculul, nu există în ipoteza analizată. S-ar putea
susţine că există instigare sau înlesnire, numai că instigarea sau înlesnirea sunt modalităţi ale infracţiunii de
încredinţare.
În practica judiciară s-a reţinut că fapta inculpatului care nu posedă permis de conducere de a transporta
o persoană a cărei viaţă nu era în pericol şi care nici nu a făcut dovada că deplasarea persoanei nu putea
508
avea loc în alt mod este comisă cu vinovăţie, deoarece nu sunt întrunite condiţiile pentru incidenţa stării de
necesitate*15).
La fel, într-o altă speţă, instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile stării de necesitate în cazul în
care inculpatul a condus, fără a deţine permis de conducere, un autovehicul pentru a se deplasa la farmacie
în vederea cumpărării unui spray pentru fiica sa care suferea de astm, câtă vreme făptuitorul avea la
îndemână şi alte mijloace pentru a înlătura pericolul*16).
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia că, în cazul în care o persoană încredinţează un
autovehicul alteia pentru a-l conduce pe drumurile publice, iar la momentul încredinţării nu ştia că
persoana căreia i-a încredinţat autovehiculul nu avea permis de conducere, dar pe parcursul deplasării află
realitatea, este realizat conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (3)*17).
În ceea ce ne priveşte, apreciem că trebuie să distingem două situaţii. Prima este cea în care, după ce
află, pe parcursul deplasării, că persoana căreia i-a încredinţat autovehiculul nu posedă permis de
conducere sau permisul pe care-l posedă este necorespunzător, se opune continuării deplasării. Într-o
asemenea ipoteză nu poate fi reţinută săvârşirea infracţiunii examinate. A doua situaţie este cea în care,
după ce află pe parcursul deplasării, că persoana căreia i-a încredinţat autovehiculul nu posedă permis de
conducere sau permisul pe care-l posedă este necorespunzător, nu reacţionează în niciun fel. Într-un
asemenea caz, fiind întrunită latura subiectivă, este realizat conţinutul integral al infracţiunii prevăzute de
art. 335 alin. (3) C. pen.*18).
A. Forme
B. Sancţionare
În conformitate cu prevederile art. 335 alin. (1), conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori
a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 5 ani. Iar faptele prevăzute în art. 335 alin. (2) şi (3) se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
*1) Trib. Prahova, Dec. pen. nr. 1189/1982, în RRD nr. 4/1983, p. 73.
*2) C. Ap. Piteşti, Dec. pen. nr. 246/2010, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op. cit., p. 53.
*3) M.A. Hotca (coordonator), Infracţiuni prevăzute în legi speciale..., op. cit., p. 316. A se vedea şi C.
Ap. Cluj, Dec. pen. nr. 378/2009, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op. cit., p. 90.
*4) A se vedea C. Ap. Galaţi, Dec. pen. nr. 1051/2011, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op.
cit., p. 128. În speţă, agentul constatator nu făcuse nicio menţiune cu privire la suspendare.
*5) M.A. Hotca (coordonator), Infracţiuni prevăzute în legi speciale..., op. cit., p. 316.
cit., p. 106.
*7) A se vedea şi P. Dungan, op. cit., p. 58.
*8) A se vedea C. Ap. Cluj, Dec. pen. nr. 16/2010, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op. cit.,
p. 88.
*11) Trib. Suprem, col. pen., Dec. nr. 742/1965, în RRD nr. 3/1966, p. 159.
*12) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2628/1981, SintAct – Bază de date.
*13) C. Ap. Cluj, Dec. pen. nr. 688/R/1999, în RDP nr. 2/2000, p. 157.
509
*14) Aşa cum s-a decis în practica judiciară ulterioară, dacă o persoană a încredinţat alteia un
autovehicul spre a-l conduce pe drumurile publice, cunoscând că ea nu are permis de conducere, iar aceasta
a produs, din culpă, un accident de circulaţie care a avut ca urmare moartea unui participant la traficul
rutier, în sarcina acelei persoane urmează a se reţine numai infracţiunea prevăzută în art. 36 alin. (3) din
Decretul nr. 328/1966 (încredinţarea – n.n. M.A.H.), nu şi infracţiunea de ucidere din culpă, deoarece, în
asemenea situaţie, atâta vreme cât persoana respectivă nu a desfăşurat nicio activitate materială (lovire sau
acte de violenţă ce au pricinuit o vătămare), care ar realiza elementul material al infracţiunii de vătămare
corporală, lipseşte însăşi latura obiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă (C. Ap. Bucureşti, s. II-a pen.,
Dec. nr. 454/1995, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1995, Ed. Continent XXI, Bucureşti,
1996, p. 234).
cit., p. 104.
*16) A se vedea C. Ap. Piteşti, Dec. pen. nr. 685/2009, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op.
cit., p. 138.
*17) În literatura de specialitate este susţinută şi teza că o asemenea faptă nu constituie infracţiune.
Pentru analiza punctelor de vedere exprimate în literatura de specialitate, a se vedea C. Turianu, op. cit., p.
101.
ART. 336
Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe
Examinând textul incriminator, constatăm că sub aceeaşi denumire marginală se regăsesc trei variante
infracţionale:
– Varianta simplă – conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care, la
momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge [art.
336 alin. (1)];
– Varianta asimilată – conducerea unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa unor substanţe
psihoactive pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere [art. 336 alin. (2)];
– Varianta agravată comună – conducerea unui vehicul în condiţiile celor două variante infracţionale de
mai sus, dacă făptuitorul efectuează transport public de persoane, transport de substanţe sau produse
periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obţinerea permisului de
conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere [art. 336 alin. (3)].
Uneori, în practică, se invocă starea de necesitate sau alte cauze care exclud caracterul penal al faptei.
Astfel, într-o speţă, s-a reţinut că nu se poate considera că inculpatul, condamnat pentru conducerea unui
autovehicul pe drumurile publice, având în sânge o îmbibaţie de alcool ce depăşeşte limita legală, s-a aflat
în momentul săvârşirii faptei în stare de necesitate, chiar dacă, aşa cum susţine el, a efectuat deplasarea
pentru a procura medicamente pentru socrul său, bolnav de cancer. Este în stare de necesitate acela care
săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altuia. Or, socrul inculpatului suferea de o boală incurabilă, cu o evoluţie
lentă şi îndelungată, situaţie în care pericolul nu era nici neprevăzut, nici iminent (decesul a avut loc peste 7
zile), iar înlăturarea lui nu era posibilă prin administrarea unor medicamente*1).
Într-o altă speţă, a fost invocat cazul fortuit. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul
conducea cu viteza de 56 km/h şi, ajungând la intersecţie, a intrat în coliziune cu autovehiculul condus de
victimă, care, şi ea, pătrunsese în intersecţie venind de pe strada situată în dreapta inculpatului. Intersecţia
510
nu era dirijată, iar străzile pe care circulau inculpatul şi victima nu erau prevăzute cu indicatoare „drum cu
prioritate”, „stop” sau „cedează trecerea”. Prin urmare, intersecţia nefiind semnalizată, inculpatul avea
obligaţia să-şi mărească atenţia pentru a evita orice accident şi, în plus, să acorde prioritate vehiculului
condus de victimă, care circula din dreapta sa. Nerespectând regulile de circulaţie sus-menţionate,
inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă. Faptul că, anterior accidentului, pe
strada pe care circula victima ar fi existat un indicator de restricţie a priorităţii este irelevant, de vreme ce la
data producerii accidentului indicatorul nu mai exista*2).
relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei rutiere, a căror existenţă sau derulare normală presupun
incriminarea faptelor de conducere a vehiculelor de către persoane care au o îmbibaţie alcoolică de peste
0,80 g/l alcool pur în sânge sau se află sub influenţa unor substanţe psihoactive.
a) Subiectul activ. Subiectul activ al infracţiunilor prevăzute de art. 336 este persoana care conduce un
vehicul [alin. (1) şi alin. (2)] sau care efectuează transport public de persoane, transport de substanţe sau
produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unei persoane pentru obţinerea permisului
de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere [alin. (3)]. Participaţia penală este posibilă, cu excepţia coautoratului, care este exclus datorită
specificului activităţii incriminate, infracţiunile analizate făcând parte din categoria infracţiunilor in
persona propria.
În doctrina recentă a fost exprimată opinia conform căreia subiectul infracţiunilor prevăzute în art. 336
C. pen. „nu poate fi decât calificat”, deoarece norma de incriminare impune condiţia ca subiectul activ „să
deţină permis de conducere”*3). Nu suntem de acord cu această opinie, deoarece legea nu condiţionează
existenţa infracţiunii, în cazul niciunei variante, de calitatea subiectului activ, respectiv ca acesta să fie o
persoană care are permis de conducere*4).
Cu toate acestea, împrejurarea că subiectul activ al infracţiunii prevăzute în art. 336 C. pen. nu posedă
permis de conducere, produce totuşi consecinţe juridice, deoarece va determina existenţa unui concurs de
infracţiuni, alături de infracţiunea în discuţie urmând a se reţine şi infracţiunea prevăzută în art. 335 C. pen.
Pe de altă parte, constatăm că legiuitorul a lărgit sfera de incidenţă a textului incriminator aferent art.
336 alin. (1) C. pen., deoarece termenul „vehicul” are o accepţiune mai largă decât expresia „autovehicul
sau tramvai”. Potrivit art. 6 pct. 35 din O.U.G. nr. 195/2002, vehiculul este sistemul mecanic care se
deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de
persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări. Deci, alături de conducerea
autovehiculelor şi tramvaielor, realizează conţinutul infracţiunii şi conducerea unor sisteme mecanice care
se deplasează pe drum, cum ar fi maşinile şi utilajele autopropulsate agricole, forestiere sau pentru lucrări.
Având în vedere specificul acestor infracţiuni, credem că, în principiu, persoanele juridice nu pot
răspunde penal pentru faptele incriminate de art. 336 C. pen.
C. Situaţia premisă
Existenţa conţinutului infracţiunilor prevăzute de art. 336 alin. (1)–(3) presupune îndeplinirea cerinţei
premisă ca cel care conduce să se afle într-o anumită stare, şi anume să aibă o îmbibaţie alcoolică de peste
0,80 g/l alcool pur în sânge ori să se afle sub influenţa unor substanţe psihoactive.
511
De asemenea, în cazul infracţiunii prevăzute în art. 336 alin. (2), subiectul activ trebuie să conducă un
vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.
D. Locul săvârşirii infracţiunii

Subliniem faptul că pentru existenţa infracţiunilor prevăzute la art. 336 este necesară îndeplinirea
condiţiei ca fapta să se comită pe drumurile publice. Pentru explicaţii privind înţelesul expresiei „drum
public” facem trimitere la comentariul aferent art. 334 C. pen. În practica judiciară s-a considerat că
parcarea interioară aferentă blocurilor constituie drum public, astfel că fapta unei persoane care a condus
un autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală atrage răspunderea penală*5).
a) Elementul material. În cazul variantei tip, elementul material constă în conducerea pe drumurile
publice a unui vehicul de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie
alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. Îmbibaţia alcoolică sau alcoolemia se determină în urma
analizei toxicologice de laborator, efectuată post factum. Apreciem că stabilirea momentului prelevării
mostrelor biologice, ca dată în raport cu care se stabileşte nivelul relevant al îmbibaţiei alcoolice, este
injustă, cel puţin în situaţiile în care este vorba despre o alcoolemie în urcare. În cazul în care de la
momentul conducerii şi până la momentul prelevării probelor biologice a trecut o perioadă mare de timp
sunt posibile două ipoteze: alcoolemia stabilită este mai mică decât cea din momentul comiterii faptei (dacă
este în coborâre); alcoolemia stabilită este mai mare decât cea din momentul comiterii faptei (dacă este în
urcare).
În ipoteza în care luăm în considerare faptul că în expunerea de motive ce a însoţit noul Cod penal se
arată că este exclusă posibilitatea recalculării alcoolemiei, trebuie să conchidem că noua redactare a
textului incriminator, sub aspectul momentului în raport de care se determină alcoolemia, este
necorespunzătoare, deoarece se poate vorbi despre o răspundere penală arbitrară, stabilită în funcţie de un
criteriu injust*6).
Abia după analiza probelor de sânge, dacă se constată o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur
în sânge, se poate spune că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii analizate. În acest sens,
în practica judiciară s-a reţinut că, deoarece după testare inculpatului nu i s-au recoltat probe biologice de
sânge, pentru a determina alcoolemia în mod exact, este evident că nu există nicio dovadă care să certifice
caracterul de acurateţe al rezultatului etilotestului, respectiv a concentraţiei de alcool în aerul expirat. Or,
cum nu există probe certe care să permită lămurirea cauzei sub aspectul laturii obiective, a elementului
material al infracţiunii, singura soluţie legală este achitarea inculpatului*7).
Pentru a fi relevantă juridic proba privind stabilirea alcoolemiei, trebuie administrată cu respectarea
normelor metodologice aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1512/2013*8).
Referitor la natura termenului (de 7 zile*9)) prevăzut de art. 20 alin. (3) din Normele metodologice
privind recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin
stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau produselor stupefiante ori a
medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în
legătură cu traficul rutier, de regulă, în practica judiciară se consideră că este un termen de recomandare,
deoarece legea nu prevede sancţiunea nerespectării acestuia*10).
În opinia noastră, termenul prevăzut de art. 20 alin. (3) din Normele metodologice este un termen
imperativ, iar nu de recomandare, deoarece exprimarea („de cel mult 7 zile”) exclude alte interpretări*11).
Faptul că nu este prevăzută nicio o sancţiune în cuprinsul Normelor metodologice nu are relevanţă pentru
stabilirea caracterului unei norme. Fiind vorba despre un mijloc de probă „obţinut” ilegal, devin incidente
dispoziţiile art. 102 alin. (2) C. pr. pen., care statuează că un asemenea mijloc de probă nu poate fi folosit.
512
Ce efect are lipsa semnăturii inculpatului de pe buletinul de examinare clinică? Considerăm că această
omisiune nu poate produce niciun efect în privinţa valabilităţii determinării gradului de intoxicaţie
etilică*12).
Omisiunea recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei inculpatului imediat după
prinderea lui, precum şi absenţa oricărei alte probe care să demonstreze valoarea alcoolemiei avute de
inculpat la momentul depistării lui în trafic determină consecinţa achitării inculpatului pentru infracţiunea
de conducere sub influenţa alcoolului*13).
Varianta asimilată constă în conducerea unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa unor
substanţe psihoactive pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere [art. 336
alin. (2)]. Substanţele psihoactive urmează să fie stabilite prin act normativ distinct.
Testarea preliminară a prezenţei în organism a substanţelor ori produselor stupefiante sau a
medicamentelor cu efecte similare acestora se face de către poliţia rutieră, cu ajutorul unor mijloace tehnice
certificate*14).
Prezenţa în organismul făptuitorului a substanţelor psihoactive este stabilită pe baza unor expertize sau
constatări tehnico-ştiinţifice*15). Dacă existenţa acestor substanţe nu poate fi stabilită în mod cert, în
virtutea principiului prezumţiei de nevinovăţie, instanţa va dispune achitarea inculpatului*16). Conform
art. 10 alin. (1) din Normele metodologice, pentru determinarea alcoolemiei se vor recolta două probe de
sânge la un interval de o oră una faţă de cealaltă, fiecare probă fiind reprezentată printr-o cantitate de 10 ml
sânge.
În practica judiciară, s-a decis că deţinerea de droguri de către o persoană care a condus pe drumurile
publice un autovehicul aflându-se sub influenţa acestora va atrage răspunderea penală atât pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cât şi pentru comiterea infracţiunii analizate*17).
Varianta agravată comună presupune conducerea unui vehicul, în condiţiile variantelor infracţionale
prevăzute la art. 336 alin. (1) şi (2), dacă subiectul activ efectuează transport public de persoane, transport
de substanţe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru
obţinerea permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere [art. 336 alin. (3)].
Infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul în stare de îmbibaţie alcoolică a
sângelui peste limita legală, prin obiectul ei, nu poate genera daune materiale şi, ca atare, constituirea ca
parte civilă într-o cauză privind numai această infracţiune nu este legală. Faptul că inculpatul, conducând
autovehiculul în starea sus-arătată, a cauzat daune unor persoane, în timpul exercitării acestei activităţi,
constituie temei al răspunderii civile, dar acţiunea civilă nu poate fi alăturată celei penale, deoarece dauna
nu a fost cauzată prin fapta penală*18).
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate rezultă ex re. În practica judiciară s-a reţinut că
inculpata – manipulant de tramvai – în timp ce conducea vehiculul, a văzut-o pe victimă care, în stare de
ebrietate şi mergând în zig-zag, se angajase în traversarea străzii, inclusiv a liniilor de tramvai, dar,
apreciind greşit că ea va ieşi din zona de înaintare a tramvaiului, nu a redus suficient viteza acestuia, deşi se
impunea chiar să oprească, astfel că nu a putut evita impactul, în urma căruia victima a suferit o vătămare a
integrităţii corporale. Chiar dacă nu a încălcat vreo prevedere legală, inculpata nu poate fi exonerată de
răspunderea penală ce-i incumbă în baza art. 184 alin. (4) C. pen. anterior (vătămare corporală din culpă),
culpa sa constând în aceea că nu a luat măsurile de prevedere pe care le impunea exercitarea profesiei sale
– aşa cum se prevede în textul sus-menţionat – pentru a evita lovirea victimei*19).
În ceea ce ne priveşte, apreciem că nu există legătură de cauzalitate. O persoană care nu încalcă nicio
regulă de circulaţie, alta decât obligaţia de a nu conduce sub influenţa alcoolului sau sub efectul unor
substanţe psihoactive, pentru încălcarea căreia trebuie să răspundă penal sau contravenţional, după caz, nu
poate fi trasă la răspundere penală pentru vătămare corporală sau ucidere din culpă. În speţă, vătămarea
corporală a victimei a fost cauzată de propriile încălcări ale regulilor de circulaţie.
513
Conform art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002, pietonii sunt obligaţi să se deplaseze numai pe trotuar, iar în
lipsa acestuia, pe acostamentul din partea stângă a drumului, în direcţia lor de mers. Când şi acostamentul
lipseşte, pietonii sunt obligaţi să circule cât mai aproape de marginea din partea stângă a părţii carosabile,
în direcţia lor de mers. Pietonii au prioritate de trecere faţă de conducătorii de vehicule numai atunci când
sunt angajaţi în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate şi semnalizate
corespunzător, ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor. Traversarea drumului public de către
pietoni se face perpendicular pe axa acestuia, numai prin locurile special amenajate şi semnalizate
corespunzător, iar în lipsa acestora, în localităţi, pe la colţul străzii, numai după ce s-au asigurat că o pot
face fără pericol pentru ei şi pentru ceilalţi participanţi la trafic. Pietonii surprinşi şi accidentaţi ca urmare a
traversării prin locuri nepermise, la culoarea roşie a semaforului destinat acestora, sau a nerespectării altor
obligaţii stabilite de normele rutiere poartă întreaga răspundere a accidentării lor, în condiţiile în care
conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale privind circulaţia prin acel sector*20).
În practica judiciară, s-a stabilit că nu poate fi invocată eroarea de fapt, în situaţia în care inculpatul, în
mod greşit, a crezut că sângele său nu mai conţine alcool, neştiind că metabolismul său este încetinit din
cauza bolii de care suferă*21).
A. Forme
B. Sancţionare
În conformitate cu prevederile art. 336 alin. (1), fapta descrisă în cuprinsul acestui text se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub
influenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea
deţinerii permisului de conducere. Iar dacă este realizat conţinutul variantei agravate, pedeapsa este
*2) CSJ, s. mil., Dec. nr. 47/1995, SintAct – Bază de date.
*4) Pentru această opinie, a se vedea şi T. Medeanu, op. cit., p. 357.
cit., p. 218.
*6) Pentru critica privind momentul fixat de legiuitor referitor la stabilirea alcoolemiei, a se vedea P.
Dungan, op. cit., p. 63.
*8) Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1512/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea
alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau produselor stupefiante ori a medicamentelor cu
efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul
rutier, publicat în M. Of. nr. 812 din 20 decembrie 2013. Potrivit art. 1 din Normele metodologice: „(1)
514
Recoltarea probelor biologice de la persoanele implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu
traficul rutier, în vederea determinării alcoolemiei sau a prezenţei în organism a produselor ori a
substanţelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora, din dispoziţia organelor abilitate,
se poate face în cadrul oricărei unităţi de asistenţă medicală autorizate sau în instituţii medico-legale de
către personalul medical care are aviz valabil de liberă practică. (2) Recoltarea probelor biologice în
condiţiile alin. (1) se face după completarea de către poliţistul rutier a formularului de cerere de analiză
toxicologică a probelor biologice, al cărui model este prevăzut în anexa nr. 1”.
*9) Conform art. 20 alin. (3) din Norme: „În cazul în care poliţistul rutier nu are posibilitatea de a
transporta imediat după preluare trusa standard la sediul instituţiei medico-legale, aceasta va fi păstrată cu
respectarea condiţiilor prevăzute la art. 21, fără însă a se depăşi un interval de cel mult 7 zile din momentul
recoltării probelor biologice”. Potrivit art. 21 din Norme, „(1) Trusa standard securizată va fi menţinută la
frigider la o temperatură de până la 4 °C până la efectuarea transportului către laboratorul de toxicologie al
instituţiei medico-legale. (2) Transportul trusei standard către laboratorul de toxicologie al instituţiei
medico-legale fără respectarea condiţiilor de temperatură prevăzute la alin. (1) se va efectua într-un interval
de timp cât mai scurt, dar care să nu depăşească 3 ore de la recoltare”.
*10) A se vedea: C. Ap. Suceava, Dec. pen. nr. 13/2010; C. Ap. Alba-Iulia, Dec. pen. nr. 85/2010, în M.
Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op. cit., p. 187.
*12) M.A. Hotca (coordonator), Infracţiuni prevăzute în legi speciale..., op. cit., p. 325. A se vedea şi C.
Ap. Piteşti, Dec. pen. nr. 815/2011, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op. cit., p. 225.
*13) A se vedea C. Ap. Târgu-Mureş, Dec. pen. nr. 467/2009, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-
Diaconu, op. cit., p. 249.
*15) Ibidem, p. 325.
*16) În acest sens s-a decis şi practica judiciară. A se vedea, de pildă, C. Ap. Cluj, Dec. nr. 38/2011; C.
Ap. Cluj, Dec. pen. nr. 1772/2011, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op. cit., p. 180. În speţă, nu
s-a putut stabili prin mijloace ştiinţifice concentraţia de tetrahidrocanabinol din proba de urină.
*17) A se vedea, de pildă, ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1151/2009, pe www.scj.ro.
*20) Prin Decizia nr. 1/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a statuat:
1. Stabilesc că faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o
persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi de ucidere din culpă cu această
ocazie a unei persoane constituie o singură infracţiune, complexă, de ucidere din culpă, prevăzută la art.
178 alin. (3) teza I C. pen. anterior, în care este absorbită infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. (1) din
O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
2. Uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie
alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare de ebrietate constatată clinic sau prin orice alt mijloc de
probă, constituie infracţiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (3) teza a II-a C. pen.
anterior.
3. Uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie
alcoolică sub limita legală, dar căruia nu i s-a stabilit prin alt mijloc de probă starea de ebrietate, constituie
infracţiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. anterior.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 26/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a statuat:
1. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai este concomitent atât în stare de ebrietate, cât
şi cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, se va reţine concurs real între infracţiunea prevăzută la art.
184 alin. (4^1) C. pen. anterior şi cea prevăzută la art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice, republicată.
515
2. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai se află în stare de ebrietate, fără însă a avea o
îmbibaţie alcoolică peste limita legală, fapta sa constituie infracţiunea unică prevăzută la art. 184 alin.
(4^1) C. pen. anterior.
3. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu se află în stare de ebrietate, dar are o
îmbibaţie alcoolică peste limita legală, există o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului real între
infracţiunea prevăzută la art. 184 alin. (3) C. pen. anterior şi art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 sau
între art. 184 alin. (4) C. pen. anterior şi art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (M. Of. nr. 81 din 1
februarie 2008).
*21) Pentru trimiterea la această speţă, a se vedea T. Medeanu, op. cit., p. 359.
ART. 337
Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice
Examinând textul incriminator, constatăm că există o singură variantă infracţională. De altfel,
infracţiunea examinată a fost creată prin desprinderea conţinutului alineatului (5) din cuprinsul art. 87 din
O.U.G. nr. 195/2002.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic al infracţiunii prevăzute în art. 337 este constituit din
relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei rutiere şi din relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei.
b) Obiectul material. Infracţiunea poate avea obiect material în ipoteza în care refuzul făptuitorului se
manifestă prin acţiuni orientate împotriva unor persoane sau bunuri.
a) Subiectul activ. Subiectul activ este calificat, deoarece poate fi numai conducătorul unui vehicul
pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, instructorul auto, aflat în
procesul de instruire, sau examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice
ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
Categoriile de vehicule care nu pot fi conduse fără permis de conducere sunt prevăzute în art. 30 din
Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002.
Având în vedere specificul acestor infracţiuni, credem că persoanele juridice nu pot răspunde penal
pentru faptele incriminate de art. 337 C. pen.
a) Elementul material. Elementul material poate fi realizat fie prin modalitatea refuzului, fie prin
modalitatea sustragerii de la activitatea de prelevare a unor mostre biologice necesare în vederea stabilirii
alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive*1).
Refuzul subiectului activ constă într-o respingere sau neacceptare a propunerii organelor de poliţie de a
se supune prelevării de mostre biologice, ceea ce înseamnă că modalitatea refuzului trebuie să fie precedată
de o solicitare expresă. Refuzul se probează prin procesul-verbal de consemnare, sub semnătura
făptuitorului, sau prin intermediul unor martori asistenţi, care semnează procesul-verbal în cauză.
516
Sustragerea subiectului activ presupune o activitate de eschivare a acestuia fără existenţa unei respingeri
exprese a solicitării organelor de poliţie.
Persoana care conduce un autovehicul sau tramvai, testată de poliţistul rutier cu un mijloc tehnic
certificat şi depistată ca având o concentraţie de până la 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, poate solicita
acestuia să i se recolteze probe biologice. Persoana care conduce un autovehicul sau tramvai, testată cu un
mijloc tehnic certificat ca având o concentraţie de peste 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, este obligată
să se supună recoltării probelor biologice sau testării cu un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic.
Prelevarea de mostre biologice presupune recoltarea unor cantităţi mici de sânge, urină ori a altor
substanţe organice de natură umană necesare stabilirii gradului de îmbibaţie alcoolică sau a prezenţei în
organism a unor substanţe psihoactive*2).
Conducătorilor de autovehicule sau tramvaie, testaţi în trafic cu un mijloc tehnic certificat, care indică
prezenţa în produsele biologice a unor substanţe psihoactive, li se recoltează obligatoriu probe biologice.
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunii prevăzute în art. 337 C. pen., urmarea imediată
Infracţiunea prevăzute de art. 337 C. pen. se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
A. Forme
pericol social suficient pentru a avea relevanţă penală. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în
care elementul material este executat integral.
B. Sancţionare
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
*1) Potrivit art. 241 din Legea nr. 187/2012, prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite
prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii.
ART. 338
Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia
Examinând textul incriminator, constatăm că există două variante infracţionale, una tip [alin. (1)] şi alta
asimilată [alin. (2)]. Varianta tip presupune părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a
procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către
instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în
timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat
într-un accident de circulaţie.
517
Varianta asimilată constă în fapta de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de
circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai
multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului.
În alin. (3) sunt prevăzute patru cauze de inexistenţă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic al infracţiunilor prevăzute de art. 338 îl constituie relaţiile
sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice a căror existenţă şi derulare normală
presupun incriminarea faptelor de părăsire a locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de
către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de examinatorul autorităţii competente, aflat în
într-un accident de circulaţie, fără încuviinţarea procurorului sau poliţiei care efectuează cercetarea locului
faptei.
Această obligaţie impusă conducătorilor de autovehicule – de a rămâne la locul accidentului – se
justifică prin necesitatea stabilirii cauzelor ce au provocat accidentul, a identificării persoanelor vinovate de
producerea lui şi, pe cale de consecinţă, a tragerii la răspundere a acestora.
Prin săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la
înfăptuirea justiţiei, deoarece este îngreunată activitatea de aflare a adevărului. De asemenea, sunt lezate şi
relaţiile născute ca urmare a obligaţiei de acordare a primului ajutor victimelor accidentelor de circulaţie. În
multe cazuri, consecinţele asupra victimelor accidentelor pot fi evitate sau diminuate dacă cei care se află
la faţa locului au rol activ în ceea ce priveşte salvarea persoanelor vătămate sau lezate.
Deşi există anumite asemănări între infracţiunea de părăsire a locului accidentului şi infracţiunea de
lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate, prevăzută de art. 203 C. pen., cele două nu trebuie
confundate, diferenţa specifică constând în aceea că infracţiunea prevăzută de art. 203 C. pen. poate avea
ca subiect numai o persoană prin a cărei activitate nu a fost primejduită viaţa, sănătatea sau integritatea
corporală a victimei, în timp ce subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 338 este tocmai persoana
implicată în accidentul de circulaţie.
b) Obiectul material. Fapta incriminată de art. 338 alin. (1) este lipsită de obiect material. În cazul
faptei prevăzute în art. 338 alin. (2) există obiect material.
a) Subiectul activ. Subiectul activ în cazul variantei tip este calificat. Este vorba despre conducătorul
vehiculului, instructorul auto, aflat în procesul de instruire, sau examinatorul autorităţii competente, aflat în
într-un accident de circulaţie.
Conducătorul de vehicul este persoana care conduce un sistem mecanic care se deplasează pe drum, cu
sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane şi/sau bunuri ori
pentru efectuarea de servicii sau lucrări.
Poate fi subiect activ al infracţiunii de părăsire a locului accidentului nu numai un conducător de
autovehicul, ci şi conducătorul oricărui alt fel de vehicul, inclusiv cu tracţiune animală*1).
Cerinţa privind existenţa calităţii de conducător de vehicul este una necesară, dar nu şi suficientă,
deoarece pentru existenţa calităţii de subiect activ mai trebuie îndeplinită şi condiţia ca persoana care
conduce un vehicul să fi fost „implicată într-un accident de circulaţie”.
În cazul variantei prevăzute de art. 338 alin. (2), subiectul activ nu este calificat, putând avea această
calitate orice persoană care modifică starea locului sau şterge urmele accidentului de circulaţie din care a
rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.
518
Participaţia penală este posibilă în toate formele. În cazul variantei infracţionale tipice, coautoratul nu
este posibil.
Având în vedere specificul acestor infracţiuni, credem că persoanele juridice nu pot răspunde penal
pentru faptele incriminate de art. 338 C. pen.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul. Subiectul pasiv secundar este persoana
vătămată prin accidentul de circulaţie.
C. Situaţia premisă
Pentru realizarea conţinutului infracţiunii examinate este necesar ca, anterior realizării elementului
material, să se fi produs un accident de circulaţie pe drumurile publice sau care a avut originea într-un
asemenea loc, în care să fi fost implicat subiectul activ şi care să fi produs urmările menţionate de norma
incriminatoare*2).
Accidentul de circulaţie este un eveniment rutier care a determinat efectele prevăzute de lege (vătămare,
moartea etc.). În conformitate cu prevederile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, accidentul de circulaţie este
un evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii:
– s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc;
– a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul
sau alte pagube materiale;
– în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.
În vederea prevenirii accidentelor de circulaţie şi pentru asigurarea acoperirii prejudiciilor suferite ca
urmare a producerii acestora, legiuitorul a prevăzut mai multe obligaţii. Astfel, conform art. 76 din O.U.G.
nr. 195/2002, vehiculele înmatriculate sau înregistrate, cu excepţia celor cu tracţiune animală, care circulă
pe drumurile publice, trebuie să aibă asigurare obligatorie pentru răspundere civilă în caz de pagube
produse terţilor prin accidente de circulaţie, conform legii. Poliţia rutieră dispune măsura reţinerii
certificatului de înmatriculare sau înregistrare şi retragerea plăcuţelor cu numărul de înmatriculare sau de
înregistrare a vehiculelor neasigurate, aflate în trafic, eliberând dovadă fără drept de circulaţie. Dacă
deţinătorul vehiculului nu face dovada asigurării acestuia, după 30 de zile de la data aplicării măsurii
menţionate mai sus, poliţia rutieră dispune radierea din evidenţă a vehiculului.
Conducătorul unui vehicul implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat moartea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei persoane este obligat să ia măsuri de anunţare imediată a
poliţiei, să nu modifice sau să şteargă urmele accidentului şi să nu părăsească locul faptei. Orice persoană
care este implicată sau are cunoştinţă de producerea unui accident de circulaţie în urma căruia a rezultat
moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane, precum şi în
situaţia în care în eveniment este implicat un vehicul care transportă mărfuri periculoase este obligată să
anunţe de îndată poliţia şi să apeleze numărul naţional unic pentru apeluri de urgenţă 112, existent în
reţelele de telefonie din România. Este interzis oricărei persoane să schimbe poziţia vehiculului implicat
într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a
sănătăţii uneia sau a mai multor persoane, să modifice starea locului sau să şteargă urmele accidentului fără
încuviinţarea poliţiei care cercetează accidentul (art. 77).
Conducătorului de autovehicul sau tramvai, instructorului auto atestat care se află în procesul de instruire
practică a unei persoane pentru obţinerea permisului de conducere, precum şi examinatorului autorităţii
competente în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere sau pentru oricare dintre categoriile ori subcategoriile acestuia, implicaţi într-un accident de
circulaţie, le este interzis consumul de alcool sau de substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu
efecte similare acestora după producerea evenimentului şi până la testarea concentraţiei alcoolului în aerul
expirat sau recoltarea probelor biologice. În situaţia în care nu sunt respectate dispoziţiile de mai sus, se
consideră că rezultatele testului sau ale analizei probelor biologice recoltate reflectă starea conducătorului,
a instructorului auto sau a examinatorului respectiv în momentul producerii accidentului.
519
Conducătorii de vehicule implicaţi într-un accident de circulaţie în urma căruia au rezultat numai
avarierea vehiculelor şi/sau alte pagube materiale sunt obligaţi:
– să scoată imediat vehiculele în afara părţii carosabile ori, dacă starea vehiculelor nu permite acest
lucru, să le deplaseze cât mai aproape de bordură sau acostament, semnalizându-le prezenţa;
– să se prezinte la unitatea de poliţie competentă pe raza căreia s-a produs accidentul în termen de cel
mult 24 de ore de la producerea evenimentului pentru întocmirea documentelor de constatare.
Se exceptează de la obligaţia prevăzută la lit. b):
– conducătorii vehiculelor care încheie o constatare amiabilă de accident, în condiţiile legii;
– conducătorul de vehicul care deţine o asigurare facultativă de avarii auto, iar accidentul de circulaţie a
avut ca rezultat numai avarierea propriului vehicul.
Conform art. 80 din O.U.G. nr. 195/2002, proprietarul, deţinătorul mandatat sau conducătorul auto al
cărui autovehicul, remorcă, tramvai sau moped a fost avariat în alte împrejurări decât într-un accident
de circulaţie este obligat să se prezinte în 24 de ore de la constatare la unitatea de poliţie pe raza căreia s-a
produs evenimentul, pentru întocmirea documentelor de constatare. Persoanele menţionate mai sus sunt
exceptate de la obligaţia prezentării la unitatea de poliţie dacă există o asigurare facultativă în baza căreia
pot fi despăgubite pentru avarierea vehiculelor respective.
În cazul accidentelor de circulaţie sau producerii unor avarii, repararea vehiculelor se face pe baza
documentului de constatare eliberat de unitatea de poliţie sau, după caz, de societăţile din domeniul
asigurărilor. Persoanele fizice sau juridice autorizate să execute lucrări de reparaţii la vehicule avariate au
obligaţia să ţină evidenţa proprie a reparaţiilor executate, potrivit legii, şi să comunice de îndată, la cererea
poliţiei rutiere, datele înregistrate solicitate de aceasta.
La solicitarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sau a societăţilor de asigurare, autoritatea care
are în evidenţă vehiculele înmatriculate sau înregistrate comunică datele referitoare la acestea şi
proprietarilor sau deţinătorilor acestora. La solicitarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sau a
societăţilor din domeniul asigurărilor, poliţia rutieră comunică acestora copii ale documentelor de
constatare a evenimentelor. De asemenea, la cererea poliţiei rutiere, societăţile din domeniul asigurărilor
comunică în termenul stabilit de aceasta copii ale documentelor referitoare la constatările amiabile de
accidente înregistrate în evidenţa acestora sau alte date expres cerute, în condiţiile legii.
a) Elementul material. În cazul faptei descrise la alin. (1), elementul material constă în părăsirea locului
accidentului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire,
sau de examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului
pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie.
Prin părăsirea locului accidentului de circulaţie se înţelege îndepărtarea sau plecarea persoanei
implicate de zona (suprafaţa de teren) în care s-a produs evenimentul (accidentul) rutier în cauză.
Textul incriminator prevede o cerinţă esenţială ataşată elementului material, şi anume ca părăsirea
locului accidentului de circulaţie să se efectueze fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care
efectuează cercetarea locului faptei.
O altă cerinţă esenţială vizează implicarea conducătorului auto într-un accident de circulaţie, ceea ce
înseamnă că acesta trebuie să aibă un anumit rol în producerea evenimentului rutier.
În opinia noastră, expresia „accident de circulaţie” exclude faptele intenţionate. De exemplu, vătămarea
corporală intenţionată sau omorul. Într-adevăr, în accepţiunea DEX*3), prin accident se înţelege un
eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, producând avarii, răniri, mutilări
sau chiar moartea. Cu toate acestea, din punct de vedere juridic, această definiţie trebuie adaptată, urmând a
se înţelege că întâmplarea (accidentul) nu a fost prevăzută deşi putea şi trebuia să fie, pentru că altfel ar
însemna să fim de acord cu faptul că nu s-ar mai pune problema tragerii la răspundere a celor care au
520
concurat la producerea sa*4). În noţiunea de „accident de circulaţie” nu pot fi însă incluse faptele
intenţionate, deoarece în momentul în care o persoană urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului
prevăzut, acesta nu are caracter întâmplător, pentru că îşi pierde trăsătura imprevizibilităţii*5).
Practica judiciară majoritară agreează punctul nostru de vedere, însă uneori introduce anumite nuanţări.
De exemplu, într-o speţă inculpatul a fost condamnat numai pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de
omor calificat, iar nu şi pentru infracţiunea de părăsire a locului accidentului, reţinându-se că prin fapta de
părăsire fără drept a locului accidentului sunt puse în pericol două valori sociale, şi anume siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice şi activitatea organelor judiciare. În consecinţă, această obligaţie impusă
conducătorilor de autovehicule – de a rămâne la locul accidentului – se justifică prin necesitatea stabilirii
cauzelor ce au provocat accidentul, a identificării persoanelor vinovate de producerea lui şi, pe cale de
consecinţă, a tragerii la răspundere a acestora.
Rezultă că elementul material al infracţiunii examinate constă în acţiunea de părăsire – ilicită – a locului
accidentului, acţiune ce are ca rezultat crearea unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite. Pe de
altă parte, infracţiunea de părăsire a locului accidentului se săvârşeşte cu intenţie.
Din probele administrate în cauză rezultă că în mod corect instanţa de apel a reţinut că inculpatul,
urmărind să se răzbune pe partea vătămată şi nereuşind să o facă pe altă cale, s-a urcat la volanul
tractorului, a urmărit-o şi în cele din urmă, după ce a efectuat un viraj, a călcat-o, cauzându-i leziuni în
zona craniană.
Astfel, reacţia inculpatului de a pleca de la locul unde a încercat să ucidă partea vătămată, folosindu-se
în acest scop de vehicul, nu poate avea înţelesul de părăsire a locului accidentului în sensul cerut de
legiuitor, deoarece în cauză nu s-a periclitat siguranţa circulaţiei rutiere şi nici nu s-a urmărit împiedicarea
identificării inculpatului, de vreme ce la locul faptei s-au aflat doi martori oculari care au urmărit direct şi
nemijlocit desfăşurarea conflictului.
Aşa fiind, nici sub aspectul laturii subiective a infracţiunii nu se poate reţine intenţia inculpatului de a
împiedica organele judiciare de a constata modul de comitere a accidentului de circulaţie, pentru că în speţă
nu a avut loc un accident în sensul definit de legiuitor, lovirea părţii vătămate nefiind accidentală, în timpul
rulării autovehiculului, ci intenţionată, ca o reacţie de răzbunare împotriva părţii vătămate*6).
Sunt şi instanţe care consideră că infracţiunea de părăsire a locului accidentului poate fi reţinută, chiar
dacă s-a comis o infracţiune intenţionată. Astfel, s-a apreciat că producerea unui accident de circulaţie cu
un autovehicul furat prin violenţă şi condus fără permis de autorul tâlhăriei nu îl scuteşte pe acesta de
obligaţia de a nu părăsi locul accidentului, motivând că prin rămânerea în acel loc până la sosirea poliţiei s-
ar autoincrimina pentru săvârşirea anterioară a tâlhăriei şi a conducerii fără permis*7).
Varianta asimilată constă în fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele
accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii
uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului [art. 338 alin. (2)].
Modificarea stării locului accidentului de circulaţie constă în schimbarea sau transformarea elementelor
suprafeţei de teren pe care s-a produs accidentul de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane. De exemplu, prin introducerea sau
crearea unor urme inexistente sau prin îndepărtarea unor obiecte rezultate din accident.
Ştergerea urmelor accidentului de circulaţie presupune o activitate de eliminare sau înlăturare a
semnelor lăsate de evenimentul rutier din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a
sănătăţii uneia sau mai multor persoane.
Ce se înţelege prin expresia „accident din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori
a sănătăţii uneia sau mai multor persoane”? Credem că este vorba despre evenimente rutiere care au produs
moartea unei persoane sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei sau mai multor persoane,
dacă, în acest din urmă caz, pentru vindecare au fost necesare îngrijiri medicale. Ambele modalităţi
alternative ale infracţiunii prevăzute în art. 338 alin. (1) sunt de fapt acte prin care făptuitorul denaturează
sau falsifică realitatea. Dacă prin activitatea de ştergere a urmelor sau de modificare a stării locului
accidentului de circulaţie se producere distrugerea degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a
521
unor bunuri proprietatea altor persoane, pe lângă infracţiunea rutieră, se va reţine şi infracţiunea de
distrugere.
Pentru a realiza elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 338 alin. (2) C. pen., cele două acţiuni
– modificarea stării locului accidentului şi ştergerea urmelor accidentului – este necesar să fi fost efectuate
fără acordul echipei de cercetare la faţa locului.
Considerăm, de asemenea, că starea locului accidentului de circulaţie poate fi schimbată dacă aceasta
este impusă de salvarea unei persoane sau a unor valori sociale importante, în condiţiile stabilite de art. 20
C. pen., referitoare la starea de necesitate.
Pentru existenţa infracţiunilor este necesar ca, anterior realizării elementului material, să fi avut loc un
accident de circulaţie pe drumurile publice sau care a avut originea într-un asemenea loc, în care să fi fost
implicat subiectul activ şi care să fi avut anumite urmări, menţionate de norma incriminatoare*8). În
practica judiciară, pe bună dreptate, s-a considerat că trotuarul face parte din drumul public*9).
Locul accidentului este suprafaţa de teren pe care s-a produs accidentul de circulaţie şi pe care se găsesc
urme care pot fi utile pentru stabilirea cauzelor şi condiţiilor producerii acestuia.
În practica judiciară, s-a decis că lovirea din culpă a pompei de benzină nu constituie un „accident” în
sensul legii pentru a se putea vorbi de părăsirea locului accidentului, căci nu realizează elementele vreunei
infracţiuni*10).
În cazul variantei asimilate, efectele accidentului pot consta numai în „uciderea sau vătămarea integrităţii
corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane”.
constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.
Există intenţie, spre exemplu, atunci când făptuitorul îşi dă seama că prin părăsirea locului accidentului
se creează o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei şi, totodată, se împiedică ori se îngreunează
activitatea organelor judiciare în legătură cu acel accident, iar nu în legătură cu o altă faptă ce constituie
infracţiune. În consecinţă, pentru existenţa infracţiunii nu este necesară intenţia de sustragere de la
urmărire, ci de zădărnicire a unor constatări utile aflării adevărului.
faptei din culpă nu constituie infracţiune.
În practica judiciară s-a statuat că infracţiunea de părăsire a locului accidentului este o infracţiune
intenţionată, aceasta presupunând că în urma unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale de
care conducătorul auto a luat cunoştinţă, acesta părăseşte locul fără anunţarea organelor de poliţie*11).
Într-o altă speţă, instanţa a reţinut intenţia făptuitorului, în raport de împrejurarea că acesta, după ce a
trecut peste corpul unei persoane, simţind că a trecut peste un obstacol şi acceptând posibilitatea
accidentării unei persoane, a plecat mai departe fără să oprească cu toate că fusese atenţionat că este posibil
să fi lovit un om*12).
Existenţa unei constrângeri morale privind părăsirea locului accidentului exclude posibilitatea reţinerii
infracţiunii de părăsire a locului accidentului, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 46 C. pen. anterior
(corespondent cu art. 25 C. pen.). În practică, s-a considerat că simpla existenţă a unui conflict anterior
producerii accidentului nu denotă inevitabilitatea pericolului*13).
A. Forme
522
B. Sancţionare
Infracţiunile prevăzute în art. 338 alin. (1) şi (2) se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Conform art. 338 alin. (3) C. pen., nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când:
a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale. În ipoteza în care ca urmare a accidentului
cel puţin o persoană a suferit o vătămare a integrităţii corporale sau sănătăţii ori a suportat simple suferinţe
fizice nu este incidentă această cauză de inexistenţă a infracţiunii;
b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la
cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat
datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate
într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului. Această cauză de inexistenţă nu
este altceva decât o aplicaţie particulară a stării de necesitate – cauză justificativă. Care este sensul
cuvântului „imediat”? Într-o speţă, s-a considerat că legiuitorul nu a cuantificat perioada de timp în care o
persoană ce a produs un accident de circulaţie şi care transportă victimele la o unitate sanitară trebuie să se
întoarcă la locul accidentului, astfel că termenul „imediat” trebuie apreciat în funcţie de circumstanţele
concrete ale cauzei*14). Or, în cauză, inculpatul s-a întors la locul accidentului după o perioadă de timp
mai mare decât cea necesară, stabilindu-se că distanţa de la unitatea spitalicească până la locul accidentului
putea fi parcursă şi pe jos într-un interval de timp inferior celui după care s-a întors făptuitorul la locul
accidentului.
Într-o altă speţă, s-a decis că lipsa inculpatului pentru scurt timp, determinată de satisfacerea nevoilor
fiziologice, nu realizează conţinutul infracţiuni de părăsire a locului accidentului*15);
c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după
terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs
accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare. Conform art. 61 din O.U.G. nr. 195/2002, au
regim de circulaţie prioritară numai autovehiculele prevăzute la art. 32 alin. (2) lit. a) şi b), atunci când se
deplasează în acţiuni de intervenţie sau în misiuni care au caracter de urgenţă*16). Pentru a avea prioritate
de trecere, aceste autovehicule trebuie să aibă în funcţiune semnalele luminoase şi sonore;
d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai
apropiată unitate de poliţie.
*1) Trib. Bucureşti, Dec. pen. nr. 37/1990, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990, Casa
de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p. 78.
*2) A se vedea C. Turianu, op. cit., p. 191.
*3) Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 5.
*4) A se vedea G. Antoniu, Infracţiuni prevăzute în legile speciale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2878/2001, în RDP nr. 3/2002, p. 112. În acelaşi sens s-a decis şi într-o altă
speţă, reţinându-se următoarele: „Cuvântul «accident» nu poate să semnifice în niciun caz săvârşirea unei
infracţiuni de tentativă la omor calificat care presupune intenţia. Textul de la art. 338 (vechea normă de
incriminare n.n. – M.A.H.) face referire la împrejurarea în care, după producerea unui accident de circulaţie
cu consecinţele arătate în textul respectiv, oricare dintre conducătorii vehiculelor angajaţi în accident
părăsesc locul fără încuviinţarea organelor de poliţie.
523
Este inadmisibil raţionamentul potrivit căruia în momentul în care o persoana încearcă să omoare pe
altcineva folosindu-se de un vehicul, are obligaţia să rămână la faţa locului şi să aştepte să fie identificat de
organele de poliţie. A produce un accident semnifică a provoca ceva întâmplător, din greşeală, cu ocazia
desfăşurării activităţii de conducător auto.
Chiar ipoteza din art. 338, care stabileşte că părăsirea locului accidentului nu este permisă dacă
accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni, nu este aplicabilă în cauză deoarece lovirea părţii
vătămate nu a fost accidentală, ci intenţionată” (C. Ap. Braşov, Dec. pen. nr. 224/2000, Legis – Bază de
date).
*8) A se vedea C. Turianu, op. cit., p. 191.
*9) A se vedea F. Cotoi, Părăsirea locului accidentului, în RDP nr. 4/2006.
*11) C. Ap. Suceava, Dec. pen. nr. 321/1999, în RDP nr. 4/2000, p. 146. În speţă, din declaraţiile
inculpatului şi ale părţii vătămate rezultă că după ciocnirea cu autoturismul, biciclistul s-a arătat preocupat
doar de faptul că se îndoise cadrul bicicletei, inculpatul oferindu-se să-i plătească reparaţia, ceea ce a şi
făcut, după care şi-au strâns mâinile, iar apoi au plecat fiecare către domiciliul său.
*12) A se vedea C. Ap. Suceava, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op. cit., p. 270. În speţă, pe
bună dreptate, instanţa a considerat că nu poate fi vorba despre o eroare de fapt, cât timp acesta a acceptat
posibilitatea accidentării unei persoane.
cit., p. 287.
*14) A se vedea C. Ap. Iaşi, Dec. pen. nr. 54/2009, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu, op. cit.,
p. 273.
*15) A se vedea C. Ap. Timişoara, Dec. pen. nr. 592/2009, în M. Andreescu, R.S. Şimonescu-Diaconu,
op. cit., p. 280.
*16) Potrivit art. 32 alin. (2) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 195/2002: „Sunt autorizate să utilizeze semnale
speciale de avertizare luminoase:
a) pentru lumina roşie – autovehiculele aparţinând poliţiei şi pompierilor;
b) pentru lumina albastră – autovehiculele aparţinând poliţiei, jandarmeriei, poliţiei de frontieră,
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, serviciului de ambulanţă sau medicină legală, protecţiei civile,
Ministerului Apărării Naţionale care însoţesc coloane militare, unităţilor speciale ale Serviciului Român de
Informaţii şi ale Serviciului de Protecţie şi Pază, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din cadrul
Ministerului Justiţiei, precum şi autovehiculele de serviciu ale procurorilor din Ministerul Public, atunci
când se deplasează în acţiuni de intervenţie sau în misiuni care au caracter de urgenţă”.
ART. 339
Împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice
Examinând textul incriminator, constatăm că art. 339 C. pen. prevede patru fapte infracţionale autonome,
şi anume:
– instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea poziţiilor acestora, fără autorizaţie
eliberată de autorităţile competente, de natură să inducă în eroare participanţii la trafic ori să îngreuneze
circulaţia pe drumul public [alin. (1)];
– participarea în calitate de conducător de vehicul la întreceri neautorizate pe drumurile publice [alin.
(2)];
524
– aşezarea de obstacole care îngreunează sau împiedică circulaţia pe drumul public, dacă se pune în
pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce atingere dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la
trafic [alin. (3)];
– lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a unui vehicul care transportă produse
sau substanţe periculoase [alin. (4)].
relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
b) Obiectul material. Infracţiunea prevăzută în alin. (1) poate avea ca obiect material mijloacele de
semnalizare rutieră asupra cărora este îndreptată acţiunea specifică, iar infracţiunea prevăzută în art. 339
alin. (3) are ca obiect obstacolele materiale aşezate pe drumul public.
a) Subiectul activ. Subiectul activ nu este circumstanţiat, putând avea această calitate orice persoană
fizică sau juridică*1). Participaţia penală este posibilă în toate formele, cu excepţia coautoratului în cazul
în care infracţiunea este cu autor unic (in persona propria).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv al infracţiunilor examinate este statul. În cazul infracţiunilor
prevăzute în art. 339 alin. (1) şi (2) poate exista şi subiect pasiv secundar.
a) Elementul material. În cazul faptei descrise în alin. (1), elementul material este prevăzut în două
modalităţi normative – instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea poziţiilor acestora,
fără autorizaţie eliberată de autorităţile competente, de natură să inducă în eroare participanţii la trafic ori
să îngreuneze circulaţia pe drumul public. Instalarea de mijloace de semnalizare rutieră este acţiunea prin
care o persoană montează asemenea obiecte, iar acţiunea de modificare a mijloacelor de semnalizare
rutieră presupune o activitate de schimbare a poziţiei sau locului acestora. În oricare dintre modalităţi, fapta
trebuie să fie de natură să inducă în eroare participanţii la trafic ori să îngreuneze circulaţia pe drumul
public.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 339 alin. (2) constă în participarea în calitate de
conducător de vehicul la întreceri neautorizate pe drumurile publice. Participarea în calitate de conducător
constă în prezenţa activă (concurent sau candidat) la întreceri neautorizate pe drumurile publice.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 339 alin. (3) constă în aşezarea de obstacole care
îngreunează sau împiedică circulaţia pe drumul public, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se
aduce atingere dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic. Aşezarea de obstacole este o
acţiune ce se realizează prin punerea sau postarea de obiecte sau lucruri menite să afecteze libera circulaţie
a participanţilor la traficul rutier.
Lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a unui vehicul care transportă produse
sau substanţe periculoase [art. 339 alin. (4)] realizează conţinutul celei mai grave dintre infracţiunile
prevăzute în art. 339 C. pen.
b) Urmarea imediată. La infracţiunile în art. 339 alin. (2) şi (4), urmarea imediată constă într-o stare de
pericol. În cazul comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 339 alin. (1) C. pen., urmarea imediată constă în
existenţa pericolului de inducere în eroare a participanţilor la trafic ori de îngreunare a circulaţiei pe drumul
public, iar în cazul infracţiunii prevăzute în art. 339 alin. (3) C. pen. urmarea imediată presupune un pericol
pentru siguranţa circulaţiei ori o atingere adusă dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic.
525
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate trebuie stabilit în cazul infracţiunilor prevăzute în
art. 339 alin. (1) şi (3) C. pen., iar în cazul celorlalte infracţiuni legătura de cauzalitate rezultă ex re.
A. Forme
care elementul material este executat integral şi survine urmarea imediată.
B. Sancţionare
Instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea poziţiilor acestora, fără autorizaţie
eliberată de autorităţile competente, de natură să inducă în eroare participanţii la trafic ori să îngreuneze
circulaţia pe drumul public se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Participarea în calitate de conducător de vehicul la întreceri neautorizate pe drumurile publice se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează aşezarea
de obstacole care îngreunează sau împiedică circulaţia pe drumul public, dacă se pune în pericol siguranţa
circulaţiei ori se aduce atingere dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic.
Lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a unui vehicul care transportă produse
sau substanţe periculoase se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
*1) Pentru opinia că în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 339 alin. (2) şi (4) C. pen. subiectul activ
este calificat, deoarece poate avea această calitate numai un conducător de vehicul, a se vedea: P. Dungan,
op. cit., p. 36; T. Medeanu, op. cit., p. 371.
ART. 340
Nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparaţiilor
Examinând textul incriminator, constatăm că există următoarele patru fapte incriminate:
– îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie tehnică
periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor reparaţii
sau intervenţii tehnice de către persoanele care au asemenea atribuţii, dacă din cauza stării tehnice a
vehiculului s-a pus în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice [art. 340 alin. (1)];
– dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1), s-a produs un accident de circulaţie care a avut ca urmare
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de
la unu la 5 ani, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane [art. 340 alin. (2)];
– săvârşirea faptelor prevăzute în art. 340 alin. (1) şi alin. (2) din culpă [art. 340 alin. (3)];
– repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de accident, fără a fi
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege [art. 340 alin. (4)].
Faptele de mai sus realizează conţinutul a două infracţiuni [prevăzute în art. 340 alin. (1) şi art. 340 alin.
(4)]. Faptele descrise în art. 340 alin. (2) şi (3) sunt variante ale infracţiunii prevăzute în art. 340 alin. (1) C.
526
pen. Prima [art. 340 alin. (2)] este o variantă agravată a infracţiunii prevăzute în art. 340 alin. (1) C. pen.,
iar a doua [art. 340 alin. (3)] este o variantă agravată a aceleaşi infracţiuni.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic al infracţiunii prevăzute în art. 340 alin. (1) este constituit
din relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei rutiere. De asemenea, în cazul infracţiunilor prevăzute în
art. 340 alin. (2) şi (3) sunt lezate şi relaţiile sociale privind viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a
persoanei, iar în cazul infracţiunii prevăzute în art. 340 alin. (4) pot fi vătămate şi relaţiile sociale
referitoare la înfăptuirea justiţiei.
b) Obiectul material. Unele dintre infracţiunile prevăzute în art. 340 C. pen. pot avea şi obiect material.
Spre exemplu, în cazul infracţiunii prevăzute în art. 340 alin. (4) C. pen. obiectul material îl constituie
autovehiculul, remorca, tramvaiul sau mopedul, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
a) Subiectul activ. Subiectul activ, în cazul faptelor prevăzute în art. 340 alin. (1)–(3) este calificat,
deoarece pot avea o atare calitate numai persoanele cu atribuţii de verificare tehnică ori inspecţie tehnică
periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor reparaţii
sau intervenţii tehnice.
Credem că, dacă sunt realizate condiţiile stabilite de lege, şi persoanele juridice pot răspunde penal
pentru infracţiunile prevăzute în art. 340 C. pen.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunilor examinate este statul. În cazul
infracţiunilor prevăzute în art. 340 alin. (2) şi (3) există şi subiect pasiv secundar. Este vorba despre
persoana vătămată corporal sau persoana decedată, ca urmare a îndeplinirii defectuoase sau a neîndeplinirii
atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică.
a) Elementul material. În cazul faptelor descrise de art. 340 alin. (1)–(3), elementul material constă în
îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică
a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor reparaţii sau
intervenţii tehnice de către persoanele care au asemenea atribuţii.
Îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică ori a celor
referitoare la efectuarea unor reparaţii sau intervenţii tehnice constă într-o realizare calitativ inferioară a
îndatoririlor ce revin persoanelor implicate în activitatea de verificare sau inspecţie tehnică a
autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor. Neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie
tehnică periodică ori a celor referitoare la efectuarea unor reparaţii sau intervenţii tehnice constă în
omisiunea totală sau parţială a realizării îndatoririlor ce revin persoanelor abilitate.
Repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de accident, fără a fi
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, este acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii
prevăzute în art. 340 alin. (4).
Repararea presupune o activitate de îndreptare a unei defecţiuni sau avarii determinate de accident.
Facem precizarea că, pentru existenţa acestei infracţiuni, nu este necesar ca urmele să fie produse de un
accident de circulaţie, ceea ce înseamnă că poate fi vorba despre orice urme de accident.
Conform art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002, conducătorii de vehicule implicaţi într-un accident de circulaţie
în urma căruia au rezultat numai avarierea vehiculelor şi/sau alte pagube materiale sunt obligaţi:
527
a) să scoată imediat vehiculele în afara părţii carosabile ori, dacă starea vehiculelor nu permite acest
lucru, să le deplaseze cât mai aproape de bordură sau acostament, semnalizându-le prezenţa;
b) să se prezinte la unitatea de poliţie competentă pe raza căreia s-a produs accidentul în termen de cel
mult 24 de ore de la producerea evenimentului pentru întocmirea documentelor de constatare.
Sunt exceptaţi de la obligaţiile prevăzute la lit. b) de mai sus:
a) conducătorii vehiculelor care încheie o constatare amiabilă de accident, în condiţiile legii;
b) conducătorul de vehicul care deţine o asigurare facultativă de avarii auto, iar accidentul de circulaţie a
avut ca rezultat numai avarierea propriului vehicul.
Potrivit art. 80 din O.U.G. nr. 195/2002, proprietarul, deţinătorul mandatat sau conducătorul auto al cărui
autovehicul, remorcă, tramvai sau moped a fost avariat în alte împrejurări decât într-un accident de
circulaţie este obligat să se prezinte în 24 de ore de la constatare la unitatea de poliţie pe raza căreia s-a
produs evenimentul, pentru întocmirea documentelor de constatare.
Persoanele de mai sus sunt exceptate de la obligaţia prezentării la unitatea de poliţie dacă există o
asigurare facultativă în baza căreia pot fi despăgubite pentru avarierea vehiculelor respective.
În toate cazurile menţionate în cele ce preced, repararea vehiculelor se face pe baza documentului de
constatare eliberat de unitatea de poliţie sau, după caz, de societăţile din domeniul asigurărilor.
În conformitate cu prevederile art. 80^2 din O.U.G. nr. 195/2002, persoanele fizice sau juridice
autorizate să execute lucrări de reparaţii la vehicule avariate au obligaţia să ţină evidenţa proprie a
reparaţiilor executate, potrivit legii, şi să comunice de îndată, la cererea poliţiei rutiere, datele înregistrate
solicitate de aceasta.
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 340 alin. (1) C. pen., urmarea
imediată constă în punerea în pericol real a siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, iar în ceea ce
priveşte varianta infracţională prevăzută în art. 340 alin. (2), urmarea imediată presupune vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii ori moartea uneia sau mai multor persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate nu rezultă ex re, ci el trebuie demonstrat, dar nu
prezintă dificultăţi practice.
Infracţiunile prevăzute de art. 340 C. pen. se comit cu intenţie [cele prevăzute în alin. (1), (2) şi (4)] sau
din culpă [cele prevăzute în alin. (3)]. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei
sau scopul făptuitorului.
A. Forme
B. Sancţionare
Comiterea faptei în condiţiile stipulate în art. 340 alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă. Conform art. 340 alin. (2), dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1), s-a produs un
accident de circulaţie care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai
multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai
multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2)
au fost săvârşite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
În fine, repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de accident, fără a
fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
528
ART. 341
Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public
Examinând textul incriminator, constatăm că există următoarele patru incriminări:
– efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului public ori de
amenajare a accesului rutier la drumul public, fără autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii ori
cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie [art. 341 alin. (1)];
– amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizaţie de
construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie, dacă prin aceasta
se creează un pericol pentru siguranţa circulaţiei [art. 341 alin. (2)];
– neluarea măsurilor corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată de către
persoana autorizată de administratorul căii ferate [art. 341 alin. (3)];
– neluarea măsurilor corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile
publice de către persoana autorizată de administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări pe
partea carosabilă, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulaţie [art. 341 alin. (4)].
relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei rutiere.
b) Obiectul material. Infracţiunea poate avea obiect material. Spre exemplu, panourile sau reclamele
publicitare amplasate nelegal în zona drumului.
a) Subiectul activ. Subiectul activ nu este calificat, cu excepţia infracţiunilor prevăzute în art. 341 alin.
(3) şi (4), cazuri în care subiect activ este persoana autorizată de administratorul căii ferate sau persoana
autorizată de administratorul unui drum public.
Participaţia penală este posibilă în toate formele, cu excepţia coautoratului, care nu poate exista în ceea
ce priveşte infracţiunile prevăzute în art. 341 alin. (3) şi (4).
Credem că, dacă sunt realizate condiţiile stabilite de lege, şi persoanele juridice pot răspunde penal
pentru infracţiunile prevăzute în art. 341 C. pen.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii prevăzute în art. 341 alin. (1), elementul material constă în
efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului public ori de
cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie. Efectuarea unor lucrări presupune realizarea sau
executarea acestora, respectiv construirea, modificarea, modernizarea sau reabilitarea, iar amenajarea
accesului rutier este activitatea prin care se creează condiţiile favorabile intrării cu vehicule la drumul
public.
În cazul infracţiunii prevăzute în art. 341 alin. (2), elementul material constă în amplasarea unor
construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizaţie de construcţie eliberată în
529
condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie, dacă prin aceasta se creează un pericol
pentru siguranţa circulaţiei. Amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare este o activitate
de fixare sau aşezare a acestora. Potrivit art. 6 pct. 38 din O.U.G. nr. 195/2002, zona drumului public
cuprinde suprafaţa de teren ocupată de elementele constructive ale drumului, zona de protecţie şi zona de
siguranţă. Limitele zonelor drumurilor se stabilesc în conformitate cu prevederile legale.
În cazul infracţiunii prevăzute în art. 341 alin. (3), elementul material constă în neluarea măsurilor
corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată de către persoana autorizată de
administratorul căii ferate.
În cazul infracţiunii prevăzute în art. 341 alin. (4), elementul material constă în neluarea măsurilor
corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice de către persoana
autorizată de administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă, dacă prin
aceasta s-a produs un accident de circulaţie.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 341 alin. (1)–(3), urmarea imediată constă
într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale. În schimb, în cazul
infracţiunii prevăzute în art. 341 alin. (4), urmarea socialmente periculoasă se materializează în producerea
unui accident de circulaţie.
c) Raportul de cauzalitate. În ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute în art. 341 alin. (1) şi (3), raportul
de cauzalitate rezultă ex re. În schimb, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 341 alin. (2) şi (4), legătura
de cauzalitate trebuie demonstrată, deoarece acestea sunt infracţiuni de rezultat.
A. Forme
B. Sancţionare
Efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului public ori de
cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
Amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizaţie de
construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie, dacă prin aceasta
se creează un pericol pentru siguranţa circulaţiei, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
Persoana autorizată de administratorul căii ferate care nu ia măsurile corespunzătoare pentru
semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Cu pedeapsa prevăzută mai sus se sancţionează şi persoana autorizată de către administratorul unui drum
public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă, care nu ia măsurile corespunzătoare pentru
semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs un accident de
circulaţie.
530
ART. 342
Nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor
În art. 342 C. pen. fapta de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor este incriminată în mai
multe variante: două variante de tip, care se deosebesc, în principal, prin felul armelor şi muniţiilor care
constituie obiectul material al acestora; o variantă asimilată variantelor de tip, trei variante ca fapte
distincte şi o variantă agravată a primei variante de tip şi a primei variantei ca faptă distinctă.
Prima variantă de tip [art. 342 alin. (1)] constă în deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice
operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau
funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept.
A doua variantă de tip [art. 342 alin. (2)] constă în deţinerea sau portul fără drept de arme neletale din
categoria celor supuse autorizării.
Varianta asimilată variantelor de tip [art. 342 alin. (4)] constă în portul armelor prevăzute la prima
variantă de tip şi la a doua variantă de tip, fără drept, în sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau
a altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral.
Prima variantă ca faptă distinctă [art. 342 alin. (3)] constă în sustragerea armelor şi muniţiilor care
constituie obiect material al variantelor de tip.
A doua variantă ca faptă distinctă [art. 342 alin. (6)] presupune nedepunerea armei şi a muniţiei la
armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă.
A treia variantă ca faptă distinctă [art. 342 alin. (7)] constă în fabricarea sau asamblarea de arme
letale, de piese sau de muniţie pentru acestea: a) din orice componente esenţiale traficate ilicit; b) fără o
autorizaţie eliberată de către o autoritate competentă a statului membru în care are loc fabricarea sau
asamblarea; c) fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii lor, în conformitate cu prevederile
legale.
Varianta agravată a primei variante de tip şi a primei variante ca faptă distinctă [art. 342 alin. (5)]
se realizează când faptele descrise la prima variantă de tip şi la prima variantă ca faptă distinctă au ca
obiect arme interzise sau muniţii, mecanisme ori dispozitive ale acestora.
Regimul juridic al armelor şi muniţiilor este reglementat, în primul rând, prin Legea nr. 295/2004,
republicată în 2011, iar, în al doilea rând, prin alte acte normative, cum sunt: H.G. nr. 130/2005 pentru
aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 295/2004*1), cu modificările ulterioare, H.G. nr.
1914/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Capitolului VI din Legea
nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor*2) şi art. 46–52 din Legea nr. 17/1996 privind
regimul armelor de foc şi al muniţiilor*3). De menţionat că Legea nr. 17/1996 a fost abrogată prin Legea
nr. 295/2004, cu excepţia prevederilor art. 46–52, care au rămas în vigoare pentru fiecare instituţie care are
încadrate persoane ce ocupă funcţii care implică exerciţiul autorităţii publice, înarmate cu arme de apărare
şi pază, până la stabilirea în legile speciale a condiţiilor în care acestea pot purta şi folosi armele din dotare.
a) Obiectul juridic special al faptei de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor în oricare dintre
variantele de incriminare este format din ansamblul relaţiilor sociale a căror ocrotire este asigurată prin
apărarea unui complex de valori sociale, cum sunt: ordinea şi siguranţa publică, viaţa şi integritatea
corporală a persoanei, patrimoniul public şi privat, apărare care este asigurată prin reglementarea
activităţilor referitoare la arme şi muniţii*4).
531
b) Obiectul material. Din conţinutul dispoziţiilor art. 342 C. pen. se poate reţine faptul că armele şi
muniţiile, mai ales în cazul unora dintre modalităţile normative ale primei variante de tip, pot apărea ca
produs al activităţii infracţionale (în cazul activităţii de confecţionare) sau ca mijloace care au folosit la
săvârşirea infracţiunii (în cazul funcţionării atelierelor de reparat arme) totuşi, cel mai adesea, acestea au
caracterul de obiect material al infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor.
La prima variantă de tip obiectul material îl constituie armele letale, muniţiile, mecanismele sau
dispozitivele acestora.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 295/2004, care defineşte categoriile de arme şi muniţii, „prin arme şi muniţii
letale” se înţeleg acele arme şi muniţii prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a
persoanelor şi care sunt incluse în categoria B din anexă. În această categorie sunt prevăzute 14 tipuri de
arme şi muniţii letale supuse autorizării*5).
Prin „mecanisme”, în sensul prevederilor art. 342 alin. (1) C. pen., se înţeleg acele piese mobile ori fixe
care sunt angrenate între ele şi care pot antrena sau face să funcţioneze o armă letală.
„Dispozitivele” reprezintă un ansamblu de piese legate între ele într-un anumit fel care îndeplineşte o
funcţie bine determinată într-un sistem tehnic. Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 295/2004 sunt sisteme
destinate armelor: a) sistemul de ochire care funcţionează pe principiul laser; b) sisteme de ochire pe timp
de noapte; c) dispozitive destinate sau adaptate diminuării zgomotului cauzat prin arderea unei încărcături.
La a doua variantă de tip, obiectul material îl formează arme neletale din categoria celor supuse
autorizării.
„Arme şi muniţii neletale” sunt acele arme şi muniţii destinate pentru un scop utilitar sau pentru
agrement ori autoapărare, confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea
persoanelor; sunt asimilate acestei categorii şi armele vechi.
„Armele neletale supuse autorizării” sunt incluse în categoria C din Anexa la Legea nr. 295/2004*6).
La varianta asimilată variantelor de tip obiectul material îl formează armele letale sau armele neletale
incluse în categoria B şi C din anexa la Legea nr. 295/2004.
În cazul faptei de sustragere, ca faptă distinctă, obiectul material îl constituie armele letale şi armele
neletale din categoria celor supuse autorizării. În celelalte variante, ca fapte distincte, prevăzute în alin. (6)
şi (7) din art. 342 C. pen. obiectul material îl formează arma şi muniţia care nu au fost depuse la un
armurier autorizat, ori piesele sau componentele folosite la fabricarea ori la asamblarea de arme letale,
precum şi armele letale care, la data producerii lor, nu au fost marcate în conformitate cu prevederile
legale.
La varianta agravată a infracţiunii prevăzute în art. 342 C. pen. obiectul material îl formează arme
interzise sau muniţii, mecanisme ori dispozitive ale acestora.
„Arme şi muniţii interzise” sunt armele şi muniţiile prevăzute în categoria A din anexă*7), a căror
procurare, deţinere, port şi folosire sunt interzise persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor
publice care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, a unităţilor aflate în
subordinea sau coordonarea acestora, înfiinţate prin acte normative, precum şi a companiilor naţionale şi
societăţilor comerciale constituite prin acte normative în vederea producerii acestui tip de armament şi
muniţie.
Este de apreciat opţiunea legiuitorului de a descrie în mod clar armele şi muniţiile care se circumscriu
fiecărei categorii înlăturând în acest fel orice posibilitate de încadrare diferită a oricărei fapte concrete de
nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor.
În literatura de specialitate, pentru existenţa obiectului material al infracţiunii pe care o examinăm, se
adaugă condiţia ca arma să fie completă*8). Alţi autori resping această opinie pe considerentul că atât timp
cât în practică s-a constatat că o armă poate funcţiona, şi mai mult, are efect omorâtor, în lipsa unor
elemente componente, nu putem condiţiona existenţa infracţiunii de o asemenea cerinţă*9).
532
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii, în oricare dintre variantele de incriminare, poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale. Participaţia penală posibilă sub toate
felurile şi formele acesteia (principală, secundară, proprie sau improprie) cu precizarea că la actele de
deţinere şi port nu poate exista coautoratul, asemenea acte sunt dintre cele cu autor unic.
Dacă infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, varianta tip, când aceasta constă
în celelalte modalităţi normative decât deţinerea şi portul, ori în varianta sustragerii de arme şi muniţii, se
săvârşeşte de un grup infracţional organizat, în condiţiile prevăzute în art. 367 C. pen. se vor aplica, în
sancţionarea făptuitorilor, regulile privind concursul de infracţiuni.
b) Subiectul pasiv general al infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor este statul
ca titular al valorilor sociale puse în pericol prin săvârşirea acestei infracţiuni.
C. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Existenţa infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, variantele tip, varianta
distinctă, precum şi varianta agravantă, nu este condiţionată de vreo cerinţă privind locul şi timpul când
poate fi săvârşită fapta. Cunoaşterea locului şi timpului comiterii infracţiunii în această variantă are
relevanţă în procesul individualizării pedepsei putând constitui o circumstanţă de atenuare sau agravare a
pedepsei.
Condiţia de loc devine o cerinţă esenţială a infracţiunii numai în modalitatea normativă prevăzută în art.
342 alin. (4) C. pen. când fapta constă în portul armelor letale sau neletale supuse autorizării, în sediul
autorităţilor publice, instituţiilor publice sau a acelor persoane juridice de interes public ori în spaţiile
rezervate desfăşurării procesului electoral.
a) Elementul material al primei variante de tip constă în una dintre următoarele acţiuni: deţinerea,
portul, confecţionarea sau orice operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau
dispozitivelor acestora sau funcţionarea atelierelor de reparat a armelor letale.
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii, în această variantă, este suficient săvârşirea uneia
dintre aceste acţiuni, dacă făptuitorul a comis mai multe dintre aceste acţiuni (de exemplu, deţinerea şi
portul de arme letale sau deţinerea şi vânzarea de muniţii, confecţionarea şi repararea de arme), nu
săvârşeşte mai multe infracţiuni, ci comite o singură infracţiune*10).
Nu ne propunem să insistăm asupra semnificaţiei termenelor prin care sunt desemnate acţiunile
enumerate în art. 342 alin. (1) C. pen., fiind termeni de întrebuinţare curentă a căror înţelegere nu creează
dificultăţi, dar vom dezvolta înţelesul acestora în sensul avut în vedere de legiuitor la formularea
conţinutului normei de incriminare.
„Deţinerea armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora” înseamnă
primirea şi păstrarea indiferent dacă deţinătorul le-a dobândit şi le deţine pentru el sau i-au fost încredinţate
spre păstrare pentru altul. Este nerelevant mijlocul prin care le-a dobândit (donaţie, depozit, împrumut etc.),
cu excepţia sustragerii, când fapta se va încadra în dispoziţiile art. 342 alin. (3) C. pen.
De subliniat că deţinerea armei letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora reprezintă o
poziţie a lor în puterea de dispoziţie faptică a persoanei care le deţine, în sensul de a le avea la îndemâna şi
de a putea să le folosească.
„Portul de arme letale sau muniţii” înseamnă a avea asupra sa arme sau muniţii, indiferent de timpul
cât durează purtarea lor.
În ceea ce priveşte portul armei, în literatura de specialitate s-a afirmat că pentru a putea reţine săvârşirea
infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor în această modalitate normativă, trebuie ca
arma purtată să fie încărcată sau persoana care o poartă să aibă asupra sa şi muniţii*11). S-a exprimat şi o
opinie contrară*12), pe care o găsim întemeiată, pentru că o apreciem conformă cu voinţa legiuitorului
533
rezultată din interpretarea logică raţională a dispoziţiilor art. 342 alin. (1) C. pen., din care nu se poate
desprinde cerinţa ca în cazul portului de armă făptuitorul să aibă asupra sa şi muniţii.
Pe de o parte, faptul de a purta o armă, chiar şi neîncărcată, prezintă pericol social, o asemenea armă
putând avea efectul de intimidare, pe care-l presupune folosirea armelor, în aceeaşi măsură ca şi arma
încărcată.
Prin „orice operaţie privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor
acestora” înţelegem acele operaţii, care potrivit art. 2, cu denumirea marginală” definiţii”, pct. 6 din Legea
nr. 295/2004, presupun: producerea, confecţionarea, asamblarea, intermedierea, modificarea, prelucrarea,
repararea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea, închirierea, schimbul, donaţia, comandatul, transferul,
transbordarea, depozitarea, casarea şi distrugerea armelor de foc, pieselor şi muniţiilor pentru acestea.
Atâta vreme cât nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor este o faptă de pericol, iar pericolul nu
poate fi despărţit de activitatea materială al cărei obiect este arma sau muniţia, credem că actele juridice
consensuale de transmitere a proprietăţii sau posesiunii armelor şi muniţiilor nu pot constitui acţiuni care să
se încadreze în dispoziţiile art. 342 alin. (1) C. pen., decât în măsura în care sunt însoţite de acţiunea
materială de transmitere a armei sau muniţiei.
„Funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale” înseamnă desfăşurarea organizată în forma şi
cu mijloace de atelier a acţiunii de reparare a armelor. Nu are relevanţă dacă atelierul funcţionează cu o
singură persoana sau cu mai multe*13).
La a doua variantă de tip prevăzută în art. 342 alin. (2) C. pen. elementul material constă în acţiunea de
deţinere sau port de arme neletale din categoria celor supuse autorizării. Prin urmare, elementul material al
acestei variante este comun primelor două modalităţi normative ale variantei precedente.
În cazul variantei de incriminare a faptei de nerespectare a regimului armelor sau al muniţiilor prevăzute
în art. 342 alin. (3) elementul material constă în acţiunea de sustragere de arme sau muniţii letale,
mecanisme sau dispozitive ale acestora, arme sau muniţii neletale supuse autorizării, neavând relevanţa
dacă sustragerea s-a efectuat în condiţiile art. 228 (furtul simplu) sau art. 229 alin. (1) sau alin. (2), lit. b)
ori lit. c) (furt calificat) C. pen.
Credem că fapta de sustragere incriminată în art. 342 alin. (3) C. pen. va putea intra în concurs cu prima
variantă de tip sau, după caz, cu a doua variantă de tip, în funcţie de obiectul material al sustragerii.
Elementul material al variantei agravante a faptei de nerespectare a regimului armelor sau al muniţiilor
prevăzută în art. 342 alin. (5) C. pen. este comun cu al primei variante de tip ori al faptei de sustragere cu
deosebirea că obiectul material îl constituie arme interzise sau muniţii, mecanisme sau dispozitive ale
acestora.
La fapta de nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor în varianta incriminată în alin. (6) al art. 342
C. pen. elementul material constă într-o inacţiune, adică în nepredarea armei şi a muniţiei la un armurier
autorizat într-un anumit termen cerut de lege (10 zile).
În sfârşit, în cazul variantei de incriminare a faptei de nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor
prevăzută în alin. (7) al art. 342 C. pen., elementul material constă în acţiunea de fabricare sau de
asamblare de arme letale sau de muniţie pentru acestea din orice componente esenţiale traficate ilicit.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru ca acţiunile care constituie elementul material al faptei de nerespectarea
regimului armelor şi al muniţiilor, în oricare dintre variantele sale de încriminare prevăzute în art. 342 alin.
(1)–(5) C. pen., să întregească latura obiectivă a acesteia, se cere ca ele să se efectueze „fără drept”.
Aceste acţiuni sunt efectuate fără drept atunci când nu s-au respectat dispoziţiile prevăzute în Legea nr.
295/2004 privind reglementarea regimului armelor şi muniţiilor. Această lege serveşte, aşadar, la stabilirea
cazurilor în care cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii în variantele prevăzute în art. 342 alin. (1)–
(5) C. pen. este îndeplinită*14). Legea nr. 295/2004 reglementând cazurile când acţiunile ce constituie
elementul material al faptei de nerespectare a regimului armelor sau al muniţiilor sunt permise, indică
implicit când cerinţa esenţială trebuie să fie considerată îndeplinită. În acest sens, Capitolul II din Legea nr.
295/2004 este consacrat reglementării condiţiilor de procurare, deţinere, port şi folosire a armelor şi
muniţiilor. Acest capitol este structurat pe 5 secţiuni. În prima Secţiune sunt prevăzute condiţiile generale
534
în care se pot procura, deţine, purta sau folosi armele letale, armele neletale supuse autorizării şi cele
supuse notificării, precum şi documentele care atestă dreptul de procurare, respectiv deţinere, port şi
folosire a armelor; Secţiunea a 2-a este destinată stabilirii condiţiilor cu privire la procurarea şi înstrăinarea
armelor letale, precum şi a muniţiei aferente, de către persoanele fizice de cetăţenie română; Secţiunea a 3-
a este rezervată reglementării condiţiilor cu privire la deţinerea, portul şi utilizarea armelor letale, precum
şi a muniţiei aferente de către persoanele fizice de cetăţenie română; Secţiunea a 4-a are ca obiect de
reglementare condiţiile cu privire la procurarea, înstrăinarea, deţinerea, portul şi folosirea armelor letale
precum şi a muniţiei aferente de către persoanele fizice străine, în sfârşit, Secţiunea a 5-a, în cuprinsul
căreia sunt formulate condiţiile cu privire la procurarea, înstrăinarea, deţinerea, portul şi folosirea armelor
neletale de către persoane fizice.
De asemenea, legea specială privind regimul armelor şi al muniţiilor, în cuprinsul său, conţine
reglementări la preocupare, deţinerea şi folosirea armelor şi muniţiilor de către persoanele juridice de drept
public, persoanele juridice sau unităţile subordonate sau aflate în coordonarea acestora, persoanele de drept
privat care nu sunt subordonate sau aflate în coordonarea unor instituţii publice, regimul circulaţiei armelor
şi muniţiilor, regimul operaţiunilor cu arme, piese şi muniţii, regimul constituirii armurierilor, regimul
efectuării operaţiunilor cu arme şi muniţii, regimul juridic al deţinerii, portului şi folosirea armelor şi
muniţiilor de către membrii armatelor străine staţionate pe teritoriul României şi de către membrii de
familie ai acestora.
După cum se observă din cele ce precedă, Legea nr. 295/2004, cu modificările şi completările ulterioare,
conţine reglementările complete pentru a se putea constata dacă cerinţa „fără drept” este sau nu îndeplinită
în fiecare dintre acţiunile incriminate în art. 342 alin. (1)–(5) C. pen., indiferent de cine este subiectul activ
al acestora.
În cazul variantei de incriminare a faptei de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor prevăzute
în art. 342 alin. (6) C. pen. pentru întregirea laturii obiective a acesteia, se cere ca obligaţia impusă de lege
să nu fi fost îndeplinită după trecerea termenului de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a
permisului de armă. În constatarea acestei cerinţe instanţa de judecată va ţine seama de dispoziţiile din
Legea nr. 295/2004 cuprinse în Capitolul II, Secţiunea a 3-a, art. 28–29, care reglementează situaţiile în
care va opera anularea sau suspendarea dreptului de deţinere a armelor şi autorităţile care sunt competente
pentru a lua aceste măsuri.
În art. 30 din Legea nr. 295/2004, cu denumirea marginală „Efectele aplicării măsurii de suspendare sau
anulare a permisului de armă”, se prevede că deţinătorul armelor este obligat ca în termen de 10 zile de la
data la care i-a fost adusă la cunoştinţă măsura suspendării sau anulării permisului de armă, să depună
armele la un armurier autorizat, în vederea înstrăinării sau depozitării, cu excepţia situaţiilor în care acestea
sunt ridicate de organul de poliţie competent.
Pentru ca acţiunea de fabricare sau de asamblare de arme letale, de piese sau de muniţie pentru acestea
să întregească latura obiectivă a variantei de incriminare a faptei de nerespectarea regimului armelor şi
muniţiilor incriminată în alin. (7) al art. 342 C. pen., se cere ca orice componentă esenţială folosită la
realizarea elementului material să fie traficată ilicit sau fără autorizaţie eliberată de către o autoritate
competentă a statului membru în care are loc autorizarea sau asamblarea, ori fără marcarea armelor letale
asamblate la data producerii lor, în conformitate cu prevederile legale.
c) Urmarea imediată, componentă a laturii obiective a infracţiunii de nerespectare a regimului armelor
şi al muniţiilor, constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite prin incriminarea
faptelor prevăzute în art. 342 C. pen.
Realitatea infracţională demonstrează că infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al
muniţiilor, constituie, cel mai adesea, infracţiune mijloc în săvârşirea unor fapte dintre cele mai grave, cum
sunt atentatele, infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei, contra patrimoniului,
în special tâlhăria, contrabanda etc.
d) Raportul de cauzalitate. Întrucât urmarea imediată a faptei incriminate în art. 342 C. pen. este
implicită săvârşirii oricăreia dintre acţiunile sau inacţiunile care constituie elementul material al acesteia,
535
legătura de cauzalitate se stabileşte cu uşurinţă, ea rezultă ex re, adică din materialitatea faptei, fiind
suficientă constatarea acţiunii sau inacţiunii incriminate şi cerinţa esenţială care o însoţeşte*15).
a) Forma de vinovăţie. Fapta de nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor, în toate variantele de
incriminare constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu voinţă şi vinovăţie în forma intenţiei.
Există intenţie când făptuitorul şi-a dat seama de natura acţiunii sau inacţiunii pe care o săvârşeşte şi a
prevăzut că în acest fel se aduce atingere regimului armelor şi muniţiilor şi se creează o stare de pericol
pentru securitatea relaţiilor sociale ocrotite şi a urmărit acest rezultat (intenţie directă) sau a acceptat
producerea lui (intenţie indirectă).
În acest sens în practica judiciară s-a decis, întemeiat, că procurarea de către inculpat a unei arme pe
baza unei autorizaţii nelegale, obţinută în condiţiile erorii de fapt, impune o achitare a inculpatului pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 279 C. pen. anterior. În fapt s-a reţinut că inculpatul a solicitat
Direcţiei arme din IGPR eliberarea unei autorizaţii pentru procurarea unui pistol de autoapărare. După
autorizaţie, inculpatul şi-a procurat un pistol militar tip „Beretta” pe care poliţia l-a înregistrat în permisul
de armă aparţinând acestuia. La un control efectuat de poliţie s-a constatat faptul că inculpatul nu avea
dreptul legal de a deţine arme militare. A fost trimis în judecată şi achitat întrucât s-a aflat în eroare de fapt
cu privire la deţinerea ilegală a pistolului militar*16).
b) Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor nu sunt
cerinţe esenţiale ale laturii subiective, de ele se va ţine seama la individualizarea judiciară a pedepsei ori la
individualizarea modului de executare a acesteia. Din analiza practicii judiciare rezultă indubitabil faptul că
cel mai adesea deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice operaţie privind circulaţia armelor şi
muniţiilor sau funcţionare atelierelor de reparat arme, fără drept, se săvârşesc cu scopul imediat sau mai
îndepărtat de a se comite alte infracţiuni cu violenţă*17).
Infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor realizându-se, de regulă, prin acţiune,
este susceptibilă de a parcurge fazele obişnuite de desfăşurare a unei infracţiuni intenţionate, actele
pregătitoare, tentativa, consumarea, epuizarea.
a) Actele pregătitoare sunt posibile la oricare dintre variantele de incriminare a nerespectării regimului
armelor şi muniţiilor, dar cel mai adesea se recurge la astfel de activităţi în cazul confecţionării, fabricării
sau asamblării de arme letale, funcţionării atelierelor de reparat arme sau al efectuării unor operaţiuni
privind circulaţia armelor sau al muniţiilor letale sau neletale supuse autorizării ori a mecanismelor sau
dispozitivelor acestora.
Actele pregătitoare sunt absorbite în executarea acţiunii incriminate când au fost efectuate de autorul
infracţiunii ori au valoare de acte de complicitate dacă au fost efectuate de o altă persoana cu intenţie, iar
autorul le-a utilizat în săvârşirea infracţiunii.
b) Tentativa este posibilă, dar numai în modalitatea întreruptă. Legiuitorul incriminează tentativa la
prima variantă de tip [art. 342 alin. (1)], la varianta sustragerii armelor sau muniţiilor [art. 342 alin. (3)] şi
la varianta agravantă comună acestor doua variante de incriminare a nerespectării regimului armelor şi
muniţiilor.
c) Consumarea are loc în momentul în care executarea acţiunii care constituie elementul material al
infracţiunii s-a efectuat în întregime şi a produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol pentru
relaţiile sociale ocrotite.
Acţiunea de deţinere de arme sau muniţii se consumă în momentul în care făptuitorul intră în posesia
armei sau muniţiei. Acţiunile de port, de confecţionare a armelor şi muniţiilor sau orice operaţiune privind
circulaţia acestora, ori funcţionarea atelierelor de reparat arme, se consumă odată cu realizarea lor în
536
întregime şi îndeplinirea condiţiilor de ordin subiectiv. Nedepunerea armei şi a muniţiei la un armurier
autorizat se consumă după trecerea termenului de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a
permisului de armă.
Infracţiunea în varianta agravată prevăzută în alin. (5) al art. 342 C. pen. se consumă când acţiunea
incriminată se efectuează în întregime şi se realizează celelalte condiţii privitoare la elementele
circumstanţiale de agravare.
d) Epuizarea. Infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, în prima variantă de tip,
când acţiunea incriminată constă în deţinerea sau „portul” de arme letale, sau în a doua variantă de tip, când
aceleaşi acţiuni incriminate au ca obiect material arme neletale supuse autorizării, are uneori, caracter de
infracţiune continuă. Tot în formă continuă poate să apară această infracţiune şi în ipoteza în care
elementul material constă în confecţionarea de arme, mecanisme, dispozitive ale acestora sau în
funcţionarea atelierelor de reparat arme ori în fabricarea sau asamblarea de arme letale ori de muniţie
pentru acestea.
De asemenea, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor poate să îmbrace şi forma infracţiunii
continuate, mai ales, în cazul efectuării de operaţiuni privind circulaţia armelor ori în cel al sustragerii
armelor sau muniţiilor, dacă sunt îndeplinite cerinţele art. 35 alin. (1) C. pen.
În această situaţie infracţiunea se epuizează odată cu încetarea definitivă a acţiunii incriminate ori în
momentul săvârşirii ultimei acţiuni din componenţa infracţiunii continuate, iar toate dispoziţiile legii
penale incidente în tragerea la răspundere penală a infractorului se reportează la momentul epuizării.
B. Sancţionare
Pedeapsa principală este diferită ca durată sau natură în funcţie de varianta de incriminare a faptei de
nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor care diferă, sub aspectul gravităţii în abstract, în funcţie de
tipul de arme sau muniţii care formează obiectul material acţiunii incriminate.
În prima variantă de tip [art. 342 alin. (1)] pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Instanţa poate
aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi dacă constată că, faţă de gravitatea în
concret a infracţiunii, împrejurările şi persoana infractorului, aceasta este necesară.
La a doua variantă de tip [art. 342 alin. (2)] pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amendă.
Instanţa poate aplica şi pedeapsa complementară dacă apreciază ca este necesară.
În cazul variantei de sustragere a armelor sau muniţiilor [art. 342 alin. (3)] pedeapsa este închisoare de la
2 ani la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În varianta agravantă a variantelor de tip [art. 342 alin. (4)] pedeapsa este de la unu la 5 ani şi
În cazul primei variante de tip ori a variantei de sustragere dacă acţiunile incriminate au avut ca obiect
material arme interzise sau muniţii, mecanisme ori dispozitive ale acestora, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu o treime [art. 342 alin. (5)].
Fapta de nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor în varianta prevăzută în art. 342 alin. (6) C.
pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar cea prevăzută în alin. (7) al art. 342 C. pen. se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Confiscarea specială, ca măsură de siguranţă, se impune a fi luată în cazul săvârşirii faptei de
nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor. Cel mai adesea această măsură operează în temeiul
dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen., potrivit căreia sunt supuse confiscării speciale bunurile a căror
deţinere este interzisă de legea penală.
Deţinerea de arme şi muniţii de către persoane neautorizate, contrar dispoziţiilor legale, creează acea
stare de pericol pentru a cărei înlăturare este necesară intervenţia organului judiciar prin măsura confiscării
acestora în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen.
Confiscarea specială în baza art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. se dispune întotdeauna, oricare ar fi soluţia
care s-ar da cauzei sub aspect penal. Această măsură se ia şi atunci când făptuitorul este achitat pentru fapta
pusă în sarcina sa ori în cazul în care arma sau muniţia deţinute contra dispoziţiilor legale aparţin altei
537
persoane decât făptuitorului şi chiar dacă această persoană nu a avut niciun amestec la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală (se exceptează, desigur, cazul când persoana deţine legal arma sustrasă sau
obţinută prin fraudă).
Confiscarea specială a armelor şi muniţiilor poate fi luată şi în temeiul art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.
dacă nerespectarea armelor şi muniţiilor a constat în confecţionarea de arme sau muniţii, fără drept.
De asemenea, armele şi muniţiile sunt supuse confiscării speciale şi în ipoteza în care acestea au fost
folosite, în orice mod, la săvârşirea infracţiunii dacă sunt ale infractorului sau dacă aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor [art. 112 alin. (1) lit. b)]. Se înţelege că măsura confiscării
în această împrejurare operează dacă arma este deţinută legal, în caz contrar măsura operează în baza
dispoziţiilor art. 112 alin. (2) lit. f) C. pen. Instanţa dispune măsura de siguranţă a confiscării extinsă dacă
dovedeşte îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 112^1 C. pen.
*1) Publicată în M. Of. nr. 241 din 23 martie 2005 şi modificată prin H.G. nr. 1254/2006, publicată în
M. Of. nr. 790 din 19 septembrie 2006, H.G. nr. 895/2008, publicată în M. Of. nr. 623 din 27 august 2008,
H.G. nr. 712/2009, publicată în M. Of. nr. 604 din 1 septembrie 2009.
*2) Publicată în M. Of. nr. 1050 din 29 decembrie 2006.
*3) Publicată în M. Of. nr. 74 din 11 aprilie 1996.
*5) În categoria B din anexă sunt menţionate tipuri de arme şi muniţii letale supuse autorizării. Acestea
sunt:
1. Armele de foc scurte, semiautomate sau cu repetiţie (pistoale sau revolvere) cu percuţie centrală,
precum şi muniţiile corespunzătoare;
2. Armele de foc lungi, semiautomate ale căror încărcătoare şi camere conţin mai mult de 3 cartuşe,
precum şi muniţia corespunzătoare;
3. Armele de foc lungi semiautomate ale căror încărcătoare şi camere ale cartuşului nu pot ţine mai mult
de trei cartuşe, la care mecanismul încărcătorului este mobil sau pentru care nu există garanţia că nu pot fi
transformate cu ajutorul unui utilaj obişnuit într-o altă armă al cărei încărcător şi cameră a cartuşului pot
ţine mai mult de trei cartuşe, precum şi muniţia corespunzătoare;
4. Armele de foc lungi cu repetiţie şi semiautomate cu ţeavă lisă, care nu depăşeşte 60 de cm, precum şi
muniţia corespunzătoare;
5. Armele de foc lungi semiautomate care au aparenţa unei arme de foc automate, precum şi muniţia
corespunzătoare;
6. Armele de foc scurte, cu o singură lovitură, cu percuţie centrală, precum şi muniţia corespunzătoare;
7. Armele de foc scurte, cu o singură lovitură, cu percuţie pe ramă, cu o lungime totală sub 28 cm,
8. Armele de foc scurte semiautomate sau cu repetiţie, cu percuţie pe ramă, precum şi muniţia
corespunzătoare;
9. Armele de foc lungi, cu o singură lovitură, cu percuţie pe ramă, precum şi muniţia corespunzătoare;
10. Armele de foc lungi cu repetiţie, altele decât cele menţionate la pct. 4, precum şi muniţia
corespunzătoare;
11. Armele de foc lungi, cu ţeava ghintuită, cu o singură lovitură, cu percuţie centrală, precum şi muniţia
corespunzătoare;
12. Armele de foc lungi, semiautomate, altele decât cele menţionate la pct. 2–5, precum şi muniţia
corespunzătoare;
13. Armele de foc scurte, cu o singură lovitură, cu percuţie pe ramă, de o lungime totală mai mare sau
egală cu 28 cm', precum şi muniţia corespunzătoare;
14. Armele de foc lungi cu ţeavă lisă, cu o singură lovitură, precum şi muniţia corespunzătoare.
*6) Fac parte din categoria de arme şi muniţii neletale supuse autorizării:
538
1. Armele scurte (pistol sau revolver) confecţionate special pentru a arunca proiectile din cauciuc,
2. Armele scurte sau lungi (cu aer comprimat) care pentru aruncarea proiectilului folosesc forţa de
expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-un recipient şi care dezvoltă o viteză
a proiectilului mai mare de 220 m/s;
3. Armele scurte sau lungi (cu aer comprimat) care pentru aruncarea proiectilului folosesc forţa de
expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-un recipient şi care nu dezvoltă o
viteză a proiectilului mai mare de 220 m/s;
4. Armele scurte (pistol sau revolver) confecţionate special pentru a produce zgomot sau pentru a
împrăştia gaze nocive, iritante sau de neutralizare, precum şi muniţia corespunzătoare;
*7) Arme şi muniţii interzise. Categoria A:
1. Instrumentele şi lansatoarele militare cu efect exploziv sau incendiar, precum şi muniţia
corespunzătoare;
2. Arme de foc automate, precum şi muniţia corespunzătoare;
3. Armele de foc camuflate sub forma unui alt obiect;
4. Muniţiile cu proiectile perforante, explozive sau incendiare, la fel ca şi proiectilele pentru aceste
muniţii;
5. Muniţiile pentru pistolete sau revolvere cu proiectile expansive, ca şi aceste proiectile, mai puţin în
ceea ce priveşte armele de vânătoare sau de tir cu ţintă, pentru persoanele care au dreptul de a folosi aceste
arme;
6. Armelor care prezintă caracteristicile tehnice ale armelor letale sau, după caz, ale armelor neletale, dar
care nu se regăsesc în anexa la prezenta lege.
*8) G. Popa, Investigarea criminalistică a infracţiunilor la regimul armelor, muniţiilor şi materialelor
explozive, Ed. Macarie, Târgovişte, 2001, p. 159.
*9) N. Grofu, Obiectul material al infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, în
RDP nr. 1/2010, p. 154.
*10) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 331; C. Duvac, Drept penal, partea specială..., op. cit., p. 587.
*12) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 621; C. Duvac, op. cit., p. 558; E. Neaţă, Infracţiuni la
regimul armelor, muniţiilor, materialelor nucleare sau a altor materiale radioactive şi al materialelor
explozive, Ed. Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2007, p. 86.
*13) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 503; C. Duvac, op. cit., p. 589.
*14) M.A. Hotca, Codul penal, Comentarii şi explicaţii..., op. cit., p. 1340.
*15) E. Neaţă, op. cit., p. 89; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 504.
*16) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 227/2000, în Culegere de practică judiciară în materie
penală pe anul 2000, p. 104–105.
*17) A se vedea E. Neaţă, op. cit., p. 171.
ART. 343
Uzul de armă fără drept
Uzul de armă fără drept este incriminată în art. 343 C. pen. în două variante: varianta tip şi varianta
atenuantă.
Varianta tip [art. 343 alin. (1)] constă în acţiunea unei persoane de a face uz de armă letală sau
interzisă în alte condiţii decât cele legale.
539
Varianta atenuată de la art. 343 alin. (2) presupune acţiunea persoanei de a face uz de armă neletală din
categoria celor supuse autorizării, în alte condiţii decât legale.
Legiuitorul a apreciat că uzul de armă, în alte condiţii decât cele stabilite de lege, justifică includerea în
sfera ilicitului penal ca o faptă distinctă pentru că este de natură să vatăme sau să pună în pericol valori
sociale ca viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei ori alte valori care fac obiect de ocrotire
penală.
Uzul de armă, fără drept, este incriminat pentru prima oară în Legea nr. 295/2004 şi preluat de noul Cod
penal.
Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, abrogată prin Legea nr. 295/2004*1),
reglementa uzul de armă, care presupunea executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor sau
bunurilor, iar la capitolul „Sancţiuni” consacra regula potrivit căreia „încălcarea dispoziţiilor acelei legi
atrăgea, după caz, răspunderea civilă, materială, disciplinară, contravenţională sau penală”. Rezultă, aşadar,
cu claritate, că în ipoteza uzului de armă în alte condiţii decât cele permise de lege, fapta nu constituie
infracţiune decât în măsura în care prin aceasta se realiza conţinutul unei alte infracţiuni.
Atât în concepţia Legii nr. 295/2004, cât şi a noului Cod penal, uzul de armă este o faptă distinctă,
aceasta putând intra în concurs cu eventuala infracţiune săvârşită prin uzul armei în afara condiţiilor admise
de lege.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare sunt condiţionate
de asigurarea că persoanele care deţin legal arme interzise, arme letale sau arme neletale din categoria celor
supuse autorizării vor uza de ele, numai când legea permite acest lucru şi cu respectarea condiţiilor stabilite
de lege.
b) Obiectul material al variantei tip îl constituie arma letală sau arma interzisă. Prin „armă letală” se
înţelege acea armă prin a cărei utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor şi care este
prevăzută în categoria B din anexa la Legea nr. 295/2004 (a se vedea comentariul de la art. 342, II.2.A.)
„Arma interzisă” este arma prevăzută în categoria A din anexă şi a cărei procurare, deţinere, port şi
folosire sunt interzise persoanelor fizice şi juridice cu excepţia instituţiilor publice care au competenţe în
domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, a unităţilor aflate în subordinea sau coordonarea
acestora înfiinţate prin acte normative, precum şi a companiilor naţionale şi societăţilor comerciale
constituite prin acte normative în vederea producerii acestui tip de armament (a se vedea comentariul de la
art. 342, II.2.A).
La varianta atenuată a uzului de armă fără drept, obiectul material îl constituie arma neletală din
categoria celor supuse autorizării. Sunt supuse autorizării armele neletale ce fac parte din categoria C din
anexa la Legea nr. 295/2004 (a se vedea comentariul de la art. 342, II.2.A).
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat, o persoană care deţine în condiţiile legii arma şi muniţia
letală sau interzisă, în cazul variantei tip, ori arma şi muniţia neletală din categoria celor supuse autorizării,
în varianta atenuată a uzului de armă fără drept.
Participaţia penală sub forma coautoratului nu este posibilă, fiecare deţinător legal de arme şi muniţii
letale, interzise sau neletale supuse autorizării are, potrivit legii, obligaţia individuală de a face uz de
acestea numai în condiţii admise expres de lege. Coautoratul se poate reţine, eventual, la o infracţiune care
se săvârşeşte ca urmare a uzului fără drept de armă letală dacă se constată că două sau mai multe persoane
prin uzul nelegal de armă au săvârşit în mod nemijlocit o altă infracţiune (de exemplu, omor, vătămare
corporală, tâlhărie etc.).
540
Instigarea şi complicitatea, ca forme ale participaţiei penale, sunt posibile. Instigator sau complice la
uzul de armă fără drept poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale.
b) Subiectul pasiv general este statul, ca titular al valorilor sociale puse în pericol prin săvârşirea
infracţiunii, subiect pasiv special este persoana fizică sau juridică asupra căreia se răsfrânge uzul de armă.
a) Elementul material constă într-o acţiune prin care se face uz de armă letală, interzisă sau neletală
supusă autorizării, adică de a folosi sau întrebuinţa acea armă.
b) Cerinţa esenţială. Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a faptei prevăzute în art.
343 C. pen. este necesar să se constate că uzul de armă s-a efectuat „fără drept”; adică în alte condiţii decât
cele care permit folosirea licită a forţei şi a armelor letale interzise sau neletale supuse autorizării.
În legislaţia română dispoziţiile care permit folosirea licită a forţei şi a armelor se găsesc în mai multe
acte normative; mai întâi, sub forma unei reglementări generale şi, apoi sub forma unor reglementări
speciale sau complinitoare*2).
Reglementarea generală este cuprinsă în art. 146 din Legea nr. 295/2004, coroborate cu cele prevăzute în
art. 46–52 din Legea nr. 17/1996.
În art. 146 alin. (2) din Legea nr. 295/2004 se prevede că „pe data intrării în vigoare a prezentei legi se
abrogă Legea nr. 17/11996, privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor*3), cu excepţia prevederilor art.
49–52, care rămân în vigoare pentru fiecare instituţie care are încadrate persoane ce ocupă funcţii care
implică exerciţiul autorităţii publice, înarmate cu arme de apărare şi pază, până la stabilirea, în legile
speciale care reglementează atribuţiile acestora, a condiţiilor în care asemenea persoane pot purta şi folosi
arme letale”.
Potrivit dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 17/1996, persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz
de armă în următoarele situaţii: a) împotriva acelora care atacă militarii aflaţi în serviciul de gardă, pază,
escortă, protecţie, menţinerea sau restabilirea ordinii de drept, precum şi împotriva celor care, prin actul
săvârşit, prin surprindere, pun în pericol obiectivul păzit; b) împotriva acelora care atacă persoanele
învestite cu exerciţiul autorităţii publice sau cărora, potrivit legii, li se asigură protecţie; c) împotriva
persoanelor care încearcă să pătrundă ori să iasă, în mod ilegal, în sau din subunităţile militare ori în
perimetrele sau zonele păzite – vizibil delimitate – stabilite prin consemn; d) pentru imobilizarea
infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă; e) împotriva oricărui mijloc de
transport folosit de persoanele prevăzute la lit. b) şi c), precum şi împotriva conducătorilor acestora care
refuză să oprească la semnalele regulamentare ale organelor abilitate existând indicii temeinice că au
săvârşit o infracţiune ori este iminentă săvârşirea unei infracţiuni; f) pentru imobilizarea sau reţinerea
persoanelor cu privire la care sunt probe sau indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează
ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală
a persoanei; g) pentru a împiedica fuga de sub escortă, sau evadarea celor aflaţi în stare legală de reţinere;
h) împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile
sau în perimetrele autorităţilor sau instituţiilor publice; i) împotriva celor care atacă sau împiedică militarii
să execute misiuni de luptă; j) în executarea intervenţiei antiteroriste asupra obiectivelor atacate sau
capturate de terorişti, în scopul reţinerii sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor şi restabilirii ordinii
publice.
Conform art. 48 din Legea nr. 17/1996, persoanele autorizate să deţină, să poarte şi să folosească arme
pentru pază sau autoapărare pot face uz de armă, în legitimă apărare sau în stare de necesitate, potrivit art.
19 şi art. 20 C. pen.
În cazurile prevăzute în art. 47 din Legea nr. 17/1996, legiuitorul nu a mai condiţionat uzul de armă de
existenţa condiţiilor legitimei apărări, întrucât în unele dintre acestea, fie că nu există un atac (fuga de sub
escortă, imobilizarea infractorilor care încearcă să fugă), fie chiar dacă există un atac, nu se cere ca
541
apărarea să fie proporţională cu atacul, cum este cazul militarilor aflaţi în serviciu de gardă, pază sau
escortă care pot riposta prin foc de armă la orice atac.
De precizat că în situaţiile prevăzute în art. 47 din Legea nr. 17/1996, uzul de armă se face, de regulă,
după somaţia legală, pe când în caz de legitimă apărare, uzul de armă se poate face şi fără somaţia legală.
Nu este suficient să existe în mod obiectiv una dintre situaţiile prevăzute în art. 47 din Legea nr. 17/1996
pentru ca uzul de armă să fie legal, ci este necesară şi realizarea unor proceduri prealabile de somare legală.
Somarea legală se face prin cuvântul „stai”, după care, în caz de nesupunere, urmează o nouă somaţie,
„stai că trag”, şi dacă cel somat nu se supune nici de această dată, urmează o nouă somaţie prin tragerea
focului de armă în plan vertical după care potrivit art. 49 alin. (3) din Legea nr. 17/1996 se poate face uz de
armă împotriva acesteia.
Pentru a conferi caracter legal uzului de armă, această procedură este necesar să fie realizată în prealabil
în situaţiile prevăzute în art. 47 lit. c), d), g) h) şi i) din Legea nr. 17/1996. Mai mult, în cazul uzului de
armă, împotriva unor grupuri de persoane care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau perimetrele
autorităţilor publice sau atacă ori împiedică militarii să execute misiuni de luptă art. 47 lit. h) şi lit. i), focul
de armă se execută numai după ce s-a repetat de trei ori, la intervale suficiente pentru dispersarea
participanţilor, somaţia „părăsiţi zona, vom folosi arme de foc”.
Doar în cazurile de atac prevăzute în art. 47 lit. a), b) şi j) din Legea nr. 17/1996 şi de legitimă apărare
prevăzută în art. 48 se poate face uz de armă fără somaţie şi numai dacă lipseşte timpul necesar pentru
acesta.
Un caz excepţional de uz legal de armă este cel exercitat de comandanţii sau şefii militari împotriva
subordonaţilor atunci când acţiunile acestora sunt îndreptate în mod vădit spre trădarea patriei sau
zădărnicirea îndeplinirii unei misiuni de luptă, ori când acestea periclitează în mod grav capacitatea de
luptă a unităţii (art. 50 din Legea nr. 17/1996).
În toate cazurile, excesul nu este justificat. Uzul de armă se efectuează în aşa fel încât să ducă la
imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte arma, trăgându-se pe cât posibil la picioare, pentru a se
evita cauzarea morţii.
După imobilizarea celor împotriva cărora s-a folosit focul de armă, se încetează recurgerea la un
asemenea mijloc, iar persoanei sau persoanelor rănite li se acordă primul ajutor şi îngrijiri medicale.
Se impune evitarea, pe cât posibil, a uzului de armă împotriva minorilor, femeilor şi bătrânilor.
Uzul de armă este interzis împotriva copiilor şi a femeilor vizibil gravide, cu excepţia cazurilor în care
înfăptuiesc un atac armat sau în grup, care pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a unei persoane
sau în situaţiile în care s-ar primejdui viaţa altor persoane (cazuri tipice de legitimă apărare) ori s-ar viola
teritoriul, spaţiul aerian sau apele naţionale ale unui stat vecin (art. 52).
După cum se observă, legea privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor autorizează uzul de armă în
condiţiile amintite mai sus, fără a-l impune stabilind doar posibilitatea ca persoanele dotate cu arme letale
sau alte arme să facă uz de ele pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare.
Excesul în folosirea armei în afara atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare sau după ce acestea
au fost îndeplinite ori au încetat cauzele care justificau folosirea armei, devine fără drept, determinând
tragerea la răspundere penală a persoanei în cauză.
Pe lângă această reglementare generală există şi reglementări speciale care, fie fac trimitere la
reglementarea generală, fie cuprind şi alte dispoziţii care completează regimul general de utilizare a
armelor de foc.
Din prima categorie fac parte, în principal, dispoziţiile cuprinse în art. 27–29 din Legea nr. 191/1998,
privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază*4); dispoziţiile art. 44 din Legea nr.
14/1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii*5); dispoziţiile art. 12 din
Legea nr. 92/1996 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale*6);
dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare*7) ş.a.
În a doua categorie se includ, în primul rând, dispoziţiile art. 35–38 din Legea nr. 218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cu modificările şi completările ulterioare*8).
542
Această lege, folosind tehnica juridică a normei de trimitere, prevede că, în caz de necesitate, poliţistul
poate folosi, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, forţa armelor albe sau a armelor de foc [art. 35 alin.
(1)]. Şi această lege face distincţie între situaţiile care implică starea de legitimă apărare, când uzul de armă
este permis fără somaţie [art. 35 alin. (2)] şi celelalte situaţii prevăzute în art. 47 din Legea nr. 17/1996,
când uzul de armă se face după somaţia „stai că trag”*9).
Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei
Române*10), jandarmii pot uza de armamentul şi muniţia aferentă din dotare, dar numai în caz de absolută
necesitate, în condiţiile strict prevăzute în Legea privind regimul armelor şi al muniţiilor şi în situaţiile
expres menţionate în regulamentele militare şi ordinelor date pe baza acestora.
c) Urmarea imediată a uzului de armă fără drept, în ambele variante de incriminare, constă în crearea
unei stări de pericol pentru viaţa, integritatea corporală a unei persoanei fizice sau a patrimoniului public
sau privat.
Dacă s-a cauzat, prin uzul de armă, fără drept, moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori
distrugerea unor bunuri se va reţine concurs de infracţiuni între uzul de armă fără drept şi, după caz, omor,
ucidere din culpă, vătămare corporală (cu intenţie ori din culpă) sau distrugere.
d) Raportul de cauzalitate între starea de pericol produsă de uzul de armă fără drept şi, eventual, alte
urmări generate de aceste, rezultă, de regulă, din materialitate faptei, dar pot fi cazuri în care această
legătură trebuie constatată şi dovedită.
a) Forma de vinovăţie, potrivit normei de incriminare a uzului de armă fără drept, este intenţia care
poate fi directă sau indirectă. Aceasta presupune ca făptuitorul să aibă reprezentarea că împrejurarea în care
acţionează excede situaţiilor permise de lege şi creează o stare de pericol sau că se produc alte urmări
periculoase pe care autorul le urmăreşte sau le acceptă.
b) Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii uzul de armă fără drept nu constituie cerinţe obligatorii ale
laturii subiective, ale trebuie cunoscute întrucât ajută la individualizarea judiciară a pedepsei.
A. Forme
Uzul de armă fără drept fiind o faptă intenţionată, comisivă, este susceptibilă de a parcurge fazele de
desfăşurare a activităţii infracţionale.
b) Tentativa, care poate îmbrăca modalitatea întreruptă, nu este incriminată.
c) Consumarea uzului de armă are loc odată cu efectuarea acţiunii de folosire a armei în alte situaţii
decât cele reglementate de lege.
B. Sancţionare
Varianta tip a infracţiunii se sancţionează cu închisoarea de la unu la 3 ani. Varianta atenuată se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani.
*1) De menţionat că Legea nr. 17/1996 a fost abrogată prin Legea nr. 295/2004, cu excepţia prevederilor
art. 46–52, care au rămas în vigoare.
*2) E. Neaţă, Infracţiuni la regimul armelor, muniţiilor, materialelor nucleare sau a altor materii
radioactive şi al materiilor explozive, Ed. Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2007, p. 103.
*4) Publicată în M. Of. nr. 402 din 22 octombrie 1998.
*5) Publicată în M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992.
*6) Publicată în M. Of. nr. 169 din 30 iulie 1996.
543
*7) Publicată în M. Of. nr. 712 din 13 octombrie 2003.
*8) Publicată în M. Of. nr. 305 din 9 mai 2002.
*9) I.V. Jurcă, Despre folosirea legitimă a forţei armelor de foc în actualele reglementări, în Pro Lege
nr. 4/1004, p. 583.
ART. 344
Falsificarea sau modificarea. Ştergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale
Ştergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale este incriminată într-o singură variantă.
Modul de a raţiona al legiuitorului în incriminarea acestei fapte a fost acela că falsificarea, ştergerea sau
modificarea, fără drept, a marcajelor, de pe arme letale, prezintă pericol social întrucât poate afecta
urmărirea circulaţiei acestor categorii de arme.
Pentru asigurarea unei evidenţe stricte a circulaţiei armelor letale în interiorul ţării sau între România şi
statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale Convenţiei europene cu privire la controlul
achiziţionării şi deţinerii armelor de către particulari, Legea nr. 295/2004, potrivit art. 90 alin. (1), obligă pe
armurierii români autorizaţi să producă arme şi muniţii ca în procesul de fabricaţie a acestora să aplice pe
arme şi muniţii marcaje destinate identificării şi urmăririi acestora.
Potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 295/2004, marcajul pentru arma asamblată trebuie să indice: a)
denumirea producătorului; b) ţara sau locul fabricării; c) seria şi, după caz, anul de fabricaţie, dacă acesta
nu face parte din numărul de serie. Marcajul, cu îndeplinirea condiţiilor de mai sus, se aplică pe cel puţin o
componentă esenţială a armei de foc, componentă a cărei distrugere ar face imposibilă utilizarea armei de
foc.
Marcajul aplicat pe pachetul de muniţii trebuie să indice: a) denumirea producătorului; b) numărul de
identificare a lotului; c) calibrul; d) tipul de muniţie.
Armurierii care produc arme şi muniţii au obligaţia de a ţine evidenţa armelor şi muniţiilor fabricate în
registre constituite cu avizul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau al inspectoratelor
de poliţie judeţene în a căror rază teritorială de competenţă îşi au sediile sociale. Registrele astfel
constituite se înregistrează la Inspectoratul General al Poliţiei Române care ţine evidenţa registrelor tuturor
armurierilor autorizaţi să producă arme şi muniţii.
Legea nr. 295/2004 stabileşte condiţiile în care armele şi muniţiile folosite pe teritoriul României sau în
străinătate pot fi deţinute sau comercializate. Astfel, armele şi muniţiile fabricate pe teritoriul României pot
fi deţinute sau comercializate numai dacă îndeplinesc următoarele condiţii: sunt marcate de armurierul
autorizat să le producă şi sunt înregistrate în Registrul Naţional a Armelor; armele şi muniţiile fabricate în
străinătate, introduse pe teritoriul României, pot fi comercializate sau, după caz, deţinute de persoane fizice
sau juridice din României numai dacă sunt marcate de producătorul din străinătate, avizate de Autoritatea
Naţională pentru Omologarea Armelor şi Muniţiilor, pentru conformitate cu normele de omologare şi au
fost înregistrate în registrul Naţional al Armelor. Sunt exceptate de la înregistrare armele militare a căror
evidenţă se ţine de către instituţiile care au dreptul să le procure, să le deţină, să le folosească şi să le
înstrăineze, în condiţiile stabilite prin ordin al conducătorului fiecărui dintre instituţiile respective.
544
a) Obiectul juridic special al faptei de ştergere sau modificare a marcajelor de pe arme letale îl
constituie relaţiile sociale privitoare la regimul armelor şi al muniţiilor a căror formare şi desfăşurare sunt
condiţionate de asigurarea unei evidenţe stricte a deţinerii şi circulaţiei armelor şi muniţiilor letale.
b) Obiectul material îl formează arma letală fabricată de armurierii autorizaţi români sau străini ale
căror marcaje au fost şterse sau modificate (a se vedea comentariul de la art. 342, II, 2.A).
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, acesta putând fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale ale răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.
b) Subiectul pasiv general este statul, ca titular al valorilor sociale puse în pericol prin săvârşirea
infracţiunii de ştergere sau modificare a marcajelor de pe arme letale, iar subiect pasiv special poate fi o
persoană fizică sau juridică asupra căreia s-a săvârşit activitatea infracţională.
a) Elementul material îl constituie o acţiune care constă în falsificarea, ştergerea, înlăturarea ori
modificarea marcajelor de pe o armă letală.
Falsificarea marcajelor de pe armele letale înseamnă plăsmuirea sau contrafacerea acestor marcaje în
aşa fel încât să pară autentice.
Înlăturarea marcajelor de pe armele letale constă în acţiunea de îndepărtare ori de eliminare a
marcajelor în aşa fel încât acestea să nu mai poată fi cunoscute.
Acţiunea de „ştergere a marcajelor de pe arme letale” presupune a face să dispară aceste marcaje, să
nu mai poată fi văzute sau citite.
A „modifica marcajele de pe armele letale” înseamnă a schimba, a transforma aceste marcaje în aşa
fel încât să nu se mai poată înţelege cele care au existat iniţial.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea elementului material, norma de incriminare cere ca acţiunile
interzise să se efectueze fără drept, adică în alte condiţii decât cele prevăzute de Legea nr. 295/2004, cu
c) Urmare imediată constă în crearea unei stări de pericol referitor la regimul armelor şi al muniţiilor
prin efectuarea activităţii de urmărire a circulaţiei armelor şi muniţiilor letale.
d) Raportul de cauzalitate între acţiunea de ştergere sau modificare a marcajelor de pe arme letale şi
starea de pericol produsă de această faptă rezultă din materialitatea faptei, nefiind necesară dovedirea
acesteia.
Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii de sustragere sau
modificare a marcajelor de pe armele letale este intenţia, care presupune ca făptuitorul, pe plan intelectiv,
să prevadă, urmărească sau să accepte urmarea imediată a acţiunilor sale şi, totodată, să acţioneze liber în
realizarea acestora.
Faptele de falsificare, ştergere, înlăturare sau modificare a marcajelor de pe arme letale este susceptibilă
de a parcurge toate fazele de desfăşurare a activităţilor infracţionale.
a) Actele pregătitoare constau, în special, în procurarea sau confecţionarea de instrumente sau mijloace
necesare efectuării acţiunii de falsificare, ştergere, înlăturare sau modificare a marcajelor de pe arme letale.
545
Ele nu sunt incriminate, însă pot avea valoare de acte de complicitate dacă sunt efectuate de o altă persoană
şi au folosit autorului la săvârşirea faptei.
b) Tentativa, posibilă în modalitatea întreruptă, nu este incriminată
c) Consumarea infracţiunii are loc odată cu efectuarea în întregime a acţiunii de falsificare, ştergere,
înlăturare sau de modificare a marcajelor armelor letale.
B. Sancţionare
Falsificarea, ştergerea, înlăturarea sau modificarea marcajelor de pe armele letale se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă. Instanţa poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi. Sunt supuse confiscării, potrivit art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., bunurile care au
servit ori au fost destinate să servească la săvârşirea faptei.
ART. 345
Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive
Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive este incriminată în art. 345
C. pen. într-o variantă tip, o variantă distinctă, două variante agravate şi o variantă atenuată.
Varianta tip [art. 345 alin. (1)] constă în primirea, deţinerea, folosirea, cedarea, modificarea,
înstrăinarea, dispersarea, expunerea, transportul sau deturnarea materialelor nucleare sau a altor materii
radioactive.
Varianta distinctă [art. 345 alin. (2)] constă în fapta de sustragere a materialelor nucleare sau altor
materii radioactive.
Prima variantă agravată [art. 345 alin. (3)] se realizează în ipoteza în care faptele descrise la varianta
tip ori la varianta distinctă de sustragere au pus în pericol alte persoane sau bunuri ori au produs vătămarea
corporală a uneia sau a mai multor persoane.
A doua variantă agravată [art. 345 alin. (4)], care există în cazul în care faptele descrise la varianta tip
sau la varianta sustragerii de materiale nucleare sau a altor materii radioactive a avut ca urmare moartea
uneia sau mai multor persoane.
Variantă atenuată a faptelor prevăzute în alin. (1), (2) şi (4) se realizează când acestea sunt săvârşite
din culpă.
În afara cadrului general de incriminare a faptei de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau a
altor materii radioactive în art. 345 C. pen., există şi alte incriminări speciale instituite în Capitolul VI, art.
44–46 din Legea nr. 111/1996*1), în care sunt descrise faptele ce se săvârşesc prin încălcarea dispoziţiilor
privind autorizarea şi controlul activităţilor nucleare.
La instituirea cadrului general ori a celui special de incriminare a faptelor prin care se încalcă regimul
materialelor nucleare sau al altor materii radioactive ori al autorizării şi controlul activităţii nucleare,
legiuitorul penal român a avut în vedere, pe lângă factorii interni care au impus aceste incriminări, şi
Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare adoptată la Viena în 1980 şi ratificată de
România prin Legea nr. 78 din 11 august 1993 şi Convenţia privind securitatea nucleară adoptată la Viena
în 1995, ratificată prin Legea nr. 43 din 24 mai 1995.
În Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare este instituită obligaţia fiecărui stat parte de
a adopta dispoziţiile necesare în conformitate cu legislaţia sa naţională şi a dreptului internaţional pentru
ca, în măsura posibilului în domeniul activităţii nucleare, să prevadă dispoziţii care să permită desfăşurarea
în deplină siguranţă a acestor activităţi. Obligaţii asemănătoare şi-a asumat România şi prin ratificarea
Convenţiei privind securitatea nucleară.
546
Atât din conţinutul textului art. 345 C. pen., cât şi al normelor de incriminare cuprinse în Legea nr.
111/1996 se poate reţine că legiuitorul român a realizat o deplină armonizare între normele legislaţiei
interne cu cele din convenţii în domeniul regimului materialelor nucleare şi altor materii radioactive.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau al altor
materiale radioactive, în toate variantele de incriminare, îl constituie relaţiile sociale privitoare la
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare sau radioactive în scopuri exclusiv paşnice, astfel încât să
se îndeplinească condiţiile de securitate nucleară şi radioactivă de protecţie a personalului expus
profesional, a populaţiei, a mediului, cu riscuri minime prevăzute de reglementări şi cu respectarea
obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile la care România este parte*2).
La varianta sustragerii materialelor nucleare sau a altor materii radioactive distingem şi un obiect juridic
special secundar format din relaţiile sociale de natură patrimonială.
De asemenea, un obiect juridic special secundar identificăm şi la variantele agravate ale faptei de
nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materiale radioactive, acesta constând în relaţiile
sociale patrimoniale sau în relaţiile sociale privitoare la integritatea corporală a persoanelor ori la viaţa
acestora*3).
b) Obiectul material îl formează materialele nucleare sau orice alte materii radioactive, aşa cum sunt
definite de Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţii nucleare, republicată, anexa 2.
Astfel, „materialul nuclear” este orice materie primă nucleară şi orice material fisionabil special. La
rândul său, „materia primă nucleară” este uraniu conţinând un amestec al izotopilor aflat în natură;
uraniu sărăcit în izotopul 235; toriu; orice formă a acestora, metal, aliaj, compoziţie chimică sau
concentraţie. În cealaltă categorie, aceea de „material fisionabil special”, se înscriu: plutoniu, uraniu 235,
dar şi orice material îmbogăţit artificial în oricare dintre izotopii menţionaţi în anexă.
„Materialele radioactive” sunt orice materiale, în orice stare de agregare care prezintă fenomenul de
radioactivitate, inclusiv deşeurile radioactive.
Întotdeauna când oricare dintre acţiunile incriminate prevăzute în art. 345 alin. (1) şi alin. (2) a produs
vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane ori a avut ca urmare moartea uneia sau a mai multor
persoane, infracţiunea are ca obiect material secundar corpul persoanei vătămate.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale ale răspunderii penale.
b) Subiectul pasiv la varianta tip şi la varianta sustragerii materialelor nucleare sau a altor materii
radioactive este statul, ca titular al obligaţiei de a asigura respectarea regimului juridic stabilit pentru
materialele nucleare sau a altor materii radioactive. În cazul variantelor agravate există şi un subiect pasiv
adiacent, respectiv persoana sau persoanele fizice a căror integritate corporală a fost vătămată prin acţiunile
incriminate ori s-a produs moartea acestora, persoanele fizice sau juridice al căror patrimoniu a fost
prejudiciat.
a) Elementul material al infracţiunii îl constituie fiecare dintre acţiunile descrise la varianta tip ori la
varianta sustragerii materialelor nucleare sau a altor materii radioactive. Acestea sunt: primirea, deţinerea,
folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, producţia, procesarea, manipularea,
547
depozitarea intermediară, importul, exportul ori depozitarea finală, transportul, deturnarea sau sustragerea
materialelor nucleare ori a altor materii radioactive, precum şi orice operaţie privind circulaţia acestora*4).
„A primi” material nucleare sau alte materii radioactive înseamnă a le lua de către primitor asupra sa,
iar „a deţine” astfel de materiale sau materii presupune a le avea asupra sa. Nu are relevanţă modul în care
a fost obţinută deţinerea şi nici durata acesteia.
„A folosi” materiale nucleare sau alte materii radioactive înseamnă a le da acestora întrebuinţare,
neavând importanţă modul în care sunt folosite ori scopul în care se află acestea pentru realizarea
conţinutului infracţiunii.
„Cedarea” presupune punerea materialului nuclear sau a materiei radioactive la dispoziţia altei
persoane, neinteresând împrejurările ori scopul în care se face aceasta.
„A modifica” materiale nucleare sau alte materii radioactive înseamnă a le transforma, a schimba
aspectul sau conţinutul acestora.
„Înstrăinarea” presupune orice operaţiune prin care materiale nucleare sau alte materii radioactive trec
de la un deţinător la altul.
„A dispersa” materiale nucleare sau alte materii radioactive înseamnă a le răspândi, a le împrăştia ori
risipi.
„A expune” înseamnă a prezenta, a arăta publicului, a aşeza la vedere materiale nucleare sau alte materii
radioactive.
„Producţia” de materiale nucleare ori de alte materii radioactive înseamnă a crea, a fabrica aceste
materiale sau materii.
„Procesarea” presupune acea acţiune de prelucrare a materialelor nucleare sau materiilor radioactive.
„Manipularea” de materiale nucleare ori de alte materii radioactive presupune mânuirea sau
manevrarea acestor materiale sau materii.
„Depozitarea intermediară” înseamnă a pune materiale nucleare sau alte materii radioactive într-un
depozit sau într-un loc sigur pentru un timp, urmând să fie transferate ulterior într-un alt depozit sau un alt
loc destinat acestor materiale sau materii pentru o perioadă nedeterminată.
„Importul” presupune introducerea în ţară de materiale nucleare sau materii radioactive prin cumpărare,
schimb sau în vederea vânzării ori utilizării în alt mod.
„Exportul” de materiale nucleare sau materii radioactive înseamnă scoaterea în afara ţării a acestor
materiale sau materii.
„Depozitarea finală” presupune a depune materiale nucleare sau materii radioactive la loc sigur, special
amenajat şi în încredinţarea cuiva.
„A transporta” înseamnă a deplasa materiale nucleare sau alte materii radioactive, a le duce dintr-un
loc în altul în afara clădirii în care acestea se găsesc în mod obişnuit.
„Deturnarea” presupune schimbarea destinaţiei materialelor nucleare sau altor materii radioactive.
„Sustragerea” înseamnă a lua, a intra în posesia materialului nuclear sau altor materii radioactive, fără
acordul sau consimţământul persoanei care posedă sau deţine asemenea materiale sau materii.
Modalităţile normative prevăzute în art. 345 alin. (1) C. pen. au un caracter exemplificativ, acestea
rezultând din precizarea expresă a legiuitorului în norma de incriminare, în sensul că infracţiunea poate fi
săvârşită şi prin orice operaţie privind circulaţia materialelor nucleare sau a altor materii radioactive.
Prin expresia „orice operaţie privind circulaţia materialelor nucleare sau a altor materii radioactive” se
înţeleg orice acte de procurare sau transmitere ale acestor materiale sau materii, altele decât cele descrise în
art. 345 alin. (1) C. pen., ca, de exemplu, vânzare-cumpărare, împrumut, schimb, donaţie, export, import
etc.
nerespectare a regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, se cere ca acţiunile
incriminate să se săvârşească „fără drept”, adică în alte condiţii decât cele permise de Legea nr.
111/1996, cu modificările ulterioare.
548
Cerinţa trebuie să fie îndeplinită în momentul desfăşurării activităţii nucleare, din acest motiv nu are
relevanţă dacă făptuitorul a avut sau nu vreodată dreptul de a desfăşura o astfel de activitate în mod legal.
Comportamentul va fi considerat infracţiune şi dacă persoana care a săvârşit acţiunea incriminată a avut
autorizare sau permis, dar fie a expirat termenul de valabilitate a acestora şi nu a fost prelungit, fie au fost
retrase ca urmare a nerespectării unor prevederi legale. Potrivit art. 6 din Legea nr. 111/1996 modificată,
sunt interzise pe teritoriul României cercetarea, experimentarea, dezvoltarea, fabricarea, importul, exportul,
deţinerea sau detonarea unei arme nucleare sau a oricărui dispozitiv nuclear.
De asemenea, este interzis, în temeiul dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 111/1996, modificată, importul
deşeurilor radioactive şi al combustibilului nuclear ars, cu excepţia situaţiilor în care importul decurge
nemijlocit din prelucrarea în afara teritoriului României a unui export, anterior autorizat de deşeuri
radioactive sau combustibil nuclear ars, în baza prevederilor unor acorduri internaţionale sau contracte
încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate în condiţiile prevăzute de legea specială.
Legea nr. 111/1996, republicată, stabileşte activităţile şi sursele care pot fi exercitate în domeniul nuclear
în baza autorizaţiei eliberată de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, cu respectarea
procedurii de autorizare specifice fiecărui gen de activitate sau surse.
Titularii autorizaţiei vor utiliza în activităţile prevăzute de lege numai personal care este posesor al unui
permis de exercitare, valabil pentru aceste activităţi.
Permisul de exercitare se eliberează, în baza unei evaluări şi examinări, de către comisie sau de către
titularul de autorizaţie, numai pentru personalul propriu, conform prevederilor legii speciale.
Autorizarea sau permisul de exercitare se eliberează pe o perioadă determinată; dreptul dobândit pe baza
autorizaţiei şi pe baza permisului de exercitare, nu poate fi transmis fără acordul emitentului*5).
c) Urmarea imediată la varianta tip constă în crearea unei stări de pericol pentru valorile sociale general
recunoscute şi protejate prin incriminarea faptei de nerespectare a regimul materialelor nucleare sau altor
materii radioactive.
La varianta sustragerii materialelor nucleare sau a altor materii radioactive distingem şi o urmare
imediată secundară sau adiacentă care se materializează în schimbarea poziţiei fizice a acestor materiale
sau materii prin scoaterea lor din sfera de stăpânire a posesorului ori detentorului acestora în trecerea în
sfera de stăpânire a făptuitorului sustragerii.
De asemenea, identificăm o urmare imediată adiacentă a acţiunilor incriminate şi la variantele agravate,
care constă în vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane ori în cauzarea morţii uneia sau mai
multor persoane.
d) Raportul de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată, în cazul variantei tip şi a
sustragerii materialelor nucleare sau a altor materii radioactive rezultă din modalitatea faptei (ex re).
În cazul variantelor agravate legătura de cauzalitate şi urmarea imediată adiacentă (vătămarea corporală
ori moartea persoanei ori persoanelor) trebuie dovedită în fiecare caz în parte.
a) Forma de vinovăţie. La varianta tip şi varianta sustragerii materialelor nucleare sau a altor materii
radioactive, forma de vinovăţie este intenţia directă sau intenţia indirectă. Pentru a se considera îndeplinit
elementul subiectiv specific al acestei infracţiuni, se impune să se constate că ambii factori ai vinovăţiei nu
sunt afectaţi în vreun fel. Astfel, dacă din punct de vedere intelectiv se constată că persoana nu are
reprezentarea faptului că substanţa pe care o deţine, foloseşte, primeşte etc. este o substanţă care se
încadrează în categoria materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, considerăm că nu se poate
reţine în sarcina sa comiterea infracţiunii. Aceasta, deoarece definiţiile date în legislaţie sunt unele destul
de tehnice, iar domeniul însuşi presupune unele cunoştinţe temeinice referitoare la acest tip de materiale,
motiv pentru care eroarea se poate manifesta în multe cazuri şi astfel va putea fi invocată în temeiul art. 30
C. pen. Aprecierea asupra afectării factorului intelectiv trebuie făcută cu mare atenţie în funcţie de fiecare
caz în parte. Aceasta deoarece, dacă persoana respectivă are un nivel de cunoştinţe sau de informaţii care îi
permit să ştie ce specific au materialele respective, fapta va constitui în concret infracţiune. Spre exemplu,
549
dacă persoana este posesoarea unui permis de desfăşurare a activităţii în domeniul nuclear sau a fost
posesoarea unui astfel de permis, invocarea erorii de fapt este foarte greu de admis.
La variantele agravate forma de vinovăţie este intenţia depăşită. Aceasta presupune ca făptuitorul să
prevadă, urmărească sau să accepte producerea urmării imediate specifice variantei tip şi a celei de
sustragere a materialelor nucleare sau a materiilor radioactive, dar datorită împrejurărilor în care s-au
săvârşit aceste fapte, au fost puse în pericol alte persoane sau bunuri ori s-a produs vătămarea corporală sau
moartea uneia sau mai multor persoane, iar faţă de aceste urmări imediate, secundare, făptuitorul a acţionat
din culpă. Dacă autorul faptei a urmărit ca prin acţiunile incriminate să pună în pericol altă persoană sau
bunuri ori să vatăme sau să ucidă alte persoane, acestuia i se va reţine un concurs de infracţiuni între
nerespectarea regimului armelor nucleare sau a altor materii radioactive varianta tip sau varianta sustragerii
şi vătămarea corporală sau omorul calificat.
La varianta atenuată prevăzută în art. 345 alin. (5) C. pen., forma de vinovăţie este culpa.
b) Mobilul şi scopul la toate variantele de incriminare a nerespectării regimului materialelor nucleare
sau al altor materii radioactive nu constituie cerinţe ale laturii subiective, dar cunoaşterea lor va avea
relevanţă în individualizarea judiciară a pedepsei.
A. Forme
Nerespectarea regimului materiilor nucleare sau a altor materii radioactive fiind o infracţiune comisivă
intenţionată, în primele sale două variante, poate parcurge în desfăşurarea sa toate etapele proprii activităţii
infracţionale.
a) Actele pregătitoare, deşi posibile în cazul celor mai multe dintre acţiunile incriminate, nu sunt
pedepsite. Ele pot constitui acte de complicitate, dacă sunt săvârşite de o altă persoană şi au fost folosite de
autor în săvârşirea faptei.
b) Tentativa, de asemenea, posibilă la majoritatea acţiunilor care constituie elementul material al
variantei tip şi al sustragerii de materiale nucleare ori a altor materii radioactive, sub forma tentativei
întrerupte, este incriminată numai la varianta tip şi acelei de sustragere. Variantele agravate nu pot avea
tentativă, dată fiind forma de vinovăţie acestora care este intenţia depăşită; la fel şi în cazul variantei
atenuate, care se săvârşeşte din culpă.
c) Consumarea are loc în momentul în care se săvârşeşte oricare dintre acţiunile incriminate, moment
când se produce şi urmarea imediată, specifică faptei, adică starea de pericol, pentru ansamblul valorilor
sociale ocrotite prin dispoziţiile art. 345 C. pen.
La variantele agravate consumarea are loc odată cu producerea urmării imediate adiacente acţiunii
incriminate.
d) Epuizarea. Când infracţiunea în varianta tip se comite prin acţiuni, cum sunt deţinerea, folosirea,
expunerea, transportul poate dura în timp căpătând caracter de infracţiune continuă care se epuizează la
încetarea definitivă a acestor acţiuni.
În cazul variantelor agravate urmarea imediată secundară poate căpăta forma unei infracţiuni progresive
care se epuizează la producerea definitivă a acestor urmări.
Nerespectarea regimului materiilor nucleare sau a altor materii radioactive este susceptibilă de a fi
săvârşită în forma continuată în cazul unora dintre acţiunile variantei tip sau a variantei sustragerii, şi când
epuizarea are loc odată cu executarea ultimei acţiuni din componenţa infracţiunii continuate.
B. Sancţionare
Varianta tip [art. 345 alin. (1)] se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea executării
unor drepturi.
Varianta sustragerii materialelor nucleare sau a altor materii radioactive [art. 345 alin. (2)] se
pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
550
Prima variantă agravată [art. 345 alin. (3)] se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea
A doua variantă agravată [art. 345 alin. (4)] se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi
Varianta atenuată prevăzută în art. 345 alin. (5) C. pen. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la alin.
(1), (3) sau (4), în funcţie de varianta de comitere, limitele speciale ale pedepsei reducându-se la jumătate.
Instanţa de judecată dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscării extinse dacă
constată că sunt incidente dispoziţiile art. 112 sau art. 112^1 C. pen.
*1) Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul
activităţilor nucleare, republicată în M. Of. nr. 552 din 27 iunie 2006, cu modificările şi completările
ulterioare, inclusiv cele produse prin art. 61 din Legea nr. 187/2012.
*2) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 628; în acelaşi sens, a se vedea I. Pascu, M. Gorunescu,
op. cit., p. 508; C. Duvac, op. cit., p. 594.
*3) N. Conea, Infracţiunile privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, în Dreptul nr.
6/1997, p. 48; T. Medeanu, op. cit., p. 769.
*4) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 509; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 629; M.A. Hotca,
op. cit., p. 1348; C. Duvac, op. cit., p. 596; T. Toader, op. cit., p. 331; E. Neaţă, op. cit., p. 131.
*5) Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea M. Gorunescu, Infracţiuni contra mediului înconjurător,
Ed. Cermoprint, Bucureşti, 2006, p. 167.
ART. 346
Nerespectarea regimului materiilor explozive
Fapta de nerespectare a regimului materiilor explozive este incriminată în art. 346 C. pen. într-o variantă
tip, o variantă distinctă şi doua variante agravate.
Varianta tip [art. 346 alin. (1)] constă în producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul
ori folosirea materiilor explozive sau orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora.
Varianta distinctă [art. 346 alin. (2)] constă în sustragerea materialelor explozive.
Prima variantă agravată [art. 346 alin. (3)] se realizează când faptele prevăzute la varianta tip ori la
varianta distinctivă privesc o cantitate mai mare de 1 kg echivalent trotil sau când cantitatea explozivă este
însoţită de materiale de iniţiere.
A doua variantă agravată [art. 346 alin. (4)] se reţine în cazul în care faptele descrise la variantele
precedente au avut urmare moartea uneia sau mai multor persoane.
Incriminarea nerespectării regimului materialelor explozive, în diversele sale variante, se justifică
întrucât materialele explozive, din cauza acţiunii pe care o au în declanşarea unor energii extrem de nocive,
atunci când sunt folosite fără cuvenita precauţie, pot deveni surse de grave consecinţe.
Menţinerea ordinii publice, viaţa şi securitatea persoanelor şi apărarea patrimoniului impun ca orice
operaţiune privind materiile explozive să fie supusă unui anumit regim stabilit de lege.
Regimul materiilor explozive este reglementat de Legea nr. 126/1995, cu modificările şi completările
ulterioare*1) şi se referă la prepararea, producerea, procesarea, experimentarea, deţinerea, tranzitarea pe
teritoriul ţării, transmiterea sub orice formă, transferul, transportul, introducerea pe piaţă, depozitarea,
încărcarea, încartuşarea, delaborarea, distrugerea, mânuirea, comercializarea şi folosirea de către
persoanele juridice sau fizice autorizate a materiilor explozive.
Acest regim juridic al materiilor explozive nu aduce atingere regimului juridic al explozivilor de uz civil,
astfel cum este reglementat în H.G. nr. 207/2005 privind stabilirea cerinţelor esenţiale de securitate ale
551
explozivilor de uz civil şi a condiţiilor pentru introducerea lor pe piaţă, cu modificările şi completările
ulterioare, şi în H.G. nr. 612/2010 privind stabilirea cerinţelor de securitate ale articolelor pirotehnice şi a
condiţiilor pentru introducerea lor pe piaţă.
Prin Legea nr. 126/1995 se determină persoanele care pot produce, procesa materii explozive sau
manipula materii explozive, ori deţine, utiliza, transporta, depozita, experimenta, mânui explozivi, de uz
civil sau articole pirotehnice.
Introducere pe piaţă a explozivilor de uz civil şi a articolelor pirotehnice este admisă numai în condiţiile
în care acestea respectă cerinţele esenţiale aplicabile lor, stabilite de legislaţia în vigoare ce urmăreşte să
asigure un înalt nivel de protecţie a sănătăţii umane şi siguranţei publice, protecţia şi siguranţa
consumatorilor, precum şi protecţia mediului.
La introducerea pe piaţă a explozivilor de uz civil şi a articolelor pirotehnice trebuie respectate
prevederile Regulamentului (CE) 1907/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie
2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea şi restricţionarea substanţelor chimice (REACH), de
înfiinţare a Agenţiei Europene pentru Produse Chimice, de modificare a Directivei 1999/45/CE şi de
abrogare a Regulamentului (CEE) 793/93 al Consiliului şi a Regulamentului (CE) 1488/94 al Comisiei,
precum şi a Directivei 76/769/CEE a Consiliului şi a directivelor 91/155/CE, 93/67/CEE, 93/105/CE şi
200/21/CE ale Comisiei, cu modificările şi completările ulterioare, publicate în JOUE nr. L396 din 30
decembrie 2006, şi prevederile Regulamentului (CE) 1272/2008 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 16 decembrie 2008 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi
amestecurilor, de modificare şi abrogare a Directivelor 67/548/CEE şi 1999/45/CE, precum şi de
modificare a Regulamentului (CE) 1907/2006, publicat în JOUE nr. L353 din 31 decembrie 2008.
Prin deţinător de materii explozive, în sensul Legii nr. 126/1995, se înţelege orice persoană juridică sau
fizică în posesia sau detenţia căreia se află, licit, astfel de materii*2).
Persoanele fizice nu au dreptul să deţină, să utilizeze, să transporte, să depoziteze, să experimenteze ori
să mânuiască exploziv de uz civil sau articole pirotehnice dacă nu fac dovada calităţii de artificier,
respectiv de pirotehnician autorizat, şi nu reprezintă o persoană juridică autorizată şi înregistrată conform
prevederilor legale.
Personalul special instruit poate manipula materii explozive numai sub supravegherea unui artificier sau
a unui pirotehnician autorizat*3).
Pentru a putea prepara materii explozive, personale juridice care, prin actul constitutiv al societăţii, au ca
obiect de activitate, astfel de operaţiuni sunt obligate să obţină în prealabil autorizaţia din partea
inspectoratului teritorial de muncă şi de la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau
Inspectoratul Judeţean de Poliţie pe raza cărora îşi desfăşoară activitatea. Obligaţia de a obţine în prealabil
autorizaţia revine şi persoanelor juridice care deţin, folosesc sau comercializează materii explozive, cu
excepţia unităţilor şi formaţiunilor Ministerului Apărării Naţionale, sau comercializează materii explozive,
cu excepţia unităţilor şi formaţiunilor Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Serviciului de Protecţie şi Pază şi Serviciului Român de Informaţii. Aceeaşi situaţie o au cei
care produc, deţin, transferă sau comercializează articole pirotehnice, precum şi persoanele care folosesc
obiecte pirotehnice pentru scopuri tehnice. Autorizarea se obţine numai la solicitarea celui interesat şi pe o
durată determinată cu posibilitate de prelungire.
Îndeplinirea activităţilor prevăzute în autorizaţie prin intermediari neautorizaţi este interzisă*4).
Materiile explozive pot fi depozitate numai în spaţii special construite şi amenajate pe baza
documentaţiilor tehnice avizate de inspectoratele teritoriale de muncă şi numai după obţinerea prealabilă a
autorizaţiei, emisă în comun de către Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti sau Inspectoratul Judeţean de poliţie, după caz.
Se interzice autorizarea producerii, preparării, experimentării, deţinerii sau depozitării materialelor
explozive în clădiri cu locuinţe. În autorizaţia de funcţionare a oricărui depozit se stabileşte capacitatea
maximă de depozitare în echivalent trotil. Depozitarea materiilor explozive se face numai în spaţii
proiectate construite şi amenajate pe baza documentaţiilor tehnice*5).
552
În Capitolul III din Legea nr. 126/1995 se stabilesc condiţiile în care se efectuează operaţiuni cu materii
explozive şi evidenţa lor. Astfel, transportul şi mânuirea explozivilor propriu-zişi şi ale mijloacelor de
iniţiere şi aprindere, cu excepţia articolelor pirotehnice, se efectuează sub directa supraveghere a
artificierilor autorizaţi şi numai cu personal special instruit pentru asemenea operaţiuni; transportul şi
mânuirea articolelor pirotehnice se efectuează de către personal special instruit. Orice transport sau transfer
de materii explozive se efectuează numai cu mijloace de transport amenajate în acest scop, pe baza
documentelor eliberate conform reglementărilor legale în vigoare şi semnate de cei în drept.
Unele operaţiuni, cum sunt încărcarea, transferul, transportul, descărcarea, depozitarea şi distrugerea
materiilor explozive, în timpul nopţii, sunt interzise, cu excepţia transferurilor pe cale ferată sau pe apă, a
transporturilor din fabrica producătoare la depozitele proprii, precum şi cele executate în cadrul aceluiaşi
amplasament.
Sunt stabilite reguli privind transportul sau transferul în acelaşi mijloc de transport al materiilor
explozive ori cu privire la paza transferurilor acestor materii în diferite împrejurări sau situaţii, inclusiv în
cazul tranzitului pe teritoriul României.
Paza depozitelor de materii explozive trebuie asigurată permanent cu personal dotat cu arme de foc, în
condiţiile legii, cu excepţia depozitelor subterane legate de reţeaua minei.
Accesul în depozit este permis, în prezenţa gestionarului sau a înlocuitorului său, numai persoanelor cu
atribuţii în gestiune, mânuire şi control asupra materiilor explozive. În timpul nopţii este interzis accesul în
depozit. Se exceptează depozitele de consum ale unităţilor în care se lucrează şi în schimburi de noapte. La
toate depozitele se ţine o evidenţă strictă a intrării, ieşirii şi consumurilor de materii explozive.
Orice lipsă de materii explozive trebuie anunţată imediat organului local al poliţiei şi Inspectoratului
teritorial de muncă.
Angajatul căruia i s-au încredinţat materii explozive nu are dreptul în nicio împrejurare să le înstrăineze,
să le folosească în alte scopuri ori să efectueze alte operaţiuni decât cele stabilite pentru îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu. Orice persoană care găseşte materiale explozive este obligată să le predea celui mai
apropiat organ de poliţie sau să îi indice locul în care se află pentru ca acesta să procedeze de îndată la
ridicarea lor, urmând să fie supuse măsurii confiscării speciale.
Persoanele fizice sau juridice autorizate au obligaţia ca la depozitarea, păstrarea sau manipularea
articolelor pirotehnice să respecte reglementările tehnice şi instrucţiunile producătorului. Articolele
pirotehnice trebuie să aibă inscripţionate în limba română categoria din care fac parte, instrucţiunile de
folosire, termenul de garanţie, precum şi pericolele care apar la păstrarea, depozitarea, manipularea sau
folosirea lor.
Legea nr. 126/1995 reglementează pe larg condiţiile în care are loc vânzarea articolelor pirotehnice,
persoanele autorizate pentru acesta, împrejurările în care se pot folosi articolele pirotehnice de
divertisment, ori organiza jocuri cu articole pirotehnice de divertisment etc.
În art. 37 al Capitolului IV, denumit „Infracţiuni şi contravenţii” din Legea sus-menţionată sunt
incriminate anumite fapte care se comit prin încălcarea regimului reglementat de acest act normativ*6).
a) Obiectul juridic special la toate variantele de incriminare a faptei de nerespectarea regimului
materiilor explozive îl constituie relaţiile sociale privitoare la garantarea respectării regimului juridic
stabilit pentru operaţiile care au ca obiect materii explozive.
La varianta sustragerii materiilor explozive şi la variantele agravante identificăm şi un obiect juridic
special adiacent format din relaţii sociale privitoare la ordinea şi siguranţa publică, ori de natură
patrimonială sau referitoare la viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a persoanelor.
b) Obiectul material îl formează materiile explozive. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr.
126/1995, prin „materii explozive”, în înţelesul acestei legi, se înţelege explozivii de tipul amestecuri
553
explozive, emulsii explozive, mijloace de iniţiere, fitile detonante, fitile de siguranţă, fitile de aprindere,
capse electrice, capse pirotehnice, tuburi de şoc, relee detonante, inclusiv explozivi de uz civil şi articole
pirotehnice.
La prima variantă agravată obiectul material constă într-o cantitate de materii explozive mai mare de 1
kg echivalent trotil sau o cantitate mai redusă de exploziv însoţită de materiale de iniţiere.
La a doua variantă agravată obiectul material îl constituie, în cazul urmării imediate adiacente, persoana
a cărei viaţă a fost suprimată ca efect praeterintenţionat al acţiunii incriminate.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de nerespectare a regimului materiilor explozive nu este
circumstanţiat, acesta poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale.
În literatura de specialitate s-a apreciat că, în varianta sustragerii de materii explozive, datorită
specificului elementului material, subiectul activ nemijlocit este doar o persoană care, în virtutea
atribuţiunilor de serviciu gestionează sau administrează materii explozive*7). Autorul acestei opinii susţine
că legiuitorul, folosind termenul „sustragere” în loc de cel de „furt” pentru a indica elementul material al
acestei variante a infracţiunii a urmărit să sublinieze că în timp ce oricine poate fura materii explozive, nu
oricine poate sustrage astfel de materii, acesta din urmă putând fi numai o persoană care în virtutea
atribuţiunilor de serviciu, gestionează sau administrează astfel de materii.
Totuşi, aşa cum s-a afirmat în doctrina penală, într-o opinie contrară celei precedente*8), subiectul activ
nemijlocit nici în modalitatea normativă prevăzută în art. 346 alin. (2) C. pen. nu poate fi calificat.
Participaţia penală este posibilă în toate formele.
b) Subiectul pasiv este statul, iar la varianta sustragerii materiilor explozive şi a doua variantă agravată
subiectul pasiv secundar poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică prejudiciată sau vătămată prin
săvârşirea faptei.
a) Elementul material la varianta tip constă într-una dintre următoarele acţiuni incriminate:
producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul ori folosirea materiilor explozive sau
orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora*9).
După cum se observă, din exprimarea legiuitorului, norma din art. 346 alin. (1) C. pen. este o normă
deschisă. Prin expresia „orice alte operaţiuni privind circulaţia materiilor explozive se poate înţelege
tranzitarea pe teritoriul ţării, transmiterea sub orice formă, transferul, depozitarea, încărcarea sau alte
activităţi dintre cele menţionate în art. 1 din Legea nr. 126/1995.
Pentru existenţa elementului material este suficientă săvârşirea uneia dintre aceste acţiuni, dacă
făptuitorul a săvârşit mai multe dintre aceste acţiuni (de exemplu, producerea şi deţinerea, ori
experimentarea şi transportul), fapta constituie o singură infracţiune, şi nu un concurs de infracţiuni.
„Producerea” înseamnă a crea, a construi materii explozive.
„Experimentarea” presupune a verifica, a testa calităţile materiei explozive.
„Prelucrarea” constituie o operaţiune prin care materia explozivă capătă o formă specială (cartuşe,
maşini în infernale, mine etc.).
„Deţinerea” de materii explozive înseamnă primirea şi păstrarea acestor materii, indiferent cu ce titlu
(cumpărare, donaţie, împrumut, păstrare etc.), pentru ce perioadă sau pe ce durată (pentru o perioadă scurtă
sau permanent) şi în ce cantitate sau formă.
„Transportul” de materii explozive înseamnă deplasarea acestora dintr-un loc în altul, în afara clădirii
sau împrejurimii în care se află, în aceeaşi sau în altă localitate.
554
„Folosirea” de materii explozive presupune utilizarea acestora indiferent de modul sau scopul în care
acesta se face (pentru producţie, pentru confecţionare de muniţii, pentru experimentări sau pentru
confecţionarea unor obiecte de distracţie etc.). La varianta prevăzută în art. 346 alin. (2) C. pen. elementul
material constă în acţiunea de „sustragere” de materii explozive.
nerespectare a regimului materiilor explozive, trebuie să se constate îndeplinirea unei cerinţe esenţiale, şi
anume ca oricare dintre acţiunile incriminate să se efectueze „fără drept”, adică în alte condiţii decât cele
stabilite prin Legea nr. 126/1995 cu modificările şi completările ulterioare.
c) Urmarea imediată a infracţiunii, în varianta tip, constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile
sociale care fac obiect de ocrotire a acestei faptei. La varianta sustragerii de materii explozive urmarea
imediată adiacentă constă în producerea unui prejudiciu în patrimoniul public sau privat, iar la a doua
variantă agravată, urmarea imediată secundară constă în producerea praeterintenţionată a morţii unei sau
unor persoane.
d) Raportul de cauzalitate între acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea
imediată trebuie să existe şi rezultă, implicit, din executarea acţiunii incriminate.
La varianta agravată legătura de cauzalitate trebuie constatată şi dovedită în fiecare caz în parte având
relevanţă la individualizarea pedepsei făptuitorului.
A. Forme
Infracţiunea de nerespectare a regimului materiilor explozive realizându-se printr-o acţiune fiind deci o
infracţiune comisivă, este susceptibilă a parcurge toate fazele obişnuite de desfăşurarea unei activităţi
infracţionale: actele pregătitoare, tentativa, consumare, epuizare.
a) Actele pregătitoare, atât cele materiale, cât mai ales cele de natură morală, sunt susceptibile de a fi
efectuate în cazul oricăreia dintre acţiunile incriminate, dar acestea nu cad sub incidenţa legii penale,
nefiind incriminate ca atare.
Când infracţiunea a fost săvârşită, actele pregătitoare constând în culegerea de informaţii, procurarea
mijloacelor ori crearea de condiţii favorabile săvârşirii infracţiunii, dacă au fost efectuate de o altă
persoană, dar au servit autorului la săvârşirea faptei, vor constitui acte de complicitate anterioară.
b) Tentativa este posibilă numai în modalitatea întreruptă şi este incriminată la varianta tip şi varianta
sustragerii materiilor explozive.
c) Consumarea are loc în momentul în care executarea acţiunii care constituie elementul material al
infracţiunii a fost efectuată în întregime şi s-a produs urmarea imediată; adică s-a creat starea de pericol
pentru relaţiile sociale ocrotite.
d) Epuizarea. Nerespectarea regimului materiilor explozive, poate, uneori, îmbrăca, în concret caracter
de infracţiune continuă (de exemplu, în cazul acţiunii de deţinere, transport, prelucrarea materiilor
explozive) sau alteori de infracţiune continuată, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen. În
aceste cazuri infracţiunea parcurge faza epuizării care are loc odată cu încetarea definitivă a acţiunii
continue ori cu efectuarea ultimei acţiunii din compunerea infracţiunii continuate.
B. Sancţionare
În cazul variantei tip [art. 346 alin. (1)] pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Se poate aplica şi
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi dacă instanţa o consideră necesară.
În varianta sustragerii de materii explozive [art. 346 alin. (2)], pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru prima variantă agravată, [art. 346 alin. (3)] pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi
555
În cazul celei de-a doua variante agravate a infracţiunii de nerespectare a regimului materiilor [art. 346
alin. (4)] pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Confiscarea specială este măsura de siguranţă care se impune a fi luată în urma săvârşirii infracţiunii de
nerespectare a regimului materiilor explozive. Cel mai adesea, această măsură operează în temeiul
dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen., potrivit cărora sunt supuse confiscării speciale bunurile a căror
deţinere e interzisă de legea penală.
Deţinerea de substanţe explozive de către persoane neautorizate, contrar dispoziţiilor legale creează acea
stare de pericol pentru a cărei înlăturare este necesară intervenţia organului judiciar prin măsura confiscării
speciale în baza art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen.
Confiscarea specială a substanţelor explozive poate fi luată şi în temeiul art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.
dacă nerespectarea regimului a constat în producerea de amestecuri explozive, fără drept. Instanţa de
judecată dispune confiscarea extinsă dacă stabileşte că în cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile
prevăzute în art. 112^1 C. pen.
*1) Publicată în M. Of. nr. 298 din 28 decembrie 1995, republicată în temeiul dispoziţiilor art. 2 din
O.U.G. nr. 9/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 126/1995 privind regimul materiilor
explozive, publicată în M. Of. nr. 107 din 10 februarie 2011, aprobată cu modificări prin Legea nr.
123/2011 publicată în M. Of. nr. 433 din 21 iunie 2011 dându-se textelor o nouă numerotare.
Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive a mai fost republicată în M. Of. nr. 97 din 7
februarie 2011.
*2) A se vedea art. 6 din Legea nr. 126/1995 republicată.
*6) Art. 37 din Legea nr. 126/2005, republicată, modificat prin art. 52 din Legea nr. 187/2012, are
următorul conţinut: „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă:
a) orice operaţiuni cu articole pirotehnice efectuate fără drept;
b) comercializarea articolelor pirotehnice din categoriile 1 şi P1 către persoane care nu au împlinit vârsta
de 18 ani;
c) comercializarea către publicul larg a articolelor pirotehnice destinate a fi utilizate de către
pirotehnicieni”.
*7) T. Dima, Subiectul activ al formei agravate a infracţiunii de nerespectare a regimului materiilor
explozive prezentă în art. 280 alin. (2) din Codul penal, în Dreptul nr. 5/2000, p. 89.
*8) C. Turianu, Subiectul activ al formei agravate a infracţiunii de nerespectarea regimului materiilor
explozive, prevăzută în art. 280 alin. (2) C. pen., în Dreptul nr. 5/2000, p. 90.
*9) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 514; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 634–635; C.
Duvac, op. cit., p. 601; M.A. Hotca, op. cit., p. 1353; T. Toader, op. cit., p. 334; T. Medeanu, op. cit., p.
779.
ART. 347
În art. 347 C. pen. sunt menţionate infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor, muniţiilor,
materialelor nucleare şi a materiilor explozive, precum şi variantele acestora la care tentativa se pedepseşte.
556
În acest text se prevede că tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 342 alin. (1) şi (3), art. 345 alin. (1)
şi (2), precum şi în art. 346 alin. (1) şi (2) se pedepseşte.
Prin urmare, tentativa la infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor se pedepseşte
în cazul variantei tip şi al variantei sustragerii armelor sau muniţiilor letale sau neletale din categoria celor
supuse autorizării. A fost suficient ca legiuitorul să prevadă pedepsirea tentativei numai în cazul celor două
variante de incriminare a acestei fapte întrucât variantele agravate se deosebesc de varianta tip şi varianta
sustragerii numai prin existenţa unui element circumstanţial de agravare.
La infracţiunea de nerespectare a regimului materiilor nucleare sau a altor materii radioactive tentativa se
pedepseşte în cazul variantei tip şi în cazul sustragerii de materiale nucleare sau a acelor materii radioactive
din aceeaşi raţiune despre care s-a făcut vorbire la infracţiunea precedentă.
În sfârşit, tentativa la nerespectarea materiilor explozive se pedepseşte tot la varianta tip şi varianta
sustragerii, întrucât prima variantă agravată se particularizează numai prin obiectul material, iar la a doua
variantă agravată tentativa nu este posibilă, având în vedere caracterul praeterintenţionat al acesteia.
Întrucât infracţiunile de nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive sunt infracţiuni de pericol unde urmarea imediată se produce odată cu efectuarea în
întregime a acţiunii incriminate, se înţelege că tentativa nu este posibilă, la aceste infracţiuni, decât în
modalitatea întreruptă sau imperfectă.
ART. 348
Exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi
În structura incriminării se regăseşte o singură variantă infracţională, prevăzută într-o singură modalitate
normativă.
Ca pe o particularitate a art. 348 C. pen., o notăm pe aceea că aceasta este o normă de incriminare cadru
(sau în alb), care se completează cu norme de trimitere din acte normative care reglementează organizarea
şi desfăşurarea unor profesii sau activităţi. În general este vorba despre norme cuprinse în legi organice sau
ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale privitoare la regimul legal
aplicabil exercitării profesiilor sau activităţilor reglementate, care impune obligaţia fiecărei persoane care
exercită o profesie sau altă activitate reglementată să respecte regulile specifice profesiei sau activităţii în
cauză. Incriminarea şi sancţionarea faptelor de exercitare fără drept a unor profesii sau activităţi, pentru
care se cere o anumită pregătire şi, în consecinţă, sunt supuse autorizării, exprimă necesitatea apărării unor
valori sociale de o importanţă deosebită, inclusiv viaţa şi integritatea fizică şi psihică ale persoanei, precum
şi interesele patrimoniale ale acesteia*1). Într-adevăr, societatea nu poate îngădui ca anumite profesii,
precum aceea de notar, de avocat, de medic, de farmacist sau de stomatolog, să fie practicate de persoane
fără calificare şi fără răspunderea juridică în cazul unor fapte ilicite*2).
b) Obiectul material. De regulă, infracţiunea nu are obiect material. În mod excepţional, infracţiunea
poate avea obiect material în ipoteza în care profesia sau activitatea este exercitată asupra unei persoane
sau asupra unor lucruri. Într-un asemenea caz, corpul persoanei fizice (de pildă, persoana operată) asupra
căreia este exercitată activitatea sau lucrurile folosite în efectuarea activităţii (spre exemplu, anumite
instalaţii sau ustensile) constituie obiectul material al infracţiunii.
557
a) Subiectul activ. Subiectul activ nemijlocit (autor) este necircumstanţiat. Participaţia penală este
posibilă, cu excepţia coautoratului, deoarece infracţiunea prevăzută în art. 348 C. pen. este o infracţiune
care face parte din categoria infracţiunilor in persona propria*3).
În ipoteza în care mai multe persoane exercită împreună, fără drept, o activitate reglementată a cărei
practicare cu încălcarea legii constituie infracţiune, acestea vor răspunde fiecare, în mod distinct, în calitate
de autor, pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi*4).
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de
exercitare fără drept a unei profesii şi persoanele juridice*5).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunii examinate este statul. Infracţiunea poate avea
şi un subiect pasiv secundar, în cazul în care, prin exercitarea profesiei sau activităţii ce constituie
elementul material al infracţiunii, sunt vătămate şi drepturile unui alt subiect de drept (fie persoană fizică,
fie persoană juridică)*6).
a) Elementul material. Elementul material rezidă în exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi
pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea
specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale.
Exercitarea unei profesii sau activităţi este o acţiune ce presupune repetarea (îndeletnicirea, obişnuinţa)
efectuării actelor specifice unei profesii sau activităţi*7). De aici reiese că, dacă legea specială, care trimite
la Codul penal, nu prevede contrariul, respectiv că şi un singur act realizează elementul material al
infracţiunii, vom fi în prezenţa infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi numai în
acele situaţii în care fapta a fost repetată de trei sau mai multe ori. Prin acest specific, infracţiunea se
încadrează în sfera infracţiunilor de obicei.
Pe de altă parte, actele ce intră în conţinutul elementului material trebuie să fie acte specifice profesiei
sau activităţii reglementate, iar nu simple acte incidentale sau aflate numai într-o oarecare legătură cu
profesia sau activitatea în cauză.
O persoană exercită, fără drept, o profesie sau activitate în situaţia în care aceasta nu are autorizarea
necesară. Autorizarea este considerată că lipseşte şi în acele cazuri în care aceasta a fost retrasă, anulată,
revocată etc.
Exercitarea unei profesii sau activităţi în alte condiţii decât cele legale constă în derularea sau efectuarea
unor acte specifice unei profesii sau unei activităţi, pentru care legea cere autorizaţie, de către o persoană
care are o atare autorizaţie, dar cu încălcarea regimului juridic în care trebuie să efectueze actele în cauză.
Pe lângă cerinţele de mai sus, pentru existenţa infracţiunii este necesară condiţia ca legea specială, adică
cea care stabileşte regimul juridic al profesiei sau activităţii, să prevadă că astfel de fapte se sancţionează
potrivit legii penale. Spre exemplu, aşa cum dispune art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1995*8).
Ce se înţelege prin expresia „lege specială”? Credem că, în contextul infracţiunii prevăzute în art. 348 C.
pen., prin sintagma lege specială vom înţelege orice dispoziţie cuprinsă în legi organice, ordonanţe de
urgenţă sau în acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege*9). Alte acte normative, în
opinia noastră nu pot fi considerate legi speciale, de vreme ce normele care fac trimitere la Codul penal
sunt norme penale, chiar dacă sunt incomplete. Or, sediul juridic al unei norme penale – complete sau
incomplete – nu poate fi altul decât cel stabilit în art. 173 C. pen.*10).
În practică au fost exprimate opinii diferite în legătură cu regimul juridic al exercitării profesiei de
avocat, de consilier juridic, de notar etc.
Una dintre problemele cu care s-a confruntat practica judiciară a fost aceea a stabilirii dacă profesia de
consilier juridic este sau nu compatibilă cu profesia de avocat. În această chestiune, pronunţându-se şi
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au statuat că: „Potrivit art. 2 din Legea nr.
558
514/2003, «consilierul juridic poate să fie numit în funcţie sau angajat în muncă, în condiţiile legii», iar în
conformitate cu art. 3 din aceeaşi lege, «consilierul juridic numit în funcţie are statutul funcţionarului», cel
angajat în muncă având «statut de salariat».
Aşadar, profesia de consilier juridic se exercită fie pe baza unui raport de serviciu, în condiţiile prevăzute
de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, fie pe baza unui raport juridic de muncă, în
urma încheierii unui contract individual de muncă în conformitate cu reglementările din Codul muncii*11)
(...)”.
Rezultă deci că profesia de consilier juridic, nefiind o profesie liberală, cum este aceea de avocat, nu
poate fi exercitată decât în limitele cadrului legal al raportului de serviciu sau al raportului juridic de
muncă.
Mai mult, profesia de consilier juridic nu este compatibilă cu aceea de comerciant, în sensul prevederilor
art. 7 din Codul comercial, potrivit cărora „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul
ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”.
Cele mai vii dispute au existat în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării profesiei de avocat în cadrul
unui barou paralel cu structurile înfiinţate în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat. Cu privire la aceste dispute, instanţa supremă a statuat: „(...) acordarea personalităţii
juridice unei asociaţii cu scop nepatrimonial care are ca obiect de activitate înfiinţarea de barouri de avocaţi
contravine prevederilor Legii nr. 51/1995 cu privire la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat”*12).
Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi
în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România,
denumită în continuare UNBR. Iar potrivit alin. (3), din cadrul aceluiaşi articol, constituirea şi funcţionarea
de barouri în afara UNBR sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de
drept. Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce
formează obiectul ocrotirii penale, adică pentru ordinea de drept referitoare la exercitarea profesiilor sau a
altor activităţi reglementate*13).
Considerăm că urmarea imediată – periclitarea relaţiilor sociale ocrotite – subzistă chiar dacă exercitarea
profesiei sau activităţii s-a realizat în condiţii optime, iar beneficiarul serviciului se declară satisfăcut,
deoarece infracţiunea analizată nu este una de rezultat. Pericolul social există, indiferent de calitatea
serviciilor prestate de către persoana care exercită, fără drept, o profesie sau activitate, întrucât cerinţele
legale sunt stabilite în considerarea faptului că numai persoanele apte să desfăşoare anumite activităţi sunt
autorizate în acest sens.
Regulile privind exercitarea unor profesii sau activităţi, prin care sunt instituite condiţii pentru cei care
vor să le practice, sunt garanţii legale că persoanele care apelează la cei în cauză vor beneficia de servicii
de calitate*14). Iar împrejurarea că anumite persoane pot, în mod excepţional, să ofere servicii de aceeaşi
calitate cu cele oferite de persoanele abilitate legal, nu poate afecta unitatea soluţiei, deoarece legea nu
face, şi nici nu este oportun să facă, vreo diferenţiere de acest fel.
Pe de altă parte, în situaţia în care, prin exercitarea, fără drept, a unei profesii sau meserii, având în
vedere împrejurările în care aceasta a avut loc şi urmările pe care le-a produs, sunt realizate şi elementele
constitutive ale altor infracţiuni (ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă etc.), încadrarea juridică
legală presupune reţinerea unui concurs de infracţiuni*15).
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate rezultă ex re*16).
Infracţiunea prevăzută de art. 348 C. pen. se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
faptei din culpă sau fără vinovăţie nu constituie infracţiune. Dacă făptuitorul se află în eroare cu privire la
necesitatea existenţei condiţiei referitoare la autorizaţie sau nu cunoaşte celelalte condiţii în care trebuie
exercitată profesia sau activitatea în cauză, deşi nu poate beneficia de efectele erorii – cauză de
559
neimputabilitate – acesta nu va răspunde penal, atâta timp cât nu se poate proba intenţia – directă sau
indirectă.
A. Forme
care elementul material este executat integral, respectiv se repetă (de cel puţin trei ori).
B. Sancţionare
Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.
*1) A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 49/2001.

*2) Ibidem.
*3) C. Duvac, op. cit., p. 682.
*4) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., p. 198; T. Toader, op. cit., p. 339; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit.,
p. 505.
*5) A se vedea şi C. Duvac, op. cit., p. 683.
*6) A se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 643; T. Medeanu, în M. Basarab şi
colaboratorii, op. cit., p. 750.
*7) A se vedea: C. Duvac, op. cit., p. 683; T. Medeanu, op. cit., p. 789. Pentru trimiteri la opinii
exprimate în doctrină şi soluţii din practica judiciară, potrivit cărora pentru existenţa infracţiunii nu are
relevanţă numărul actelor specifice profesiei sau activităţii reglementate, a se vedea V. Dobrinoiu, N.
Neagu, op. cit., 2011, p. 645.
*8) Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1995: „Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică
specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea
de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte
potrivit legii penale”.
*9) Pentru opinia conform căreia dispoziţiile complinitoare pot fi cuprinse şi în acte normative având
forţă juridică inferioară legii, a se vedea G. Antoniu, în T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 20.
*10) Conform art. 173 C. pen.: „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în
legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.
*11) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. 22/2006.
*12) ICCJ, s. civ., Dec. nr. 6618/2004, pe www.scj.ro. În speţă, instanţa supremă s-a pronunţat în cadrul
unui recurs în anulare promovat împotriva unei sentinţe pronunţată de Judecătoria Deva.
*13) A. Filipaş, în O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică,
*15) Ibidem, p. 645.
*16) A. Filipaş, în O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 282.
ART. 349
Neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă
560
În structura incriminării se regăseşte o variantă infracţională tipică şi o variantă atenuată. Diferenţa
dintre cele două variante este dată de forma de vinovăţie cu care se comite fapta. Varianta tipică presupune,
sub aspectul laturii subiective, intenţia, în timp ce varianta atenuată este o infracţiune care, din punct de
vedere subiectiv, se săvârşeşte din culpă.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale care se formează şi se
dezvoltă în legătură cu protecţia muncii, a căror existenţă este condiţionată de luarea măsurilor legale de
securitate şi sănătate în muncă de către persoanele care organizează, conduc şi controlează procesul muncii.
Cele mai multe dispoziţii în legătură cu protecţia muncii se regăsesc în normele de tehnica securităţii
muncii.
b) Obiectul material. În doctrină este exprimată opinia că infracţiunea de neluare a măsurilor de
protecţie a muncii are obiect material, constând în corpul persoanei care suferă un accident sau boală
profesională ca urmare a omisiunii luării măsurilor legale*1). În ceea ce ne priveşte, considerăm că, de
regulă, în cazul acestei infracţiuni obiectul material lipseşte. Infracţiunea examinată ar putea avea ca obiect
material, de pildă, corpul unei persoane care suferă o vătămare fizică, fără a fi întrunite condiţiile de
existenţă a unei alte infracţiuni.
a) Subiectul activ. Subiectul activ nemijlocit (autorul) al infracţiunii este calificat, deoarece această
infracţiune poate fi săvârşită numai de către persoana care avea îndatorirea, potrivit legii, de a lua măsurile
legale de securitate şi sănătate în muncă*2). Cei care organizează, conduc şi controlează procesul muncii
sunt, de regulă, singurele persoane cu atribuţii în luarea măsurilor de protecţie a muncii.
În doctrină*3) şi practică s-a pus problema dacă o persoană neînvestită printr-un înscris oficial, cu
atribuţii referitoare la măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă, poate avea calitatea de subiect
activ al acestei infracţiuni. Răspunsul dat în literatura de specialitate este în sensul că, indiferent de modul
de învestire, persoanele cu atribuţii în materia protecţiei muncii răspund penal dacă au acceptat o asemenea
situaţie*4).
De asemenea, persoana juridică poate fi subiect activ al acestei infracţiuni, iar participaţia penală este
posibilă în toate formele, inclusiv a coautoratului, dacă este realizată condiţia privind calitatea specială
pretinsă de lege.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul român. Infracţiunea poate avea şi
subiect pasiv secundar, în ipoteza în care prin fapta săvârşită este pusă în pericol sau vătămată o persoană
fizică.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă într-o inacţiune, respectiv omisiunea de
a lua măsurile legale privind securitatea şi sănătatea în muncă de către persoana căreia îi revin asemenea
atribuţii la locul de muncă, dacă prin această conduită se creează un pericol iminent de producere a unui
accident de muncă sau a unei boli profesionale.
Nerespectarea conduitei prescrise de normele privind securitatea şi sănătatea în muncă se poate
materializa fie printr-o omisiune totală, atunci când subiectul activ nu ia nicio măsură legală necesară
pentru a asigura condiţiile optime în unitate, fie printr-o omisiune parţială, atunci când subiectul activ a luat
561
una sau mai multe măsuri de protecţia muncii, însă nu pe toate pe care putea şi avea obligaţia legală să le
ia*5).
În practica judiciară, s-a apreciat că există infracţiunea examinată şi în cazul în care inculpatul, deşi a
efectuat instructajul obligatoriu, nu a luat toate măsurile ce se impuneau*6).
Angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor sub toate aspectele legate de
muncă. În cazul în care un angajator apelează la servicii externe, acesta nu este exonerat de
responsabilităţile sale în acest domeniu. Obligaţiile lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
nu aduc atingere principiului responsabilităţii angajatorului.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, angajatorul are obligaţia să ia măsurile necesare pentru:
a. asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor;
b. prevenirea riscurilor profesionale;
c. informarea şi instruirea lucrătorilor;
d. asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în muncă.
Pe de altă parte, potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 319/2006, fără a aduce atingere altor prevederi ale
prezentei legi, ţinând seama de natura activităţilor din întreprindere şi/sau unitate, angajatorul are obligaţia:
a. să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de
muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă;
b. ca, ulterior evaluării prevăzute mai sus şi dacă este necesar, măsurile de prevenire, precum şi metodele
de lucru şi de producţie aplicate de către angajator să asigure îmbunătăţirea nivelului securităţii şi al
protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie integrate în ansamblul activităţilor întreprinderii şi/sau unităţii
respective şi la toate nivelurile ierarhice;
c. să ia în considerare capacităţile lucrătorului în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea în muncă, atunci
când îi încredinţează sarcini;
d. să asigure ca planificarea şi introducerea de noi tehnologii să facă obiectul consultărilor cu lucrătorii
şi/sau reprezentanţii acestora în ceea ce priveşte consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor,
determinate de alegerea echipamentelor, de condiţiile şi mediul de muncă;
e. să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat şi specific, accesul să fie permis
numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate.
Infracţiunea analizată trebuie comisă la locul de muncă. Locul de muncă este locul destinat să cuprindă
posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii ori unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii sau
unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă într-un pericol iminent de producere a unui accident de
muncă sau a unei boli profesionale. Incriminarea vizează astfel pericolul iminent sau posibilitatea
producerii accidentului*7).
Infracţiunea analizată nu este susceptibilă să producă un prejudiciu material*8). În sensul Legii nr.
319/2006 [art. 5 lit. l)], pericol iminent de accidentare reprezintă situaţia concretă, reală şi actuală căreia îi
lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment. Se observă că această
definiţie are un conţinut diferit de sensul dat acestei expresii de autorii de specialitate în cazul legitimei
apărări sau al stării de necesitate.
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de producerea unui accident de muncă sau de contactarea unei
boli profesionale. Dacă în urma săvârşirii faptei examinate se produce o vătămare corporală va exista
Conform art. 5 din Legea nr. 319/2006, accidentul de muncă este vătămarea violentă a organismului,
precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice,
invaliditate ori deces.
Boala profesională este afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii,
cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de
suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă.
562
c) Raportul de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de
cauzalitate. Nu orice încălcare a dispoziţiilor legale constituie infracţiune la protecţia muncii prevăzută de
art. 349 C. pen., ci numai aceea care creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau
de îmbolnăvire profesională şi, a fortiori, când încălcarea respectivă a determinat producerea vreuneia
dintre cele două rezultate.
Ca să poată subzista o atare infracţiune, este necesar ca între încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la
protecţia muncii şi crearea acelui pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de
îmbolnăvire profesională, ori de survenire a vreunuia dintre aceste rezultate, să existe o legătură cauzală.
Astfel, într-o speţă s-a considerat că neîntocmirea unor acte despre activităţi ce, în realitate, au avut loc,
nu pot produce, în mod obiectiv, nici pericol iminent de accident de muncă sau îmbolnăvire profesională şi
nici moartea unei persoane. De asemenea, neasigurarea căştilor de protecţie pentru muncitori, în raport de
condiţiile concrete existente pe şantier (unde era vorba de o demolare a unui perete nefisurat şi
nedeteriorat, şi care nu prezenta niciun pericol, lucrare ce trebuia făcută de sus în jos, toate condiţiile în
acest scop fiind asigurate) nu putea nici ea să creeze stare de pericol sau să provoace moartea unei
persoane. Crearea acelei stări de pericol, care în final a dus la accidentul de muncă, cu consecinţa morţii
victimei, s-a datorat culpei victimei care a lucrat contrar instructajului şi indicaţiilor primite, acţionând
asupra bazei peretelui şi împingându-l, ceea ce a determinat surparea sa*10).
În varianta simplă, infracţiunea prevăzută de art. 349 C. pen. se comite numai cu intenţie, care poate fi
directă sau indirectă. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul
făptuitorului.
Comiterea faptei din culpă realizează conţinutul variantei atenuate.
A. Forme
care elementul material este executat integral şi survine pericolul iminent de producere a unui accident de
muncă sau de îmbolnăvire profesională.
B. Sancţionare
Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea
îndatorirea de a lua aceste măsuri se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Fapta de
mai sus săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
*1) A se vedea R.R. Popescu, Dreptul penal al muncii, Ed. Naţional, Bucureşti, 2005, p. 116.
*2) A se vedea: T. Medeanu, Consideraţii privind subiectul activ al infracţiunilor la protecţia muncii, în
Dreptul nr. 5/1999, p. 116–118; R.R. Popescu, op. cit., p. 116.
*4) Ibidem, p. 405.
*5) A se vedea N. Costache, Delicte contra protecţiei muncii, în RDP nr. 4/2004, p. 92.
*6) A se vedea Trib. Suprem, Dec. pen. nr. 619/1977, SintAct – Bază de date.
*7) A se vedea T. Medeanu, Latura obiectivă a infracţiunilor la protecţia muncii, în Dreptul nr. 6/2000,
p. 113.
*8) Astfel, într-o speţă s-a reţinut că inculpatul nefiind trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii
de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen. anterior (partea vătămată
nesolicitând aceasta), instanţa nu putea să dispună obligarea făptuitorului la plata cheltuielilor de
563
spitalizare, deoarece infracţiunea la protecţia muncii ce i s-a reţinut în sarcină şi care constă în
nerespectarea măsurilor de protecţie a muncii, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent a unui
accident de muncă, nu este, prin natura ei, generatoare de prejudiciu (Trib. Suprem, Dec. pen. nr. 744/1974,
SintAct – Bază de date).
*9) Pentru unele puncte de vedere şi trimiteri la soluţii din practica judiciară, a se vedea R.R. Popescu,
op. cit., p. 118.
*10) A se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 40/1982, SintAct – Bază de date. Pe de altă parte, în altă
speţă s-a considerat că neluarea măsurilor de protecţie a muncii pentru executarea de către un elev
practicant, minor, cu tractorul, a unor lucrări agricole pe teren accidentat şi cu pantă, încuviinţarea ca în
cabina tractorului să se afle un alt minor şi părăsirea locului de muncă de către inculpat, răspunzător de
executarea lucrării, urmate de efectuarea unor manevre greşite de elevul practicant, răsturnarea tractorului
şi accidentarea mortală a celuilalt minor, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii privind protecţia
muncii, dar şi alte infracţiuni de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen. anterior, între fapta
inculpatului şi decesul minorului existând raport de cauzalitate (Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1101/1986,
SintAct – Bază de date).
ART. 350
Nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă
În structura incriminării se regăseşte o variantă infracţională tipică, o variantă asimilată şi o variantă
atenuată comună.
În cazul variantei atenuate comune, forma de vinovăţie îmbracă haina culpei.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale care se formează şi se
dezvoltă în legătură cu protecţia muncii, a căror existenţă este condiţionată de respectarea obligaţiilor şi a
măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă luate de către persoanele care organizează, conduc şi
controlează procesul muncii.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, de regulă, obiectul material lipseşte*1). În mod
excepţional, infracţiunea examinată ar putea avea ca obiect material, de pildă, corpul unei persoane care
suferă o vătămare fizică, fără a fi întrunite condiţiile de existenţă a unei alte infracţiuni.
a) Subiectul activ. Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii (autorul) poate fi o persoană angajată
(lucrător) sau un alt participant la procesul de muncă. Lucrătorul este o persoană angajată de către un
angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii, elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi
ucenicii şi alţi participanţi la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice.
Angajator este o persoană fizică sau juridică ce se află în raporturi de muncă ori de serviciu cu lucrătorul
respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii. Alţi participanţi la procesul de muncă
sunt persoane aflate în întreprindere şi/sau unitate, cu permisiunea angajatorului, în perioada de verificare
prealabilă a aptitudinilor profesionale în vederea angajării, persoane care prestează activităţi în folosul
comunităţii sau activităţi în regim de voluntariat, precum şi şomeri pe durata participării la o formă de
pregătire profesională şi persoane care nu au contract individual de muncă încheiat în formă scrisă şi pentru
care se poate face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă.
564
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul român. Infracţiunea poate avea şi
subiect pasiv secundar, în ipoteza în care prin fapta săvârşită este pusă în pericol sau vătămată o persoană
fizică.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă într-o inacţiune, respectiv în omisiunea
de a respecta obligaţiile şi măsurile stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin
această nesocotire se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire
profesională.
Nerespectarea conduitei prescrise de normele privind securitatea şi sănătatea în muncă se poate face şi
printr-o acţiune, şi anume în cazul variantei de specie prevăzute de art. 350 alin. (2). În ceea ce priveşte
omisiunea, aceasta poate fi totală, atunci când subiectul activ nu respectă nicio măsură sau obligaţie, sau
parţială, atunci când subiectul activ nu a îndeplinit sau respectat una sau mai multe obligaţii ori măsuri de
protecţie a muncii, însă nu pe toate.
În art. 350 alin. (2) C. pen. este prevăzută infracţiunea de repunere în funcţiune a instalaţiilor, maşinilor
şi utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi lor.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesară condiţia prealabilă a opririi funcţionării instalaţiilor,
maşinilor şi utilajelor.
Infracţiunea analizată trebuie comisă la locul de muncă. Locul de muncă este locul destinat să cuprindă
posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii ori unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii sau
unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă într-un pericol iminent de producere a unui accident de
muncă sau a unei boli profesionale. Incriminarea vizează astfel pericolul iminent sau posibilitatea
producerii accidentului*2).
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de producerea unui accident de muncă sau de contactarea unei
boli profesionale. Dacă în urma săvârşirii faptei analizate se produce o vătămare corporală va exista
c) Raportul de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de
cauzalitate.
În varianta simplă şi în cea asimilată, infracţiunile prevăzute de art. 350 C. pen. se comit numai cu
intenţie, care poate fi directă sau indirectă. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul
faptei sau scopul făptuitorului. Comiterea faptei din culpă realizează conţinutul variantei atenuate.
În alin. (3) al art. 350 este incriminată fapta de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în
muncă, dacă este săvârşită din culpă. Uciderea din culpă a unei persoane ca urmare a nerespectării, din
culpă, a normelor de protecţie a muncii realizează conţinutul infracţiunii complexe prevăzute de art. 192
alin. (2) C. pen.*4), cu excepţia situaţiei în care fapta de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate
în muncă realizează conţinutul unei infracţiuni distincte. Pentru identitate de raţiune, soluţia trebuie să fie
aceeaşi şi în cazul în care, ca urmare a nerespectării culpabile a normelor de protecţie a muncii, se produce
vătămarea corporală din culpă a unei persoane*5).
În practica judiciară a fost acceptat acest punct de vedere de către unele instanţe, deşi conform datelor de
care dispunem jurisprudenţa majoritară este în sensul opiniei contrare. Astfel, într-o speţă, s-a reţinut că
inculpatul, care se afla în executarea unei sarcini de serviciu împreună cu victima, ştia că aceasta era în
stare de ebrietate şi, de aceea, iniţial, s-a opus ca aceasta să circule în semiremorcă, dar în cele din urmă a
acceptat această situaţie. Deci inculpatul şi-a dat seama de posibilitatea producerii accidentului şi a acceptat
acest rezultat de vreme ce a condus tractorul în aceste condiţii, sperând uşuratic că accidentul nu se va
565
produce. În continuare, în timpul mersului, unul dintre baloţii de paie a căzut din semiremorcă iar, victima
căutând să-l prindă s-a dezechilibrat, a căzut sub roţile remorcii şi a fost accidentată mortal. Încadrarea
juridică a faptei s-a făcut, iniţial, atât pentru infracţiunea de ucidere din culpă, cât şi pentru infracţiunea la
protecţia muncii. Încadrarea juridică a faptei inculpatului este greşită, deoarece nu este relevantă
împrejurarea că victima, ca şi inculpatul, a fost accidentată mortal când se afla în îndeplinirea obligaţiilor
de serviciu. Determinantă în această privinţă este nu natura accidentului suferit, ci conţinutul normei legale
încălcate prin acţiunea făptuitorului. A accepta un alt punct de vedere ar însemna să se ajungă la concluzia
că reprezintă infracţiune la protecţia muncii toate accidentele comise de conducătorii auto aflaţi în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, ca urmare a nerespectării regulilor de circulaţie*6).
A. Forme
care elementul material este executat integral şi survine pericolul iminent de producere a unui accident de
muncă sau de îmbolnăvire profesională.
B. Sancţionare
Comiterea faptelor în condiţiile art. 350 alin. (1) şi (2) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă. Faptele de mai sus săvârşite din culpă se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.

*2) A se vedea T. Medeanu, Latura obiectivă a infracţiunilor la protecţia muncii, în Dreptul nr. 6/2000,
p. 113.
*3) Pentru unele puncte de vedere şi trimiteri la soluţii de practică, a se vedea R.R. Popescu, op. cit., p.
118.
*4) În acest sens, a se vedea O. Ţinca, V. Mirişan, Infracţiuni referitoare la relaţiile de muncă, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 114. Jurisprudenţa consemnează însă soluţii în sensul reţinerii existenţei
concursului de infracţiuni. Astfel, printr-o decizie, s-a statuat că uciderea din culpă a unei persoane ca
urmare a nerespectării, din culpă, a normelor de protecţia muncii referitoare la lucrările agricole constituie
atât infracţiunea prevăzută de art. 23 şi art. 25 din Legea nr. 5/1965 (norme echivalente din legislaţia
anterioară – n.n.), cât şi infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. anterior, în concurs ideal. În
speţă, au fost nerespectate, din culpă, dispoziţiile din normele de protecţie a muncii referitoare la lucrările
agricole mecanizate, potrivit cărora inculpatul era obligat să avertizeze personalul de deservire sau
mânuitorii de maşini, precum şi pe cei din jurul agregatului despre intenţia sa de a efectua manevre (Trib.
Suprem, Dec. pen. nr. 1475/1979, SintAct – Bază de date).
Într-o altă speţă, s-a apreciat, de asemenea, că infracţiunea contra protecţiei muncii îşi păstrează
autonomia infracţională, nefiind absorbită în infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. anterior,
ambele fiind în concurs ideal conform art. 33 lit. b) C. pen. anterior. În fapt, inculpatul a lucrat ca tractorist
la tras buşteni şi în timp ce urca drumul forestier a luat victima în cabina utilajului fără ca uşile să fi
asigurate cu lanţuri de protecţie. Datorită denivelărilor pe traseul parcurs, victima s-a dezechilibrat, a fost
expulzată în afară pe uşa din stânga a cabinei, fiind prinsă şi comprimată între peretele abrupt al drumului
şi roata tractorului, decedând în scurt timp (CSJ, s. pen., Dec. nr. 353/2004, SintAct – Bază de date).
*5) A se vedea şi R.R. Popescu, op. cit., p. 124.
*6) A se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr. 9/1996, SintAct – Bază de date.
ART. 351
566
Camăta
În structura incriminării se regăseşte o singură variantă infracţională.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale privitoare la regimul
juridic aplicabil activităţii de creditare, activitate care poate fi derulată numai în condiţiile stabilite de
legislaţia în materie. Actul normativ care reglementează activitatea de creditare este O.U.G. nr. 99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material deoarece dobânda obţinută de cămătar este
produsul infracţiunii.
a) Subiectul activ. Subiectul activ nemijlocit (autorul) este necircumstanţiat, astfel că poate avea această
calitate orice persoană juridică sau fizică, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor generale stabilite pentru
angajarea răspunderii penale a unui subiect de drept. Participaţia penală este posibilă, inclusiv în forma
coautoratului*1).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal al infracţiunilor examinate este statul. Poate exista şi un
subiect pasiv secundar, în cazul în care prin comiterea faptei au fost vătămate şi drepturile unui alt subiect
de drept (fie persoană fizică, fie persoană juridică). Avem de-a face cu o asemenea situaţie când, pentru
banii împrumutaţi, făptuitorul percepe o dobândă mai mare decât dobânda practicată pe piaţa bancară.
a) Elementul material. Elementul material se concretizează în acţiunea de dare de bani cu dobândă, ca
îndeletnicire, de către o persoană neautorizată. Practic este vorba despre acordarea repetată de împrumuturi
cu dobândă. Pentru realizarea conţinutului infracţiunii, este necesară îndeplinirea condiţiei ca „darea de
bani cu dobândă” să fie o îndeletnicire, ceea ce înseamnă că fapta trebuie comisă de mai multe ori pentru a
avea caracter penal (de cel puţin trei ori)*2).
Darea de bani cu dobândă constituie infracţiune indiferent dacă se realizează sau nu pe baza unui
contract de împrumut sau prin intermediul unor acte simulate (spre exemplu, dare în plată). Pe de altă parte,
nu are nicio relevanţă procentul dobânzii practicate*3).
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce
formează obiectul ocrotirii penale şi, eventual, în producerea unui prejudiciu în dauna subiectului pasiv
secundar, în ipoteza în care există subiect pasiv secundar.
Infracţiunea prevăzută de art. 351 C. pen. se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
567
A. Forme
care elementul material este executat integral, respectiv se repetă de cel puţin trei ori. Darea de bani cu
dobândă, fără condiţia îndeletnicirii, deşi nu constituie infracţiune, poate angaja alte forme de răspundere.
De exemplu, poate antrena răspunderea contravenţională (potrivit Legii nr. 12/1990).
B. Sancţionare
Comiterea infracţiunii de camătă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
*1) A se vedea şi T. Medeanu, op. cit., p. 412.

*2) A se vedea şi V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 690.
*3) Ibidem, p. 690.
ART. 352
Zădărnicirea combaterii bolilor
În structura incriminării se regăseşte o variantă infracţională tip, când fapta de nerespectare a măsurilor
privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase este comisă cu intenţie, şi o variantă
infracţională atenuată, când fapta de mai sus este săvârşită din culpă.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale privitoare la sănătatea
publică, sub aspectul respectării măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, sănătatea publică este starea de
sănătate a populaţiei în raport cu determinanţii stării de sănătate: socio-economici, biologici, de mediu, stil
de viaţă, asigurarea cu servicii de sănătate, calitatea şi accesibilitatea serviciilor de sănătate. Din punctul de
vedere al dreptului penal, sănătatea publică este o valoare socială a cărei ocrotire se impune, având în
vedere posibilităţile prin care i se poate aduce atingere, inclusiv prin săvârşirea faptelor de zădărnicire a
combaterii bolilor*1).
b) Obiectul material. În principiu, infracţiunea de zădărnicire a combaterii bolilor nu are obiect
material*2). În mod excepţional, infracţiunea examinată poate avea obiect material atunci când activitatea
de zădărnicire a combaterii bolilor infectocontagioase este efectuată nemijlocit asupra unui lucru*3).
a) Subiectul activ. Subiectul activ este necircumstanţiat. Participaţia penală este posibilă, cu excepţia
coautoratului când elementul material îmbracă haina inacţiunii.
Întrucât legea nu face nicio precizare privitoare la o eventuală excludere, apreciem că, alături de
persoanele fizice, persoanele juridice pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de zădărnicire a combaterii
bolilor*4).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul, iar subiectul pasiv secundar este persoana care a
contactat boala infectocontagioasă.
568
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă în activitatea de nerespectare a
măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase (molipsitoare, contaminante),
dacă a avut ca urmare răspândirea (extinderea) unei asemenea boli.
Nerespectarea măsurilor menţionate în cele ce preced se poate materializa fie în inacţiuni (ca regulă, faţă
de natura elementului material), fie în acţiuni, care nesocotesc obligaţiile presupuse de măsurile
respective*5). Măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase sunt obligaţii
sau îndatoriri impuse de actele normative în materie sau, în baza acestora, de către factorii decizionali,
având în vedere necesitatea prevenirii sau înlăturării unor boli contaminante, cum ar fi: gripa aviară, gripa
porcină, febra tifoidă, scarlatina, tetanosul, rabia etc.
Măsurile avute în vedere de textul incriminator sunt dintre cele mai diverse şi diferă de la un tip de boală
la alta, însă, pentru a putea fi reţinută infracţiunea examinată, evident dacă sunt îndeplinite şi celelalte
cerinţe ale legii, este necesar ca măsurile luate de persoanele sau autorităţile în cauză să fie conforme cu
prevederile legale aplicabile. Practic, trebuie să se verifice actele normative care reglementează modul în
care se pot lua măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase şi modul cum
persoanele sau autorităţile competente au aplicat legislaţia în materie.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii presupune răspândirea unei boli
infectocontagioase. Răspândirea bolii infectocontagioase constă în transmiterea acesteia la una sau la mai
multe persoane fizice care anterior nu erau infectate.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate trebuie stabilit, deoarece răspândirea unei boli
infectocontagioase este posibilă din multiple cauze. Pentru existenţa infracţiunii este necesar să se
stabilească, fără echivoc, faptul că răspândirea bolii infectocontagioase a fost cauzată de nerespectarea
măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, deoarece nu întotdeauna
simpla nerespectare a unor asemenea măsuri cauzează răspândirea bolii.
Infracţiunea prevăzută de art. 352 alin. (1) C. pen. se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau
indirectă. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.
Când prin fapta de nerespectare a măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase s-a produs vătămarea corporală sau moartea unei persoane, infracţiunea de zădărnicire a
combaterii bolilor va intra în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală, vătămare corporală din culpă,
lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, omor, ucidere din culpă etc., în funcţie de atitudinea subiectului
activ faţă de urmările menţionate mai sus*6).
A. Forme
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care are loc răspândirea bolii contaminante.
B. Sancţionare
Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a avut
ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Dacă fapta este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la o lună la 6 luni sau amenda.
569
*1) Pentru definirea obiectului juridic al infracţiunii, a se vedea Gh. Diaconescu, C. Duvac, op. cit., p.
935.
*2) Pentru această opinie, a se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008, p. 793; I. Pascu, M.
Gorunescu, op. cit., p. 617; C. Duvac, op. cit., p. 935; T. Medeanu, op. cit., p. 417.
*4) C. Duvac, op. cit., p. 935.
*6) A se vedea şi: V. Dongoroz, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Prezentare comparativă, Ed.
Politică, Bucureşti, 1968, p. 209; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 795; C. Duvac, op. cit., p. 937;
T. Medeanu, op. cit., p. 416.
ART. 353
Contaminarea venerică
În structura incriminării se regăseşte o singură variantă infracţională, constând în transmiterea unei boli
venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o persoană care ştie că suferă de o astfel de
boală.
publică, sub aspectul protecţiei vieţii sexuale, prin incriminarea faptei legiuitorul urmărind prevenirea şi
combaterea bolilor venerice.
b) Obiectul material. Infracţiunea are ca obiect material corpul persoanei contaminate*1).
a) Subiectul activ. Subiectul activ este necircumstanţiat. Întrucât legea nu face nicio precizare privitoare
la o eventuală excludere, apreciem că, alături de persoanele fizice, persoanele juridice pot fi subiecţi activi
ai infracţiunii de zădărnicire a combaterii bolilor*2).
Participaţia penală este posibilă, cu excepţia coautoratului, având în vedere particularitatea infracţiunii,
care face parte din categoria infracţiunilor in persona propria*3).
contactat boala venerică transmisă. Dacă fiecare dintre persoanele implicate într-un act sexual transmite, cu
ştiinţă, celorlalte o boală venerică diferită, vom discuta de existenţa unei duble calităţi – victimă şi subiect
activ. Într-o asemenea situaţie, toate persoanele implicate vor răspunde pentru săvârşirea unei infracţiuni
autonome de contaminare venerică.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de transmitere a unei boli
venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale. Raportul sexual este o relaţie sexuală firească, constând
în conjuncţia organelor sexuale ale partenerilor de sex diferit.
570
Actul sexual înseamnă orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau
acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex.
Bolile venerice sunt boli cu transmitere sexuală, dintre care amintim sifilisul, gonoreea (blenoragia),
limfogranulomatoza inghinală, scabia etc.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii presupune transmiterea unei boli venerice la o
persoană care anterior nu erau contaminată. Dacă urmarea imediată a survenit, pentru existenţa infracţiunii
nu are nicio relevanţă împrejurarea că boala nu a evoluat şi, eventual, nici care a fost cauza împiedicării
evoluţiei acestei boli.
Pe de altă parte, nu poate fi angajată răspunderea penală pentru infracţiunea de contaminare venerică
dacă victima a fost numai expusă pericolului de transmitere a bolii venerice, fără ca această să fi contactat
boala. De pildă, în cazul în care făptuitorul, cunoscând că suferă de o boală venerică, a folosit un mijloc de
protecţie, care a împiedicat transmiterea*4).
Când prin fapta de contaminare venerică s-a produs vătămarea corporală sau moartea unei persoane,
infracţiunea examinată va intra în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală, vătămare corporală din
culpă, lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, omor, ucidere din culpă etc., în funcţie de atitudinea
subiectului activ faţă de urmările menţionate mai sus*5).
De asemenea, dacă raportul sau actul sexual prin care s-a transmis boala venerică a fost realizat în
condiţiile unor norme de incriminare diferite faţă de art. 353 C. pen., contaminarea venerică va intra în
concurs cu infracţiunile al căror conţinut este realizat. De exemplu, dacă transmiterea unei boli venerice s-a
produs ca urmare a unei fapte de viol sau a unui act sexual cu un minor va exista concurs de infracţiuni.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate trebuie stabilit. Pentru existenţa infracţiunii este
necesar să se stabilească fără echivoc că transmiterea bolii venerice a fost produsă, prin raport sexual sau
alte acte sexuale, de către persoana în discuţie.
indirectă. De altfel, deşi nu era necesar, legiuitorul a precizat că transmiterea unei boli venerice, prin raport
sexual sau alte acte sexuale, constituie infracţiune numai dacă persoana în cauză ştie că suferă de o astfel de
boală. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.
Comiterea faptei din culpă sau din eroare nu constituie infracţiune, dar poate angaja răspunderea civilă a
făptuitorului.
A. Forme
pericol social suficient pentru a avea relevanţă penală. Consumarea infracţiunii se produce în momentul în
care are loc transmiterea bolii venerice.
B. Sancţionare
Transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o persoană care ştie că
suferă de o astfel de boală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Instanţa de
judecată va dispune, pe lângă pedeapsa aplicată, şi măsura de siguranţă a obligării la tratament medical.
*1) A se vedea şi: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 796; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p.
619; C. Duvac, op. cit., p. 938.
*2) C. Duvac, op. cit., p. 938.
*4) C. Duvac, op. cit., p. 940.
571
*5) A se vedea şi: V. Dongoroz, Noul Cod penal şi Codul penal anterior..., op. cit., p. 209; V.
Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 795; C. Duvac, op. cit., p. 937; T. Medeanu, op. cit., p. 416.
ART. 354
Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit
În structura incriminării intră mai multe variante infracţionale. În art. 354 alin. (1), rezervat variantei
tipice, este prevăzută transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de
către o persoană care ştie că suferă de această boală.
În art. 354 alin. (2) este prevăzută varianta agravată, constând în transmiterea, prin orice mijloace, a
sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o altă persoană decât cea prevăzută în alin. (1).
Art. 354 alin. (3) este destinat variantei agravate comune, al cărei conţinut este realizat dacă prin faptele
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a produs moartea victimei.
Când fapta prevăzută în art. 354 alin. (2) C. pen. a fost săvârşită din culpă este întrunit conţinutul
variantei atenuate.
publică, sub aspectul protecţiei persoanelor necontaminate împotriva pericolului de a cădea victime
sindromului imunodeficitar dobândit, legiuitorul urmărind prevenirea şi combaterea acestei boli deosebit de
grave. SIDA, odată declanşată, evoluează continuu, putându-se numai întârzia şi, eventual, trata
medicamentos sau chirurgical o serie de boli apărute ca urmare a deficitului imunitar. Evoluţia SIDA este,
în cvasitotalitatea cazurilor fatală, în ciuda terapiilor celor mai moderne, sofisticate şi costisitoare aplicate.
În faţa unui asemenea pericol pentru sănătatea publică, legiuitorul a incriminat fapta de transmitere, prin
orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – comisă de către o persoană care ştie că
suferă de această boală, precum şi de orice alte persoane.
b) Obiectul material. Infracţiunea are ca obiect material corpul persoanei contaminate*1).
a) Subiectul activ. Subiectul activ al faptei prevăzute în art. 354 alin. (1) poate fi numai o persoană care
ştie că suferă de această boală, iar subiectul activ al faptei prevăzute în art. 354 alin. (2) C. pen. poate fi
numai o persoană care nu suferă de SIDA.
Participaţia penală este posibilă, inclusiv sub forma coautoratului*2).
Considerăm că nici persoanele juridice nu sunt excluse din sfera persoanelor care pot săvârşi
infracţiunile prevăzute în art. 354 C. pen. De exemplu, dacă din cauza unei organizări deficitare (folosirea
multiplă a seringilor de unică folosinţă), în cadrul unei clinici medicale au existat mai multe cazuri de
transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA.
contactat SIDA.
572
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute în alin. (1) constă în transmiterea,
prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o persoană care ştie că suferă
de această boală. Dacă transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit este
săvârşită de orice altă persoană, fapta este încadrabilă în dispoziţiile art. 354 alin. (2).
Este de observat că, spre deosebire de contaminarea venerică, la care legiuitorul limitează mijloacele de
transmitere a bolii, în cazul infracţiunii de faţă, transmiterea poate avea loc prin orice mijloace. De
exemplu, prin act sexual, prin muşcături, prin seringi refolosite etc.
Considerăm că, dacă transmiterea SIDA a avut loc prin comiterea unor fapte contra libertăţii sau
integrităţii sexuale a persoanei, cum ar violul sau actul sexual cu un minor, va exista concurs de infracţiuni.
De asemenea, dacă prin săvârşirea faptei de transmitere a SIDA subiectul activ a urmărit să producă
anumite consecinţe specifice unor infracţiuni contra vieţii sau contra integrităţii corporale ori sănătăţii unei
persoane, iar rezultatul vizat s-a produs, apreciem că se impune reţinerea concursului de infracţiuni. Spre
exemplu, dacă făptuitorul a urmărit vătămarea corporală a victimei, încadrarea juridică va presupune atât
infracţiunea de transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit, cât şi infracţiunea de vătămare
corporală.
În fine, trebuie să se reţină incidenţa instituţiei concursului de infracţiuni şi în situaţia în care, fără a
urmări producerea unei vătămări corporale, victima suferă o atare consecinţă din cauza transmiterii SIDA.
Într-un asemenea caz, alături de infracţiunea analizată, va fi reţinută şi infracţiunea de vătămare corporală
din culpă.
Singura infracţiune contra persoanei în raport cu care este exclus concursul de infracţiuni este
infracţiunea de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, deoarece aceasta intră în conţinutul infracţiunii
complexe prevăzute în art. 354 alin. (3) C. pen.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii presupune transmiterea SIDA, mai exact a
infecţiei cu HIV.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate trebuie stabilit. Pentru existenţa infracţiunii este
necesar să se stabilească fără echivoc că sindromul imunodeficitar dobândit – SIDA – a fost transmis de cel
în cauză.
Faptele prevăzute de art. 354 alin. (1) şi (2) C. pen. se comit numai cu intenţie, care poate fi directă sau
indirectă. Fapta prevăzută în art. 354 alin. (3) are ca formă de vinovăţie praeterintenţia.
Comiterea faptei din culpă constituie infracţiune, sub rezerva realizării condiţiilor prevăzute de art. 354
alin. (4) C. pen.
A. Forme
Actele de pregătire nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol
social suficient pentru a avea relevanţă penală. În schimb, tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 354
alin. (1) şi (2) se pedepseşte. Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care are loc transmiterea
sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA.
B. Sancţionare
Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o persoană
care ştie că suferă de această boală se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
Dacă fapta este comisă de către o altă persoană decât cea prevăzută mai sus, se pedepseşte cu închisoarea
de la 5 la 12 ani. Când această faptă a fost săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3
ani, iar dacă a cauzat moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
573
Dacă prin oricare fapte prevăzute în art. 354 alin. (1) şi (2) s-a produs moartea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 15 ani. În acest caz, potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180
din 20 martie 2012, această infracţiune este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât
şi executarea pedepsei.

*2) Ibidem, p. 420.
ART. 355
Răspândirea bolilor la animale sau plante
În structura incriminării intră două variante infracţionale. În art. 355 alin. (1) C. pen. este prevăzută
varianta tipică a infracţiunii, constând în nerespectarea, intenţionată, a măsurilor privitoare la prevenirea
sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare
răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor.
Când fapta prevăzută în art. 355 alin. (1) C. pen. a fost săvârşită din culpă este întrunit conţinutul
variantei atenuate.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic specific al infracţiunii este constituit din relaţiile sociale
privitoare la sănătatea publică în sens larg, cuprinzând şi sănătatea animalelor sau plantelor.
b) Obiectul material. Infracţiunea poate avea ca obiect material plantele sau animalele contaminate ori
distruse prin răspândirea bolilor sau dăunătorilor, din cauza nerespectării măsurilor privitoare la prevenirea
sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor*1).
a) Subiectul activ. Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele*2).
Considerăm că nici persoanele juridice nu sunt excluse din sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunea
prevăzută în art. 355 C. pen.*3).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul, iar subiectul pasiv secundar este persoana
vătămată prin fapta de nerespectare a măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor*4).
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii constă nerespectarea măsurilor privitoare la
prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor.
Nerespectarea acestor măsuri se poate obiectiva fie în acţiuni, fie în inacţiuni, care nesocotesc obligaţiile
presupuse de măsurile respective. Măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor sunt îndatoriri impuse de necesitatea prevenirii
sau înlăturării unor boli contaminante. Dintre bolile animalelor, amintim pesta porcină, rabia etc. Sunt
exemple de boli la plante, filoxera sau mălura. Iar dintre dăunătorii plantelor, amintim gândacul de
574
Colorado, păduchii, lăcustele etc. Răspândirea bolilor la animale se numeşte epizootie, iar la plante,
epifitie.
Măsurile avute în vedere de textul incriminator sunt dintre cele mai diverse şi diferă de la o boală la alta,
sau de la un dăunător la altul, însă, pentru a putea fi reţinută infracţiunea examinată, evident dacă sunt
îndeplinite şi celelalte cerinţe ale legii, este necesar ca măsurile luate de persoanele sau autorităţile în cauză
să fie conforme cu prevederile legale aplicabile. Practic, trebuie să se verifice actele normative care
reglementează modul în care se pot lua măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase sau a dăunătorilor.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în răspândirea unei boli
infectocontagioase sau a dăunătorilor. Răspândirea bolii infectocontagioase constă în transmiterea acesteia
la anumite animale sau plante, care anterior nu erau infectate, iar răspândirea dăunătorilor la plante
presupune extinderea acestora la plante neafectate de asemenea dăunători.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate trebuie stabilit, deoarece răspândirea unei boli
infectocontagioase sau a dăunătorilor este posibilă din multiple cauze.
indirectă. În norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.
Când prin infracţiunea de nerespectare a măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor s-a produs distrugerea unor plante sau moartea
unor animale, aceasta va intra în concurs cu infracţiunea de distrugere.
A. Forme
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care are loc răspândirea unei boli
infectocontagioase sau a dăunătorilor.
B. Sancţionare
Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale
sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Dacă fapta este săvârşită din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
*1) A se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 802; C. Duvac, op. cit., p. 945; I. Pascu, M.
Gorunescu, op. cit., p. 624; T. Medeanu, op. cit., p. 423; R. Răducanu, Drept penal. Partea specială, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 370; A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 529.
*2) A se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 802; T. Toader, op. cit., p. 416.
ART. 356
Infectarea apei
575
Structura incriminării infracţiunii este simplă atât în ceea ce priveşte modalităţile de săvârşire, cât şi din
punctul de vedere al variantelor infracţionale, legiuitorul prevăzând o singură modalitate normativă şi o
singură variantă infracţională.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale
privitoare la protecţia sănătăţii oamenilor, animalelor şi plantelor.
b) Obiectul material. Infracţiunea de infectare a apei are ca obiect material reţelele de apă şi apa aflată
în acestea*1).
a) Subiectul activ. Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele*2).
Considerăm că nici persoanele juridice nu trebuie excluse din sfera persoanelor care pot săvârşi
infracţiunea prevăzută în art. 355 C. pen.*3).
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul, iar în postura de subiect pasiv secundar se poate
găsi orice persoană vătămată prin activitatea de infectare a apei*4).
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii presupune efectuarea unei activităţi de
infectare, prin orice mijloace, a surselor (izvoare, puţuri, rezervoare, râuri, lacuri etc.) sau reţelelor de apă
(conducte, uzine, jgheaburi, canale etc.), dacă apa devine dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau
plantelor.
Infectarea apei constă în introducerea de substanţe sau microorganisme (materii patogene) dăunătoare
oamenilor, plantelor sau animalelor în reţelele sau sursele de apă*5).
Când prin fapta de infectare a apei anumite persoane fizice au fost vătămate corporal ori şi-au pierdut
viaţa sau când s-a produs distrugerea unor plante sau moartea unor animale, infracţiunea de infectare a apei
va intra în concurs cu infracţiunile al căror conţinut este realizat (de exemplu, cu vătămarea corporală, cu
omorul, cu distrugerea etc.). De asemenea, dacă sunt întrunite condiţiile art. 402 C. pen., respectiv când
prin fapta de infectare a apei este vizată o colectivitate, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării
puterii de stat, fapta va fi încadrată în prevederile acestui articol, deoarece ea devine o infracţiune contra
securităţii naţionale*6). Este vorba despre atentatul săvârşit contra unei colectivităţi prin otrăviri în masă,
provocare de epidemii sau prin orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de
stat.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în schimbarea proprietăţilor apei, care
devine dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor. Urmarea imediată a infracţiunii
presupune, aşadar, o stare de pericol pentru relaţiile sociale, deoarece legea nu condiţionează existenţa
infracţiunii de îmbolnăvire a oamenilor, animalelor sau a plantelor*7). Apa devine dăunătoare sănătăţii
oamenilor, animalelor sau plantelor atunci când consumarea sau folosirea ei poate cauza îmbolnăvirea sau
moartea unor oameni ori animale sau când plantele expuse ar putea fi distruse sau contaminate (devenind
un potenţial pericol pentru sănătatea oamenilor sau animalelor)*8).
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate nu trebuie stabilit, deoarece prin efectuarea activităţi
de infectare se creează starea de pericol pentru sănătatea publică. Dar menţionăm că infectarea apei poate fi
cauzată şi de evenimente naturale; de exemplu, de cutremur sau de inundaţii.
576
Infracţiunea prevăzută de art. 356 se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. În
norma de incriminare nu există cerinţe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.
A. Forme
social suficient pentru a avea relevanţă penală. În schimb tentativa este incriminată. Consumarea
infracţiunii se produce în momentul în care are loc infectarea apei, indiferent dacă ea a fost sau nu folosită.
B. Sancţionare
Infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă apa devine dăunătoare sănătăţii
oamenilor, animalelor sau plantelor, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
*3) C. Duvac, op. cit., p. 947.
*5) Ibidem, p. 805.
*7) O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal. Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
*8) C. Duvac, op. cit., p. 949.
ART. 357
Falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse
Structura incriminării cuprinde două variante infracţionale. În art. 357 alin. (1) este prevăzută prepararea,
oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse falsificate sau substituite, dacă
sunt vătămătoare sănătăţii, iar în alineatul al doilea al aceluiaşi articol este incriminată prepararea, oferirea
sau expunerea spre vânzare de medicamente contrafăcute sau substituite care sunt vătămătoare sănătăţii.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute în art. 357 este reprezentat
de relaţiile sociale privitoare la protecţia sănătăţii oamenilor împotriva produselor falsificate sau substituite.
b) Obiectul material. Obiectul material al infracţiunii îl constituie produsele necorespunzătoare
(alimente, medicamente, băuturi etc. falsificate sau substituite) vătămătoare sănătăţii*1).
577
a) Subiectul activ. Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, sub rezerva îndeplinirii
condiţiilor generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele*2).
Persoanele juridice pot fi, de asemenea, incluse în sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunea
găsi orice persoană vătămată prin activitatea ce constituie elementul material al infracţiunii examinate*4).
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii presupune efectuarea unei activităţi de
preparare, oferire sau expunere spre vânzare de alimente, medicamente (în cazul variantei agravate) băuturi
ori alte produse falsificate sau substituite, dacă sunt vătămătoare sănătăţii.
Prepararea de produse falsificate sau medicamente contrafăcute constă în realizarea unor produse sau
medicamente prin folosirea de ingrediente sau amestecuri dozate incorect ori după o reţetă neoriginală.
Prepararea de produse sau medicamente substituite constă în înlocuirea unor produse sau medicamente de
calitate superioară cu produse de calitate inferioară sau a unor produse noi cu produse uzate în locul unora
noi.
Oferirea de produse falsificate sau de medicamente substituite constă în activitatea de a propune unor
persoane să cumpere sau să primească produsele falsificate ori medicamentele contrafăcute. Oferirea de
produse sau medicamente substituite constă în activitatea de a propune unor persoane să cumpere sau
primească produse sau medicamente de calitate inferioară în locul unor produse sau medicamente de
calitate superioară sau a unor produse uzate în locul unora noi.
Expunere spre vânzare de produse falsificate sau de medicamente contrafăcute constă în prezentarea
produselor necorespunzătoare în locuri specifice (standuri, vitrine, rafturi etc.) în vederea cunoaşterii lor de
către consumatori, astfel încât aceştia să fie tentaţi să le achiziţioneze. Nu va putea fi reţinută infracţiunea
prevăzută în art. 357 C. pen. în situaţia în care produsele nu sunt plasate în locuri vizibile, ci în anumite
locuri lipsite de vizibilitate, cum ar fi dulapuri, sertare etc.*5). Expunere spre vânzare de produse sau de
medicamente substituite constă în prezentarea acestora în locuri specifice în vederea achiziţionării lor de
către consumatori.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în existenţa unui pericol de vătămare a
sănătăţii persoanelor care ar putea consuma sau folosi produsele ori medicamentele necorespunzătoare.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate nu trebuie stabilit, deoarece prin efectuarea integrală
a elementului material al infracţiunii se creează şi starea de pericol pentru sănătatea publică.
A. Forme
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care este executată integral una dintre acţiunile
alternative în care poate fi realizat elementul material al infracţiunii.
B. Sancţionare
578
Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse falsificate sau
substituite, dacă sunt vătămătoare sănătăţii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de medicamente contrafăcute sau substituite care sunt
vătămătoare sănătăţii se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
*3) C. Duvac, op. cit., p. 958.
ART. 358
Comercializarea de produse alterate
Structura incriminării cuprinde trei variante infracţionale. În art. 358 alin. (1) este prevăzută vânzarea de
alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită, dacă
sunt vătămătoare sănătăţii.
Art. 358 alin. (2) cuprinde o variantă infracţională asimilată, constând în punerea în consum de carne sau
produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului veterinar, dacă sunt vătămătoare
sănătăţii.
În art. 358 alin. (3) este prevăzută o variantă infracţională agravată, al cărei conţinut presupune vânzarea
de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt
vătămătoare sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau în parte eficienţa terapeutică.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunilor prevăzute în art. 358 este
reprezentat de relaţiile sociale privitoare la protecţia sănătăţii oamenilor împotriva comercializării
produselor alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită.
b) Obiectul material. Obiectul material al infracţiunilor îl constituie produsele alterate (alimente,
medicamente, băuturi etc.) ori cu perioada de valabilitate depăşită, vătămătoare sănătăţii ori şi-au pierdut în
tot sau în parte eficienţa terapeutică, după caz*1).
a) Subiectul activ. Subiect activ al infracţiunilor poate fi orice persoană fizică, dacă îndeplineşte
condiţiile generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele*2).
Persoanele juridice pot fi, de asemenea, incluse în sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunile
prevăzute în art. 358 C. pen.*3).
găsi orice persoană vătămată prin activitatea ce constituie elementul material al infracţiunilor
examinate*4).
579
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 358 alin. (1) constă în
vânzarea de alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu perioada de valabilitate
depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 358 alin. (2) constă în punerea în consum de carne sau
sănătăţii.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 358 alin. (3) constă în vânzarea de medicamente
cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămătoare
sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau în parte eficienţa terapeutică.
Vânzarea de produse dintre cele menţionate în art. 358 alin. (1) şi (3) este operaţiunea juridică
(contractul) prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea
unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească*5).
Punerea în consum de carne sau produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului
veterinar, înseamnă orice operaţiune, publică (prin magazine specializate) sau clandestină (în afara
circuitului autorizat) prin care carnea sau produsele din carne sunt introduse în circuitul economic dintre
producători şi consumatori. În ipoteza în care carnea sau produsele din carne sunt destinate consumului
propriu al făptuitorului sau membrilor familiei sale, nu este realizat conţinutul infracţiunii prevăzute în art.
358 alin. (2) C. pen., deoarece nu se poate vorbi despre un consum public*6).
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunilor constă în existenţa unui pericol de vătămare a
sănătăţii persoanelor care ar putea cumpăra sau consuma produsele, medicamentele sau carnea
necorespunzătoare. Cerinţa ca produsele sau medicamentele să fie dăunătoare sănătăţii ori să-şi fi pierdut în
tot sau în parte eficienţa terapeutică se stabileşte prin probe, precum expertizele, constatările tehnico-
ştiinţifice etc.*7).
Dacă se constată că produsele sau medicamentele nu sunt dăunătoare sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau
în parte eficienţa terapeutică nu poate fi reţinută niciuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 358 C. pen.
Într-o asemenea situaţie, va putea fi reţinută, dacă sunt îndeplinite cerinţele textului incriminator,
infracţiunea de înşelăciune.
Infracţiunile prevăzute de art. 358 se comit numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. În
A. Forme
pericol social suficient pentru a avea relevanţă penală. Consumarea infracţiunii se produce în momentul în
care este executată integral una dintre acţiunile alternative în care poate fi realizat elementul material al
infracţiunii.
B. Sancţionare
Vânzarea de alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu perioada de valabilitate
depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi
interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în consum de carne sau
580
sănătăţii.
Vânzarea de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada de valabilitate
depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau în parte eficienţa terapeutică, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

*3) C. Duvac, op. cit., p. 958.
*5) Art. 1.650 alin. (1) C. civ.
ART. 359
Traficul de produse sau substanţe toxice
Structura incriminării cuprinde o singură variantă infracţională, având mai multe modalităţi normative.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale
privitoare la protecţia sănătăţii publice, realizată prin prevenirea şi combaterea traficului de substanţe sau
produse toxice.
b) Obiectul material. Obiectul material al infracţiunii este constituit din substanţele sau produsele
toxice şi plantele care conţin asemenea substanţe. Printre reglementările referitoare la substanţele toxice
menţionăm H.G. nr. 1408/2008 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase şi
H.G. nr. 937/2010 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea la introducerea pe piaţă a preparatelor
periculoase. În categoria substanţelor şi produselor toxice nu vor intra însă substanţele şi plantele care se
regăsesc în anexele Legii nr. 143/2000*1).
H.G. nr. 1408/2008 clasifică substanţele şi preparatele toxice în trei categorii: substanţele şi preparatele
foarte toxice; substanţele şi preparatele toxice; substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere.
Art. 2 alin. (2) lit. f) din H.G. nr. 1408/2008 prevede că substanţele şi preparatele foarte toxice sunt
substanţele şi preparatele care, prin inhalare, înghiţire sau penetrare cutanată, chiar şi în cantităţi foarte
mici, pot provoca moartea ori afecţiuni acute sau cronice ale sănătăţii.
Art. 2 alin. (2) lit. g) din H.G. nr. 1408/2008 prevede că substanţele şi preparatele toxice sunt
substanţele şi preparatele care, prin inhalare, înghiţire sau penetrare cutanată, chiar şi în cantităţi mici, pot
provoca moartea ori afecţiuni acute sau cronice ale sănătăţii.
În fine, potrivit art. 2 alin. (2) lit. n) din H.G. nr. 1408/2008 substanţele şi preparatele toxice pentru
reproducere sunt substanţele şi preparatele care, prin inhalare, înghiţire sau penetrare cutanată, pot produce
sau creşte incidenţa efectelor adverse nonereditare asupra urmaşilor şi/sau pot afecta funcţiile ori
capacitatea de reproducere masculină sau feminină.
H.G. nr. 937/2010 face clasificări similare cu cele de mai sus, dar din perspectiva preparatelor
periculoase. Conform art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 937/2010: „Prevederile prezentei hotărâri se aplică
preparatelor care:
581
a) conţin cel puţin o substanţă periculoasă, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului
nr. 1.408/2008 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase; şi
b) sunt considerate periculoase, potrivit prevederilor art. 5–11”.
În doctrină s-a ridicat problema dacă în categoria substanţelor toxice, alături de substanţele din cele trei
grupe nominalizate mai sus, pot fi incluse şi anumite substanţe sau preparate periculoase*2).
În ceea ce priveşte răspunsul la această chestiune, achiesăm la opinia potrivit căreia numai substanţele şi
preparatele toxice pot forma obiect material al infracţiunii prevăzute în art. 359 C. pen., chiar dacă şi alte
substanţe din H.G. nr. 1408/2008 pot avea efecte toxice pe plan medical*3).
Referitor la plantele care conţin substanţe toxice, lista acestora este greu de întocmit, deoarece legiuitorul
nu a prevăzut o atare listă. Determinarea plantelor care conţin substanţe toxice se va face prin raportare la
substanţele toxice stabilite în H.G. nr. 1408/2008*4).
a) Subiectul activ. Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, sub rezerva îndeplinirii
condiţiilor generale ale răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă în toate formele*5).
Persoanele juridice pot fi, de asemenea, incluse în sfera persoanelor care pot săvârşi infracţiunea
găsi orice persoană vătămată prin activitatea ce constituie elementul material al infracţiunilor
examinate*7).
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii presupune efectuarea uneia dintre activităţile
alternativ prevăzute de lege, şi anume producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia
produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de
substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără drept.
Producerea este operaţiunea prin care sunt fabricate (create, extrase) substanţe sau produse toxice.
Noţiunea de „producere”, aşa cum s-a spus în doctrină, cuprinde şi: „fabricarea”, „extracţia” şi
„prepararea” ori „condiţionarea” unui produs ori a unei substanţe*8).
Deţinerea înseamnă primirea şi păstrarea unor asemenea substanţe sau produse. Cultivarea plantelor
care conţin substanţe toxice constă în oricare dintre activităţile prin care acestea sunt crescute de la stadiul
incipient până la maturitate. Aşa cum s-a spus în doctrină, cultivarea este complexul de activităţi privind
însămânţarea, întreţinerea, îngrijirea şi recoltarea în scop de prelucrare, respectiv culegerea, strângerea,
adunarea plantelor din care pot fi extrase substanţele toxice*9).
Experimentarea înseamnă efectuarea de cercetări, verificări, testări sau combinări cu produsele sau
substanţele toxice. Experimentarea substanţelor sau produselor toxice este permisă în scop uman, veterinar
sau ştiinţific, în baza unei autorizaţii emise de organul competent. Medicamentele noi nu pot fi folosite în
tratarea unor afecţiuni la om, decât după ce au fost omologate de forurile competente naţionale sau/şi
internaţionale.
Textul incriminator prevede cerinţa esenţială ca elementul material să se efectueze fără drept, ceea ce
înseamnă că operaţiunile descrise în norma de incriminare este necesar să fie desfăşurate în mod ilicit.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată a infracţiunii constă în existenţa unui pericol pentru valoarea
socială ce constituie obiectul ocrotirii penale.
582
A. Forme
social suficient pentru a avea relevanţă penală. În schimb forma imperfectă (tentativa) este incriminată.
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care este executată integral una dintre acţiunile
alternative în care poate fi realizat elementul material al infracţiunii.
B. Sancţionare
Producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice,
cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor
sau substanţelor toxice, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.

*2) Ibidem, p. 436.
*3) Ibidem.
*4) De pildă, mătrăguna (Atropa belladonna), ciumăfaia (Datura stramonium), măselăriţa (Hyoscyamus
niger), iedera (Hedera helix) etc.
*6) C. Duvac, op. cit., p. 958.
*8) Pentru această opinie, în ceea ce priveşte drogurile, a se vedea G. Diaconescu, Infracţiunile în legile
speciale şi legile extrapenale, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 573.
*9) A se vedea V. Dobrinoiu, N. Cornea, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p. 495.
ART. 360
Accesul ilegal la un sistem informatic
Infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic este reglementată într-o variantă tip şi două variante
agravate.
Varianta tip este prevăzută în art. 360 alin. (1) C. pen. şi constă în accesarea, fără drept, a unui sistem
informatic.
Prima variantă agravată este prevăzută în art. 360 alin. (2) C. pen. şi constă în accesarea, fără drept, a
unui sistem informatic în scopul obţinerii de date informatice, în timp ce a doua variantă agravată
[prevăzută în art. 360 alin. (3) C. pen.] face referire la fapta de la alin. (1) (varianta tip) în condiţiile unui
sistem informatic la care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe informatice, accesul
este restricţionat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori.
583
a) Obiectul juridic generic (de grup). Este reprezentat de valoarea socială numită „sistem informatic”
[definit în art. 181 alin. (1) C. pen.] şi de relaţiile sociale care iau naştere în legătură cu utilizarea sistemelor
automate de prelucrare a datelor în societate. Totodată, se asigură „inviolabilitatea spaţiului informatic”, în
timp de alţi autori vorbesc chiar despre ocrotirea „domiciliului informatic”*1). Bineînţeles, în termenul de
„spaţiu informatic” intră şi datele informatice, aşa cum au fost ele definite în art. 181 alin. (2) C. pen.
b) Obiectul juridic special. Interesul juridic protejat este acela al proprietarului, deţinătorului sau
utilizatorului de drept (legal) al sistemului informatic, dar şi al proprietarului, deţinătorului ori utilizatorului
de drept al datelor informatice, stocate sau vehiculate în respectivul sistem informatic.
Se cuvine a se menţiona şi faptul că infracţiunile informatice sunt infracţiuni care, în raport cu dispoziţia
legală de incriminare, se caracterizează prin aceea că lovesc în două (sau chiar mai multe) valori sociale,
din care cauză putem spune că au două (sau mai multe) obiecte juridice, dintre care unul principal şi altul
secundar (sau adiacent). În cazul de faţă, de exemplu, accesul neautorizat la un sistem informatic din
domeniul apărării loveşte atât în siguranţa naţională şi capacitatea de apărare a statului, cât şi în instituţia
sau persoana titulară a sistemului penetrat ori a informaţiilor accesate.
c) Obiectul material. Constă în entităţile materiale care compun sistemele informatice (calculatoare,
reţele de calculatoare, elemente hardware – echipamente periferice, cabluri, plăci, servere etc. şi software –
programe, aplicaţii, baze de date etc.) şi din datele informatice spre care se îndreaptă atenţia făptuitorului.
a) Subiectul activ. Poate fi orice persoană responsabilă penal, textul neprevăzând o calitate specială
pentru aceasta.
Practica judiciară a demonstrat însă că, în marea majoritate a cazurilor, asemenea persoane posedă
cunoştinţe în domeniul tehnologiei informaţiei. Dintre aceştia, un procent însemnat îl reprezintă experţii în
sisteme de calcul şi reţelele de calculatoare, familiarizaţi cu „spargerea” măsurilor de securitate ale
calculatoarelor sau reţelelor de calculatoare.
b) Subiectul pasiv special. Este persoana fizică sau juridică proprietară sau deţinătoare de drept a
sistemului informatic accesat ilegal sau a datelor informatice vizate. Prin extensie, poate exista subiect
pasiv colectiv, alcătuit dintr-o mulţime de persoane fizice sau juridice, atunci când accesul în sistemul
informatic generează în mod automat accesul ilegal în alte sisteme similare interconectate cu primul.
Poate exista subiect pasiv secundar în cazul în care datele informatice vizate de accesul ilegal se referă la
o persoană fizică sau juridică, alta decât proprietarul sau deţinătorul de drept al respectivului sistem
informatic. Spre exemplu, făptuitorul accesează ilegal sistemul integrat de evidenţă informatizată a
persoanei şi intră în posesia datelor personale referitoare la un anumit individ (evident, cu scopul de a le
folosi ulterior).
a) Elementul material. Se realizează prin accesul fără drept într-un sistem informatic (staţie de lucru,
server ori reţea informatică).
Accesul, în înţelesul dat de lege, desemnează intrarea în tot sau numai într-o parte a sistemului
informatic. Metoda de comunicare – la distanţă, inclusiv graţie legăturii prin satelit sau nu, ori de aproape –
nu prezintă importanţă.
În forma sa cea mai simplă, accesul fără drept la un sistem informatic presupune o interacţiune a
făptuitorului cu tehnica de calcul vizată prin intermediul echipamentelor sau diverselor componente ale
sistemului vizat (sursă de alimentare, butoane de pornire, tastatură, mouse, joystick). Manipularea acestor
584
dispozitive se transformă în solicitări către Unitatea Centrală de Prelucrare (UCP) a sistemului, care va
procesa date ori va rula programe de aplicaţii în beneficiul intrusului*2).
Va exista acces ilegal în formă simplă şi în cazul în care intrusul, manipulând propriile echipamente
periferice, de la distanţă, găseşte şi utilizează o cale externă de intrare într-un alt sistem de calcul. Este
cazul tipic al accesării unei alte staţii de lucru aflate într-o reţea.
Practica a demonstrat că, în marea majoritate a cazurilor, făptuitorul acţionează pentru obţinerea de
date informatice [condiţiile alin. (2)], care poate să însemne: captarea vizuală a acestor date pe monitor,
rularea unor programe sau aplicaţii care gestionează date informatice (de exemplu, programe de
administrare a bazelor de date într-o instituţie, programe de poştă electronică etc.).
Pe de altă parte, avem şi cazul clasic al vizitării unei pagini web. Tehnic, la vizualizarea unei pagini de
internet, calculatorul utilizatorului trimite o „cerere” (de tip GET) către serverul web pe care se află stocată
respectiva pagină, iar acesta (după stabilirea şi confirmarea unor detalii de comunicaţie) trimite înapoi
pachete de date, pe care ulterior browserul folosit de utilizator le recompune şi le afişează în mod
corespunzător pe ecran. În aceste condiţii, nu vom avea infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic
(serverul sau pagina web vizualizată), inclusiv pe considerentul că interacţiunea „cerere-răspuns” s-a făcut
în condiţii legale (scopul unei pagini web fiind tocmai acela de a fi vizitată, iar informaţiile conţinute să fie
lecturate de cât mai mulţi utilizatori).
Similar, trimiterea sau recepţionarea unui mesaj de poştă electronică nu poate fi privită drept acces ilegal
la un sistem informatic, deoarece nu avem de a face cu o pătrundere în sistem, ci cu un schimb de
informaţii.
În general, proprietarii, deţinătorii sau utilizatorii de drept aleg să-şi protejeze sistemele informatice prin
măsuri standard de securitate.
Protecţia poate fi fizică (izolarea tehnicii de calcul într-o incintă securizată, asigurarea cu dispozitive
mecanice cu cheie sau cifru metalic, controlul manual al sursei de curent etc.), dar nu acest tip de siguranţă
a fost avut în vedere de legiuitor, logică (prin parole, coduri de acces sau criptare) sau procedurală (prin
stabilirea unor politici de securitate).
În cazul în care sistemul informatic vizat dispune de proceduri, dispozitive sau programe informatice cu
ajutorul cărora accesul anumitor categorii de utilizatori este restricţionat sau interzis, pentru a-şi facilita
intrarea făptuitorul va încerca o gamă variată de operaţiuni tehnice de ordin logic, denumite generic
„atacuri” (prin parolă, de acces liber, care exploatează slăbiciunile tehnologice, care exploatează
bibliotecile partajate, IP etc.). Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o „agresiune electronică” asupra
sistemului. De asemenea, vor fi identificate şi exploatate vulnerabilităţi (cunoscute, dar nerezolvate, ori
necunoscute*3)) ale sistemului de operare, ale programelor, aplicaţiilor şi script-urilor.
Accesul neautorizat într-un sistem informatic are loc adesea prin utilizarea tehnicilor de inginerie
socială. Acestea au devenit mai frecvente şi mai periculoase pe măsură ce tot mai mulţi utilizatori se
conectează la internet şi la reţele interne. Un exemplu frecvent de inginerie socială este ca un hacker să
trimită mesaje e-mail înşelătoare către utilizatorii ţintă (sau pur şi simplu să folosească telefonul) pentru a-i
anunţa pe aceştia că el este administratorul sistemului. Deseori, mesajele solicită utilizatorilor să-şi trimită
parola prin e-mail către administrator, fiindcă sistemul este într-o pană sau va fi dezafectat temporar. Un
atac prin inginerie socială se bazează cel mai mult pe ignoranţa utilizatorilor în materie de calculatoare şi
reţele. Cea mai bună reţetă împotriva acestor atacuri rămâne educaţia utilizatorilor.
O problemă sensibilă, care nu şi-a găsit soluţionarea nici cu prilejul reformulării din cuprinsul alin. (3) al
art. 360, este în continuare generată de situaţia în care accesul într-un sistem informatic protejat prin măsuri
de securitate, se face de către făptuitor pe baza unor credenţiale (instrumente de autentificare) cunoscute
anterior. În fapt, discutăm de situaţia în care acesta, spre exemplu, aflându-se în posesia numelui utilizator
şi a parolei asociate unei aplicaţii de login, accesează sistemul informatic, fără a exista în realitate o
„forţare” sau „înlăturare” a respectivei măsuri. În mod similar pot exista şi situaţii în care sistemul
informatic dispune de protecţie, însă elementele de securitate (parole, coduri de acces etc.) sunt
nemodificate de utilizatorul legal şi lăsate pe opţiunea implicită*4) (iniţială, de fabrică), ori sistemul este
585
accesat autorizat de către utilizatorul legal (prin introducerea corectă a credenţialelor de login) şi, ulterior,
în lipsa acestuia, o altă persoană interacţionează cu respectiva maşină de calcul accesând date sau resurse.
În aceste condiţii ipotetice, dar posibile, considerăm că o eventuală încadrare juridică pe alin. (3) al art. 360
ar fi neadecvată, cel puţin din următoarele considerente:
a) Începutul alin. (3) face referire directă la „fapta prevăzută în alin. (1)”, şi anume la accesul fără drept
la un sistem informatic, ceea ce, din start, situează interacţiunea unei persoane cu o maşină de calcul în
sfera „ilegală”, „neautorizată” etc. Pe de altă parte, în legea anterioară se făcea referire inclusiv la „fapta
prevăzută de alin. (2)” – în scopul obţinerii de date informatice, circumstanţiere care a dispărut în noua
formulare a Codului penal.
b) Simpla existenţă a unor proceduri, dispozitive sau programe specializate de restricţionare sau
interzicere a accesului nu poate fi o condiţie de sporire a gravităţii faptei, în condiţiile în care, şi aşa,
acţiunea se află sub incidenţa sintagmei „fără drept”. În formularea anterioară [art. 42 alin. (3) din Legea
nr. 161/2003], legiuitorul a dorit, pe bună dreptate şi în deplin acord cu recomandarea Convenţiei
Consiliului Europei asupra Criminalităţii Informatice, să sancţioneze mai drastic fapta aceluia care, deşi se
află de la bun început în condiţii de „ilegalitate”, „neautorizare” etc. faţă de un sistem informatic protejat,
alege să continue rezoluţia infracţională şi să desfăşoare activităţi de genul celor descrise tehnic mai sus în
scopul înlăturării măsurilor de securitate cu care se confruntă. Cu alte cuvinte, legea anterioară a dorit
evidenţierea clară, ca variantă agravată, a stării/situaţiei de agresiune informatică asupra măsurilor de
securitate asociate unui sistem, şi nu doar simpla poziţionare în afara legii faţă de un sistem informatic
pentru care sunt prevăzute proceduri, dispozitive sau programe de interzicere sau restricţionare a accesului.
O situaţie relevantă este aceea a unui calculator la care au acces două sau mai multe persoane. Una dintre
acestea, întrucât intră mai des în serverul de poştă electronică la distanţă, gen Yahoo, din motive de
comoditate alege să bifeze în browser opţiunea memorării numelui de utilizator, respectiv a parolei pentru
respectivul site. În timp ce computerul este folosit, autorizat, de o altă persoană, aceasta din urmă dorind să
îşi verifice propria căsuţă de mesaje electronice, întâmplător tot pe site-ul Yahoo, constată că, după
introducerea în bara de stare a browserului a adresei http://mail.yahoo.com, în fapt se conectează automat
la contul celuilalt utilizator. În acest sens, potrivit textului alin. (3) al art. 360, ne-am putea afla în condiţiile
celei mai agravate forme a accesului neautorizat, ceea ce, în opinia noastră, nu este corect din punct de
vedere al încadrării juridice.
Cazuistica existentă atât în plan naţional, cât şi internaţional ne relevă faptul că cele mai multe accesări
neautorizate de conturi au loc prin utilizarea de credenţiale cunoscute anterior. Bineînţeles că, în funcţie de
modalitatea în care făptuitorul a obţinut/deţinut anterior aceste date, se va putea reţine, în concurs, şi
infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice, în forma prevăzută de art. 365
alin. (2) C. pen.
Poate cea mai interesantă perspectivă asupra infracţiunii de acces ilegal într-un sistem informatic o
reprezintă accesul la poşta electronică (e-mail) a unei persoane.
Generic vorbind, poşta electronică este o facilitate de comunicare oferită utilizatorilor serviciilor de
comunicaţii electronice graţie interconectării sistemelor informatice şi cuplării acestora la diferite tipuri de
reţele care suportă protocoale necesare schimbului de mesaje electronice.
Din punct de vedere tehnic, un utilizator poate folosi o interfaţă prietenoasă, uşor de manipulat, denumită
client de e-mail*5), sau poate alege să acceseze direct serverul de mesaje prin webmail*6). În principiu,
ambele forme pun la dispoziţia utilizatorului acelaşi gen de servicii, diferenţele constând, de exemplu, în
autentificarea obligatorie – cazul webmail sau posibilitatea stocării direct pe hard-diskul computerului
utilizat a mesajelor e-mail primite – cazul clientului de e-mail.
Aceste metode prezintă şi avantaje, dar şi o serie de dezavantaje, care pot conduce, de asemenea, la
confuzii şi eventuale încadrări juridice eronate. Astfel, în cazul serviciului de webmail oferit de compania
Yahoo Inc., există posibilitatea de conectare la serverul de mail şi altfel decât prin autentificarea pe pagina
de la URL*7)-ul http://mail.yahoo.com, şi anume prin aplicaţia iRC*8) Yahoo Messenger. Acest program
are prevăzută opţiunea de a se autentifica automat în sistem odată cu fiecare pornire a (sistemului de
586
operare al) PC-ului şi de a oferi posibilitatea utilizatorului (legal sau fraudulos) de a accesa inclusiv
serverul de mesaje electronice (e-mail).
În cazul în care citirea mesajelor de poştă electronică are loc prin intermediul „clientului de e-mail”,
avem două situaţii diferite din punct de vedere tehnic, cărora le corespund următoarele variante de
încadrare juridică*9):
1. La deschiderea aplicaţiei de poştă electronică, aceasta se conectează automat la serverul de e-mail aflat
la distanţă, printr-un proces netransparent utilizatorului, aducând noile mesaje din server pe respectiva
staţie de lucru (într-o zonă de memorie a Hard Disk-ului special rezervată clientului de mail). Deşi, la
prima vedere ar părea un acces într-un sistem informatic, în fapt nu asistăm la o intruziune în serverul de
mesaje, ci doar de un transfer al datelor informatice care compun mesajele de poştă electronică. În această
situaţie, din punct de vedere al încadrării juridice, ne aflăm în condiţiile unei infracţiuni de transfer
neautorizat de date informatice dintr-un sistem informatic (art. 364 C. pen.) – sistemul informatic fiind, în
acest caz, serverul de mail, unei infracţiuni de acces ilegal la un sistem informatic în scopul obţinerii de
date informatice [art. 360 alin. (2) C. pen.] – însă numai în raport cu staţia de lucru pe care sunt stocate
mesajele e-mail transferate din server, în concurs real cu violarea secretului corespondenţei [art. 302 alin.
(1) C. pen.], aceasta din urmă fiind reţinută ţinând cont de faptul că datele informatice obţinute nu sunt date
obişnuite, ci reprezintă conţinutul unei corespondenţe (efectuate prin mijloace electronice).
2. Dacă, odată cu deschiderea aplicaţiei, din serverul de mail nu sunt aduse mesaje noi, dar atenţia
făptuitorului se îndreaptă asupra mesajelor de poştă electronică deja existente (stocate în memoria staţiei de
lucru), avem o infracţiune de acces ilegal la un sistem informatic în scopul obţinerii de date informatice
[art. 360 alin. (2) C. pen.] – în raport cu staţia de lucru pe care sunt stocate mesajele e-mail, întrucât, deşi
poate a existat iniţial un drept de acces în sistemul care rulează aplicaţia de e-mail, făptuitorul a depăşit
condiţiile de autorizare intrând neautorizat în posesia (prin vizualizare, printare etc.) datelor informatice
reprezentate prin mesajele de poştă electronică aparţinând unei alte persoane, în concurs real cu
infracţiunea de violare a secretului corespondenţei [art. 302 alin. (1) C. pen.] – din raţiunile menţionate
mai sus.
În orice caz, nu are relevanţă dacă aplicaţia de poştă electronică este sau nu protejată prin măsuri de
securitate (autentificare), întrucât clientul de e-mail este un program informatic şi nicidecum un sistem
informatic, iar mesajele e-mail stocate pe staţia de lucru pot fi consultate şi prin alte mijloace decât
respectiva aplicaţie e-mail.
În situaţia utilizării webmail-ului, din punct de vedere tehnic avem de-a face cu o interacţiune directă cu
sistemul informatic reprezentat de serverul de mail aflat la distanţă, utilizatorul având posibilitatea de a
consulta nemijlocit datele informatice vizate (mesajele de poştă electronică). Interacţiunea acestuia cu
serverul de mail este de tip „acces într-un sistem informatic”, iar o infracţiune ar putea fi reţinută în acest
caz numai funcţie de (in)existenţa unui drept care să permită intrarea în contul de poştă electronică găzduit
pe respectivul server.
Cazul accesării unui cont de poştă electronică prin facilitatea de webmail este încă destul de
controversat, atât în practica judiciară, cât şi în doctrină. Pornind de la momentul creării contului (de
exemplu: o persoană creează pe Gmail un cont de e-mail având numele de utilizator – şi implicit
identificatorul adresei e-mail înainte de semnul @ – al unei alte persoane, sau două persoane
(soţ/soţie/prieteni etc.) creează un cont e-mail comun, existând astfel probleme în stabilirea deţinătorului
legal şi a permisiunii de acces) şi terminând cu accesarea unui cont de e-mail la distanţă, aparţinând unei
alte persoane, cunoscând datele de autentificare (numele de utilizator şi parola) asociate contului. Cel puţin
în această ultimă speţă, trebuie reţinut faptul că sistemul informatic reprezentat de serverul de e-mail (de
exemplu, Yahoo, Gmail, AOL, Hotmail etc.) nu are posibilitatea de a identifica pe utilizatorul „de drept” al
contului decât prin intermediul credenţialelor de acces („username” şi „password”), iar dacă acestea au fost
introduse corect în interfaţa de autentificare (login), sistemul „se consideră” accesat corect şi permite
utilizatorului (care poate este fraudulos) să gestioneze resursele interne sau datele informatice stocate. În
acest caz, nu credem că ar fi corectă o încadrare juridică în baza art. 360 alin. (3) C. pen., fiind mai degrabă
587
doar situaţia unui acces ilegal la un sistem informatic în scopul obţinerii de date informatice [art. 360 alin.
(2) C. pen.], eventual în concurs real cu infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe
informatice [art. 365 alin. (2) C. pen.] – această în raport cu deţinerea neautorizată de către făptuitor a
credenţialelor de acces.
Şi în cazul accesării unui cont de poştă electronică la distanţă prin facilitatea de webmail se poate reţine,
în concurs real, şi infracţiunea de violare a secretului corespondenţei [art. 302 alin. (1) C. pen.].
În toate aceste cazuri am introdus în discuţie infracţiunea de violare a secretului corespondenţei,
prevăzută şi pedepsită de art. 302 alin. (1) C. pen. Deşi la o primă analiză ar părea că este suficientă
încadrarea juridică a faptelor folosind instrumentele legale oferite de art. 360 alin. (1)–(3) C. pen., totuşi
trebuie remarcat că atenţia făptuitorului se îndreaptă spre o categorie aparte de date informatice, şi anume
acelea care reprezintă mesaje de poştă electronică (corespondenţă). De aceea, ţinând cont de această
circumstanţiere a naturii datelor informatice, credem că este important de reţinut în sarcina făptuitorului şi
infracţiunea de violare a secretului corespondenţei, aflată în concurs ideal (sau real) cu restul faptelor de
natură penală comise în legătură cu sistemele informatice.
O altă discuţie poate apare în legătură cu posibilitatea de a considera accesul ilegal la un sistem
informatic drept un act pregătitor pentru săvârşirea infracţiunii de violare a secretului corespondenţei.
Potrivit teoriei infracţiunii*10), actele de pregătire, în situaţia în care sunt urmate de acte de executare
ale infracţiunii săvârşite de aceeaşi persoană, nu au o relevanţă de sine stătătoare. Însă, în cazul nostru,
legiuitorul a ales să incrimineze actele pregătitoare ca infracţiuni de sine stătătoare ţinând cont de
gravitatea acestora.
Pe cale de consecinţă, dacă după efectuarea actelor de pregătire se trece la executarea faptei considerate
mai importante, aceste acte pregătitoare nu îşi vor pierde deloc relevanţa penală proprie, reţinându-se în
mod absolut logic un concurs de infracţiuni.
În acest caz, actele săvârşite în împrejurările menţionate vor constitui infracţiuni-mijloc cu ajutorul
cărora se poate săvârşi o infracţiune-scop, iar situaţia se va încadra perfect în condiţiile unei conexiuni
etiologice*11).
O cerinţă a existenţei infracţiunii este aceea ca făptuitorul să fi acţionat fără drept.
Fiind o trăsătură caracteristică comună a tuturor infracţiunilor informatice, cerinţa expresă ca fapta să fie
comisă „fără drept” reflectă, în mod logic, posibilitatea ca o faptă în legătură cu un sistem informatic să nu
fie întotdeauna considerată o infracţiune per se, ci şi un act legitim sau justificat chiar dacă nu ne aflăm
într-una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Înţelesul expresiei „fără drept” derivă obligatoriu din contextul în care aceasta este folosită şi impune o
analiză atentă a principiilor sau intereselor care, eventual, pot înlătura vinovăţia făptuitorului.
În condiţiile art. 360 şi ţinând cont de explicaţiile de mai sus, este evident că nu ne vom afla în situaţia
unei infracţiuni de acces ilegal dacă accesul în sine a fost autorizat de către utilizatorul legitim al sistemului
informatic vizat (sau de către proprietarul ori deţinătorul legal). Mai mult, accesarea unui sistem informatic
bun comun al celor doi soţi de către unul dintre aceştia nu poate fi considerată ilegală atât timp cât
respectivul sistem este în mod uzual folosit de către fiecare dintre aceştia (indiferent de perioada alocată
acestei activităţi), iar datele informatice stocate nu sunt personalizate şi semnalizate ca atare prin criptare
ori protejare împotriva deschiderii/suprascrierii/modificării/restricţionării accesului etc.
De asemenea, nu vom putea considera infracţiune nici interacţionarea cu un sistem informatic care
permite accesul liber şi gratuit al publicului (a se vedea reţelele WiFi neprotejate sau care oferă servicii de
comunicaţii electronice „la liber”).
Folosirea unor instrumente (aplicaţii) software ar putea să se înscrie în condiţiile art. 360, dacă ne
gândim la accesarea unei pagini web, direct sau cu ajutorul unor hyperlink-uri, cookies ori bot-uri*12), însă
în acest caz se prezumă că accesul este autorizat (permis) prin acceptarea interogaţiilor browserului sau
prin bifarea căsuţei opţionale „accept cookies”.
În practica judiciară a fost recent soluţionată şi controversa dacă accesarea unui bancomat prin montarea
unor dispozitive autonome de citire a benzii magnetice, folosind fără drept un card bancar ori folosind un
588
card clonat constituie infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic. În acest sens, prin Decizia nr. 15
din 14 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în
interesul legii, a stabilit, admiţând recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că:
1. Montarea la bancomat a dispozitivelor autonome de citire a benzii magnetice a cardului autentic şi a
codului PIN aferent acestuia (skimmere, mini videocamere sau dispozitive tip tastatură falsă) constituie
infracţiunea prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 [art. 365 alin. (2) C. pen., în noua
reglementare, s.n. – M.D.].
2. Folosirea la bancomat a unui card bancar autentic, fără acordul titularului său, în scopul efectuării
unor retrageri de numerar, constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos
prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea
acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 [art. 250 alin. (1) C. pen., în noua
reglementare, s.n. – M.D.], în concurs ideal cu infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic
comisă în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42
alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003 [art. 360 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., în noua reglementare, s.n.
– M.D.].
3. Folosirea la bancomat a unui card bancar falsificat, pentru retrageri de numerar constituie infracţiunea
de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică,
inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr.
365/2002 [art. 250 alin. (1) C. pen. în noua reglementare, s.n. – M.D.], în concurs ideal cu infracţiunea
de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea
măsurilor de securitate prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003 [art. 360 alin. (1),
(2) şi (3) C. pen., în noua reglementare, s.n. – M.D.] şi cu infracţiunea de falsificare a instrumentelor de
plată electronică, prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 [art. 313 alin. (2) C. pen., în noua
reglementare, s.n. – M.D.].
b) Urmarea imediată. Din punct de vedere fizic, urmarea este modificarea pe care acţiunea incriminată
a produs-o în lumea externă. Uneori, această modificare poate consta în schimbarea unei situaţii sau stări,
alteori ea se poate concretiza într-o transformare de ordin material adusă obiectului material al infracţiunii.
În practică, urmarea formei simple de acces fără drept este trecerea într-o stare de nesiguranţă a
sistemului informatic şi/sau resurselor sale (hardware, software etc.).
Dacă scopul accesului neautorizat a fost obţinerea de date informatice, starea de nesiguranţă a sistemului
de calcul este dublată de starea de nesiguranţă a datelor informatice stocate în acesta sau prelucrate de către
acesta.
Încălcarea măsurilor de securitate va determina însă o transformare efectivă adusă obiectului material al
infracţiunii, măsura de securitate fiind, în acest caz, parte integrantă a sistemului informatic.
Din punct de vedere juridic, sub aspectul consecinţelor pe care acţiunea incriminată le are asupra valorii
sociale ce constituie obiectul juridic, urmarea este tocmai starea de pericol, de ameninţare, la adresa
„domiciliului informatic” ori a „spaţiului informatic”.
de cauzalitate. Această legătură rezultă ex re, adică din materialitatea faptei, în cazul accesului neautorizat
în forma cea mai simplă. Pentru cel de-al doilea caz de acces fără drept trebuie demonstrată forţarea
măsurilor de securitate (parole, coduri de acces etc.).
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de acces fără drept într-un sistem informatic se comite cu
intenţie directă sau indirectă. În cazul obţinerii de date informatice [alin. (2)] sau chiar al accesului unui
sistem prevăzut cu mijloace tehnice sau procedurale de limitare sau interzicere a accesului, intenţia este
calificată prin scop.
589
A. Forme
Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi, ca atare, nu sunt pedepsite. Anumite acte
pregătitoare sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, cum ar fi cazul art. 365 „Operaţiuni ilegale cu
dispozitive sau programe informatice”.
Tentativa se pedepseşte, conform prevederilor art. 366 C. pen.
Consumarea infracţiunii în modalitatea prevăzută la alin. (1) se realizează în momentul în care
făptuitorul accesează în mod direct sau de la distanţă sistemul informatic sau resursele acestuia.
În modalitatea prevăzută la alin. (2), consumarea infracţiunii are loc atunci când intrusul acţionează în
vederea obţinerii de date informatice (prin mijloacele descrise mai sus).
În condiţiile alin. (3), infracţiunea se consideră consumată atunci când făptuitorul accesează, fără drept,
sistemul informatic vizat în condiţiile în care acesta este prevăzut cu proceduri, dispozitive sau programe
de restricţionare sau interzicere a accesului.
B. Sancţionare
În conformitate cu prevederile art. 360 alin. (1) C. pen., fapta de acces fără drept la un sistem informatic,
în varianta tip, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
În cazul primei variante agravate [alin. (2)], atunci când făptuitorul acţionează pentru obţinerea de date
informatice, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Contextul existenţei aşa-numitelor „măsuri de securitate” (proceduri, dispozitive, programe) constituie în
continuare o agravantă a infracţiunii, în aceste condiţii pedeapsa cu închisoarea (chiar dacă într-un cuantum
uşor redus) fiind stabilită între 2 şi 7 ani.
*1) I. Vasiu, Informatica juridică şi drept informatic, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2002, p. 166.
*2) M. Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 149.
*3) Engl. „Zero Day Vulnerabilities”.
*4) Engl. Default.
*5) Exemple: Outlook Express, Microsoft Outlook, Mozilla Thunderbird, Eudora, OperaMail etc.
*6) Exemplu: https://mail.yahoo.com, https://mail.google.com, http://webmail.vodafone.ro.
*7) Uniform Resource Locator – protocolul internet care localizează adresa solicitată.
*8) Internet Relay Chat – protocolul internet care permite schimbul de mesaje instantanee (chat).
*9) M. Dobrinoiu, în M. Hotca (coordonator), Infracţiuni prevăzute în legi speciale..., op. cit., p. 573.
*10) V. Dongoroz, Drept penal, reeditat de Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti 2000, p. 428
şi V. Dobrinoiu, G. Nistoreanu, I. Pascu, A. Boroi, I. Molnar, V. Lazăr, Drept Penal – Partea Generală,
Ed. Europan Nova, Bucureşti, 1997, p. 356, precum şi M. Zolyneak, Drept Penal. Partea Generală, vol. II,
Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1991, p. 390.
*11) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969.
*12) Aplicaţii care localizează un sistem informatic în internet şi extrag informaţii despre acesta, uneori
şi informaţii despre utilizatori, cu scopul de a facilita accesul ulterior pe o anumită pagină web sau pentru a
îmbunătăţi parametrii de comunicaţie (provine din termenul englez „roBOT”).
ART. 361
Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice
590
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă asimilată în art. 361 alin. (1), respectiv alin.
(2).
Potrivit art. 361 alin. (1) C. pen., varianta tip constă în interceptarea, fără drept, a unei transmisii de
date informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un
asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic.
Constituie varianta asimilată, potrivit art. 361 alin. (2) C. pen., interceptarea, fără drept, a unei emisii
electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic, ce conţine date informatice care nu sunt publice.
a) Obiectul juridic special. este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la telecomunicaţii şi
comunicaţiile informatice, în general, respectiv la comunicaţiile de date (informatice) care nu sunt publice,
în special.
b) Obiectul material. este reprezentat de fluxul de pachete informatice (succesiunea de biţi „0” şi „1”,
adică succesiunea de impulsuri electrice şi/sau variaţii controlate ale tensiunii), care sunt transportate de la
un echipament de calcul către altul sau în interiorul aceluiaşi sistem informatic şi spre care se îndreaptă
atenţia făptuitorului.
În mod particular, obiectul material poate fi chiar suportul tehnic prin care se realizează comunicaţiile de
date între echipamente, pornind de la porturile de ieşire ale staţiilor de lucru (conectorii plăcilor de reţea
sau telefonici ai modemurilor) şi continuând cu cablurile de transport (de reţea sau telefonice), casetele de
conexiuni (în care se găsesc comutatoarele de reţea – switch-urile), distribuitorii de reţea, routerele etc.
În cazul alin. (2), obiectul material este constituit din energia (emisia) electromagnetică parazită, ce
radiază sau se găseşte în formă reziduală ori necontrolată (necontrolabilă) în imediata vecinătate a
echipamentelor electronice care alcătuiesc sistemul informatic vizat. Emisia electromagnetică din jurul
unui echipament (imprimantă, monitor, cablu etc.) nu va putea fi considerată drept obiect material al faptei
prevăzute de art. 361 dacă, în momentul acţiunii de interceptare (captare), acesta nu era conectat la un
sistem informatic (deţinător de date informatice) în condiţiile alin. (2).
a) Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal. În general, acesta este comun tuturor
infracţiunilor informatice. În cazul de faţă, făptuitorul trebuie neapărat să folosească (în mod direct)
anumite echipamente electronice special destinate interceptărilor în mediul IT, fără ca deţinerea unor
cunoştinţe specifice în domeniu să aibă vreo relevanţă.
În particular, se pune problema cine ar fi aceste persoane interesate de urmărirea sau captarea
transmisiilor electronice? Unele pot fi persoane pe care „victima” le cunoaşte, dar care au interesul de a o
urmări. De exemplu, un soţ gelos doreşte să afle cu cine corespondează soţia sa pe chat, un competitor
interesat de datele informatice ale unui proiect economic, un şef (prin intermediul administratorului de
reţea) preocupat să afle dacă un subordonat transmite documente clasificate prin sistemul e-mail al
companiei sau dornic să se asigure că angajatul nu este implicat online în acţiuni care ar putea să lanseze
un proces de hărţuire sexuală ori fraudă informatică ori că nu îşi pierde timpul navigând pe internet etc.
De asemenea, autorităţile, agenţiile de aplicare a legii sau serviciile de informaţii sunt, în general, foarte
interesate să urmărească traseele online ale infractorilor sau suspecţilor în numele conceptului de
combatere a criminalităţii organizate, antidrog sau siguranţă naţională, iar angajaţii acestora pot avea
calitatea de subiect activ al infracţiunii de interceptare doar în cazul în care activitatea lor nu are suport
legal (Codul de procedură penală sau alte legi speciale) ori depăşeşte condiţiile mandatului.
Nu în ultimul rând, hackerii, crackerii sau spionii informatici doresc să fure identitatea victimelor, să le
capteze datele ori să le stânjenească trimiţând în numele lor mesaje nepotrivite diferitelor persoane.
591
b) Subiectul pasiv va fi persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept a sistemului informatic ori a
componentelor de legătură (transmisiuni) între două sau mai multe sisteme informatice. În mod adiacent,
subiect pasiv va fi deţinătorul de drept al datelor informatice interceptate sau persoana vizată în mod direct
de prelucrarea automată a acestor date*1).
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în acţiunea de a capta, cu ajutorul unui dispozitiv
electronic special fabricat în acest scop sau a unui computer, impulsurile electrice, variaţiile de tensiune
sau emisiile electromagnetice care tranzitează în interiorul unui sistem informatic sau se manifestă ca
efect al funcţionării acestuia ori se află pe traseul de legătură dintre două sau mai multe sisteme
informatice care comunică.
Interceptarea pachetelor reprezintă una dintre acţiunile cele mai dificil de realizat, şi este, de
asemenea, o ameninţare serioasă la adresa comunicaţiilor prin internet. Tehnic, fiecare pachet trimis prin
internet poate tranzita un număr mare de calculatoare şi reţele înainte de a ajunge la destinaţie. Prin
intermediul unui interceptor de pachete, hackerii pot intercepta pachetele de date (inclusiv cele cu mesaje
de login, transmisii ale identificatorilor numerici ai cărţilor de credit, pachete e-mail etc.) care călătoresc
între diferite locaţii din internet. După ce interceptează un pachet, hackerul îl poate deschide şi poate fura
numele hostului, al utilizatorului, precum şi parola asociată pachetului. Hackerii folosesc unul dintre cele
mai comune tipuri de interceptări de pachete înaintea unor atacuri IP. Experţii în materie de securitate
denumesc deseori interceptarea pachetelor ca spionaj în reţea (network snooping) sau supraveghere
ascunsă (promiscous monitoring).
Pentru a preveni atacurile prin interceptare asupra reţelelor distribuite, administratorii de sistem folosesc
în general scheme de identificare, cum ar fi un sistem cu parolă unică (one time password systems) sau un
sistem de autentificare prin tichete (cum este Kerberos). Administratorii pot folosi o varietate de sisteme cu
parolă unică. De exemplu, unele sisteme de acest gen furnizează unui utilizator următoarea parolă de
intrare de fiecare dată când utilizatorul iese din sistem. Deşi atât sistemele cu parolă unică, cât şi sistemele
Kerberos pot îngreuna sensibil interceptarea unei reţele nesecurizate pentru orice hacker, ambele metode
sunt expuse la atacuri active dacă nu criptează şi nu semnează fluxul de date.
În general, un dispozitiv sau calculator intrus se poate plasa în orice punct al unui sistem informatic sau
al unei reţele de calculatoare, având ca obiectiv interceptarea traficului de mesaje. Atacurile care pot fi
executate sunt de două feluri*2): atacuri pasive, în cadrul cărora intrusul „observă” informaţia care trece
prin canal, fără să interfereze cu fluxul sau conţinutul mesajelor; atacuri active, în care intrusul se
angajează fie în furtul mesajelor, fie în modificarea, reluarea sau inserarea de mesaje false etc.
Interceptarea informatică se poate realiza, în mod direct, prin interacţiunea făptuitorului cu
componentele externe ale sistemului informatic (cabluri, comutatoare, routere, computere etc.). Spre
exemplu, comunicaţia între două computere într-o reţea locală LAN (Local Area Network) a unei instituţii
poate fi interceptată de un intrus după ce acesta se conectează fizic la traseul de cablu al reţelei vizate, prin
secţionarea firelor şi legarea acestora (în paralel) cu cablul conectat la propriul computer unde va
recepţiona fluxul de date informatice.
Indirect sau de la distanţă, interceptarea poate să ia forma utilizării unor aplicaţii specializate (aşa-
numitele sniffere) care sunt capabile să monitorizeze traficul pachetelor într-o reţea şi să salveze datele de
interes în cadrul unor fişiere de tip log. În general, sniffer-ele sunt utilizate de administratorii de reţea sau
de Internet Service Provideri (ISP) pentru realizarea analizei de trafic în cadrul unei reţele în scop tehnic,
de mentenanţă. Totodată, acestea sunt folosite de către administratorii reţelelor unor instituţii pentru
monitorizarea comunicaţiilor (interne sau externe) ale angajaţilor, adesea pentru a preîntâmpina scurgerile
de informaţii, desfăşurarea de activităţi ilegale în cadrul sistemului (de ex. descărcarea de programe supuse
protecţiei copyright-ului, expunerea de materiale cu conţinut pornografic infantil etc.) ori chiar pentru ca
592
managementul să aibă o reprezentare cât mai exactă a timpului petrecut de subordonaţi în reţea ori în
internet.
O metodă de interceptare care s-a dezvoltat spectaculos în ultimii ani, fiind utilizată pe scară largă şi în
România, este folosirea dispozitivelor sau programelor de tip keylogger, adware sau spyware. Programele
de tip adware sau spyware se încarcă automat în PC-ul unui utilizator în momentul vizitării, spre exemplu,
a unei anumite pagini web. Scopul lor este acela de a înregistra „traseul online” al vizitatorului şi de a-l
transmite înapoi celor care l-au instalat, fiind vorba, de obicei, despre companii specializate în comerţ
electronic, firme de marketing şi publicitate etc. interesate să obţină date privind preferinţele utilizatorilor
(domenii de interes, preocupări, pasiuni etc.) şi cărora să le pună ulterior la dispoziţie, cu prioritate,
elemente publicitare sau informaţii despre produse ori servicii presupus a fi dorite de aceştia.
Un Keylogger este atât un dispozitiv, dar mai ales o aplicaţie informatică specializată care captează şi
înregistrează codul corespunzător fiecărei taste pe care o apasă un utilizator şi trimite aceste informaţii
către persoana care l-a instalat. Acest software poate extrage informaţii extrem de „folositoare” pentru
persoane rău-voitoare, cum ar fi: numere sau PIN-uri de cărţi de credit, documente dactilografiate la
tastatură, date financiare, mesaje de poştă electronică, mesaje de tip iRC, parole etc. Cu cât este mai
complex, un Keylogger va putea să capteze, să stocheze şi să transmită la distanţă (fără cunoştinţa
utilizatorului) toată activitatea online desfăşurată de acesta din urmă într-o anumită perioadă, astfel: pagini
web vizitate (conţinut, dată, interval orar), conţinut mesaje instant (de exemplu, Yahoo Messenger),
programe şi aplicaţii descărcate din internet, numele de utilizator şi parolele de login de pe paginile
securizate de plăţi online sau comerţ electronic, capturi de ecran (screenshots) etc.
În alin. (2) este prevăzută o modalitate asimilată de săvârşire a infracţiunii, respectiv interceptarea, fără
drept, a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conţine date informatice care
nu sunt publice. Aceasta presupune captarea emisiilor parazite ori a câmpurilor electromagnetice prezente
(pe o anumită distanţă determinată ştiinţific) în jurul oricărui dispozitiv tranzitat de impulsuri electrice sau
electromagnetice. Astăzi este de notorietate modalitatea modernă prin care persoane interesate captează, cu
ajutorul unor dispozitive speciale, radiaţiile electromagnetice existente în imediata vecinătate a monitorului
computerului ţintă, pe care le „traduc” transformându-le în impulsuri electrice şi, mai apoi, în caractere
alfanumerice. Tehnologia de protecţie a sistemelor de calcul împotriva captării emisiilor se numeşte
TEMPEST – Transient ElectroMagnetic Pulse Emanation Standardizing.
Toate echipamentele care funcţionează pe bază de energie electrică produc energie electrică, emisă prin
semnale electromagnetice necontrolabile, transmisibile prin aer, ca undele radio, sau de-a lungul firelor sau
materialelor conductibile, ca orice curent electric. Este în natura lucrurilor un astfel de fenomen şi nimic nu
îl poate stopa. Astfel de radiaţii de la calculatoare sau de la cablurile de comunicaţii pot fi purtătoare de
informaţii, ce pot fi extrase de către persoane interesate din afară, după o analiză mai specială.
Protecţia echipamentelor de prelucrare automată a datelor utilizate pentru informaţiile speciale împotriva
riscului generat de propriile lor radiaţii este una dintre cele mai dificile probleme puse în faţa agenţiilor
specializate. Ele nu sunt de competenţa utilizatorilor finali şi nici a personalului cu atribuţii în cadrul
sistemelor, dar este foarte important ca aceştia să cunoască şi să conştientizeze efectele unor astfel de
procese.
Zgomotele care însoţesc funcţionarea sistemelor informatice se numesc radiaţii acustice. În paralel cu
acestea, echipamentele electronice şi cele electromagnetice mai furnizează în mediul înconjurător şi
radiaţii electrice sau electromagnetice.
În general, complexitatea radiaţiilor emise de echipamente depinde de felul lor şi de mediul în care se
utilizează:
– echipamentele periferice, în special imprimantele şi aparatura video, emit semnale puternice, fără
zgomote, ce pot fi uşor „percepute” de la distanţă;
– semnalele produse de unitatea centrală de prelucrare sunt mult mai complexe şi mai greu de descifrat.
De asemenea, zonele aglomerate cu multe echipamente video şi imprimante, cum sunt oficiile de calcul,
593
produc semnale sesizabile mai greu, dar nu imposibil de descifrat, prin „citirea” numai a unora dintre ele,
cele care prezintă interes pentru atacatori;
– modul în care un echipament anume produce radiaţii depinde, în mare parte, de măsurile de protecţie
încorporate în fazele de proiectare, fabricaţie, instalare şi utilizare ale respectivului echipament;
– de regulă, radiaţiile de la un echipament de birou pot fi detectate de la o distanţă de până la 100 de
metri, deşi există şi numeroase excepţii.
Pentru preîntâmpinarea sau diminuarea pericolelor radiaţiilor s-au realizat echipamente speciale, despre
care literatura de specialitate are următoarele păreri:
– există o mare preocupare pe linia promovării şi comercializării aparaturii de distrugere a radiaţiilor
necontrolate tip TEMPEST (Transient ElectroMagnetic Pulse Emanation Standardizing). În Marea
Britanie a fost mediatizată descoperirea unui cercetător care a demonstrat că oricine dispune de un aparat
TV cu anumite modificări ar putea citi ecranul unui computer de la o distanţă de 15 km;
– semnalele interceptate sunt numai cele care se transmit la un moment dat. Pentru detectarea datelor cu
regim special, cum ar fi cazul parolelor, trebuie să fie urmărite toate radiaţiile, ceea ce presupune un mare
consum de timp şi de resurse;
– pentru a se obţine un semnal corect şi util, e nevoie ca atacatorii să se situeze la o distanţă optimă, care
să le permită efectuarea cu succes a interceptării. Or, în cazul unui microbuz străin staţionat în apropierea
unui centru de calcul, practic în zona de securitate, oricine poate să-i sesizeze prezenţa şi să-i anunţe pe cei
în drept. Echipamentele cu gabarit mai redus sunt mai puţin performante, iar cele portabile au o utilitate
foarte mică;
– fenomenul captării radiaţiilor necontrolate nu este foarte lesne de realizat. Acest lucru presupune înalte
cunoştinţe tehnice, echipamente scumpe, timp şi şansă, dar şi expunerea persoanei care interceptează la un
mare risc (în cazul interceptării ilegale).
Datorită similitudinii de formulare, dar şi în ceea ce priveşte conţinutul, infracţiunea de interceptare a
unei transmisii de date informatice este susceptibilă a fi comisă în concurs (real sau ideal) cu infracţiunea
de violare a secretului corespondenţei, în condiţiile art. 302 alin. (2) C. pen. În acest caz, considerăm că un
eventual concurs de infracţiuni poate fi posibil numai dacă transmisia de date informatice nepublice [la
care face referire art. 361 alin. (1)] are caracteristicile necesare de a fi privită ca o comunicare
(corespondenţă) între două sau mai multe persoane (şi chiar dacă aceasta este realizată doar într-un singur
sens). Nu se va putea reţine concurs de infracţiuni în contextul enunţat mai sus dacă, spre exemplu,
făptuitorul a instalat în computerul victimei o aplicaţie de tip keylogger cu ajutorul căreia captează
(interceptează) şi vizualizează la distanţă paginile web accesate de către aceasta, pe raţionamentul că
simpla informare a victimei, prin chestionarea unor motoare de căutare, website-uri sau alte sisteme
informatice nu reprezintă o corespondenţă/comunicare în accepţiunea legii.
O cerinţă a existenţei infracţiunii este aceea ca făptuitorul să fi acţionat fără drept. Actul va fi legitim
dacă persoana care procedează la interceptare:
– are dreptul de a dispune de datele cuprinse în pachetele de transmisie (este cazul proprietarilor sau
deţinătorilor sistemelor informatice);
– dacă acţionează în baza unui contract, la comanda sau cu autorizaţia participanţilor la procesul de
comunicaţie (este cazul administratorilor de reţea, furnizorilor de servicii internet – ISP);
– dacă datele sunt destinate uzului propriu sau marelui public;
– dacă, pe fondul unei dispoziţii legale specifice, supravegherea este autorizată în interesul securităţii
naţionale sau pentru a permite serviciilor speciale ale statului să aducă la lumină infracţiuni grave (este
cazul organelor specializate care deţin aparatură corespunzătoare şi sunt abilitate prin lege).
Orice acţiune care se situează în afara celor de mai sus sau depăşeşte termenii de legitimitate va fi
considerată în mod automat ca fiind fără drept.
b) Urmarea imediată. Din punct de vedere fizic, urmarea constă în interferenţa cu căile prin care se
realizează comunicaţiile de date. Spre exemplu, branşarea la cablurile de fibră optică sau de cupru (UTP)
ce leagă un sistem „client” de unul de tip „server” într-o reţea sau cu semnalul radio emis (broadcast). În
594
cazul programelor „spion”, interferenţa va fi cu căile de comunicaţie sau transport al semnalului interne
sistemului informatic (magistralele de date).
Din punct de vedere juridic, sub aspectul consecinţelor pe care acţiunea incriminată le are asupra valorii
sociale ce constituie obiectul juridic, urmarea este tocmai starea de pericol, de ameninţare, pentru valoarea
socială pe care legea penală o apără.
de cauzalitate. Aceasta rezultă ex re, adică din materialitatea faptei.
Infracţiunea de interceptare ilegală se comite numai cu intenţie directă. Din analiza elementului
material al laturii obiective, rezultă că este imposibil ca făptuitorul, prevăzând rezultatul acţiunii sale, să
capteze (şi, eventual, să înregistreze) pachetele de date ale unei comunicaţii într-un sistem informatic sau
între două astfel de sisteme fără să urmărească acest lucru, acceptând numai posibilitatea producerii
rezultatului.
A. Forme
Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite. Anumite acte
pregătitoare sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, cum ar fi art. 360 – accesul ilegal la un sistem
informatic ori art. 365 – operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice.
Consumarea infracţiunii se realizează în momentul interceptării fără drept a unei transmisii de date
informatice sau a emisiei electromagnetice a uneia dintre componentele sistemului informatic.
Infracţiunea analizată prezintă două modalităţi normative, respectiv interceptarea unei transmisii de date
şi captarea emisiei electromagnetice radiante. Acestor modalităţi normative pot să le corespundă variate
modalităţi de fapt.
B. Sancţionare
Pentru ambele variante ale infracţiunii pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
*1) A se vedea prevederile Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal.
*2) V.V. Patriciu, Criptografia şi securitatea reţelelor de calculatoare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994, p.
22.
ART. 362
Alterarea integrităţii datelor informatice
Infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice este reglementată în Codul penal într-o singură
variantă tip. Astfel, constituie infracţiunea prevăzută de art. 362 fapta de a modifica, şterge sau deteriora
date informatice ori de a restricţiona accesul la aceste date, fără drept.
595
a) Obiectul juridic special. Este reprezentat de fascicolul de relaţii sociale care iau naştere în jurul
datelor şi informaţiilor stocate sau tranzitate în formă electronică. Interesul juridic protejat va fi acela al
proprietarului sau deţinătorului de drept al datelor informatice pentru ca acesta să fie în măsură să dispună
efectiv de respectivele informaţii.
b) Obiectul material. Constă în entităţile materiale numite date informatice. După cum am arătat*1),
acestea sunt formate dintr-un număr de biţi (prescurtare din limba engleză: binary digit), denumit octet (opt
biţi formează un octet). Sistemul binar foloseşte doar două cifre simbolice, „0” şi „1”, pentru reprezentarea
fizică a informaţiei, care, la nivelul de bază al sistemului de calcul, reprezintă variaţia controlată a tensiunii
energiei electrice transportată prin fire sau stocată în cip-ul de memorie, precum şi stările fizice denumite
empiric „magnetizat” ori „demagnetizat” când avem în vedere suporturi magnetice de stocare. La nivelul
utilizatorului, datele sunt reprezentate de caractere alfa-numerice şi semne speciale cu o anumită
însemnătate. Prin extensie, obiect material ar putea fi considerat şi mediul de stocare pe care se găsesc
datele informatice, respectiv hard-diskul-ul sistemului informatic vizat de acţiunea făptuitorului.
a) Subiectul activ. poate fi orice persoană fizică responsabilă penal*2). În general, după cum am mai
văzut, autorul este o persoană cu cunoştinţe în domeniul calculatoarelor sau al electronicii, deşi există şi
unele cazuri (mai rar însă) în care acest aspect nu are nicio relevanţă.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept a datelor şi informaţiilor care
constituie obiectul material al infracţiunii.
a) Elementul material. Se realizează prin mai multe acţiuni alternative de a modifica, şterge sau
deteriora date informatice, de a restricţiona accesul la aceste date fără autorizare.
datelor, mai ales în ceea ce priveşte capacitatea lor de a funcţiona în maniera prevăzută de persoana care
dispune de ele. Sunt deci excluse modificările, ştergerile etc. care nu au asemenea consecinţe, adică, spre
exemplu, care merg până la a perfecţiona programul sau datele din punct de vedere al finalităţii lor
subiective*3).
Modificarea constă în acţiunea făptuitorului de a introduce noi secvenţe sau de a şterge anumite porţiuni
ale datelor informatice, având ca rezultat noi date informatice, diferite de cele iniţiale şi neconforme cu
valoarea de adevăr pe care ar trebui acestea să le reprezinte.
Prin ştergere se înţelege acţiunea de eliminare în tot sau în parte a reprezentării binare a datelor
informatice vizate din medii de stocare tip hard-disk, CD, floppy-disk, memory-stick etc., ceea ce conduce
implicit la dispariţia respectivelor date.
Ştergerea de date echivalează oarecum cu distrugerea de obiecte materiale*4). Poate fi vorba însă şi de
distrugerea suportului de date, de supraimprimarea pe benzi, platane magnetice, discuri optice (tip CD-
RW), memorii flash etc. Ştergerea reprezentărilor binare înseamnă anularea valorilor de „0” şi „1”,
respectiv producerea de modificări asupra tensiunilor corespunzătoare.
Trebuie reţinut însă faptul că ştergerea datelor informatice nu înseamnă întotdeauna şi eliminarea lor
definitivă. Cel mai adesea, ştergerea de date este rezultatul unor comenzi software tip delete sau format. În
acel moment, datele – care sunt organizate în calculator sub formă de fişiere – vor continua să existe fizic
în mediile de stocare însă sistemul va trata respectivele locaţii drept „libere” pentru viitoare
supraimprimări. Astfel, până când sistemul nu va ocupa locaţiile respective cu alte informaţii, datele
iniţiale (presupuse şterse) vor putea fi recuperate. Deşi se crede că în urma comenzii format un disc
596
magnetic este „formatat”, iar datele imprimate sunt automat distruse, tehnic acest lucru se întâmplă abia
după executarea a şapte astfel de operaţiuni.
Deteriorarea înseamnă alterarea conţinutului binar al datelor informatice, prin inserţii controlate sau
aleatoare de secvenţe „0” şi „1” (octeţi), astfel încât noua secvenţă rezultată să nu mai poată avea un
corespondent logic în realitate.
Într-un sens mai grav, distrugerea de date poate fi rezultatul unor atingeri concrete ale unor instalaţii
informatice prin acte de terorism, acte specifice de sabotaj, elaborate sau foarte simple, precum şi ştergerea
de date cu magneţi sau prin inserarea de programe incidente, bombe logice etc. Din punct de vedere tehnic,
una dintre cele mai simple modalităţi de distrugere a datelor este plasarea unui magnet (destul de puternic)
în imediata vecinătate sau în contact cu un mediu de stocare electronic sau magnetic (platanele hard-disk-
ului, folia magnetică a floppy-disk-ului, chipul unei memorii flash etc.).
Există restricţionare a accesului atunci când autorul face să dispară datele fără ca ele să fie în fapt
şterse ca rezultat al operării unor instrucţiuni corespunzătoare. Datele nu mai sunt accesibile persoanelor
autorizate şi, în consecinţă, acestea nu se pot servi de ele.
Restricţionarea accesului la datele informatice este rezultatul uneia sau mai multor acţiuni exercitate de
către făptuitor asupra sistemelor de calcul sau mediilor de stocare, astfel încât utilizatorul de drept să nu le
mai poată regăsi în forma lor iniţială ori prin procedurile standard de operare a sistemelor de calcul. În
cazul restricţionării „fizice”, făptuitorul acţionează direct pentru blocarea accesului la resursele unui sistem
prin dezafectarea componentelor periferice gen tastatură sau mouse. În cazul restricţionării „logice”, spre
exemplu, făptuitorul poate modifica tabela de alocare a fişierelor FAT – File Allocation Table – o
componentă a sistemului de operare care alocă fiecărui fişier unul sau mai multe porţiuni pe suportul de
stocare prin menţionarea unor adrese corespunzătoare de regăsire.
Un exemplu actual de restricţionare îl reprezintă atacurile informatice la adresa paginilor web, care au ca
rezultat imposibilitatea de afişare a paginii sau chiar blocarea întregului site web, privând atât proprietarii
sau deţinătorii de drept, cât mai ales vizitatorii de conţinutul informaţional.
Cele mai periculoase instrumente care alterează datele informatice sunt însă programele tip Virus,
Vierme sau Cal Troian, care se reproduc şi se pun în lucru în alte programe ori fişiere de date ca programe
de distrugere.
Virusul de calculatoare este unul dintre cele mai comune riscuri la adresa securităţii reţelelor. Ca şi un
virus medical, un virus de calculator se extinde prin ataşarea la programe sănătoase (echivalentul celulelor
sănătoase). După infectarea unui sistem, virusul de calculator se ataşează de fiecare fişier executabil, fişier
obiect sau ambele, situate în sistemul unde se află virusul. Mai mult, unii viruşi infectează sectorul de boot
al unităţilor de disc, ceea ce înseamnă că infectează orice calculator care încarcă sistemul de operare de pe
discul respectiv, înainte de rularea oricărui alt program.
În esenţă, un virus este un program care infectează fişiere executabile sau fişiere obiect. Orice program
care se multiplică fără acordul utilizatorului este un virus. De obicei, un virus se ataşează la un fişier de aşa
natură încât virusul rulează în memorie sau în sistemul de operare de fiecare dată când sistemul execută
fişierul infectat. De asemenea, un virus care infectează fişiere executabile sau obiect va infecta sectorul de
boot al unităţii de disc şi fiecare dischetă introdusă în calculatorul infectat. Prin scrierea pe hard-disk
(HDD) şi pe dischete (FDD) se asigură faptul că virusul se va executa întotdeauna la pornirea
calculatorului.
Majoritatea viruşilor funcţionează prin autocopierea unor duplicate exacte pe fiecare fişier infectat. Cu
toate acestea, pe măsură ce programele antivirus au devenit mai răspândite şi mai eficiente, „creatorii” de
viruşi au răspuns prin noi lanţuri de viruşi care se modifică de la o copie la alta. După ce îşi alege un fişier
executabil pentru a-l infecta, virusul se autocopiază de pe hostul infectat pe fişierul executabil în vederea
infectării.
Calul Troian este un tip de aplicaţie nocivă care se ascunde în codul unui fişier non-executabil (de
exemplu, fişiere comprimate sau fişiere document) sau, în unele cazuri, chiar într-un fişier executabil
pentru a nu fi detectat de majoritatea programelor antivirus. El intră în execuţie numai după ce a trecut de
597
programul de detecţie antivirus. Deseori, caii troieni pot apare şi sub masca unor programe utile sau ca
fişiere bibliotecă în cadrul unui fişier arhivă comprimat. Sunt programe ostile, distrugătoare ale securităţii,
deghizate în ceva inofensiv, cum ar fi un program de liste de directoare, un program de arhivare, un joc sau
chiar un program de localizare şi distrugere a viruşilor”.
Un vierme (engl. Worm) produce căderea unui sistem prin crearea unui număr extrem de mare de copii
ale sale în memoria calculatorului şi eliminând toate programele din memorie. Deoarece viermele are
tendinţa să dezactiveze calculatorul infectat, hackerii construiesc în general aplicaţii de tip Worm care trec
de la calculatorul infectat la un altul, aflat în conexiune cu primul. Viermii se copiază pe alte calculatoare
folosind protocoale obişnuite. Reproducţia acestora la distanţă este importantă. Pentru a putea opera fără a
modifica programe host, viermii necesită sisteme de operare care furnizează facilităţi de execuţie la
distanţă, adică un sistem de operare care permite autoexecuţia automată a unui program din exterior.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca activitatea făptuitorului asupra datelor informatice să fi fost
executată (realizată) fără drept. Va fi considerat legitim actul prin care o persoană creează şi lansează în
execuţie un virus informatic ca parte a unui proiect de cercetare în domeniu, atât timp însă cât datele care
sunt afectate sunt de natură să servească exclusiv scopului didactic sau de cercetare aprobat şi sunt luate
măsuri care împiedică propagarea virusului spre alte sisteme informatice.
b) Urmarea imediată o constituie existenţa de date informatice alterate (modificate, şterse, distruse ori
de negăsit), care nu mai prezintă caracteristicile iniţiale (integritate şi disponibilitate) şi astfel nici
importanţa ori valoarea lor iniţială.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă asupra datelor informatice
trebuie să existe o legătură de cauzalitate, însă aceasta trebuie dovedită prin expertiză.
Infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice se comite, sub aspect subiectiv, cu intenţie
Practica judiciară ne arată însă că, în marea majoritate a cazurilor, autorul acţionează cu scopul de a
produce daune. Intenţia de a scoate dintr-un asemenea act un profit ilicit nu este necesară şi ea nu este
tipică acestei forme de comportament delictual. Este totuşi posibil să existe o motivaţie indirect lucrativă,
de exemplu, dorinţa de a face rău unui concurent. Daunele informatice sunt adesea motivate de dorinţa de
răzbunare a unui angajat al cărui contract de muncă a fost reziliat sau este pe cale de a fi. Motivaţiile
politice sau ideologice sunt şi ele caracteristice, spre exemplu, în actele teroriste. În fine, dorinţa de a atrage
atenţia publicului sau unor organizaţii nu este rară*5).
A. Forme
Infracţiunea se consideră consumată atunci când făptuitorul a modificat, şters sau deteriorat în vreun fel
datele dintr-un sistem informatic, a împiedicat accesul la aceste date de către deţinătorii de drept.
Infracţiunea analizată prezintă patru modalităţi normative în varianta tip, respectiv modificarea,
ştergerea, deteriorarea ori restricţionarea accesului la date informatice, cărora le corespund variate
modalităţi de fapt.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice este închisoarea de la unu la 5
ani.
598
*1) A se vedea Capitolul I, Secţiunea a II-a, pct. 2.1.
*2) Noul Cod penal prevede că subiect activ poate fi şi persoana juridică.
*3) I. Vasiu, L. Vasiu, Informatica juridică şi drept informatic, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2002, p. 160.
*4) Ibidem, p. 161.
*5) I. Vasiu, L. Vasiu, op. cit., p. 161.
ART. 363
Perturbarea funcţionării sistemelor informatice
Infracţiunea este prevăzută, într-o singură variantă tip.
Constituie varianta tip, potrivit art. 363, fapta de a perturba grav, fără drept, funcţionarea unui sistem
informatic, prin introducerea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin restricţionarea
accesului la date informatice.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care protejează buna funcţionare a sistemelor
informatice şi apără „inviolabilitatea domiciliului informatic”.
b) Obiectul material este reprezentat de datele informatice spre care se îndreaptă în primul rând atenţia
făptuitorului şi restul dispozitivelor sau ansamblului de dispozitive care compun un sistem informatic sau o
reţea informatică.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal, în sensul menţiunilor făcute până în
prezent.
Participaţia este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare ori complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept a sistemului informatic a cărui
funcţionare este perturbată.
a) Elementul material se realizează prin orice acţiune de a perturba grav funcţionarea unui sistem
informatic. Textul legal precizează şi modalităţile prin care se realizează elementul material al laturii
obiective, şi anume: introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea, precum şi
restricţionarea accesului la date informatice*1).
Introducerea de date informatice. Datele pot fi introduse în mod direct, de la tastatură, ori prin transfer
de pe un mijloc extern de stocare. De la tastatură (sau din mouse), atacatorul poate accesa anumite zone
rezervate ale echipamentului de calcul (cum ar fi: zona de BIOS – Basic Input Output System, care
controlează activitatea Unităţii Centrale de Prelucrare) sau ale sistemului său de operare. Datele greşite pot
afecta progresiv şi funcţionarea altor componente, mai ales în condiţiile unei reţele.
Poate fi cazul operatorului unui sistem informatic de control al activităţii unei hidrocentrale, care
introduce de la tastatură o serie de parametri ce sunt în mod greşit interpretaţi de programul sau aplicaţia de
bază, rezultatul fiind funcţionarea haotică a sistemului ori blocarea anumitor segmente de execuţie.
599
Transmiterea de date informatice se realizează de la distanţă, folosind facilităţile oferite de conectarea
sistemului vizat la o reţea informatică (de tip LAN – locală sau WAN – de largă utilizare) sau la internet.
Cel mai adesea, este vorba despre plasarea în sistemul informatic vizat de viruşi, viermi sau cai troieni.
Transmiterea se poate realiza prin:
– transferul (copierea) în sistemul informatic vizat de fişiere sau programe infectate de pe suporţi
externi;
– transmiterea de mesaje e-mail având ca ataşament fişiere infectate;
– descărcarea de fişiere sau programe purtătoare de cod maliţios din internet.
Deosebit de des întâlnit este cazul persoanei care, indiferent de motiv, trimite prin intermediul
internetului un număr mare de mesaje (fără încărcătură virală) către sistemul informatic al unei instituţii,
supra-aglomerând porturile de date şi blocând accesul acestuia în exterior.
Un astfel de exemplu este Denial of Service (DoS – refuzarea serviciului) în care o resursă de pe
internet, cum ar fi un server sau un site web, nu mai funcţionează corespunzător deoarece atacatorii
lansează un atac coordonat care supraîncarcă ţinta cu atât de multe solicitări false, încât sistemul nu mai
poate să le administreze şi colapsează. Cel mai comun tip de atac DoS are ca efect împiedicarea accesului
utilizatorilor de internet la un anumit site web, ceea ce poate avea ca rezultat pierderi financiare imense în
contextul unei organizaţii ale cărei afaceri depind de internet.
O altă modalitate prin care un atacator poate să preia controlul asupra unui sistem informatic sau să
introducă aplicaţii maliţioase este prin intermediul Codului Mobil. Acesta este o categorie de cod scris (în
limbajele Java, JavaScript şi ActiveX) şi încadrat într-un document tip HTML. Când browser-ul
utilizatorului încarcă pagina de web, codul mobil ascuns este descărcat şi executat de către browser.
Realitatea tehnologică actuală ne arată noi forme de atacuri informatice asupra sistemelor informatice şi
de comunicaţii, desfăşurate de entităţi virtuale ale căror caracteristici principale sunt: acumularea (luarea
sub control) de resurse informaţionale, mascarea sursei atacurilor şi concentrarea tuturor semnalelor
perturbatoare asupra unei ţinte. Un exemplu concret îl reprezintă reţelele roboţi sau botnet*2). O reţea
botnet reprezintă o colecţie de calculatoare (sisteme informatice) infectate şi aflate sub controlul automat al
unei maşini de calcul, denumită Bot Master, prin intermediul cărora asupra ţintei sunt efectuate: atacuri
informatice de tipul DoS, operaţiuni de scanare de porturi în vederea identificării de vulnerabilităţi,
transmiterea de mesaje spam, viruşi sau viermi, furt de date personale, financiare etc. Tehnic, Bot Masteru-
ul acţionează ca un centru de comandă-control, comunicând prin internet pe canale de tip iRC cu sistemele
infectate, pe care le controlează fără ştirea utilizatorilor lor legali. În mod evident, un Bot Master este
operat de o persoană, aceasta fiind cea care stabileşte, la nivel logic, modul de acumulare de noi resurse de
calcul prin infectare, operarea respectivei reţele virtuale şi parametrii de desfăşurare a atacurilor.
Condiţia de bază pentru ca operaţiunile enumerate mai sus să fie considerate fapte penale este acţionarea
fără drept. Va acţiona îndreptăţit, spre exemplu, persoana fizică sau juridică, care, în baza unui contract
specific încheiat cu proprietarul sau deţinătorul de drept al sistemului informatic, execută o operaţiune de
Ethical Hacking – Penetrare cu Acord – prin care se determină vulnerabilităţile sistemului şi se propun
mijloace adecvate de securitate, provocând o perturbare (chiar gravă) a funcţionării respectivului ansamblu
informatic.
b) Urmarea imediată constă în alterarea datelor informatice, creându-se prin aceasta o stare de pericol
asociată funcţionării defectuoase, haotice, de necontrolat a sistemului informatic în cauză, rezultând o
perturbare gravă a funcţionării sistemului. Prin perturbarea funcţionării unui sistem informatic se
înţelege alterarea totală sau parţială a parametrilor funcţionali ai acestuia, de natură să provoace un
dezechilibru temporar sau permanent. Spre exemplu: virusarea sistemului informatic de gestiune a
tranzacţiilor în cadrul unei burse de valori sau a celui de trafic aerian. Gravitatea perturbării este dată de
importanţa obiectivului social sau economic controlat prin intermediul sistemului informatic afectat, dar
mai ales de dimensiunea şi valoarea pagubelor materiale rezultate. Această perturbare poate avea conotaţii
puternice în plan social, economic, politic sau chiar militar, în funcţie de zona de interes în care activa
infrastructura IT respectivă.
600
c) Legătura de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă asupra datelor informatice
trebuie să existe o legătură de cauzalitate, însă aceasta trebuie dovedită (prin expertiză).
Infracţiunea de perturbare a funcţionării unui sistem informatic se poate comite cu intenţie directă sau
indirectă. Adesea, diferenţa dintre cele două forme de vinovăţie este dată de natura datelor introduse,
transmise, modificate, şterse, deteriorare sau supuse restricţionării. Spre exemplu, putem reţine intenţie
indirectă în cazul unui angajat al unei instituţii care, într-o pauză, trimite tuturor colegilor de serviciu o
glumă inofensivă sub forma unui mesaj de poştă electronică având ataşat un fişier de dimensiuni foarte
mari sau chiar un fişier infectat cu un virus. Tehnic vorbind, rezultatul unei astfel de acţiuni va fi cu
siguranţă o blocare temporară a serviciului de mesagerie internă şi deci o perturbare a funcţionării
serverului de poştă electronică al instituţiei, urmare prevăzută şi acceptată de angajat.
A. Forme
pregătitoare sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, cum ar fi: art. 360 – accesul ilegal la un
sistem informatic, art. 361 – interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice, ori art. 365 –
operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice.
Infracţiunea se consideră consumată atunci când sistemul informatic vizat dă primul semn de funcţionare
defectuoasă sau de blocare. Dacă această urmare nu se realizează, putem vorbi de acte pregătitoare
efectuate de făptuitor sau de săvârşirea altor infracţiuni (de exemplu, acces ilegal la un sistem informatic
ori alterarea integrităţii datelor informatice).
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de perturbare gravă, fără drept, a funcţionării unui sistem informatic este
*1) Cum modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice ori restricţionarea accesului la
aceste date constituie şi modalităţi de săvârşire a infracţiunii de alterare a integrităţii datelor informatice,
facem trimitere la explicaţiile date cu ocazia analizei acestei infracţiuni.
*2) Engl. roBOT NETwork – reţele de roboţi.
ART. 364
Transferul neautorizat de date informatice
Infracţiunea de transfer neautorizat de date informatice este reglementată în Codul penal într-o variantă
tip cu două ipoteze. Astfel, constituie infracţiunea prevăzută de art. 364 fapta de a transfera neautorizat
date dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice.
601
a) Obiectul juridic special. Este reprezentat de fascicolul de relaţii sociale care iau naştere în jurul
conceptelor de confidenţialitate şi de disponibilitate asociate datelor şi informaţiilor stocate sau tranzitate
în formă electronică*1). Interesul juridic protejat va fi şi acela al proprietarului sau deţinătorului de drept al
datelor informatice pentru ca acesta să poată dispune efectiv de respectivele informaţii, în sensul dorit de el
sau potrivit reglementărilor legale speciale.
b) Obiectul material. Constă în entităţile materiale numite date informatice (definite în cuprinsul art.
181 alin. (2) C. pen.).
a) Subiectul activ. poate fi orice persoană fizică responsabilă penal*2). În general, practica ne arată că
autorii deţin cunoştinţe în domeniul tehnologiei informaţiei, însă aceasta nu este o condiţie sine qua non.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept a datelor şi informaţiilor care
constituie obiectul material al infracţiunii.
a) Elementul material. Prin transfer se înţelege extragerea şi mutarea unei cantităţi de date
informatice*3) din mediul de stocare iniţial (discul dur al computerului sau serverului, discul extern, CD-
ul, memoria USB etc.) într-un alt mediu de stocare, similar sau compatibil, într-o anumită perioadă de timp.
Într-un sens mai larg, putem vorbi chiar şi de o transmisie a datelor, dintr-un sistem informatic în altul,
conectate într-o reţea sau la internet.
Tehnic, ne putem afla în două ipostaze ale „mutării” datelor, respectiv:
1. Copiere – atunci când cantitatea de date este duplicată, extrasă din suportul de stocare în care se
găseşte şi salvată (stocată) pe un alt suport, secvenţa de biţi vizată putând fi regăsită totuşi la aceeaşi adresă
fizică şi logică în mediul iniţial. În cazul transferului neautorizat prin copiere, caracteristica afectată a
datelor este confidenţialitatea.
2. Relocare – atunci când întreaga secvenţă de date vizată este recompusă pe un alt suport de stocare şi
nu se mai regăseşte la aceeaşi adresă fizică sau logică în mediul iniţial. În cazul transferului neautorizat
prin relocare, caracteristicile afectate ale datelor sunt: confidenţialitatea şi disponibilitatea.
Transfer de date, în sensul articolului analizat, avem şi în cazul în care făptuitorul imprimă informaţiile
pe o hârtie, întrucât realizează o transmisie de date informatice între sistem şi imprimantă, aceasta din urmă
efectuând conversia reprezentării binare în impulsuri electrice care comandă mai apoi cartuşului de
cerneală/toner să pulverizeze cantităţi micronice de soluţie pe foaia de hârtie.
În practică, circumstanţierea transferului neautorizat în funcţie de trăsăturile/caracteristicile afectate ale
datelor informatice este de natură să ajute la stabilirea gradului de pericol social al faptei şi chiar a
cuantumului pedepsei.
Transferul de date informatice suscită un interes aparte atât în doctrină, cât şi în practica judiciară,
întrucât modul său de manifestare este unul aparte. Într-o primă instanţă, apreciem că legalitatea sau
ilegalitatea transferului nu rezidă doar în natura datelor ce fac obiectul transferului, cât mai ales în dreptul
făptuitorului de a dispune de acestea. Spre exemplificare, putem imagina situaţia în care o persoană este
autorizată să proceseze date clasificate, potrivit legii, de nivel „strict secret”, însă comite infracţiunea de
transfer neautorizat de date informatice întrucât nu are permisiunea de a dispune de unele dintre acestea,
chiar clasificate „strict secret”, neîndeplinind principiul „nevoii de a cunoaşte”.
Într-un exemplu extrem de controversat, acela al descărcării (download) de filme sau muzică din sisteme
de distribuţie de tip File Sharing, apreciem că fapta persoanei care „extrage” un film în format digital din
zona de resurse partajate (zona de Share) pusă la dispoziţie de o altă persoană nu poate fi reţinută ca
transfer neautorizat de date informatice, întrucât, odată ce sunt prezenţi virtual într-un astfel de mediu
602
electronic de partajare, utilizatorii au acceptat punerea propriilor resurse informaţionale la dispoziţia
celorlalţi membri şi sunt de acord cu realizarea transferului bidirecţional de date informatice. În această
situaţie însă vor fi aplicabile mai degrabă prevederile Legii nr. 8/1996 actualizată privind protecţia
dreptului de autor şi a drepturilor conexe.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca activitatea făptuitorului asupra datelor informatice să fi fost
executată (realizată) neautorizat, adică fără drept. De reţinut că sintagma „fără drept” se referă doar la
acţiunea făptuitorului asupra datelor informatice în cauză, evidenţiind în ce măsură acesta are permisiunea
sau este autorizat să dispună de respectivele informaţii în sensul dorit de el. În ceea ce priveşte
interacţiunea acestuia cu sistemul informatic în care se află stocate datele informatice care fac obiectul
transferului, considerăm că sunt aplicabile mai degrabă prevederile art. 360 – accesul ilegal la un sistem
informatic. În situaţia în care datele informatice sunt protejate în mod expres şi de alte prevederi legale*4),
se va putea reţine concurs de infracţiuni în măsura în care respectivele norme au componente de natură
penală.
În practica judiciară există încă foarte multe dezbateri asupra subiectului descărcării (downloadării) de
opere protejate prin drepturi de autor (de exemplu, muzică sau filme) de pe servere specializate de File
Sharing. În opinia noastră, prin descărcarea unei astfel de opere protejate în computerul făptuitorului se
realizează în mod automat o copie a respectivului material audiovizual, ceea ce contravine prevederilor art.
142 din Legea nr. 8/1996, care sancţionează reproducerea neautorizată a unei opere protejate, însă, în
raport cu datele informatice care reprezintă codificarea digitală a operei, făptuitorul nu are nicio altă
restricţie legală, ceea ce conferă activităţii de transfer de date un caracter licit.
Pe de altă parte, transferul de date informatice trebuie privit ca o activitate biunivocă, adică diseminare –
extragere/copiere, motiv pentru care, în cazul în care o persoană încarcă pe un server (public) din internet
conţinut informaţional la care accesul este protejat/restricţionat prin lege, va exista infracţiunea de transfer
neautorizat de date dintr-un sistem informatic atât în sarcina acesteia (care a realizat upload-ul de date
informatice din locaţia iniţială), cât şi în sarcina celui care, mai apoi, extrage/copiază respectivele
informaţii din server.
Transferul neautorizat de date informatice dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice apare şi în
cazul Skimming-ului la un bancomat. Prin „citirea” benzii magnetice a cardurilor (cu ajutorul
dispozitivelor electronice artizanale tip „pisicuţă” camuflate în interfeţe de plastic care induc în eroare
utilizatorii legali), mai înainte ca respectivele carduri să intre în fanta de acceptare a bancomatelor,
făptuitorii realizează în fapt un transfer neautorizat al datelor informatice stocate pe pista nr. 2 a suprafeţei
magnetizate în memoria internă a micro-controllerelor (skimmere). Prin caracteristicile sale funcţionale, un
card bancar poate fi considerat fără dubiu drept mijloc de stocare a datelor informatice.
În ceea ce priveşte Skimming-ul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, prin Decizia nr. 15/2013*5),
că singura operaţiune aplicabilă este cea denumită generic operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe
informatice, sub forma prevăzută de art. 365 alin. (2) C. pen., respectiv deţinerea, fără drept, a unui
dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a unui cod de acces sau a altor date informatice
dintre cele prevăzute în alin. (1), în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360–364.
În acest caz, suntem de părere că soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este incompletă, întrucât nu
analizează toate aspectele legate de realitatea tehnică, precum şi de scopul urmărit de făptuitor. Astfel,
infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive şi programe informatice este o infracţiune mijloc,
îndreptată spre o infracţiune scop pe care instanţa nu o identifică în mod corespunzător în decizia sa, dar
care este evidentă, respectiv transferul neautorizat de date informatice dintr-un mijloc de stocare, prevăzută
de art. 364 C. pen.
Skimming-ul presupune cu necesitate ca situaţie premisă deţinerea unui dispozitiv (artizanal) de captare
a datelor de pe banda magnetică a cardurilor, iar încadrarea juridică este în dispoziţiile art. 365 alin. (2) C.
pen. Pentru captarea datelor de pe banda magnetică, trebuie ca acest dispozitiv să interacţioneze cu cardul,
astfel că este necesară montarea acestuia pe bancomat, în exteriorul acestuia. La introducerea cardului în
bancomat se realizează în întregime skimming-ul, pentru că în acest moment cardul interacţionează cu
603
dispozitivul artizanal, care procedează la copierea datelor, moment în care se realizează elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 364 alin. (2) C. pen., care se va reţine în concurs cu
infracţiunea prevăzută la art. 365 alin. (2) C. pen.
b) Urmarea imediată o constituie, pe de o parte, existenţa unui duplicat al datelor informatice vizate pe
un alt suport de stocare decât cel iniţial (fiind compromisă caracteristica de confidenţialitate), dar, pe de
altă parte, şi imposibilitatea utilizatorului legal de a mai dispune de datele relocate (fiind compromise atât
caracteristica de confidenţialitate, cât şi cea de disponibilitate).
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă în legătură cu noua locaţie
a datelor informatice vizate trebuie să existe o legătură de cauzalitate, însă aceasta trebuie dovedită prin
expertiză tehnică.
Infracţiunea de transfer neautorizat de date informatice se comite, sub aspect subiectiv, cu intenţie
Practica judiciară ne arată însă că, în marea majoritate a cazurilor, autorul acţionează cu scopul de a
produce
A. Forme
Infracţiunea se consideră consumată atunci când făptuitorul a reuşit transferul reprezentării binare a
datelor selectate dintr-un sistem informatic, eventual pe un mediu extern de stocare.
Interpretări diferite pot apare în ceea ce priveşte unitatea de infracţiuni. În opinia noastră, făptuitorul care
copiază pe o memorie USB personală date confidenţiale din calculatorul de la serviciu, pe care, ulterior, le
copiază mai departe în calculatorul personal de acasă, va fi vinovat de o singură infracţiune de transfer
neautorizat de date informatice (art. 364 C. pen.), chiar dacă, practic, avem de-a face cu un act de copiere-
extragere a datelor din computerul de serviciu pe memoria USB personală, iar mai apoi, nedefinit în timp,
şi cu alte acte de copiere-extragere a datelor duplicat din memoria USB în computerul personal, din acesta
pe un disc optic etc. Raţionamentul este că, ulterior primei extrageri/copieri, oricâte alte operaţiuni similare
vor fi efectuate de aceeaşi persoană asupra aceloraşi date, va exista doar o singură infracţiune simplă şi
nicidecum o infracţiune continuată.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice este închisoarea de la unu la 5
ani.
*1) Se mai foloseşte şi sintagma „format digital”.

*2) Noul Cod penal prevede că subiect activ poate fi şi persoana juridică.
*3) Exprimată în kilobytes – KB, megabytes – MB sau gigabytes – GB, unde 1 byte reprezintă opt biţi
„0” sau „1”.
*4) De exemplu: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 677/2001
pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a
acestor date, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate etc.
604
ART. 365
Operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice
Infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice este reglementată în Codul
penal în două variante tip.
Astfel, constituie infracţiunea prevăzută de art. 365 alin. (1) fapta persoanei care, fără drept, produce,
importă, distribuie sau pune la dispoziţie sub orice formă: a) dispozitive sau programe informatice
concepute sau adaptate în scopul comiterii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 360–364; b) parole,
coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total sau parţial la un sistem
informatic, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360–364.
De asemenea, constituie infracţiunea prevăzută de art. 365 alin. (2) deţinerea, fără drept, a unui
dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a unui cod de acces sau a altor date informatice dintre
cele prevăzute la alin. (1), în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360–364.
a) Obiectul juridic special. Este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la încrederea în datele,
dispozitivele şi programele informatice, în sensul utilizării corecte şi legale a acestora, precum şi în
desfăşurarea corectă şi legală a operaţiunilor comerciale în legătură cu acestea.
b) Obiectul material. În această categorie vor intra dispozitivele electronice ori programele special
create sau adaptate pentru a fi folosite ca mijloace pentru comiterea altor infracţiuni informatice, precum şi
datele informatice ce ţin de protecţia sistemului (parole, coduri de acces etc.).
a) Subiect activ poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. Practica a demonstrat că nu este
necesară o pregătire specială sau cunoştinţe avansate în domeniul electronicii sau tehnologiei informaţiei
pentru a ca o persoană să fie capabilă a realiza unele din actele ce compun elementul material al laturii
obiective a infracţiunii.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept a sistemului
informatic, susceptibil a i se aduce atingere prin săvârşirea faptelor incriminate, dar şi proprietarul ori
deţinătorul dreptului de autor pentru produsele hardware ori software modificate sau adaptate în scop
infracţional. Va fi subiect pasiv şi persoana fizică sau juridică deţinătoare de drept sau proprietară (nu
neapărat utilizator) a parolelor, codurilor de acces sau alte asemenea date informatice care au fost în mod
fraudulos utilizate pentru a permite accesul într-un sistem informatic.
a) Elementul material. Varianta tip a infracţiunii este reprezentată de acţiunea de a produce, importa,
distribui sau pune la dispoziţie, fără drept, de dispozitive ori programe informatice, de parole, coduri de
acces sau alte asemenea date informatice, special concepute sau adaptate ori care permit accesul total sau
parţial la un sistem informatic în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 360–364 C.
pen.
605
Producerea unui dispozitiv informatic constă în efectuarea unor activităţi de ordin tehnic prin care
anumite componente electronice sunt astfel îmbinate şi interconectate încât produsul obţinut să poată
interacţiona (direct sau de la distanţă) cu un sistem informatic sau să devină o parte integrantă a acestuia.
Spre exemplu, confecţionarea unui dispozitiv electronic cu ajutorul căruia pot fi interceptate transmisiile de
pachete de date într-o reţea de calculatoare.
Crearea (producerea) unui program informatic presupune elaborarea unei schiţe logice a programului în
funcţie de scopul urmărit şi transcrierea instrucţiunilor într-un limbaj de programare pentru a putea fi
„înţelese” şi ulterior executate de către sistemul informatic vizat. Un exemplu în acest sens poate fi
conceperea unui program care, pus în execuţie pe un computer, permite accesul unei persoane neautorizate
la resursele sale ori la întregul sistem informatic la care este conectat, prin efectuarea unei operaţiuni de
„identificare” a parolei ori codului de acces. Cele mai periculoase programe informatice sunt însă cele care
generează viruşi informatici, cai troieni sau „bombe logice”.
Parola, ca şi codul de acces, reprezintă o înşiruire cu lungime variabilă de cifre, litere şi semne speciale
rezultate în urma atingerii anumitor butoane ale tastaturii ori generate aleatoriu, prin aplicarea unui
algoritm matematic anumitor semnale electrice (sau de altă natură) în cadrul unui dispozitiv special fabricat
în acest sens. În mod figurat, parola şi codul de acces pot fi comparate cu „dinţii” unei chei. Cu ajutorul
acestora, din motive de securitate, deţinătorii sau utilizatorii de drept restricţionează accesul persoanelor
neautorizate la sistemele, dispozitivele sau programele informatice pe care le rulează sau gestionează.
Importul presupune totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin care se introduc în ţară
dispozitive, programe informatice, parole, coduri sau alte asemenea date, cu scopul menţionat în lege.
Distribuirea are aici sensul de repartizare, împărţire, diseminare (indiferent dacă este cu titlu oneros sau
nu) către alte persoane a respectivelor dispozitive, programe informatice, parole ori coduri de acces.
Prin punere la dispoziţie, legiuitorul a avut în vedere facilitarea, pe orice cale şi prin orice mijloc, a
accesului altor persoane la dispozitive, programe informatice, parole sau coduri de acces de tipul celor care
permit săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 360–364.
În varianta 2, legea încriminează şi deţinerea, fără drept, de astfel de dispozitive electronice, programe
informatice, parole, coduri de acces sau alte date informatice, în scopul săvârşirii unora dintre infracţiunile
prevăzute în art. 360–364.
În practica judiciară a fost recent soluţionat un recurs în interesul legii privind încadrarea juridică a
accesării unui bancomat prin montarea unor dispozitive autonome de citire a benzii magnetice În acest
sens, prin Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a stabilit, admiţând recursul în interesul legii formulat de Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că montarea la bancomat a
dispozitivelor autonome de citire a benzii magnetice a cardului autentic şi a codului PIN aferent acestuia
(skimmere, mini videocamere sau dispozitive tip tastatură falsă) constituie infracţiunea prevăzută de art. 46
alin. (2) din Legea nr. 161/2003 [art. 365 alin. (2) C. pen., în noua reglementare, s.n. – M.D.]. Strict în
ceea ce priveşte montarea dispozitivului pe bancomat, prevederile art. 365 alin. (2) sunt pertinente şi le
susţinem fără rezerve.
Infracţiunea are totuşi elementele caracteristice ale unei infracţiuni mijloc, întrucât scopul făptuitorului
este acela de a copia neautorizat datele informatice stocate pe banda magnetică a cardurilor, iar o cerinţă
esenţială este aceea ca dispozitivul să fie apt să îndeplinească, din punct de vedere tehnic, funcţia de
„transfer şi stocare de date” pentru care a fost conceput. Interesant este faptul că, după obţinerea, prin
copiere, a datelor de pe banda magnetică [faptă care se încadrează în prevederile art. 364 alin. (2) C. pen.],
făptuitorul se află din nou în condiţiile art. 365 alin. (2) C. pen., de această dată el fiind persoana care
deţine „un cod de acces” sau „alte asemenea date”, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute
la art. 360–364 C. pen., în fapt a unui acces ilegal la un sistem informatic, prin folosirea ulterioară, la
bancomat, a unui instrument de plată electronică falsificat şi a codului de acces aferent.
În condiţiile alin. (2) al art. 365, evidenţiem faptul că sintagma „fără drept” cu privire la deţinere a fost
utilizată de legiuitor în exces, întrucât caracterul ilicit al acţiunii rezultă foarte clar din textul legal, prin
606
aceea că dispozitivele, programele informatice, parolele, codurile de acces sau alte asemenea date sunt
deţinute în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360–364.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol, de ameninţare, la adresa datelor şi
sistemelor informatice. O persoană care a experimentat un astfel de eveniment va căpăta o anumită teamă
sau reticenţă în a mai folosi, de exemplu, programe informatice descărcate (ori achiziţionate) din internet
sau „obţinute” de la diverşi „prieteni”.
de cauzalitate, însă aceasta trebuie dovedită.
Infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice se comite, sub aspect
subiectiv, cu intenţie directă sau indirectă.
În decursul timpului au existat numeroase controverse în ceea ce priveşte legalitatea comercializării de
dispozitive sau de aplicaţii cu ajutorul cărora pot fi comise infracţiuni informatice, iar autorităţile au
manifestat o bună perioadă de timp o reticenţă inexplicabilă în investigarea şi combaterea acestui tip de
infracţiune.
În prezent, atât în ţara noastră, cât şi în lume, există o multitudine de persoane, fizice sau juridice, care,
direct sau prin intermediul unor site-uri web, graţie facilităţilor oferite de comerţul electronic, pun la
dispoziţie, vând, distribuie etc. produse de tip hardware şi software al căror principal scop l-ar reprezenta
„securitatea” clienţilor/cumpărătorilor.
Aparent, nimic nu poate conduce a priori la presupunerea existenţei unei activităţi infracţionale, mai ales
dacă reclamele asociate produselor sau descrierea tehnică a acestora au drept scop crearea unei „aure” de
legalitate. Mai mult, ca parte a procesului de vânzare-cumpărare (distribuire, punere la dispoziţie/primire
etc.), ofertantul atrage atenţia asupra faptului că „utilizatorul/cumpărătorul este singurul responsabil de
modul şi condiţiile de folosire a respectivelor produse”.
Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa, iar practica judiciară românească ne-a oferit suficiente exemple
semnificative. Complexitatea fenomenului solicită, în opinia noastră, o analiză juridică detaliată, în vederea
evaluării situaţiilor în care poate fi angajată răspunderea penală a diferitelor persoane care interacţionează
în acest context.
Să considerăm, spre exemplu, cazul în care ofertantul pune la dispoziţia (oferă, vinde etc.)
cumpărătorilor aplicaţii special concepute pentru a realiza monitorizarea unui sistem informatic sau
de comunicaţii. Vom avea două situaţii de fapt, cărora le pot corespunde mai multe variante de încadrare
juridică, astfel:
1. Odată achiziţionată, aplicaţia este folosită de cumpărător pentru uzul propriu, instalată în sistemul
informatic sau de comunicaţii propriu, în scopul de a proceda la supravegherea activităţii online a copiilor
săi. Notă: uz propriu poate însemna şi uzul în cadrul familiei, iar sistem informatic sau de comunicaţii
propriu poate însemna orice sistem informatic sau de comunicaţii deţinut legal (indiferent de titlu) şi
partajat în cadrul familiei.
1.a) în cazul în care cumpărătorul foloseşte aplicaţia pentru supravegherea activităţii online a copiilor în
vederea asigurării protecţiei acestora în spaţiul cibernetic, nu credem că se poate identifica o activitate
ilegală. Nici din partea cumpărătorului, nici din partea vânzătorului.
1.b) în cazul în care cumpărătorul instalează aplicaţia în sistemul informatic propriu, însă obţine ca
rezultat al monitorizării electronice coduri de acces, parole, discuţii pe chat, mesaje de poştă electronică
trimise/primite aparţinând, de exemplu, soţiei sale. În această situaţie, considerăm că există o activitate
infracţională, soţul putând fi acuzat de „interceptare ilegală a unei transmisii de date informatice” – art. 361
C. pen. (şi nu numai), în concurs real cu (dar nu limitat la) „violarea secretului corespondenţei” – art. 302
C. pen.
Cum achiziţionarea aplicaţiei nu este textual incriminată, pentru existenţa condiţiilor de aplicare a
prevederilor art. 365 alin. (2) C. pen. în ceea ce priveşte deţinerea de către cumpărător a eventualelor
607
parole, coduri de acces sau alte asemenea date interceptate prin utilizarea aplicaţiei, trebuie demonstrat că
acesta a acţionat în scopul săvârşirii infracţiunilor prevăzute la art. 360–364 C. pen.
În ceea ce îl priveşte pe ofertantul (vânzătorul) software-ului de monitorizare electronică, în practică au
existat controverse privind răspunderea penală a acestuia în cazul analizat. În opinia noastră, şi vânzătorul
este responsabil, întrucât, cunoscând detaliile tehnice şi făcând reclamă capabilităţilor aplicaţiei sau
dispozitivului oferit spre vânzare – notă: de a putea fi folosite în activităţi ilegale în legătură cu mijloace
de comunicaţii sau sisteme informatice) a prevăzut acest lucru şi a acceptat posibilitatea producerii unui
rezultat infracţional, existând în cazul său o vinovăţie sub forma intenţiei indirecte.
Opiniilor, potrivit cărora vânzătorul nu ar fi răspunzător, după exemplul persoanei care vinde un cuţit
într-un magazin de produse gospodăreşti iar, ulterior, respectivul cuţit este corp delict într-un caz de omor,
le sunt opozabile prevederile legale existente, care încriminează clar şi distinct punerea la dispoziţie,
distribuirea, vânzarea etc. de produse/instrumente/dispozitive etc. asupra cărora legiuitorul a dorit
exercitarea unui control adecvat. Spre exemplu, comercializarea de produse radioactive, anumite categorii
de armament, droguri, opere protejate de drepturi de autor etc. sunt domenii reglementate strict de către stat
prin norme penale corespunzătoare, aşa cum este şi cazul dispozitivelor sau aplicaţiilor informatice cu
ajutorul cărora pot fi comise infracţiuni informatice.
Aplicaţia (produsul, dispozitivul) de monitorizare este astfel prezentată (oferită) spre
vânzare/distribuţie/punere la dispoziţie etc. încât nu există niciun dubiu cu privire la scopul utilizării sale.
Exemplu: „(...) produsul instalat în telefonul mobil/sistemul informatic al persoanei vizate va oferi acces la
apelurile telefonice/mesajele scurte/mesajele de poştă electronică/mesajele chat etc. efectuate, transmise ori
primite de persoana vizată prin intermediul respectivului terminal de comunicaţii (...)”.
În această situaţie, existenţa vinovăţiei ofertantului (vânzătorului) unor astfel de produse este evidentă
(sub forma intenţiei directe) şi nu lasă loc interpretărilor, fiind aplicabile prevederile art. 365 alin. (1) C.
pen.
În general, dificultatea încadrării juridice folosind prevederile art. 365 C. pen. rezidă în două aspecte:
a) caracteristicile produsului vândut/distribuit/pus la dispoziţie etc. (adică acele trăsături care îl fac pe
acesta apt de a fi folosit în comiterea unei infracţiuni informatice, din categoria celor prevăzute de art. 360–
364 C. pen.;
b) modalitatea în care vânzătorul alege să îşi promoveze marfa (produsul), făcând astfel evidentă
diferenţa de prezentare a unui produs despre care au cunoştinţă doar persoanele avizate cu cea în care
cumpărătorii sunt „invitaţi” să achiziţioneze un anumit produs care „stimulează” comiterea de infracţiuni.
Ca o concluzie, putem afirma că vânzătorul comercializează dispozitivul sau aplicaţia informatică fără
drept dacă, odată achiziţionată, cu ajutorul acesteia, cumpărătorul realizează, fără drept: accesul într-un
sistem informatic, interceptarea unei transmisii de date informatice, alterarea integrităţii datelor
informatice, perturbarea funcţionării unui sistem informatic ori transferul de date informatice dintr-un
sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a datelor.
Infracţiunea prevăzută la alin. (2), respectiv deţinerea de dispozitive, programe informatice, parole,
coduri de acces sau alte asemenea date este susceptibilă a fi comisă numai cu intenţie directă calificată prin
scop (acela de a săvârşi una dintre infracţiunile prevăzute la art. 360–364 C. pen.).
A. Forme
Anumite acte pregătitoare sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, cum ar fi art. 360 – accesul
ilegal la un sistem informatic, art. 361 – interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice ori art.
364 – transferul neautorizat de date informatice, chiar dacă acestea sunt menţionate de legiuitor ca fiind
chiar infracţiunile pentru a căror comitere ulterioară făptuitorul realizează una dintre operaţiunile ilegale
descrise prin art. 365 în legătură cu dispozitive sau programe informatice.
608
Infracţiunea se consideră consumată în momentul producerii, comercializării, importului, distribuirii,
punerii la dispoziţie, fără drept, a unui dispozitiv, program informatic, parolă, cod de acces, special adaptat
sau conceput ori care permite accesul total sau parţial la un sistem informatic, în scopul săvârşirii
infracţiunilor mai sus menţionate. De asemenea, infracţiunea va fi consumată în momentul în care
făptuitorul a primit, depozitează sau stochează un dispozitiv, un program informatic, o parolă, un cod de
acces sau alte asemenea date având în vedere să comită una dintre infracţiunile prevăzute la art. 360–364
C. pen.
Săvârşirea faptelor incriminate în art. 365 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2), cu aceeaşi ocazie şi în mod
neîntrerupt, realizează conţinutul constitutiv al unei singure infracţiuni (constituie o unitate naturală de
infracţiune)*1).
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice, în condiţiile
art. 365 alin. (1) C. pen., este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, în timp ce pentru aceeaşi
infracţiune comisă în condiţiile art. 365 alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
*1) A se vedea M. Dobrinoiu, în V. Dobrinoiu ş.a., op. cit., p. 541.
ART. 366
În cazul Capitolului VI „Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice”,

legiuitorul a optat pentru incriminarea tentativei la toate infracţiunile prevăzute în respectiva secţiune.
TITLUL VIII
Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
ART. 367
Constituirea unui grup infracţional organizat
COMENTARIU (Conf. univ. dr. Costică Păun)
Infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 din noul Cod penal
este reglementată într-o variantă tip, o variantă agravată, o variantă care prevede incidenţa concursului de
infracţiuni, o cauză de nepedepsire şi o cauză de reducere a pedepsei. De asemenea, prin textul de
incriminare, în alineatul ultim, legiuitorul defineşte grupul criminal organizat.
Varianta tip sancţionează iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau
sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup [alin. (1)].
În varianta agravată fapta se pedepseşte mai aspru dacă infracţiunea care intră în scopul grupului
infracţional organizat este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai
mare de 10 ani [alin. (2)].
Conform alin. (3), dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei
infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Cauza de nepedepsire conform căreia nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în
alin. (1) şi alin. (2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost
609
descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului [alin.
(4)] este adoptată de legiuitor în scopul determinării unora dintre membrii grupului infracţional organizat
de a se „pocăi” şi a scăpa astfel de sancţiunea penală.
Aplicarea acestei cauze de nepedepsire este posibilă doar dacă se îndeplinesc, cumulativ, trei condiţii:
– grupul infracţional să nu fi fost descoperit de autorităţi;
– grupul să nu fi trecut la săvârşirea infracţiunilor care fac obiectul planului infracţional;
– persoana să denunţe autorităţilor fapta de constituire a grupului.
Cauza de reducere a pedepsei la jumătate este incidentă dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele
prevăzute în alin. (1)–(3) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la
răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat [alin. (5)].
În ultimul alineat (6), legiuitorul defineşte grupul criminal organizat ca fiind grupul structurat, format
din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod
coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de constituire a unui grup criminal organizat are ca obiect
juridic special relaţiile sociale privind convieţuirea socială, ordinea şi liniştea publică afectate grav prin
crearea asocierilor criminale. În cazul în care grupul criminal organizat pune în aplicare programul său
infracţional, apare un obiect juridic secundar care constă în relaţiile sociale care constituie obiectul juridic
al infracţiunilor care constituie scopul asocierii.
Un aspect nou în această materie este determinat de faptul că legiuitorul a decis să nu mai reglementeze
distinct infracţiunea de complot, urmând ca aceasta să cadă sub incidenţa art. 367 C. pen. Într-o asemenea
situaţie, complotul fiind o infracţiune contra securităţii statului, ar trebui să considerăm că infracţiunea
prevăzută de art. 367 C. pen. are un obiect juridic complex. Deşi din punct de vedere teoretic o asemenea
apreciere este justificată, credem că titlul capitolului, respectiv „Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice”
ne obligă să considerăm că obiectul juridic al infracţiunii este constituit din relaţiile sociale privind
convieţuirea socială. Obiectul juridic secundar însă ar putea fi format din relaţiile sociale privind
securitatea naţională dacă grupul criminal organizat va include în programul său ilicit şi va trece la
săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în Titlul X.
b) Obiectul material. Infracţiunea prevăzută de art. 367 C. pen. nu are obiect material întrucât acţiunea
care constituie elementul material al faptei nu este îndreptată asupra unui obiect.
a) Subiectul activ al infracţiunii pe care o analizăm este nedeterminat. În ipoteza normativă a
constituirii, subiecţii infracţiunii vor avea calitatea de coautori (pluralitate constituită). În variantele
iniţierii, aderării şi sprijinirii este posibil ca subiect activ să fie o singură persoană.
Existenţa socială a grupului criminal organizat reprezintă o realitate obiectivă, care priveşte fapta
materială săvârşită în comun de subiecţii activi şi din această constatare decurg unele consecinţe juridice:
– toţi făptuitorii vor răspunde penal pentru fapta la comiterea căreia au contribuit obiectiv şi subiectiv.
Rezultatul socialmente periculos al faptei penale le este deopotrivă imputabil, deoarece fiecare în parte şi
toţi la un loc au contribuit la producerea lui. Împrejurarea că uneori legea penală prevede diferenţieri de
pedeapsă ori că o asemenea diferenţiere se face de judecător cu prilejul aplicării pedepsei, nu infirmă ideea
că temeiul pedepsei rămâne, pentru toţi infractorii implicaţi în pluralitate, acelaşi;
– dacă, în ipoteza judecării unei pluralităţi constituite de infractori, instanţa de judecată pronunţă o hotărâre
prin care se constată că, pentru unul dintre făptuitori, in rem, fapta penală nu există, de această hotărâre
profită toţi făptuitorii, pentru că, obiectiv, fapta fiind indivizibilă, aceasta nu poate fi declarată inexistentă
pentru un făptuitor şi existentă pentru ceilalţi. La fel, oricare altă instituţie penală ale cărei efecte operează
610
in rem, în măsura în care este incidentă în raport cu fapta penală săvârşită de o pluralitate de infractori, va
produce efecte identice în raport cu toţi făptuitorii.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este societatea întregul său, respectiv statul ca titular al valorilor
sociale ocrotite de lege.
a) Elementul material al infracţiunii de constituire a unui grup criminal organizat se poate realiza prin
una dintre următoarele modalităţi normative: iniţiere, constituire, aderare sau sprijinirea, sub orice formă,
a unui astfel de grup.
Prin iniţiere se înţelege punerea în aplicare a planului de organizare a unui grup infracţional. Aceasta
presupune planificarea acţiunii şi contactarea unor persoane care trebuie convinse de avantajele pe care le
poate produce activitatea ilicită concertată într-un domeniu profitabil sau care să determine o consecinţă
politică dezirabilă.
Apreciem că varianta acestei modalităţi normative reprezintă un exces de reglementare deoarece
sancţionarea efectivă a iniţiatorului va fi posibilă doar dacă acţiunile acestuia ar conduce la constituirea
grupului şi ar avea sens dacă iniţiatorul ar fi pedepsit mai sever. Convenţia internaţională se referă la
„înţelegerea” (agreeing – engl., s’entendre – fr.) dintre persoane pentru a săvârşi infracţiuni grave în grup
criminal organizat şi cu scopurile precizate, şi nu la simpla iniţiere, care, de altfel, poate să nu fie urmată de
constituirea grupului, legea română nefăcând vreo precizare discriminatorie în acest sens.
Acţiunea de constituire presupune asocierea efectivă a trei sau mai multe persoane, prin acord de voinţă
(chiar tacit), pentru a organiza un grup care să pregătească şi să pună în aplicare planurile săvârşirii uneia
sau mai multor infracţiuni. Pentru a fi considerat grup criminal constituit, este necesar un număr minim de
membri (trei) cu un minim de organizare (reguli de funcţionare, stabilirea unei ierarhii, repartizarea
rolurilor şi a responsabilităţilor etc.), stabilitate în timp şi proiectarea unui program infracţional.
Aderarea presupune solicitarea unei persoane de a face parte dintr-un grup criminal organizat care deja
există. Nu este necesar ca persoana în cauză să-i cunoască pe toţi membrii grupului şi nici să participe la un
ritual de iniţiere. Pentru existenţa aderării este necesar ca solicitarea să fie acceptată de liderii grupului.
Sprijinirea sub orice formă a grupului infracţional organizat presupune ajutorul pe care o persoană care,
deşi nu face parte din grup, îl acordă membrilor acestuia.
Diviziunea muncii în cadrul grupurilor criminale ridică probleme teoriei şi practicii dreptului penal mai
ales cu privire la tratamentul penal al liderilor asociaţiilor care planifică, pregătesc şi decid săvârşirea
faptelor ilicite care constituie scopul asocierii, dar executarea nemijlocită a acestora revine membrilor de
rând.
Problema alăturării participaţiei penale la pluralitatea constituită de infractori prezintă un interes real,
atât din punct de vedere doctrinar, cât şi din punctul de vedere al înfăptuirii justiţiei penale. Ştiinţa
dreptului penal admite ca la o pluralitate constituită să se alăture o pluralitate ocazională*1). Subliniind
diversitatea rolurilor asociaţilor şi practica judiciară a acceptat posibilitatea existenţei pluralităţii ocazionale
alături de cea necesară*2). Astfel, în această materie, teza posibilităţii de a configura „concursul extern” la
infracţiunile de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 416 C. pen. it.) şi asociere de tip mafiot (art.
416 bis C. pen. it.) este clar formulată de jurisprudenţa italiană:
„Cu privire la infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, întrucât prezintă relevanţă
conduita individuală, este necesară existenţa pactum sceleris cu referire la organizaţia criminală şi affectio
societatis cu privire la conştiinţa şi voinţa subiectului de a face parte dintr-o asociaţie interzisă. Este deci
pedepsibil ca membru al organizaţiei acela care prestează adeziunea şi contribuie la activitatea organizaţiei
chiar şi pentru o perioadă limitată de timp.
Răspunde însă cu titlu de participant extern la fapta asociativă subiectul care, nefăcând parte din
structura organică a organizaţiei, s-a limitat la prestaţii ocazionale cu semnificaţie cauzală pentru
611
realizarea scopului acesteia, ori pentru menţinerea structurii asociative, fiind conştient de existenţa
structurii asociative şi de contribuţia sa în favoarea acesteia”*3).
Unii dintre autori consideră că, în condiţiile în care o persoană nu doreşte să facă parte dintr-o
organizaţie criminală, ea nu poate fi tratată în calitate de membru al acelei organizaţii chiar dacă, în
anumite împrejurări, s-a aflat în legătură cu membrii grupului criminal şi chiar i-a ajutat într-un fel sau
altul, dând curs cererilor acestora. De exemplu, un arhitect sau un inginer constructor, la solicitarea unei
persoane despre care ştie că este membrul unei organizaţii criminale, îi furnizează planurile unei clădiri pe
care a proiectat-o sau a construit-o. Se pune problema dacă, în cazul în care grupul criminal este descoperit
(chiar mai înainte de a săvârşi spargerea acelei clădiri), iar planurile sunt găsite, arhitectul sau inginerul
constructor ar putea fi acuzaţi, pe lângă infracţiunea de divulgare a secretului profesional şi pentru
infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni sau numai pentru complicitate la această
infracţiune. Răspunsul dominant va fi negativ, deoarece persoanele în cauză nu au acţionat cum anima
socii, ci din cu totul alte motive (din cupiditate, din ură etc.). Opinia contrară va încerca să demonstreze că
prin acţiunile sale, făptuitorul a contribuit în mod semnificativ la pregătirea unei infracţiuni-scop şi, pe cale
indirectă, la întărirea grupului criminal, deci a participat la viaţa de organizaţie a grupului. Din acest motiv
el trebuie să fie judecat ca autor, şi nu complice la infracţiunea de asociere criminală. În mod asemănător
trebuie pusă problema în materia relaţiilor clientelare dintre crima organizată şi politicieni sau oameni de
afaceri, relaţii în legătură cu care se exprimă opinia că ar trebui judecate în interiorul, şi nu în exteriorul
normelor de incriminare respective*4).
În reglementarea şi jurisprudenţa italiană, participaţia penală la pluralitatea constituită poate fi întâlnită
în două ipoteze*5):
– instigare sau complicitate la infracţiunea de asociere;
– coautorat, instigare sau complicitate la infracţiunea care intră în scopul asocierii.
În prima ipoteză, care vizează formarea, organizarea şi sprijinirea grupului criminal, instigarea la
iniţierea constituirii asociaţiei este pedepsibilă dacă a fost urmată de executare şi dacă executarea (în
modalitatea iniţierii) a avut ca rezultat constituirea grupului criminal. Instigarea la aderarea sau la
sprijinirea acesteia sunt, de asemenea, pedepsibile, cu precizarea că nu în toate normele de incriminare a
infracţiunilor asociative sprijinirea reprezintă o modalitate de existenţă a infracţiunii, fiind tratată ca o
formă a complicităţii (participaţie penală la pluralitatea constituită). În consecinţă, complicitatea la
infracţiunea de asociere este şi ea posibilă, atât în modalitatea complicităţii morale (de exemplu,
promisiunea de tăinuire sau favorizare în cazul legislaţiilor penale care nu le incriminează ca infracţiuni
distincte), cât şi a complicităţii materiale (de exemplu, furnizarea de sprijin logistic).
În cea de-a doua ipoteză, care ia în considerare sprijinirea programului criminal, participaţia penală
alături de pluralitatea constituită la săvârşirea unei anumite infracţiuni pare a fi mai uşor de decelat şi, în
consecinţă, nu mai este percepută ca un faptă care disimulează affectio societatis*6). De exemplu,
infracţiunea de spălare a banilor (acolo unde fapta este incriminată) este săvârşită nu numai de către liderii
organizaţiilor criminale, dar şi de o serie de funcţionari din sistemul financiar-bancar. Aceştia din urmă, în
scopul obţinerii de profituri ilicite, caută conexiuni în mediile infracţionale, instigă la săvârşirea
infracţiunii, oferă sprijin sub forma consultaţiilor şi documentaţiilor de specialitate şi finalizează (consumă)
fapta de reconversie a produsului ilicit al crimei. Un astfel de funcţionar poate participa – în calitate de
autor, instigator sau complice – la numeroase fapte de această natură, în favoarea unor asociaţii criminale
diferite, fără a deveni membru al uneia dintre ele.
b) Urmarea imediată în cazul infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat constă
întotdeauna într-o stare de pericol pentru autoritatea statului.
c) Raportul de cauzalitate la infracţiunea analizată rezultă din însăşi activitatea de constituire a
grupului infracţional organizat (ex re).
612
Infracţiunea de constituire a unui grup criminal organizat se comite cu intenţie. Astfel, dacă în privinţa
iniţiatorilor şi organizatorilor pluralităţii constituite de infractori este de presupus că au acţionat numai cu
intenţie directă, în cazul persoanelor care sprijină grupul considerăm că este acceptabilă şi intenţia
indirectă.
Dacă făptuitorul care a participat la o infracţiune-scop nu cunoştea natura asocierii, acesta nu va putea fi
condamnat în conformitate cu prevederile art. 367 C. pen.
Mobilul infracţiunii vizează întărirea încrederii membrilor prin exploatarea forţei organizate a grupului
infracţional.
Scopul este acela de a obţine, pe calea asocierii, avantaje ilicite care pot fi materiale sau/şi politice.
A. Forme
Consumarea infracţiunii are loc în momentul comiterii acţiunii care reprezintă modalitatea normativă de
săvârşire a infracţiunii (iniţiere, constituire, aderare sau sprijinire) neinteresând dacă scopul a fost realizat
sau nu.
Infracţiunea este continuă, iar epuizarea acesteia se produce, de regulă, prin arestarea şi condamnarea
membrilor grupului infracţional. Ipotetic, putem considera ca moment posibil al epuizării, decizia comună
a membrilor grupului de a înceta existenţa asocierii ilicite.
B. Sancţionare
În actuala reglementare, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat se sancţionează, în
varianta tip cu închisoare de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar în varianta agravată
cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Legea prevede o cauză de nepedepsire [alin. (4)] şi o cauză de înjumătăţire a pedepsei [alin. (5)].
*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 181 şi 188; C. Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol. I,
Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p. 188; V. Manzini, Trattato di diritto penale
italiano, vol. VI, Torino, 1983, p. 208; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale, Parte generale, ed. a 3-a,
Ed. Zanichelli, Bologna, 1995, p. 454–478; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale, Parte speciale, ed. a 2-
a, Ed. Zanichelli, Bologna, 1997, p. 475; F. Mantovani, Diritto penale, Parte generale, ed. a 3-a, CEDAM,
Milano, 1992, p. 509–557.
*2) Cassazione Sezioni Unite, Decizia nr. 16 din 28 decembrie 1994, citată de L. Delpino, Diritto
Penale, Parte speciale, ed. a 9-a, complet revizuită şi actualizată, Ed. Esselibri-Simone, Napoli, 1996, p.
357.
*3) Cassazione Sezioni Unite, Decizia din 8 ianuarie 1993, citată de G. Turone, Il delitto di associazione
mafiosa, Ed. Giuffre, Milano, 1995, p. 330.
*4) R. Sciarrone, Il rapporto tra le mafia e imprenditorialita in un’area della Calabria, în Quaderni di
sociologia, vol. XXXVII, 1993, nr. 5, p. 68, citat de Turone, op. cit., p. 331 şi urm.
*5) Această separare este analizată mai ales de autorii italieni, care fac distincţie între sprijinirea
grupului criminal, sprijinirea programului criminal şi sprijinirea săvârşirii unei anumite infracţiuni cuprinse
în programul criminal (de exemplu: G. Turone, op. cit., cap. IX, p. 327–366; G. Fiandaca, La contiguità
mafiosa degli imprenditori tra rilevanza penale e stereotipo criminale, în Foro italico, II/1991, p. 475.
*6) G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale, Parte generale..., op. cit., p. 468–479.
ART. 368
613
Instigarea publică
Infracţiunea de instigare publică este prevăzută în art. 368 C. pen. într-o variantă normativă tip şi o
În varianta tip, se sancţionează fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace,
să săvârşească infracţiuni [alin. (1)].
În varianta agravată, potrivit alin. (2), sancţiunea penală este mai aspră dacă fapta prevăzută în alin. (1)
este comisă de un funcţionar public.
În ambele variante, pedeapsa nu poate fi mai mare decât aceea prevăzută de legea penală pentru
infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale privind convieţuirea
socială, ordinea şi liniştea publică afectate de climatul tensionat determinat de instigarea la săvârşirea de
fapte penale.
b) Obiectul material. Întrucât activitatea făptuitorului nu se răsfrânge asupra unor valori materiale
infracţiunea nu are obiect material. Obiectele folosite în scopul realizării faptei de instigare reprezintă
mijloace, şi nu obiect material al infracţiunii.
a) Subiectul activ. În varianta tip, fapta poate fi săvârşită de orice persoană care răspunde penal.
În varianta agravată [alin. (2)], subiect activ poate fi numai un funcţionar public*1) care săvârşeşte fapta
prevăzută în alin. (1).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate. Coautorii
efectuează împreună acţiunea de instigare (de exemplu, participanţii la o manifestaţie împotriva unui partid
politic). Instigator este acela care determină o altă persoană să îndemne publicul la comiterea de infracţiuni.
Complice este acela care, în orice mod, îl ajută pe făptuitor să săvârşească infracţiunea.
b) Subiect pasiv al infracţiunii este statul.
a) Elementul material constă în acţiunea de îndemnare a publicului la săvârşirea unor infracţiuni.
Îndemnul presupune transmiterea cu hotărâre, prin orice mijloace de comunicare în masă, către public, a
unui sfat care se cere a fi urmat. Nu este o simplă sugestie, eventual în glumă, ci un sfat argumentat,
orientat către adoptarea de către public a hotărârii de a săvârşi faptele ilicite la care s-a instigat.
Conform unei opinii*2), îndemnul înseamnă mai puţin decât o determinare. Această opinie este numai
parţial adevărată deoarece îndemnul are un scop precis şi anume determinarea publicului la săvârşirea unor
fapte ilicite. Fără acest scop, îndemnul nu ar avea sens. Este adevărat că îndemnul poate să nu determine,
cu necesitate, adoptarea unei conduite ilicite, dar o astfel de opţiune este posibilă şi este dorită de instigator.
De altfel, în alin. (3), legiuitorul a luat în considerare această posibilitate, sancţionând instigatorul cu
pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea la săvârşirea căreia a instigat, dacă aceasta a fost comisă.
Prin public se înţelege un număr nedeterminat de persoane cărora le este adresat îndemnul. Această
definire este valabilă doar dacă îndemnul este realizat prin mijloace de comunicare în masă. În cazul
614
transmiterii prin viu grai, în cadrul întrunirilor publice, este de presupus că instigatorul cunoaşte măcar o
parte dintre participanţi. Astfel, un lider (sindical, politic, religios etc.) care transmite un mesaj ilicit de
acest tip, cunoaşte un număr de participanţi.
Îndemnul trebuie să vizeze săvârşirea de infracţiuni care pot fi individualizate sau generice. De
asemenea, îndemnul trebuie să fie explicit, şi nu implicit*3).
Incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă în public, constituie o infracţiune distinctă [art.
438 alin. (4) C. pen.].
b) Urmarea imediată. Infracţiunea de instigare publică este o infracţiune de pericol întrucât se creează o
ameninţare pentru ordinea de drept.
Infracţiunea există independent de săvârşirea unei fapte penale la care s-a instigat. Dacă fapta de
instigare publică a avut ca urmare săvârşirea infracţiunii la care s-a instigat, ea devine instigare la acea
infracţiune. Astfel, art. 368 alin. (3) C. pen. prevede că, dacă fapta de instigare publică a avut ca urmare
săvârşirea infracţiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate dintre urmarea periculoasă şi activitatea incriminată
rezultă din săvârşirea infracţiunii (ex re).
Infracţiunea de instigare publică se săvârşeşte cu intenţie.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile dar nu sunt sancţionate penal. Infracţiunea se consumă
atunci când îndemnul ajunge la cunoştinţa publicului.
În alin. (3) este prevăzută o situaţie specială care transformă instigarea publică într-un act de participaţie
penală dacă a fost urmată de comiterea infracţiunii.
B. Sancţionare
În varianta tip prevăzută de alin. (1) al art. 368 C. pen., infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3
Conform legii [alin. (1)], dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care a instigat este mai
mică decât cea prevăzută de art. 368 alin. (1) C. pen., sancţiunea aplicată făptuitorului pentru instigarea
publică nu poate depăşi această pedeapsă.
De asemenea, dacă instigarea publică a avut ca rezultat săvârşirea infracţiunii la care s-a instigat,
pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune [alin. (3)]. În consecinţă, pedeapsa aplicată
făptuitorului poate fi mai mare sau mai mică decât cea prevăzută de art. 368 alin. (1) C. pen.
Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită de un funcţionar public pedeapsa este închisoarea de la
unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
*1) A se vedea comentariile la art. 175 C. pen.

*3) Un mesaj implicit a fost prezentat în Piaţa Universităţii, în anul 1990, când pe un afiş scria: Codul
penal a fost abrogat.
ART. 369
Incitarea la ură sau discriminare

615
Infracţiunea este prevăzută în art. 369 C. pen. într-o singură variantă normativă, respectiv incitarea
publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind convieţuirea bazată pe respect reciproc
între membrii societăţii, relaţii care pot fi afectate de discriminare şi ură.
Discriminarea este considerată ca un factor criminogen important fiind asociată cu prejudecata. O
asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale
relevante, cu o importanţă aparte în determinarea comportamentului infracţional.
Discriminarea reprezintă refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspiraţiile sale. Ea se poate
exercita la diferite niveluri: al claselor sociale, al sexelor, al apartenenţei religioase, al grupurilor etnice, al
instruirii, al participării la activităţi sociale, al emigrării etc. Aceste preferinţe diverse nasc prejudecăţi,
atitudini negative cu privire la ansamblul grupurilor minoritare.
Discriminările pot avea loc şi în lipsa prejudecăţilor. Astfel, o persoană care nu admite prejudecăţile se
va conforma totuşi cutumelor discriminatorii care se manifestă în societate. Intensitatea discriminărilor
depinde de criterii economice, sociale şi politice şi culturale. Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare
care, de regulă, declanşează porniri agresive, precum şi dorinţe puternice de revanşă din partea celor care
se consideră discriminaţi.
Actele de discriminare pot perturba grav relaţiile dintre cetăţeni întrucât afectează relaţiile sociale care
trebuie să se întemeieze pe respect reciproc.
b) Obiectul material. Infracţiunea analizată nu are obiect material.
a) Subiectul activ. Norma de incriminare nu cere nicio calitate pentru subiectul activ. În consecinţă,
această infracţiune poate fi săvârşită de orice persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale.
b) Subiectul pasiv principal este statul, iar subiectul pasiv adiacent este reprezentat de persoanele
împotriva cărora s-a desfăşurat activitatea infracţională.
a) Elementul material. Infracţiunea de incitare la ură sau discriminare se săvârşeşte printr-o acţiune de
instigare prin determinarea ori încurajarea manifestării urii sau atitudinilor discriminatorii împotriva unei
categorii de persoane*1) prin care se urmăreşte crearea sau amplificarea sentimentelor de adversitate şi
intoleranţă.
Nu constituie incitare la ură sau discriminare manifestarea unei atitudini critice, dezaprobarea faţă de
greşelile sau atitudinile inacceptabile ale unor reprezentanţi ai unei minorităţi (de exemplu, faţă de
suporterii violenţi ai echipelor de fotbal).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca incitarea la ură sau discriminare să se raporteze explicit la o
categorie de persoane. Elementul material se poate realiza indiferent dacă activitatea ilicită are loc în
public, ori în alte condiţii. Esenţial este ca fapta să ajungă la cunoştinţa publicului.
Infracţiunea de incitare la ură sau discriminare trebuie deosebită de instigarea publică, prevăzută de art.
368 C. pen., întrucât, în cazul instigării publice, activitatea de instigare se referă la fapte care constituie
infracţiuni, iar în cazul incitării la ură sau discriminare, fapta de a urî sau discrimina o persoană nu
616
constituie prin ea însăşi o infracţiune [cu excepţia faptei prevăzute în art. 297 alin. (2) C. pen., când fapta
este săvârşită de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu].
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile de convieţuire socială care
trebuie să se stabilească pe respect reciproc şi bună înţelegere între cetăţeni.
c) Raportul de cauzalitate rezultă, de regulă, din săvârşirea acţiunii incriminate.
Infracţiunea de instigare la discriminare se comite cu intenţie. Stabilirea mobilului sau scopului săvârşirii
infracţiunii prezintă importanţă numai sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicabile.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care incitarea la ură sau discriminare ajunge la cunoştinţa
publicului. Fapta poate prezenta caracter continuat, existând în acest caz un moment al epuizării, acela al
săvârşirii ultimei acţiuni de incitare la ură sau discriminare.
B. Sancţionare
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
*1) Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor
forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal, publicată în Jurnalul Oficial
nr. L 328 din 6 decembrie 2008, p. 0055–0058:
Articolul 1 „Infracţiuni de natură rasistă şi xenofobă. (1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare
pentru a se asigura că faptele menţionate în continuare, săvârşite cu intenţie, sunt pedepsibile:
(a) instigarea publică la violenţă sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui
astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine naţională sau etnică;
(b) săvârşirea unui act menţionat la litera (a) prin difuzarea publică sau distribuirea de înscrisuri, imagini
sau alte materiale;
(c) apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravităţii crimelor
de genocid, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite la articolele 6, 7 şi
8 din Statutul Curţii Penale Internaţionale săvârşite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al
unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine etnică sau naţională,
atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violenţă sau ură împotriva unui astfel de
grup sau membru al unui astfel de grup”.
ART. 370
Încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni
Infracţiunea este prevăzută în art. 370 C. pen. într-o singură variantă normativă şi constă în încercarea
de a determina o persoană, prin constrângere sau corupere, să comită o infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
617
a) Obiectul juridic special. Norma penală analizată vizează apărarea socială prin sancţionarea
eventualelor tentative de a se determina săvârşirea unor infracţiuni grave prin activităţi de constrângere sau
corupere a unor persoane. Această incriminare constituie o garanţie legală a respectării ordinii de drept prin
apărarea relaţiilor sociale de convieţuire paşnică.
b) Obiectul material. Întrucât banii sau alte foloase oferite în cadrul acţiunii de corupere constituie
mijlocul folosit, nu obiectul material al infracţiunii, fapta penală de încercare de a determina săvârşirea
unei infracţiuni este lipsită, de regulă, de obiect material. Există obiect material al infracţiunii când fapta se
realizează prin constrângere fizică asupra subiectului pasiv. În această ipoteză, corpul persoanei împotriva
căreia se îndreaptă fapta constituie obiectul material al infracţiunii.
a) Subiectul activ este nedeterminat. Participaţia penală este posibilă sub forma coautoratului sau
complicităţii. Instigarea nu este posibilă deoarece prin aceasta se realizează elementul material al
infracţiunii.
b) Subiectul pasiv principal este statul, iar subiectul pasiv secundar este persoana supusă acţiunii de
constrângere sau corupere.
a) Elementul material al faptei se realizează prin acţiune. Alternativ, acţiunea poate fi de constrângere
sau corupere a unei persoane pentru a săvârşi o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
Încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni nu constituie infracţiune decât atunci când
instigarea nu a fost urmată de executare. În caz contrar, va exista instigare în sensul art. 47 C. pen.
Cerinţe esenţiale:
– fapta să fie comisă prin constrângere sau prin corupere. Constrângerea poate fi fizică sau morală, de
natură a inspira un sentiment de teamă suficient de puternică pentru a determina săvârşirea infracţiunii la
care persoana a fost instigată. Coruperea presupune oferirea sau promisiunea de bani sau alte foloase
pentru a determina comiterea faptei, neavând importanţă dacă oferirea sau promisiunea a fost acceptată sau
respinsă din moment ce această încercare a rămas fără efect.
– persoana constrânsă sau coruptă să înţeleagă semnificaţia faptei care i se cere.
Dacă actele de corupere sau constrângere constituie prin ele însele fapte penale se va reţine concursul de
infracţiuni.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile de convieţuire socială.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei incriminate.
Infracţiunea de încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni se comite cu intenţie directă.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se săvârşeşte un act de determinare prin
constrângere sau corupere, dar fapta poate prezenta caracter continuat.
618
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni este închisoarea de la unu la 5 ani
sau amenda.
ART. 371
Tulburarea ordinii şi liniştii publice
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă normativă şi constă în fapta persoanei care, în public,
prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse
demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile de convieţuire socială privind ordinea şi liniştea
publică, relaţii cărora li se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii.
Ordinea şi liniştea publică este un atribut al vieţii sociale normale, în care raporturile dintre oameni se
desfăşoară în mod paşnic, în condiţii de respect reciproc, de securitate personală, de încredere în atitudinea
şi faptele celorlalţi oameni. Aceste valori sunt rezultatul unei convieţuiri civilizate.
Ordinea şi liniştea publică este tulburată atunci când au loc în public, manifestări sau comportări
imorale, când se produc scandaluri, când oamenii se văd în primejdie de a fi obiect al unor violenţe fizice
sau de limbaj.
b) Obiectul material există în situaţia în care fapta se comite prin acte materiale fizice şi constă fie în
corpul persoanelor, fie în obiectele materiale asupra cărora se exercită actele de violenţă (bunuri distruse).
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană responsabilă penal.
b) Subiectul pasiv principal este statul, iar persoanele afectate prin acţiuni de violenţă, ameninţare sau
atingere adusă demnităţii reprezintă subiect pasiv secundar (adiacent).
a) Elementul material constă într-o acţiune care se materializează în acte de violenţă comise împotriva
persoanelor sau bunurilor, ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor.
Actele de violenţă comise împotriva persoanelor sau bunurilor semnifică orice manifestări brutale care
ar putea cauza suferinţe fizice, ori acte de distrugere, alterare sau aducere în stare de neîntrebuinţare a unor
bunuri.
Ameninţările, realizate prin orice mijloace de comunicare (cuvinte, gesturi, fapte), pot induce unei sau
mai multor persoane temerea că vor fi supuse unui pericol sau că o altă persoană apropiată va suferi un rău
etc.
Prin atingeri grave aduse demnităţii persoanelor se înţelege afectarea onoarei ori reputaţiei unei
persoane prin cuvinte, gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, atribuirea unui
defect, boală sau infirmitate, ori afirmarea sau imputarea unei fapte determinate privitoare la o persoană,
care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori
dispreţului public.
619
Acţiunile prin care se realizează acţiunea făptuitorului trebuie să aibă loc în public. Cerinţa legii este
îndeplinită atunci când fapta se săvârşeşte în condiţiile art. 184 C. pen., text care explică ce se înţelege prin
faptă săvârşită în public. Astfel, fapta trebuie săvârşită: într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este
totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană; în orice alt loc accesibil
publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane; într-un loc neaccesibil publicului, însă cu
intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe
persoane; într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi
considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante.
b) Urmarea imediată este reprezentată de tulburarea ordinii şi liniştii publice.
Reprezintă acte prin care se tulbură ordinea şi liniştea publică fapte ca: provocarea de scandal, spargerea
de geamuri, de sticle într-un local public sau privat, acostarea violentă a unor persoane, împiedicarea prin
violenţă sau ameninţare a circulaţiei normale a pietonilor sau vehiculelor, spargerea geamurilor de la case
etc.
Există această infracţiune dacă tulburarea ordinii şi liniştii publice se săvârşeşte cu ocazia unei
manifestări populare, într-o adunare de oameni, producând opiniei publice o nelinişte persistentă, creând o
stare gravă de insecuritate în sfera relaţiilor de convieţuire socială.
Infracţiunea analizată se deosebeşte de contravenţiile la ordinea şi liniştea publică, prin gradul diferit de
pericol social şi prin natura juridică a diferită a faptelor.
În cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, manifestarea antisocială este de rezultat, în
timp ce în cazul contravenţiilor ne aflăm numai în faţa unor fapte de pericol.
Atunci când fapta prin care se realizează acţiunea întruneşte conţinutul unei infracţiuni distincte (de
exemplu, infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămarea corporală, distrugere, ameninţare etc.) se aplică
regulile concursul de infracţiuni. Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice se găseşte în concurs
ideal cu fiecare dintre infracţiunile de ameninţare şi lovire săvârşite cu acelaşi prilej, dar infracţiunile de
ameninţare şi cele de lovire se găsesc între ele în concurs real.
c) Raportul de cauzalitate. Fiind o infracţiune de rezultat, legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice se săvârşeşte cu intenţie.
Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor nu interesează, dar la individualizarea judiciară a pedepsei se va
ţine seama de acestea.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se comite fapta prin care se aduce atingere ordinii
şi liniştii publice.
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul săvârşirii infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice este închisoare de la 3
luni la 2 ani sau amendă.
ART. 372
Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase
620
Infracţiunea este prevăzută în art. 372 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agravate.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări
cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace
de transport în comun:
a) cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere,
înţepare sau lovire;
b) arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice;
c) substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), folosirea, fără drept, la adunări publice, manifestări
cultural-sportive, în locuri de distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun a obiectelor
sau substanţelor prevăzute în alin. (1).
Constituie, de asemenea, variantă agravată, potrivit alin. (3), portul, fără drept, al obiectelor sau
substanţelor prevăzute în alin. (1) în sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor persoane
juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la siguranţa membrilor societăţii, la
menţinerea ordinii şi liniştii publice. În secundar, norma de incriminare ocroteşte viaţa şi integritatea
corporală a persoanei prin sancţionarea penală a faptei de purtare şi de folosire fără drept de obiecte
periculoase.
b) Obiectul material îl constituie armele albe, armele neletale şi dispozitivele pentru şocuri electrice ori
substanţele iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant.
Sunt arme albe cuţitul, pumnalul (cuţit cu lamă scurtă, cu două tăişuri şi cu vârf ascuţit), boxul
(dispozitiv de metal cu găuri pentru degete, cu creste în dreptul degetelor, folosit pentru atac în lupta corp
la corp şi în încăierări), şişul (pumnal cu lamă lungă şi îngustă), măciuca (de metal, lemn, lemn armat cu
metal) sau alte obiecte periculoase fabricate sau confecţionate pentru tăiere, înţepare sau lovire (topor,
secure, sabie, spadă, baionetă etc.).
Armele neletale care nu sunt supuse autorizării sunt arme confecţionate special pentru a împrăştia gaze
nocive, iritante sau de neutralizare, precum şi muniţia corespunzătoare; arme cu destinaţie industrială,
precum şi muniţia corespunzătoare; arme de asumare, precum şi muniţia corespunzătoare; arme cu
tranchilizante, precum şi muniţia corespunzătoare; harpoane destinate pescuitului, precum şi muniţia
corespunzătoare; arbalete şi arcurile destinate tirului sportiv, precum şi muniţia corespunzătoare; pistoale
de alarmă şi semnalizare, precum şi muniţia corespunzătoare; pistoale de start folosite în competiţiile
sportive, precum şi muniţia corespunzătoare; arme de panoplie, precum şi muniţia corespunzătoare; arme
de recuzită, precum şi muniţia corespunzătoare; arme vechi, precum şi muniţia corespunzătoare*1).
Nu constituie obiect material al acestei infracţiuni armele, muniţiile, materialele explozive etc. care
constituie obiectul material al altor infracţiuni, cum ar fi cea prevăzută în art. 342 C. pen. (nerespectarea
regimului armelor şi al muniţiilor).
Un dispozitiv pentru şocuri electrice este un dispozitiv utilizat pentru a administra unei persoane un şoc
electric care vizează perturbarea funcţiei musculare superficiale. Astfel de dispozitive sunt arme
paralizante, bastoane paralizante, curele cu electroşocuri, capabile să producă un şoc electric prin contact
direct sau de la distanţă.
Substanţele iritant-lacrimogene sunt substanţele care produc iritaţii oculare profunde şi lăcrimare
abundentă. Substanţele paralizante sunt cele care determină pierderea temporară, totală sau parţială, a
mobilităţii şi sensibilităţii corpului.
621
a) Subiectul activ este nedeterminat. Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi
complicităţii. Întrucât fapta se comite in persona propria, nu poate exista coautorat.
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite de lege. Subiect pasiv
secundar este reprezentat de persoanele fizice care s-ar putea simţi ameninţate prin portul sau folosirea fără
drept a obiectelor periculoase.
a) Elementul material al infracţiunii, în varianta tip, constă din acţiunea de a purta fără drept obiectele
periculoase la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru
distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun.
Fapta de a purta obiecte periculoase presupune că subiectul activ are asupra sa obiectele interzise, în
locurile expres prevăzute de textul de lege, respectiv la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în
locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun.
În varianta agravată [alin. (2)] elementul material constă în acţiunea de folosire fără drept a obiectelor
sau substanţelor periculoase, în locurile enumerate în varianta tip. Acţiunea de folosire presupune orice
formă de întrebuinţare a obiectelor şi dispozitivelor la care se referă norma de incriminare.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) menţine acelaşi element material ca şi varianta tip, diferind doar
locurile unde nu este permis portul obiectelor periculoase. Conform acestei variante, portul obiectelor
periculoase interzise are caracter mai grav dacă se produce în sediile autorităţilor publice, instituţiilor
publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului
electoral.
Autorităţile publice sunt instituţii care exercită formele fundamentale ale activităţii puterilor statului
(legislativă, executivă, judecătorească). Instituţiile publice sunt organe sau organizaţii de stat cu atribuţii
administrative şi de execuţie. Persoanele juridice de interes public sunt persoane juridice de drept privat,
de utilitate publică, declarate astfel prin hotărâre a Guvernului. Spaţiile rezervate desfăşurării procesului
electoral sunt spaţiile anume destinate din clădirile unde au loc alegerile în situaţiile stabilite prin
dispoziţiile legale.
O cerinţă esenţială este ca acţiunea care constituie elementul material al faptei să fie realizată „fără
drept”. Expresia „fără drept” presupune că portul obiectelor periculoase este efectuat cu încălcarea
prevederilor legale. Per a contrario, anumite persoane au dreptul, în condiţiile legii, de a purta şi folosi
unele dintre obiectele periculoase interzise de lege.
Săvârşirea oricăreia dintre acţiunile prevăzute în norma de incriminare realizează elementul material al
laturii obiective. Dacă subiectul activ a săvârşeşte mai multe acţiuni ilicite cu aceeaşi ocazie va exista
unitate naturală de infracţiune, şi nu concurs de infracţiuni.
b) Urmarea imediată. Oricare dintre acţiunile care constituie elementul material al infracţiuni are ca
urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru siguranţa persoanei şi pentru ordinea şi liniştea publică.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei incriminate (ex re).
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie.
A. Forme
Actele preparatorii şi tentativa nu sunt incriminate.
622
Consumarea infracţiunii se produce odată cu crearea stării de pericol pentru ordinea şi liniştea publică;
după momentul consumării fapta prelungindu-se în timp până la încetarea acţiunii fie prin voinţa
făptuitorului fie prin intervenţia autorităţii, infracţiunea are şi o fază a epuizării.
B. Sancţionare
Varianta tip a infracţiunii se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Varianta
agravată prevăzută în alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, iar varianta
agravată prevăzută în alin. (3) cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
*1) Anexa la Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în M. Of. nr. 814
din 17 noiembrie 2011.
ART. 373
Împiedicarea desfăşurării unei adunări publice
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă şi constă în împiedicarea, prin orice mijloace, a
desfăşurării unei adunări publice care a fost autorizată potrivit legii.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la ordinea şi
liniştea publică, relaţii încălcate prin împiedicarea desfăşurării unei adunări publice care a fost autorizată
potrivit legii. Întrucât libertatea cetăţenilor de a-şi exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, de a
organiza mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri şi de a participa la acestea
este garantată prin lege, statul, prin instituţiile sale, are obligaţia de a asigura condiţii normale de exercitare
a acestor drepturi şi libertăţi.
a) Subiectul activ al infracţiunii nu este determinat, iar participaţia penală este posibilă în toate formele
sale.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite de lege.
Subiectul pasiv secundar este reprezentat de grupul de persoane al căror drept la întrunire este încălcat prin
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în acţiunea de împiedicare, prin orice mijloace, a
desfăşurării unei adunări publice care a fost autorizată potrivit legii.
A împiedica desfăşurarea unei adunări presupune mai multe acţiuni alternative, cum ar fi interzicerea
accesului la locul de adunare, blocarea alăturării la grupul de manifestanţi aflat în marş, sabotarea
sistemului de sonorizare al locului de adunare, crearea unui zgomot de fond puternic care împiedică
participanţii la adunarea publică să se audă între ei etc.
623
Ca situaţie premisă pentru existenţa infracţiunii este necesară existenţa unei adunări publice autorizate
potrivit legii. Condiţiile de autorizare a adunărilor publice sunt prevăzute în Legea nr. 60/1991*1).
Adunările publice – mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii sportive, procesiuni şi altele asemenea
– ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber se pot organiza numai
după declararea prealabilă prevăzută în lege.
Adunarea publică se autorizează după avizarea cererii de organizare a acesteia de către comisia de
avizare, formată din primar, secretarul comunei sau al oraşului, după caz, reprezentanţi ai poliţiei şi ai
jandarmeriei.
Nu pot fi autorizate adunările publice prin care se urmăreşte propagarea ideilor totalitare de natură
fascistă, comunistă, rasistă, şovină sau ale oricăror organizaţii terorist-diversioniste, defăimarea ţării şi a
naţiunii, îndemnul la ură naţională sau religioasă, incitarea la discriminare, la violenţă publică şi la
manifestări obscene, contrare bunelor moravuri, ori organizarea unei lovituri de stat sau altei acţiuni
contrare siguranţei naţionale sau încălcarea ordinii, siguranţei sau moralităţii publice, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor ori punerea în pericol a sănătăţii acestora.
b) Urmarea imediată. Săvârşirea acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii de
împiedicare a desfăşurării unei adunări publice are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru
liniştea şi ordinea publică şi pentru libertatea de întrunire a persoanelor.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din faptul împiedicării desfăşurării adunării publice.
Elementul subiectiv al infracţiunii de împiedicare a desfăşurării adunărilor publice are forma intenţiei
directe sau indirecte.
A. Forme
Actele preparatorii şi nici tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul împiedicării desfăşurării unei adunări publice autorizate
potrivit legii.
B. Sancţionare
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
*1) Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată în M. Of. nr.
888 din 29 septembrie 2004.
ART. 374
Pornografia infantilă
Infracţiunea este prevăzută în art. 374 C. pen. într-o variantă normativă tip, o variantă agravată şi o
variantă atenuată.
În varianta tip [alin. (1)] se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani producerea, deţinerea în
vederea expunerii sau distribuirii, achiziţionarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum
şi punerea la dispoziţie, în orice mod, de materiale pornografice cu minori.
În varianta agravată [alin. (2)], dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost săvârşite printr-un sistem
informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
624
În varianta atenuată [alin. (3)], accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin
intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicaţii electronice se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Prin incriminarea pornografiei infantile legiuitorul, pe de o parte, a decis să sancţioneze penal activităţile
de natură să pervertească simţul moral al cetăţenilor, iar, pe de altă parte, să protejeze, indirect, pe minorii
care ar putea fi exploataţi sexual în scopul producerii de materiale pornografice.
Norma de incriminare prevăzută în art. 374 C. pen. este armonizată cu Decizia-cadru nr. 2004/68/JAI a
Consiliului Uniunii Europene*1), conform căreia pornografia infantilă trebuie contracarată, printr-o
abordare globală, care să cuprindă elementele esenţiale ale dreptului penal, comune tuturor statelor
membre, în special în materie de sancţiuni efective, proporţionale şi disuasive şi care să fie însoţită de o
cooperare judiciară cât mai extinsă*2). În Decizia-cadru menţionată, pornografia este considerată ca o
infracţiune contra moralităţii publice, bunelor moravuri, onoarei şi pudorii sexuale.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale a căror bună desfăşurare
este condiţionată de apărarea moralei publice.
Materialele pornografice cu minori pot determina la anumite persoane pulsiuni neconforme cu bunele
moravuri. Astfel de materiale se pot constitui în factor criminogen cu relevanţă în materia infracţiunilor
contra libertăţii sexuale. De asemenea, faptele de pornografie infantilă afectează, generic, „dreptul la
imagine” şi „demnitatea” minorului. Concret, minorul subiect al imaginilor pornografice poate suferi
traume psihice profunde.
b) Obiectul material al infracţiunii de pornografie infantilă este reprezentat de materialele care au servit
la săvârşirea faptei, întrucât asupra acestora se efectuează activitatea ilicită.
Prin materiale pornografice cu minori, conform art. 374 alin. (4) C. pen., se înţelege orice material care
prezintă un minor având un comportament sexual explicit sau care, deşi nu prezintă o persoană reală,
simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament. Aşadar, prin „materiale
pornografice cu minori” înţelegem obiecte, gravuri, fotografii, desene, scrieri, imprimate, filme, înregistrări
video, precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă un comportament sexual explicit cu
minori*3). De asemenea, prin sintagma „nu prezintă o persoană reală” înţelegem orice material (cum ar fi
desenele animate) în care subiectul este un minor care simulează un comportament sexual explicit.
Prin comportament sexual explicit se înţelege orice atitudine care poate fi considerată un comportament
sexual evident.
Distincţia dintre caracterul obscen al unui material şi o operă de artă rezultă din faptul că opera de artă
este străină de obscen, acesta neputând fi folosit în creaţia artistică sau literară, decât ca procedeu de
îngroşare a unei idei, scene, personagiu etc., în care caz elementele obscene îşi pierd funcţional acest
caracter fiindcă artistul le pune în slujba unui ideal moral, le dă o funcţie educativă*4).
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de pornografie infantilă este nedeterminat. Participaţia
penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiectul pasiv principal al acestei infracţiuni este statul ca garant al moralităţii publice. În secundar,
subiect pasiv este minorul care apare în materialele pornografice (dacă este o persoană reală).
625
a) Elementul material. În varianta tip a infracţiunii, elementul material se prezintă sub forma mai
multor modalităţi alternative de săvârşire a faptei: a produce, a deţine în vederea expunerii sau distribuirii,
a achiziţiona, a stoca, a expune, a promova, a distribui, precum şi a pune la dispoziţie, în orice mod, de
materiale pornografice cu minori.
Acţiunea de producere se referă atât la conceperea, proiectarea şi elaborarea sau realizarea materialelor
pornografice, cât şi la multiplicarea lor. Producerea se poate face şi prin fabricarea, extragerea, combinarea
acelor materiale.
Deţinerea de materiale pornografice cu minori în vederea expunerii sau distribuirii se realizează prin
păstrarea acestora, cu orice titlu, în vederea difuzării lor.
Achiziţionarea semnifică a obţine, a procura materiale pornografice cu minori.
Stocarea înseamnă a depozita materiale pornografice cu minori.
Expunerea de materiale pornografice cu minori constă în prezentarea acestora către public, indiferent pe
ce cale şi în ce condiţii.
Promovarea presupune a face publicitate materialelor pornografice cu minori.
Distribuirea presupune diseminarea materialelor pornografice către diferite persoane.
Prin acţiunea de a pune la dispoziţie, înţelegem asigurarea pe orice căi a accesului altor persoane la
materiale pornografice cu minori.
Pentru existenţa infracţiunii de pornografie infantilă este necesar ca activităţile incriminate să se refere la
materialele pornografice cu minori.
În varianta agravată prevăzută în alin. (2) faptele menţionate în alin. (1) se săvârşesc printr-un sistem
informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice. Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv
sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe
asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic (spre exemplu, laptop, telefon
mobil, tabletă etc.). Mijloacele de stocare pot fi hard-discuri interne sau externe ale unui sistem informatic,
alte mijloace de stocare magnetică sau benzi perforate (unităţi floppy, CD-ROM, CR-R, DVD, unităţi zipp-
drive sau orice alte dispozitive de backup)*5).
Infracţiunea de pornografie infantilă săvârşită în varianta tip şi varianta agravată este susceptibilă de a
intra în concurs cu infracţiunile contra libertăţii şi integrităţii sexuale, dacă sunt realizate şi elementele
constitutive ale acestora din urmă (viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor etc.)*6), ori cu
infracţiuni de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile*7).
În varianta atenuată fapta se comite prin accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin
intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicare electronică.
În timp ce faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) au în vedere activităţi de producere sau punere la dispoziţie
de materiale pornografice cu minori, fapta prevăzută în alin. (3) se adresează persoanelor care le accesează.
Fapta constituie infracţiune dacă accesarea se realizează loc prin intermediul sistemelor informatice [art.
181 alin. (1) C. pen.] sau altor mijloace de comunicare electronică.
Apreciem că această prevedere reprezintă un exces de reglementare prin raportare la faptul că simpla
deţinere a materialelor pornografice cu minori (fără scopul de a le disemina) nu constituie infracţiune.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru bunele moravuri şi decurge din
comiterea acţiunii care constituie elementul material.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Fapta se săvârşeşte cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. Pentru existenţa infracţiunii în cazul
deţinerii materialelor pornografice cu minori în vederea expunerii sau distribuirii se cere intenţie calificată
prin scop.
626
A. Forme
Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă şi se sancţionează
conform art. 374 alin. (5) C. pen.
Infracţiunea de pornografie infantilă se consumă în momentul realizării acţiunii incriminate, când
făptuitorul a produs, expus, distribuit, ori pus la dispoziţie materiale pornografice cu minori etc.
În cazul deţinerii în vederea expunerii sau distribuirii, infracţiunea este continuă. Momentul consumării
are loc când începe deţinerea în vederea răspândirii şi se epuizează în momentul când deţinerea a încetat.
B. Sancţionare
Varianta tip a infracţiunii se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani. Pedeapsa pentru varianta
agravată este închisoarea de la 2 la 7 ani. Varianta atenuată se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani
sau cu amendă.
*1) Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării
sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile, JO nr. L 13 din 20 ianuarie 2004, p. 44–48.
*3) Cuvântul „pornografie” vine din limba franceză şi înseamnă obscen, trivial. A se vedea, în acest
sens, M. Pătrăuş, C.V. Uzvat, Pornografia infantilă în reglementările actuale, în Dreptul nr. 4/2003, p. 44.
*4) A se vedea V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 709.
ART. 375
Ultrajul contra bunelor moravuri
persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală,
alta decât cea la care se referă art. 374, ori săvârşeşte acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale
explicite.
Scopul urmărit de legiuitor este acela de a stopa extinderea pornografiei în conformitate cu prevederile
Convenţiei de la Geneva din 1923 privind combaterea traficului de publicaţii obscene*1).
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile de convieţuire sociale privind
respectarea bunelor moravuri.
Prin bune moravuri se înţeleg comportamentele decente, mai ales în privinţa respectării caracterului
intim al vieţii sexuale.
Constituţia României, în art. 30 alin. (7) interzice, printre altele, manifestările obscene contrare bunelor
moravuri, fapt care a obligat legiuitorul să elaboreze norme speciale prin care să se asigure realizarea în
fapt a acestei interdicţii şi apărarea valorilor sociale puse în pericol prin nesocotirea ei.
Reglementările din dreptul nostru intern cu privire la recunoaşterea moralei publice ca valoare socială
fundamentală, la necesitatea şi modul de apărare a acesteia prin mijloace de drept penal sunt în deplină
627
concordanţă cu reglementările cuprinse în tratatele şi convenţiile internaţionale privitoare la drepturile
omului. Toate aceste documente prevăd că drepturile şi libertăţile omului nu pot fi îngrădite în exercitarea
lor decât de necesitatea apărării altor valori fundamentale, printre care şi morala publică. Se recunoaşte
deci, implicit, dreptul statelor de a asigura apărarea moralei publice, inclusiv prin mijloace de drept penal.
Noţiunile de „morală publică”, „bune moravuri”, precum şi noţiunile de „obscen” şi „pornografic” au un
conţinut variabil de la o colectivitate la alta, de la o epocă la alta. În toate cazurile însă există o limită a
toleranţei manifestărilor a căror încălcare este inadmisibilă şi la această accepţie a termenilor se referă
legea penală*2).
b) Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de suportul material pe care sunt reprezentate
imaginile ce prezintă explicit o activitate sexuală.
În modalitatea principală de comitere, pot constitui obiect material al acestei infracţiuni obiecte, gravuri,
fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio,
spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de
exprimare care prezintă explicit o activitate sexuală. În celelalte modalităţi alternative de comitere, fapta nu
prezintă obiect material.
a) Subiectul activ este nedeterminat. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat,
instigare sau complicitate.
b) Subiect pasiv principal este statul. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană ale cărei sentimente
morale au fost ultragiate.
a) Elementul material al infracţiunii constă într-una dintre acţiunile alternative prevăzute în text:
expunerea sau distribuirea fără drept de imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, ori săvârşirea de
acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite.
Expunerea de imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală constă în a prezenta în public o astfel de
imagine.
Distribuirea presupune diseminarea materialelor interzise de norma penală, indiferent pe ce cale.
Exhibiţionismul semnifică expunerea în public a organelor genitale.
Constituie acte sexuale explicite raportul sexual normal, actul sexual oral ori anal, acte fireşti şi nefireşti
de satisfacere a sexualităţii.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea de expunere sau distribuire de imagini ce prezintă
explicit o activitate sexuală să fie făcută fără drept.
Imaginile prezentate nu trebuie să fie din cele prevăzute în art. 374 C. pen., caz în care fapta va constitui
infracţiunea de pornografie infantilă, iar nu cea de ultraj contra bunelor moravuri.
b) Urmarea imediată. Comiterea infracţiunii are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru
moralitatea publică.
c) Raportul de cauzalitate dintre urmarea imediată şi activitatea incriminată rezultă implicit din
Forma de vinovăţie constă în intenţie.
A. Forme
628
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare, nu se pedepsesc.
Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul a expus sau distribuit în public imagini ce prezintă
explicit o activitatea sexuală, ori a realizat acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite.
Fapta este susceptibilă de a se realiza în formă continuată, în acest caz existând şi un moment al
epuizării, acela al realizării ultimei acţiuni.
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
*1) Ratificată de România prin Legea nr. 2333/1926 privind ratificarea Convenţiei internaţionale pentru
represiunea răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene, publicată în M. Of. nr. 188 din 24 august 1926.
*2) Curtea Constituţională, Decizia nr. 19/2005, publicată în M. Of. nr. 153 din 21 februarie 2005.
ART. 376
Bigamia
Infracţiunea este prevăzută, într-o variantă tip şi o variantă atenuată, în art. 376 C. pen.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită.
Săvârşeşte infracţiunea în varianta atenuată, potrivit alin. (2), persoana necăsătorită care încheie o
căsătorie cu o persoană pe care o ştie căsătorită.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de bigamie are ca obiect juridic special relaţiile sociale de
convieţuire socială privind familia, relaţii care se referă la asigurarea caracterului monogam al căsătoriei,
adică respectarea limitelor morale şi juridice ale încheierii căsătoriei.
b) Obiectul material. Bigamia, săvârşindu-se prin întocmirea unui act de natură civilă, nu are obiect
material, acest act fiind o probă a faptei comise.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de bigamie poate fi comisă numai de către o persoană căsătorită, fiind
vorba de două persoane de sex opus. În cazul când ambele persoane sunt căsătorite, ele răspund penal
pentru comiterea infracţiunii de bigamie în calitatea de coautori, iar când unul dintre subiecţi este căsătorit,
iar celălalt subiect nu este căsătorit, subiectul calificat (cel căsătorit) este autor al variantei tip, iar celălalt
subiect (cel necăsătorit) este autor al variantei atenuate (care nu este bigam, ci părtaş la fapta de bigamie).
Ca atare, din analiza prevederilor art. 376 alin. (2) C. pen. rezultă că prin acest text nu se incriminează o
infracţiune de sine stătătoare (autonomă), ci se prevede numai un mod atenuat de pedepsire a unui anumit
făptuitor: persoana necăsătorită cu care soţul bigam perfectează căsătoria, aflându-ne în prezenţa unei
pedepse mai mici decât cea prevăzută pentru persoana deja căsătorită.
În literatura juridică se arată că persoana care nu îndeplineşte atributele cerute de text (nu este persoană
căsătorită şi nu are în acelaşi timp calitatea de soţ în cea de-a doua căsătorie), chiar dacă îndeplineşte un act
specific laturii obiective a infracţiunii de bigamie, este numai complice, nu coautor (vezi delegatul de stare
civilă care oficiază căsătoria, dacă, bineînţeles, cunoaşte că una dintre părţi este căsătorită)*1).
b) Subiect pasiv. În cazul faptei de bigamie, subiect pasiv este soţul autorului infracţiunii, respectiv
soţul bigamului. Atunci când ambii subiecţi activi sunt căsătoriţi, subiecţi pasivi sunt soţii respectivi.
629
a) Elementul material. Infracţiunea de bigamie se realizează prin acţiunea de încheiere a unei noi
căsătorii de către o persoană care este căsătorită, fiind vorba de un act de căsătorie valabil încheiat de către
ofiţerul de stare civilă în urma consimţământului viitorilor soţi care semnează actul respectiv.
Nu interesează dacă în prima căsătorie există o viaţă de familie sau soţii trăiau despărţiţi în fapt*2). Dacă
o persoană căsătorită legitim încheie o nouă căsătorie şi după desfacerea prin divorţ a primei căsătorii, se
căsătoreşte din nou, nu există două infracţiuni de bigamie în concurs real, ci una singură săvârşită prin
încheierea căsătoriei a doua, aceasta din urmă fiind lovită de nulitate absolută nu poate sta la baza unei noi
infracţiuni de bigamie.
Puncte de vedere contradictorii au fost exprimate în legătură cu răspunderea penală a persoanei care, deşi
căsătorită, declară delegatului de stare civilă că nu există piedici legale la încheierea căsătoriei şi astfel
încheie o nouă căsătorie. După o opinie, în acest caz, răspunderea penală a făptuitorului trebuie stabilită
atât pentru infracţiunea de bigamie, cât şi pentru infracţiunea de fals în declaraţii*3), iar după o altă opinie,
numai pentru infracţiunea de bigamie*4).
În argumentarea acestei din urmă opinii, se arată că acţiunea de încheiere a unei noi căsătorii de către o
persoană căsătorită implică în mod necesar ascunderea existenţei căsătoriei anterioare şi deci efectuarea
unei declaraţii necorespunzătoare adevărului. În aceste condiţii, fapta de a face declaraţii
necorespunzătoare adevărului s-ar absorbi în mod natural în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de
bigamie. Argumentarea, deşi interesantă, nu este în afară de orice obiecţiuni. Absorbţia naturală presupune
o unitate pe care fapta o realizează de la sine prin natura lucrurilor, independent de orice reglementare
juridică, de exemplu, omorul prin natura lucrurilor absoarbe în mod necesar, inevitabil, fapta de vătămare
corporală. Declaraţia necorespunzătoare adevărului, în situaţia pe care o analizăm, produce consecinţe,
realizând elementul material al infracţiunii de bigamie, numai că legea stabileşte obligaţia ca, în prealabil,
să se dea o declaraţie că nu există impedimente legale la încheierea căsătoriei. Aşa fiind, este discutabil
dacă poate fi vorba de o absorbţie naturală*5).
Nu subzistă infracţiunea de bigamie dacă prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt
motiv decât bigamia (nu există consimţământul personal şi liber al soţilor la încheierea căsătoriei, căsătoria
are loc între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv,
în acest din urmă caz fără autorizarea instanţei, căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră care se
află sub tutela sa, ori unul dintre soţi, la data încheierii căsătoriei este alienat sau debil mintal, ori nu a
împlinit vârsta de 16 ani).
Dacă se desface prima căsătorie, rămâne valabilă cea de a doua căsătorie, nemaiexistând starea de
bigamie; dacă se desface cea de a doua căsătorie din aceleaşi motive ca mai sus, rămâne valabilă prima
căsătorie.
În cazul când cea de a doua căsătorie se anulează pentru bigamie, infracţiunea există şi, prin urmare, şi
răspunderea penală.
b) Urmarea imediată. Această urmare constă într-o stare de pericol social creată prin încheierea noii
căsătorii de aceleaşi persoane, ceea ce reprezintă evident o atingere gravă adusă raporturilor de familie,
regimului monogam al acestei celule de bază a societăţii. Este vorba de existenţa simultană a două căsătorii
ale aceleiaşi persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea de bigamie subzistă numai atunci când între acţiunea de
încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită şi urmarea imediată există o legătură de
cauzalitate. Atunci când căsătoria anterioară este anulată dintr-o altă cauză decât bigamia, nu există
legătură de cauzalitate şi, prin urmare, nici infracţiune şi nici răspundere penală.
630
Sub acest aspect, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul cunoaşte, ştie că
prima căsătorie nu este desfăcută legal şi voieşte în aceste împrejurări, pe baza consimţământului dat,
încheierea celei de-a doua căsătorii.
Există, de exemplu, intenţie indirectă dacă subiectul necalificat (necăsătorit) bănuieşte că persoana cu
care încheie căsătoria este căsătorită, prevăzând deci că s-ar putea săvârşi o bigamie şi nu urmăreşte
producerea acestui rezultat, dar acceptă producerea lui eventuală. Bineînţeles, că împrejurarea că persoana
necăsătorită ştie că se căsătoreşte cu o persoană căsătorită trebuie dovedită. Până la aducerea probei, există
prezumţia de bună-credinţă a persoanei necăsătorite*6).
După o opinie, la care nu ne raliem, se susţine că infracţiunea de bigamie se comite sub aspect subiectiv
numai cu intenţie directă*7).
Dacă participantul necăsătorit nu a cunoscut că încheie o căsătorie cu o persoană căsătorită, fiind în
eroare, acesta nu se pedepseşte, întrucât fapta nu constituie infracţiune (art. 30 C. pen.).
A. Forme
Bigamia este susceptibilă atât de acte de pregătire, cât şi de tentativă, însă aceste forme imperfecte nu
sunt sancţionate de textul legal, deoarece nu prezintă un pericol social deosebit. Putem totuşi exemplifica
drept acte de pregătire, efectuarea unor demersuri pentru încheierea unei noi căsătorii sau drept tentativă,
situaţia când se introduce o declaraţie la oficiul stării civile, însă, datorită unor cauze independente de
voinţa făptuitorului, noua căsătorie nu a fost perfectată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a încheiat noua căsătorie, fapta existând deci din
acest moment.
Deşi starea de bigamie durează, adică existenţa încă a unei căsătorii durează în timp până la desfacerea
acesteia sau a primei căsătorii, totuşi infracţiunea de bigamie nu este o infracţiune continuă, fiindcă
acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii este momentană („încheierea” unei noi căsătorii)
şi, ca atare, nu există o prelungire în timp a elementului material*8).
B. Sancţionare
Infracţiunea de bigamie, varianta tip, se sancţionează în ceea ce priveşte persoana căsătorită conform art.
376 alin. (1) C. pen. cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Pentru varianta atenuată prevăzută în
art. 376 alin. (2) C. pen., pedeapsa este închisoarea de la o lună la un an sau amenda, sancţiune mai uşoară,
având în vedere că participantul necăsătorit, deşi contribuie nemijlocit la comiterea faptei, nu încalcă vreo
obligaţie personală privind relaţiile de familie, acesta nefiind bigam.
*1) A se vedea I. Vasiu, Drept penal român, Partea specială, vol. II, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 1997,
p. 462–463.
*2) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1699/1979, în Culegere de decizii pe anul 1979, p. 446.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 461; În acelaşi sens, a se vedea Jud. Satu Mare, Sent. pen. nr.
23/1982, în RRD nr. 2/1983, p. 55, cu notă de D. Aniţaş.
*4) D. Aniţaş, notă la Sent. pen. 23/1983 a Jud. Satu Mare, supracit.
*5) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 530; În sensul că infracţiunile de fals în declaraţii se absoarbe în
infracţiunea de bigamie, a se vedea Jud. Satu Mare, Sent. pen. nr. 23/1982, în R3, p. 25–26, cu notă de V.
Papadopol şi Şt. Daneş la speţa respectivă.
*8) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 558; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., p. 368.
ART. 377
631
Incestul
Infracţiunea este prevăzută în art. 377 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi constă în raportul sexual
consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori.
a) Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la viaţa de familie, care trebuie să se
desfăşoare în condiţii care să nu afecteze calităţile biologice ale existenţei umane.
Raţiunea textului incriminator este aceea de a se proteja şi ocroti starea de sănătate biologică şi
perpetuarea speciei, împotriva raporturilor sexuale primejdioase pentru specia umană.
Într-o altă opinie, pe care nu o împărtăşim datorită specificului elementului material (numai raport sexual
consimţit, iar nu şi alte acte sexuale), se consideră că se aduce atingere şi condiţiilor de normalitate
morală*1). Atâta timp cât legiuitorul a lăsat în afara incriminării actele sexuale de orice natură întreţinute
între persoane de sex diferit (spre exemplu, actul sexual oral sau anal întreţinut între tată şi fiică sau între
frate şi soră), sau de acelaşi sex (spre exemplu, relaţiile homosexuale între fraţi sau între surori, între tată şi
fiu, între mamă şi fiică), nu putem concluziona că infracţiunea de incest aduce atingere moralităţii vieţii
sexuale de familie. Nu vedem cum un raport sexual consimţit ar fi imoral şi de neconceput, iar un raport
sexual oral sau anal ar fi acceptabil din punct de vedere moral. De asemenea, nu putem face distincţia în
ceea ce priveşte moralitatea între actele sexuale între persoane de sex diferit (care ar fi imorale) şi actele
sexuale între persoanele de acelaşi sex (care ar fi morale şi deci licite). Din redactarea textului de
incriminare nu putem decât să tragem concluzia că legiuitorul, prin incriminarea incestului, nu a avut în
vederea moralitatea relaţiilor sexuale în cadrul familiei, ci numai perpetuarea speciei şi prezervarea
calităţilor biologice ale existenţei umane.
Săvârşirea acestei infracţiuni se datorează condiţiilor necorespunzătoare de locuit, sărăciei, inculturii,
promiscuităţii, alcoolismului, dezmembrării familiei ca urmare a plecării unuia dintre părinţi a muncă în
străinătate, consumului de droguri etc.*2).
b) Obiectul material. În legătură cu obiectul material în doctrină s-au exprimat mai multe opinii. Unii
autori trec sub tăcere această problemă, lăsând astfel să se întrevadă că infracţiunea este lipsită de obiect
material*3). Alţi autori au susţinut că obiectul material al infracţiunii îl constituie corpul persoanei care are
rol pasiv în cadrul raportului sexual*4).
În actuala reglementare, fiind vorba despre un raport sexual voluntar şi cunoscând relaţiile de rudenie
între participanţii la incest, obiectul material al infracţiunii va fi corpul ambilor parteneri ai relaţiilor
incestuoase, acţiunea delictuoasă răsfrângându-se deopotrivă asupra trupurilor acestora.
a) Subiectul activ este calificat în sensul că trebuie să aibă calitatea de rudă apropiată, dar numai în
gradul prevăzut de art. 377 C. pen. (rudă în linie directă) sau de frate sau soră. Conceptele de frate şi soră
nu comportă nicio explicaţie, fiind de reţinut doar că legea penală include în această sferă nu numai fraţii şi
surorile între care sunt legături primare, ci şi legături consangvine sau uterine (sunt rude numai după tată
sau numai după mamă). Deci, în oricare dintre aceste legături s-ar afla fratele şi sora, raporturile sexuale
dintre ei sunt incestuoase. Rude în linie directă sunt ascendenţii şi descendenţii, indiferent de numărul
gradelor care îi separă. Vor fi, prin urmare, incestuoase raporturile sexuale dintre fiu, nepot, strănepot şi
mamă, bunică, străbunică, respectiv între fiică, nepoată, strănepoată şi tată, bunic, străbunic*5).
632
Esenţial pentru existenţa infracţiunii de incest este ca raporturile incestuoase să fie practicate între
persoane de sex diferit. Nu pot săvârşi această infracţiune persoane de acelaşi sex, fiind de neconceput
atingerea adusă sănătăţii biologice şi perpetuării speciei prin acte care nu sunt de natură să procreeze.
Contrar unei opinii exprimate în doctrină*6), considerăm că în actuala reglementare nu săvârşesc
infracţiunea de incest persoanele care devin rude în linie directă, frate sau soră prin adopţie, iar nu prin
legături de sânge, deoarece prin actele sexuale întreţinute între astfel de persoane se aduce atingere
normelor de convieţuire morală privind viaţa sexuală în cadrul familiei, iar nu calităţilor biologice ale
existenţei umane, care, aşa cum am arătat, constituie obiectul juridic al acestei infracţiuni. Într-adevăr, atâta
timp cât nu există legături de sânge între persoanele care devin rude prin adopţie, riscul procreării unor
copii cu deficienţe din cauza relaţiilor de rudenie apropiate este nul.
Incestul este o infracţiune bilaterală, în sensul ca presupune în mod necesar participarea a două persoane
care vor răspunde ambele pentru infracţiune, atât timp cât nu există vreo cauză care exclude existenţa
infracţiunii pentru vreunul dintre participanţi.
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
În literatura juridică s-a afirmat că este posibilă şi participaţia improprie, atunci când unul dintre
făptuitori este o persoană iresponsabilă sau a fost indusă în eroare de fapt cu privire la calitatea de rudă în
linie directă, de frate sau de soră a partenerului său în raportul sexual*7).
b) Subiectul pasiv. Subiect pasiv al infracţiunii este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite.
a) Elementul material se realizează prin comiterea unui raport sexual. Este vorba de relaţii sexuale
normale şi între sexe diferite, relaţiile sexuale nefireşti nefiind incriminate. În literatura de specialitate*8)
se arată că prin raport sexual ca element material al laturii obiective a infracţiunii de incest se înţelege
contopirea, conjuncţia sexelor în care organul sexual bărbătesc penetrează (pătrunde) în organul sexual al
femeii.
A săvârşit această infracţiune inculpatul P.A., care locuia în comuna P., sat T. împreună cu mama sa,
victima P.I., într-o casă cu o singură încăpere. Printre locuitorii satului, ce formează o comunitate rurală
destul de restrânsă, era de notorietate faptul că inculpatul şi mama sa P.I. întreţin relaţii sexuale, aspecte ce
au fost confirmate de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză*9).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca raportul sexual să fie consimţit. Nu constituie incest raportul
sexual realizat prin constrângere între rude în linie directă sau între fraţi şi surori. Aceasta constituie o
variantă agravată a infracţiunii de viol. De altfel, în Expunerea de motive care a însoţit noul Cod penal, se
precizează faptul că unele dintre agravantele violului au fost reformulate, aşa cum s-a întâmplat în cazul
comiterii faptei asupra unei victime care este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul, pentru a
rezulta cu claritate că această faptă absoarbe incestul, punând astfel capăt incertitudinilor din practica
judiciară cu privire la acest aspect*10).
Această orientare modifică fundamental raporturile între infracţiunile de viol şi incest sau act sexual cu
un minor şi incest. Practica judiciară corespunzătoare reglementării anterioare era constantă în a reţine
concurs ideal de infracţiuni între infracţiunile de viol şi incest sau act sexual cu un minor şi incest*11). Aşa
cum s-a arătat şi la infracţiunea de act sexual cu un minor, în actuala reglementare, varianta agravată a
acestei infracţiuni absoarbe infracţiunea de incest.
Într-adevăr, variantele de agravare de la viol şi act sexual cu un minor sunt identice (victima violului,
respectiv minorul cu care se întreţine actul sexual trebuie să fie rudă în linie directă, frate sau soră). Or,
legiuitorul a fost clar, atât din expunerea de motive, cât şi din redactarea textului de incriminare al
infracţiunii de incest, că incestul agresiv (neconsimţit) se absoarbe în varianta agravată a infracţiunii de
viol. Atâta timp cât legiuitorul a considerat că, deşi incestul agresiv aduce atingere şi relaţiilor sexuale
privind perpetuarea speciei, acesta poate fi absorbit într-o infracţiune contra libertăţii şi integrităţii sexuale,
633
nu vedem de ce relaţia dintre incest şi actul sexual cu un minor (care este la rândul său un act sexual
consimţit) ar trebui să fie diferită. În consecinţă, pe baza aceluiaşi raţionament, concluzia logică este a
absorbirii incestului în infracţiunea de act sexual cu un minor, în condiţiile în care se realizează elementele
constitutive ale acestei din urmă infracţiuni. În condiţiile în care infracţiunea de act sexual cu un minor nu
se pedepseşte datorită vârstei participanţilor (spre exemplu, raport sexual consimţit între fratele de 15 ani şi
sora de 14 ani), infracţiunea de incest îşi recapătă individualitatea, în consecinţă făptuitorii vor putea fi
pedepsiţi pentru această din urmă infracţiune, în condiţiile în care nu răspund pentru infracţiunea de act
sexual cu un minor.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări periculoase de ordin biologic. Datorită redactării
textului de incriminare, care face referire numai la raportul sexual consimţit şi la concluzia logică care
decurge de aici, respectiv periclitarea perpetuării speciei şi prezervării calităţilor biologice ale existenţei
umane, rezultă că faptele care nu sunt apte să creeze o astfel de stare de pericol nu constituie infracţiune.
Astfel, raportul sexual consimţit realizat între rude în linie directă, sau între fraţi şi surori care nu sunt
susceptibile să ducă la procreare (spre exemplu, datorită sterilităţii sau infertilităţii) nu pune în pericol
relaţiile sociale protejate prin norma de incriminare şi în consecinţă nu constituie infracţiunea de incest.
Cu totul altfel se pune problema în cazul folosirii unor mijloace de protecţie (contraceptive). În acest caz,
aceste mijloace neoferind o garanţie certă a prevenirii apariţiei produsului de concepţie, posibilitatea
procreării nu este înlăturată şi în consecinţă fapta constituie infracţiune.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate este prezumată şi rezultă din însăşi materialitatea
faptei.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, făptuitorul urmărind sau acceptând prin
raporturile sexuale consimţite cu partenerul raportului sexual periclitarea perpetuării speciei şi prezervării
calităţilor biologice ale existenţei umane. În situaţia când făptuitorii nu cunosc, nu ştiu (sunt în eroare) în
momentul comiterii raportului sexual că sunt rude în linie directă (ascendenţi şi descendenţi), indiferent de
gradul de rudenie pe linie ascendentă sau descendentă sau fraţi şi surori, fapta nu constituie infracţiune.
Rezultă că făptuitorul pentru a răspunde penal are reprezentarea că săvârşeşte un raport sexual cu o
persoană în linie directă de rudenie sau cu un frate sau o soră şi voieşte să consume acest raport.
A. Forme
consumă prin realizarea raportului sexual. Dacă fapta este săvârşită repetat, la diferite intervale de timp în
baza aceleiaşi rezoluţii, infracţiunea este continuată.
B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
*1) G. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.
215.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 397; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 233; O.A.
Stoica, op. cit., p. 133.
*4) I. Vasiu, op. cit., vol. I, p. 219; O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 205.
634
*10) Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal, pe www.just.ro, accesat la data
de 2 martie 2009.
*11) A se vedea, în acest sens: ICCJ, s. pen., Dec. nr. 727/2010; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1244/2010; ICCJ,
s. pen., Dec. nr. 4221/2010; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2208/2009, ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2512/2009, ICCJ, s.
pen., Dec. nr. 1103/2008, pe www.scj.ro; CSJ, s. pen., Dec. nr. 87/1993, în A. Boroi, V. Radu-Sultănescu,
N. Neagu, Drept penal, Partea specială, Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 189; CSJ, s. pen., Dec. nr. 87/1994, în Dreptul nr. 1/1994, p. 149. De altfel, în varianta
iniţială trimisă spre aprobare Parlamentului, infracţiunea de incest nu era reglementată ca infracţiune
distinctă, fiind preferată prevederea ipotezelor de incest regăsite cel mai frecvent în practica judiciară ca
forme agravate ale unora dintre infracţiunile la viaţa sexuală. Ipotezele care nu se includeau în textele
legale menţionate nu justificau, în opinia Comisiei de redactare a noului Cod penal, o reacţie penală,
problematica incestului în cazurile respective fiind un aspect de patologie socială, iar nu de incriminare
penală. Lipsa sancţiunilor de natură penală nu însemna însă o lipsă de reacţie a societăţii faţă de astfel de
acte, acestea continuând a fi respinse de către societate atât din punct de vedere moral, cât şi juridic. La
nivelul comisiei pentru elaborarea Codului penal s-a apreciat că nu sancţiunile de natură penală constituie
cea mai adecvată metodă de combaterea a fenomenului, ci mai degrabă un sistem de măsuri de natură
medicală şi socială, incestul având la bază mai ales factori de ordin patologic, medical, social şi, evident
moral. Ca urmare a dezbaterii publice aprinse care a urmat, incestul a fost reincriminat în capitolul destinat
infracţiunilor contra familiei, pentru a arăta (sic!!!) caracterul profund imoral al acestuia şi neacceptarea de
către societate a unui astfel de comportament deviant în relaţiile de familie. Aşa cum am arătat, modul de
redactare defectuos a transformat această infracţiune nu într-o infracţiune îndreptată împotriva moralităţii
vieţii sexuale în familie, ci într-o infracţiune contra perpetuării speciei. Dacă legiuitorul ar fi dorit să
protejeze moralitatea, ar fi trebuit să incrimineze actele sexuale de orice natură consimţite în cadrul
familiei, iar nu numai raporturile sexuale.
ART. 378
Abandonul de familie
Infracţiunea este prevăzută în art. 378 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1), în trei modalităţi alternative de comitere. Constituie infracţiunea
în varianta tip săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la
întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;
c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească.
Constituie varianta asimilată, potrivit alin. (2), neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a
prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la
întreţinere din partea victimei infracţiunii.
635
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de abandon de familie, obiectul juridic special îl
constituie relaţiile sociale privitoare la obligaţia legală de întreţinere în baza căreia membrii familiei trebuie
să-şi acorde întreţinere şi sprijin material şi moral.
Obligaţia de întreţinere are caracter concret, ea fiind acea obligaţie impusă de lege unei persoane de a
furniza alteia mijloace de trai*1). Această obligaţie este în principiu un efect al rudeniei şi al căsătoriei.
Legea stabileşte însă obligaţia de întreţinere şi între persoane care nu sunt rude între ele.
b) Obiectul material. Infracţiunea de abandon de familie nu are obiect material.
a) Subiectul activ. Abandonul de familie poate fi săvârşit numai de o persoană care are obligaţia legală
de întreţinere (subiect activ calificat). Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de
lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege (art. 513 C. civ.).
Obligaţia de întreţinere există (art. 516 C. civ.) între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi
surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege. Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe
copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi
vârsta de 26 de ani. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a
da întreţinere copilului.
Obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptă, precum şi între fraţi şi surori sunt aplicabile şi în
cazul adopţiei. După încetarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau,
după caz, de la soţul său.
În ceea ce priveşte celelalte persoane care nu sunt cuprinse în enumerarea de mai sus, acestea sunt
prevăzute în alte texte ale Codului civil. Este vorba, de exemplu, de foştii soţi a căror căsătorie a fost
desfăcută prin divorţ, soţul divorţat are obligaţia de întreţinere faţă de celălalt soţ, numai dacă acesta se află
în nevoie din cauza unei incapacităţi de muncă ivită înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei sau în
termen de un an de la desfacerea căsătoriei. În această ultimă situaţie, ea trebuie să fie datorată unei
împrejurări în legătură cu căsătoria (art. 389 C. civ.).
De asemenea, soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze
întreţinere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi
ori sunt în nevoie. La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut astfel
timp de 10 ani (art. 517 C. civ.).
Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a
avea obligaţia legală sunt ţinuţi, în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă
părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor.
În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind la
întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite (art. 518 C. civ.).
Uneori obligaţia de întreţinere are caracter reciproc, însă, alteori, această obligaţie este unilaterală.
Subiectul activ este calificat şi în varianta alternativă de comitere a infracţiunii. Acesta trebuie să fie cel
condamnat la prestaţii periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite
la întreţinere din partea victimei infracţiunii.
La comiterea infracţiunii de abandon de familie pot participa în calitate de instigatori sau complici cei
care nu au faţă de persoana vătămată o asemenea obligaţie.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni subiect pasiv este persoana îndreptăţită la întreţinere.
Subiect pasiv poate deveni subiect activ al abandonului de familie şi invers (de exemplu, dacă părintele
se îmbolnăveşte grav, obligaţia de întreţinere o au copiii, de la o anumită vârstă).
636
a) Elementul material. Potrivit art. 378 alin. (1) C. pen., elementul material constă din comiterea
anumitor acţiuni sau inacţiuni din anumite variante cu caracter alternativ.
În cazul primei variante [art. 378 alin. (1) lit. a) C. pen.], elementul material constă în fapta (acţiune sau
inacţiune) de părăsire, alungare sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere, expunându-l la
suferinţe fizice sau morale. Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate, trebuie ca fapta să fie comisă
prin vreuna dintre acţiunile – inacţiunile enumerate alternativ în text. De asemenea, prin fapta comisă,
persoana vătămată să fie expusă la suferinţe fizice sau morale (de pildă, lipsă de hrană, îmbrăcăminte,
locuinţă). Nu este obligatoriu ca aceste suferinţe să fi intervenit în mod efectiv, dar trebuie să existe o mare
probabilitate de realizare a lor*2).
Dacă legiuitorul ar fi vrut să condiţioneze existenţa infracţiunii de producere efectivă a unor suferinţe
fizice sau morale, ar fi folosit sintagma „producându-i suferinţe fizice sau morale”.
Prin părăsire se înţelege abandonarea celui îndreptăţit la întreţinere. Făptuitorul se mută în altă localitate
ori se mută în aceiaşi localitate unde locuieşte victima, dar la alt domiciliu.
Acţiunea de alungare presupune izgonirea, îndepărtarea de la domiciliu, de la locuinţă a victimei,
făptuitorul folosind diverse mijloace, ca, de exemplu, prin constrângere morală sau fizică, în acest fel
urmărind să se sustragă de la obligaţiile stabilite.
Lăsarea fără ajutor presupune o inacţiune din partea subiectului activ, chiar dacă victima rămâne în
aceiaşi locuinţă, însă nu primeşte întreţinere, mijloace de trai etc.
În cazul când părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere nu l-a expus pe
acesta la suferinţe fizice sau morale, fapta nu constituie infracţiunea de abandon de familie. În acest sens, în
practica judiciară s-a decis, de exemplu, că nu se poate reţine infracţiunea de abandon de familie în sarcina
mamei care a părăsit domiciliul conjugal, dacă copiii săi minori au rămas în grija tatălui încadrat în muncă
şi a altor doi copii majori care au venituri proprii*3).
Elementul material în cazul celei de a doua variante alternative constă în neîndeplinirea cu rea-credinţă
a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege [art. 378 alin. (1) lit. b) C. pen.].
Este vorba de acele cazuri la care obligaţia de întreţinere care operează în virtutea legii, nu implică o
determinare bănească sub forma unei pensii, ci prestarea directă a celor necesare traiului cotidian –
alimente, îmbrăcăminte, medicamente, fără de care nu pot fi concepute viaţa de familie şi relaţiile dintre
membrii acesteia*4).
Dreptul la întreţinere are cel care se află în nevoie, neavând posibilitatea unui câştig de muncă din cauza
incapacităţii de a munci ori care nu are alte venituri. În practica judiciară s-a decis că faptul de a avea un
venit lunar în calitate de pensionar nu exonerează pe fiu de obligaţia legală de întreţinere, dacă venitul este
insuficient pentru acoperirea nevoilor celui aflat în incapacitatea de a munci*5).
Cea de a treia variantă de realizare a elementului material al faptei de abandon de familie [art. 378 alin.
(1) lit. c) C. pen.], constă într-o inacţiune – respectiv neplata cu rea-credinţă timp de trei luni a pensiei de
întreţinere, stabilite pe cale judecătorească.
A comis această infracţiune inculpata care, din martie 2002, cu rea-credinţă, nu a plătit pensia de
întreţinere stabilită pe cale judecătorească în favoarea minorului M.C.*6).
Termenul de trei luni curge de la data când hotărârea a rămas definitivă sau cu execuţie provizorie
privind pensia de întreţinere. Dacă s-au plătit unele sume şi apoi au încetat, termenul curge de la data
ultimei plăţi*7). O plată parţială înseamnă o neplată, întrucât o asemenea plată nu mai este pensia fixată pe
cale judecătorească.
Neplata pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească poate atrage răspunderea penală chiar dacă
minorul, îndreptăţit la această pensie, realizează unele venituri proprii, însă neîndestulătoare pentru a-şi
asigura condiţiile necesare de creştere, educare, învăţământ şi pregătire profesională.
Este lipsită de relevanţă împrejurarea că nu s-a cerut executarea silită a hotărârii civile prin care s-a
stabilit pensia de întreţinere, legea penală necondiţionând existenţa infracţiunii de o astfel de cerinţă*8).
În legătură cu abandonul de familie este controversată în doctrină soluţia în cazul în care făptuitorul,
fiind obligat la pensie de întreţinere în beneficiul mai multor persoane, nu le plăteşte cu rea-credinţă timp
637
de trei luni, în acest caz, după o părere, ne vom afla în prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni de abandon de
familie, prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen.*9), după alţi autori ar fi o unitate de infracţiune*10).
Această din urmă opinie a fost îmbrăţişată şi în practica judiciară, unde s-a statuat că, indiferent de
existenţa unor obligaţii civile faţă de fiecare dintre copii, stabilite prin aceeaşi hotărâre judecătorească sau
prin hotărâri diferite, îndatorirea inculpatului de a se îngriji de copii, de a contribui la susţinerea
cheltuielilor necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestora este unică,
astfel încât încălcarea ei, în varianta prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c), constituie o singură infracţiune, şi
nu o pluralitate de infracţiuni*11). Considerăm că această practică nu mai corespunde prevederilor noului
Cod penal, existând atâtea infracţiuni câţi subiecţi pasivi sunt.
În varianta alternativă fapta se comite prin neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a
prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la
întreţinere din partea victimei infracţiunii.
Aceasta presupune ca situaţie premisă săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane care are
obligaţia de întreţinere, iar ca urmare a săvârşirii infracţiunii aceasta să nu îşi mai poată îndeplini obligaţiile
(spre exemplu, în cazul decesului victimei sau pierderii capacităţii de muncă a acesteia). De asemenea, în
urma condamnării făptuitorului de către instanţa de judecată, aceasta trebuie să-l oblige la efectuarea unor
prestaţii periodice în beneficiul persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei infracţiunii.
Din analiza textului incriminator, rezultă că infracţiunea de abandon de familie este o faptă cu conţinut
alternativ. Această diversificare a variantelor de realizare a abandonului de familie are ca efect
autonomizarea fiecărui conţinut, care, în felul acesta, caracterizează singur existenţa infracţiunii*12).
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de abandon de familie, urmarea imediată constă în lipsirea
de întreţinere la care are dreptul o persoană în raport cu care subiectul activ este obligat să acorde această
întreţinere. Aşa cum s-a arătat, este vorba de lipsirea de locuinţă, alimente, medicamente, îmbrăcăminte,
asistenţă etc.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea infracţională (acţiune sau inacţiune) şi urmarea imediată
trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Dacă starea de lipsă de mijloace de întreţinere materială sau morală se datorează altor cauze, bunăoară
refuzul de a le primi de la cel ce este obligat a le oferi sau dispariţiei fără urmă a celui care avea dreptul la
întreţinere, urmată de ajungerea sa în stare de mizerie, în astfel de cazuri legătura de cauzalitate nu există,
fiindcă nu există nici elementul material al infracţiunii*13).
Sub acest aspect, infracţiunea de abandon de familie se comite cu intenţie. Din lectura textului
incriminator rezultă şi unele deosebiri între cele trei variante ale infracţiunii.
În acest sens, subliniem că în ceea ce priveşte prima variantă normativă – părăsirea, alungarea sau
lăsarea fără ajutor –, există intenţie fie directă, fie indirectă.
În cazul celorlalte două variante normative, sub aspect subiectiv, ne aflăm în prezenţa unei omisiuni cu
rea-credinţă. În practica judiciară s-a susţinut că infracţiunea de abandon de familie există şi în cazul în
care făptuitorul, obligat la plata pensiei de întreţinere stabilită prin hotărâre judecătorească, deşi capabil de
muncă, refuză cu intenţie să presteze o activitate eficientă pentru a dobândi venituri din care să achite
obligaţia de întreţinere*14). Tot în practica judiciară s-a statuat că împrejurarea că inculpatul este apt de
muncă nu echivalează cu stabilirea relei-credinţe. El a prezentat documente din care rezultă că nu are
venituri şi că este înscris la Oficiul de Muncă şi Protecţie Socială, fără a beneficia de ajutor de şomaj*15).
Nu este realizat conţinutul infracţiunii de abandon de familie nici în situaţia în care neplata pensiei de
întreţinere, stabilită pe cale judecătorească este urmarea stării de arestare (în altă cauză) a celui obligat la
întreţinere*16) ori dacă este militar în termen, internat în spital etc., deoarece aceasta exclude condiţia
impusă de textul incriminator ca neplata să fie urmarea relei-credinţe. De asemenea, nu există rea-credinţă
atunci când cel obligat la plata pensiei de întreţinere, deşi nu a plătit-o, a locuit în perioada respectivă
împreună cu copilul şi s-a îngrijit de minor, furnizându-i cele necesare traiului*17), ori dacă, datorită stării
638
de sănătate, nu a realizat venituri, ulterior făcând un împrumut la C.A.R. pentru achitarea pensiei
restante*18).
A. Forme
Tentativa, deşi posibilă în cazul variantei prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. a) C. pen., nu este
incriminată.
Consumarea faptei prevăzute de art. 378 alin. (1) lit. a) C. pen. are loc în momentul când cel îndreptăţit
la întreţinere este părăsit, alungat sau lăsat fără ajutor.
Infracţiunea reglementată de art. 378 alin. (1) lit. b) C. pen. are caracter continuu şi se consumă în
momentul încetării activităţii ilicite. Dacă obligaţia de întreţinere există, aceasta are întotdeauna un caracter
de continuitate adică, trebuie îndeplinită în orice moment. De aici rezultă că neîndeplinirea obligaţiei de
întreţinere va avea tot un caracter de continuitate, abandonul de familie în această variantă fiind o
infracţiune continuă*19).
În fine, în situaţia celei de a treia variante prevăzute de art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen., fapta se consumă
în momentul în care nu s-a respectat termenul de plată.
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia că abandonul de familie, în varianta redată în art. 378
alin. (1) lit. c) C. pen., este o infracţiune momentană deoarece, obligaţia de a plăti pensia de întreţinere
fiind cu termen, infracţiunea se consumă la data expirării acestui termen*20).
Opinia nu este împărtăşită de alţi autori*21), care consideră pe drept cuvânt că şi în această variantă
abandonul de familie este o infracţiune continuă, deoarece deşi există un termen pentru plata pensiei,
abţinerea de la obligaţia de a plăti are totuşi caracter continuu. În aceste condiţii, activitatea ilicită nu se
încheie la expirarea termenului de trei luni, fără ca în acest interval de timp să fi avut loc plata pensiei, ci
continuă până în momentul efectuării plăţii, ori condamnării făptuitorului, când, abandonul de familie
epuizându-se, reluarea activităţii infracţionale printr-o nouă neplată a pensiei de întreţinere dă loc unei noi
infracţiuni*22). Este de observat că intervalul de trei luni prevăzut de art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen. nu este
decât un interval minim după a cărei expirare neplata pensiei, până atunci fără caracter penal, devine
infracţiune şi că neîndeplinirea obligaţiei de plată până la expirarea termenului nu afectează existenţa
obligaţiei nici în ceea ce priveşte prestaţia lunară restantă, nici în ceea ce priveşte prestaţiile anterioare,
obligaţia este permanentă şi va continua să-şi producă efectele fiind susceptibilă, în caz de neîndeplinire
voluntară, de executare silită. În al doilea rând, se impune observaţia că deşi modalitatea de plată este
periodică, lunară, atât obligaţia însăşi, cât şi abstenţiunea de plata pensiei de întreţinere sunt neîntrerupte.
Or, dacă obligaţia de plată a pensiei subzistă şi după ce omisiunea făptuitorului a devenit infracţiune,
atunci neîndeplinirea pe mai departe a acestei obligaţii – chiar limitată la o singură rată – continuă să
realizeze neîntrerupt elementul material al infracţiunii de abandon de familie şi, totodată, să prelungească
procesul de producere a rezultatului, adică să se consume infracţiunea. Abandonul de familie este în aceste
condiţii o infracţiune continuă*23).
Pe de altă parte, cu fiecare rată neachitată timp de trei luni infracţiunea se amplifică nu numai prin durată
– ceea ce se întâmplă la fiecare infracţiune continuă, dar şi în dimensiunea sa faptică, deoarece fiecare rată
se adaugă la suma rămasă neachitată. Este vorba, aşadar, de o dublă progresivitate, cea care rezultă din
amplificarea rezultatului prin însăşi durata sa şi cea care rezultă din amplificarea acestuia prin creştere
succesivă – cu fiecare rată neachitată – a cuantumului total rămas neplătit. Pentru aceste motive ne aflăm în
faţa unei infracţiuni continue succesive*24).
În practica judiciară s-a decis că epuizarea infracţiunii nu are loc prin trimiterea în judecată a
inculpatului, neatribuind caracter autonom activităţii consumate până la acel moment, ciclul infracţional
încheindu-se numai prin pronunţarea hotărârii de condamnare, sau prin îndeplinirea obligaţiei*25).
În varianta alternativă prevăzută în art. 378 alin. (2) C. pen. fapta se consumă în momentul în care nu s-a
respectat termenul pentru îndeplinirea prestaţiei periodice.
639
B. Sancţionare
Infracţiunea de abandon de familie, în variantele prevăzute la lit. a) şi b) ale art. 305 C. pen., se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă, iar în cazul prevăzut la lit. c) cu închisoare de la
un la 3 ani sau cu amendă.
vătămate.
5. Cauze de nepedepsire sau de individualizare a pedepsei

Potrivit art. 378 alin. (4) C. pen., dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul procesului penal inculpatul
îşi îndeplineşte obligaţiile înainte de terminarea urmăririi penale, fapta acestuia nu se pedepseşte. Aşadar,
legiuitorul a prevăzut în materia abandonului de familie un caz special de nepedepsire, care operează însă
numai până la terminarea urmăririi penale.
Potrivit art. 378 alin. (5) C. pen., dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege pentru aceasta.
Ca atare, conform textului, în cazul în care părţile nu s-au împăcat, instanţa de judecată trebuie să
verifice dacă inculpatul şi-a îndeplinit obligaţiile în cursul judecăţii şi, în caz afirmativ, stabilind vinovăţia
acestuia să pronunţe împotriva sa amânarea aplicării pedepsei sau o condamnare cu suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83, respectiv art. 91 C.
pen.*26).
În cazul săvârşirii infracţiunii prin neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere, stabilită pe cale
judecătorească, timp de trei luni, condiţia îndeplinirii obligaţiilor în cursul judecăţii este realizată dacă în
apel inculpatul face dovada că a plătit pensia de întreţinere datorată până la data pronunţării sentinţei de
condamnare.
*1) I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei Bucureşti 1989, p. 416.
*3) Trib. Braşov, Dec. 772/1973, în RRD nr. 9/1974, p. 66.
*5) Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 422/1973, în Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ş.a., Drept penal, partea
specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 558.
*7) O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
*8) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 371/1997, în Culegere de practică judiciară penală pe anul
1997, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p. 7. În situaţia în care s-a înfiinţat poprire pentru executarea
obligaţiilor de întreţinere stabilită prin hotărâre judecătorească, obligaţia de a achita în continuare
întreţinerea trece asupra terţului poprit, aşa încât neplata pensiei de întreţinere de către cel obligat
judecătoreşte după înfiinţarea popririi nu constituie infracţiune – O.A. Stoica, op. cit., p. 403. O motivare a
aceleiaşi situaţii de fapt mai nuanţată, în sensul că în speţă nu există rea-credinţă, este dată de către ICCJ, s.
pen., Dec. nr. 4219/2006, pe www.ctce.ro.
*9) Gh. Vizitiu, Consideraţii privind încadrarea juridică în materia abandonului de familie prevăzută
de art. 305 lit. c) C. pen., în RRD nr. 2/1979.
*10) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. II, p. 213–214.
*11) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 177/A/2003 în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 594.
În acelaşi sens, a se vedea Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 1472/A/2003.
640
*15) CSJ, s. pen., Dec. nr. 725/1997, în Şt. Crişu, E.D. Crişu, Codul penal adnotat cu practică judiciară
pe anii 1989–1999, Ed. Argessis Print, 1999, p. 694–695; CSJ, s. pen., Dec. nr. 1748/1996, în Dreptul nr.
11/1997, p. 126; CSJ, s. pen., Dec. nr. 498/1995, în Şt. Crişu, E.D. Crişu, op. cit., p. 695.
*16) Trib. Hunedoara, Dec. pen. nr. 621/1987, în RRD nr. 6/1988, p. 64.
*18) C. Ap. Alba Iulia, s. pen., Dec. nr. 577/2003, în RDP nr. 3/2005, p. 139.
*19) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 573; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 381; O.A.
Stoica, op. cit., p. 403.
*21) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 381–382, O.A. Stoica, op. cit., p. 43.
*22) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 1013/1997, în RDP nr. 1/1999, p. 145; O. Loghin, T. Toader, op.
cit., p. 537.
*23) C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 80/2001, pe www.ctce.ro. În acelaşi sens, a se vedea Trib. Bucureşti, s.
a II-a pen., Dec. nr. 1702/A/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 596.
*24) V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de editură şi
presă „Şansa” SRL, Bucureşti, p. 108–109.
*25) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 630/2001, pe www.ctce.ro.
*26) CSJ, s. pen., Dec. nr. 267/2003 şi Dec. nr. 2766/2001; C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 220/2001, pe
www.ctce.ro.
ART. 379
Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără
consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii.
Constituie varianta asimilată, conform alin. (2) fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin
hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi
să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului are
ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la ocrotirea creşterii şi educării minorilor şi la
asigurarea legăturii personale dintre părinţi şi copii, chiar şi atunci când părinţii sunt despărţiţi. Scopul
urmărit de legiuitor este de a incrimina nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului şi de a
asigura apărarea eficientă a drepturilor prevăzute în art. 48 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „familia
se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea
părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”*1).
b) Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material.
641
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ este calificat în sensul că poate fi numai
părintele minorului sau persoana căreia i s-a încredinţat minorul spre creştere şi educare.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a decis că, în cazul în care concubinul reţine copilul
împiedicându-l să se deplaseze şi să-şi vadă mama, fapta nu constituie infracţiune de nerespectare a
măsurilor privind încredinţarea minorului, ci infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal*2).
În practica judiciară s-a respins susţinerea inculpatei (căreia i s-a încredinţat prin hotărâre judecătorească
spre creştere şi educare minorul şi care a împiedicat pe fostul soţ să viziteze pe copil, aşa cum a stabilit
instanţa), în sensul că în speţă nu ar fi întrunite elementele infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind
încredinţarea minorului, pentru motivul că subiecţi activi ai acestei infracţiuni nu pot fi părinţii, aceştia
putând săvârşi numai fapta incriminată prin art. 379 alin. (1) C. pen. În lipsa oricărei limitări în cuprinsul
textului, este evident că infracţiunea prevăzută în art. 379 alin. (2) C. pen. poate fi săvârşită de orice
persoană, inclusiv părintele, căreia i s-a încredinţat prin hotărâre judecătorească minorul spre creştere şi
educare*3).
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este părintele sau persoana căreia i s-a încredinţat minorul în
varianta reglementată în alin. (1) al art. 379 C. pen. sau părinţii minorului în modalitatea prevăzută în alin.
(2) al art. 379 C. pen., respectiv în cazul când minorul a fost încredinţat unei alte persoane decât părinţilor
pentru creştere şi educare.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea se realizează în varianta
prevăzută în alin. (1) al art. 379 C. pen. prin acţiunea de reţinere a minorului de către un părinte, iar în
situaţia redată în alin. (2) al textului prin acţiunea de împiedicare în mod repetat a oricăruia dintre părinţi
de a avea legătură cu minorul.
Este necesar ca reţinerea minorului să se facă fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei
căreia i-a fost încredinţat minorul. În cazul când părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat minorul a
consimţit ca acesta să fie reţinut, fapta nu constituie infracţiune.
Reţinerea nu trebuie confundată cu răpirea minorului*4).
În cazul împiedicării oricăruia dintre părinţi de a avea legătură cu minorul, este vorba de un minor care a
fost încredinţat altei persoane prin hotărâre judecătorească, iar această persoană îi interzice să ia legătura cu
părinţii lui. Când instanţa de judecată desface căsătoria prin divorţ, persoana căreia i se încredinţează
minorul poate fi şi unul dintre părinţi, iar acesta îl împiedică să ia legătura cu celălalt părinte. În practica
judiciară s-a reţinut că a săvârşit această infracţiune inculpata, care a refuzat în repetate rânduri, cum
rezultă din procesele-verbale ale executorului judecătoresc, să execute hotărârea judecătorească prin care
tatălui i se permisese să aibă legături personale cu copilul, nepermiţând tatălui să comunice cu minorul
chiar şi prin uşa întredeschisă*5).
Se poate ca, până la desfacerea căsătoriei prin divorţ, instanţa judecătorească să fixeze domiciliul
minorului la unul dintre părinţi. Deşi textul art. 379 alin. (2) C. pen. are în vedere numai faptele de
împiedicare comise după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de încredinţare a minorului, în practica
judiciară s-a considerat că trebuie să se dea textului o interpretare mai largă, astfel încât să fie inclusă şi
situaţia la care ne-am referit*6). Întrucât legea penală este de strictă interpretare, se susţine că ar fi mai
potrivită intervenţia legiuitorului, aşa cum s-a propus în literatura de specialitate*7), intervenţie care să facă
posibilă aplicarea textului şi în situaţia în care până la soluţionarea acţiunii de divorţ instanţa stabileşte
domiciliul minorului la unul dintre părinţi.
Acţiunea de împiedicare a părintelui de a avea legătură cu minorul constituie elementul material numai
dacă se comite în mod repetat (de cel puţin două ori).
642
b) Urmarea imediată. În cazul variantei tip [art. 379 alin. (1) C. pen.], urmarea imediată constă în
crearea unei stări de pericol care pune în primejdie creşterea şi educarea minorilor.
În situaţia variantei asimilate, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru legăturile
dintre copil şi părinte care poate duce la primejduirea creşterii şi educării normale a minorilor.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi săvârşirea activităţii incriminate.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
Atât actele pregătitoare, cât şi tentativa, deşi posibile, nu sunt însă încriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul când s-a produs reţinerea sau împiedicarea repetată a minorului de
a avea legături cu părinţii. În varianta prevăzută în alin. (1) al art. 379, fapta constituie o infracţiune
continuă, existând în consecinţă şi un moment al epuizării, respectiv al încetării reţinerii minorului*8).
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda.
*1) Curtea Constituţională, Dec. nr. 153 din 10 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iunie 2001.
*2) I. Pop, I. Cornescu, notă la ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală din 24 iunie 1970 a Proc.
loc. Râmnicu Vâlcea, în RRD nr. 6/1971, p. 141; R. Drăghici, În legătură cu infracţiunea de nerespectare
a măsurilor privind încredinţarea minorilor, în RRD nr. 6/1971, p. 84.
*3) C. Ap. Bucureşti, s. I. pen., Dec. nr. 391/1996, în RDP nr. 1/1997, p. 120.
*4) I. Dobrinescu, Condiţii în care răpirea minorului de către unul dintre părinţi constituie infracţiune,
în RRD nr. 1/1969, p. 109.
*5) C. Ap. Ploieşti, s. pen., Dec. nr. 1275/2004, în Codul penal şi legile speciale 2007, p. 476.
*6) Ordonanţa din 28 august 1979 a Proc. Jud. Prahova, dată în Dosarul nr. 29/II/1979, în RRD nr.
9/1980, p. 46, cu note de N. Puşcaciu, N. Pleşan.
*7) N. Pleşan, nota supracit.
ART. 380
Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu
Infracţiunea este prevăzută în art. 380 C. pen. într-o singură variantă, tip.
Săvârşeşte această infracţiune părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor şi
care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului
general obligatoriu.
643
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de împiedicare a accesului la învăţământul general obligatoriu
are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la ocrotirea creşterii şi educării minorilor şi la
asigurarea accesului acestora la învăţământul general obligatoriu. Scopul urmărit de legiuitor este de a
incrimina împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu şi de a asigura apărarea eficientă a
drepturilor prevăzute în art. 32 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „dreptul la învăţătură este asigurat
prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul
superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare”. De asemenea, potrivit art. 9 alin. (2)
din Legea nr. 1/2011*1), statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din
învăţământul general obligatoriu de stat, particular şi confesional acreditat. Învăţământul general
obligatoriu este de 10 clase şi cuprinde învăţământul primar şi cel gimnazial.
b) Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ este calificat în sensul că poate fi numai
părintele minorului sau persoana căreia i s-a încredinţat minorul spre creştere şi educare.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este minorul căruia i se încalcă dreptul garantat prin
Constituţie la învăţământul general obligatoriu.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea se realizează prin acţiunea de
retragere sau împiedicare a minorului de către un părinte, prin orice mijloace să urmeze cursurile
învăţământului general obligatoriu.
Retragerea minorului presupune îndepărtarea, părăsirea, luarea înapoi, renunţarea de a se mai prezenta a
acestuia la cursurile învăţământului general obligatoriu, ca urmare a deciziei în acest sens a părintelui sau
persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul, potrivit legii. Nu este necesar ca retragerea să se facă printr-o
cerere înregistrată la şcoala pe care minorul o frecventează, putându-se realiza şi prin simpla luare a
minorului, fără încunoştinţarea unităţii de învăţământ despre decizia de retragere. Pentru realizarea
infracţiunii în această variantă este necesar ca situaţie premisă ca minorul să fi fost înregistrat la o unitate
de învăţământ, unde să fi început frecventarea cursurilor.
Împiedicarea minorului de a urma cursurile învăţământului general obligatoriu constă în interdicţia
aplicată acestuia de frecventa cursurile. Aceasta se poate realiza prin orice mijloace, inclusiv prin
neînscrierea acestuia la o unitate de învăţământ sau prin interzicerea de a se mai prezenta la cursuri,
inclusiv prin ameninţare, constrângere, trimiterea acestuia în altă localitate unde nu există unitate de
învăţământ etc.
Pentru existenţa infracţiunii în ambele variante de comitere trebuie ca retragerea sau împiedicarea
minorului să urmeze cursurile învăţământului general obligatoriu să se facă în mod nejustificat. Textul de
lege nu vizează situaţiile în care acest abandon este determinat de o situaţie materială precară, caz în care
statul trebuie să intervină prin alte mijloace, ci situaţiile în care părintele acţionează în mod abuziv,
retrăgându-l pe minor de la studii sau împiedicându-l să le urmeze, deşi ar fi avut toate condiţiile pentru
aceasta.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru dezvoltarea şi instruirea minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi săvârşirea acţiunii incriminate.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
644
A. Forme
Atât actele pregătitoare, cât şi tentativa, deşi posibile, nu sunt însă încriminate.
Infracţiunea se consumă în momentul când s-a produs retragerea sau împiedicarea minorului de a
frecventa cursurile învăţământului general obligatoriu.
B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amendă.
5. Cauze de nepedepsire sau de individualizare a pedepsei

Potrivit art. 380 alin. (2) C. pen., fapta nu se pedepseşte dacă înainte de terminarea urmăririi penale
inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor. Aşadar, legiuitorul a prevăzut în materia
împiedicării accesului la învăţământul general obligatoriu un caz special de nepedepsire, care operează însă
numai până la terminarea urmăririi penale.
Potrivit art. 380 alin. (3) C. pen., dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul
asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării
pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru aceasta.
Ca atare, conform textului, instanţa de judecată trebuie să verifice dacă inculpatul a asigurat reluarea
frecventării cursurilor de către minor în cursul judecăţii şi, în caz afirmativ, stabilind vinovăţia acestuia, să
pronunţe împotriva sa amânarea aplicării pedepsei sau o condamnare cu suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83, respectiv art. 91 C. pen.
*1) Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, publicată în M. Of. nr. 18 din 10 ianuarie 2011.
ART. 381
Împiedicarea exercitării libertăţii religioase
Varianta tip, potrivit alin. (1), constă în împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui
cult religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la
serviciile religioase ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult.
Cea de-a doua variantă agravată există, potrivit alin. (3), în cazul obligării unei persoane, prin violenţă
sau ameninţare, să îndeplinească un act interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparţine*1).
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de împiedicare a exercitării libertăţii religioase, obiectul
juridic special îl formează relaţiile sociale referitoare la libertatea conştiinţei şi la libertatea de exercitare a
unui cult religios care este recunoscut şi funcţionează potrivit legii.
Ocrotirea acestor relaţii prin dispoziţiile art. 381 C. pen. este în deplină concordanţă cu prevederile
Constituţiei României din 1991, referitoare la libertatea conştiinţei (art. 29): „Libertatea gândirii şi a
645
opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi
constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă contrare convingerilor sale”. Cadrul legal
se completează cu prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor*2).
Este vorba însă de culte organizate care funcţionează potrivit legii şi care presupun existenţa slujitorilor
cultului (preoţi), a caselor de rugăciuni (biserici, temple), a locurilor de depunere a rămăşiţelor celor
decedaţi (cimitire, crematorii) etc.
Prin dispoziţiile legale se garantează fiecărei persoane în parte libertatea credinţelor religioase, a
libertăţii conştiinţei, a gândirii şi opiniilor.
b) Obiectul material. Infracţiunea de care ne ocupăm are şi un obiect material. În acest caz, dacă fapta
se realizează prin constrângere fizică (acte de violenţă), obiectul material constă în corpul persoanei asupra
căreia s-a exercitat această constrângere. În acelaşi timp, pot constitui obiect material al faptei analizate
obiectele de cult asupra cărora se poate exercita activitatea infracţională.
Atunci când prin comiterea infracţiunii prevăzute de art. 381 C. pen. s-a produs distrugerea sau
sustragerea bunurilor de cult respective, va exista concurs real de infracţiuni între fapta de împiedicare a
exercitării libertăţii religioase şi distrugere, furt, furt calificat etc.
Dacă acţiunea de împiedicare a avut ca obiect material un cadavru, un mormânt sau un monument ori o
urnă funerară, va exista şi infracţiunea de profanare de morminte în concurs cu împiedicarea exercitării
libertăţii religioase*3).
a) Subiectul activ. Infracţiunea de împiedicare a exercitării libertăţii religioase poate fi comisă de orice
persoană responsabilă penal, neavând relevanţă dacă subiectul activ este un funcţionar ori un particular, un
reprezentant al unui cult, un oarecare membru al unei comunităţi religioase sau o persoană care nu
împărtăşeşte nicio credinţă religioasă.
În literatura de specialitate s-a subliniat în mod corect faptul că în cazul săvârşirii activităţii infracţionale
prevăzute în art. 381 C. pen. de un funcţionar ce comite fapta în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, în
sarcina lui se va reţine şi infracţiunea de abuz în serviciu (art. 297 C. pen.) în concurs cu împiedicarea
exercitării libertăţii religioase*4).
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul, ca reprezentant al
societăţii, care este ameninţată prin comiterea faptelor de acest gen. Pe lângă subiectul pasiv principal
avem şi un subiect pasiv secundar (adiacent), respectiv o persoană sau mai multe persoane care au fost
prejudiciate prin săvârşirea infracţiunii.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea de împiedicare a exercitării
libertăţii religioase se realizează în varianta tip prevăzută de art. 381 alin. (1) C. pen. prin una dintre cele
două acţiuni reglementate alternativ de legiuitor, şi anume: împiedicarea sau tulburarea libertăţii de
exercitare a ritualului unui cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii, fapta putându-se
săvârşi în oricare dintre cele două variante alternative (împiedicare sau tulburare).
Împiedicarea se poate realiza prin orice act care face imposibilă începerea sau continuarea exercitării
ritualului unui cult religios. Împiedicarea poate fi directă, atunci când se împiedică material şi nemijlocit
efectuarea actelor de cult, începerea sau continuarea acestora, sau indirectă, constând în închiderea
localului, ascunderea sau distrugerea obiectelor necesare exercitării cultului, sechestrarea persoanelor
oficiante ale cultului, difuzarea de gaze lacrimogene sau asfixiante etc.*5).
646
Acţiunea de tulburare presupune unele acte din cauza cărora nu se poate desfăşura în mod normal o
activitate religioasă. În această ipostază nu se împiedică însăşi exercitarea ritualului cultului, ci numai
exercitarea lui liberă, nestingherită, neperturbată, ca, de exemplu, în timpul unei slujbe religioase se
declanşează zgomote, strigăte, dezordini sau scandaluri, fie în localul de cult (cum ar fi biserica), fie în
imediata apropiere, aspecte ce tulbură activitatea religioasă exercitată în mod legal.
Elementul material al variantei agravate prevăzute în art. 381 alin. (2) C. pen. constă în acţiunea de
obligare, de constrângere (ameninţări, acte de violenţă fizică etc.) a unei persoane să ia parte la serviciile
religioase ale vreunui cult (de exemplu, la cultul bisericii ortodoxe române, la cultul musulman, la cultul
bisericii evanghelice, luterane etc.) ori să îndeplinească un act religios fără consimţământul ei, neavând
relevanţă dacă acel cult este recunoscut sau nu.
Dacă nu este vorba de o obligare la un act religios legat de exercitarea unui cult, fapta nu poate constitui
infracţiunea de împiedicare a exercitării libertăţii religioase, ci eventual o altă infracţiune, cum ar fi cea de
lipsire de libertate în mod ilegal (prevăzută de art. 205 C. pen.).
Elementul material al variantei agravate prevăzute în art. 381 alin. (3) C. pen. constă în acţiunea de
obligare a unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să îndeplinească un act interzis de cultul, organizat
potrivit legii, căruia îi aparţine (spre exemplu, obligarea unei persoane să consume alimente interzise de
religia sa).
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, în cazul variantei tip [art. 381 alin. (1) C. pen.],
împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare să privească un cult religios care este organizat şi
funcţionează potrivit legii (în caz contrar, fapta neconstituind infracţiune), iar în cazul variantelor agravate
[art. 381 alin. (2) şi (3) C. pen.] este necesar ca fapta să se comită prin constrângere (fizică sau morală).
b) Urmarea imediată. Prin comiterea faptei de împiedicarea exercitării libertăţii religioase se creează o
stare de pericol privitoare la libertatea conştiinţei şi libertatea de exercitare a unui cult religios în mod liber,
normal, de către fiecare cetăţean aşa cum doreşte el, respectând, bineînţeles, condiţiile stabilite de lege.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea incriminată şi rezultatul sau urmarea imediată trebuie să
existe totdeauna o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.
Din punct de vedere al elementului subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie, care poate fi directă
sau indirectă. În literatura de specialitate se susţine că în varianta prevăzută de alin. (2) al art. 381 C. pen.
intenţia nu poate fi decât directă, deoarece nu se poate concepe ca făptuitorul să oblige prin constrângere o
persoană la unul dintre actele arătate de text şi totuşi să accepte numai rezultatul faptei sale. În ceea ce
priveşte varianta prevăzută în alin. (1) al art. 381 C. pen., s-ar putea considera, avându-se în vedere că la
baza incriminării a stat o concepţie unitară, că intenţia nu poate fi decât tot directă*6). Datorită însă
modului mai puţin clar de exprimare a legiuitorului în acest text, în literatura de specialitate s-a admis şi
posibilitatea săvârşirii infracţiunii prevăzute în alin. (1) cu intenţie indirectă*7).
Considerăm totuşi că ar putea exista situaţii ca şi în cazul faptei prevăzute în alin. (2), făptuitorul să
acţioneze cu intenţie indirectă.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se comite una dintre variantele prevăzute de
legiuitor. În acel moment se produce şi urmarea imediată, respectiv starea de pericol.
B. Sancţionare
647
Pedeapsa pentru varianta tip prevăzută în art. 381 alin. (1) C. pen. este închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau amenda. Variantele agravate prevăzute în alin. (2) şi (3) se pedepsesc cu închisoare de la unu la 3 ani
sau cu amendă.
Acţiunea penală pentru infracţiunea de împiedicare a exercitării libertăţii religioase se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
*1) Reglementări similare regăsim şi în alte legislaţii, cum ar fi § 166–167 C. pen. german, art. 522–523
C. pen. spaniol.
*2) Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în M. Of. nr.
11 din 8 ianuarie 2007. În anexa Legii este prevăzută lista cultelor recunoscute în România: 1. Biserica
Ortodoxă Română, 2. Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, 3. Biserica Romano-Catolică, 4. Biserica
Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, 5. Arhiepiscopia Bisericii Armene, 6. Biserica Creştină Rusă de
Rit Vechi din România, 7. Biserica Reformată din România, 8. Biserica Evanghelică C. Ap. din România,
9. Biserica Evanghelică Lutherană din România, 10. Biserica Unitariană din Transilvania, 11. Uniunea
Bisericilor Creştine Baptiste din România, 12. Biserica Creştină după Evanghelie din România – Uniunea
Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, 13. Biserica Evanghelică Română, 14. Uniunea
Penticostală – Biserica Lui Dumnezeu Apostolică din România, 15. Biserica Creştină Adventistă De Ziua
A Şaptea Din România, 16. Federaţia Comunităţilor Evreieşti Din România, 17. Cultul Musulman, 18.
Organizaţia Religioasă Martorii Lui Iehova.
*4) Ibidem.
*5) Ibidem, p. 653.
*6) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. IV, p. 424. În acelaşi sens, a se vedea O.A. Stoica, op. cit., p.
427.
ART. 382
Profanarea lăcaşurilor sau a obiectelor de cult
Infracţiunea este prevăzută în art. 382 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi constă în profanarea unui
lăcaş sau a unui obiect de cult, aparţinând unui cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit
legii.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la
sentimentul de pietate şi respect datorat lăcaşurilor sau obiectelor de cult, precum şi la inviolabilitatea sau
intangibilitatea acestora.
Respectul cetăţenilor faţă de lăcaşurile sau obiectele de cult este esenţial într-un stat de drept unde se
pune accentul pe libertatea credinţei religioase; orice atingere adusă unui locaş sau obiect de cult este o
manifestare condamnabilă, o nesocotire a acelor sentimente, profund omeneşti, de pietate, tulburând grav
relaţiile de convieţuire socială.
b) Obiectul material. Fapta de profanare de lăcaşuri sau obiecte de cult are şi un obiect material, care îl
constituie lăcaşurile de cult în ansamblul lor şi componentele sau accesoriile materiale ale acestora (de
648
exemplu, uşile, ferestrele, candelabrele, picturile, inscripţiile etc.), precum şi obiectele de cult (de exemplu:
icoanele, moaştele, statuile etc.).
a) Subiectul activ. Infracţiunea de profanare a lăcaşurilor sau obiectelor de cult poate fi comisă de orice
persoană responsabilă penal, iar participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare
sau complicitate.
b) Subiectul pasiv
Subiect pasiv este numai statul ca reprezentant al societăţii interesată în păstrarea unei atitudini de
respect faţă de lăcaşurile sau obiectele de cult. În secundar se aduce atingere şi caselor de rugăciuni
(biserici, temple, moschee etc.) sau cultelor religioase proprietare ale locaşurilor sau obiectelor de cult
profanate.
a) Elementul material. Infracţiunea pe care o analizăm se realizează, din punct de vedere al elementului
material, printr-o acţiune de profanare a unui lăcaş sau obiect de cult, aparţinând unui cult religios care este
organizat şi funcţionează potrivit legii. Pentru explicaţii privind cultele religioase recunoscute în ţara
noastră trimitem la analiza infracţiunii de împiedicare a exercitării libertăţii religioase.
A profana un locaş sau un obiect de cult înseamnă a pângări, a manifesta lipsă de respect faţă de
simbolul pe care lăcaşul sau obiectul de cult o personifică. De regulă, acţiunea de profanare este o acţiune
care duce la distrugerea, degradarea, stricarea în întregime sau a componentelor lăcaşului sau obiectelor de
cult (spre exemplu, incendierea unei biserici ori spargerea uşilor sau a ferestrelor, distrugerea statuilor sau a
icoanelor etc.). Fapta se poate realiza şi prin acte efectuate fără violenţă, dar privind direct obiectul material
al infracţiunii, acte prin care se exprimă aceeaşi lipsă de respect faţă de lăcaşul sau obiectul de cult, cum ar
fi: mâzgălirea icoanelor sau desenarea pe picturi a unor scene obscene ori scrierea unor cuvinte jignitoare,
urinarea sau întreţinerea de acte sexuale într-un locaş de cult etc.
Acţiunea de profanare poate realiza în acelaşi timp latura obiectivă a altei infracţiuni (de exemplu, a
infracţiunii de distrugere, a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri). În asemenea caz, infracţiunea de
profanare a lăcaşurilor sau a obiectelor de cult intră în concurs cu respectiva infracţiune. De asemenea,
profanarea poate fi mijlocul prin care se realizează o altă infracţiune scop (spre exemplu, furtul), şi în acest
caz aplicându-se regulile de la concursul de infracţiuni.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea acestei infracţiuni se aduce atingere sentimentului comun de
pietate faţă de lăcaşurile şi obiectele de cult şi crearea prin aceasta a unui pericol pentru relaţiile de
convieţuire socială.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de care ne ocupăm este necesar să existe o
legătură de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată (starea de pericol). Aceasta rezultă, de
regulă, din însăşi săvârşirea acţiunii incriminate.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Fapta comisă din culpă nu constituie infracţiune.
Mobilul sau scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, însă trebuie avute în vedere la
individualizarea judiciară a pedepsei. Putem scoate totuşi în evidenţă că mobilul poate fi: ura, răzbunarea,
tendinţa de câştig etc.
A. Forme
649
Deşi infracţiunea de profanare a lăcaşurilor sau a obiectelor de cult este susceptibilă de acte pregătitoare
şi de tentativă, acestea nu sunt pedepsite.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează activitatea materială prin orice mijloc
şi se produce urmarea periculoasă pentru relaţiile sociale ocrotite de lege.
B. Sancţionare
Infracţiunea de profanare a lăcaşurilor sau a obiectelor de cult este sancţionată cu pedeapsa închisorii de
la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
ART. 383
Profanarea de cadavre sau morminte
Infracţiunea este prevăzută în art. 383 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a
cenuşii rezultate din incinerarea acestuia.
Constituie varianta atenuată, potrivit alin. (2), profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unei
urne funerare sau a unui monument funerar.
sentimentul de pietate şi respect datorat morţilor, mormintelor, urnelor sau monumentelor funerare, precum
şi la inviolabilitatea sau intangibilitatea acestora.
Trebuie subliniat că în toate timpurile şi la toate popoarele, respectul datorat morţilor a constituit o
obligaţie ce nu putea fi nesocotită*1).
Pe bună dreptate spunea Euripide, „îngroparea morţilor e o îndatorire a muritorilor”. Chiar dacă s-a
simplificat mult faţă de epoca veche cultul morţilor, respectul cetăţenilor faţă de cei morţi nu a dispărut;
orice atingere adusă unui mormânt sau cadavru, unui monument funerar este o manifestare condamnabilă,
o nesocotire a acelor sentimente, profund omeneşti de pietate, tulburând grav relaţiile de convieţuire
socială.
b) Obiectul material. Fapta de profanare de cadavre sau morminte are şi un obiect material, care îl
constituie cadavrul uman (atât înainte, cât şi după înhumare), cenuşa acestuia rezultată din incinerare,
mormântul (locul în care se află înhumat cadavrul şi anexele teritoriului propriu-zis), urna funerară (caseta,
cutia sau orice obiect în care se află cenuşa celui decedat), monumentul funerar (cavou, mausoleu etc.), în
ansamblul lor şi piesele componente sau accesoriile materiale ale acestora (de exemplu, sicriul, coroanele,
crucile sau alte pietre funerare, împrejurimile, candelabrele, icoanele, inscripţiile etc.), precum şi obiectele
sau ornamentele aflate pe corpul cadavrului (de exemplu: inele, verighete, lănţişoare, cercei, proteze
dentare, îmbrăcăminte etc.)*2).
a) Subiectul activ. Infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte poate fi comisă de orice persoană
responsabilă penal, iar participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau
complicitate.
b) Subiectul pasiv este numai statul ca reprezentant al societăţii interesată în păstrarea unei atitudini de
respect faţă de cei dispăruţi.
650
În literatura de specialitate s-a decis că rudele în viaţă ale defunctului nu pot fi subiecţi pasivi ai
infracţiunii. Ele ar putea avea însă calitatea de persoane dăunate cât priveşte pagubele ce li s-ar pricinui
prin infracţiunea conexă (distrugerea mormântului, monumentului etc.)*3).
material, printr-o acţiune de sustragere, distrugere sau profanare a unui cadavru ori a cenuşii rezultate din
incinerarea acestuia (în varianta tip).
Sustragerea presupune luarea cadavrului fără consimţământul persoanelor în drept să dispună sau să
efectueze ritualul funebru. Sustragerea poate avea ca obiect şi cenuşa rezultată din arderea cadavrului.
Distrugerea presupune lezarea substanţei cadavrului sau a cenuşii rezultate din incinerarea acestuia, în
aşa fel încât acestea încetează să existe, sunt nimicite.
A profana un cadavru înseamnă a pângări, a manifesta lipsă de respect faţă de memoria celui dispărut, pe
care cadavrul acestuia o simbolizează. Profanarea realizează şi elementele constitutive ale variantei
atenuate, cu referire la un mormânt, o urnă funerară sau un monument funerar. Raţiunea separării celor
două variante de comitere în noua reglementare se datorează intensităţii atingerii aduse valorii sociale
ocrotite şi ecoului social al faptei, care este, în mod evident, diferită în cele două situaţii*4).
De regulă, acţiunea de profanare este o acţiune care duce la distrugerea, degradarea, stricarea
mormântului, monumentului sau a urnei funerare ori la mutilarea, schimbarea poziţiei rămăşiţelor trupeşti
ale celui dispărut. Fapta se poate realiza şi prin acte efectuate fără violenţă, dar privind direct obiectul
material al infracţiunii, acte prin care se exprimă aceeaşi lipsă de respect faţă de memoria celui dispărut,
cum ar fi: desenarea pe mormânt sau monument a unor scene obscene, scrierea unor cuvinte jignitoare,
împrăştierea cenuşii sau a resturilor umane ori despuierea cadavrului în dorinţa de a obţine îmbrăcămintea
etc.*5).
Au săvârşit această infracţiune inculpaţii care au mers în cimitirul comunei P., la mormântul lui N.T.,
unde, după ce au dislocat crucea din pământ, au rupt-o, au îndepărtat pământul de pe sicriu, fără a-l desface
însă, şi au împrăştiat coroanele de flori*6).
Profanarea de cadavre sau morminte poate realiza în acelaşi timp latura obiectivă a altei infracţiuni (de
exemplu, a infracţiunii de distrugere, a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri). În asemenea caz,
infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte intră în concurs cu respectiva infracţiune*7). A fost
exprimată şi opinia contrară, potrivit căreia există numai infracţiunea de profanare de morminte dacă
făptuitorul şi-a însuşit proteza din aur cu ocazia autopsiei cadavrului*8). După unele opinii, în speţa dată
trebuia reţinută, pe lângă infracţiunea de profanare de morminte, şi infracţiunea de furt, aflate în concurs.
Consumarea infracţiunii prevăzute de art. 383 C. pen., se arată în opinia autorilor, a avut loc în momentul
în care inculpatul, smulgând proteza dentară din gura celui decedat, rezultatul acestei infracţiuni,
necinstirea cadavrului, s-a produs. Ceea ce a urmat, trecerea protezei desprinsă de cadavru, în puterea de
dispoziţie a făptuitorului, reprezintă o altă acţiune specifică furtului, având o individualitate materială de
sine stătătoare. Se mai susţine că în momentul în care a fost desprinsă de cadavrul în care se afla
încorporată, proteza a devenit un bun mobil autonom cu o valoare patrimonială proprie*9).
Nu sunt incidente prevederile art. 383 C. pen., fapta neconstituind infracţiune când s-a efectuat o
exhumare permisă prin dispoziţiile legale în vederea stabilirii împrejurărilor şi cauzelor morţii, ori disecţia
cadavrelor în scopuri didactico-ştiinţifice, demolarea mormintelor în scopuri edilitare etc.
pietate faţă de morţi şi crearea prin aceasta a unui pericol pentru relaţiile de convieţuire socială.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de care ne ocupăm este necesar să existe o
legătură de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată (starea de pericol). Aceasta rezultă, de
regulă, din însăşi săvârşirea acţiunii incriminate.
651
Există opinia că nu se realizează conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni în cazul sugrumării
persoanei, urmată de punerea unei ţigări aprinse în mâna acesteia şi incendierii ei, în scopul de a şterge
urmele unui omor, deoarece lipseşte intenţia specifică laturii subiective a acestei infracţiuni, inculpatul
neurmărind să aducă atingere sentimentului de respect datorat morţilor şi amintirii acestora, ci a urmărit să
nu fie descoperită fapta comisă*10).
Unicul argument invocat constant în practica judiciară care exclude reţinerea unui concurs real între
infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte şi cea de omor îl reprezintă faptul că inculpatul nu are
ca scop alterarea sentimentului de pietate, ci ascunderea omorului. Prin urmare, opţiunea în stabilirea
încadrării juridice a unei asemenea situaţii de fapt (ca infracţiune unică sau pluralitate infracţională) are ca
şi criteriu scopul cu care acţionează autorul; în absenţa unui scop care să vizeze valoarea socială protejată
prin dispoziţia art. 383 C. pen. se exclude existenţa acestei infracţiuni.
În acest context, se impune observarea faptului că existenţa infracţiunii de profanare nu este subsumată
niciunui scop. Dacă însă există un scop ori un mobil, acestea vor fi valorificate numai în procesul de
individualizare a pedepsei (de pildă, va fi mai periculoasă şi va necesita o sancţiune mai severă fapta de
profanare care a fost săvârşită tocmai urmărindu-se şi dorindu-se ultragierea sentimentului de pietate, decât
fapta de profanare săvârşită cu prevederea rezultatului ultragiant, dar fără a se dori un asemenea rezultat
care a fost numai acceptat).
Dacă existenţa infracţiunii de profanare ar fi fost subsumată unui scop (finalitate urmărită prin săvârşirea
faptei ce constituie elementul material al infracţiunii, obiectivul propus şi reprezentat de autor ca rezultat al
acţiunii sau inacţiunii sale), acesta ar fi trebuit să apară ca o cerinţă esenţială ataşată elementului subiectiv.
Aceasta ar însemna ca infracţiunea prevăzută de art. 383 C. pen. nu ar putea fi săvârşită decât cu intenţie
calificată prin scop (intenţie directă). Or, aşa cum rezultă din analiza reglementării conţinute de art. 383 C.
pen., această infracţiune se săvârşeşte, într-adevăr cu intenţie, însă în ambele modalităţi (atât intenţie
directă, cât şi indirectă).
În consecinţă, a împărtăşi punctul de vedere al instanţelor care exclud existenţa infracţiunii de profanare, în
ipoteza faptică în discuţie, echivalează cu a accepta că, în această situaţie particulară, infracţiunea
prevăzută de art. 383 C. pen. se săvârşeşte numai cu intenţie directă. O asemenea concluzie şi
raţionamentul care o fundamentează nu pot fi decât eronate, deoarece impun o modificare a voinţei
legiuitorului de către organul judiciar.
De fapt, în ipoteza în discuţie este vorba de o infracţiune de profanare săvârşită cu intenţie indirectă
(autorul nu urmăreşte şi nu doreşte atingerea sentimentului de respect datorat morţilor, ci, deoarece acest
rezultat este o etapă către atingerea scopului pe care îl urmăreşte – ascunderea omorului –, acceptă o
asemenea urmare).
Soluţia jurisprudenţială, pe care nu o împărtăşim, nu poate fi susţinută şi dintr-o altă perspectivă. Astfel,
infracţiunea prevăzută de art. 383 C. pen. are ca situaţie premisă preexistenţa unui cadavru. Norma legală
nu precizează nimic cu privire la modul în care s-a creat această premisă (preexistă, indiferent de fapta
autorului profanării, fiind generată printr-un fapt natural – actul morţii sau prin fapta unui terţ sau putea fi
creată printr-o faptă a însăşi autorului profanării ulterioare). În condiţiile tăcerii legii, sunt admise orice
modalităţi generatoare ale situaţiei premisă (chiar şi fapta anterioară a autorului profanării), distincţia
făcută de organul judiciar nefiind permisă.
Din această perspectivă, soluţia jurisprudenţială conduce la concluzia că infracţiunea prevăzută de art.
383 C. pen. nu ar putea exista ca infracţiune atunci când situaţia premisă este rezultatul acţiunii aceleiaşi
persoane care, ulterior, va realiza şi profanarea. O asemenea concluzie este însă eronată, negăsindu-şi
suport în condiţiile de incriminare ale faptei de profanare.
În concluzie, în ipoteza faptică în discuţie există un concurs real cu conexitate consecvenţională între
infracţiunile de profanare şi omor*11).
652
A. Forme
Deşi infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte este susceptibilă de acte pregătitoare şi de
tentativă, acestea nu sunt pedepsite.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează activitatea materială prin sustragere,
distrugere sau profanare a unui cadavru sau a cenuşii rezultate din incinerarea acestuia, ori profanarea unui
mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument funerar.
B. Sancţionare
Infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte este sancţionată în varianta tip cu pedeapsa închisorii
de la 6 luni la 3 ani. Varianta atenuată se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
*1) În Roma antică legile pedepseau aspru pe cei ce încălcau cultul morţilor (prin moarte, deportare) – a
se vedea Cicero, de Legibus, 19 Perpetua sint sacra, Denjs IX, 22, cit. de I. Vasiu, op. cit., p. 502.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 658. În acelaşi sens, a se vedea M. Sîrbu şi I. Dincă, notă la
Dec. pen. nr. 356/1981, a Trib. Timiş, în RRD nr. 2/1982 p. 56. Se susţine că în cazul sustragerii unei
proteze dentare de la cadavru (fiind vorba de furt şi profanare de cadavre), moştenitorii defunctului erau
îndrituiţi a se constitui parte civilă pentru a obţine reparaţie fie în natură, fie în bani.
*4) Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal, pe www.just.ro, accesat la data de 2
martie 2009.
*8) Trib. Timiş, Dec. pen. nr. 356/1981, în RRD nr. 2/1982, p. 56, cu notă de M. Sîrbu şi I. Dincă I: C.
Buga, P. Marica II; M. Mayo, D. Pavel, Aspecte speciale ale infracţiunii de profanare de morminte, în
RRD nr. 3/1983 p. 37–40.
*9) A se vedea M. Sârbu şi I. Dincă, Notă la Dec. pen. nr. 356/1981 a Trib. Timiş, în RRD nr. 2/1982, p.
56.
*10) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3670/2007, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2007, p. 38–39. În acelaşi sens, a
se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr. 907/2003, în RDP nr. 3/2004, p. 173. A se vedea, în sens contrar, C. Bulai,
în Practica judiciară penală, vol. III, p. 274, susţinându-se că, pe lângă infracţiunea de omor, trebuia să se
reţină şi infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte, întrucât prin această incriminare legiuitorul a
urmărit să sancţioneze orice manifestare a lipsei de respect pentru morţi, indiferent care ar fi mobilul sau
scopul urmărit de făptuitor.
*11) A se vedea, în acest sens, ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. 35/2008 pentru a examina recursul în
interesul legii, privind încadrarea juridică a faptei de omor urmate de dezmembrarea ori incendierea
cadavrului în scopul ascunderii omorului, publicată în M. Of. nr. nr. 158 din 13 martie 2009.
ART. 384
Prelevarea ilegală de ţesuturi sau organe
Infracţiunea este prevăzută în art. 384 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi constă în prelevarea de
ţesuturi sau organe de la un cadavru, fără drept.
653
sentimentul de pietate şi respect datorat morţilor, precum şi la inviolabilitatea sau intangibilitatea acestora
în alte condiţii decât pentru recoltarea de organe şi/sau ţesuturi de origine umană sănătoase morfologic şi
funcţional, în vederea efectuării unui transplant în condiţiile legii, pentru salvarea vieţii sau însănătoşirea
altor persoane.
b) Obiectul material. Fapta de prelevare ilegală de ţesuturi sau organe are şi un obiect material, care îl
constituie cadavrul uman.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de prelevare ilegală de ţesuturi sau organe poate fi comisă de orice
persoană responsabilă penal, iar participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare
sau complicitate. În realitate fapta se comite de persoane care au cunoştinţe medicale de specialitate şi care
stăpânesc procedurile de prezervare a organelor, ţesuturilor sau celulelor prelevate în vederea
transplantului.
b) Subiectul pasiv este statul ca reprezentant al societăţii interesată în păstrarea unei atitudini de respect
faţă de cei dispăruţi.
material, printr-o acţiune de prelevare de ţesuturi sau organe de la un cadavru, fără drept.
Prin prelevare se înţelege recoltarea de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană sănătoase
morfologic şi funcţional, când celulele sunt recoltate de la pacient, în vederea realizării unui transplant*1).
Se observă că prevederile legale incriminează numai prelevarea de ţesuturi sau organe de la persoanele
decedate, iar nu şi prelevarea de celule.
Ţesutul reprezintă gruparea de celule diferenţiată, unite prin substanţa intercelulară amorfă, care
formează împreună o asociere topografică şi funcţională. Organul reprezintă partea diferenţiată în structura
unui organism, adaptată la o funcţie definită, alcătuită din mai multe ţesuturi sau tipuri celulare, prezentând
vascularizaţie şi inervaţie proprii. Transplantul este acea activitate medicală prin care, în scop terapeutic, în
organismul unui pacient este implantat sau grefat un organ, ţesut ori celulă.
O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii este ca prelevarea de organe sau ţesuturi să se facă de la
un cadavru. În legislaţia de specialitate acesta poartă numele de donator (subiectul decedat, de la care se
prelevează organe, ţesuturi şi/sau celule de origine umană pentru utilizare terapeutică). Acesta poate fi
donator decedat fără activitate cardiacă, sau donator decedat cu activitate cardiacă. Potrivit art. 147 alin. (1)
pct. 1 din Legea nr. 95/2006, se defineşte ca donator decedat fără activitate cardiacă persoana la care s-a
constatat oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă şi ireversibilă, confirmată în spital de doi medici primari.
Confirmarea donatorului decedat fără activitate cardiacă se face conform protocolului de resuscitare,
excepţie făcând situaţiile fără echivoc. Donatorul decedat cu activitate cardiacă este persoana la care s-a
constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului, conform protocolului de declarare a morţii
cerebrale.
O altă condiţie pentru existenţa infracţiunii este ca prelevarea de ţesuturi sau organe să se facă fără drept.
Regulile privind prelevarea legală de organe, ţesuturi şi celule de a donatorul decedat sunt stabilite în art.
147 din Legea nr. 95/2006. Astfel, prelevarea de organe ori ţesuturi de la persoanele decedate se face
numai cu consimţământul scris a cel puţin unu dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în
654
următoarea ordine: soţ, părinte, copil, frate, soră. În absenţa acestora, consimţământul va fi luat de la
persoana autorizată, în mod legal, conform legislaţiei în domeniu, să îl reprezinte pe defunct.
Prelevarea se poate face fără consimţământul membrilor familiei dacă, în timpul vieţii, persoana
decedată şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimţământ pentru
prelevare sau înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule. Prelevarea nu se
poate face sub nicio formă dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea împotriva
donării, prin act de refuz al donării avizat de medicul de familie sau prin înscrierea în Registrul naţional al
celor care refuză să doneze organe, ţesuturi şi celule. Actul de refuz al donării, avizat de medicul de
familie, va fi prezentat de către aparţinători coordonatorului de transplant.
De asemenea, prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la donatori decedaţi se efectuează numai după
un control clinic şi de laborator care să excludă orice boală infecţioasă, o posibilă contaminare sau alte
afecţiuni care reprezintă un risc pentru primitor, conform protocoalelor stabilite pentru fiecare organ, ţesut
sau celulă în parte.
Fiecare prelevare de organ, ţesut sau celulă de origine umană este anunţată imediat şi înregistrată în
Registrul naţional de transplant, conform procedurilor stabilite de Agenţia Naţională de Transplant.
Medicii care au efectuat prelevarea de organe şi ţesuturi de la o persoană decedată au obligaţia de a
asigura restaurarea cadavrului şi a fizionomiei sale prin îngrijiri şi mijloace specifice, inclusiv chirurgicale
dacă este necesar, în scopul obţinerii unei înfăţişări demne a corpului defunctului.
Infracţiunea de prelevare ilegală de ţesuturi sau organe constituie o incriminare generală, cadru, în ceea
ce priveşte regulile de prelevare de ţesuturi sau organe în cazul persoanelor decedate. În cazul în care se
realizează elementele constitutive ale variantelor speciale ale infracţiunii prevăzute în art. 155, art. 156 sau
art. 158 din Legea nr. 95/2006, se vor reţine aceste din urmă infracţiuni, iar nu infracţiunea prevăzută în art.
384 C. pen. Practic nu ne putem imagina situaţii în care s-ar putea reţine elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute în art. 384 C. pen., fără a se putea realiza elementele constitutive ale variantelor
speciale prevăzute în Legea nr. 95/2006.
pietate faţă de morţi şi crearea prin aceasta a unui pericol pentru relaţiile de convieţuire socială.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de care ne ocupăm, este necesar să existe o
legătură de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată (starea de pericol). Aceasta rezultă
din însăşi săvârşirea acţiunii incriminate.
Mobilul sau scopul nu interesează pentru existenţa infracţiunii, însă trebuie avute în vedere la
A. Forme
Deşi infracţiunea de prelevare ilegală de ţesuturi sau organe este susceptibilă de acte pregătitoare şi de
tentativă, acestea nu sunt pedepsite.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează prelevarea organelor sau ţesuturilor
de la un cadavru.
B. Sancţionare
Infracţiunea de prelevare ilegală de ţesuturi sau organe este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6
655
*1) Art. 142 lit. d) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în M. Of. nr.
372 din 28 aprilie 2006.
TITLUL IX
Infracţiuni electorale
ART. 385
Împiedicarea exercitării drepturilor electorale
COMENTARIU (Asist. univ. drd. Mircea Constantin Sinescu)
Infracţiunea de împiedicare a exercitării drepturilor electorale este reglementată în art. 385 C. pen. şi are
o variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip este cuprinsă în art. 385 alin. (1) C. pen. şi constă în împiedicarea, prin orice mijloace, a
liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales.
Varianta agravată constă în atacul, prin orice mijloace, asupra localului secţiei de votare [art. 385 alin.
(2) C. pen.].
a) Obiectul juridic special este constituit, în principal, din relaţiile sociale referitoare la respectarea
exercitării drepturilor politice fundamentale (dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales). În cazul variantei
agravate, obiectul juridic specific este complex, întrucât alături de valoarea socială ocrotită în principal –
respectarea exercitării drepturilor politice fundamentale – sunt protejate, în subsidiar, şi relaţiile sociale
referitoare la crearea şi respectarea cadrului organizatoric general de desfăşurare a procesului electoral, în
deplină securitate.
Fasciculul de relaţii sociale protejate prin incriminarea acestei fapte este conturat, în primul rând, prin
dispoziţiile cuprinse în Constituţia României, în cadrul Titlului II, Capitolul II – „Drepturile şi libertăţile
fundamentale” la art. 36 – Dreptul la vot*1), art. 37 – Dreptul de a fi ales*2) şi art. 38 – Dreptul de a fi
ales în Parlamentul European*3). Respectarea drepturilor electorale ale cetăţenilor României este în acord,
de altfel, şi cu reglementările internaţionale, precum dispoziţiile art. 3 din Primul Protocol adiţional la
Convenţia europeană a drepturilor omului, dar şi cele din art. 25 al Pactului internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, consacrându-se necesitatea organizării de alegeri libere, prin vot universal, egal
şi secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor*4).
Precizăm că regimul juridic al organizării şi desfăşurării alegerilor în România este stabilit prin
dispoziţiile din legile electorale, şi anume Legea nr. 35/2008, privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, Legea nr. 33/2007, privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European,
Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi Legea nr. 370/2004 pentru
alegerea Preşedintelui României.
b) Obiectul material. Infracţiunea este, de regulă, lipsită de obiect material, în condiţiile în care, valorile
sociale ocrotite prin varianta tip a incriminării sunt abstracte şi nu se exprimă printr-o entitate materială*5).
În varianta agravată însă considerăm că obiectul material este constituit din localul secţiei de votare
(imobilul în care este amplasată secţia de votare, diverse obiecte aflate în cadrul secţiei de votare etc.).
Dacă însă activitatea infracţională se răsfrânge şi asupra corpului persoanelor care se află în localul secţiei
de votare, acesta nu va reprezenta obiect material al acestei infracţiuni, ci al unei infracţiuni separate contra
integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei, cu care fapta prevăzută la alin. (1) sau (2) al art. 385 C. pen.
va intra în concurs.
656
a) Subiectul activ. Subiectul activ al infracţiunilor prevăzute de art. 385 C. pen. poate fi orice persoană
care îndeplineşte condiţiile generale ale subiectului activ al infracţiunii. În mod frecvent pot exista situaţii
însă când subiectul activ are o anumită calitate, şi anume: preşedintele sau membrii biroului electoral al
secţiei de votare; persoana care asigură ordinea şi liniştea publică în zona secţiei de votare; membru sau
simpatizant al unui anumit partid, formaţiune sau alianţă politică.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale, în cazul ambelor variante de incriminare.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv principal, este statul, prin organele administraţiei publice centrale şi
locale sau organele specializate (Autoritatea Electorală Permanentă), care au atribuţii în domeniul
organizării şi desfăşurării alegerilor de orice tip din România.
În subsidiar, subiect pasiv este şi cetăţeanul care îndeplineşte condiţiile legii pentru a-şi putea exercita
dreptul de vot, dar şi persoana/formaţiunea politică/alianţa politică sau electorală care candidează în cadrul
procesului electoral.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale redate anterior, dar şi a celor din legislaţia electorală, pentru a avea
drept de vot, o persoană trebuie să îndeplinească condiţiile pentru a face parte din corpul electoral, şi
anume să fie cetăţean român, să aibă vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv şi să nu fie
debilă sau alienată mintal, pusă sub interdicţie sau condamnată, prin hotărâre judecătorească definitivă, la
pierderea drepturilor electorale.
Pe de altă parte, poate constitui subiect pasiv titular al dreptului de a fi ales, cetăţeanul cu drept de vot cu
domiciliul în România, dacă nu îi este interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 alin. (3) din
Constituţia României*6). De asemenea, în raport de funcţia sau demnitatea publică pentru care
intenţionează să candideze, acesta mai trebuie să îndeplinească o serie de condiţii prevăzute în Constituţie
şi în legile electorale, după caz. Spre exemplu, potrivit alin. (2) al art. 37 din Legea fundamentală,
„candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi
aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani
pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al
României”.
a) Elementul material al infracţiunii prevăzute la alin. (1) al art. 385 C. pen. este reprezentat de
împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales. Astfel cum
este descrisă de legiuitor, activitatea subiectului activ se poate exercita atât printr-o acţiune, cât şi printr-o
inacţiune şi poate îmbrăca două forme: într-o primă teză, făptuitorul împiedică pe alegător să îşi exercite
opţiunea electorală, iar a doua teză presupune împiedicarea unui cetăţean sau a unei formaţiuni sau alianţe
politice sau electorale care îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru a candida să obţină
votul/voturile membrilor corpului electoral.
Precizăm că, deşi aceste modalităţi de realizare a elementului material apar ca fiind alternative,
exercitarea uneia dintre ele implică, de regulă, şi îndeplinirea celeilalte modalităţi, deoarece oprirea
alegătorului din manifestarea unei opţiuni poate presupune, în mod indirect, şi împiedicarea unuia dintre
competitori de a beneficia de votul respectiv şi viceversa.
Împiedicarea liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau a fi ales, poate fi efectuată printr-o acţiune,
cum ar fi, de pildă, interzicerea nejustificată a accesului alegătorului în secţia de votare, respingerea
nelegală a dosarului unui candidat eligibil etc. sau printr-o inacţiune – spre exemplu, refuzul de a înmâna
alegătorului buletinul de vot spre a fi completat.
Activitatea de împiedicare poate fi efectuată, potrivit legiuitorului, „prin orice mijloace”, sintagmă care
presupune atât o acţiune de obstaculare fizică, cât şi una de natură psihică, de amăgire sau presiune morală
657
asupra subiectului pasiv. Pe de altă parte, activitatea corespunzătoare elementului material poate fi realizată
direct de către subiectul activ, dar şi prin intermediul altor persoane (un ordin dat persoanei responsabile cu
paza şi accesul în secţia de votare de a interzice accesul anumitor persoane sau blocarea uşii de acces).
Însă, dacă acţiunea făptuitorului presupune utilizarea unor mijloace caracteristice altor infracţiuni, cum ar fi
lipsirea de libertate în mod ilegal, ameninţare, şantaj, loviri, fals etc., infracţiunea de la art. 385 alin. (1) va
intra în concurs cu respectiva infracţiune, după caz.
În varianta agravată, elementul material al acestei infracţiuni presupune atacul, prin orice mijloace,
asupra localului secţiei de votare. Această modalitate de înfăptuire a activităţii infracţionale se realizează,
în toate cazurile, doar printr-o acţiune, după cum rezultă chiar din formularea lui verbum regens, care
desemnează o agresiune îndreptată împotriva localului secţiei de votare. Considerăm că prin sintagma
„localul secţiei de votare” s-a avut în vedere imobilul în care este amplasată secţia de votare şi eventuale
obiecte aflate în cadrul acestuia, acţiunea corespunzătoare elementului material nefiind îndreptată în acest
caz în mod direct împotriva persoanelor aflate în incinta sau în imediata apropiere a secţiei.
Totuşi, în condiţiile în care atacul se va răsfrânge (şi) asupra unei/unor persoane, atunci ne vom afla în
prezenţa unui concurs de infracţiuni între fapta prevăzută la art. 385 alin. (2) C. pen. şi o infracţiune
îndreptată împotriva vieţii, respectiv integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei, după caz.
b) Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni constă, în principal, în crearea unei stări de pericol
pentru exercitarea drepturilor politice fundamentale ale cetăţenilor şi, în subsidiar, în periclitarea bunei
organizări şi desfăşurări a procesului electoral.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re), împiedicarea exercitării drepturilor
politice prin oricare dintre modalităţi fiind suficientă pentru a pune în pericol valorile apărate.
Forma de vinovăţie este, de regulă, intenţia directă, dar şi intenţia indirectă este posibilă, după cum
subiectul activ a urmărit să împiedice exercitarea drepturilor politice sau doar a acceptat această
posibilitate.
Mobilul şi scopul, deşi nu sunt determinate în mod expres, pot avea relevanţă în stabilirea formei de
vinovăţie cu care s-a săvârşit infracţiunea, mai ales că asemenea manifestări infracţionale sunt, în
majoritatea cazurilor, cauzate de nemulţumiri faţă de anumiţi competitori electorali sau urmăresc
avantajarea altora.
A. Forme
Această infracţiune este susceptibilă de toate formele infracţiunii intenţionate. Actele pregătitoare, deşi
posibile, nu sunt incriminate, însă tentativa este incriminată, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 393 C.
pen. Spre exemplu, va exista tentativă la această infracţiune în următoarea situaţie: după exprimarea votului
şi returnarea ştampilei, alegătorul este invitat de un membru al biroului secţiei de votare să părăsească
secţia fără a semna în lista electorală, în scopul de a invalida votul, însă alegătorul nu se lasă convins şi
semnează pe lista respectivă.
Consumarea faptei are loc în momentul în care s-a reuşit împiedicarea exercitării dreptului de a alege
sau de a fi ales sau în condiţiile realizării atacului asupra localului secţiei de votare.
B. Sancţionare
Împiedicarea exercitării drepturilor electorale, în varianta tip, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la
3 ani.
În varianta agravată, prevăzută la alin. (2), atacul, prin orice mijloace, asupra localului secţiei de votare
se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
658
*1) Potrivit art. 36 din Constituţia României: „(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani,
împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. (2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub
interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor
electorale.”
*2) Potrivit art. 37 din Constituţia României: „(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care
îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide
politice, potrivit articolului 40 alineatul (3). (2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor
inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei
publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru
a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României”.
*3) Potrivit art. 38 din Constituţia României: „În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană,
cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European”.
*4) Pentru o analiză detaliată a conceptelor de „alegeri”, „proces electoral”, „dreptul de a alege” şi
„dreptul de a fi ales”, a se vedea: I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, A. Muraru, K. Benke, M.-C. Eremia, Gh.
Iancu, C.-L. Popescu, Şt. Deaconu, Alegerile şi corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 1–15; I.
Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 66–68, p. 135–183, p. 489–490, p. 572–583.
*5) I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 157.
*6) Potrivit art. 40 alin. (3) din Constituţie: „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică”.
ART. 386
Coruperea alegătorilor
Infracţiunea de corupere a alegătorilor este reglementată în art. 386 C. pen., într-o singură variantă
normativă şi constă în oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării
alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat.
a) Obiectul juridic special este complex, fiind format, în principal, din relaţiile sociale referitoare, pe de
o parte, la libertatea exercitării dreptului de vot al cetăţeanului, care presupune posibilitatea votantului de a-
şi manifesta opţiunea electorală, fără influenţarea sau constrângerea libertăţii sale psihice, iar, pe de altă
parte, la respectarea egalităţii de şanse a persoanei/formaţiunii politice/alianţe politice sau electorale în
exercitarea dreptului de a fi ales. În subsidiar, cuprinde şi relaţiile sociale privitoare la procesul democratic
de alegere a autorităţilor publice, care trebuie să se desfăşoare în deplină corectitudine, pentru a conferi
legitimitate rezultatelor votului corpului electoral.
Precizăm că fapta de corupere a alegătorilor în această incriminare reprezintă o formă specifică a
infracţiunii clasice de dare de mită, prevăzută în cuprinsul art. 290 C. pen., coruperea îndreptându-se însă
asupra alegătorului, şi nu asupra unui funcţionar sau funcţionar public.
659
b) Obiectul material lipseşte în cazul acestei infracţiuni, deoarece apreciem, pentru identitate de raţiune
logico-juridică cu analiza acestui element constitutiv în cadrul infracţiunii de dare de mită, faptul că banii,
bunurile sau alte foloase reprezintă obiectul mitei electorale, şi nu obiectul material al infracţiunii, noţiuni
complet distincte*1). Există însă şi opinii, la care nu subscriem, în care se consideră că banii, bunurile sau
foloasele constituie, întotdeauna, obiect material al infracţiunii*2) sau dacă oferta de mită este respinsă,
atunci mijloacele de săvârşire a faptei devin obiecte materiale ale infracţiunii*3).
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, dispoziţiile legale neimpunând cerinţa unei calităţi
speciale a acestuia. Însă, în cele mai multe cazuri, cel care urmăreşte coruperea alegătorilor este candidatul
care încearcă direct sau prin prepuşi să-şi atragă voturile cetăţenilor; acest candidat îşi clamează
corectitudinea şi pretinde încrederea votanţilor atât pentru procesul electoral, cât şi pentru perioada
următoare, când se presupune că va îndeplini o funcţie publică ce implică onestitate, incoruptibilitate etc.
b) Subiectul pasiv principal este reprezentat, în opinia noastră, chiar de stat, ca titular al valorilor
sociale, care asigură desfăşurarea în bune condiţiuni a procesului electiv, în condiţiile în care fapta de
corupere electorală poate duce la denaturarea voinţei electoratului, fiind astfel afectat climatul normal de
desfăşurare în condiţii de strictă legalitate şi corectitudine a procesului electiv. Considerăm că cetăţeanul cu
drept de vot (mituitul) – alegătorul corupt – de cele mai multe ori cetăţean defavorizat material, cu o
situaţie socială precară, cu un grad de instruire şi informare inferior, supus activităţii de corupere, din
partea unei persoane care are interes în obţinerea unui anumit rezultat al alegerilor şi de care depinde, în
mod fundamental, existenţa fenomenului de corupere, nu poate fi considerat subiect pasiv al acestei
infracţiuni.
Însă, spre deosebire de viziunea legiuitorului în cazul reglementării infracţiunilor bilaterale de dare –
luare de mită (la care ne raportăm inerent, în virtutea relaţiei gen – specie), participaţia penală comportă
anumite discuţii în cazul infracţiunii de la art. 386 C. pen. Astfel, dacă poziţia intermediarului la
infracţiunile clasice de corupţie este una care suscită controverse în privinţa încadrării juridice, în acest caz,
complicitatea la infracţiunea de corupere a alegătorilor se poate stabili mult mai clar, având în vedere doar
activitatea persoanelor care urmăresc facilitarea acţiunii de corupere de către autorul infracţiunii. Mai mult,
considerăm că alegătorul care este supus şi consimte la asemenea manifestări de corupere electorală, deci
persoana care primeşte banii, bunurile sau foloasele respective şi nu mai este sancţionată ca autor al unei
infracţiuni distincte, nu va fi nici complice la infracţiunea de corupere electorală.
De altfel, acest regim juridic aplicabil mituitului, diametral opus faţă de cel din cazul infracţiunii de luare
de mită este explicabil şi datorită faptului că nu există aproape în niciun caz probe certe că alegătorul a
acceptat foloasele neapărat în scopul votării într-un anumit sens, şi nu, spre exemplu, în scopul ameliorării
pe moment a situaţiei sale materiale, în scopul creării faţă de mituitor numai a impresiei că va vota în
sensul dorit de acesta.
Însă indiferent de rezultatul activităţii de corupere, care poate reuşi sau nu să influenţeze votul
cetăţeanului, orice competitor în cadrul procesului electoral care îşi exercită în mod corect dreptul de a fi
ales devine subiect pasiv, deoarece este în pericol de a fi prejudiciat, prin reducerea voturilor pe care le-ar
fi putut obţine, cauzată de activitatea infracţională a subiectului activ.
a) Elementul material, în cazul acestei infracţiuni, constă în oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de
alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori
un anumit candidat.
Prin „oferire” se înţelege activitatea de prezentare alegătorului, indicare, arătare a banilor, bunurilor sau
foloaselor pe care acesta urmează să le primească, în vederea îndeplinirii scopului descris în textul legal.
660
Modalitatea practică prin care oferta ajunge la destinatar nu contează, atât timp cât se poate stabili cu
certitudine că aceasta are caracter ferm, serios şi neechivoc*4).
„Darea” de bani, bunuri sau alte foloase desemnează acţiunea de remitere, predare, înmânare efectivă a
acestora, indiferent dacă acestea s-au dat direct sau prin intermediar.
După cum rezultă şi din considerentele expuse anterior, reacţia alegătorului căruia i se oferă sau i se dau
bunuri, bani sau alte foloase este complet lipsită de semnificaţie pentru existenţa infracţiunii*5) de
corupere a alegătorilor, întrucât chiar în condiţiile unui refuz ferm, infracţiunea subzistă. De altfel,
persoana de care depinde în mod fundamental existenţa fenomenului de corupere este mituitorul, aportul
alegătorului la fraudarea alegerilor fiind insignificant, pe când obţinerea unei funcţii/demnităţi publice prin
asemenea mijloace infracţionale prezintă o gravitate deosebită.
Prin sintagma „alte foloase” se înţeleg avantaje patrimoniale de orice natură (premii, comisioane,
facilitarea obţinerii unor contracte etc.), dar şi nepatrimoniale, care însă indirect ar putea contribui la
obţinerea unor avantaje patrimoniale (de pildă, acordarea unor grade, titluri, diplome, calificări
profesionale ş.a.).
Dacă însă bunurile oferite sau date alegătorului au valoare simbolică şi sunt inscripţionate cu însemnele
unei formaţiuni politice (de exemplu, brichete, pixuri, calendare de buzunar etc.), potrivit alin. (2) al art.
386 C. pen., infracţiunea de corupere a alegătorilor nu mai subzistă.
De asemenea, o altă condiţie pentru existenţa infracţiunii este ca bunurile, banii sau celelalte foloase să
nu fie legal datorate (de pildă, în temeiul unei obligaţii anterior asumate printr-un contract etc.), cu alte
cuvinte, acestea trebuie să fie oferite, în mod clar, cu titlu de mită electorală.
De asemenea, considerăm că, deşi în textul legal nu mai este descrisă în mod expres această cerinţă
temporală, fapta se pedepseşte doar în perioada declarată ca fiind de campanie electorală, având în vedere
că atunci sunt cunoscuţi toţi competitorii şi doar această încadrare în timp s-ar putea circumscrie scopului
urmărit de către făptuitor.
Din analiza dispoziţiilor textului legal analizat, se mai desprinde şi necesitatea anteriorităţii activităţii
infracţionale raportate la momentul exercitării dreptului de a alege de către alegător, oferirea sau darea
având rolul de a determina o anumită opţiune electorală. Cu alte cuvinte, în actuala reglementare, simpla
promisiune a unor sume de bani, bunuri sau foloase este insuficientă pentru a subzista infracţiunea, spre
deosebire de alte variante de incriminare existente în legile electorale, anterior abrogării acestora prin legea
de punere în aplicare a Codului penal.
b) Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni este reprezentată, pe de o parte, de crearea unei stări de
pericol pentru libera exercitare a dreptului de vot al cetăţeanului, dar şi pentru egalitatea de şanse în
exercitarea dreptului de a fi ales, iar, pe de altă parte, în periclitarea caracterului legitim şi democratic al
desfăşurării procesului electoral, care s-ar putea solda cu denaturarea voinţei electoratului.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din realizarea efectivă a activităţii corespunzătoare elementului
material, nefiind necesară demonstrarea acestuia.
Forma de vinovăţie care caracterizează săvârşirea acestei infracţiuni este, indubitabil, intenţia directă
calificată prin scop, autorul urmărind influenţarea voinţei alegătorului, în sensul de a-l determina, prin
diverse mijloace caracteristice unei infracţiuni de corupţie, să voteze sau să nu voteze o anumită listă de
candidaţi ori un anumit candidat.
Mobilul nu apare ca element constitutiv al infracţiunii, însă poate fi constituit de anumite preferinţe
politice sau personale ale subiectului activ, eventual chiar convingerea că influenţarea rezultatului
procesului electoral în favoarea unuia dintre candidaţi i-ar putea aduce avantaje de orice fel.
Scopul reprezintă un element care condiţionează existenţa acestei infracţiuni, mai precis întreaga
activitate infracţională a inculpatului trebuie să se circumscrie finalităţii urmărite de către subiectul activ.
Astfel, oferirea sau darea de bani, bunuri sau alte foloase trebuie să se producă doar în scopul de a
661
determina exercitarea/neexercitarea dreptului de vot în favoarea/defavoarea unui candidat sau a unei liste
de candidaţi.
A. Forme
Acte preparatorii şi tentativa. Deşi posibile, actele preparatorii şi tentativa nu sunt incriminate,
legiuitorul, considerând, în noua sa viziune, că aceasta este o infracţiune de consumare anticipată
nesusceptibilă de tentativă*6). Exprimăm rezerve faţă de această opinie, în condiţiile în care atât oferirea,
cât şi darea, permit efectuarea anumitor acte şi începerea exercitării activităţii infracţionale fără o finalizare
obligatorie, iar eliminarea modalităţii normative a „promisiunii” dintre alternativele executării elementului
material creează un vid de reglementare.
Consumarea infracţiunii are loc instantaneu, în momentul exercitării uneia dintre acţiunile tipice
descrise în textul legal, dar poate îmbrăca şi forma infracţiunii continuate, sub rezerva îndeplinirii
condiţiilor cuprinse în art. 35 alin. (1) C. pen.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de corupere a alegătorilor este închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi
*1) Pentru o analiză detaliată a acestei opinii, pe care o îmbrăţişăm, a se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu,
op. cit., 2008, p. 452–453; V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995,
p. 66–67; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 356.
*2) M. Basarab şi colaboratorii, p. 626–627.
*5) M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 1254–1255.
*6) A se vedea Expunerea de motive a noului Cod penal, pe www.just.ro.
ART. 387
Frauda la vot
Infracţiunea de fraudă la vot este reglementată în art. 387 C. pen. şi are o variantă tip şi una asimilată.
Varianta tip este cuprinsă în art. 387 alin. (1) C. pen. şi constă, în mod alternativ, în fapta persoanei care
votează: a) fără a avea acest drept; b) de două sau mai multe ori; c) prin introducerea în urnă a mai multor
buletine de vot decât are dreptul un alegător.
Varianta asimilată constă în utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act de identitate nul ori fals sau a
unui buletin de vot fals [art. 387 alin. (2) C. pen.].
o parte, la respectarea egalităţii de şanse a persoanei ori a formaţiunii politice sau a alianţei politice sau
electorale în exercitarea dreptului de a fi ales, iar, pe de altă parte, cuprinde şi relaţiile sociale privitoare la
662
procesul democratic de alegere a autorităţilor publice, care trebuie să se desfăşoare în deplină corectitudine,
pentru a conferi legitimitate rezultatelor votului corpului electoral. În subsidiar, prin incriminarea variantei
asimilate, sunt ocrotite şi relaţiile sociale privitoare la încrederea publică în adevărul privind identitatea
persoanelor, respectiv privind autenticitatea înscrisurilor oficiale reprezentate de buletinele de vot.
b) Obiectul material. Apreciem că infracţiunea, în varianta sa tip, este, de regulă, lipsită de obiect
material, în condiţiile în care, valorile sociale ocrotite prin varianta tip a incriminării sunt virtuale,
buletinele de vot valide utilizate fiind mijloace de săvârşire a infracţiunii. În cazul variantei asimilate,
obiectul material va fi constituit din cartea de alegător falsă, actul de identitate sau buletinul de vot fals.
a) Subiectul activ este circumstanţiat, după cum urmează: în cazul primei teze a variantei tip a
infracţiunii, pentru a fi subiect activ, făptuitorul trebuie să fie o persoană fără drept de vot. Interpretând per
a contrario dispoziţiile prevăzute în legea fundamentală, în cuprinsul art. 36, dar şi în legislaţia electorală,
rezultă că nu are drept de vot o persoană care nu este cetăţean român sau nu are vârsta de 18 ani, împliniţi
până în ziua alegerilor inclusiv sau care este debilă sau alienată mintal, pusă sub interdicţie sau
condamnată, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. În cazul celorlalte
modalităţi normative alternative din cuprinsul variantei tip, subiectul activ trebuie să fie o persoană cu
drept de vot.
Sub aspectul variantei asimilate, legea nu face distincţie între persoana care are şi cea care nu are drept
de vot, simpla utilizare a unui document fals dintre cele enumerate fiind suficientă.
b) Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este constituit atât de stat, prin organele administraţiei publice
centrale şi locale sau organele specializate, care au atribuţii în domeniul organizării şi desfăşurării
alegerilor de orice tip din România, dar şi de competitorii care ar putea fi defavorizaţi prin adăugarea unor
voturi nelegale celorlalţi candidaţi.
a) Elementul material constă, în varianta tip, în trei modalităţi alternative de „fraudă” la vot, şi anume
fapta de a vota: a) fără a avea drept, b) de două sau mai multe ori şi c) prin introducerea în urnă a mai
multor buletine de vot decât are dreptul un alegător.
Precizăm că termenul de „fraudă”, ca desemnare a activităţii infracţionale prin care se încalcă regulile de
exprimare propriu-zisă a votului, apare ca fiind nepotrivit, în condiţiile în care, în înţelesul legii penale,
astfel cum este acesta utilizat de către legiuitor în mod obişnuit, implică o activitate amăgitoare, cauzatoare
de pagubă şi producătoare de foloase, avantaje patrimoniale. Astfel, ne alăturăm opiniilor exprimate în
literatura de specialitate, potrivit cărora, denumirea marginală a acestei infracţiuni este improprie, existând
posibilitatea unei confuzii între termenul de „fraudă”, cu sensul exprimat mai sus şi conceptul de „fraudare
a legii” ca sinonim pentru orice încălcare a dispoziţiilor legale.
Fapta de a vota presupune, în mod practic, atât aplicarea pe buletinul de vot a ştampilei cu menţiunea
„votat”, cât şi introducerea în urnă a buletinului (votat sau nu). Astfel, în prima modalitate a variantei tip,
elementul material se poate realiza prin acţiunea de a vota, exercitată de o persoană care nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute la art. 36 din Constituţia României (expuse anterior, în secţiunea Subiectul activ).
Pe de altă parte, în sfera elementului material al infracţiunii se circumscrie şi modalitatea votării de două
sau mai multe ori, ipoteză care presupune executarea acţiunii de a vota în secţii de votare diferite, o dată la
secţia arondată domiciliului şi apoi pe listele electorale suplimentare ale diverselor secţii de votare,
indiferent de ordinea cronologică a manifestărilor infracţionale.
În practică, s-a reţinut existenţa acestei infracţiuni în această modalitate, atunci când, fiind organizat
primul tur al alegerilor pentru Parlamentul European, inculpatul şi-a exprimat dreptul de vot de două ori,
atât pe lista permanentă a secţiei de votare în a cărei rază teritorială îşi avea domiciliul, cât şi pe o listă
663
suplimentară a unei alte secţii de votare, inculpatul deplasându-se iniţial la Secţia de votare nr. 75 din
oraşul Baia de Aramă unde şi-a exercitat dreptul de vot şi a semnat lista electorală permanentă după care s-
a deplasat la Secţia de votare nr. 210 din comuna Glogova unde a votat şi a semnat pe lista electorală
suplimentară*1).
De asemenea, într-o altă speţă, s-a constatat îndeplinirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni,
în sensul că la data de 7 iunie 2009 inculpatul s-a prezentat la secţia de votare nr. 105 Turceni, unde şi-a
exprimat votul cu ocazia alegerilor membrilor din România în Parlamentul European, pe lista electorală
suplimentară. După votare, a plecat în localitatea de domiciliu şi, fiind în stare de ebrietate, s-a prezentat la
secţia de votare nr. 217 Ioneşti unde şi-a mai exprimat odată votul, de data aceasta pe lista electorală
permanentă*2).
Sub aspectul ultimei modalităţi alternative cuprinse în varianta tip a infracţiunii, elementul material
constă în introducerea în urna de vot a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător. În acest
caz, subliniem că alegătorul îndeplineşte condiţiile legale pentru a avea dreptul la vot, însă îşi exercită acest
drept în mod abuziv, deoarece buletinele suplimentare de vot sunt altele decât cele la care alegătorul era
îndreptăţit. Fapta se poate executa prin introducerea succesivă a unui al doilea buletin de vot (şi prin buletin
suplimentar) sau prin introducerea concomitentă a două buletine (dintre care unul este suplimentar). Se va
reţine însă concurs de infracţiuni dacă introducerile unui număr suplimentar de buletine se vor face la
diferite intervale de timp şi se va putea dovedi existenţa a două infracţiuni distincte, reţinând o pluralitate
de acţiuni, şi nu de acte.
Însă introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine presupune buletine de vot valide, şi nu
false. Dacă buletinele sunt false, modalitatea infracţiunii nu este cea a introducerii în urnă din varianta tip,
ci se circumscrie variantei asimilate, sub forma utilizării de buletine false.
Analizând modalitatea normativă corespunzătoare variantei asimilate, prevăzute la alin. (2) al art. 387 C.
pen., observăm că aceasta reprezintă o specie a infracţiunii de fals privind identitatea. Astfel, în această
variantă, elementul infracţiunii constă în utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act de identitate nul ori
fals sau a unui buletin de vot fals. Dacă însă persoana care comite această infracţiune prin utilizarea unui
buletin de vot fals a întreprins şi acţiunea de falsificare, atunci va exista un concurs de infracţiuni între
infracţiunea prevăzută la art. 387 alin. (2) şi infracţiunea de falsificare a documentelor şi evidenţelor
electorale prevăzute la art. 391 alin. (1) C. pen.
b) Urmarea imediată în cazul infracţiunii de fraudă la vot constă în crearea unei stări de pericol pentru
buna desfăşurare a procesului electoral, dar şi pentru legitimitatea rezultatului scrutinului.
c) Raportul de cauzalitate în cazul acestei infracţiuni rezultă ex re, îndeplinirea oricăreia dintre
activităţile corespunzătoare uneia dintre modalităţile normative cuprinse în textul legal fiind suficientă
pentru apariţia stării de pericol.
Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infracţiune nu poate fi alta decât intenţia, în ambele
sale forme. Culpa, deşi posibilă, nu este suficientă pentru subzistenţa infracţiunii, având în vedere că
legiuitorul a înţeles să exprime verbum regens doar printr-o acţiune.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru stabilirea conţinutului infracţiunii, însă pot contribui la
individualizarea pedepsei şi stabilirea formei de vinovăţie, dacă se dovedeşte că făptuitorul a urmărit
influenţarea rezultatelor alegerilor prin săvârşirea infracţiunii.
A. Forme
Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate de către legiuitor.
Tentativa la această infracţiune este posibilă şi este incriminată, potrivit dispoziţiilor art. 393 C. pen.
664
Consumarea infracţiunii are loc la momentul aplicării ştampilei cu menţiunea „votat” pe buletinul de
vot, în cazul exercitării fără drept a votului, respectiv în momentul penetrării fontei cu materialul
buletinului de vot prin introducerea succesivă a unui al doilea buletin de vot (şi prin buletin suplimentar)
sau prin introducerea concomitentă a două buletine (dintre care unul este suplimentar).
Pe de altă parte, modalitatea utilizării (de buletine false) nu presupune neapărat introducerea în urnă,
infracţiunea consumându-se şi prin ştampilare.
B. Sancţionare
În ambele variante de incriminare, infracţiunea de fraudă la vot se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
*1) Sent. pen. nr. 270/2010, Jud. Motru (nepublicată).

*2) Sent. pen. nr. 530/2010, Jud. Târgu Jiu (nepublicată).
ART. 388
Frauda la votul electronic
Infracţiunea de fraudă la votul electronic este reglementată în art. 388 C. pen., într-o singură variantă
normativă şi constă în tipărirea şi utilizarea de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de
vot electronic sau falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic.
o parte, la libertatea exercitării dreptului de vot al cetăţeanului, care presupune posibilitatea votantului de a-
şi manifesta opţiunea electorală în cadrul referendumului pentru revizuirea Constituţiei sau în cadrul
oricărui alt proces electoral. Pe de altă parte, cuprinde şi relaţiile sociale privitoare la procesul democratic
de referendum de revizuire a Constituţiei pentru a conferi legitimitate rezultatelor votului corpului
electoral.
În subsidiar, sunt ocrotite şi relaţiile sociale privitoare la încrederea publică în securitatea şi integritatea
Sistemului de vot electronic, astfel cum a fost acesta conceput şi reglementat prin O.U.G. nr. 93/2003
pentru exprimarea votului prin mijloace electronice la referendumul naţional privind revizuirea
Constituţiei, dar care poate fi extins la nivelul tuturor proceselor electorale, în măsura în care va fi instituit
un asemenea sistem de vot.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 din actul normativ, care constituie sediul materiei, a fost instituit un
sistem de vot prin mijloace electronice la referendumul naţional privind revizuirea Constituţiei, în scopul
facilitării procedurii de votare pentru personalul militar şi poliţiştii care se află, în perioada de desfăşurare a
referendumului, în misiuni oficiale în Afganistan, Bosnia-Herţegovina, Irak şi Kosovo. Implementarea
acestui sistem a avut loc sub supravegherea Biroului Electoral Central, iar în acord cu dispoziţiile alin. (3)
al art. 4 din O.U.G. nr. 93/2003, comunicarea dintre Sistemul de vot electronic şi calculatoarele aflate în
secţiile de votare se va face exclusiv pe baza certificatelor digitale emise în acest scop de sistem, în vederea
asigurării securităţii şi integrităţii acestei comunicări.
665
b) Obiectul material, în principiu, lipseşte, având în vedere că valorile sociale ocrotite în principal sunt
abstracte, însă, în măsura în care activitatea infracţională se va răsfrânge asupra componentelor hardware,
software şi asupra datelor informatice ce fac parte din Sistemul de vot electronic, acestea vor constitui
obiect material al infracţiunii.
a) Subiectul activ al infracţiunii de fraudă la votul electronic este necircumstanţiat, sub rezerva
îndeplinirii condiţiilor generale referitoare la vârstă, responsabilitate şi libertate de voinţă şi acţiune.
b) Subiectul pasiv în cazul acestei infracţiuni este reprezentat, în primul rând, de stat, prin organele sale
specializate, în condiţiile în care este afectată buna desfăşurare a referendumului privind revizuirea
Constituţiei României sau al proces electoral, a cărei responsabilitate aparţine statului. Dar considerăm că,
în subsidiar, poate fi lezată şi persoana care are dreptul de a-şi exercita dreptul la vot prin mijloacele
electronice specifice instituite de Sistemul de vot electronic.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 93/2003, în vederea participării la vot în cadrul
referendumului, personalul militar şi poliţiştii aflaţi în misiuni oficiale în afara graniţelor ţării îşi
organizează, în cadrul comandamentelor de pe teritoriul ţărilor unde se desfăşoară misiunile oficiale, secţii
de votare. De asemenea, conform art. 5 din acelaşi act normativ, personalul militar şi poliţiştii care, în ziua
referendumului, se află în afara graniţelor în cadrul unei misiuni oficiale pot să îşi exercite dreptul de vot
prin mijloace electronice la secţiile de votare prevăzute la art. 3 din O.U.G. nr. 93/2003. În condiţiile
prevăzute de art. 9 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, cetăţenii care participă la referendum vor primi, în
vederea votării, un plic sigilat, în interiorul căruia se vor găsi datele de accesare (tip utilizator şi parolă) cu
ajutorul cărora, prin conectare la Sistemul de vot electronic, se va realiza operaţiunea de votare.
Având în vedere modalitatea în care se desfăşoară procedura de votare, personalul militar şi poliţiştii
aflaţi în misiuni oficiale în afara graniţelor ţării pot fi titularii datelor de acces cu care s-ar putea accesa în
mod fraudulos sistemul electronic, caz în care aceştia ar deveni subiect pasiv al infracţiunii.
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în trei modalităţi alternative de efectuare a activităţii
infracţionale, şi anume: tipărirea şi utilizarea de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de
vot electronic sau falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic.
Reiterăm propunerea de înlocuire a termenului de „fraudă” din cuprinsul denumirii marginale a
infracţiunii, pentru consideraţiile expuse în cuprinsul analizei infracţiunii anterioare, în condiţiile în care
legiuitorul nu a condiţionat existenţa acestei incriminări de existenţa vreunui folos patrimonial injust.
Tipărirea şi utilizarea de date de acces false se referă la datele de accesare (tip utilizator şi parolă),
primite în plic sigilat de către personalul militar şi poliţiştii aflaţi în misiuni oficiale în afara graniţelor ţării,
cu ajutorul cărora, prin conectare la Sistemul de vot electronic, se va realiza operaţiunea de votare.
Potrivit art. 9 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 93/2003, datele de accesare sunt generate, prin intermediul
unui algoritm specific, de către Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei şi vor
fi tipărite în condiţii stabilite de Biroul Electoral Central, care să asigure deplina confidenţialitate a
acestora, urmând să fie trimise, în plicuri sigilate, către secţiile de votare de Biroul Electoral Central.
Datele de accesare sunt constituite din înşiruiri de caractere, fără nicio legătură cu nume, denumiri sau alte
date de identificare.
În acest context, pentru a se realiza această modalitate a infracţiunii este necesar ca datele de acces false
să fie nu doar tipărite, ci şi utilizate, prin introducerea în pagina de internet a Sistemului de vot electronic a
datelor de accesare, în vederea afişării buletinului de vot în format electronic.
Accesarea frauduloasă a sistemului electronic, ca modalitate de efectuare a elementului material,
presupune o interacţiune a făptuitorului cu tehnica de calcul vizată prin intermediul echipamentelor sau
666
diverselor componente ale sistemului vizat (sursă de alimentare, butoane de pornire, tastatură, mouse,
joystick). Manipularea acestor dispozitive se transformă în solicitări către Unitatea Centrală de Prelucrare
(UCP) a sistemului, care va procesa date ori va rula programe de aplicaţii în beneficiul intrusului*1).
Falsificarea prin orice mijloace a buletinului de vot electronic presupune o acţiune de modificare,
transformare etc. a datelor ce sunt cuprinse în buletinul de vot electronic. Potrivit alin. (4) al art. 9 din
O.U.G. nr. 93/2003, în vederea exprimării votului, pe ecranul calculatorului din cabina de vot se va afişa un
buletin de vot în format electronic. Afişarea buletinului se va face prin intermediul paginii de internet a
Sistemului de vot electronic, cu litere corp 24, romane verzale drepte, de culoare neagră. Pătratele cu
menţiunea „DA” sau „NU” vor avea latura vizibilă de 4 cm. Prin urmare, orice acţiune de alterare a
buletinului de vot electronic, astfel cum este acesta reglementat de dispoziţiile legale se circumscrie
elementului material al infracţiunii. Sintagma „prin orice mijloace” poate desemna mai multe acţiuni
alternative de a modifica, şterge sau deteriora date informatice, de a restricţiona accesul la aceste date ori
de a transfera date fără autorizare. Actele prin care se realizează elementul material al infracţiunii implică
efecte negative asupra stării datelor, mai ales în ceea ce priveşte capacitatea lor de a funcţiona în maniera
prevăzută de Sistemul de vot electronic*2).
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a referendumului
sau a altui proces electoral şi pentru legitimitatea rezultatului scrutinului, dar şi pentru integritatea şi buna
funcţionare a sistemului de vot electronic.
c) Raportul de cauzalitate rezultă direct din materialitatea faptelor săvârşite în oricare dintre
modalităţile sale normative, care dau naştere stării de pericol pentru buna desfăşurare a referendumului,
precum şi ameninţarea siguranţei spaţiului informatic.
Forma de vinovăţie necesară pentru existenţa acestei infracţiuni este intenţia directă sau indirectă, după
cum făptuitorul a urmărit sau doar a acceptat posibilitatea influenţării scrutinului privind referendumul
pentru revizuirea Constituţiei.
Mobilul şi scopul nu sunt relevante pentru conţinutul constitutiv al infracţiunii, eventuala identificare a
acestora contribuind la individualizarea pedepsei.
A. Forme
Acte preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Tentativa la această infracţiune este posibilă şi
este incriminată, potrivit dispoziţiilor art. 393 C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc, după caz, la momentul utilizării datelor de acces false – ulterior
tipăririi acestora, în momentul accesării ilegale a sistemului de vot electronic sau, în fine, când falsificarea
buletinului de vot electronic este desăvârşită.
B. Sancţionare
Frauda la votul electronic, în oricare dintre modalităţile normative se pedepseşte cu închisoarea de la unu
la 5 ani.
*1) M. Dobrinoiu, în M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii şi
explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 578–579.
*2) M. Dobrinoiu, în M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, op. cit., 2008, p. 590–591.
ART. 389
Violarea confidenţialităţii votului
667
Infracţiunea de violare a confidenţialităţii votului este reglementată în art. 389 C. pen. şi are o variantă
tip şi una agravată.
Varianta tip este cuprinsă în art. 389 alin. (1) C. pen. şi constă în violarea prin orice mijloace a secretului
votului.
Varianta agravată există atunci când fapta a fost comisă de un membru al biroului electoral al secţiei de
votare [art. 389 alin. (2) C. pen.].
a) Obiectul juridic special este format, în principal, din relaţiile sociale referitoare la exercitarea
dreptului de vot al cetăţeanului în condiţii de confidenţialitate, astfel cum este statuat atât în dispoziţiile
constituţionale, dar şi în cuprinsul reglementărilor internaţionale, precum dispoziţiile art. 3 din Primul
Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, dar şi cele din art. 25 al Pactului
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, unde se subliniază necesitatea organizării de alegeri
libere, prin vot universal, egal şi secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor.
În subsidiar, prin incriminarea variantei agravate, se aduce atingere şi relaţiilor sociale privind buna
organizare a procesului electoral de către stat, prin organele specializate ale acestuia, care desemnează
membrii birourilor secţiilor de votare.
b) Obiectul material. Infracţiunea este, de regulă, lipsită de obiect material, în condiţiile în care, valorile
sociale ocrotite prin varianta tip a incriminării sunt abstracte şi nu se exprimă printr-o entitate materială. În
mod excepţional, obiectul material există, spre exemplu, dacă acţiunea de violare a secretului votului se
îndreaptă asupra buletinului de vot ştampilat de către alegător sau asupra listei electorale, în sensul de
devoalare ale acestora.
a) Subiectul activ. În ceea ce priveşte varianta tip a infracţiunii, subiectul activ nemijlocit nu este
calificat, dispoziţiile legale neimpunând cerinţa unei calităţi speciale a acestuia. Însă în cazul variantei
agravate a incriminării, subiectul activ este circumstanţiat, fiind necesară calitatea de membru al biroului
electoral al secţiei de votare.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 370/2004, pentru alegerea Preşedintelui României, birourile
electorale ale secţiilor de votare sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia, care sunt, de
regulă, jurişti, precum şi din cel mult 7 reprezentanţi ai formaţiunilor politice care au propus candidaţi.
Birourile electorale ale secţiilor de votare nu pot funcţiona cu mai puţin de 5 membri. În cazul în care
numărul juriştilor este insuficient, listele vor fi completate, la propunerea prefectului, cu persoane cu o
reputaţie bună în localitate, care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 13 alin. (2)*1).
Potrivit art. 28 din Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, birourile
electorale ale secţiilor de votare sunt constituite dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi 5 membri în
cazul secţiilor de votare din comune şi oraşe, respectiv 9 membri în cazul secţiilor de votare din municipii
şi din sectoarele municipiului Bucureşti. Preşedintele şi locţiitorul acestuia sunt desemnaţi de preşedintele
tribunalului, prin tragere la sorţi, dintre persoanele înscrise pe o listă întocmită de prefect, la propunerea
primarilor. Tragerea la sorţi se face pe funcţii. Preşedintele şi locţiitorul acestuia sunt, de regulă, jurişti
care, potrivit declaraţiei pe propria răspundere, nu fac parte din niciun partid politic. În cazul în care
numărul juriştilor este insuficient, lista întocmită de prefect se completează cu alte persoane propuse de
primar, care au, de regulă, cel puţin studii medii, se bucură de prestigiu în localitatea în care domiciliază şi
nu fac parte din niciun partid politic. Birourile electorale ale secţiilor de votare se completează cu câte un
668
reprezentant al partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale care participă la alegeri, în
ordinea descrescătoare a numărului de candidaţi propuşi.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 35/2008, privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, birourile
electorale ale secţiilor de votare sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia, care sunt, de
regulă, magistraţi sau jurişti, precum şi din 7 membri. Birourile electorale ale secţiilor de votare nu pot
funcţiona cu mai puţin de 5 membri. Desemnarea preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare şi
a locţiitorilor acestora se face cu 15 zile înainte de ziua votării, de către preşedintele tribunalului, în şedinţă
publică anunţată cu 48 de ore înainte, prin tragere la sorţi, pe funcţii, dintre magistraţi sau alţi jurişti
existenţi în judeţ sau în municipiul Bucureşti. Listele magistraţilor care vor participa la tragerea la sorţi se
întocmesc de către preşedintele tribunalului, iar cele ale altor jurişti, de către prefect, împreună cu
preşedintele tribunalului. În cazul în care numărul juriştilor este insuficient, lista va fi completată, la
propunerea prefectului cu avizul Autorităţii Electorale Permanente, cu alte persoane cu o reputaţie bună în
localitate, care nu fac parte din niciun partid politic şi din nicio organizaţie a cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care participă la alegeri şi care nu sunt rude până la gradul al patrulea cu niciunul
dintre candidaţi. De asemenea, partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri sunt obligate să comunice biroului
electoral de circumscripţie, respectiv oficiului electoral, în cazul municipiului Bucureşti, lista
reprezentanţilor lor în birourile electorale ale secţiilor de votare.
Conform art. 29 din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul
European, birourile electorale ale secţiilor de votare sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un locţiitor al
acestuia, care sunt, de regulă, magistraţi sau alţi jurişti, precum şi din 7 reprezentanţi ai partidelor politice,
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor politice sau electorale dintre acestea
care participă la alegeri. Birourile electorale ale secţiilor de votare nu pot funcţiona cu mai puţin de 5
membri. În cazul în care numărul juriştilor este insuficient, lista va fi completată, la propunerea prefectului,
cu alte persoane cu o reputaţie bună în localitate, care nu fac parte din niciun partid politic şi din nicio
organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri şi care nu sunt rude până
la gradul al patrulea cu niciunul dintre candidaţi.
În fine, potrivit art. 26 din Legea nr. 3/2000, birourile electorale de circumscripţie ale judeţelor şi al
municipiului Bucureşti, ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, precum şi birourile electorale ale secţiilor
de votare se compun dintr-un preşedinte şi cel mult 6 delegaţi ai partidelor politice reprezentate în
Parlament, în cazul referendumului naţional, sau ai partidelor politice reprezentate în consiliul local sau
judeţean, în cazul referendumului local. Preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare sunt stabiliţi
de către preşedintele tribunalului judeţean sau al municipiului Bucureşti, după caz, cu cel puţin 7 zile
înainte de ziua referendumului, prin tragere la sorţi. Tragerea la sorţi se face de pe o listă care va cuprinde,
în următoarea ordine: judecătorii şi procurorii, precum şi alţi jurişti din judeţ sau din municipiul Bucureşti,
care nu fac parte dintr-un partid politic. Dacă numărul juriştilor este insuficient, tragerea la sorţi se face de
pe o altă listă care va cuprinde persoane de altă specialitate, cu o reputaţie neştirbită şi care nu fac parte din
niciun partid politic.
Având în vedere dispoziţiile de mai sus, doar aceste persoane pot îndeplini funcţia de membru în biroul
secţiei de votare şi pot fi subiect activ al infracţiunii de violare a confidenţialităţii votului în varianta
agravată. Astfel, în considerarea faptului că legea penală este de strictă interpretare şi aplicare, apreciem că
un membru al biroului electoral de circumscripţie sau al biroului electoral central nu se circumscrie sferei
de incidenţă a subiectului activ, astfel cum a fost acesta circumstanţiat de către legiuitor.
b) Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este reprezentat, în primul rând, de către stat, prin organele
specializate ale acestuia, care desemnează membrii birourilor secţiilor de votare, dar şi de alegătorul, care,
în urma exprimării votului său, este lezat în exercitarea acestui drept, prin încălcarea caracterului secret al
acestuia, care garantează libera sa exprimare în cadrul procesului electoral.
669
a) Elementul material al acestei infracţiunii este constituit de violarea, prin orice mijloace, a secretului
votului. Activitatea făptuitorului constă într-o acţiune sau inacţiune de încălcare a unuia dintre atributele
esenţiale ale dreptului de a alege, şi anume confidenţialitatea votului, ca garanţie a libertăţii totale de
exprimare a opţiunii electorale.
Săvârşirea infracţiunii poate îmbrăca o varietate de modalităţi faptice, prin care una sau mai multe
persoane iau cunoştinţă de conţinutul alegerii făcute de către un membru al corpului electoral. Nu are
relevanţă dacă acţiunea s-a realizat direct sau indirect, sau dacă s-a luat la cunoştinţă total sau parţial de
opţiunea votantului. Spre exemplu, amplasarea unei camere video în cabina de vot este un exemplu concret
de săvârşire a acestei infracţiuni.
Dacă violarea secretului votului s-a realizat prin folosirea de mijloace care la rândul lor constituie entităţi
infracţionale de sine stătătoare, atunci acestea vor intra, după caz, în concurs cu infracţiunea prevăzută la
art. 389 C. pen. (spre exemplu, dacă un cetăţean prezent în secţia de votare îi aplică o lovitură alegătorului
care a părăsit cabina de vot şi se îndrepta spre urnă pentru a introduce votul, în vederea smulgerii
buletinului de vot şi aflării opţiunii electorale făcute de victimă – va exista un concurs între infracţiunea de
violare a confidenţialităţii votului şi o infracţiune împotriva integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei).
De asemenea, dacă în dorinţa de a afla conţinutul votului exprimat de către un alegător, o persoană
deschide urna de votare înainte de ora prevăzută pentru desigilare, va exista un concurs între infracţiunea
pe care o analizăm şi cea de nerespectare a regimului urnei de vot.
În varianta agravată, elementul material este identic, diferenţa fiind dată de calitatea persoanei care
întreprinde activitatea infracţională – membru al biroului secţie de votare.
b) Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru exercitarea dreptului de vot al cetăţeanului în
condiţii de confidenţialitate, dar şi pentru buna organizare şi desfăşurare a procesului electoral de către stat,
prin organele specializate ale acestuia, care desemnează membrii birourilor secţiilor de votare, având în
vedere că existenţa infracţiunii în varianta agravată antrenează o stare de neîncredere asupra acestora.
c) Raportul de cauzalitate rezultă direct din materialitatea faptei săvârşite, nefiind necesară dovedirea
acestuia.
Forma de vinovăţie. Comiterea infracţiunii prevăzute la art. 389 C. pen. presupune doar vinovăţia, sub
forma intenţiei directe sau indirecte. Săvârşirea faptei din culpă nu este constituie infracţiune.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru stabilirea conţinutului infracţiunii.
A. Forme
Acte preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul luării la cunoştinţă efectivă de conţinutul opţiunii
electorale exprimate de către alegător.
B. Sancţionare
Infracţiunea de violare a confidenţialităţii votului, în varianta tip, se pedepseşte cu amendă.
În varianta agravată, prevăzută la alin. (2), dacă fapta a fost comisă de un membru al biroului electoral al
secţiei de votare, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Tentativa se pedepseşte, în temeiul art. 33 C. pen. cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
670
*1) Potrivit dispoziţiilor 13 alin. (2): „Birourile electorale sunt alcătuite numai din cetăţeni cu drept de
vot. Preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare, locţiitorii acestora şi reprezentanţii Autorităţii
Electorale Permanente în birourile electorale nu pot avea apartenenţă politică. Candidaţii în alegeri, soţul,
soţia, rudele şi afinii acestora până la gradul al doilea inclusiv nu pot fi membri ai birourilor electorale”.
ART. 390
Nerespectarea regimului urnei de vot
Infracţiunea de nerespectare a regimului urnei de vot este reglementată în art. 390 C. pen. şi are o
variantă tip şi o variantă atenuată.
Varianta tip este cuprinsă în art. 390 alin. (1) C. pen. şi constă în deschiderea urnelor, înainte de ora
stabilită pentru închiderea votării.
Varianta atenuată este constituită de încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului
electoral al secţiei de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege [art. 390 alin. (2) C. pen.].
a) Obiectul juridic special este format, în principal, din relaţiile sociale referitoare la exercitarea
dreptului de vot al cetăţeanului în condiţii de confidenţialitate, dar cuprinde şi relaţiile sociale privind
asigurarea respectării dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului electoral, de către stat,
prin organele specializate ale acestuia.
b) Obiectul material este reprezentat de către urnele de vot, atât cele fixe aflate în cadrul secţiei de
votare, cât şi cele speciale, deschiderea şi transportarea acestora fiind supuse unui regim juridic strict
stabilit prin dispoziţiile din cuprinsul legilor electorale.
a) Subiectul activ, în varianta tip a infracţiunii, nu este calificat, în textul legal nu există nicio calitate
specială care trebuie îndeplinită de către făptuitor. Însă, datorită faptului că preşedintele împreună cu
ceilalţi membri ai Biroului electoral al secţiei de votare sunt cei cărora dispoziţiile din legile electorale le
conferă atribuţia deschiderii urnei, în majoritatea cazurilor, chiar aceştia sunt cei care pot desfăşura
activitatea infracţională.
În varianta atenuată însă, este evident că doar membrii Biroului electoral pot îndeplini calitatea de
subiect activ al infracţiunii, deoarece doar aceştia decid asupra încredinţării urnei speciale, precum şi a
transportării acesteia.
b) Subiectul pasiv este reprezentat de stat, prin organele cu atribuţii în asigurarea respectării legii în
cursul procesului de votare, în mod evident, prin nerespectarea regimului urnelor de vot, dar şi de către
corpul electoral, a cărui opţiune electorală este devoalată înainte momentul strict, stabilit în mod clar de
către legiuitor.
671
a) Elementul material, în varianta tip a infracţiunii, constă în deschiderea urnelor, înainte de ora
stabilită pentru închiderea votării. Potrivit dispoziţiilor legale în materie electorală, ora închiderii votării
este întotdeauna ora 21:00. Prin urmare, orice activitate de deschidere a urnelor sigilate înainte de ora 21:00
se circumscrie acestei modalităţi normative.
Astfel, potrivit dispoziţiilor din legile electorale, în ziua votării, membrii biroului electoral al secţiei de
votare trebuie să se asigure în preziua votării de prezenţa urnelor în localul secţiei. Activitatea biroului
electoral al secţiei de votare începe la ora 06:00. Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, în
prezenta celorlalţi membri şi, după caz, a persoanelor acreditate, verifică urnele, apoi închide şi sigilează
urnele prin aplicarea ştampilei de control pe toate deschizăturile acestora, cu excepţia fantei prin care se
introduc buletinele de vot. Votarea începe la ora 07:00 şi se încheie la ora 21:00.
Pentru alegătorii netransportabili din motive de boală sau invaliditate, din ţară, preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare poate aproba, la cererea scrisă a acestora, însoţită de copii ale unor acte
medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că persoanele respective sunt netransportabile, ca o echipă
formată din cel puţin 2 membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială şi cu materialul
necesar votării – ştampilă cu menţiunea „VOTAT”, buletine de vot şi timbre autocolante necesare pentru a
se efectua votarea. În raza unei secţii de votare se utilizează o singură urnă specială. Urna specială poate fi
transportată numai de membrii biroului electoral al secţiei de votare. Urna specială se poate deplasa numai
în raza teritorială arondată la respectiva secţie de votare.
După închiderea sălii unde se votează, deci după ora 21:00, preşedintele, în prezenţa membrilor biroului
electoral, efectuează operaţiunile de numărare a buletinelor de vot şi de consemnare a rezultatului votării şi
verifică starea sigiliilor de pe urnele de votare, sigilează fanta urnelor de votare, iar după efectuarea altor
operaţiuni, desigilează urnele, una câte una, numără buletinele de vot şi deschide buletinele de vot unul
câte unul.
Pentru a putea subzista această infracţiune, acţiunea de deschidere a urnei implică faptul că aceasta era
sigilată, potrivit reglementărilor legale, de către Preşedintele Biroului electoral al secţiei de votare, înainte
de deschiderea secţiei către public – la ora 07:00.
Modalitatea practică prin care urna a fost deschisă nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii,
indiferent dacă aceasta a fost desigilată sau distrusă. Dacă în dorinţa de a afla conţinutul votului exprimat
de către un alegător, o persoană deschide urna de votare înainte de ora prevăzută pentru desigilare, va
exista un concurs între infracţiunea de violare a confidenţialităţii votului şi cea de nerespectare a regimului
urnei de vot.
În cazul variantei atenuate, legiuitorul a prevăzut comiterea faptei în trei modalităţi alternative:
încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei de votare ori
transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
După cum am precizat anterior, din ansamblul dispoziţiilor legale în materie electorală, urna specială
poate fi încredinţată doar membrilor biroului electoral al secţiei de votare şi poate fi transportată doar de
către aceştia. Prin urmare, se va face vinovat de săvârşirea infracţiunii, în această modalitate, preşedintele
biroului electoral care încredinţează urna specială altor persoane decât membrilor biroului sau cei din urmă,
care, în urma preluării urnei speciale de la preşedinte, o înmânează altor persoane spre a fi transportată.
De asemenea, în sfera elementului material al variantei atenuate se circumscrie nerespectarea oricărei
alte dispoziţii privind utilizarea urnei speciale. Astfel, se va realiza conţinutul infracţiunii, sub aspect
obiectiv, dacă aceasta este transportată pentru a vota persoane care nu îndeplinesc condiţia de a fi
netransportabili din motive de boală sau invaliditate sau persoane care nu au prezentat o cerere scrisă,
însoţită de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că sunt netransportabile.
Mai mult, infracţiunea subzistă şi dacă urna specială a fost transportată în afara razei teritoriale arondate
respectivei secţii de votare sau dacă au fost utilizate două urne speciale în raza aceleiaşi secţii de votare.
b) Urmarea imediată constă în starea de pericol ce planează asupra exercitării dreptului de vot al
cetăţeanului în condiţii de confidenţialitate, dar şi periclitarea respectării dispoziţiilor legale ce
reglementează desfăşurarea procesului electoral.
672
c) Raportul de cauzalitate în cazul acestei infracţiuni rezultă ex re, îndeplinirea oricăreia dintre
activităţile corespunzătoare uneia dintre modalităţile normative cuprinse în textul legal fiind suficientă
pentru apariţia stării de pericol.
Forma de vinovăţie. Comiterea infracţiunii prevăzute la art. 390 C. pen. presupune doar vinovăţia, sub
forma intenţiei directe sau indirecte. Săvârşirea faptei din culpă nu este constituie infracţiune.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru stabilirea conţinutului infracţiunii.
A. Forme
Consumarea infracţiunii are loc în momentul exercitării uneia dintre acţiunile tipice descrise în textul
legal.
B. Sancţionare
Infracţiunea de nerespectare a regimului urnei de vot votului, în varianta tip, se pedepseşte cu închisoare
de la unu la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În varianta atenuată, prevăzută la alin. (2), constituită de încredinţarea urnei speciale altor persoane decât
membrilor biroului electoral al secţiei de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte
condiţii decât cele prevăzute de lege, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda şi
Tentativa se pedepseşte, în temeiul art. 33 C. pen. cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
ART. 391
Falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale
Infracţiunea de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale este reglementată în art. 391 C. pen. şi
are o variantă tip, o variantă asimilată şi două variante agravate.
Varianta tip este cuprinsă în art. 391 alin. (1) C. pen. şi constă în falsificarea prin orice mijloace a
înscrisurilor de la birourile electorale.
Varianta asimilată este constituită de înscrierea în copia de pe lista electorală permanentă a unor
persoane care nu figurează în această listă [art. 391 alin. (2) C. pen.].
Prima variantă agravantă este conţinută de art. 391 alin. (3) C. pen. şi constă în introducerea în uz sau
folosirea unui program informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în
secţiile de votare sau determină repartizarea mandatelor în afara prevederilor legii.
A doua variantă agravată constă în introducerea de date, informaţii sau proceduri care duc la alterarea
sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor alegerilor [art. 391 alin. (4) C. pen.].
673
o parte, la fides publica – încrederea publică în autenticitatea înscrisurilor care emană de la stat, prin
autorităţile competente să organizeze desfăşurarea procesului electoral. Pe de altă parte, cuprinde şi relaţiile
sociale privitoare la securitatea şi integritatea programelor informatice şi sistemului informaţional care sunt
necesare stabilirii rezultatelor alegerilor.
b) Obiectul material constă, în varianta tip, în înscrisurile de la birourile electorale, iar în cazul
variantei asimilate, rezidă în copiile de pe listele electorale permanente.
Potrivit dispoziţiilor din legislaţia electorală, listele electorale permanente se întocmesc pe comune,
oraşe şi municipii, după caz, şi cuprind toţi alegătorii care domiciliază în comuna, oraşul sau municipiul
pentru care ele au fost întocmite. Listele electorale permanente cuprind, în ordinea numărului imobilelor în
care locuiesc alegătorii, numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul, tipul, seria şi numărul
actului de identitate. Cu cel puţin cinci zile înainte de data alegerilor, Centrul Naţional de Administrare a
Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, prin structurile sale teritoriale, tipăreşte şi pune gratuit la
dispoziţia primarilor, în 3 exemplare, copii de pe listele electorale permanente, actualizate, care cuprind
alegătorii din fiecare secţie de votare. Copiile de pe listele electorale permanente se semnează de primar, de
secretarul unităţii administrativ-teritoriale, de şeful serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a
persoanelor şi de şeful structurii teritoriale a Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind
Evidenţa Persoanelor. Copiile de pe listele electorale permanente cuprind numele şi prenumele
alegătorului, codul numeric personal, domiciliul, tipul, seria şi numărul actului de identitate, numărul
secţiei de votare, precum şi o rubrică destinată semnăturii alegătorului. Copiile listelor electorale
permanente se predau de către primar, în două exemplare, pe bază de proces-verbal, preşedinţilor birourilor
electorale ale secţiilor de votare, cu două zile înainte de data alegerilor. Un exemplar este pus la dispoziţia
alegătorilor pentru consultare şi un exemplar este utilizat în data alegerilor. Al treilea exemplar al copiei se
păstrează de către primar. Orice neconcordanţă între lista electorală permanentă şi copie se soluţionează de
primar de îndată, prin dispoziţie, pe baza datelor cuprinse în lista electorală permanentă. Orice modificare
intervenită în lista electorală permanentă, după predarea copiei la biroul electoral al secţiei de votare, se
comunică, în scris, de îndată acestuia de către primar.
În cazul variantelor agravate, obiectul material constă în componentele Hardware, Software şi datelor
informatice ce fac parte din sistemele informatice de înregistrare, însumare a rezultatelor şi repartizare a
mandatelor corespunzătoare procesului electoral, precum şi din Sistemul naţional informaţional de stabilire
a rezultatelor alegerilor.
a) Subiectul activ este necircumstanţiat, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor generale referitoare la vârstă,
responsabilitate şi libertate de voinţă şi acţiune.
b) Subiectul pasiv este reprezentat, în principal, de stat, prin autorităţile competente să organizeze
desfăşurarea procesului electoral, lezate de starea de neîncredere pe care o proiectează falsificarea
înscrisurilor din birourile electorale (inclusiv a copiilor listelor electorale permanente), dar şi destabilizarea,
alterarea sistemelor informatice care sunt utilizate la stabilirea rezultatelor alegerilor şi repartizarea
mandatelor.
a) Elementul material al infracţiunii prevăzute la art. 391 alin. (1) C. pen. constă în falsificarea prin
orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale. Această variantă de incriminare reprezintă o specie
de infracţiune de fals în înscrisuri, reglementată în cuprinsul Titlului VI, Capitolul III din Codul penal.
Astfel, falsificarea de înscrisuri, prin orice mijloace, poate îmbrăca forma falsului material, în sensul
contrafacerii scrierii sau subscrierii, ori alterarea înscrisului în orice mod*1). De asemenea, manifestarea
674
infracţională poate exista sub aspectul falsului intelectual, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări de către
funcţionarul public, în exercitarea atribuţiilor, în momentul întocmirii înscrisului. Pentru o analiză detaliată
a elementului material corespunzător celor două modalităţi de falsificare a înscrisurilor, a se vedea
comentariul art. 320 şi art. 321 C. pen.
Pe de altă parte, în ipoteza variantei asimilate, elementul material constă în înscrierea în copia de pe lista
electorală permanentă ori de pe lista electorală complementară a unor persoane care nu figurează în această
listă. După cum am precizat anterior, copia după lista electorală permanentă conţine numele tuturor
persoanelor cu drept de vot, cu domiciliul în circumscripţia arondată fiecărei secţii de votare. Pentru
alegerile locale sau pentru Parlamentul European se foloseşte, pe lângă lista electorală permanentă, care
cuprinde cetăţenii români cu drept de vot, şi lista electorală complementară, care cuprinde cetăţenii străini
cu drept de vot. Prin urmare, introducerea unor alte persoane pe această listă, în condiţiile în care aceasta
este actualizată cu câteva zile înainte de alegeri, poate reprezenta, de asemenea, un act de pregătire sau de
complicitate anterioară la o posibilă infracţiune de fraudă la vot, reglementată de art. 387 C. pen.
Elementul material al primei variante agravate constă în introducerea în uz sau folosirea unui program
informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau
determină repartizarea mandatelor în afara prevederilor legii. Şi această modalitate normativă reprezintă o
formă specială de fals informatic, care presupune introducerea, modificarea sau ştergerea, fără drept, de
date informatice rezultând date privind procesul electoral necorespunzătoare adevărului. Actele prin care se
realizează elementul material al infracţiunii implică efecte negative asupra stării datelor în ceea ce priveşte
capacitatea lor de a funcţiona şi atesta fapte ori situaţii de maniera prevăzută de persoana care dispune de
ele*2), ajungându-se la o situaţie care corespunde fabricării unor documente false sau falsificării
rezultatelor electorale, în cazul nostru.
Şi în cazul variantei incriminate la alin. (4) al art. 391 C. pen., elementul material constă tot în activităţi
ce presupun atacuri asupra „spaţiului informatic”, de data aceasta însă legiuitorul referindu-se la alterarea
sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.
Modalităţi faptice de realizare a atacurilor informatice sunt diverse – spre exemplu inserarea,
modificarea sau ştergerea de date în câmpurile unei baze de date existente la nivelul evidenţei informatizate
a birourilor electorale prin acţiunea directă a făptuitorului asupra tastaturii ori prin copierea datelor de pe
un suport de stocare extern; sau alterarea documentelor stocate în format electronic, prin modificarea sau
ştergerea directă a cuvintelor etc.
b) Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru încrederea acordată înscrisurilor şi sistemelor
informatice folosite în cadrul procesului electoral, dar poate consta şi în generarea unor date eronate
privind rezultatele alegerilor. În varianta agravată, prevăzută la alin. (4), urmarea imediată constă însă într-
un rezultat, şi anume alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.
c) Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, în cazul variantei tip şi a variantei asimilate,
dar în cazul variantelor agravate, acesta trebuie sau nu stabilit şi demonstrat, după caz.
Forma de vinovăţie în cazul infracţiunii de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale este
intenţia, directă sau indirectă, după cum făptuitorul a urmărit sau nu producerea urmării imediate.
Mobilul şi scopul nu sunt relevante pentru conţinutul constitutiv al infracţiunii, eventuala identificare a
acestora contribuind la individualizarea pedepsei.
A. Forme
675
Consumarea infracţiunii are loc, după caz, în momentul exercitării uneia dintre acţiunile tipice descrise
în textul legal.
B. Sancţionare
Infracţiunea de falsificare a documentelor şi evidenţelor electorale, în varianta tip şi în varianta asimilată,
se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Ambele variante agravate, prevăzute în alin. (3) şi (4) se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
*1) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 683 şi urm.

*2) M. Dobrinoiu, în M.A. Hotca, M. Dobrinoiu, op. cit., 2008, p. 604 şi urm.
ART. 392
Fapte săvârşite în legătură cu un referendum
Având în vedere că dispoziţiile art. 392 statuează că toate dispoziţiile art. 385–391 se aplică şi faptelor
săvârşite cu ocazia unui referendum, nu vom mai relua analiza fiecărei infracţiuni în parte.
Considerăm că se impune însă o scurtă analiză a conceptului de referendum, pentru a putea înţelege
contextul de aplicare a dispoziţiilor analizate anterior.
Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 3/2000, în România, suveranitatea naţională aparţine poporului
român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum, iar conform art. 2 din aceeaşi
lege, referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei
suverane a poporului român cu privire la: a) revizuirea Constituţiei; b) demiterea Preşedintelui României;
c) probleme de interes naţional. De asemenea, se poate organiza şi desfăşura şi referendum local asupra
unor probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale. În cadrul referendumului
populaţia poate fi consultată cu privire la una sau la mai multe probleme, precum şi cu privire la o
problemă de interes naţional şi o problemă de interes local, pe buletine de vot separate.
ART. 393
Infracţiunile la care legiuitorul a prevăzut pedepsirea tentativei sunt următoarele: art. 385 – Împiedicarea
exercitării drepturilor electorale; art. 387 – Frauda la vot; art. 388 – Frauda la votul electronic; art. 389 –
Violarea confidenţialităţii votului; art. 390 – Nerespectarea regimului urnei de vot; art. 391 – Falsificarea
documentelor şi evidenţelor electorale; art. 392 – Faptele săvârşite în legătură cu un referendum.
TITLUL X
Infracţiuni contra securităţii naţionale
ART. 394
Trădarea
COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)
676
Infracţiunea de trădare este prevăzută într-o variantă tip, ce constă potrivit art. 394 în fapta cetăţeanului
român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a
suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin patru modalităţi
de acţiune, şi anume: provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine,
subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului şi aservire faţă de o putere sau
organizaţie străină, precum şi ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi
ostile împotriva securităţii naţionale.
Infracţiunea de trădare are mai multe forme separate, şi anume trădarea prin transmitere de informaţii
secrete de stat, precum şi trădarea prin ajutarea inamicului şi înalta trădare. Aceste variante ale infracţiunii
de trădare sunt prevăzute în Codul penal ca infracţiuni distincte urmând să fie analizate în cadrul art. 395,
art. 396, respectiv art. 398.
a) Obiectul juridic generic. Infracţiunea de trădare are ca obiect juridic generic fasciculul de relaţii a
căror existenţă şi desfăşurare sunt condiţionate de ocrotirea şi apărarea securităţii statului român
b) Obiectul juridic special. Este reprezentat de acele relaţii sociale a căror asigurare implică ocrotirea şi
apărarea unităţii, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa statului, precum şi economia şi capacitatea
de apărare a statului.
Unitatea, ca atribut esenţial, rezultă din existenţa pe teritoriu a unei singure puteri statale, a unui singur
sistem de autorităţi publice.
Indivizibilitatea semnifică atributul statului potrivit căruia niciunul dintre componentele sale, populaţie,
teritoriu, suveranitate, nu poate fi scos de sub autoritatea organelor centrale ale puterii de stat.
Suveranitatea reprezintă supremaţia şi independenţa puterii de stat în rezolvarea problemelor interne şi
externe în mod liber, fără a încălca drepturile altor state sau principiile dreptului internaţional.
Dată fiind legătura strânsă dintre valorile supreme ale statului, obiectul juridic special îl constituie
relaţiile strâns legate de toate aceste atribute în ansamblu, însă pentru existenţa infracţiunii este suficientă
acţiunea sau inacţiunea de vătămare sau punere în pericol a oricăreia dintre acestea.
c) Obiectul material. Fapta de trădare nu are obiect material, fapta infractorului nu se îndreaptă asupra
unui obiect sau entitate, ci asupra unor valori imateriale prevăzute de către Constituţia României.
a) Subiectul activ nemijlocit. Subiectul activ al infracţiunii de trădare poate fi numai un cetăţean
român*1), deci un subiect circumstanţiat. Textul nu mai prevede condiţia ca cetăţeanul român să
domicilieze pe teritoriul statului român, ca în legislaţia anterioară, avându-se în vedere faptul că prin
apartenenţă la Uniunea Europeană, cetăţenii români pot avea domiciliul în străinătate, ori mai multe
reşedinţe în ţară şi în afara ei.
Subiectul activ nemijlocit trebuie să aibă calitatea de cetăţean român, în momentul comiterii faptei, chiar
dacă ulterior comiterii infracţiunii a pierdut calitatea de cetăţean român prin retragerea acesteia sau
renunţare, ori dobândirea unei alte cetăţenii. Nu are relevanţă existenţa dublei cetăţenii, infractorul fiind
tras la răspundere penală potrivit art. 394 Cod penal, dacă a comis fapta în calitatea de cetăţean român.
Calitatea de cetăţean se stabileşte avându-se în vedere dispoziţiile Legii nr. 21/1991 a cetăţeniei
române*2), cu modificările ulterioare. Dobândirea calităţii de cetăţean român ulterior săvârşirii faptei nu
atrage răspunderea penală pentru infracţiunea de trădare.
În situaţia în care fapta de trădare a fost comisă de un cetăţean străin sau apatrid se întrunesc condiţiile
infracţiunii prevăzute la art. 399 – Acţiunile ostile contra statului. Participaţia este posibilă în toate formele
sale (coautorat, instigare, complicitate). Coautorii trebuie să fie toţi cetăţeni români, dar instigatorii şi
677
complicii pot fi cetăţeni români, străini sau persoane fără cetăţenie. În doctrină se susţine un astfel de punct
de vedere*3).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de trădare este statul român împotriva căruia se îndreaptă activitatea
infracţională prin care se încearcă suprimarea sau ştirbirea valorilor şi atributelor supreme ale României
privitoare la unitate, indivizibilitate, suveranitate sau independenţă a ţării, economie, politică şi capacitatea
de apărare a statului.
a) Elementul material al laturii obiective se prezintă sub forma unei acţiuni realizate prin intrarea în
legătură cu o putere*4) sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora. Organizaţia străină poate fi
legal constituită sau chiar o organizaţie ilegală.
Intrarea în legătură cu putere străină sau organizaţie străină este realizată prin mai multe modalităţi de
acţiune ale făptuitorului în realizarea scopului său, respectiv aservirea ori ajutarea unei puteri sau
organizaţii străin.
Intrarea în legătură presupune stabilirea unui contact cu factorii de mai sus, astfel:
– realizarea unui contact urmat sau nu de o înţelegere dintre autor şi entitatea cu care intră în legătură;
– nu contează dacă iniţiativa a aparţinut infractorului sau stabilirea legăturii s-a iniţiat de partea străină;
– nu este relevant locul unde s-a stabilit legătura, în ţară sau străinătate, ori pe teritoriul unei ţări alta
decât cea cu care se încearcă legătura;
– nu este relevantă durata legăturii, caracterul izolat, permanent, continuat sau repetat al activităţii;
– intrarea în legătură este un act bilateral, nu este relevantă acţiunea de a lua legătura dacă ea nu s-a
materializat prin întâlniri concrete, transmitere de mesaje, stabilire de contacte sau întâlniri fără finalitate.
– stabilirea de contacte directe în scris, oral sau indirect, prin mijloace tehnice, operative sau prin
persoane interpuse se consideră intrare în legătură;
Prin putere străină se înţelege un stat străin sau o formaţiune statală, neavând importanţă dacă a
dobândit sau nu recunoaştere internaţională, ori dacă statul respectiv este sau nu recunoscut de statul
român.
Organizaţia străină este definită ca orice grup constituit, asociaţie, partid, uniune, societate,
recunoscută sau nu, chiar dacă are obiective declarate, ori de altă natură decât cele care ar avea drept scop
suprimarea sau ştirbirea valorilor supreme ale statului român. Organizaţia poate avea caracter naţional,
internaţional, guvernamental sau nu, ori poate fi o organizaţie particulară. Este necesar ca organizaţia
respectivă să fie în mod real susceptibilă de a realiza scopul urmărit de făptuitor.
În art. 395 C. pen., prin sintagma „agenţi ai acestora” se înţelege agenţi ai unei puteri şi organizaţii
străine care lucrează pentru acestea, indiferent de calitate, agent diplomatic, reprezentant consular, agent
comercial, împuternicit, ori un reprezentant al ei de orice rang.
Prin „suprimare” se înţelege distrugerea, nimicirea, încetarea existenţei acestor atribute ale statului
român.
Sunt desemnate prin „ştirbire” diminuări, limitări, îngrădiri, care realizează scopul acţiunii infractorului.
Intrarea în legătură trebuie să urmărească scopul nemijlocit al suprimării sau ştirbirii valorilor stabilite în
norma de incriminare prin:
a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva
Prin acţiuni de provocare de război contra ţării se înţeleg fapte care echivalează cu o provocare formală
de război: uciderea sau maltratarea reprezentanţilor oficiali ai statului român, provocarea de incidente grave
678
de frontieră, comiterea de acţiuni violente împotriva navelor sau aeronavelor. Fiecare dintre aceste fapte
constituie un casus belli.
Acţiunile de înlesnire a ocupaţiei militare străine pot fi reprezentate prin fapte care contribuie la
ocupaţia efectivă sau la justificarea necesităţii ocupaţiei străine.
Subminarea economică, politică sau a capacităţii de apărare sunt fapte de natură a dezorganiza
sistemul economic, politic sau de apărare, ori dezorganizarea aparatului de stat.
Noul Cod penal introduce o noutate, prin aceea că suprimarea sau ştirbirea unităţii şi indivizibilităţii,
suveranităţii şi independenţei statului poate fi atins şi prin subminarea capacităţii de apărare a statului, faţă
de prevederile legislaţiei anterioare.
Aservirea se referă la fapte îndreptate împotriva independenţei şi suveranităţii ţării, subordonarea
politicii interne sau externe intereselor unor puteri străine, ori promovarea unor astfel de interese în politica
statului român.
Ajutarea unei puteri ori organizaţii străine, ori agenţi ai acestora pentru desfăşurarea de activităţi ostile
împotriva securităţii naţionale, înseamnă acordarea de ajutor material, recrutarea de agenţi, crearea unei
agenturi sau favorizarea agenţilor străini, pentru a desfăşura acţiuni împotriva securităţii naţionale*5).
În situaţia în care scopurile intrării în legătură nu sunt cele stabilite în norma de incriminare ori dacă
valorile supreme ale statului nu urmează a fi suprimate sau ştirbite prin cele patru modalităţi, fapta nu este
infracţiunea de trădare, ci poate întruni conţinutul altei infracţiuni contra securităţii statului.
b) Urmarea imediată. Săvârşirea acţiunii are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru
valorile sociale ocrotite prin incriminarea faptei de trădare. Fiind o infracţiune de pericol urmarea nu se
concretizează într-un rezultat material.
c) Raportul de cauzalitate. Din momentul intrării în legătură a infractorului cu puterea, organizaţia
străină sau agenţilor acestora, în scopul stabilit prin norma de incriminare se creează starea de pericol
pentru valorile ocrotite de textul incriminator. Raportul de cauzalitate rezultă din săvârşirea nemijlocită a
intrării în legătură cu o putere, organizaţie străină ori agenţi ai acestora pentru realizarea scopului.
Infracţiunea de trădare se realizează prin intenţie directă, având în vedere urmărirea unui scop.
Infractorul urmăreşte suprimarea sau ştirbirea unităţii, suveranităţii, sau independenţei statului*6).
Acţiunea de intrare în legătură cu o putere străină, organizaţie străină ori agenţi ai acestora concretizează
elementul de prevedere al scopului, reprezentarea de către făptuitor a realizării unei finalităţi prin
provocarea războiului, înlesnirea ocupaţiei militare, subminarea economică, politică sau a capacităţii de
apărare, aservirea ţării, ori ajutarea unei astfel de entităţi pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva
Acţiunea defetistă de încercare de descurajare a armatei sau populaţiei, sprijinirea acţiunii spionilor ori
cercetaşilor inamici, ori reformarea unor instituţii guvernamentale pentru a se produce o slăbire a statului,
punerea la dispoziţia inamicului a unor planuri ori strategii, a unor secrete ale negocierilor între puteri, sunt
exemple de prevedere a scopului de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau
independenţa României. În doctrina războiului*7) există distincţii cu privire la mobilul infracţiunii, dacă
infractorul a voit să atenteze la securitatea naţională, determinând o putere străină să declare război ţării
sale, procurându-i şi mijloacele necesare, sau dacă el a acţionat cu animus hostilis, din uşurinţă ori
cupiditate sau alt motiv.
Chiar dacă aceste efecte nu se produc prin acţiunea infractorului, totuşi făptuitorul a avut reprezentarea
înfăptuirii scopului urmărit, în tot sau în parte.
A. Forme
679
Tentativa la această infracţiune este incriminată [art. 412 alin. (1) C. pen.], deşi acest fapt este mai greu
de stabilit, întrucât consumarea infracţiunii are lor în momentul intrării „în legătură”. Tentativa la
infracţiunea de trădare poate fi punerea în executare a intenţiei de a intra în legătură cu puterea sau
organizaţia străină ori agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea sau indivizibilitatea,
suveranitatea sau independenţa statului, încercare care a fost întreruptă ca urmare a intervenţiei organelor
statului, ori fapta nu şi-a produs efectul ca urmare a lipsei de acţiune a agentului străin (s-a stabilit o
întâlnire, dar agentul nu s-a mai prezentat la aceasta). Pot exista chiar acte preparatorii, dar acestea nu sunt
asimilate tentativei, nefiind incriminate. Consumarea infracţiunii are loc la momentul „intrării în legătură”,
dar prin repetabilitatea legăturilor dintre făptuitor şi agent, infracţiunea poate îmbrăca forma infracţiunii
continuate.
B. Sancţionare
Trădarea se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. În
perioada de tranziţie de la Codul penal anterior la aplicarea noului Cod penal se va aplica pedeapsa
prevăzută în noua reglementare fiind o prevedere mai blândă.
*1) Codul penal anterior prevedea la art. 155 ca subiect al infracţiunii de trădare „cetăţeanul român sau
persoana fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român”.
*2) Republicată în anul 2010 în M. Of. nr. 576 din 13 august 2010.
*3) V. Dobrinoiu, op. cit., vol. I, p. 20; M. Basarab şi colaboratorii, op. cit., p. 2; M.A. Hotca, op. cit., p.
870.
*4) I. Chiş, C. Stoica, T. Ştefan, C. Popa, C.A. Voicu, V. Petcu, Trădarea – Fenomen şi infracţiune, Ed.
A.N.I., Bucureşti, 2008, p. 321–369.
*5) Cazul „Rodrig Goliescu”:
Rodrig Goliescu, de naţionalitate poloneză, cetăţean român, născut la 12 mai 1877, a fost un inventator şi
trădător. A absolvit şcoala militară de artilerie, fiind avansat sublocotenent la 27 octombrie 1900. Avea un
caracter lipsit de scrupule, invidios, impulsiv, linguşitor şi slugarnic cu şefii, aspru şi neîndurător cu
subordonaţii, distant faţă de camarazi, rău cu toţi cei de la care nu putea obţine un avantaj. Încerca să intre
în graţia generalului Vartioli, comandantul Corpului 3 de armată pentru a-şi crea relaţii. Stilul petrecăreţ şi
cheltuielile neacoperite l-au adus în atenţia spionajului rus. Primind de la Carol I o bursă de 10.000 lei
pentru studii privind „avioplanul” brevetat de el, a plecat la Paris unde a şi brevetat aparatul de zburat, care
a fost adus în ţară. Neprimind finanţare din ţară s-a adresat ministerului industriei din Rusia pentru
brevetare şi construcţia avionului. Din acest moment a intrat în legătură corespondând cu serviciile ţariste
de informaţii, care l-au însărcinat pe Petre Altinovici pentru a-l recruta, în scop de colaborare. Din nevoia
de bani şi ca urmare a promisiunii că va primi 1 milion de lei pentru plata datoriilor, a acceptat să
colaboreze cu o putere străină, asumându-şi obligaţia de a transmite informaţii strategice şi regulamentul de
mobilizare la zi, alături de alte informaţii şi date, planşe şi fotografii pe care le-a sustras, pătrunzând în
comandamentul artileriei regiunii Galaţi, folosindu-se de un document falsificat cu semnătura
comandantului artileriei.
Făcând uz de relaţiile sale cultivate cu colonelul Palladi a încercat transferul la Compania 5–6 Brateş,
după care cu ordine de „sus” a fost mutat, unde a copiat sistemul de fortificaţii de la curbura Carpaţilor,
prin deschiderea casei de fier a Comandamentului Artileriei regiunii întărite.
Spionajul rus i-a mai cerut planul de apărare al Galaţiului şi cursul de artă militară maritimă. A falsificat
două ştampile ale marinei militare pentru a „autentifica” un document ce urma să fie predat agentului rus.
A cerut unui subordonat de al său, Predescu, informaţii referitoare la organizarea Serviciului secret de
informaţii al Marelui stat major, la care acesta lucra. Plătind 700 lei pentru o copie a „Dării de seamă” din
anul 1911, a devenit suspect şi a fost pus sub urmărire de către organele de contra-informaţii. În data de 13
februarie 1913 Predescu i-a înmânat tabelul cu mişcarea trupelor şi serviciilor Corpului I de armată, fiind
arestat pe strada Ştirbei Vodă din Bucureşti. Spionul rus Petre Altinovici a părăsit clandestin ţara.
680
Consiliul de război al Corpului II armată l-a judecat la data de 21 iunie 1913 pentru „înaltă trădare,
contrafacere de sigilii şi de semnătură”. Prin Sentinţa nr. 188 din 22 iunie 1913 a fost condamnat la 20 de
ani muncă silnică şi degradare militară pentru infracţiunile de trădare şi contrafacere de sigilii şi semnătură.
A fost eliberat de la Penitenciarul Văcăreşti la 7 august 1925, după 12 ani şi jumătate. Prin Decizia nr. 127
din 10 noiembrie 1938 ICCJ i-a respins cererea de reabilitare.
*6) Mareşal Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din Războiul 1916–1918, Ed. Cultura Naţională,
Bucureşti, 1935, Cazul „Sturza–Crăiniceanu”:
În anul 1917, pe frontul din Moldova, doi ofiţeri din elita armatei, provenind din familii ilustre,
Colonelul Alexandru Sturdza comandant de divizie şi locotenentul-colonel Crăiniceanu, comandant de
regiment s-au pus în serviciul inamicului, intrând în legătură cu agenţi ai inamicului cu scopul de a scoate
România din alianţa cu Antanta şi să o alăture Puterilor Centrale. Sturdza reuşeşte să fugă în liniile
inamice, dar celălalt ofiţer este arestat. Primul este condamnat în contumacie la moarte, confiscarea averii
şi plata sumei de 10000 de lei drept daune aduse statului, iar al doilea s-a bucurat de clemenţa judecătorilor
de la Curtea Marţială (inculpatul fiind fiul generalului Crăiniceanu, fost ministru de război, şi nepot de soră
al generalului Prezan, comandantul Armatei IV-a), astfel că a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă.
Generalul Prezan a casat sentinţa, a dispus rejudecarea procesului şi a semnat sentinţa de condamnare la
moarte. Crăiniceanu a fost executat în vinerea mare, la 11 martie 1917, sentinţa fiind adusă la îndeplinire
de un pluton adus de pe front din propriul său regiment.
Colonelul Sturdza, în anul 1941, condamnat la moarte pentru trădare şi dezertare la inamic, stabilit după
război în Elveţia, a cerut mareşalului Ion Antonescu printr-un memoriu să fie reabilitat politic pe temeiul
faptului că linia politică pentru care a militat în anul 1917 – alianţa cu Germania şi război împotriva Rusiei
s-a dovedit a fi justă. Răspunsul mareşalului, deşi Europa se afla în acel moment sub asediul dorinţei de
dominare a Germaniei, a fost un refuz categoric, exprimat prin următoarea idee: „schimbarea orientării
politice a unui stat este apanajul guvernului legitim al statului, nu a indivizilor. Cât priveşte încălcarea
jurământului ostăşesc şi dezertarea la inamic, aceste fapte sunt imprescriptibile, iar Guvernul României la
tratează ca atare”. Imaginea colonelului Sturdza a rămas în istoria poporului român ca aceea a unui
trădător, însă care a acţionat în numele a ceea ce credea el că serveşte cel mai bine intereselor ţării sale.
*7) Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. II, Partea specială, Ed. Librăriei Socec & Co. SA,
ART. 395
Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat
Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat este o altă variantă a infracţiunii de trădare.
Structura incriminării unei variante a infracţiunii de trădare, de această dată prin transmitere de informaţii
care sunt secrete de stat concretizează pe acelaşi palier de reglementare şi sancţionare un conţinut
constitutiv aparte.
Infracţiunea are o variantă tip cu două modalităţi prevăzute în structura incriminării. Prima dintre acestea
este transmiterea de informaţii secrete de stat ce se direcţionează spre o putere sau organizaţie străină ori
agenţilor acestora, iar a doua modalitate normativă este procurarea ori deţinerea de documente sau date
ce constituie informaţii secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul
transmiterii către o putere străină sau organizaţie ori agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean român.
681
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat este
format din ansamblul relaţiilor sociale referitoare la securitatea naţională a căror ocrotire este asigurată
exclusiv prin protecţia informaţiilor secrete de stat. Prin faptele săvârşite de infractor se aduc prejudicii
suveranităţii, independenţei, unităţii, indivizibilităţii statului, economiei, şi capacităţii de apărare a statului
prin slăbirea posibilităţilor de apărare a acestor valori, şi a capacităţii de a dispune suveran asupra politicii
interne şi externe a statului român.
Informaţiile secrete de stat sunt definite în art. 178 alin. (1) C. pen., şi anume „informaţii secrete de stat
sunt informaţiile clasificate astfel, potrivit legii” şi au fost tratate în prezenta lucrare atunci când s-a
explicat conţinutul articolului 178 C. pen.
„Informaţiile secrete de stat”, ca un nou concept, a apărut la data intrării în vigoare a Legii nr. 182/2002
privind protecţia informaţiilor clasificate*1), care a schimbat expresia „secrete de stat”, înlocuind-o în toate
actele normative în vigoare [art. 44 alin. (2) din Legea nr. 182/2002]. Noţiunea de „secret de stat” cuprinde
toate acele informaţii care, dacă ar fi divulgate, ar aduce daune securităţii naţionale, indiferent dacă ele au
fost declarate ori calificate ca atare printr-o normă juridică.
Nivelurile de secretizare atribuite informaţiilor secrete de stat sunt:
– strict secret de importanţă deosebită – spre exemplu, informaţiile referitoare la cifrul de stat sau cele
privitoare la planurile de mobilizare de ansamblu ale forţelor armate;
– strict secret – spre exemplu, informaţiile privitoare la nivelurile maxime şi stocurile intangibile ale
fiecărei categorii de produse din rezerva de stat a României sau cele privitoare la mijloacele tehnice folosite
de serviciile naţionale de informaţii pentru interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor persoanelor
suspecte de comiterea unor fapte contrare siguranţei statului;
– secret – spre exemplu, informaţiile referitoare la rezervele de metale radioactive, conturate sau
estimate, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, pentru fiecare zăcământ din România.
Informaţiile secrete de stat sunt declarate astfel potrivit legii şi se referă la sistemul defensiv al ţării,
operaţii militare, cifrul de stat, date şi informaţii cu privire la sistemul de comunicaţii, hărţile militare
operative, sau informaţii tehnologice, ştiinţifice şi altele.
b) Obiectul material. Infracţiunea de trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat poate avea
obiect material suportul pe care este transpusă informaţia secretă (înscrisuri, documente, desene, schiţe,
fotografii etc.) ori diferite obiecte ce conţin informaţii despre o nouă tehnologie, un proces de fabricaţie.
Infracţiunea nu are obiect material când informaţia s-a transmis direct prin viu grai, semne, semnale ori
limbaj cifrat, codat.
Suportul informaţiei ce conţine secrete de stat nu trebuie să fie cel original, informaţia secretă putând fi
transmisă şi pe un document copiat, fotografiat, total sau parţial, reprodus din memorie, sau chiar cu date
incomplete.
a) Subiectul activ nemijlocit este dublu calificat şi poate fi numai un cetăţean român ce nu are calitatea
de a cunoaşte respectivele informaţii secrete de stat. Infracţiunea poate fi săvârşită în coautorat, pot exista
instigatori şi complici. Faptele constând în „procurarea” de documente, date ce conţin informaţii secrete de
stat, precum şi „deţinerea” de asemenea documente se pot săvârşi numai de către persoane care „nu au
calitatea de a le cunoaşte”.
Fapta similară trădării prin transmitere de informaţii secrete de stat săvârşită de un cetăţean străin sau
apatrid întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de spionaj.
Autorul sau coautorii trebuie să aibă calitatea de cetăţeni români, dar instigatorii şi complicii pot fi chiar
cetăţeni străini sau apatrizi. De altfel, în doctrină şi în literatura de specialitate, se arată că infracţiunea de
transmitere de informaţii secrete de stat se face de obicei la iniţiativa unui oficiu de spionaj, prin racolarea
de trădători dintre cetăţenii români.
Dacă făptuitorul, cetăţean român, procură sau deţine informaţii secrete de stat, şi are calitatea de a le
cunoaşte, dar acţionează în scopul transmiterii acestora comite infracţiunea de trădare conform art. 394 lit.
682
c), iar dacă nu comite infracţiunea în formă consumată, ci săvârşeşte acte pregătitoare pentru transmiterea
de informaţii secrete de stat, săvârşeşte o faptă asimilată tentativei pedepsibile [art. 412 alin. (2)].
b) Subiect pasiv este statul român.
a) Elementul material. Varianta tip a acestei infracţiuni se realizează prin acţiune, prin trei modalităţi
alternative:
– transmiterea de informaţii secrete de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţi ai acestora;
– procurarea de documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat;
– deţinerea de documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat.
Transmiterea informaţiilor secrete de stat este acţiunea prin care informaţiile secrete de stat se trimit,
comunică, predau, înmânează sau expediază către o putere străină, organizaţie străină sau agenţi ai
acestora. Fapta poate fi comisă atât de către cel care gestionează în mod legal aceste informaţii (lucrător
diplomatic, un lucrător la biroul de documente secrete, un ofiţer operativ), cât şi de către orice persoană,
indiferent cum a ajuns în posesia respectivelor informaţii (spre exemplu, prin sustragere)*2).
Legea impune o cerinţă esenţială, anume ca destinatarul informaţiilor în cazul transmiterii să fie o putere
sau organizaţie străină sau agenţi ai acestora. Dacă destinatarul este o altă persoană decât cele menţionate
în textul legii, fapta constituie, după caz, infracţiunea de divulgare a secretului care periclitează securitatea
naţională (art. 407 C. pen.) sau infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de stat (art. 303 C. pen.).
Procurarea de documente ce conţin informaţii şi date secrete de stat, se realizează prin cumpărare, furt,
înregistrare de convorbiri, filmare sau fotografiere, copiere, ş.a. Procurarea presupune o activitate
clandestină de investigare, de stabilire a locului unde se găsesc astfel de documente, de folosirea unor
agenţi pentru a le sustrage. Procurarea de informaţii şi date secrete de stat se realizează pentru a fi vândute,
plasate, sau transmise. Iniţiativa, de regulă, aparţine agenţilor străini, care au interes să obţină astfel de
date, prin racolare, corupţie, şantaj, oferire de beneficii materiale sau de altă natură, dar poate să aparţină şi
persoanei trădătorului care are iniţiativa de a procura informaţii sau documente în vederea transmiterii.
Pentru procurare pot fi folosite persoane cu rol diferit în procurarea de documente sau informaţii secrete de
stat:
– dacă cei care procură efectiv informaţiile cunosc scopul transmiterii către o putere sau organizaţie
străină, ei devin coautori, în situaţia în care au calitatea de cetăţean român;
– dacă persoanele care procură informaţiile secrete de stat, nu cunosc scopul transmiterii acestora ei au
calitatea de complici.
Deţinerea de documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat, în scopul transmiterii lor unei
puteri sau organizaţii străine sau agenţilor acestora, presupune posesia ilegală, de către persoane
neautorizate şi în alte locuri decât unde acestea se depozitează conform legii, păstrarea în mape, genţi sau
recipiente, pe suporţi disimulaţi, toate acestea cu scopul transmiterii. Nu are relevanţă perioada de timp în
care infractorul a posedat, deţinut, ascuns documentele în vederea transmiterii, ci concretizarea scopului
prin acţiunea de deţinere.
b) Urmarea imediată. Infracţiunea nu trebuie să aibă un rezultat distinct, stabilit în conţinutul normei de
incriminare. Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru securitatea naţională, din momentul
punerii în practică a activităţilor de transmitere a informaţiilor, procurare a documentelor ori deţinere a
acestora în vederea transmiterii.
Starea de pericol se creează din momentul în care informaţiile sau datele secrete de stat se transmit sau
nu mai sunt protejate conform legii fiind în posesia sau deţinerea celor care nu au calitatea să le cunoască,
cu intenţia de a le transmite unei puteri, organizaţii străine sau agenţilor acestora.
683
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate rezultă din acţiunea infractorului care transmite,
procură sau deţine informaţii sau date cu caracter secret de stat, între faptă şi rezultat fiind o legătură
implicită.
Latura subiectivă a infracţiunii de trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat îmbracă forma
intenţiei directe şi indirecte.
Considerăm că în situaţia transmiterii informaţiilor secrete de stat forma intenţiei poate fi atât intenţia
directă, cât şi intenţia indirectă, la fel ca şi în cazul procurării ori deţinerii unor astfel de informaţii secrete
de stat.
Cu privire la mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii, acesta nu este relevant pentru comiterea faptei
penale, ura faţă de valorile României sau interesul material pot determina rezoluţia infracţională. Expresia
„în scopul transmiterii” arată destinaţia spre care se îndreaptă acţiunea făptuitorului, nu o finalitate
subiectivă, care este aceea a intenţiei de a săvârşi infracţiunea.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de a fi produsă atât sub forma actelor pregătitoare, asimilate tentativei, cât
şi sub forma tentativei, conform prevederilor art. 412 C. pen.
Infracţiunea se consumă, în modalitatea transmitere, prin ajungerea informaţiilor secrete de stat la
puterea sau organizaţia străină sau la agenţii acestora. În modalitatea deţinere sau procurare infracţiunea se
consumă indiferent dacă acestea ajung sau nu la puterea străină, organizaţia străină sau agenţii acestora.
Actele pregătitoare şi tentativa se pot realiza în momentul începerii transmisiei de informaţii sau de date,
dar acţiunea a fost întreruptă de împrejurări sau forţe independente de voinţa infractorului. În situaţia
deţinerii de date tentativa nu este posibilă, ca urmare a consumării infracţiunii în momentul în care
informaţiile sau datele secrete de stat au trecut din locul legal de depozitare în posesia infractorului.
Cu privire la procurarea de informaţii sau date sunt posibile actele pregătitoare şi tentativa, procurarea
presupunând o activitate la care pot fi angrenate instrumente sau persoane care să furnizeze astfel de
informaţii.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat este închisoarea de
la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Legiuitorul a optat pentru un regim mai blând de
sancţionare, drept pentru care în caz de situaţie tranzitorie se va aplica art. 395.
Există opinii*3) că noul Cod penal apare ca o lege mai favorabilă nu numai datorită regimului
sancţionator, ci şi datorită condiţiilor de incriminare. Astfel, prevederea noului Cod penal este considerată
mai favorabilă în materia regimului sancţionator, în situaţia în care făptuitorul este cetăţean român, care are
calitatea de a cunoaşte informaţiile secrete de stat şi acţionează în scopul transmiterii unei puteri străine sau
organizaţii străine ori agenţi ai acestora, fapta fiind tentativă pedepsibilă.

*2) I. Chiş, C. Stoica, T. Ştefan, C. Popa, C. A. Voicu, V. Petcu, op. cit., p. 321–369.
Cazul „lotul Horodincă”:
La începutul anului 1980, un lot de 12 ofiţeri români a defectat (termenul este folosit ca sinonim cu
trădarea). Au fost pronunţate 12 condamnări la moarte pentru „trădare prin transmitere de secrete” ofiţerii
trecând la inamic în perioada 1978–1982: cpt. N.H., dezertat în S.U.A., colonel S.B., dezertat în Belgia, lt.
maj. D.S., dezertat în S.U.A., cpt. I.S., dezertat în Elveţia, cpt. M.S., dezertat în Suedia, mr. I.T.C., dezertat
în Belgia, cpt. O.T., dezertat în Suedia, mr. M.G., dezertat în R.F. Germania, colonel N.V., dezertat în
684
Franţa, mr. T.N., dezertat în S.U.A., cpt. A.L., dezertat în Italia, şi P.M.H., dezertat în Franţa. Aceşti ofiţeri
s-au predat agenţilor puterii din ţările respective, având asupra lor documente cu caracter strict secret de
importanţă deosebită. Au fost condamnaţi prin sentinţele nr. 68 din 31 octombrie 1983, respectiv nr. 14 şi
nr. 125/1981 şi 11 din 18 februarie 1983 de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti. Pedepsele le-au
fost comutate prin Decretul lui Nicolae Ceauşescu din anul 1988 la 20 de ani închisoare. Faptele reţinute
sunt similare: odată ajunşi în ţara străină unde aveau misiune de îndeplinit, având asupra lor documente
strict secrete de importanţă deosebită, s-au predat organelor de poliţie, cărora le-au cerut azil politic,
punându-se în slujba acestor organe.
Cazul „Mircea Răceanu”:
M. R. a absolvit Institutul de Relaţii Internaţionale de la Moscova, a fost încadrat la MAE, unde şi-a
desfăşurat activitatea până în anul 1969 când a fost trimis în calitate de consilier în misiune permanentă la
ambasada de la Washington, unde a lucrat până în anul 1978. A fost promovat director adjunct al Direcţiei
pentru America de Nord şi Sud în MAE. În anul 1974 a luat legătura cu Bruce Primmer, care s-a
recomandat ca fiind consultant la Consiliul Securităţii Naţionale de la Casa Albă. După o serie de tatonări,
a fost prezentat lui Tom Harvey, agent în cadrul Agenţiei Centrale de Informaţii a SUA, stabilindu-se că
M.R. a acceptat să furnizeze informaţii privind poziţia României în raport de SUA, precum şi despre
relaţiile româno-sovietice. După rechemarea în ţară şi numirea lui ca şef al Referenturii SUA–Canada din
MAE a întreţinut legături pentru transmiterea de informaţii şi documente strict secrete de importanţă
deosebită cu Tom Witecki, agent CIA la ambasada SUA. A fost arestat la 31 ianuarie 1988 prin Sentinţa nr.
39 din 20 iulie 1989 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti a fost condamnat la moarte şi confiscarea
averii pentru trădare prin transmitere de secrete. Prin Decretul lui Nicolae Ceauşescu nr. 121 din 19
septembrie 1989 pedeapsa a fost comutată la 20 de ani de închisoare. Pe 23 octombrie 2000 Curtea
Supremă de Justiţie admite recursul în anulare promovat de procurorul general al României şi anulează
sentinţa ce a fost dată.
*3) C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea Generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2006, ed. a 5-a, p. 96; C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea Generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 137–138.
ART. 396
Trădarea prin ajutarea inamicului
Infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului are o formă tip ce constă din fapta cetăţeanului român
care în timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor armate române sau care
servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot servi purtării
războiului;
c) procura inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să favorizeze activitatea
inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate române sau a armatelor aliate;
e) luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi.
Această infracţiune este o varietate a infracţiunii de trădare, mai periculoasă în concepţia noului Cod
penal şi sancţionată mai aspru decât „trădarea „sau „trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat”,
fiind comisă în condiţiile speciale ale unui război împotriva statului român.
Infracţiunea se poate realiza doar în condiţii speciale de timp de război, explicate în prezenta lucrare în
vol. I la analiza textului art. 185 C. pen.
685
a) Obiectul juridic special. Este reprezentat de acele relaţii sociale a căror asigurare implică ocrotirea şi
apărarea unităţii, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa statului, precum şi economia.
Ca şi infracţiunile de trădare reglementate în „Titlul X” această infracţiune se îndreaptă şi spre relaţiile
sociale referitoare la capacitatea de apărare a statului, întrucât fapta se comite în timp de război, prin
acţiuni specifice de „ajutare” a inamicului, dar cu un pronunţat caracter de afectare a relaţiilor privind
apărarea ţării. Având în vedere activitatea infractorului în favoarea inamicului, ce afectează pe un plan larg
capacitatea de apărare a ţării, obiectul juridic special este complex*1).
b) Obiectul material. Fapta de trădare are obiect material, ce reprezintă, pe de o parte, teritorii şi oraşe,
bunuri şi valori materiale ce sunt de natură civilă, dar cu mare importanţă pentru deservirea războiului, ori
poziţii de apărare, depozite, instalaţii, nave, aeronave, maşini, aparate, armament, şi alte bunuri cu caracter
militar ce sunt destinate purtării războiului.
În situaţia prevăzută la lit. d) a art. 396 C. pen., nu există obiect material, decât dacă cu această ocazie se
favorizează inamicul prin pierderea unor poziţii strategice*2).
Fapta nu are obiect material în cazul modalităţii prevăzute la art. 396 lit. e) C. pen. infractorul efectuând
activităţi de luptă împotriva statului român.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat şi poate fi numai un cetăţean român. Se pune problema dacă
infracţiunea se poate săvârşi numai de către un militar sau şi de civili. În realizarea misiunilor de luptă şi a
atribuţiunilor de serviciu, această infracţiune poate fi săvârşită de militari şi de civili, în funcţie de poziţia
de decizie pe care o au în predarea teritoriilor, oraşelor, sau poziţiilor de apărare. La fel predarea navelor,
aeronavelor, maşinilor, aparatelor armamentului poate fi realizată atât de către militarii care au sarcina de a
apăra aceste bunuri, dar şi de militari sau civili care ajută inamicul. Trădarea nu este în legătură cu
calitatea lor, ci cu dorinţa de a se pune în slujba unor forţe potrivnice ţării şi de a le ajuta. În legătură cu
trecerea de partea inamicului sau efectuarea de acţiuni care să favorizeze activitatea duşmanului, activitatea
se poate realiza de către militari cu formaţia de luptă, de către militari dezertori la inamic, sau de către
civili care ar favoriza pe duşman prin obstrucţionarea activităţii armatei române (distrugeri de poduri, căi
ferate, instalaţii)
b) Subiect pasiv este statul român, dar şi un stat aliat a cărui forţă de luptă a fost slăbită prin favorizarea
duşmanului.
a) Elementul material. Varianta tip a acestei infracţiuni se realizează prin acţiune, prin cinci modalităţi
alternative:
– Predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor armate sau care
servesc apărării. Elementele materiale nu sunt enumerate exhaustiv, ci exemplificativ, aici cuprinzându-se
toate depozitele şi instalaţiile ce servesc apărării. Predarea acestor obiective strategice intră în acţiunea de
„trădare prin ajutarea inamicului” doar dacă ele sunt în dispozitivele de apărare ale forţelor armate, nu dacă
au fost părăsite, iar apărarea a încetat să existe. În înţelesul termenului de „predare” se include şi activitatea
ulterioară de ajutare a inamicului prin punerea la dispoziţie a arhivelor, a corespondenţei poştei, a
funcţiunilor unei clădiri sau a instituţiei. Predarea punctului de comandă, al forţelor de apărare, predarea
unor teritorii asupra cărora suveranitatea statului nu a încetat să existe chiar dacă armata s-a retras
strategic*3). Actul de trădare nu se referă doar la autoritatea care a plecat, ci în situaţia în care după
686
plecarea autorităţii se predau inamicului arhiva, depozitele, instalaţiile. În primul război mondial, armata,
guvernul României s-au retras în Moldova, dar suveranitatea s-a exercitat şi asupra teritoriului ocupat.
În această modalitate se presupune că armatele sunt faţă în faţă pe o linie a frontului, ori lupta se duce
din aer sau de pe mare asupra teritoriului apărat de armata naţională. Predarea prin semnalizare, balizare
electronică, marcarea poziţiilor de apărare, sau predarea efectivă de depozite cu alimente, combustibil,
materiale, destinate apărării, ori pe care armata conta în vederea apărării intră în elementul material al
acestei modalităţi.
– Predă nave, aeronave, maşini aparate, armament sau orice alte materiale care pot servi purtării
războiului. Această enumerare exemplificativă, arată că se realizează predarea de materiale cu destinaţie
militară care servesc la purtarea războiului. Ajutarea inamicului în acest caz se realizează prin diminuarea
posibilităţilor de purtare a războiului de către forţele române prin lipsirea lor de aparatele specifice, navele
şi aeronavele din dotare şi pe care armata conta sau le avea în rezervă. Lipsirea de armamentul necesar, ori
predarea unui tip de armament modern şi pe care inamicul nu-l are dezavantajează forţele armate române.
– Procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel. Recrutarea de soldaţi, oameni pentru
muncă, pentru lucrări de apărare, sau punerea la dispoziţie de bani, valori, materiale de orice fel care
întăresc posibilităţile armatei inamice, şi prin aceasta slăbind forţa de ripostă a armatei naţionale, sunt de
natură a folosi strategiei inamicului.
– Trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să favorizeze
activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate române sau a armatelor
aliate. Trecerea de partea inamicului poate fi efectivă, fizică prin părăsirea liniei frontului şi dezertarea la
inamic, dar şi prin favorizarea înaintării inamicului prin retragere succesivă fără luptă sau prin comunicarea
către inamic a stării armatei, a situaţiei aliaţilor, prin oferirea de sfaturi sau indicaţii în scopul de a scăpa de
o încercuire ori de a facilita inamicului o retragere. De asemenea, acţiunile îndreptate împotriva armatelor
aliate cu armata română, sunt considerate trecere de partea inamicului.
– Luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau aliaţilor săi. Înrolarea în
armata inamică a unui cetăţean român şi apoi lupta împotriva trupelor române, sub orice formă constituie o
modalitate concretă de ajutare a inamicului*4).
Infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului se poate realiza doar în timp de război. Termenii ce
definesc „timpul de război” au fost explicaţi la art. 185 C. pen., aici amintind doar că durata acestuia este
între declanşarea stării de mobilizare a forţelor armate şi până la încetarea acesteia, ori de la declanşarea
războiului până la încetarea acestuia.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru armata română sau
pentru armatele aliate, dar şi slăbirea capacităţii de apărare a ţării prin activităţile concrete în favoarea
inamicului, prin întărirea poziţiilor, mijloacelor de ducere a războiului, prin oameni, materiale, sau valori
furnizate acestuia sau prin lupta directă împotriva armatei române sau aliaţilor acesteia.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate rezultă implicit din existenţa faptei săvârşite,
urmarea fiind inerentă şi concomitentă săvârşirii infracţiunii.
Latura subiectivă a infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului îmbracă forma intenţiei directe şi
indirecte. Este indiferent dacă infracţiunea se săvârşeşte din ura împotriva ţării sau pentru a ajuta victoriei
inamicului când făptuitorul acţionează, în sensul că prevede rezultatul faptei şi chiar îl doreşte, ori intenţia
sa este de a-şi procura avantaje materiale sau financiare ori o poziţie importantă, când consecinţele ajutării
inamicului prin trădare sunt cunoscute şi acceptate. Indiferent de mobilul şi scopul urmărit, existenţa
infracţiunii nu este condiţionată de felul rezoluţiei infracţionale a făptuitorului, acestea fiind elemente ce
vor fi luate în consideraţie la aplicarea pedepsei.
687
A. Forme
Actele pregătitoare constând din procurarea mijloacelor ori instrumentelor necesare pentru ca să se
comită infracţiunea, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunii prevăzute la art. 395 C.
pen., sunt asimilate tentativei şi conform art. 412 se pedepsesc.
Tentativa prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea de trădare prin ajutarea
inamicului se pedepseşte conform art. 412 alin. (1) C. pen.
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care ajutorul acordat inamicului a fost dus până la
capăt, creându-se starea de pericol pentru statul român. Realizarea activităţii de „luptă” ori aceea de a „face
parte din formaţii de luptă” ale inamicului împotriva statului român sau a aliaţilor acestuia se prezintă ca o
infracţiune continuă, ce se epuizează la încetarea activităţii în astfel de formaţii.
B. Sancţionare
Infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului se pedepseşte mai aspru decât celelalte variante ale
infracţiunii de trădare, dar la fel ca şi înalta trădare, respectiv cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de
la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
*1) V. Dobrinoiu, Drept penal..., op. cit., 2002, p. 25.

*2) I. Chiş, C. Stoica, T. Ştefan, C. Popa, C.A. Voicu, V. Petcu, op. cit., p. 333–334. Între 22 şi 31
decembrie 1916 a avut loc bătălia de la Caşin, pe un front cuprins între Ghimeş şi Vrancea. Lupta a început
în sectorul colonelului Sturza, care s-a retras imediat cum a început atacul inamicului, fără să opună nici
cea mai mică rezistenţă. Cu tot ordinul primit de la mareşalul Averescu de a relua ofensiva sau cel puţin de
a rămâne pe loc, spre a nu rămâne descoperită stânga diviziei a 15-a, colonelul Sturza continuă retragerea
oprindu-se la muntele Răchitaşu, călare, pe valea Şuşiţei. Fiind atacat la 5 ianuarie de armata germană
condusă de Ruiz von Roxas, se retrage prematur, abandonând duşmanului o mare porţiune de teren,
compromiţând aripa stângă a armatei a 15-a şi aripa armatei a 9-a rusă. După două retrageri nejustificate,
colonelul Sturza devine suspect, obligându-l pe mareşalul Averescu să ordone oprirea retragerii. Pentru a-şi
recăpăta încrederea pierdută, a dat un exemplu de disciplină, găsind vinovaţi de retragerea de pe vârful
Momâia pe sublocotenentul Ciulei, executând chiar personal un sergent artilerist fără să fi fost o sentinţă
împotriva acestuia. Curtea Marţială, prin Decizia nr. 33 din 28 februarie 1917, l-a condamnat la moarte în
contumacie pentru crimă cu premeditare şi retragere nejustificată din faţa inamicului, atacul asupra propriei
trupe ca represiune pentru atac neizbutit. Colonelul A. Sturza şi lt. Wachman au trecut linia frontului şi s-au
pus la dispoziţia armatelor germane.
*3) C. Rătescu, I. Ionescu Dolj, I.Gr. Perieţeanu, V. Dongoroz, H. Aznavorian, T. Pop, M. Papadopolu,
N. Pavelescu, Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. II, Partea specială I, art. 184–442, Ed. Socec & Co.
SA, Bucureşti, 1937, p. 1–95.
*4) V. Dobrinoiu, Drept penal..., op. cit., p. 27: „Prin Decizia nr. 389 din 19.06.1953 a Tribunalului
Suprem – Colegiul militar, a fost condamnat D.A. pentru infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului.
În fapt, s-a reţinut că sus-numitul a fost trimis în Germania în luna octombrie 1942 pentru a urma cursuri de
specializare în arma infanterie. După 23 august 1944, în timp ce era internat în lagărul de la Chivsban, la
cererea unor legionari s-a înrolat în «Armata Naţională de Eliberare», constituită pe teritoriul statului
german. Făptuitorul a primit funcţia de comandant al unităţii de mitraliere şi a luptat împotriva armatei
sovietice, aliată cu România”.
ART. 397
Acţiuni împotriva ordinii constituţionale
688
Infracţiunea prevăzută la art. 397 C. pen. are o structură formată dintr-o variantă tip şi o variantă
atenuată.
Schimbarea ordinii constituţionale presupune orice modificare a caracterului naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil al statului, a formei republicane de guvernământ ori a democraţiei
constituţionale.
Îngreunarea puterii de stat presupun realizarea unor dificultăţi în îndeplinirea de către autorităţile statului
a atribuţiunilor şi sarcinilor ce le sunt specifice, pentru organizarea puterii naţionale, iar împiedicarea
exercitării puterii de stat desemnează activităţile prin care organele de stat sunt puse în situaţia de a nu
putea să-şi îndeplinească atribuţiunile legale şi sarcinile ce le revin.
În varianta tip, prevăzută la alin. (1), infracţiunea este descrisă ca fiind acţiunea armată întreprinsă în
scopul schimbării ordinii constituţionale ori a îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat.
În varianta atenuată, prevăzută la alin. (2), faptele infracţionale reprezintă acţiuni violente împotriva
persoanelor sau bunurilor, săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii
constituţionale ori a îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol
securitatea naţională.
a) Obiectul juridic special. Constă din relaţiile sociale privitoare la atributele fundamentale ale statului
de drept, reprezentat prin ordinea constituţională şi prin puterea de stat. Tot obiect juridic special al
infracţiunii reprezintă şi relaţiile sociale care asigură securitatea naţională în componenta sa fundamentală,
şi anume ocrotirea puterii de stat fără a fi ameninţată de o acţiune violentă.
Ordinea constituţională descrisă în doctrina politică, cuprinde ordinea stabilită prin Constituţie prin
care se instaurează, asigură, exercită şi menţine puterea de stat, instituirea şi garantarea drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, ale cetăţeanului. În acest sens „ordinea de drept” se include în
„ordinea constituţională”, la fel cum „liniştea publică” şi „ordinea publică” sunt condiţii pentru
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale într-o societate democratică şi un stat de drept*1). Ordinea
constituţională este stabilită prin raportul direct dintre legalitate şi legitimitate. Ordinea constituţională
poate fi schimbată pe cale legală prin aplicarea prevederilor constituţionale. Revoluţiile populare şi
insurecţiile produse de clasele sociale sau de către categoriile sociale la care se aliază întregul popor dă
legitimitate schimbării ordinii sociale şi instaurează o nouă ordine constituţională, şi se produc atunci când
puterea de stat nu mai este legitimă.
Încercările de lovituri de stat încalcă normele de drept penal, prin afectarea relaţiilor sociale la care
poporul a aderat şi care sunt deplin legitime prin adeziunea sa la politicile exercitate de către puterea de
stat, produsă prin alegeri libere ale poporului suveran.
Puterea de stat este reprezentată prin suveranitatea naţională ce aparţine exclusiv poporului şi care se
exercită prin organele sale reprezentative în cadrul mecanismului juridico-statal, constituit prin alegeri
libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum*2). Statul are ca fundament unitatea poporului şi
solidaritatea cetăţenilor săi*3). Puterea de stat este un fenomen în primul rând relaţional juridic, esenţa sa
fiind aceea de realizare a unui raport dintre subiecţii puterii (guvernanţi) şi obiectul exercitării puterii
(guvernaţi) şi de mijloacele şi metodele întrebuinţate pentru realizarea convingerii şi constrângerii. Puterea
de stat are o natură politică şi oficială, se exercită cu continuitate, are legitimitatea unui ciclu electoral, este
învestită cu putere de constrângere materială, are o structură organizată instituţional, are un caracter unic,
astfel că puterea se exercită doar de către cei desemnaţi prin alegeri, alte categorii sau clase fiind
reprezentate prin „opoziţia aleasă”, dar minoritară.
b) Obiectul material. În raport de modul de desfăşurare a acţiunii armate sau acţiunii violente obiectul
material poate consta, în opinia unor autori*4), din valorile materiale distruse, iar în condiţiile alin. (2) al
art. 397 obiectul material poate consta din bunurile şi persoanele împotriva cărora s-au săvârşit acţiunile
689
violente. În opinia altor autori*5), la care ne raliem, în cazul acestei infracţiuni obiectul material lipseşte,
ordinea constituţională fiind un concept abstract.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană responsabilă penal (cetăţean român, străin, apatrid),
care domiciliază sau nu pe teritoriul statului român. Subiectul activ este format dintr-o pluralitate de
persoane, pluralitatea naturală fiind specifică acestei infracţiuni, aceasta neputând fi comisă de către o
singură persoană.
În situaţia alin. (1) când se arată că fapta este o acţiune armată, acţiunea este înfăptuită de mai multe
persoane, constituite într-o formaţie care au asupra lor arme în înţelesul art. 179 C. pen., respectiv
„instrumente, dispozitive sau piese declarate astfel prin dispoziţii legale” sau obiecte asimilate armelor
„folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac”.
Subiecţii activi nemijlociţi pot fi grupaţi într-o formaţie cu organizare militară, paramilitară în care pot
avea diferite roluri în calitatea lor de coautori sau participanţi.
Subiecţii în cazul prevăzut la alin. (2) al art. 397 C. pen. sunt dintre cei care comit acţiuni violente
(violenţe fizice, psihice, vătămări corporale, ameninţări, distrugeri, degradări, blocări de localităţi sau
drumuri), împreună în cadrul unor grupuri formate din cel puţin trei persoane sau mai multe.
Calitatea subiectului de instigator şi complice este posibilă.
b) Subiectul pasiv este statul român a cărui securitate naţională este pusă în pericol prin acţiunea
subiecţilor activi.
a) Elementul material. Elementul material prevăzut la alin. (1) constă din acţiunea armată ce reprezintă
o activitate caracterizată prin următoarele cerinţe esenţiale:
– acţiunea trebuie să fie ilegală;
– acţiunea să fie realizată de către o formaţie armată, mai multe persoane înarmate, ori de către o
formaţie organizată paramilitar sau în orice mod care poartă arme ori dispozitive definite astfel în Codul
penal;
– acţiunea armată trebuie să tindă spre schimbarea ordinii constituţionale, ori să îngreuneze sau să
împiedice exercitarea puterii de stat. Activitatea infracţională poate fi, spre exemplu, atacarea cu arme a
sediilor instituţiilor publice, ocuparea organelor puterii de stat de către formaţii înarmate, blocarea sau
interzicerea căilor de comunicaţii, transport, localităţi, rezistenţa şi nesupunerea armată la ordinele puterii
de stat, ori acţiunile întreprinse pentru preluarea conducerii statului prin ocuparea cu forţa armelor a
instituţiilor centrale.
Elementul material prevăzut la alin. (2) constă din întreprinderea de acţiuni violente caracteristice pentru
acestea fiind următoarele:
– acţiunea trebuie să fie ilegală;
– activitatea violentă este realizată de un grup de persoane (mai multe persoane împreună) care deşi nu
sunt înarmate în sensul în care Codul penal defineşte armele sau instrumentele, piesele sau dispozitivele ori
muniţiile, totuşi, prin puterea fizică şi determinarea psihică dată de numărul lor, pot provoca activităţi
violente împotriva bunurilor şi persoanelor, cum sunt instituţiile de stat, ale puterii sau organelor de ordine,
asupra persoanelor din conducerea statului, demnitarilor, reprezentanţilor aleşi, ori persoanelor cu
responsabilităţi importante în exercitarea actelor guvernamentale centrale sau locale;
– acţiunile întreprinse au drept scop sau tind spre schimbarea ordinii constituţionale ori a îngreunării sau
împiedicării exercitării puterii de stat. Anvergura acţiunii grupului de persoane trebuie să fie de asemenea
amploare încât să determine punerea în pericol a securităţii naţionale. O acţiune care chiar dacă are ca scop
schimbarea ordinii constituţionale, desfăşurată de un grup de persoane, dar care nu periclitează securitatea
690
naţională poate întruni, spre exemplu, elementele constitutive ale infracţiunilor contra persoanei, contra
patrimoniului ori contra autorităţii şi frontierei de stat. Acţiunile concrete descrise de alin. (2) pot fi
violenţele fizice şi psihice asupra persoanelor, lovirile, vătămările corporale, ameninţările, distrugerile ori
degradările de bunuri. După victoria revoluţiei populare din anul 1989 au mai avut loc o seamă de acţiuni
menite a destabiliza statul şi puterea de stat nou instalată prin alegeri libere, urmare a unor nemulţumiri
sociale. Printre aceste acţiuni se înscriu şi „mineriadele” conduse de M.C. un personaj insolit al epocii care
prin manipulare şi instigare a reuşit să destabilizeze ţara şi să încerce prin acţiuni la care a angrenat sute de
persoane să schimbe ordinea constituţională şi puterea de stat legitimă*6).
b) Urmarea imediată. Acţiunea armată ori acţiunile violente, îndată ce s-au săvârşit, au ca urmare
implicită afectarea ordinii constituţionale, cu condiţia ca acestea să fie realizate în scopul schimbării
acesteia, iar în condiţiile alin. (2) să afecteze securitatea naţională. Punerea în pericol a securităţii naţionale
în cazul alin. (1) nu mai trebuie prevăzută în text deoarece cu atât mai mult este afectată de caracterul armat
al încercării de schimbare prin forţă a ordinii constituţionale şi a îngreunării sau împiedicării exercitării
puterii de stat. Legea nu are o cerinţă specifică cu privire la un rezultat material al acţiunii armate ori a
acţiunilor violente.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea armată sau acţiunile violente îndreptate împotriva ordinii
constituţionale şi rezultatul acestor fapte, textul art. 397 C. pen. stabileşte că infracţiunea există chiar fără
producerea unui rezultat direct, ci doar prin punerea în pericol a acestor valori supreme ale statului român.
În ceea ce priveşte acţiunea armată prevăzută la alin. (1) faptele se pot comite numai cu intenţie directă,
scopul activităţii demonstrând dorinţa de a schimba ordinea constituţională ori de a îngreuna sau împiedica
exercitarea puterii de stat.
Infracţiunea se poate săvârşi, atât în varianta tip, cât şi în varianta atenuată, numai cu intenţie directă,
deoarece scopul activităţii infracţionale este dorinţa de a schimba ordinea constituţională ori de a îngreuna
sau împiedica exercitarea puterii de stat*7). Schimbarea conducătorilor statului, distrugerea sau afectarea
gravă a instituţiilor puterii de stat, pot fi scopuri în sine, dar care afectează în mod direct securitatea
naţională, rezoluţia infracţională fiind aceea de urmărire schimbării ordinii constituţionale ceea ce face ca
infracţiunea să se producă tot cu intenţie directă.
Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii*8) nu sunt relevante decât pentru o mai justă corelare a
responsabilităţii infractorilor cu pedeapsa ce urmează a se aplica.
A. Forme
Actele pregătitoare sunt asimilate tentativei urmând a se pedepsi conform reglementărilor de la art. 412
C. pen. La această infracţiune tentativa nu este posibilă, începerea acţiunii armate ori a acţiunii violente
coincide cu consumarea infracţiunii.
Infracţiunea are două variante normative, cea de a doua fiind săvârşită fără folosirea armelor, dar cu
acelaşi scop şi tendinţă de a schimba ordinea constituţională, de a îngreuna sau împiedica exercitarea
puterii de stat.
În varianta a doua există infracţiunea de acţiune împotriva ordinii constituţionale numai dacă
întreprinderea acţiunii violente a pus în pericol securitatea naţională.
B. Sancţionare
Sancţiunea pentru infracţiunea tip prevăzută la alin. (1) este pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi, iar pentru forma atenuată de la alin. (2) pedeapsa este închisoarea de
la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
691
*1) V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii Teoretice ale Codului Penal Român, vol. II, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 670.
*2) Constituţia României, art. 2 alin. (1).
*3) Constituţia României, art. 4 alin. (1).
*4) I. Vasiu, Drept penal român, Partea specială, vol. I, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 1997, p. 65.
*5) V. Dobrinoiu, Drept penal..., op. cit., p. 56.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 486/1999; a se vedea şi www.realitatea.net/noua-ani-cu-mineriadele- lui-
miron-cozma: „Prima mineriadă a fost declanşată în 29 ianuarie 1990. Atunci, minerii nu au avut forţă, iar
urmările politice şi sociale ale revoltei au fost nesemnificative. Încercările au continuat şi o lună mai târziu.
Rezultatul a fost tot nesemnificativ. Cea mai sângeroasă dintre toate mineriadele a fost însă cea din 13–15
iunie 1990. Mii de mineri au venit atunci în Bucureşti, conduşi de doi lideri: inginerul N.C. şi subinginerul
M.C. În mineriada din 13–15 iunie 1990 au murit şapte oameni şi au fost răniţi aproape o mie. Mineriada a
patra a avut loc între 24 şi 28 septembrie 1991. Atunci a fost asediat Palatul Victoria şi au murit trei
oameni. Premierul de atunci a fost nevoit să demisioneze. În august 1994 a avut loc a cincea mineriadă.
Minerii conduşi de M.C. au ajuns atunci până la Râmnicu Vâlcea. În ianuarie 1999, la a şasea acţiune a
minerilor, M.C. ar fi trebuit să fie încarcerat, în urma condamnării sale definitive. C. a organizat o
adevărată expediţie în forţă, cunoscută sub numele de «mineriada de la Costeşti», care a culminat cu
agresarea forţelor de ordine. Totul s-a terminat prin «Pacea de la Cozia», semnată cu prim-ministrul de
atunci. În mineriada a şaptea, şi ultima, din februarie 1999, pe podul de la Stoeneşti, M.C. şi cei patru
«locotenenţi» ai săi au fost arestaţi. În data de 15 februarie 1999, judecătorii Secţiei Penale a Curţii
Supreme de Justiţie l-au condamnat pe M.C. la 18 ani de închisoare pentru instigare la subminarea puterii
de stat a minerilor care au venit în Bucureşti în septembrie 1991. M.C. a fost condamnat la 15 ani
închisoare pentru «instigare în condiţiile participaţiunii improprii la infracţiunea de subminare a puterii de
stat», plus un spor de trei ani de închisoare pentru gravitatea faptelor comise, precum şi şapte ani
interzicerea unor drepturi civile. Mineriada din septembrie 1991 a dus la căderea guvernului.
*7) Asociaţia „21 Decembrie 1989”, „Raportul Rechizitoriu despre Fratricidul din 13–15 iunie 1990”, la
adresa Raport Rechizitoriu 13–15 iunie – „Conform unor evaluări făcute de Parchetul General, valoarea
totală a pagubelor materiale produse la Televiziunea Română, la Ministerul de Interne şi Poliţia Capitalei,
prin incendierea clădirilor, mobilierului, distrugerea şi sustragerea autovehiculelor, echipamentului de
transmisiuni şi a altor bunuri, se ridică la suma de 32.324.255 lei şi 1.010.000 USD, din care la
Televiziunea Română, 8.310.000 lei şi 1.010 USD, la Ministerul de Interne 4.519.760 lei, iar la Poliţia
Capitalei 19.494.495 lei”.
*8) T.C. Bambra: „Scopul scriitorilor este de a face revoluţiile irezistibile”; Maximilien de Robespierre:
„Într-o revoluţie nu mergi destul de departe decât atunci când nu ştii unde mergi” pe www.citatecelebre.eu.
ART. 398
Înalta trădare
Infracţiunea de înaltă trădare este reglementată într-o singură variantă, specificul acesteia fiind acela că
întruneşte conţinutul legal al mai multor infracţiuni contra securităţii naţionale, respectiv trădarea – art.
394, trădarea prin transmitere de secrete – art. 395, trădarea prin ajutarea inamicului – art. 396 şi acţiuni
împotriva ordinii constituţionale – art. 397 C. pen. Apreciem că este vorba de o varietate calificată, de
specie a infracţiunii de trădare, iar prin includerea în conţinutul legal şi al aceluia prevăzut la art. 397 C.
pen., infracţiunea are un conţinut aparte. Structura fiecărei infracţiuni arătate mai sus a fost tratată la
analiza articolelor corespunzătoare, specificitatea structurală fiind dată de calitatea subiectului activ al
infracţiunii.
692
a) Obiectul juridic special îl constituie fasciculul de relaţii sociale a căror existenţă şi desfăşurare în
cadrul de ocrotire a valorilor din sfera securităţii naţionale, sunt cuprinse în apărarea riguroasă a acestora
de către demnitarii cu cea mai mare răspundere din cadrul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
b) Obiectul material. În raport de faptele prevăzute în art. 394–97, infracţiunea poate sau nu să aibă
obiect material.
În cazul săvârşirii infracţiunii de trădare nu există obiect material, fapta infractorului nu se îndreaptă
asupra unui obiect sau entitate, ci asupra unor valori imateriale prevăzute de către Constituţia României.
În situaţia când infracţiunea este cea de trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat poate exista
obiect material suportul pe care este transpusă informaţia secretă (înscrisuri, documente, desene, schiţe,
fotografii etc.) ori diferitele obiecte ce conţin informaţii despre o nouă tehnologie, un proces de fabricaţie.
Infracţiunea nu are obiect material când informaţia s-a transmis direct prin viu grai, semne, semnale ori
limbaj cifrat, codat.
În situaţia comiterii infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului există obiect material, ce reprezintă,
pe de o parte, teritorii şi oraşe, bunuri şi valori materiale ce sunt de natură civilă, dar cu mare importanţă
pentru deservirea războiului, ori poziţii de apărare, depozite, instalaţii, nave, aeronave, maşini, aparate,
armament, şi alte bunuri cu caracter militar ce sunt destinate purtării războiului.
În situaţia prevăzută la lit. d) a art. 396 C. pen., nu există obiect material, decât dacă cu ocazia săvârşirii
infracţiunii, infractorul favorizează inamicul prin pierderea unor poziţii strategice.
În situaţia săvârşirii infracţiunii de acţiuni împotriva ordinii constituţionale obiectul material lipseşte,
ordinea constituţională fiind un concept abstract.
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de înaltă trădare poate fi preşedintele României,
precum şi un membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Trebuie menţionat că subiectul activ nu trebuie să comită infracţiunea în legătură cu activitatea sa ori cu
atribuţiunile specifice ale unui membru al CSAT, deoarece „înalta trădare” a fost incriminată în raport de
pericolul social deosebit de ridicat pe care îl prezintă comiterea faptelor prevăzute la art. 394–397 C. pen.
de către persoane ce îndeplinesc funcţii de cea mai înaltă demnitate publică – membri CSAT.
Pentru ca să se îndeplinească condiţia de subiect activ, acesta trebuie să fie în exerciţiul funcţiunii la
momentul săvârşirii faptei.
În Constituţia României se prevede la art. 83 că mandatul preşedintelui este de 5 ani şi se exercită de la
data depunerii jurământului şi până la depunerea jurământului de către preşedintele nou ales. În situaţii de
război sau catastrofă, mandatul preşedintelui poate fi prelungit prin lege organică.
Cu privire la membrii CSAT, Legea nr. 415/2002, la art. 5, prevede că aceştia sunt următorii:
(1) Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
(2) Prim-ministrul Guvernului României îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării.
(3) Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării naţionale, ministrul de
interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor
publice, directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful
Statului Major General şi consilier prezidenţial pentru securitate naţională.
Membrii CSAT îndeplinesc calitatea de membru pe perioada îndeplinirii funcţiei de preşedinte, prim
ministru, ministru, director SRI, director SIE, Şeful SMG şi consilier prezidenţial pentru securitate
naţională. Numai pentru această perioadă se poate lua în calcul calitatea de subiect al infracţiunii.
693
Deşi în Legea nr. 415/2002, la art. 5 alin. (3), se arată care sunt membrii CSAT, ceilalţi având alte
funcţii, considerăm că, în înţelesul art. 398 C. pen., membrii CSAT sunt toţi componenţii acestuia,
indiferent de funcţia ierarhică din Consiliu.
Infracţiunea săvârşită de preşedinte este susceptibilă de existenţa unor participanţi (instigatori sau
complici), iar când situaţia se referă la membrii CSAT fapta poate fi săvârşită în forma de autorat,
coautorat, instigare şi complicitate.
În situaţia când mai multe persoane comit acte tipice de executare, dar nu au calitatea de membru CSAT
ele răspund pentru comiterea infracţiunii de la art. 394–397 C. pen. sau art. 399–400 C. pen. (după cum au
calitatea de cetăţeni români sau străini, respectiv apatrizi), şi nu pentru complicitate la infracţiunea de înaltă
trădare*1).
Se pune problema dacă „invitaţii” la şedinţele CSAT pot avea rolul de „membru al CSAT” pentru
şedinţa la care participă. Art. 398 C. pen. arată clar că infracţiunea poate fi săvârşită de către „Preşedintele
României sau de către un alt membru al CSAT”, fiind excluşi de la această calitate cei care în anumite
situaţii participă la şedinţele de Consiliu, şi chiar iau la cunoştinţă despre unele informaţii, date, hotărâri ori
acte deosebit de importante pentru securitatea naţională. Aceştia pot fi subiecţi ai infracţiunilor contra
securităţii naţionale, dar numai subiecţii strict stabiliţi în norma de incriminare pot săvârşi infracţiunea de
înaltă trădare.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este statul român. În situaţia în care o unitate publică a suferit o
vătămare efectivă prin comiterea infracţiunii, aceasta va avea calitatea de subiect pasiv secundar.
a) Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspectul elementului material prin comiterea
acţiunilor descrise la infracţiunile prevăzute la art. 394–397 C. pen.
b) Urmarea imediată. Infracţiunea de înaltă trădare în condiţiile protecţiei cu totul deosebite, prin
activitatea serviciilor de protecţie şi securitate specializate, este greu de săvârşit, dar ar putea fi realizate
acte pregătitoare asimilate tentativei şi care nu conduc la un rezultat. Infracţiunea creează o stare de pericol
pentru securitatea naţională, nefiind nevoie de existenţa unui rezultat material, concret.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate rezultă implicit prin demararea acţiunii care
presupune un pericol deosebit pentru valorile supreme apărate în cadrul sistemului de securitate naţională.
Avându-se în vedere faptele infracţionale componente, care se pot săvârşi fie cu intenţie directă, fie cu
intenţie indirectă, se iau în considerare pentru fiecare acţiune atitudinea volitivă faţă de rezultatul şi scopul
urmărit.
A. Forme
Infracţiunea poate fi săvârşită atât sub forma actelor pregătitoare asimilate tentativei, cât şi forma
tentativei, precum şi a infracţiunii consumate. Modalităţile îmbracă formele prevăzute la art. 394–397 cu
variantele respective sau printr-o complexitate de activităţi infracţionale.
B. Sancţionare
Pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Cu privire la tragerea la răspundere penală a preşedintelui pentru faptele de trădare există diferenţe între
prevederile Codului penal anterior şi noul Cod penal, astfel:
694
– Codul penal anterior, raportat la prevederile constituţionale, nu se va aplica decât după expirarea
mandatului preşedintelui;
– noul Cod penal, în materia înaltei trădări este de imediată aplicare, sub rezerva votului a cel puţin două
treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, fiind întrunite condiţiile de la art. 96 alin. (1) din Constituţie.
Tragerea la răspundere penală poate fi împiedicată doar prin voinţa membrilor Parlamentului, în lipsa
votului sau a unui vot negativ.
În acest caz situaţia este mai favorabilă în conformitate cu prevederile Codului penal anterior. Cu privire
la ceilalţi membrii CSAT, determinarea legii penale mai favorabile se face prin raportare la tratamentul
penal al faptei.
ART. 399
Acţiunile ostile contra statului
Deşi se referă la faptele incriminate în art. 394 – „Trădarea” şi 396 – „Trădarea prin ajutarea
inamicului”, forma infracţiunii are o tipicitate aparte dată de acţiunea subiectului activ, care poate fi
cetăţean străin sau apatrid.
Fapta infractorului care poate fi doar un cetăţean străin sau apatrid constă în:
a) Conform art. 394 C. pen., intrarea în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai
acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa
statului, prin patru modalităţi, şi anume: provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei
militare străine, subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului şi aservire faţă de o
putere sau organizaţie străină, precum şi ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea
unei activităţi ostile împotriva securităţii naţionale;
b) Conform art. 396 C. pen., fapta pe timp de război prin care:
– predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor armate române sau care
servesc apărării;
– predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot servi purtării
războiului;
– procura inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;
– trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să favorizeze activitatea
inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate române sau a armatelor aliate;
– luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi.
a) Obiectul juridic special. Este reprezentat de acele relaţii sociale a căror asigurare implică ocrotirea şi
apărarea unităţii, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa statului, precum şi economia, dar şi
apărarea pe timp de război a teritoriului şi componentelor sale ce pot servi apărării, a navelor, aeronavelor
şi tuturor maşinilor şi dispozitivelor necesare purtării războiului, slăbirea armatei române prin asigurarea
inamicului cu oameni ori valori sau chiar trecerea de partea inamicului pentru a acţiona pentru slăbirea
forţelor armate române ori a armatelor aliate.
Această infracţiune se îndreaptă şi spre relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a statului,
întrucât fapta se comite în timp de război, prin acţiuni specifice de „ajutare” a inamicului cu un pronunţat
695
caracter de afectare a relaţiilor statului în raport de alte state. Având în vedere activitatea infractorului în
favoarea inamicului, ce afectează pe un plan larg capacitatea de apărare a ţării, obiectul juridic special este
de o complexitate deosebită*1).
b) Obiectul material. Acţiunile ostile contra statului au obiect material, ce reprezintă, pe de o parte,
teritorii şi oraşe, bunuri şi valori materiale ce sunt de natură civilă, dar cu mare importanţă pentru
deservirea activităţilor specifice războiului, ori poziţii de apărare, depozite, instalaţii, nave, aeronave,
maşini, aparate, armament, şi alte bunuri cu caracter militar ce sunt destinate purtării războiului.
În situaţia prevăzută la lit. d) a art. 396 C. pen., infracţiunea nu are obiect material, decât dacă cu această
ocazie este favorizat inamicul prin pierderea unor poziţii strategice ale armatei române sau ale aliaţilor săi.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi un cetăţean străin sau apatrid. Calitatea sa de civil sau militar
cetăţean al unei ţări străine ori apatrid nu are importanţă pentru săvârşirea infracţiunii. Infractorul poate fi
chiar angajat al statului român care trebuie să servească interesele acestuia pe teritoriul altui stat şi care ia
legătura cu o putere străină ori agenţi ai acesteia în scopul suprimării valorilor supreme ale ţării, ori pe timp
de război ajută inamicul prin fapte specifice de afectare a apărării ţării sau slăbirea armatei române.
Subiectul activ poate desfăşura activităţile ostile chiar pe teritoriul ţării, poate avea domiciliul, reşedinţa ori
să fie prezent legal sau ilegal în ţara noastră.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, coautori pot fi numai cetăţeni străini sau apatrizi, iar
dacă faptele ce constituie latura obiectivă a infracţiunii sunt săvârşite în coautorat cu un cetăţean român
calificarea infracţiunii pentru acesta este de „trădare” sau „trădare prin ajutarea inamicului”. Instigatori sau
complici vor putea fi chiar cetăţeni români.
b) Subiectul pasiv este statul român, dar şi un stat aliat a cărui forţă de luptă a fost slăbită prin
favorizarea duşmanului.
a) Elementul material a fost descris în cadrul explicaţiilor din prezenta lucrare la art. 394 şi art. 396 C.
pen.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru valorile supreme ale
statului român, precum şi, pe timp de război, crearea unei stări de pericol pentru armata română sau pentru
armatele aliate, dar şi slăbirea capacităţii de apărare a ţării prin activităţile concrete în favoarea inamicului,
prin întărirea poziţiilor şi mijloacelor de ducere a războiului, prin oameni, materiale, sau valori furnizate
acestuia sau prin lupta directă împotriva armatei române sau aliaţilor acesteia.
c) Raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate rezultă implicit din existenţa faptei săvârşite,
urmarea fiind inerentă şi concomitentă săvârşirii infracţiunii.
Elementele laturii subiective au fost descrise în cadrul prezentei lucrări la art. 394 şi art. 396 C. pen.
Subiectul activ, cetăţean străin sau apatrid, săvârşeşte infracţiunea cu intenţie directă sau intenţie
indirectă. Dacă fapta se raportează la infracţiunea de trădare, forma de vinovăţie poate fi numai intenţia
directă calificată prin scop, pentru că art. 394 C. pen. pretinde ca făptuitorul să urmărească un scop special
(suprimarea sau ştirbirea unităţii şi indivizibilităţii, a suveranităţii sau independenţei statului). Dacă fapta se
raportează la trădarea prin ajutarea inamicului, forma de vinovăţie poate fi şi intenţia indirectă.
A. Forme
696
Infracţiunea îmbracă două forme de înfăptuire, stabilite prin conţinutul art. 394 şi art. 396 C. pen. Deşi
este aceeaşi infracţiune, o formă se referă la acte similare „trădării”, fără a se specifica o condiţie de timp
sau mod, iar a doua formă se referă la acte similare „trădării prin ajutarea inamicului” cu condiţia
desfăşurării „pe timp de război”.
Faptele sunt deosebit de grave, fiind incriminate ca infracţiune şi actele ce constituie tentativă. Actele
pregătitoare sunt asimilate tentativei, dar numai atunci când acţiunile ostile contra statului se raportează la
trădarea prin ajutarea inamicului, nu şi la infracţiunea de trădare.
B. Sancţionare
Infracţiunea de acţiuni ostile contra statului se pedepseşte mai puţin aspru decât celelalte infracţiuni de
trădare, ca urmare a lipsei obligaţiei de loialitate a străinului sau apatridului faţă de ţara noastră.
Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Din punct de vedere procesual, infracţiunea săvârşită de un cetăţean străin sau apatrid, în afara
teritoriului ţării, se va judeca conform art. 10 C. pen. În acest sens considerăm că sintagma de „persoană
fără cetăţenie” arătată la art. 10 C. pen. este similară cu sintagma de „apatrid”, prevăzute în art. 399 C. pen.
ART. 400
Spionajul
Spionajul are aceeaşi reglementare ca şi „Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat” pe
acelaşi palier cu această infracţiune descrisă la art. 395 C. pen. Conţinutul constitutiv aparte este dat de
calitatea subiectului activ care acţionează din cu totul alte motive, raţiuni şi scopuri, fiind în slujba ori
deservind interesele altei puteri sau ţări, decât România.
Infracţiunea are o variantă tip cu trei modalităţi prevăzute în structura incriminării. Prima dintre acestea
este transmiterea de informaţii secrete de stat ce se direcţionează spre o putere sau organizaţie străină ori
agenţilor acestora, iar următoarele două sunt procurarea ori deţinerea de documente sau date ce
constituie informaţii secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii
către o putere străină sau organizaţie ori agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean străin sau apatrid. Deşi
ambele modalităţi prevăzute în structura infracţiunii sunt posibile, caracteristic pentru activitatea de spionaj
este procurarea de informaţii şi documente secrete de stat, pentru transmiterea sau vânzarea acestora, în
participaţie cu alţi subiecţi ai infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete de stat.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de spionaj este format din ansamblul relaţiilor sociale
referitoare la securitatea statului a căror ocrotire este asigurată de păstrarea strictă a informaţiilor secrete de
stat. Prin faptele săvârşite de infractor se aduc prejudicii suveranităţii, independenţei, unităţii,
indivizibilităţii statului, economiei, şi capacităţii de apărare a statului prin slăbirea posibilităţilor de apărare
a acestor valori, şi a capacităţii de a dispune suveran asupra politicii interne şi externe a statului român.
Cu privire la informaţiile şi documentele ce reprezintă secrete de stat, analiza acestora a fost realizată în
cadrul explicaţiilor pentru art. 395 C. pen.
b) Obiectul material. Infracţiunea de spionaj poate avea obiect material suportul pe care este transpusă
informaţia secretă (înscrisuri, documente, desene, schiţe, fotografii etc.) ori diferite obiecte ce conţin
697
informaţii despre o nouă tehnologie, un proces de fabricaţie. Infracţiunea nu are obiect material când
informaţia s-a transmis direct prin viu grai, semne, semnale ori limbaj cifrat, codat.
transmisă şi pe un document copiat, fotografiat, total sau parţial, reprodus din memorie, sau chiar cu date
incomplete.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat şi poate fi numai un cetăţean străin sau apatrid. Faptele
similare spionajului săvârşite de un cetăţean român constituie infracţiunea de trădare prin transmitere de
informaţii secrete de stat. De altfel, în literatura de specialitate, se arată că infracţiunea de spionaj se
realizează după metodele de lucru ale oficiilor de spionaj ale diferitelor ţări, prin activitatea de culegere
personală de informaţii ori prin racolare.
Cu privire la participaţia penală se poate realiza sub forma coautoratului, dar şi a instigării şi
complicităţii. Instigator şi complice la infracţiunea de spionaj pot fi atât cetăţeni străini sau apatrizi, cât şi
cetăţeni români.
b) Subiect pasiv este statul român.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii este acelaşi ca cel prevăzut la art. 395 C. pen.*1). Transmiterea,
procurarea ori deţinerea de documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat se realizează de către
spion sau de o agenţie de spionaj care poate să desfăşoare această activitate sub multiple faţete ale laturii
subiective.
Latura subiectivă a infracţiunii de spionaj îmbracă forma intenţiei directe şi indirecte.
Considerăm că în situaţia transmiterii informaţiilor secrete de stat forma intenţiei poate fi atât intenţia
directă, cât şi intenţia indirectă, iar în cazul procurării ori deţinerii forma intenţiei este doar cea a intenţiei
directe.
Cu privire la mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii, acesta poate fi o sarcină de serviciu pentru spionul
angajat al unei puteri străine ori organizaţii sau agenţii de spionaj. Mobilul poate fi şi obţinerea de foloase
materiale când spionajul are direcţionare economică, iar informaţiile, documentele sau datele sunt oferite
spre vânzare. Scopurile infracţiunii pot fi declarate a fi legitime pentru spion, dar odioase pentru ţara
spionată, având în vedere consecinţele negative ce se pot produce ca urmare a furnizării unor entităţi
dispuse să folosească informaţiile pentru a produce consecinţe dintre cele mai periculoase.
Nu este relevant pentru comiterea faptei ura faţă de valorile României sau interesul material ce poate
determina rezoluţia infracţională. Expresia „în scopul transmiterii” arată destinaţia spre care se îndreaptă
acţiunea făptuitorului, nu o finalitate subiectivă, care este aceea a intenţiei de a săvârşi infracţiunea.
Mobilul şi scopul infracţiunii vor fi necesare pentru individualizarea cât mai judicioasă a pedepsei
aplicate.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de a fi produsă atât în forma actelor pregătitoare, cât şi în forma tentativei,
sancţionabile conform prevederilor art. 412 C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării oricăreia dintre acţiunile ce constituie unul dintre
elementele materiale ale acesteia (transmiterea, procurarea sau deţinerea) şi ajungerea acestora la puterea
698
sau organizaţia străină sau la agenţii acesteia. În modalitatea „transmitere”, consumarea infracţiunii are loc
în momentul ajungerii informaţiilor la puterea sau organizaţia străină sau la agenţii acestora.
Tentativa se poate realiza în momentul începerii transmisiei de informaţii sau de date, acţiunea fiind
întreruptă de împrejurări sau forţe independente de voinţa infractorului. În situaţia deţinerii de date
tentativa nu este posibilă, ca urmare a consumării infracţiunii în momentul în care informaţiile sau datele
secrete de stat au trecut din locul legal de depozitare în posesia infractorului.
Cu privire la procurarea de informaţii sau date, sunt posibile acte ce constituie tentativă, procurarea
presupunând o activitate la care pot fi angrenate instrumente sau persoane care să furnizeze astfel de
informaţii, ori încercarea de a pătrunde în locurile unde astfel de date sunt depozitate, activitate întreruptă
de organele de pază.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de spionaj este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
Infracţiunea de spionaj este o „oglindă răsturnată” a infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete de
stat, care are acelaşi conţinut normativ, dar cu condiţii, modalităţi, forme de realizare şi sancţionare diferite.
Această infracţiune se derulează de cele mai multe ori prin acţiunea infracţională a unor cetăţeni români
„racolaţi” ca trădători de oficiile de spionaj. Spionajul deşi incriminat în toate ţările, este practicat ca o
activitate permanentă de serviciile secrete ale ţărilor, drept pentru care activitatea spionilor este considerată
„utilă” faţă de activitatea trădătorilor care este proscrisă ca fiind deosebit de periculoasă. De aici şi una
dintre raţiunile diferite de sancţionare din noul Cod penal.
*1) I. Chiş, C. Stoica, T. Ştefan, C. Popa, C.A. Voicu, V. Petcu, op. cit., p. 338–345: „Cabinetul negru”
de la Ministerul de Externe. La sfârşitul anului 1946, o luptă pe tărâmul informaţiilor a fost dusă de către
Siguranţa statului român, condusă de agentul sovietic Emil Bodnăraş şi angajaţii Ministerului de Externe.
În Ministerul Regal al Afacerilor Străine a funcţionat „Cabinetul negru”, ce desfăşura o activitate susţinută
antiguvernamentală şi antisovietică. Şeful acestei organizaţii a fost Victor Rădulescu Pogoneanu. Acesta s-
a născut la 21 septembrie 1910, era bucureştean, licenţiat în drept, filozofie şi litere a Universităţii din
Bucureşti. A intrat în diplomaţie în anul 1934, ca ataşat de legaţie în cadrul secţiunilor Balcanică şi Europa
Centrală (1934–1938), apoi pentru Europa Occidentală şi Orientală (1940–1941). A lucrat la Berlin,
Stokholm, fiind un specialist cu o bună pregătire, ataşat de cercurile naţional – ţărăniste. Revenit în ţară în
anul 1943, a fost numit director adjunct al Cabinetului Cifrului, şeful său direct fiind Grigore Niculescu-
Buzeşti. A fost angrenat la actele premergătoare de la 23 august 1944, împotriva lui Ion Antonescu şi
ieşirea din război. A fost caracterizat ca fiind membru al „triumviratului Buzeşti – Pogoneanu – Stârcea”,
care „trăgeau toate sforile la Palat”, mai ales în negocierile cu Aliaţii. Regele era sub influenţa lor şi asculta
sfaturile ce i se sugerau. Iuliu Maniu, în cadrul depoziţiilor din procesul liderilor PNŢ (29 octombrie – 11
noiembrie 1947), îl aprecia „cu cunoştinţe diplomatice excepţional de întemeiate şi cu un talent de
expunere impresionant”. După 23 august 1944 a fost directorul Cabinetului şi Cifrului, dar şi al Presei şi
Informaţiilor din cadrul ministerului de Externe. Având acces la informaţii deosebite, şi-a luat rolul de a
informa opoziţia naţional-ţărănistă din interior, dar şi de peste hotare cu privire la regimul politic şi
demersurile opoziţiei pentru revenirea la un regim democratic. Prin informaţiile trimise, „opoziţia” din
diplomaţia românească, la Conferinţa de pace de la Paris, prin delegaţia condusă de Grigore Gafencu, a
oferit Aliaţilor informaţii despre ce se întâmplă în mod real în România.
Cercetările Siguranţei Statului au reuşit să stabilească modul de organizare a structurii informative de la
Ministerul de Externe, care desfăşura o activitate conspirativă împotriva statului şi pentru instigarea
funcţionarilor împotriva guvernului comunist. Suspecţii au fost puşi sub supraveghere prin „sindicatul
comunist” din minister. Dovezile duceau spre casa lui Pogoneanu, care a stabilit locuinţa sa ca o casă
conspirativă. Aceasta a fost închiriată unui diplomat polonez, fiind scoasă de sub supravegherea poliţiei,
neputând să se facă descinderi şi percheziţii. Cabinetul negru funcţiona cu patru departamente în Ministerul
699
de Externe, la serviciul Cifului „A”, unde funcţiona Emil Oprişan – consilier, Emil Lăzărescu – funcţionar,
şi Alina Oeiconomu – dactilograf. Departamentul „B” funcţiona cu Victor Onişor – director de cifru, şi
Maria Rădulescu Sârbu – dactilograf. La informaţiile secrete lucrau oameni de încredere – Sofronie,
consilier diplomatic, şi Constantin Teodorescu – şef de serviciu. La Direcţia personal lucra Notti
Constantinide – director de personal, şi stenodactilograful Raluca Georgescu, prin care se transmiteau
informaţiile. Toate persoanele puteau transmite informaţii de primă importanţă. Materialele erau redactate
în patru exemplare, unul era trimis Regelui, al doilea Preşedinţiei Consiliului de Miniştrii, al treilea era
primit de Emil Bodnăraş – pentru Siguranţa Statului, iar al patrulea era realizat clandestin pentru Rădulescu
Pogoneanu. Un exemplar din Buletinul secret nr. 1 al Agenţiei RADOR era, de asemenea, primit de
Pogoneanu, care îl trimitea legăturilor sale din străinătate. La nivelul Palatului Regal, Rădulescu
Pogoneanu şi-a construit relaţii cu baronului Stârcea, dar şi cu Naum Ionescu, şef al Cancelariei
mareşalului Palatului, obţinând cele mai importante informaţii, dactilograful Despina Hodoş, fiindu-i
devotată, îi transmitea câte un exemplar din lucrările importante. Toate informaţiile cu privire la intenţiile
guvernului Groza, reacţiile populaţiei, opiniile diplomaţilor străini privind situaţia din ţară erau cunoscute
şi transmise cercurilor din afara României. Cabinetul negru avea legături la Berna, prin fratele lui
Pogoneanu, în Elveţia, în SUA, unde legătura era stabilită cu maiorul Hall şi locotenentul Hamilton,
reprezentanţi ai O.S.S. Pe baza documentelor procurate de Pogoneanu, se furnizau date, statistici, rapoarte,
în Germania, Franţa, Anglia, Austria, pentru a determina România să accepte Planul Marshall. Căile de
comunicare erau curierii diplomatici Dumitru Stoian şi Grigore Dan.
Arestarea survenită în 9 august 1947 a permis condamnarea mai multor persoane: Victor Rădulescu
Pogoneanu, la 25 ani de temniţă grea, degradare civică şi confiscarea averii; Camil Demetrescu, la 15 ani
de temniţă grea; Emil Oprişan, la 3 ani închisoare grea; Emil Lăzărescu, la 2 închisoare corecţională; Florin
Roiu, la 5 ani de temniţă grea. Acuzaţiile au fost de „trădare prin transmitere de secrete de stat” în legătură
cu oficiile de spionaj. Urmare a acestei acţiuni, au fost rechemaţi în ţară câteva sute de diplomaţi, iar locul
lui Gheorghe Tătărăscu a fost înlocuit cu Ana Pauker din aripa promoscovită. Victor Rădulescu Pogoneanu
a executat pedeapsa la Galaţi, Sighet, Râmnicu-Sărat şi a murit la închisoarea Văcăreşti la 10 martie 1962.
ART. 401
Atentatul care pune în pericol securitatea naţională
Forma tip a infracţiunii descrise în art. 401 C. pen. este descrisă ca fiind atentatul împotriva unei
persoane care deţine o funcţie de demnitate publică. Fapta trebuie să pună în pericol securitatea naţională,
în alte condiţii infracţiunea poate fi o infracţiune contra vieţii persoanei, reglementată aşa cum am arătat
mai sus.
a) Obiectul juridic special. Constă din relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare sunt
condiţionate de securitatea naţională. Infracţiunea are şi un obiect juridic secundar, format din relaţiile
sociale referitoare la viaţa persoanei sau a persoanelor care îndeplinesc o funcţie de demnitate publică.
b) Obiectul material. Infracţiunea are obiect material care constă din corpul persoanelor asupra cărora
se declanşează acţiunea de atentat la viaţă.
700
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană responsabilă penal. Participaţia este posibilă sub
forma coautoratului, instigării şi complicităţii, participanţii pot avea diferite roluri în pregătirea,
desfăşurarea sau înfăptuirea infracţiunii. De regulă, atentatele se realizează de către grupuri de infractori
care sunt constituiţi în entităţi sau grupări teroriste*1).
b) Subiectul pasiv principal este statul român. Subiect pasiv secundar este o persoană circumstanţiată
prin calitatea sa de a îndeplini o funcţie de demnitate publică. Lista demnităţilor publice, a funcţiilor care
sunt enumerate ca fiind de demnitate publică sunt cele amintite la analiza art. 175, în principal fiind
persoane care îndeplinesc activităţi, atribuţii, însărcinări de mare răspundere pentru viaţa publică, indiferent
dacă lucrează în domeniul prerogativelor puterilor de stat, a unor demnităţi altele decât cele de stat, dar cu
mare impact în relaţiile sociale de orice fel (de exemplu, conducătorii cultelor), ori dintre persoanele în
funcţie de demnitate publică, care sunt prezente în conştiinţa colectivă, ca personalităţi excepţionale
(preşedinţi, mari scriitori, artişti emeriţi ai poporului, oameni de ştiinţă, conducători de sindicate naţionale,
astronauţi etc.). Atentatorii încearcă să suprime viaţa unuia dintre persoanele cu vizibilitatea cea mai mare,
ori cu cel mai mare grad de simpatie în viaţa publică, persoane care sunt puse, de regulă, în momentele
activităţii sub protecţia serviciilor speciale ce le asigură inviolabilitatea. Această protecţie specială în
perioada de îndeplinire a serviciului pentru ţară sau a unei demnităţi publice este corelată cu activitatea de
apărare a securităţii naţionale, astfel încât subiectul pasiv al infracţiunii statul este afectat prin atentatul
asupra acestor persoane care îndeplinesc demnităţi pentru buna îndeplinire a funcţiilor statului. Pentru
existenţa infracţiunii nu interesează dacă activitatea subiectului pasiv este de lungă sau scurtă durată, ori
dacă ea a fost învestită în demnitatea respectivă prin alegere sau numire, dacă este cetăţean român sau
străin, ori dacă desfăşoară activitatea în interiorul ţării sau în afara graniţelor*2).
a) Elementul material. Infracţiunea de atentat care pune în pericol securitatea naţională presupune o
încercare de ucidere printr-un atac material şi violent asupra integrităţii corporale a victimei. Atentatul,
presupune o acţiune prin care se încearcă suprimarea vieţii, o încercare de a produce moartea unei persoane
ce îndeplineşte o demnitate publică, încercare care poate avea ca finalitate moarte persoanei ori o tentativă
de ucidere a acesteia.
Dacă fapta se realizează în afara afectării relaţiilor sociale ce apără securitatea naţională, fapta poate fi o
tentativă sau o infracţiune consumată de omor. Condiţiile pentru existenţa elementului material al
infracţiunii sunt: existenţa unui atac material asupra vieţii, îndeplinirea de către subiectul pasiv a unei
funcţii de demnitate publică în momentul săvârşirii infracţiunii, precum şi punerea în pericol a securităţii
naţionale.
b) Urmarea imediată. Atentatul devine relevant sub aspectul infracţiunii consumate, în momentul în
care se produce rezultatul, constând în tentativa de ucidere a persoanei ori moartea victimei.
Observăm existenţa unei urmări imediate, care este produsă prin punerea în pericol a securităţii
naţionale, precum şi o urmare specifică, şi anume încercarea de a suprima viaţa persoanei demnitarului care
poate să fie finalizată sau să rămână în stare de tentativă. Cele două tipuri de urmări socialmente
periculoase formează un tot unitar, prin activitatea infracţională urmărindu-se periclitarea securităţii
naţionale prin intermediul suprimării vieţii persoanei ce îndeplineşte funcţia de demnitate publică.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar, ca între fapta (acţiunea) săvârşită
şi rezultatele produse să existe un raport de cauzalitate, în sensul că atentatul asupra vieţii demnitarului are
o consecinţă directă asupra securităţii naţionale pe care o pune în pericol. Prin urmare, trebuie dovedită atât
legătura de cauzalitate dintre fapta subiectului activ şi punerea în pericol a vieţii persoanei ce deţine o
funcţie de demnitate publică, cât şi dintre acestea şi periclitarea securităţii naţionale*3).
701
Forma vinovăţiei este intenţia directă şi intenţia indirectă. Infractorul urmăreşte şi acceptă punerea în
pericol a securităţii naţionale, urmărind în mod direct sau indirect punerea în primejdie prin atentat a vieţii
demnitarului care îndeplineşte o funcţie publică.
Textul art. 401 C. pen. nu cere existenţa unui scop, dar acesta este subînţeles prin punerea în pericol a
securităţii naţionale. Mobilul poate fi ura împotriva persoanei demnitarului ori a statului român ori
deopotrivă împotriva valorilor naţionale ce urmează a fi afectate prin atentat. Mobilul poate fi şi dorinţa de
înavuţire ori alte rezoluţii infracţionale care vor fi apreciate la individualizarea pedepsei.
A. Forme
Fapta de atentat fiind o infracţiune comisivă poate fi realizată prin acţiune. Este o infracţiune materială
condiţionată de producerea unui rezultat şi este susceptibilă de o desfăşurare în timp şi deci de forme
imperfecte, cum ar fi actele preparatorii asimilate tentativei, care se pedepsesc conform prevederilor art.
412 C. pen.
Consumarea infracţiunii se realizează la începerea atentatului asupra vieţii celui ce îndeplineşte o
funcţie de demnitate publică.
Tentativa nu poate subzista fapta infracţională consumându-se în primul moment al începerii
atentatului.
Infracţiunea de atentat care pune în pericol securitatea naţională are o singură modalitate normativă de
comitere, dar în practică făptuitorii pot uzita o multitudine de fapte ce pot conduce spre acest rezultat. De
regulă, atentatul este precedat de un complot împotriva persoanei respective, după care urmează punerea în
practică a rezoluţiei infracţionale prin acte pregătitoare şi începerea acţiunii.
B. Sancţionare
Pentru săvârşirea infracţiunii se aplică o pedeapsă alternativă, cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la
15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
*1) www.romaniainternational.com – Demnitar român oficial în misiune la ONU, ucis într-un atentat în
Afganistan – 1 aprilie 2011.
Un român oficial al ONU a fost ucis într-un atentat aura Bernoulli ONU din Maser – I – Shari, din
nordul Afganistanului, vineri, 4 aprilie 2011. Acesta era Motco Filaret, care lucra în cadrul
Departamentului de Afaceri Politice. El mai participase la activităţi diplomatice ale ONU în Kandahar,
Tadjikistan, Caucazul de Nerd, Cecelia, la mai multe operaţii ale organizaţiilor internaţionale. În atentat au
fost ucise opt persoane din personalul internaţional. Mediafax a menţionat că Motco Filaret a fost „ofiţer cu
o impresionantă carieră internaţională în domeniul instituţiilor internaţionale”. Acesta s-a născut la
Izvoarele Sucevei, unde mai locuiesc doi din cei patru fraţi ai săi, precum şi mama sa.
*3) E. Gargan (Atentat asupra ambasadorului României în India), pe www.sikhsentinel.com.
Şeful diplomaţiei române, ambasadorul Liviu Radu, a fost răpit de patru bărbaţi înarmaţi, care făceau
parte din populaţia Sikh din Punjeab – India, la mai puţin de un sfert de milă de locuinţă. Acest atentat s-a
realizat ca urmare a încercării de răzbunare împotriva diplomatului român, ripostă la lichidarea a doi
atentatori şi condamnarea unuia în România, care au atentat la viaţa ambasadorului Indiei la Bucureşti în
anul 1991.
În luna august 1991, luptători înarmaţi sikh au rănit prin împuşcare ambasadorul Indiei la Bucureşti,
Julio Francis Ribeiro, care, pe timpul cât era şef al poliţiei din Punjab, a condus represiunea severă numită
„glonţ pentru glonţ” împotriva separatiştilor sikh.
Gruparea care şi-a asumat tentativa de asasinat asupra ambasadorului indian la Bucureşti a revendicat şi
atentatul asupra ambasadorului României în India.
702
Ribeiro s-a alăturat Serviciului de poliţie indian încă din anul 1953, a fost comisar de poliţie în Mumbai
între anii 1982 şi 1985, apoi a fost promovat ca director general al Centrului Rezervelor forţelor de poliţie,
apoi director general al poliţiei din Gujarat. Ribeiro a servit ca director al Poliţiei din Punjab în timpul celor
mai grave acte de terorism şi atentate din perioada anilor '80. A deţinut funcţii speciale, cum ar fi secretar
al Guvernului Indiei, apoi general în Ministerul de Interne şi consilier al Guvernatorului Panjab.
KLF a fost printre grupurile de luptători Sikh care au revendicat responsabilitatea pentru răpirea 1991 al
responsabilului român la New Delhi, Liviu Radu. Acest lucru reprezenta o acţiune de atentat pentru
arestarea de către forţele române a unor membrii KLF suspectate de tentativa de asasinare a lui Julio
Ribeiro.
ART. 402
Atentatul contra unei colectivităţi
Infracţiunea de atentat contra unei colectivităţi prezintă numai o variantă tip. Varianta tip este
reglementată în art. 402 C. pen., care prevede în structură două tipuri de acţiuni „otrăviri în masă” şi
„provocare de epidemii” cu titlu exemplificativ, care se continuă cu „orice alt mijloc” în scopul îngreunării
sau împiedicării exercitării puterii de stat. Prin enunţarea a două exemple în cadrul textului art. 402 C. pen.,
se arată explicit amploarea deosebită a gravităţii unor astfel de acte infracţionale.
a) Obiectul juridic special. Această infracţiune are un obiect juridic complex, format din cel puţin două
grupe de relaţii sociale ce sunt ocrotite de legea penală. Obiectul juridic principal îl constituie relaţiile
sociale referitoare la puterea de stat, a căror existenţă şi dezvoltare condiţionează şi existenţa relaţiilor
sociale ce privesc securitatea naţională.
Obiectul juridic secundar îl constituie relaţiile sociale ce privesc ocrotirea existenţei vieţii, sănătăţii,
integrităţii corporale membrilor societăţii care formează colectivităţi umane.
Observăm că afectarea relaţiilor sociale referitoare la existenţa, sănătatea, integritatea corporală a
colectivităţilor umane, afectează direct şi obiectul juridic principal, referitor la exercitarea puterii de stat în
condiţii neîngrădite şi fără obstrucţii, astfel că securitatea naţională este la rândul ei apărată.
se declanşează acţiunea împotriva existenţei, sănătăţii, sau alte pericole extrem de grave.
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii, poate fi orice persoană fizică responsabilă, deoarece
legea nu cere ca subiectul activ să aibă o calitate anume.
Uneori, fapta este comisă de o singură persoană, dar poate fi comisă şi cu participarea mai multor
persoane (coautori, instigatori, complici), deci în participaţie.
b) Subiectul pasiv este statul, iar subiectul pasiv secundar este colectivitatea, comunitatea, o grupare
socială indiferent de mărimea acesteia sau dacă este constituită prin asociere liberă, prin efectul legii, ori
prin recunoaşterea de către autorităţi.
Când vorbim de colectivităţile umane ce pot fi afectate prin această infracţiune ne referim la o realitate
complexă ce reprezintă o grupare mai mare sau mai mică de oameni, care au la bază în primul rând
elementul convieţuirii comune, pe baza teritoriului comun, limbii, tradiţiilor, trecutului istoric recent sau
mai îndepărtat. Nu se face referire la vreo condiţie de rasă, religie, interese materiale sau culturale comune,
703
ori de viaţă economică comună. Colectivitatea umană trebuie să fie considerată ca un ansamblu, spre
exemplu, locuitorii unui sat, oraş, judeţ, ori o colectivitate dintr-o universitate, şcoală, sau chiar o
colectivitate adunată pentru un anumit scop, cum ar fi o întrunire, activitate sportivă, demonstraţie.
Afectarea unei colectivităţi prin această infracţiune nu se referă la un număr de indivizi concret definiţi,
ci la o sumă de oameni ca entitate, nicidecum un individ ori membrii izolaţi ai acesteia.
Colectivitatea unei întreprinderi, asociaţii, partide, organizaţii nonguvernamentale, ori orice colectivitate
cu o apartenenţă la un anumit scop lucrativ, cultural ori de alt fel, pot reprezenta subiect pasiv al acestei
infracţiuni. În înţelesul legii penale o colectivitate trebuie definită ca o comunitate de grup care
interacţionează, ori locuiesc în apropiere, ori trăiesc într-o coeziune dată de locaţia geografică partajată, în
general în unităţi mai mari decât o gospodărie.
a) Elementul material se realizează prin acţiune, care trebuie să fie aptă a provoca o „otrăvire în masă”,
„o epidemie” ori moartea sau îmbolnăvirea unei colectivităţi. Cele două consecinţe sunt enumerate
exemplificativ, infracţiunea subzistând şi „prin orice alt mijloc”, reuşit sau nu, dar capabil prin modul de
concepere, de astfel de efecte extrem de grave. Astfel, răspândirea de boli molipsitoare prin aer, apă, hrană,
ori incendierea sau aruncarea în aer a unor zone rezidenţiale, înfometarea populaţiei sau iradierea, gazarea
ori producerea de inundaţii sunt apte să provoace uciderea sau vătămarea fizică a unui număr important de
oameni dintr-o colectivitate*1).
Chiar dacă efectele asupra colectivităţii nu se produc, ori dacă acestea se răsfrâng asupra unei persoane,
ori nu există victime, mijloacele folosite în atentat trebuie să fi fost capabile de astfel de consecinţe,
referitoare la îngreunarea sau împiedicarea exercitării puterii de stat. Dacă condiţia cu privire la
îngreunarea sau împiedicarea exercitării puterii de stat nu este îndeplinită, infracţiunea poate fi, după caz,
tentativă de omor, sau vătămare corporală*2).
b) Urmarea imediată. Atentatul contra unei colectivităţi are ca urmare crearea unei stări de pericol
pentru realizarea puterii de stat, afectându-se grav funcţionarea autorităţilor învestite cu îndeplinirea unor
sarcini ale statului pe plan central sau local, ori pentru asigurarea ordinii şi normalităţii vieţii publice, iar,
pe de altă parte, urmarea imediată poate fi uciderea sau vătămarea integrităţii corporale a unui mare număr
de oameni aparţinând unei colectivităţi. Punerea în pericol grav a acestor valori este de natură să pericliteze
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii trebuie să existe o legătură de cauzalitate între
atentat şi urmarea imediată.
Infracţiunea se poate comite, sub aspectul formei de vinovăţie, cu intenţie directă, scopul şi mobilul
acţiunii atentatorului nefiind relevant pentru săvârşirea infracţiunii, ci doar pentru individualizarea
regimului sancţionator.
A. Forme
Infracţiunea este săvârşită atât sub forma actelor pregătitoare, care sunt asimilate tentativei, conform art.
412 alin. (2) C. pen., cât şi a infracţiunii consumate. Consumarea infracţiunii se realizează imediat ce
atentatorul trece la executarea infracţiunii, indiferent dacă s-au produs sau nu consecinţele ori daunele
materiale, uciderea sau vătămarea persoanelor care fac parte din colectivitate.
B. Sancţionare
704
Pentru săvârşirea infracţiunii în forma sau varianta sa tipică, persoana atentatorului se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
*1) V. Dobrinoiu, op. cit., p. 41,

*2) I. Chiş, C. Popa, Terorismul contemporan – fenomen şi infracţiune, Ed. A.N.I., Bucureşti, 2007, p.
248–250: Cazul grenadierului de la liceul „Jean Monet”: D.C., fost angajat la M.Ap. N., a plasat cinci
grenade, sustrase dintr-un depozit al unităţii unde lucrase, în parcul Cişmigiu. A dorit să atragă atenţia
asupra sa, punând la cale un atentat. A început cu plasarea unei grenade la liceul Jean Monet, liceu
cunoscut pentru numărul mare de personalităţi care şi-au înscris copii pentru studii, pentru a fi sigur de
impactul major al faptei sale în presă şi televiziune. După prima explozie a ameninţat autorităţile statului cu
alte explozii, cerând milioane de dolari pentru a se opri. Mobilul său era îmbogăţirea prin ameninţarea cu
atentate. A plasat grenade în parcul Cişmigiu, urmând să provoace un atentat asupra vizitatorilor parcului la
o oră de vârf. A fost depistat prin scanarea frecvenţelor telefonului mobil folosit, care era supravegheat de
mai multe zile. A fost condamnat pentru furt calificat, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, rupere
de sigilii, distrugere, acte de terorism, tentativă de omor calificat şi tentativă de omor deosebit de grav la 11
ani închisoare şi pedeapsa complementară a degradării militare. Pedeapsa de 11 ani a început în martie
2003. El nu a săvârşit infracţiunea de atentat contra unei colectivităţi, deoarece faptele sale nu au fost de
natură să slăbească puterea de stat.
ART. 403
Actele de diversiune
Infracţiunea are reglementare tip, mai multe modalităţi faptice, dar fără menţionarea unor agravante.
Actele de diversiune presupun, distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare în
întregime sau în parte, prin explozii, incendii, sau în orice mod, a instalaţiilor industriale, a căilor de
comunicaţie, a mijloacelor de transport, a mijloacelor de telecomunicaţie, a construcţiilor, a produselor
industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională.
a) Obiectul juridic special. Această infracţiune are un obiect juridic complex, format din cel puţin două
grupe de relaţii sociale ce sunt ocrotite de legea penală. Obiectul juridic principal îl constituie relaţiile
sociale referitoare la securitatea naţională, iar obiectul juridic adiacent este reprezentat de relaţiile sociale
ce privesc patrimoniul – public sau privat, ce trebuie ocrotit.
b) Obiectul material constă din bunurile enumerate din genul şi categoria exemplificată în text, care au
o valoare mare pentru ţara noastră şi a căror distrugere ar crea o perturbare gravă a activităţii economice a
unei colectivităţi sau chiar a ţării. Instalaţiile industriale, căile de comunicaţie, mijloacele de transport, de
telecomunicaţie, construcţiile, produsele industriale sau agricole ori alte asemenea bunuri creează probleme
deosebite prin distrugerea, degradarea sau aducerea lor în stare de neîntrebuinţare.
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii „acte de diversiune”, poate fi orice persoană fizică
responsabilă, deoarece legea nu cere ca subiectul activ să aibă o calitate anume.
Fapta este comisă de o singură persoană, dar poate fi comisă şi cu participarea mai multor persoane
(coautori, instigatori, complici), deci în participaţie ocazională.
705
Actele de diversiune sunt înscrise în modalităţile de acţiune a unor grupări, organizaţii sau entităţi
teroriste, ele sunt compatibile cu războaiele asimetrice ce se derulează în lume de către forţe care luptă sau
militează pentru concretizarea diferitelor orientări politice. Activitatea criminală a grupărilor teroriste a fost
adusă în faţa comunităţii internaţionale de către juristul român Vespasian Pella, artizanul Convenţiei
împotriva terorismului din anul 1937*1).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de acte de diversiune este statul, iar subiectul pasiv adiacent este
unitatea publică sau privată ce deţine bunurile materiale afectate de distrugere, degradare sau aducerea în
stare de neîntrebuinţare.
a) Elementul material*2). Elementul material constă din acţiunea diversionistă de a distruge, de a
degrada ori de a aduce în stare de neîntrebuinţare prin explozii sau incendii sau prin orice alt mod.
Distrugerea presupune nimicirea fizică în totalitate sau parţial a bunului fizic, în aşa fel încât acesta nu
mai poate fi utilizat, reparat, redat utilităţii iniţiale (distrugerea cu bombe, incendierea, folosirea de
explozibil pentru calea ferată, distrugerea unui baraj etc.).
Degradarea este acţiunea prin care bunul este avariat, deteriorat, adus la o stare care necesită reparaţii
pentru a mai putea fi utilizat (distrugerea unei piese esenţiale, deteriorarea unei instalaţii, compromiterea
unei culturi, fabricarea unor produse cu defecte ascunse etc.).
Aducerea în stare de neîntrebuinţare presupune defectarea specială a unor piese, componente,
deteriorarea unui pod, a căii ferate, a unui avion pentru ca să nu mai corespundă parametrilor de
funcţionare ori să nu poată funcţiona în sensul pentru care a fost destinat.
Textul art. 403 C. pen. enumeră exemplificativ faptele ce constituie acte de diversiune ca „explozii,
incendii sau în orice alt mod”. Literatura de specialitate arată că acte de diversiune pot fi inundarea
minelor, distrugerea unor maşini sau componente esenţiale ale unor instalaţii, introducerea de corpuri
străine în angrenajele unor linii tehnologice, tăierea cablurilor de curent, telefonice sau a celor de legătură,
ori distrugerea unor componente ale utilajelor sau maşinilor.
b) Urmarea imediată. Urmările imediate sunt de două categorii pentru această infracţiune. O primă
categorie de urmări sunt cele care pun în pericol securitatea naţională, iar a doua categorie sunt cele cu
privire la daunele aduse sistemului economic afectat. Actele de diversiune au acest dublu caracter de
pericol şi de rezultat, deoarece prin amploarea deosebită a faptelor materiale concrete, gradul de pericol
faţă de securitatea naţională poate fi catalogat ca având un nivel deosebit de crescut. Infracţiunile de „acte
de diversiune” sunt rare în peisajul infracţional, tocmai pentru că ele sunt descoperite prin activitatea
specifică organelor de securitate încă din faza actelor de procurare a mijloacelor ori instrumentelor, ori
conceperii măsurilor în vederea comiterii acestor fapte, iar art. 412 alin. (2) C. pen. le asimilează tentativei.
Dacă în legislaţia anterioară, pentru existenţa infracţiunii era suficient ca actul de distrugere, degradare
sau aducere în stare de neîntrebuinţare să fie de natură a aduce atingere în orice mod siguranţei statului
(ceea ce presupune o potenţialitate abstractă), în noul Cod penal se cere ca fapta să pună în pericol
securitatea naţională, ceea ce implică un pericol efectiv şi concret. Dacă pericolul pentru securitatea
naţională nu este efectiv şi concret, infracţiunea va fi una de „distrugere” conform art. 253 C. pen. Actele
de diversiune, sunt strâns legate de actele de terorism, în acest caz afectarea securităţii naţionale este mai
mult decât evidentă.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa actelor de diversiune se stabilesc două tipuri de raporturi de
cauzalitate, pe de o parte, între acţiunea infractorului şi actele materiale (acţiunea secundară), iar apoi, în
raport de amploarea afectării produse sistemului economic, se constată că fapta pune în pericol securitatea
naţională. În caz contrar, nu se poate aprecia existenţa infracţiunii de acte de diversiune, ci de distrugere.
706
Din punct de vedere al laturii subiective, actele de diversiune se săvârşesc cu intenţie directă sau
indirectă. De obicei mobilul şi scopul actelor de diversiune sunt de natură politică, drept pentru care adesea
se comit în concurs cu actele de terorism*3).
Mobilul unor astfel de infracţiuni îl constituie motivaţia raţională, psihologică, culturală, dorinţa de
obţinere de bani şi avantaje, dorinţa de a transmite un mesaj, ori dorinţa de pedepsire. Mobilul şi scopul
interesează doar în măsura în care urmează a se individualiza pedeapsa.
A. Forme
Actele pregătitoare se pedepsesc, fiind asimilate tentativei. Începerea actului infracţional propriu zis fără
a fi consumat, ori dacă este întrerupt prin intervenţia organelor de stat, ori nu-şi produc efectul, reprezintă
tentativă ce este sancţionată conform art. 412 C. pen.
Consumarea infracţiunii coincide cu producerea rezultatului, respectiv afectarea economică a statului în
asemenea grad încât se pune în pericol securitatea naţională.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de acte de diversiune constă în închisoare de la 10 la 20 de ani şi
*1) I. Chiş, C. Popa, op. cit., p. 175.

*2) G. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Ed. Moldova, Iaşi, 1991, p. 291–292, 296): „În 1915 (în
timpul neutralităţii noastre), agentul Cătărău, basarabean, organizează faimosul act de diversiune cu bombe
împotriva Episcopiei ungare de la Hajdudoros (catolică), cu scopul de a provoca un conflict cu Austro-
Ungaria, forţând România să iasă din neutralitate. Ana Rabinsohn organizează, împreună cu Goldstein,
actul de diversiune distrugând o parte din clădirea Senatului (1920), ucigând prin acesta pe Dimitrie
Greceanu, preşedintele Senatului şi pe un episcop ardelean (fapta constituie atentat contra securităţii
naţionale). Goldstein e prins şi condamnat la ocnă, iar Ana scapă şi se refugiază în Elveţia (...). După
reluarea relaţiilor diplomatice cu Sovietele (1934), Ana Pauker revine în România, unde întreprinde o
intensă agitaţie bolşevică. Este judecată şi condamnată la zece ani închisoare, de unde este eliberată în
urma intervenţiei ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius (alianţa germano-rusă, după pactul din 23
august 1939), şi, de ochii lumii, schimbată cu Moş Ion Codreanu, pe care îl luaseră ruşii la ocuparea
Basarabiei”.
*3) I. Chiş, C. Popa, op. cit., p. 91–161.
ART. 404
Comunicarea de informaţii false
Infracţiunea are doar o variantă tip care presupune comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de
ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin
aceasta se pune în pericol securitatea naţională.
707
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la dreptul
şi obligaţia statului român de a avea asigurate datele şi informaţiile, precum şi documentele în deplină
corectitudine a transmiterii şi comunicării lor, pentru stabilitatea şi corectitudinea relaţiilor statului cu
cetăţenii, cu organismele internaţionale, în cadru de deplină securitate naţională.
b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie după unii autori*1), viziune pe care o împărtăşim,
suportul pe care se transmite informaţia, ştirea ori datele, iar în cazul în care acestea sunt transmise prin viu
grai în mod direct sau prin mijloace audio – video, infracţiunea nu are obiect material. Avându-se în vedere
că în societatea modernă transmiterea de date şi informaţii se face pe diferiţi suporţi (hârtie, fotografie,
microfilm, reţea de calculator cu stocare pe server, e-mail, dischete, stick, CD, DVD, internet, intranet,
reţele diferite etc.), considerăm că informaţia sau datele, documentele nu pot fi despărţite de suportul
acestora, chiar dacă există posibilitatea stocării, multiplicării, ştergerii etc.).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de comunicare de informaţii false poate fi orice
persoană fizică responsabilă care cunoaşte caracterul fals al informaţiilor comunicate sau răspândite,
deoarece legea nu cere ca subiectul activ să aibă o calitate anume.
Fapta este comisă de o singură persoană, dar poate fi comisă şi cu contribuţia mai multor persoane
(coautori, instigatori, complici), deci în participaţie. Coautoratul nu este posibil dacă informaţia este
transmisă prin viu grai, semne, semnale, gesturi, sau manifestarea individului în mod personal.
b) Subiectul pasiv este statul, dar există posibilitatea existenţei unui subiect pasiv secundar când datele
se referă la o autoritate a statului care este prejudiciată de activitatea infracţională, prin care se pune în
pericol securitatea statului.
a) Elementul material se poate realiza în două modalităţi alternative: comunicarea (de ştiri, date,
informaţii ori documente false) şi răspândirea (colportarea) acestora.
„Comunicarea” presupune prezentarea, informarea, înştiinţarea altor persoane, iar răspândirea
presupune transmiterea, colportarea, împrăştierea, difuzarea, înştiinţarea, în aşa fel încât informaţiile false
să ajungă la cunoştinţa publicului.
Atât în cazul comunicării, cât şi al răspândirii trebuie să fie îndeplinite trei cerinţe, astfel:
– o primă cerinţă este aceea ca informaţiile, ştirile ori documentele să fie false, adică să nu corespundă
adevărului. Chiar dacă aceste informaţii sunt în parte adevărate, ele vor fi considerate false atât cât cuprind
şi elemente care nu corespund adevărului;
– a doua cerinţă este aceea ca activităţile să pună în pericol securitatea naţională. Această cerinţă va fi
îndeplinită dacă prin importanţa şi semnificaţia informaţiilor şi ştirilor false ori semnificaţia datelor sau
documentelor false, fapta s-a repercutat negativ în cadrul relaţiilor din domeniul securităţii naţionale.
– a treia cerinţă este aceea cu privire la cunoaşterea caracterului fals al informaţiilor, datelor,
documentelor de către cel care comunică sau răspândeşte informaţiile ori documentele false ori
falsificate*2). Modificarea din noul Cod penal cu privire la această cerinţă „cunoscând caracterul fals al
acestora” elimină orice posibilitate de interpretare cu privire la săvârşirea faptei din eroare.
b) Urmarea imediată a acestei infracţiuni reprezintă crearea unei stări de pericol pentru securitatea
naţională şi relaţiile internaţionale ale statului nostru. Organele judiciare sunt cele care vor stabili dacă
comunicarea de informaţii false este natură a afecta securitatea naţională, dacă informaţiile, ştirile, datele şi
documentele false au creat o situaţie de pericol prin comunicarea sau răspândirea lor.
c) Raportul de cauzalitate. Trebuie să existe un raport direct între fapta săvârşită şi punerea în pericol a
securităţii naţionale, altfel nu există infracţiunea de comunicare de informaţii false.
708
Prin introducerea în textul art. 404 C. pen. a prevederii cu privire la faptul că infractorul săvârşeşte fapta
„cunoscând caracterul fals al acestora” privitor la ştiri, date, informaţii ori documente, se subliniază fără
echivoc intenţia, directă sau indirectă, reprezentarea clară că se va produce o afectare a securităţii naţionale.
Gradul de afectare şi periclitare a securităţii naţionale va fi stabilit în raport de impactul comunicărilor de
informaţii false.
A. Forme
Comunicarea de informaţii false este susceptibilă de acte pregătitoare şi de tentativă, dar conform art.
412 alin. (2), actele pregătitoare nu vor fi considerate tentativă. Infracţiunea se consideră consumată din
momentul în care s-a emis comunicarea, ori s-a răspândit ştirea chiar dacă nu s-a recepţionat mesajul în
acelaşi timp, dacă s-a creat starea de pericol pentru securitatea naţională.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la unu la 5 ani.

*2) Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 273 din 20 decembrie 2000, a respins excepţia de
neconstituţionalitate cu privire la conţinutul infracţiunii de „Comunicare de informaţii false”, art. 168^1 din
Codul penal, care priveşte comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii
false ori de documente falsificate (...), iar nu libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor ori a
credinţelor sau răspândirea acestora prin orice mijloc de comunicare. Textul nu îngrădeşte nici direct, nici
indirect, libertatea presei, el nu constituie nicio ameninţare la adresa ziariştilor, în sensul că ar putea fi traşi
la răspundere penală pentru publicarea de date, informaţii ori documente a căror autenticitate nu au avut
posibilitate să o cunoască, deoarece sub aspectul laturii subiective, vinovăţia, ca element constitutiv al
infracţiunii nu se poate manifesta în acest caz decât în forma intenţiei.
ART. 405
Propaganda pentru război
Infracţiunea are o singură variantă tip cu două variante de realizare. Prima variantă este propaganda
pentru un război de agresiune şi răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, tendenţioase sau inventate, în
scopul provocării unui război de agresiune. A doua variantă asimilată este propaganda pentru un război de
agresiune, precum şi răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate în scopul provocării unui război de
agresiune împotriva României sau un conflict armat intern.
a) Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale referitoare la menţinerea păcii şi normalităţii
relaţiilor statului român pe plan extern şi intern, prin apărarea păcii şi securităţii ca valori în viaţa fiecărei
naţiuni şi în special a naţiunii române.
b) Obiect material în cazul acestei infracţiuni nu există, pacea şi securitatea externă şi internă fiind
valori imateriale, principiale de existenţă a naţiunilor. Mijloacele prin care se pot desfăşura actele de
709
propagandă, care pot avea suporţi materiali, sunt considerate mijloace de probă ori produs al infracţiunii.
Atunci când bunurile sunt folosite la comiterea faptei (afişe, fluturaşi, pliante ş.a.) sunt supuse confiscării
speciale conform art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen.
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii poate fi orice persoană, dar este cunoscut că
propaganda pentru război are mai ales forma participaţiei, sub toate formele – coautorat, instigare,
complicitate, fiecare cu un rol definit*1).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de propagandă de război este statul.
a) Elementul material. Infracţiunea se poate săvârşi prin două tipuri de acţiuni, în mod alternativ.
În prima ipoteză, propaganda este un tip de comunicare ce face parte din arsenalul dezinformării
deliberate, prin lansarea în circuitul internaţional ori naţional de informaţii parţial adevărate conjugate cu
afirmaţii false, de cele mai multe ori fără a se indica sursele de provenienţă pentru a nu putea fi verificate
cu privire la autenticitatea lor.
Prin propagandă se răspândesc în rândul populaţiei idei, concepţii, teorii cu privire la „necesitatea”,
„iminenţa”, „utilitatea” unui război de agresiune, precum şi zvonuri şi chiar dezinformări pentru
determinarea populaţiei de a accepta ideea unui război de agresiune sau pentru a se crea manifestarea
necesară dezlănţuirii unei agresiuni.
Într-o a doua ipoteză, răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate, reprezintă o modalitate de
manipulare a populaţiei prin alegaţii, inoculări de ştiri cu tentă rasistă, şovină, duşmănoasă, revanşardă,
chiar dacă au o mică parte de adevăr sau dacă sunt inventate în totalitate, create şi propagate prin diferite
metode, cum sunt documente, manifeste, scrisori, emisiuni radio, adunări publice, emisiuni televizate, e-
mail-uri cu adresă colectivă, ştiri transmise prin metoda spam, agresiune prin ştiri prin calculator, telefon
mobil, agitaţie vizuală, afişe, cărţi, broşuri etc.
Ştirile sunt tendenţioase şi atunci când, deşi adevărate sub aspect intrinsec, ele sunt totuşi prezentate,
expuse ori comunicate într-o manieră lipsită de obiectivitate ori părtinitoare. Spre exemplu, o informaţie
asupra unei vizite oficiale a unui demnitar român într-un stat comunist efectuată în scop economic, este
prezentată într-o manieră subiectivă, inducând impresia unei apropieri de ordin politico – ideologic.
Sunt inventate acele ştiri, informaţii care fac referire la un eveniment, stare, situaţie inexistentă în
realitate, născocită.
Războiul informaţiilor şi a ştirilor false precede de cele mai multe ori un război de agresiune concret,
prin aceea că pregăteşte populaţia să accepte sau să nu riposteze la aceste acte deosebit de periculoase.
Propaganda pentru război a fost considerată, mai ales în cel de al doilea război mondial, o activitate
sistematică de transmitere, promovare sau răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe poziţiile unei
anumite grupări sociale (nazişti, comunişti, imperialişti japonezi, fascişti italieni etc.) în scopul influenţării,
schimbării unor concepţii, atitudini, opinii, convingeri şi comportamente ale populaţiei în legătură cu alte
popoare, naţiuni sau categorii etnice sau politice*2).
În sensul clasic, se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau
al unui regim de guvernare; în prezent însă se dezvoltă numeroase forme de propagandă (economică,
tehnică, medicală, sportivă, culturală), diferenţiate după conţinut şi prin raportare la profilul grupului social
care o iniţiază.
Urmărind realizarea unor scopuri persuasive de transmitere a mesajelor afective în aşa fel încât acestea
să creeze trăiri şi adeziuni colective, care să declanşeze ura faţă de alte popoare considerate duşmane sau
inferioare, propaganda pentru război argumentează cu informaţii până la saturaţie colectivităţile în scop de
schimbare sau inoculare a ideologiei războiului*3). Îndemnurile zgomotoase, lozincile, apelurile repetate
710
cu obstinaţie, prezentarea unor fapte izolate ca fiind regula în conduita altor popoare, folosirea unei retorici
emoţionale a discursurilor, fac să se schimbe pe termen scurt valorile unanim acceptate ale unor populaţii,
care aderă la ideea de război de agresiune. Propaganda cea mai periculoasă ca manifestare a laturii
obiective a acestei infracţiuni este propaganda politică care se bazează de cele mai multe ori pe patru
factori de influenţă:
– prestigiul sursei;
– afirmaţia fără probe, care elimină discuţia, creând impresia documentării erudite a celor care prezintă
mesajul;
– repetarea cu obstinaţie până la fixarea în mentalul colectiv, făcând ştirea compatibilă cu obiectivul spre
care se direcţionează;
– influenţarea indivizilor fără personalitate, ori a celor care au convingeri individuale incipiente ori
nesigure.
A doua variantă normativă de săvârşire a infracţiunii prevăzută în art. 405 alin. (2) se concretizează în
raport de scopul propagandei de război, care este îndreptat spre provocarea de război de agresiune
împotriva României sau a unui conflict armat intern.
Alineatul al doilea este subsidiar primului alineat, faptele pentru care se face propagandă fiind de tipul
războiului civil în interiorul ţării, rebeliunea unor facţiuni armate, ori izbucnirea unor revolte armate ori
revoluţii.
b) Urmarea imediată a acestei infracţiuni este crearea unei stări de pericol pentru securitatea naţională,
un pericol pentru pacea internaţională sau pentru normalitatea relaţiilor internaţionale ale României. În
raport de scopul provocării unui conflict armat intern, urmarea poate fi crearea unui pericol pentru normala
desfăşurare a vieţii democratice a poporului, dar şi un pericol referitor la securitatea internă.
c) Raportul de cauzalitate. Propaganda pentru război este o infracţiune de pericol, infractorul nu-şi
propune să realizeze un rezultat imediat, ci doar să facă o propagandă sau să răspândească ştirile
tendenţioase sau inventate.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă, iar în raport de subiectul infracţiunii, mobilul poate fi diferit,
dar există şi un scop special acela de a se provoca un război de agresiune. În raport de mobilul şi scopul
infractorului urmează a se face individualizarea pedepsei aplicate.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de acte pregătitoare, dar care nu atrag răspunderea penală, dar există
posibilitatea existenţei tentativei care se pedepseşte conform art. 412 C. pen. Consumarea infracţiunii are
lor în momentul în care se realizează acte de propagandă, ori de răspândire de ştiri tendenţioase sau
inventate cu scopul arătat mai sus.
B. Sancţionare
Ambele variante ale infracţiunii se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. Pedeapsa este mai blândă decât cea prevăzută în Codul penal anterior, avându-se în vedere
diminuarea pedepselor de lungă durată, coroborate cu raritatea existenţei unei astfel de fapte care este
prevenită încă din faza conceperii primelor acte pregătitoare, prin derularea specializată a activităţii
serviciilor speciale.
Noul Cod penal introduce prevederi mai favorabile din perspectiva tragerii la răspundere a infractorilor,
introducând regula prescriptibilităţii în cazul propagandei pentru război, inexistentă în Codul penal
anterior.
711
*1) Rolurile îndeplinite de către participanţi:
a) comanditarii – cei care concep şi proiectează conţinutul acţiunii, ţintele reale şi cele potenţiale ale
activităţii. Ei pot fi factori de decizie (guverne, state majore militare sau socio-profesionale) şi grupuri de
presiune. În timp ce prima categorie se foloseşte de servicii specializate, grupurile de presiune se servesc şi
de echipe ad-hoc de amatori care au mare eficienţa în crearea şi menţinerea confuziilor.
b) specialiştii – sunt cei care planifică secvenţele tactice ale acţiunii şi care coordonează toate
modalităţile de ţinere sub control a efectelor concrete ale mesajelor emise. Ei simulează toate categoriile de
efecte pentru a reuşi să aibă sub control atât efectele proprii, cât şi exigenţele reproiectării unor elemente de
detaliu sub impactul acţiunilor de contracarare întreprinse de ţintă.
c) controlul – este piesa de legătură între comanditari, care comandă/conduc acţiunea şi agenţii de
influenţă. Pentru a stăpâni acea zonă a spaţiului social care le intră în raza de responsabilitate, controlorii
recrutează şi întreţin o vastă reţea de corespondenţi, de obicei nu direct, ci prin intermediul unor terţe
persoane care joacă rolul de cercetaşi. Aceştia, aleşi din rândul unor indivizi cu totul insignifianţi, au rolul
de a testa gradul de deschidere spre colaborare a unei personalităţi cu acces la date de importanţă
considerabilă pentru comanditari şi planificatori.
d) agenţii de influenţă – se recrutează din rândul acelora care se bucură de prestigiu în grupul lor
profesional şi care urmează a fi dezinformat prin mesaje primite de la planificatori via controlori. Practica
de profil a demonstrat că agenţii de influenţă pot fi:
– liderii de opinie din mediile intelectuale, care, din dorinţa lor de a se lansa în acţiune practică, acceptă
să lanseze în spaţiul social mesaje care par şocante pentru publicul autohton;
– un personaj apropiat factorilor de decizie – în general compromis printr-un fapt verificabil, pentru a
avea certitudinea unei colaborări mai longevive;
– şefii de asociaţii; contextul vieţii asociative, specifice sistemelor pluraliste constituie un mediu
favorabil pentru recrutarea şi cultivarea agenţilor de influenţă. Plasând pe primul plan interese de ordin
umanitar, protejate de un cadru normativ cu validitate internaţională, dezinformatorul poate atrage mulţi
naivi în structurile asociaţiei, care, profesional, sunt personalităţi de referinţă în domeniul lor de activitate.
e) intermediarii – se recrutează dintre personalităţile influente în comunitatea respectivă pentru a juca rol
de lideri de opinie şi agenţi de influenţă ai intereselor care stau în spatele mesajelor ce se emit cu un aer
neutru şi declarativ de pe poziţii „independente”.
f) releele – indivizi sau instituţii care se dovedesc utili în amplificarea şi programarea mesajelor care
constituie conţinutul propagandei sau dezinformării.
Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se înregistrează în domeniul mass-
mediei, unde dezinformarea poate atinge frontal toate segmentele de opinie ale spaţiului social.
g) neintenţional – dezinformarea este generată de sursele de mesaje deservite de neprofesionişti.
Veleitarismul acestora, sau diletantismul celor ce transmit mesajele pot contribui la colorarea senzaţională
a conţinutului lor pentru a stârni interesul unor segmente cât mai largi de opinie. Sporirea gradului de
audienţă a mesajului insuficient prelucrat sub raportul pertinenţei, poate conduce la dezinformare (n.a.).
*2) A. Hitler, Mein Kampf (Lupta mea), Berlin, 1925. Hitler a prezentat planul său rasist pentru o
Germanie nouă, în care a inclus uciderea în masă a evreilor şi un război împotriva Franţei şi Rusiei, pentru
a le transforma în spaţiu de locuit pentru germani. La momentul publicării, cartea a fost ignorată, dar odată
ce Hitler a ajuns la putere, acest lucru s-a schimbat. S-au publicat peste 10 milioane de exemplare până în
anul 1945. Cartea a fost inspirată şi copiată în mare parte după „The Crowd: A Study of the Popular Mind”
de Gustave Le Bon (1895), care sugera ca mijloc de a controla comportamentul iraţional al mulţimilor
propaganda. În plus, Hitler a amintit şi de cartea „Protocols of the Elders of Zion”, pentru a avea un sprijin
în planurile sale anti-semite. Hitler vorbeşte despre „pericolul evreiesc” şi despre conspiraţia evreilor
pentru a lua şi controla întreaga lume. Cartea descrie, de asemenea, viziunea lui rasială în care oamenii sunt
clasificaţi în două rase: superioară şi inferioară. Cartea a fost unul dintre mijloacele de răspândire a
ideologiei fasciste pentru război.
712
*3) Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3314 din 14 decembrie 1974. Definiţia războiului de
agresiune şi a conflictului armat intern art. 1: „Prin război de agresiune se înţelege folosirea forţelor armate
de către un stat sau un grup de state împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice
a altui stat, sau în orice alt mod incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite; nu intră în această categorie
mişcările ce reprezintă exercitări ale dreptului la autodeterminare, libertate şi independenţă al popoarelor
lipsite în mod forţat de acest drept, aşa cum sunt cele aflate sub regimuri coloniale, rasiste sau sub
dominaţie străină şi nici războaiele de apărare”.
Protocolul al II-lea adiţional (8 iunie 1977) la Convenţia de la Geneva din 12 august 1949, art. 1: „Prin
conflict armat intern se înţelege acel conflict ce se desfăşoară pe teritoriul unui stat, între forţele armate ale
acelui stat şi forţele disidente sau grupuri armate organizate care exercită, pe o parte din teritoriu, un
control care le permite să ducă operaţiuni militare continue şi concertate. Nu intră în această categorie
actele izolate şi sporadice de violenţă şi nici dezordinea civilă”.
ART. 406
Compromiterea unor interese de stat
Infracţiunea are o singură formă tip, care presupune distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document
sau înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă prin aceasta
sunt puse în pericol sau vătămate interesele statului.
a) Obiectul juridic special. Îl formează relaţiile sociale ce urmăresc protejarea intereselor statului
român în raport de alte state, interese consemnate în documente sau înscrisuri.
b) Obiectul material îl constituie documentul sau înscrisul statului român care este distrus, alterat ori
ascuns. Documentul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să conţină drepturi ale statului român;
– aceste drepturi sunt în raport de o putere străină;
– existenţa documentului sau a înscrisului produce efecte juridice, ori consemnează recunoaşterea sau
modul de valorificare a acestora.
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană responsabilă penal, nefiind cerută o calitate
specială. Participaţia penală în calitate de coautori, instigator, complice este posibilă.
b) Subiectul pasiv este statul român. Un subiect pasiv secundar poate fi instituţia ori persoana care
deţine documentul sau înscrisul.
a) Elementul material. Fapta infracţională se săvârşeşte prin acţiune, prin trei tipuri de manopere.
Distrugerea presupune nimicirea, desfiinţarea sa fizică, prin ardere, rupere, tocarea documentului sau
înscrisului, ştergerea chimică a scrisului, în aşa fel încât acesta să nu mai poată fi utilizat în dovedirea
dreptului statului, devenind inutil.
713
Alterarea înseamnă practicarea unor modificări a conţinutului documentului sau înscrisului, ştergerea
unor fraze, pasaje din lucrare, inserarea unui text, expunerea la raze, lumină puternică, substanţe care
degradează, răzuirea mecanică a unei părţi de text, ruperea parţială (a unor pagini) în aşa fel încât se pun în
pericol sau se vatămă interesele statului român.
Ascunderea presupune, sustragerea şi depozitarea în altă parte decât locul legal unde este păstrat,
înlocuirea cu un document sau înscris fals ori falsificat, în aşa fel încât deşi documentul sau înscrisul există
el nu poate fi folosit, utilizat ori valorificat atunci când interesele statului român o cer, permanent sau la
anumite date ori perioade.
În acest caz infracţiunea împotriva securităţii naţionale se produce printr-o acţiune obstacol prin care
interesele statului nu pot fi realizate, prin distrugere, degradare, ascundere, care în alte condiţii ar putea
îndeplini trăsăturile infracţiunilor de drept comun.
Drepturile vătămate pot fi de natură teritorială, retrocedarea unor valori sau bunuri lăsate temporar în
depozite, debite valutare, garanţii. Nu are importanţă vechimea documentului sau înscrisului, nici dacă este
un original, o copie ori dacă documentul este sau nu recunoscut de puterea străină.
dar ca o cerinţă esenţială a infracţiunii este prevăzută punerea în pericol sau vătămarea intereselor de stat.
c) Raportul de cauzalitate. Compromiterea unor interese de stat este o infracţiune de rezultat,
infractorul îşi propune să realizeze distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document sau înscris, dintre
cele arătate în art. 406 C. pen., astfel că raportul de cauzalitate se realizează între activitatea infractorului şi
realizarea pericolului pentru securitatea naţională, respectiv interesele naţionale.
Dacă nu se pun în pericol aceste valori importante, infracţiunea este una de drept comun*1).
Infracţiunea se comite cu intenţie directă şi indirectă, iar în raport de subiectul infracţiunii, mobilul poate
fi diferit.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de acte pregătitoare, dar care nu atrag răspunderea penală, dar există
posibilitatea existenţei tentativei care se pedepseşte conform art. 412 C. pen. Consumarea infracţiunii are
lor în momentul în care se realizează un act de distrugere, alterare ori ascunderea unui document ori înscris,
infracţiunea fiind una de rezultat
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiune este închisoarea între 7 şi 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
*1) Poliţia a finalizat dosarul în care I.D.E., fost director general al Bibliotecii Naţionale, I.D. şi I.M.,
foşti şefi ai Filialei Batthyaneum din Alba Iulia, erau acuzaţi de abuz în serviciu contra intereselor publice
în formă calificată în legătură cu cazul „Codex Aureus”. Potrivit Inspectoratului General al Poliţiei
Române, în perioadele 1992–1993 şi 1998–1999, „prin exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, cu
ştiinţă au autorizat fără drept fotografierea şi facsimilarea manuscrisului Codex Aureus, de către Ed.
Faksimile Verlag Luzern, din Elveţia. Ca urmare, a fost produsă statului român o pagubă de 1,5 milioane
de dolari şi o tulburare însemnată a activităţii Ministerului Culturii şi Cultelor şi Bibliotecii Batthyaneum.
Evangheliarul lui Carol cel Mare, cunoscut şi sub numele de Codex Aureus, este unul dintre cele mai
importante documente vechi din Europa. A fost scris la Lorsch, în anul 812, cu cerneală de aur. Două
volume ale lucrării se află la Vatican, iar celelalte două, în filiala Batthyaneum din Alba Iulia. Manuscrisul
în cauză a fost lăsat prin testament statului român de către episcopul catolic Batthyan, împreună cu toată
colecţia sa de cărţi şi obiecte de artă. Deşi fapta este de alterarea a unui document deosebit, nefiind puse în
714
pericol drepturi ale statului român în raport de o putere străină, infracţiunea nu poate fi catalogată între
infracţiunile contra securităţii naţionale, respectiv de „compromiterea unor interese de stat” – n.a.
ART. 407
Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională
Infracţiunea are o variantă tip şi două variante atenuate.
Varianta tip cuprinde divulgarea unor documente sau date care constituie informaţii secrete de stat de
către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională.
Prima variantă atenuată se referă la deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce
conţine informaţii secrete de stat, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională.
Cea de-a doua variantă atenuată priveşte divulgarea, fără drept, a unor documente sau date care
constituie informaţii secrete de stat, de către cel care ia cunoştinţă de acestea în afara îndatoririlor de
serviciu.
a) Obiectul juridic special constă din relaţiile sociale ocrotite de către statul român în domeniul apărării
informaţiilor secrete de stat, a documentelor şi datelor cu acest caracter, a căror divulgare ar pune în pericol
b) Obiectul material îl constituie suportul material al informaţiilor şi datelor secrete de stat,
documentele cu acest caracter, care nu pot fi despărţite de informaţiile pe care le conţin.
Obiectul material concret poate fi suportul pe care este transpusă informaţia secretă (înscrisuri,
documente, desene, schiţe, fotografii etc.) ori diferite obiecte ce conţin informaţii despre o nouă tehnologie
secretă, un proces de fabricaţie cu caracter secret. Infracţiunea nu are obiect material când informaţia s-a
transmis direct prin viu grai, semne, semnale ori limbaj cifrat, codat.
transmisă şi pe un document copiat, fotografiat, total sau parţial, reprodus pe un suport oarecare, din
memorie, sau chiar cu date incomplete.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii este circumstanţiat, infractorul având calitatea de a cunoaşte
aceste informaţii secrete datorită atribuţiilor de serviciu. Putem enumera ca exemple de subiecţi activi,
funcţionarii de la biroul de documente secrete, ofiţerii care au acces la astfel de date şi informaţii, poliţiştii,
procurorii, funcţionarii din Ministerul de Externe, care au acces la cifrul de stat ş.a.
Condiţia subiectului activ este aceea să lucreze cu aceste documente sau date în cadrul atribuţiunilor
funcţionale, respectiv să creeze, înregistreze, să deţină sub pază, păstreze conform condiţiilor legale, să le
transporte, ori să le claseze sau să le distrugă după ce ies din uz.
Dacă cel care divulgă astfel de documente nu este dintre cei care le cunosc datorită atribuţiunilor de
serviciu, fapta poate fi „trădare prin transmitere de secrete de stat” dacă divulgarea se realizează faţă de o
putere străină, organizaţie străină sau agenţi ai acestora.
Dacă divulgarea se realizează către alte persoane, care au luat cunoştinţă despre secretele de stat în afara
îndatoririlor de serviciu, se realizează conţinutul constitutiv al variantei atenuate prevăzute la alin. (3).
Participaţia la infracţiune poate fi realizată în formele prevăzute de noul Cod penal: coautorat, instigare,
complicitate. Coautorii trebuie să aibă calitatea „de a cunoaşte” respectivele informaţii secrete de stat
715
datorită atribuţiilor de serviciu. Instigatorii şi complicii pot fi însă persoane care nu au calitatea de a
cunoaşte astfel de informaţii secrete de stat.
Când divulgarea informaţiilor se realizează către o putere sau organizaţie străină sau agenţi ai acestora,
fapta constituie „trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat, iar nu infracţiunea de divulgare a
secretului care periclitează securitatea naţională.
b) Subiect pasiv este statul român, iar subiect pasiv adiacent poate fi unitatea de stat prejudiciată de
către infractori prin comiterea infracţiunii.
a) Elementul material. Constă dintr-o acţiune de divulgare sau o acţiune de deţinere ilegală.
Divulgarea presupune comunicarea, aducerea la cunoştinţa altor cetăţeni a unor informaţii secrete de
stat, ce sunt conţinute în documente secrete, ori a altor date cu acest caracter, punând astfel în pericol
securitatea naţională*1).
Dacă divulgarea este făcută unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, infracţiunea este de
„trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat, conform art. 395 C. pen.
Dacă divulgarea de informaţii secrete de stat se referă la viaţa privată a unei persoane, infracţiunea este
în concurs cu infracţiunea de divulgare a secretului profesional (art. 227 C. pen.).
Deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu*2) a unui document ce conţine informaţii secrete de stat,
presupune fie primirea sau sustragerea unui document de către funcţionarul care îl gestionează, fie
păstrarea acestuia în altă parte ori în alte condiţii (în afara programului de lucru, în afara unităţii, ori în
afara unităţii unde trebuie păstrat). În acest caz nu există condiţia ca informaţia conţinută de document să
fie divulgată, nici nu interesează dacă urmează a fi divulgat, ci fapta este punerea în pericol a securităţii
naţionale prin deţinerea unui astfel de document în afara regulilor strict stabilite prin lege.
În situaţia în care deţinerea a fost urmată de distrugerea documentului pentru ca acesta să nu mai poată fi
găsit, infracţiunea este în concurs cu „sustragerea sau distrugerea de înscrisuri” – art. 259 C. pen. ori
„sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri” – art. 275 C. pen., după caz.
În situaţia în care informaţiile secrete de stat divulgate se referă la activitatea de înfăptuire a justiţiei, nu
constituie un pericol la adresa securităţii naţionale, situaţie în care există posibilitatea ca infracţiunea să
întrunească elementele constitutive ale infracţiunii de compromiterea intereselor justiţiei, art. 277 C. pen.,
în concurs cu alte infracţiuni.
Situaţia clasică în care divulgarea ori deţinerea fără drept a unor informaţii secrete de stat ori a unor
documente ce conţin astfel de informaţii şi date, care nu pun în pericol securitatea naţională, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de divulgare a informaţiilor secrete de stat (art. 303 C. pen.).
Divulgarea, fără drept, a unor documente sau date care constituie informaţii secrete de stat, de către
cel care ia la cunoştinţă de acestea în afara îndatoririlor de serviciu, presupune comunicarea, aducerea la
cunoştinţa altor cetăţeni a unor informaţii secrete de stat, ce sunt conţinute în documente secrete, ori a altor
date cu acest caracter, punând astfel în pericol securitatea naţională. În alineatul (3) al art. 407 C. pen. se
arată situaţia în care o persoană a venit în contact cu aceste documente sau date, despre care ia la cunoştinţă
în afara îndatoririlor sale de serviciu. Această divulgare periclitează securitatea naţională, fiind cuprinsă
sub titlul marginal „Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională” considerându-se că
secretele de stat nu trebuie divulgate de către nicio persoană care vine în contact cu acestea.
prin divulgare sau deţinere de documente sau date care constituie informaţii secrete de stat, ori prin
deţinerea în alte locuri a unor documente de această natură. Aceeaşi urmare imediată de pericol pentru
securitatea naţională este produsă la divulgarea, fără drept a unor documente sau date care constituie
informaţii secrete de stat de către cei care iau la cunoştinţă despre acestea în afara îndatoririlor de serviciu
716
c) Raportul de cauzalitate. Prin divulgarea documentelor sau a datelor ce constituie informaţii secrete
de stat nu se periclitează securitatea naţională decât dacă există un raport de cauzalitate dintre acţiunea
făptuitorului şi rezultatul infracţiunii. La fel trebuie să existe un raport de cauzalitate dintre deţinerea în
afara îndatoririlor de serviciu a unor documente secrete şi periclitarea securităţii naţionale.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă şi indirectă, iar în raport de subiectul infracţiunii, mobilul poate
fi diferit.
După părerea unor autori scopul acţiunii făptuitorului este divulgarea ori deţinerea de documente ce
constituie informaţii secrete de stat pentru punerea în pericol a securităţii naţionale, ceea ce se consideră a
fi o cerinţă a laturii obiective, şi nu a laturii subiective*3).
A. Forme
Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională este susceptibilă de tentativă, care se
pedepseşte conform art. 412 C. pen.
Consumarea infracţiunii diferă în raport de modul de săvârşire a infracţiunii:
– când este vorba de „divulgare” consumarea infracţiunii are loc atunci când destinatarul infracţiunii ia
la cunoştinţă efectiv despre conţinutul documentele sau datele ce constituie informaţii secrete de stat, de la
persoana care are dreptul să cunoască informaţiile secrete de stat, conform alin. (1), ori de la persoana care
ia la cunoştinţă de acestea în afara îndatoririlor de serviciu conform alin. (3);
– când fapta este „deţinerea” în afara îndatoririlor de serviciu, consumarea infracţiunii se realizează în
momentul în care infractorul intră în posesia în afara cadrului legal a documentului ce conţine informaţii
secrete de stat (îl ascunde într-un anumit loc, încearcă să-l scoată din unitate, îl copiază pe un suport
electronic etc.).
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea în varianta tip este închisoarea între 7 şi 15 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi, pentru infracţiunea în varianta atenuată de la alin. (2) este închisoarea de la 5 la 10 ani, iar
pentru varianta atenuată de la alin. (3) este închisoarea de la unu la 5 ani. În prima variantă pedeapsa
interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie, iar în variantele atenuate este facultativă, instanţa
constatând că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului este
necesar să-i fie aplicată sau nu şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi.
*1) Ziua Veche, 3 martie 2010:

Curtea de Apel Alba Iulia i-a condamnat joi pe trei foşti ofiţeri de la SRI Prahova, trimişi în judecată de
DIICOT, sub acuzaţia că au divulgat secrete care periclitează securitatea statului. Astfel, lt. colonelul (r)
M.E.S. a fost condamnat la 3 ani închisoare cu suspendare şi interzicerea unor drepturi pentru săvârşirea
infracţiunii de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului. Curtea de Apel Alba Iulia a dispus
suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 5 ani. Inculpatul cpt.
(r) R.A.O. a fost condamnat la 2 ani închisoare, cu suspendare, pentru infracţiunea de culegere şi
transmitere de informaţii cu caracter secret ori confidenţial. Cel de-al treilea ofiţer SRI acuzat în acest
dosar, mr. (r) R.C., a fost însă achitat pentru acuzaţia de divulgare a secretului care periclitează siguranţa
statului. Hotărârea judecătorească nu este definitivă, putând fi atacată cu recurs. Cei trei foşti ofiţeri SRI au
fost acuzaţi că au dezvăluit presei elemente esenţiale despre activitatea, organizarea şi modul de
funcţionare a SRI Prahova.
Potrivit anchetatorilor, lt. colonelul (r) M.E.S., căpitanul (r) R.A.O. şi maiorul (r) R.C., aflaţi în legătură
cu mai mulţi ziarişti din Ploieşti, au oferit informaţii secrete de stat despre filarea fostului prefect de
717
Prahova C.P., despre modalitatea de interceptare a telefoanelor de către SRI şi date despre relaţiile de
rudenie sau amiciţie din cadrul SRI Prahova.
*2) News In, 14 februarie 2006:
F.A. este acuzat că, în perioada 2002–2007, a procurat documente cu caracter secret de stat şi documente
a căror importanţă face ca divulgarea lor să pericliteze siguranţa statului, constând în sistemul de
comunicaţii militare, frecvenţe radar, hărţi standard NATO, scheme şi hărţi ale unor subunităţi şi tehnici
militare, indicative ale unităţilor militare şi planuri de apărare, se arată în motivarea Curţii de Apel, care a
dispus arestarea acestuia pe 28 februarie.
Este vorba despre un subofiţer în rezervă, care a făcut parte din cadrul unei unităţi a Ministerului
Apărării Naţionale din zona Focşani, care a fost în teatrul de operaţiuni din Afganistan. Procurorii
specialişti din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împreună cu ofiţeri de
informaţii din cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării şi din Serviciul Român de Informaţii, l-au
depistat pe subofiţerul în rezervă pentru că erau indicii că acesta avea în calculatorul personal aceleaşi date
care au fost furnizate către două cotidiene centrale. Acest fapt a fost confirmat la percheziţie, în momentul
accesării calculatorului.
Reprezentanţii celor două servicii au stabilit că datele deţinute de subofiţerul în rezervă sunt secrete,
drept pentru care fapta militarului intră atât sub incidenţa Codului penal, a Legii privind protecţia
informaţiilor clasificate, cât şi a regulamentelor militare ce interzic cu desăvârşire sustragerea şi deţinerea
de informaţii şi date cu caracter secret.
Din cercetările realizate pană în prezent a reieşit faptul că subofiţerul în rezervă a deţinut acele informaţii
clasificate, însă altele sunt persoanele care au pus la cale distribuirea lor către presă. Acum, alţi suspecţi
sunt în vizorul procurorilor, identitatea lor fiind deja cunoscută.
Două piste sunt luate în calcul în momentul de faţă în privinţa motivaţiei scurgerii de informaţii:
obţinerea unor sume de bani din partea presei în schimbul informaţiilor secrete şi varianta unei răzbunări cu
efecte pană la vârful M.Ap. N.
ART. 408
Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională
Infracţiunea se poate săvârşi în două variante, prima constituită din infracţiunea de atentat, iar cealaltă
ca o variantă agravată, în raport de elementul material constituit din latura obiectivă a unora dintre
infracţiunile din Titlul I – „Infracţiuni contra persoanei”, respectiv infracţiunile contra vieţii, contra
integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii.
La alin. (1) infracţiunea este de atentat contra vieţii săvârşit contra reprezentantului unui stat străin sau
altei persoane care se bucură de protecţie în conformitate cu convenţiile internaţionale, aflate în misiune
oficială în România.
La alin. (2) infracţiunea este una dintre cele privitoare la integritatea corporală, sănătatea sau
libertatea unei persoane care se bucură de protecţie în conformitate cu convenţiile internaţionale.
Pentru cele două variante ale infracţiunii regimul sancţionator este diferit.
a) Obiectul juridic special are un caracter complex, dual, pe de o parte, relaţiile sociale referitoare la
securitatea statului, iar, pe de altă parte, relaţiile sociale ce ocrotesc viaţa, integritatea corporală, sănătatea
718
şi libertatea persoanelor care se bucură de protecţia convenţiilor internaţionale la care România este parte şi
care se află în misiune oficială în ţara noastră.
se declanşează acţiunea de atentat contra vieţii, ori infracţiunile contra integrităţii corporale, sănătăţii sau
libertăţii acestora.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile pentru a răspunde
penal. Participaţia este posibilă sub forma coautoratului, complicităţii şi instigării*1). De obicei, aceste
infracţiuni sunt iniţiate de organizaţiile teroriste, infracţiunea fiind în concurs cu infracţiunea de acte de
terorism*2).
b) Subiectul pasiv principal este statul român. Subiect pasiv secundar este o persoană circumstanţiată
prin calitatea sa de a îndeplini o misiune oficială în România. Persoanele care se bucură de protecţie
internaţională sunt arătate prin art. 1 par. 1 din Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor
contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 14 decembrie 1973. Are această calitate, pe de o parte, orice funcţionar,
personalitate oficială sau alt reprezentant al unei organizaţii interguvernamentale care, la data când şi în
locul în care o infracţiune s-a comis împotriva sa, a reşedinţei oficiale, a locuinţei personale sau a
mijloacelor sale de transport, este îndreptăţit conform dreptului internaţional la o protecţie specială
împotriva oricărei atingeri a persoanei, a libertăţii sau demnităţii sale, precum şi a membrilor familiei care
fac parte din gospodăria sa, iar, pe de altă parte, şi membrii de familie care îi însoţesc pe şefii de guverne
sau pe miniştrii afacerilor externe atunci când se găsesc într-un stat străin.
a) Elementul material. Infracţiunile contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională se
realizează, pe de o parte, prin Infracţiunea de atentat contra vieţii [alin. (1)], iar, pe de altă parte, prin
infracţiuni intenţionate contra integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii acestora.
Elementul material a fost descris în cadrul explicaţiilor la aceste infracţiuni, cu precizarea că activitatea
infracţională priveşte persoana cu calitatea specială (reprezentant al unui stat străin sau a altei persoane
care se bucură de protecţie internaţională cu misiune oficială în România).
b) Urmarea imediată. Atentatul devine relevant sub aspectul infracţiunii consumate, în momentul în
care se produce rezultatul, constând în tentativa de ucidere a persoanei ori moartea acesteia.
În cazul alin. (2) urmarea imediată este lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte, lipsirea de libertate în mod ilegal, ameninţarea, şantajul, hărţuirea ca
infracţiune consumată ori ca tentativă.
Observăm existenţa unei urmări imediate, care este produsă prin punerea în pericol a securităţii
naţionale, precum şi o urmare specifică, şi anume încercarea de a suprima viaţa persoanei, integritatea
corporală, sănătatea sau libertatea persoanei care se bucură de protecţie în conformitate cu convenţiile
internaţionale care poate să fie finalizată sau să rămână în stare de tentativă şi chiar de acte pregătitoare.
Cele două tipuri de urmări socialmente periculoase formează un tot unitar, prin activitatea infracţională
urmărindu-se periclitarea securităţii naţionale prin intermediul afectării vieţii, integrităţii, sănătăţii şi
libertăţii persoanei ce îndeplineşte misiunea oficială în ţara noastră.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca între fapta (acţiunea) săvârşită şi
rezultatele produse să existe un raport de cauzalitate, în sensul că atentatul asupra vieţii persoanei „oficiale”
are o consecinţă directă asupra securităţii naţionale pe care o pune în pericol. Dacă punerea în pericol a
securităţii naţionale este prezumată din momentul în care are loc atentatul sau infracţiunile contra
719
integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii, consumarea infracţiunii are loc când persoana „oficială” este
pusă în pericol prin acţiunea infractorului.
Forma vinovăţiei este intenţia directă şi intenţia indirectă.
Infractorul urmăreşte şi acceptă punerea în pericol a securităţii naţionale, urmărind în mod direct sau
indirect punerea în primejdie prin atentat a vieţii demnitarului care îndeplineşte o misiune oficială,
bucurându-se de protecţie internaţională conform prevederilor convenţiilor şi tratatelor la care România
este parte. Dacă la alineatul (1) latura subiectivă este cuprinsă în conţinutul „atentatului” care prin definiţie
înseamnă încercarea de a suprima viaţa, la alin. (2) chiar textul prevede explicit forma vinovăţiei
„infracţiunile intenţionate”, excluzând din aria infracţiunilor posibile, conform art. 408 C. pen., pe cele
contra integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii săvârşite din culpă.
Nu înseamnă că infracţiunile din culpă săvârşite asupra persoanelor „oficiale” nu se pot săvârşi, însă ele
nu vor fi infracţiuni contra securităţii naţionale, ci vor fi apreciate ca infracţiuni din alte titluri ale Codului
penal.
A. Forme
Fapta de atentat contra vieţii fiind o infracţiune comisivă poate fi realizată prin acţiune. Este o
infracţiune materială condiţionată de producerea unui rezultat şi este susceptibilă de o desfăşurare în timp,
de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii asimilate tentativei, precum şi tentativa care se pedepsesc
conform prevederilor art. 412 alin. (2) C. pen.
Consumarea infracţiunii se realizează la începerea atentatului asupra vieţii celui ce îndeplineşte o
funcţie de demnitate publică, iar actele preparatorii sunt considerate tentativă la această infracţiune.
Tentativa nu poate subzista fapta infracţională consumându-se în primul moment al începerii atentatului.
B. Sancţionare
Atentatul săvârşit conform art. 408 alin. (1) este sancţionat cu o pedeapsă alternativă dintre detenţiunea
pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Infracţiunile intenţionate contra integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii, conform art. 408 alin. (2)
sunt sancţionate cu o pedeapsă prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, ale cărei limite speciale se
majorează cu jumătate.
*1) Dosarul nr. 415/1985 al Tribunalului Militar: În ziua de 4 decembrie 1984, consilierul A.S. al M.Al
Ambasadei Regatului Haşemit al Iordaniei la Bucureşti a fost ucis de către cetăţeanul palestinian J.M.N. El
a declarat că face parte din organizaţia „Septembrie Negru”, având misiunea de a-l lichida pe A.S. pentru
măsurile luate în Iordania.
*2) Conform Capitolului IV din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului,
publicată în M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 409
Constituirea de structuri informative ilegale
720
Infracţiunea are o variantă tip care presupune iniţierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul
României a unor structuri informative în scopul culegerii de informaţii secrete de stat ori desfăşurarea de
către acestea a unei activităţi de culegere sau prelucrare de asemenea informaţii, în afara cadrului legal.
a) Obiectul juridic special. Având în vedere că infracţiunea priveşte un aspect particular al realizării
securităţii naţionale aceasta se distinge şi printr-un obiect juridic special care vizează relaţiile sociale a
căror evoluţie şi dezvoltare sunt condiţionate de respectarea prevederilor legale ale activităţii informative
pentru realizarea securităţii naţionale. O componentă importantă a acestui regim legal al activităţii
informative se referă la acele activităţi care stabilesc în mod limitativ structurile organizatorice abilitate să
desfăşoare activităţi de culegere a informaţiilor, ori să prelucreze astfel de informaţii secrete de stat.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material pentru că activitatea informativă nu este
îndreptată spre un bun corporal, ci spre organizarea structurilor informative sau culegerea de informaţii.
a) Subiectul activ nemijlocit este necircumstanţiat, în sensul că nu trebuie să aibă o calitate specială,
deci poate fi orice persoană responsabilă penal, care poate avea rolul de autor, coautori, complici, sau
instigator. În cazul activităţii de iniţiere infracţiunea poate avea un autor unic, în celelalte cazuri
participanţii pot avea roluri diferite.
Pentru modalităţile normative de culegere sau prelucrare de informaţii secrete de stat, subiect activ este
„structura informativă”, deci o pluralitate constituită de infractori.
Calitatea de autori o au toţi cei care, fiind membri ai structurii, contribuie în orice mod (executare
nemijlocită, determinare, ajutor material sau moral, anterior sau concomitent) la activitatea de culegere sau
prelucrare de informaţii secrete de stat. Cerinţa subiectului activ plural nu presupune ca activităţile să fie
desfăşurate de către toţi, o parte sau nici măcar de către doi membri. Activitatea de culegere sau prelucrare
de informaţii secrete de stat poate fi realizată de un singur membru, cu condiţia ca acesta să acţioneze în
numele şi interesul structurii informative.
Structura informativă care a dobândit personalitate juridică, desfăşurându-şi activitatea disimulat, sub
acoperirea unei persoane juridice de drept privat fără scop lucrativ (asociaţie, fundaţie) va răspunde pentru
infracţiune conform art. 135 C. pen., care se va cumula cu răspunderea penală a persoanelor fizice.
Dacă nu se poate face dovada că autorul a acţionat în considerarea calităţii sale de membru a structurii
informative ilegale, persoane fizică va răspunde pentru infracţiunea de trădare prin transmitere de
informaţii secrete de stat ori de divulgare a secretului care periclitează securitatea naţională [varianta
atenuată de la art. 407 alin. (2) C. pen.].
Dacă prelucrarea sau culegerea de informaţii secrete de stat se realizează în numele şi interesul structurii
informative, există infracţiunea prevăzută la art. 409 C. pen., chiar dacă unele persoane nu au acţionat cu
vinovăţie şi nu răspund penal. Spre exemplu, făptuitorii s-au aflat în eroare cu privire la caracterul secret al
informaţiilor, pe care le-au crezut publice întrucât acestea nu erau marcate corespunzătoare de către
emitent. Este nevoie ca structura informativă, prin ceilalţi membri ai săi, să fi cunoscut că activitatea
infracţională este îndreptată spre culegerea sau prelucrarea de informaţii secrete de stat, căci, potrivit art. 16
alin. (1) C. pen., „fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută
de legea penală”, care, pentru infracţiunea prevăzută la art. 409 C. pen., este intenţia.
b) Subiectul pasiv principal este statul român, a cărui securitate naţională este afectată. Putem
identifica şi un subiect pasiv secundar care poate fi o unitate care este afectată prin culegerea de informaţii
secrete de stat ori chiar şi o persoană fizică care desfăşoară o activitate ce intră în scopul şi atenţia structurii
informative ilegale.
721
a) Elementul material. Complexitatea elementului material este dată de două categorii de acţiuni.
Prima categorie de acţiuni o constituie crearea de structuri informative în afara cadrului legal.
Legiuitorul identifică trei acţiuni distincte care vizează acelaşi rezultat privind constituirea de structuri
informative ilegale, şi anume:
– iniţierea unei structuri informative ilegale, care înseamnă o activitate de conducere la acest rezultat,
efectuarea primelor demersuri concretizate în formularea şi argumentarea ideii de concepere sau creare a
acestei structuri, acţiuni ce presupun convingerea altor persoane şi atragerea acestora spre idee, întocmirea
de schiţe de structură, pentru prefigurarea scopului, a mijloacelor şi metodelor de acţiune. Iniţierea este
acţiunea premergătoare activităţii de organizare sau constituire, sub aspect faptic este activitatea
instigatorului ce se realizează individual ori în grup. Este necesar ca iniţierea, la fel ca şi organizarea sau
constituirea, să se realizeze în scopul culegerii de informaţii secrete de stat;
– organizarea sau constituirea sunt acţiuni al căror înţeles este în legătură cu rezultatul – realizarea
structurii informative ilegale. Aceasta se referă la forma provizorie, intermediară sau definitivă a
organizării, activitatea mai multor persoane care folosesc o anumită dotare adecvată unei structuri
informative, o metodologie specializată de realizare a scopului. Pentru organizare şi constituire este nevoie
de o grupare de persoane care urmează a fi instruite sau sunt instruite pentru a desfăşura activităţi de
culegere de informaţii secrete de stat, un minimum de înzestrare tehnică necesară desfăşurării acţiunilor,
stabilirea şi asumarea conştientă metodelor specifice activităţii informative;
– culegerea sau prelucrarea de informaţii secrete de stat în afara cadrului legal presupune adunarea
de informaţii, fişarea acestora, prelucrarea informatizată pe categorii de importanţă, stabilirea posibilităţilor
de valorificare. Odată informaţiile secrete de stat culese sau prelucrate se pune baza unui sistem de date, un
sistem de lucru adecvat pentru folosirea acestora pe viitor.
Activitatea de prelucrare ilegală a informaţiilor se referă la operaţiunile prin intermediul cărora
informaţiile sunt conexate între ele, integrate sau clasificate pe domenii de interes, pentru elaborarea
produsului finit care este sinteza cu privire la o activitate, persoană, situaţie.
Culegerea ori prelucrarea de informaţii secrete de stat, ca activitate ilegală are o anumită autonomie faţă
de cele din prima categorie care au condus la organizarea structurii, uneori fiind sarcina unor persoane
individuale care culeg şi furnizează informaţiile secrete de stat altor persoane care le ordonează, stochează,
fişează, prelucrează analitic, elaborează sinteze pentru valorificare. Culegerea sau prelucrarea sunt deja
operaţiuni specializate care corespund unor forme deosebite a muncii informative.
Acţiunea de culegere ilegală de informaţii secrete de stat, este o activitate secretă, şi se desfăşoară prin
aceleaşi metode de observaţii, agenţi de informaţii, penetrarea sistemelor legale, penetrarea sistemelor de
protecţie a informaţiilor clasificate, pătrunderea în locuri neaccesibile publicului interceptarea de
convorbiri telefonice sau discuţii, ori imagini derulate în spaţii protejate, folosirea unor persoane care nu
ştiu că sunt exploatate pentru culegerea de informaţii, racolarea unor persoane oficiale. Culegerea de
informaţii presupune implicit şi rezultatul acela de obţinere de informaţii secrete de stat.
Aceste activităţi intră sub incidenţa legii penale pentru că se desfăşoară în afara cadrului legal, datorită
următoarelor considerente:
– structura iniţiată, organizată sau constituită se află pe teritoriul României, iar activitatea sa nu este
prevăzută de lege;
– scopul structurii informative este ilegal, chiar dacă este disimulat sub aspectul unei activităţi legale*1),
el este de fapt culegerea sau prelucrarea de informaţii secrete de stat;
– metodele şi tehnicile ce urmează a fi folosite ori care sunt folosite în cadrul culegerii ori prelucrării de
informaţii secrete de stat, aparţin metodelor şi tehnicilor unei structuri informative, fiind preluate în mod
ilegal din această sferă de activitate, fără o autorizare legală;
722
– avându-se în vedere că informaţiile secrete de stat sunt culese şi prelucrare în mod ilegal, activitatea
pune în pericol securitatea naţională, pericolul acestei activităţi este prezumat, deoarece sistemul structurii
informative ilegale şi activitatea de culegere şi prelucrare de informaţii secrete de stat penetrează sistemele
de protecţie a informaţiilor clasificate. Astfel, se pot obţine informaţii deosebite nedestinate publicului, ori
informaţii secrete din sfera planului politic, social, economic care pot conduce la şantajul unor
personalităţi, organizarea de atentate sau acte de terorism, organizarea unor campanii de denigrare a ţării
noastre, ori a unor autorităţi publice.
Componentele elementului material sunt strâns legate între ele, în sensul că existenţa unei structuri
informative ilegale prezumă culegerea şi prelucrarea de informaţii secrete de stat.
b) Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru securitatea naţională, precum şi cu privire
la buna funcţionare a instituţiilor statului care lucrează cu informaţii secrete de stat, prin atingerea unor
valori care trebuie păstrate sub această formă.
c) Raportul de cauzalitate. Există raport de cauzalitate între acţiunea infractorului, sau a grupului de
infractori şi crearea stării de pericol pentru securitatea naţională. Chiar dacă una dintre componentele
elementului material nu se realizează existenţa unei structuri informative ilegale ori desfăşurarea de către
aceasta de activităţi de culegere ori prelucrare de informaţii secrete, totuşi urmarea de periclitare a
securităţii naţionale se produce.
Forma vinovăţiei este intenţia directă.
Este necesar să se pună în evidenţă atitudinea făptuitorilor faţă de fiecare dintre activităţile incriminate în
sensul dacă au conştientizat că săvârşesc faptele în afara cadrului legal şi în împrejurări care pun în pericol
securitatea naţională, pentru că în raport de forma de vinovăţie fapta poate sau nu să fie de culegere ilegală
sau prelucrare ilegală de informaţii secrete de stat.
Scopul nu constituie o condiţie determinată a existenţei infracţiunii, expresia „în scopul culegerii de
informaţii secrete de stat” fiind o componentă a elementului material, scopul infractorilor putând fi
obţinerea de foloase materiale ori de răzbunare sau pentru materializarea colaborării cu un serviciu de
spionaj.
A. Forme
Fapta de constituire de structuri informative ilegale fiind o infracţiune comisivă poate fi realizată prin
acţiune. Infracţiunea se consumă în momentul comiterii oricăreia dintre acţiunile incriminate, iar repetarea
lor în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale constituie infracţiune continuată.
Deşi există patru modalităţi normative, art. 409 C. pen. reglementează o infracţiune unică, şi nu mai
multe infracţiuni distincte. Variantele alternative sunt iniţierea, organizarea, constituirea, desfăşurarea
activităţii de culegere sau prelucrare a informaţiilor secrete de stat. Astfel, dacă făptuitorul va participa la
toate activităţile de constituire a structurii informative ilegale, ulterior participând şi la culegerea şi
prelucrarea de informaţii secrete de stat, săvârşeşte o singură infracţiune, contribuţia acestuia va fi
individualizată în cadrul pedepsei aplicate, după criteriile prevăzute la art. 74 C. pen.
Tentativa se pedepseşte. Actele preparatorii nu se pedepsesc, dar iniţierea şi primele aspecte privind
organizarea, deşi au valoarea unor acte preparatorii, sunt considerate prin voinţa legiuitorului acte de
executare.
B. Sancţionare
Infracţiunea se sancţionează cu o pedeapsă cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi
723
*1) CSAT, Comunicat de presă din 28 iunie 2007: „(...) în cadrul şedinţei Consiliului, Directorul
Serviciului Român de Informaţii a prezentat o informare cu privire la activităţile ilegale de culegere de date
şi informaţii desfăşurate sub acoperirea unor societăţi specializate în domeniul pazei, sistemelor de
alarmare împotriva efracţiei şi detectivilor particulari. În cadrul discuţiilor, membrii Consiliului şi-au
exprimat îngrijorarea în ceea ce priveşte activităţile informative ilegale desfăşurate de aceste societăţi,
exprimându-se temerea cu privire la punerea în pericol a climatului de securitate naţională şi a vieţii private
a cetăţenilor români. S-au constatat atât amplificarea, cât şi diversificarea activităţilor de achiziţionare şi
utilizare ilegală a aparaturii tehnice de interceptare a comunicaţiilor, situaţie care, în absenţa unui cadru
legislativ unitar şi coerent, va face posibilă încălcarea unor drepturi ale cetăţenilor români”.
ART. 410
Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă, constând în fapta persoanei care, luând la cunoştinţă
despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 394–397, art. 399–403 şi art.
406–409 nu înştiinţează de îndată autorităţile.
a) Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale privitoare la securitatea naţională, ce presupune
descoperirea de îndată prin cooperarea cu cetăţenii ce cunosc ori află date despre săvârşirea acestor fapte.
Obiectul juridic special se poate particulariza şi în raport de infracţiunea care nu a fost denunţată.
Obiect juridic secundar există şi cu privire la relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare activităţii
organelor judiciare ce desfăşoară activităţi de combatere a infracţiunilor contra securităţii naţionale.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material pentru că infracţiunea se realizează printr-o
inacţiune.
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană responsabilă penal. Deoarece obligaţia de a
denunţa are un caracter personal participaţia penală poate fi doar sub forma instigării*1).
b) Subiectul pasiv este statul român.
a) Elementul material. „Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale” se deosebeşte de
toate celelalte infracţiuni contra securităţii naţionale prin faptul că sancţionează acel comportament omisiv
care dacă nu s-ar produce, ar facilita descoperirea la timp a infracţiunilor la care se referă.
Art. 410 C. pen. conţine o cerinţă de „a face”, respectiv de a încunoştinţa autorităţile competente ale
statului. Obligaţia de denunţare a infracţiunilor contra securităţii naţionale are adresabilitate generală, chiar
şi pentru membrii de familie, dar care în caz că nu-şi îndeplinesc această obligaţie cetăţenească nu sunt
traşi la răspundere penală.
În cazul în care nedenunţarea priveşte alte infracţiuni cu privire la care există obligaţia denunţării, se va
aplica art. 266 C. pen. – „Nedenunţarea”, unde se stabileşte obligaţia cetăţenească a denunţării
infracţiunilor contra vieţii sau care au avut ca urmare moartea unei persoane.
724
Denunţarea tardivă – care nu este făcută „de îndată”, deci în cel mai scurt timp de la luarea la
cunoştinţă, echivalează cu lipsa denunţării.
b) Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru securitatea naţională, precum şi cu privire
la eficienta funcţionare a instituţiilor statului care lucrează pentru prevenirea, descoperirea imediată,
precum şi tragerea la răspundere a infractorilor care săvârşesc infracţiuni contra securităţii naţionale.
c) Raportul de cauzalitate. Există raport de cauzalitate între omisiunea infractorului, prin inacţiunea sa
imediată luării la cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute la art.
410 C. pen., şi punerea în pericol a securităţii naţionale.
Prin omisiunea sa făptuitorul dă posibilitatea sau înlesneşte activitatea infracţională, care nu ar putea
avea loc în condiţiile realizării obligaţiei de denunţare.
Omisiunea de a denunţa săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale are premisa conform
căreia făptuitorul „a luat la cunoştinţă” despre pregătirea sau comiterea unei astfel de infracţiuni.
Cunoscând obligaţia de denunţare, subiectul activ cu intenţie directă sau indirectă nu-şi îndeplineşte
obligaţia cetăţenească. Infracţiunea nu poate fi săvârşită din culpă, avându-se în vedere prevederile art. 16
alin. (6) C. pen., care arată că „Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în
mod expres”, textul art. 410 neavând o astfel de prevedere.
A. Forme
Infracţiunea se poate comite ca infracţiune consumată la expirarea timpului de denunţare stabilit de
lege. Deoarece infracţiunea este realizată prin omisiune, actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile. De
asemenea, de cele mai multe ori infracţiunea are forma continuă.
Intervalul obligatoriu de timp pentru denunţare este „de îndată” de la luarea la cunoştinţă despre
pregătirea sau comiterea unei astfel de infracţiuni, ceea ce presupune doar timpul necesar deplasării la
autoritatea competentă sau timpul necesar transmiterii informaţiei prin mijloacele de legătură (telefon, e-
mail, scrisoare, telegramă, curier etc.).
Un alt interval de timp, care presupune săvârşirea infracţiunii, dar făptuitorul este exonerat de răspundere
penală este cuprins între luarea la cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea infracţiunii, înainte „de
punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate.
Un al treilea interval de timp, care presupune săvârşirea infracţiunii, dar exonerarea de răspundere penală
a făptuitorului, este cuprins între luarea la cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea infracţiunii şi timpul
de „după” punerea în mişcare a acţiunii penale cu condiţia ca să înlesnească tragerea la răspundere penală
a autorului şi a participanţilor.
Aceste intervale de timp pentru realizarea obligaţiei cetăţeneşti de denunţare, dau posibilitatea
infractorului să renunţe la poziţia sa subiectivă de pasivitate şi să-şi realizeze obligaţia legală de demascare
a unor autori ori participanţi la o infracţiune contra securităţii naţionale, ori să săvârşească cu intenţie fapta
de nedenunţare.
B. Sancţionare
Infracţiunea se sancţionează cu o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Deoarece în art. 410 nu este
prevăzută aplicarea de pedepse complementare, ele pot fi aplicate de către instanţa de judecată dacă faţă de
natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei ele sunt necesare, făcându-se aplicaţia art. 67 alin. (1)
C. pen.
Există şi două cauze de nepedepsire:
– când fapta este săvârşită de un membru de familie;
725
– când fapta este săvârşită de cel care anunţă autorităţile, depăşind timpul stabilit pentru îndeplinirea
obligaţiei cetăţeneşti de denunţare, dar înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, precum şi după
punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, dar cu
înlesnirea tragerii la răspundere penală a autorului şi a participanţilor.
ART. 411
Cauze de reducere a pedepsei
Pentru a se aplica cauzele de reducere a pedepsei, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
– persoana beneficiară a cauzei de reducere a pedepsei să fi fost subiect activ al infracţiunii, să fi săvârşit
una dintre infracţiunile prevăzute în Titlul X – „Infracţiuni contra securităţii naţionale”;
– infracţiunea se află în etapa de urmărire penală, când se efectuează activităţi de strângere a probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiunea contra
securităţii statului, se stabileşte răspunderea penală a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul
să se dispună trimiterea în judecată;
– participantul la săvârşirea infracţiunii participă la aflarea adevărului şi tragerea la răspundere a
celorlalţi participanţi.
Sancţionare
Limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Considerăm că în cazul în care pedeapsa pentru care se aplică cauzele de reducere a pedepsei este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, detenţiunea pe viaţă nu se va mai aplica, iar pedeapsa cu închisoare va
fi aplicată în limitele speciale reduse la jumătate*1).
*1) Considerăm că aceasta trebuie să fie soluţia justă, deoarece cauzele de reducere a pedepsei operează
ca şi o circumstanţă atenuantă. În cazul aplicării circumstanţelor atenuante, art. 76 C. pen. „Efectele
circumstanţelor atenuante” alin. (2), „dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul
reţinerii circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani”.
ART. 412
Având în vedere că tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta [art. 33 alin.
(1) C. pen.], în toate cazurile prevăzute mai sus, făptuitorii vor fi traşi la răspundere penală prin aplicarea
sancţiunii prevăzute pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se vor reduce la jumătate.
În cazul în care pedeapsa este detenţiunea pe viaţă, iar instanţa ar aprecia că trebuie să aplice o astfel de
pedeapsă, tentativa se va pedepsi cu închisoare între limitele speciale de la 10 la 20 de ani. Când instanţa se
va orienta spre aplicarea unei pedepse cu închisoarea, de asemenea, limitele speciale se vor reduce la
jumătate.
TITLUL XI
Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
ART. 413
726
Absenţa nejustificată
Infracţiunea este prevăzută în art. 413 C. pen. într-o singură variantă normativă şi constă în absenţa
nejustificată a oricărui militar de la unitate sau de la serviciu, care a depăşit 4 ore, dar nu mai mult de 24 de
ore, în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă.
a) Obiectul juridic generic*1). În cazul infracţiunilor contra capacităţii de luptă a forţelor armate îl
constituie ansamblul relaţiilor sociale a căror existenţă şi dezvoltare nu ar fi posibile fără menţinerea
capacităţii de luptă şi de apărare a ţării. Prin urmare, este vorba de toate relaţiile condiţionate de apărarea
eficientă a acestei valori sociale care este capacitatea de luptă a forţelor armate şi care are un caracter
complex. Ea însumează şi alte valori sociale componente, şi anume: puterea de luptă a forţelor armate
rezultată dintr-o bună pregătire şi o desăvârşită ordine şi disciplină în desfăşurarea activităţii specifice;
loialitatea şi comportarea vitejească pe câmpul de luptă, indiferent dacă teatrul de război se află în ţară sau
străinătate; unitatea de interese a populaţiei şi spiritul ei de rezistenţă; atitudinea constantă a cetăţenilor faţă
de obligaţiile în legătură cu apărarea ţării*2).
b) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de absenţă nejustificată, obiectul juridic special este
format din relaţiile sociale referitoare la asigurarea unui climat normal de ordine şi disciplină în unităţile
militare, climat care nu poate fi realizat decât prin prezenţa militarului în unitatea din care face parte.
Prin comiterea infracţiunii de absenţă nejustificată se lezează capacitatea de luptă a unităţii, vizând în
mod direct disciplina militară care constă în respectarea de către militari a normelor de ordine şi de
comportament obligatorii pentru menţinerea stării funcţionale, îndeplinirea misiunilor specifice şi buna
desfăşurare a activităţilor din armată. Îndeplinirea serviciului militar impune respectarea cu stricteţe a
regulilor de disciplină militară specifice Armatei Române. Disciplina militară constituie unul dintre factorii
determinanţi ai capacităţii de luptă a armatei şi se bazează atât pe acceptarea conştientă a normelor de
comportament stabilite, cât şi pe acordarea recompenselor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute în
Regulamentul disciplinei militare.
Disciplina militară implică exercitarea actului de comandă de către comandanţi, îndeplinirea întocmai a
ordinelor, îndatoririlor şi atribuţiilor funcţionale de către subordonaţi, respectarea normelor de ordine
interioară, de comportare ostăşească şi civică de către militari, asumarea răspunderii pentru faptele proprii
de către tot personalul.
Disciplina militară se realizează prin respectarea strictă a actelor normative în vigoare şi a jurământului
militar, prin întărirea coeziunii în cadrul structurilor militare şi afirmarea spiritului camaraderesc, prin
exigenţa faţă de sine şi faţă de subordonaţi, prin aplicarea cu corectitudine şi obiectivitate a măsurilor
stimulative şi a celor coercitive, prin desfăşurarea activităţilor cu caracter educativ, pe categorii de militari
şi individual, precum şi prin exemplul personal în relaţiile de serviciu şi în societate*3).
Ordinea militară, ca valoare socială specială, este strâns legată de disciplina militară, ambele imprimând
pentru militari îndatorirea de a fi prezenţi la unitate în permanenţă, spre a-şi putea îndeplini întocmai
sarcinile de serviciu stabilite în procesul pregătirii de luptă sau misiunile de luptă încredinţate.
Absenţa nejustificată a oricărui militar din unitate sau locurile de dislocare ori cantonament ar îngreuna
sau ar putea chiar compromite executarea sarcinii de serviciu ori a misiunii de luptă care ar reveni unităţii
sau subunităţii din care face parte.
727
În acelaşi timp, absenţa militarilor din unitate este o dovadă clară de indisciplină, o încălcare flagrantă a
datoriei ostăşeşti şi este de natură să tulbure activitatea unităţii sau a serviciului, activitate ce trebuie să se
desfăşoare în mod desăvârşit.
c) Obiectul material. Întrucât ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni care aduce atingere ordinii şi
disciplinei militare, infracţiunea pe care o analizăm nu are, în principiu, obiect material, deoarece fapta
vizează o valoare imaterială.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de absenţă nejustificată nu poate fi comisă decât de un militar. Aşadar,
infracţiunea presupune un subiect circumstanţiat, respectiv un subiect activ calificat.
În conformitate cu art. 3 din Legea nr. 446/2006, serviciul militar se îndeplineşte în următoarele forme:
activ, alternativ şi în rezervă. Serviciul militar activ se îndeplineşte în calitate de militar profesionist,
militar în termen, elev sau student la instituţiile de învăţământ din sistemul de apărare şi securitate
naţională (cu excepţia elevilor liceelor şi colegiilor militare), soldat sau gradat voluntar*4). De asemenea,
subiect activ al infracţiunii pe care o analizăm poate fi şi militarul concentrat.
La declararea mobilizării şi a stării de război sau la instituirea stării de asediu, îndeplinirea serviciului
militar în calitate de militar în termen sau rezervist concentrat sau mobilizat devine obligatorie pentru
bărbaţii cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani, care îndeplinesc criteriile pentru a îndeplini serviciul
militar.
Din lectura prevederilor legale rezultă că dispoziţiile art. 413 C. pen., spre deosebire de prevederile
Codului penal anterior, sunt aplicabile ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor (aceştia sunt consideraţi
militari profesionişti potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 446/2006*5). Prin urmare, absenţa
nejustificată a acestor militari de la unitate sau serviciu în condiţiile prevăzute de art. 413 C. pen. constituie
infracţiune.
Potrivit textului incriminator, nu există infracţiunea de absenţă nejustificată atunci când fapta a fost
comisă de către un salariat civil, deoarece este incriminată numai absenţa nejustificată de la unitate sau
serviciu a persoanei care are calitatea de militar.
Dacă fapta este săvârşită de mai mulţi militari, fiecare dintre aceştia va răspunde pentru fapta sa în
calitate de autor (in persona propria), chiar dacă acţiunea lor a fost concertată, existând o înţelegere
prealabilă*6).
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii. Nu este necesar ca aceşti participanţi să
îndeplinească anumite condiţii, putând fi militari de orice grad sau chiar civili, întrucât condiţiile speciale
sunt cerute de textul legal numai autorului.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea a cărei activitate a fost
periclitată prin săvârşirea infracţiunii.
a) Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspectul elementului material prin absenţa
nejustificată a militarului de la unitate sau serviciu pe parcursul unui interval de timp cuprins între 4 şi 24
de ore.
Absenţa militarului se produce fie prin acţiunea prealabilă de părăsire a unităţii sau serviciului urmată de
neîntoarcerea sa, fie prin omisiunea acestuia de a reveni la unitate, atunci când militarul s-a aflat justificat
în afara unităţii, dar nu s-a prezentat, nu s-a înapoiat în timpul cuvenit.
Prin noţiunea de „unitate” trebuie să se înţeleagă în general orice formaţiune militară, indiferent de
numărul militarilor care o alcătuiesc şi indiferent dacă a fost constituită permanent sau temporar. Prin
noţiunea de „serviciu” se înţelege locul unde militarul îndeplineşte o anumită activitate (de exemplu,
serviciile auxiliare ale unităţii).
728
În practica judiciară s-a decis că simpla absenţă a militarului de la apel nu va constitui infracţiunea de
absenţă nejustificată dacă nu vor exista dovezi că în timpul absenţei militarul a părăsit incinta sau locul de
staţionare al unităţii*7).
Pentru a exista elementul material al infracţiunii, este necesar să fie realizate două cerinţe esenţiale.
O primă cerinţă este aceea ca absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu să dureze un anumit timp, şi
anume să depăşească 4 ore, dar să nu dureze mai mult de 24 de ore.
Pentru calcularea timpului cât militarul lipseşte nejustificat din unitate sau serviciu se stabileşte ora când
militarul a părăsit unitatea (sau ora când trebuie să revină la serviciu) şi ora când militarul s-a întors de
bunăvoie sau a fost adus silit prin intervenţia autorităţilor. La calculul timpului se are în vedere momentul
reţinerii sau al prezentării la organele de urmărire (comenduire, poliţie), şi nu al aducerii militarului de
către aceste organe în unitatea din care face parte.
În cazul când absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu este mai mică de 4 de ore, fapta nu
constituie infracţiune, ci doar o abatere disciplinară.
Sunt situaţii când un militar, fiind în executarea unui ordin, nu se poate prezenta la unitate în termenul
stabilit de şeful său, din cauza unor împrejurări neprevăzute, care au sporit dificultăţile aflate în calea
executării ordinului primit. În acest caz, lipsa militarului nu va fi nejustificată, deoarece executarea
ordinului nu era obiectiv posibilă în termenul iniţial stabilit, din cauza greutăţilor survenite.
Absenţa militarului se mai poate datora primirii unor ordine succesive de la şefii săi; ultimul ordin
revocând pe cele anterioare, absenţa va fi justificată, dacă a fost ocazionată de executarea acestui din urmă
ordin, chiar şi pentru cazul în care militarul nu a avut posibilitatea să anunţe pe şeful său nemijlocit de
executarea acestui din urmă ordin. Absenţa militarului nu constituie infracţiune atunci când s-a produs în
vreo împrejurare care exclude caracterul penal al faptei datorită existenţei unei cauze justificative (legitima
apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii etc.) sau a unei cauze de
neimputabilitate (constrângerea fizică sau morală, caz fortuit etc.).
A doua cerinţă esenţială este ca fapta să fie comisă în timp de război, pe durata stării de asediu sau a
stării de urgenţă*8).
Potrivit art. 185 C. pen., prin timp de război se înţelege durata stării de mobilizare a forţelor armate sau
durata stării de război. Aceste două noţiuni sunt reglementate în Legea nr. 355/2009*9). Astfel, starea de
mobilizare este definită ca totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în principal, în domeniile
politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar, planificate şi pregătite pe timp de
pace, precum şi a acţiunilor desfăşurate pentru aplicarea acestora, potrivit legii, la apariţia sau iminenţa
unei ameninţări grave care poate afecta suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea
teritorială a ţării şi democraţia constituţională.
Starea de război reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în principal, în
domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar, în vederea exercitării
dreptului inerent al statului la autoapărare individuală sau colectivă.
Starea de asediu şi starea de urgenţă sunt definite în Legea nr. 453/2004*10). Starea de asediu şi starea
de urgenţă privesc situaţii de criză ce impun măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de
apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi securităţii naţionale, a democraţiei constituţionale ori
pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, militară, economică,
socială şi de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale,
instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole grave, actuale sau iminente, care
ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea teritorială a statului. În cazul instituirii stării
de asediu se pot lua măsuri excepţionale aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-
teritoriale.
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, economică şi de
ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativ-teritoriale care se
instituie în următoarele situaţii: a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea
729
naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale; b) iminenţa producerii ori producerea unor
calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
b) Urmarea imediată. Absenţa nejustificată are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol
decurgând din nesocotirea ordinii şi disciplinei militare într-o unitate sau serviciu militar.
Urmarea imediată se produce atunci când militarul a depăşit termenul prevăzut de lege, iar întoarcerea
militarului după depăşirea termenului nu influenţează asupra producerii urmării, dar va folosi la
c) Raportul de cauzalitate. De vreme ce urmarea imediată constă într-o stare de pericol, şi nu într-un
rezultat vătămător, raportul de cauzalitate este implicit dovedit prin comiterea elementului material. Nu
este necesar deci să se facă în mod separat dovada legăturii de cauzalitate, aceasta rezultând din
materialitatea faptei (ex re).
Infracţiunea poate fi săvârşită numai cu intenţie directă sau indirectă*11).
Intenţia poate fi atât directă, cât şi indirectă, căci este de ajuns ca subiectul activ să fi acceptat
producerea urmărilor (de exemplu, fără să fi avut încuviinţarea prealabilă, un soldat pleacă acasă spre a-şi
vizita rudele; lipsa lui prelungindu-se peste 4 ore, fapta va fi comisă cu vinovăţie, pentru că militarul,
dorind să-şi vadă rudele, a prevăzut că acest lucru este realizabil numai prin absenţa sa de la unitate sau
serviciu şi a acceptat aceste urmări).
În practica judiciară s-a apreciat că există vinovăţie chiar dacă inculpatul a absentat nejustificat pe motiv
că acesta împreună cu prietenii săi a consumat băuturi alcoolice în mod exagerat, nerevenindu-şi din starea
în care se afla decât după expirarea permisiei*12).
Atunci când, din motive independente de voinţa militarului, acesta nu poate să ajungă la unitate sau
serviciu decât după expirarea termenelor stabilite de lege, nu ne aflăm în faţa unei infracţiuni. Astfel, nu
poate fi reţinut caracterul nejustificat al absenţei atunci când, de exemplu, absentarea se datorează unei
calamităţi, unei întreruperi a circulaţiei rutiere sau feroviare, unei îmbolnăviri grave a militarului în cauză,
sau când acesta a întârziat peste termenul de graţie din cauza faptului că a intervenit pentru salvarea unor
persoane sau bunuri importante de la un incendiu, a fost reţinut de unele autorităţi etc.*13).
Considerăm însă că absenţa de la unitate sau serviciu poate fi nejustificată şi, ca atare, poate constitui
infracţiune şi în cazul în care, cu rea-credinţă, militarul a beneficiat de învoiri, permisii sau concedii
acordate de comandanţi care nu aveau dreptul să le acorde (de exemplu, de către comandantul de grupă).
Este necesar ca, în astfel de cazuri, să se stabilească prin probe temeinice dacă făptuitorul a avut
reprezentarea abuzului săvârşit de şeful care i-a acordat învoirea de a lipsi de la unitate.
Scopul urmărit de făptuitor nu condiţionează existenţa vinovăţiei şi deci a elementului subiectiv, putând
servi însă ca element de individualizare a pedepsei.
Motivele săvârşirii faptei pot fi extrem de variate, iar când sunt cunoscute, de ele se va ţine seama la
stabilirea gravităţii faptei şi la aplicarea pedepsei.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea de absenţă nejustificată nu sunt incriminate de către
legiuitor.
Infracţiunea se consumă imediat după împlinirea celor 4 ore, când militarul lipseşte în mod nejustificat
de la unitate sau serviciu. Atunci când absenţa continuă după împlinirea termenului, infracţiunea capătă un
caracter continuu. Dacă absenţa nejustificată depăşeşte 24 de ore, nu ne vom mai afla în prezenţa
infracţiunii de absenţă nejustificată, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de dezertare,
730
În cazul unor absenţe succesive (care depăşesc fiecare în parte 4 ore), chiar la scurte intervale de timp, de
către un militar, acestea trebuie considerate fapte distincte, concurente, supuse regulilor concursului de
infracţiuni, şi nu ca o infracţiune continuată, fiindcă activităţile materiale succesive nu pot fi considerate ca
fiind săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, potrivit prevederilor art. 35 alin. (1) C. pen.*14).
B. Sancţionare
Absenţa nejustificată este pedepsită cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă. Potrivit prevederilor
art. 67 alin. (1) C. pen., dacă instanţa consideră necesar, i se poate aplica făptuitorului şi pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi. Potrivit art. 431 C. pen., acţiunea penală în cazul
acestei infracţiuni se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.
*1) Întrucât obiectul juridic generic (de grup) este acelaşi la toate faptele din această categorie, nu vom
mai repeta definirea lui pe parcursul lucrării.
*3) Ordinul nr. 26/2009 al Ministerului Apărării Naţionale pentru aprobarea Regulamentului disciplinei
militare, publicat în M. Of. nr. 187 din 25 martie 2009, art. 3 şi 22.
*4) Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, publicată în M. Of. nr. 990 din 12
decembrie 2006.
*5) Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, publicată în M. Of. nr. 990 din 12
decembrie 2006.
*6) M. Basarab şi colaboratorii, op. cit.
*7) Trib. Milit. Bucureşti, Dec. pen. nr. 366/1972 (nepublicată).
*8) Starea de război, starea de mobilizare, starea de asediu şi starea de urgenţă sunt menţionate şi în
Constituţie, în art. 63, art. 65, art. 89, art. 92, art. 93 sau art. 152.
*9) Legea nr. 355/2009, publicată în M. Of. nr. 805 din 25 noiembrie 2009.
*10) Legea nr. 453/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul
stării de urgenţă, publicată în M. Of. nr. 1052 din 12 noiembrie 2004.
*11) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 487; D. Cojocaru, Infracţiunile contra capacităţii de
apărare a României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 46.
*12) Trib. Milit. Cluj, Sent. pen. nr. 20/1997 (nepublicată).
*13) Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009,
p. 1095.
ART. 414
Dezertarea
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în absenţa nejustificată de la unitate sau de la serviciu,
care depăşeşte 3 zile, a oricărui militar.
Prima variantă agravată este prevăzută în alin. (2) în trei modalităţi alternative de comitere: fapta
săvârşită de doi sau mai mulţi militari împreună ori având asupra sa o armă militară sau în timpul
misiunilor la care participă în afara teritoriului statului român.
Cea de-a doua variantă agravată este prevăzută în alin. (3) şi constă în dezertarea oricărui militar de la
unitate sau serviciu care a depăşit 24 de ore în timp de război sau pe un teritoriu pe care a fost proclamată
starea de asediu sau de urgenţă.
731
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea are ca obiect juridic special grupul de relaţii sociale care se
referă la respectarea cu stricteţe, de către militarii de toate gradele, a ordinii şi disciplinei militare ca valori
sociale speciale interdependente şi în strânsă legătură cu datoria şi obligaţiile stabilite prin legile şi
regulamentele militare în vigoare. Prin atingerea adusă ordinii şi disciplinei militare, fapta de dezertare
periclitează, în mod implicit, capacitatea de luptă a unităţii din care face parte militarul respectiv.
b) Obiectul material. Dezertarea nu are obiect material, întrucât nu se lezează nicio valoare materială,
fiind vorba de valori imateriale, adică ordinea şi disciplina militară.
a) Subiectul activ. Infracţiunea pe care o analizăm poate fi comisă numai de către un militar, indiferent
de categoria şi arma din care face parte sau gradul pe care îl are.
Pot comite infracţiunea de dezertare având calitatea specială cerută de lege, militarii profesionişti,
militarii în termen, elevii sau studenţii la instituţiile de învăţământ din sistemul de apărare şi securitate
naţională (cu excepţia elevilor liceelor şi colegiilor militare), soldaţii sau gradaţii voluntari, militarii
concentraţi sau mobilizaţi.
Nu s-a considerat subiect activ al infracţiunii de dezertare persoana care nu împlinise vârsta de 20 de ani
la încorporare (care nu s-a făcut la cererea lui), deoarece potrivit Constituţiei*1), încorporarea se poate face
numai după împlinirea acestei vârste. Ca atare, persoana în cauză nu putea îndeplini calitatea de militar*2).
Această interpretare a practicii judiciare este posibilă numai în situaţia serviciului militar obligatoriu, care
subzistă, potrivit legii, numai la declararea mobilizării şi a stării de război sau la instituirea stării de asediu.
În condiţii de voluntariat, fapta poate fi săvârşită de către orice persoană care are calitatea de militar*3).
Prin natura ei, infracţiunea de dezertare nu poate fi comisă decât de o singură persoană (faptă cu subiect
activ unic). În consecinţă, coautoratul nu este posibil la această infracţiune în varianta simplă. Prin voinţa
legiuitorului însă, săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună (chiar şi nemijlocit)
constituie o variantă agravată, iar nu două infracţiuni distincte. Deşi hotărârea de a săvârşi infracţiunea este
luată de fiecare făptuitor in persona propria, colaborarea acestora şi influenţarea reciprocă este de natură să
sporească pericolul faptei săvârşite, conducând la sancţionarea mai gravă a unei astfel de fapte. Pentru
existenţa agravantei este necesară colaborarea efectivă a cel puţin doi militari în conceperea şi săvârşirea
faptei incriminate.
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii, iar instigator sau complice poate fi orice
persoană fizică (militar sau civil).
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea sau serviciul militar a cărui
activitate a fost periclitată prin săvârşirea infracţiunii.
a) Elementul material. Infracţiunea de dezertare se realizează sub aspectul elementului material prin
absenţa nejustificată de la serviciu. Aceasta poate fi săvârşită fie prin acţiune, atunci când militarul
părăseşte sau pleacă de la unitate sau serviciu fără niciun motiv şi fără permisiunea necesară, fie prin
inacţiune, atunci când militarul învoit, delegat, detaşat etc., nu se prezintă la unitate sau serviciu după
expirarea termenului pentru care a fost învoit, delegat, detaşat etc.*4).
În doctrină s-a exprimat şi un punct de vedere contrar, la care nu subscriem, în sensul că fapta se comite
printr-o inacţiune, şi anume prin absenţa nejustificată a militarului de la unitate sau de la serviciu în
perioada prevăzută expres de lege*5).
732
Potrivit textului incriminator, absentarea de la unitate se poate realiza în două variante.
În primul rând, prin părăsirea sau plecarea din unitate sau de la serviciu a oricărui militar în condiţii
ilegale, respectiv fără nicio aprobare din partea factorilor competenţi (comandant, şef etc.) şi rămânerea în
această situaţie mai mult de 3 zile (respectiv 24 de ore în cazul variantei agravate). Acest termen fiind de
drept substanţial, trebuie calculat după regula „zilelor pline”, deci lipsa militarului va constitui elementul
material al faptei numai după îndeplinirea efectivă a celor 24 de ore şi până la împlinirea efectivă a 3 zile
indiferent dacă cea de a treia zi va fi o sărbătoare legală sau o zi obişnuită de lucru*6).
În a doua variantă, fapta se poate comite prin neprezentarea la unitate sau serviciu a militarului în
termenul prevăzut expres de lege, când făptuitorul se găseşte în învoire, detaşare, delegare, concediu etc.
ori când este numit sau transferat la o altă unitate sau un alt serviciu.
Ne aflăm în prezenţa infracţiunii numai atunci când termenul de trei zile (respectiv 24 de ore în timp de
război, sau pe un teritoriu pe care a fost proclamată starea de asediu sau starea de urgenţă) a expirat,
absenţa nemotivată de la unitate sau serviciu durând în timp până la înapoierea sa din proprie iniţiativă sau
până la prinderea sa de către autorităţile abilitate. Activitatea ilicită (infracţională) încetează însă, respectiv
ia sfârşit la expirarea vârstei legale până la care subiectul activ al infracţiunii poate avea calitatea de militar.
Prinderea făptuitorului de către autorităţi va însemna epuizarea (terminarea) activităţii infracţionale,
respectiv a stării de dezertare, neavând nicio relevanţă momentul în care făptuitorul prins este adus şi
predat la unitatea din care face parte.
În acelaşi fel trebuie privită şi prezentarea de bunăvoie a militarului în faţa autorităţilor, moment în care
va înceta starea de dezertare pentru respectivul militar, indiferent de momentul când este predat efectiv la
unitate.
Din analiza textului incriminator rezultă că dezertarea înseamnă o absenţă din unitate sau serviciu
prelungită dincolo de termenul stabilit de lege şi numai dacă făptuitorul a acţionat în mod liber, având
latitudinea de a alege între revenirea la unitate sau rămânerea în postura de dezertor. Aşa, de pildă, dacă un
militar este arestat în perioada în care mai avea posibilitatea să revină de bunăvoie în unitate înainte de
expirarea termenului, el nu va mai răspunde penal pentru comiterea infracţiunii de dezertare, întrucât se
afla la dispoziţia organelor care au dispus arestarea*7).
În literatura juridică s-a afirmat că acordarea de permisii, învoiri sau concedii de către cei care nu au
calitatea de a le aproba sau care şi-au depăşit atribuţiile lor cu privire la aceasta, nu poate constitui pentru
militarii care au beneficiat de ele infracţiunea de dezertare sau, după caz, de absenţă nejustificată, dacă
aceştia au fost de bună-credinţă. Dacă însă acordarea permisiilor etc. s-a datorat unor înţelegeri incorecte
între militari şi şefii lor, suntem în prezenţa faptei de dezertare sau absenţă nejustificată*8).
Fapta este mai gravă atunci când se săvârşeşte de către militarul având asupra sa o armă militară.
Potrivit prevederilor Legii nr. 295/2004*9), armele militare sunt armele destinate uzului militar. Gravitatea
faptei este dată de periculozitatea deosebită pe care o prezintă dezertarea militarului în aceste condiţii,
prinderea sa fiind deosebit de dificilă din cauza posibilităţii folosirii de către acesta a armei din dotare şi
datorită superiorităţii acestui tip de armă în raport cu cele folosite în general de forţele de ordine, atât sub
aspectul caracteristicilor tehnico-tactice, cât şi al puterii de foc.
O altă variantă agravată prevăzută în alin. (2) lit. c) constă în dezertarea săvârşită în timpul misiunilor la
care participă în afara teritoriului statului român. Activitatea forţelor armate care participă la astfel de
misiuni era reglementată prin Legea nr. 121/2011. Fapta este mai gravă, din cauza condiţiilor deosebite în
care se desfăşoară misiunea, indiferent dacă este o misiune de menţinere a păcii sau implicare a forţelor
armate române într-un teatru de război în străinătate (a se vedea misiunile româneşti în Irak, Afganistan sau
Kosovo). Având în vedere că, de regulă, astfel de misiuni se efectuează sub egida ONU sau a Uniunii
Europene ori NATO, o astfel de faptă aduce atingere atât capacităţii de luptă, cât şi prestigiului forţelor
armate române în străinătate.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) conţine două elemente de circumstanţiere, şi anume: fapta să fie
comisă în timp de război sau pe un teritoriu pe care a fost proclamată starea de asediu sau starea de
urgenţă*10), iar absenţa militarului să fi depăşit 24 ore. Atunci când absentarea de la unitate a avut loc în
733
timp de pace, dar a continuat după consumare şi în timp de război, fapta va fi încadrată în varianta
agravată.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de dezertare, urmarea imediată constă în starea de pericol pe
care o produce absenţa nejustificată şi prelungită a militarului de la unitate sau serviciu.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate nu are nevoie să fie în mod special dovedită,
urmarea imediată fiind inerentă săvârşirii faptei.
Infracţiunea de dezertare se comite cu intenţie directă sau indirectă*11).
Scopul sau motivul cu care se comite infracţiunea de dezertare nu prezintă relevanţă juridică, totuşi de
acestea se ţine seamă la individualizarea pedepselor.
În practică s-a hotărât că există dezertare, deşi inculpatul nu s-a prezentat la unitate din data de 31 mai
1997 până la data de 2 iunie 1997 pentru a se interesa de starea sănătăţii victimei pe care o accidentase cu
autoturismul şi crezând că aceasta se află într-o stare critică*12). De asemenea, dacă inculpatul nu poate
aduce în apărarea sa nicio probă în sensul că a comunicat sau i-a fost imposibil să comunice şefilor săi că
are probleme care necesită prezenţa sa alături de familie, se va reţine în sarcina sa infracţiunea de dezertare,
orice alte susţineri ale sale apărând ca justificări de complezenţă, nereale*13).
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea de dezertare nu sunt incriminate de către legiuitor.
Atunci când absenţa nejustificată a militarului din unitate sau serviciu nu a depăşit 3 zile, fapta nu va
constitui infracţiune, ci eventual o abatere disciplinară.
Infracţiunea de dezertare se consumă în momentul împlinirii termenului de 3 zile şi are caracterul de
infracţiune continuă, astfel că starea de dezertare se menţine până în momentul în care militarul dezertor se
înapoiază de bunăvoie la unitate, se predă autorităţilor în drept ori este adus de forţa publică la unitate*14).
În timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, infracţiunea de dezertare se consumă în
momentul împlinirii termenului de 24 de ore, până în acest moment fapta constituind infracţiunea de
absenţă nejustificată (bineînţeles, dacă absenţa a durat mai mult de 4 ore).
Infracţiunea de dezertare se consideră epuizată când absenţa care constituie elementul material al faptei
ia sfârşit, fie prin predarea făptuitorului, fie prin prinderea şi aducerea lui la unitate, fie prin îndeplinirea
duratei stagiului militar*15). Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 446/2006, limita maximă de vârstă până
la care cetăţenii români, bărbaţi, pot fi chemaţi pentru îndeplinirea serviciului militar în calitate de militar
în termen este de 35 de ani. Potrivit art. 41 din aceeaşi lege, soldaţii şi gradaţii în rezervă se ţin în evidenţă
până la împlinirea vârstei de 45 de ani. Pentru militarii profesionişti, limita maximă de vârstă până la care
există această obligaţie este vârsta pensionării. Pentru îndeplinirea serviciului militar ca soldaţi şi gradaţi
voluntari pot fi recrutaţi şi angajaţi cetăţenii cu vârste cuprinse între 18 ani şi 45 de ani, care îndeplinesc
normele şi criteriile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale [art. 2 alin. (2) din Legea nr.
384/2006].
În practica judiciară s-a decis că în situaţia absenţei nejustificate din unitate a inculpatului – militar
concentrat – care a fost curmată abia după 1 an şi 3 luni de la părăsirea unităţii, fără ca între timp el să-şi fi
pierdut calitatea de militar în condiţiile prevăzute de lege, urmează a se conchide că în toată această
perioadă inculpatul s-a aflat în poziţia de dezertor, indiferent de durata de timp pentru care putea fi
concentrat*16).
Momentul epuizării prezintă importanţă pentru aplicarea legii penale în timp, inclusiv impactul actelor
de clemenţă (amnistie, graţiere, prescripţie).
În unele situaţii, infracţiunea de dezertare se realizează în concurs cu alte infracţiuni. Aşa, de exemplu,
dacă militarul a părăsit fără aprobare unitatea în timp ce se afla în gardă ori de pază, acesta va răspunde atât
734
pentru infracţiunea de dezertare, cât şi pentru cea de încălcare a consemnului (art. 415 C. pen.)*17). În
practica judiciară s-a decis că există concurs de infracţiuni şi în cazul în care militarul în termen, aflat în
executarea unei pedepse privative de libertate într-o închisoare militară, părăseşte fără drept acea unitate
peste limitele stabilite în art. 414 C. pen. El va fi tras la răspundere penală atât pentru infracţiunea de
evadare, cât şi pentru cea de dezertare*18). Ne exprimăm opinia că, odată înlăturată posibilitatea executării
pedepsei într-o închisoare militară, concursul de infracţiuni nu mai este posibil în acest din urmă caz,
reţinându-se numai infracţiunea de evadare.
Există opinii diferite şi în legătură cu situaţia acelor militari care absentează de mai multe ori din unitate,
dar de fiecare dată în condiţiile cerute de dispoziţiile art. 414 C. pen. În doctrină s-a motivat că în asemenea
situaţii nu poate exista decât o pluralitate de dezertări, şi nu o infracţiune unică continuată de dezertare,
deoarece fapta de dezertare presupune, de regulă, o nouă rezoluţie infracţională determinată de împrejurări
şi situaţii noi*19). În practica judiciară s-a decis însă că acţiunile repetate de dezertare realizate la intervale
scurte de timp constituie o singură infracţiune (continuată), întrucât ar avea la bază aceeaşi rezoluţie
infracţională*20). Ne exprimăm rezerva faţă de ultima opinie, deoarece perioada de trei zile impusă de text
este o durată suficientă pentru a curma unicitatea rezoluţiei infracţionale, fiind nevoie de o rezoluţie
distinctă pentru realizarea unui nou act de dezertare.
B. Sancţionare
Infracţiunea de dezertare în varianta simplă [art. 414 alin. (1) C. pen.] se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
Variantele agravate prevăzute în alin. (2) şi (3) se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani. În afară de
pedeapsa principală se poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi de la
unu la 5 ani. Pedeapsa complementară a degradării militare se poate aplica dacă pedeapsa aplicată este
închisoare de cel puţin 5 ani [art. 69 alin. (3) C. pen.]. Acţiunea penală în cazul infracţiunii de dezertare se
pune în mişcare la sesizarea comandantului.
*1) Potrivit art. 55 alin. (3) din Constituţie, cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la
vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.
*3) Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Instrucţiunile pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 384/2006
privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari, publicată în M. Of. nr. 621 din 26 august 2008, „tinerii,
bărbaţi şi femei, pot deveni soldaţi sau gradaţi voluntari, dacă au vârsta între 18 ani împliniţi şi cel mult 26
de ani împliniţi în anul începerii programului de instruire”.
*4) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 610; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 491.
*5) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 770; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 713.
*7) D. Cojocaru, Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
*8) D. Cojocaru, op. cit., p. 50.
*9) Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor de foc şi a muniţiilor, publicată în M. Of. nr. 583 din 30
iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
*10) Pentru explicaţii privind înţelesul acestor noţiuni, a se vedea supra, art. 413, Absenţa nejustificată.
*11) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 492; D. Cojocaru, op. cit., p. 46; C. Popescu,
Caracterele generale ale infracţiunilor contra capacităţii de apărare a României, în RRD nr. 7/1973, p.
63.
*12) Trib. Milit. Cluj, Sent. pen. nr. 104/1998 (nepublicată).
*13) Trib. Milit. Teritorial, Dec. nr. 76/2003 (nepublicată).
*14) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 779; D. Cojocaru, Contribuţii la studiul unor probleme de
justiţie militară, Ed. Militară, Bucureşti, p. 150–151.
735
*15) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2136/2003 (nepublicată).
*16) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 42/1981.
*18) Trib. Milit. Bucureşti, Sent. nr. 765/1971; Trib. Milit. Teritorial Bucureşti, Dec. nr. 171/1972
(nepublicată).
*20) Trib. Milit. Cluj, Sent. nr. 112/1966; Trib. reg. Milit. Bucureşti, Dec. nr. 387/1966.
ART. 415
Încălcarea consemnului
Infracţiunea este prevăzută în art. 415 C. pen. într-o variantă tip, o variantă agravată şi o variantă
agravată comună celor două variante anterioare.
Varianta tip, potrivit alin. (1), constă în încălcarea regulilor serviciului de pază, intervenţie, însoţire sau
de securitate.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), încălcarea consemnului de către santinela aflată în post la
depozitele de armament, muniţii sau alte materiale explozive ori în alte posturi de un deosebit interes
militar sau de stat.
Constituie variantă agravată comună, potrivit alin. (3), faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite
în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de încălcare a consemnului are ca obiect juridic special relaţiile
sociale referitoare la ordinea şi disciplina militară, relaţii care presupun îndeplinirea întocmai şi la timp de
către militari a îndatoririlor de serviciu, a ordinelor cu privire la respectarea de către militari a regulilor
desfăşurării serviciului de pază, de intervenţie, de însoţire sau securitate.
Serviciul de pază se organizează şi se execută pentru asigurarea securităţii obiectivului militar, a
informaţiilor clasificate, bunurilor şi valorilor materiale deţinute cu orice titlu existente în interiorul
acestuia. Serviciul de pază este efectuat de către personalul dispeceratului sistemului tehnic de securitate
şi/sau subunitatea de pază. Sistemele tehnice de securitate fac parte integrantă din sistemul de pază al
obiectivului şi trebuie să asigure prevenirea, avertizarea, semnalizarea acustică şi sau vizuală a încălcării
unor restricţii în zonele unde există unităţi militare, protecţia zonelor şi descurajarea accesului neautorizat,
supravegherea perimetrală generală, controlul accesului şi al circulaţiei persoanelor, inclusiv în zonele cu
regim special, accesul selectiv al persoanelor pe obiective, detecţia şi alertarea pătrunderii în obiectiv,
întârzierea/împiedicarea avansării agresorului, detecţia, alertarea şi controlul incendiilor, mobilizarea
forţelor de intervenţie. Sistemele tehnice de securitate au în compunere subsistemul de prevenire, alertare,
semnalizare, de protecţie, de detecţie perimetrală, de control acces, de detectare/alertă efracţie, de detecţie
şi alertare materiale periculoase, de detecţie şi alertare control incendiu, comunicaţii şi informatică,
supraveghere cu camere de televiziune cu circuit închis.
Dispeceratul tehnic de securitate este elementul integrator al tuturor subsistemelor şi realizează funcţia
de comandă, control, comunicaţii, calculatoare şi informaţii pentru toate elementele sistemului tehnic de
securitate. Personalul dispeceratului tehnic de securitate este compus, de regulă, din şef dispecerat, şef de
tură, operatori pentru staţiile de lucru şi pentru pupitrul de control camere de televiziune cu circuit închis,
echipă tehnică.
736
Serviciul de intervenţie se organizează pentru obiectivul propriu sau, potrivit dispoziţiilor eşalonului
superior, şi pentru alte obiective militare cu scopul de a întări serviciul de pază, de a interveni în timp scurt
pentru blocarea, capturarea sau respingerea forţelor/elementelor care pun în pericol securitatea obiectivului
militar, precum şi pentru limitarea sau înlăturarea efectelor dezastrelor, incendiilor şi altor situaţii critice. În
funcţie de ameninţările şi pericolele ce pot avea consecinţe asupra securităţii obiectivelor militare,
intervenţia se execută cu militarii din compunerea patrulelor, atunci când paza se execută în ture sau cu
militarii din schimbul în repaus, atunci când paza este organizată pe schimburi şi se execută pe durata a cel
puţin 24 de ore, cu structuri constituite din efective destinate acestui serviciu, acolo unde acestea sunt
asigurate, sau din efective proprii organizate pe echipe, pregătite şi antrenate în acest scop ori cu efective
aparţinând societăţilor specializate de pază şi protecţie, numai pentru obiectivele militare unde paza se
asigură cu aceste societăţi.
Serviciul de însoţire (escortă) presupune exercitarea atribuţiilor personalului aflat în dispozitiv pentru
însoţirea în locul desemnat de şeful dispozitivului a anumitor persoane (spre exemplu, jandarmii aflaţi în
dispozitiv la o manifestaţie publică, în momentul reţinerii unei persoane). Însoţitorul are ca atribuţii să
cunoască numărul şi activitatea persoanelor însoţite, să-i păzească şi să păstreze legătura din vedere cu
ceilalţi însoţitori, să interzică altor persoane să se apropie de cei escortaţi. Însoţitorului îi este interzis să
părăsească locul din dispozitivul de supraveghere, să comunice cu alte persoane care i-ar distrage atenţia,
să întrerupă supravegherea persoanelor pe care le însoţeşte.
b) Obiect material. În principiu, această infracţiune nu are obiect material.
a) Subiectul activ. Subiect activ poate fi numai un militar care are şi calitatea specială de a face parte
din serviciul de pază, de intervenţie, de însoţire sau de securitate. Aşadar, se cere ca militarul să facă parte
din personalul unuia dintre serviciile arătate.
Se trage concluzia că nu orice dispoziţie sau obligaţie cu caracter general ce revine militarilor poate fi
calificată drept consemn în sensul legii penale şi nu orice abatere de la ordinele, obligaţiile sau îndatoririle
generale ori speciale poate întruni elementele constitutive ale încălcării consemnului.
În varianta agravată prevăzută în alin. (2) subiectul activ trebuie să fie santinela aflată în post la
depozitele de armament, muniţii sau alte materiale explozive ori în alte posturi de un deosebit interes
militar sau de stat (spre exemplu, paza arhivei sau a bibliotecii cu documente secrete). Agravarea este pe
deplin justificată faţă de importanţa obiectivelor ce fac obiectul consemnului şi de urmările posibile ale
încălcării îndatoririlor de către militari.
În literatura juridică*1) se arată că fapta santinelei care a permis intrarea în raza postului a unor persoane
străine constituie infracţiunea de încălcare a consemnului. În acelaşi timp însă, fapta unui militar care
îndeplineşte serviciul de zi pe bucătărie de a părăsi pentru o singură oră unitatea, cu scopul de a consuma
băuturi alcoolice în afară şi de a se întoarce în stare de ebrietate nu constituie infracţiunea de încălcare a
consemnului. Prin săvârşirea acestor fapte nu s-a încălcat un consemn în sensul legii penale, ci o prevedere
a regulamentelor militare.
Tot astfel, nu subzistă infracţiunea de încălcare a consemnului atunci când un militar pătrunde în
poligonul de trageri şi perforează ţinte pentru ca unii colegi să obţină calificative bune la tragere. Faptul de
a pătrunde în poligonul unde se executau tragerile fără aprobare şi de a perfora ţintele pentru a induce în
eroare pe cel însărcinat cu notarea rezultatelor acestor trageri nu pot fi considerate o încălcare a
consemnului în sensul textului care încriminează şi sancţionează această infracţiune.
De regulă, orice consemn dat militarilor echivalează cu un ordin, în schimb nu orice ordin poate fi
asimilat consemnului şi, ca atare, nu orice abatere de la executarea unor astfel de ordine poate constitui
infracţiunea de încălcare a consemnului. În acest sens, s-a pronunţat şi practica judiciară*2) care a
considerat că fapta unui fruntaş de a fi permis consumarea de băuturi alcoolice de către militarii pe care
avea ordin să-i conducă la un muzeu, ca şi fapta aceluiaşi militar de a fi părăsit fără aprobare unitatea,
împreună cu alţi militari ce nu îi erau subordonaţi, constituie abateri disciplinare ce au fost comise fără să fi
737
avut vreo funcţie sau misiune în legătură cu serviciul de pază, de intervenţie, de însoţire sau de securitate şi
fără ca el să fi primit în acest sens vreun consemn cu caracter general sau special.
Coautoratul la această infracţiune nu este posibil, întrucât fapta este o infracţiune cu subiect activ unic,
fiind vorba deci de o obligaţie cu caracter personal. Este de subliniat că nu are relevanţă faptul că misiunea
a fost încredinţată concomitent mai multor militari, astfel că fiecare va răspunde ca autor al infracţiunii de
încălcare a consemnului, chiar dacă, în timpul misiunii, s-au abătut în comun de la îndatoririle prevăzute în
consemn.
Participaţia este posibilă atât sub forma instigării, cât şi a complicităţii.
b) Subiect pasiv. În cazul încălcării consemnului, subiect pasiv este unitatea din care face parte militarul
care a încălcat consemnul.
a) Elementul material. Infracţiunea de încălcare a consemnului se realizează sub aspectul elementului
material în cazul prevăzut de art. 415 alin. (1) C. pen. prin încălcarea de către subiectul activ (militar cu
calitate specială) a regulilor stabilite pentru buna îndeplinire a însărcinărilor primite în cadrul serviciului de
pază, de intervenţie, de însoţire sau de securitate.
Potrivit textului incriminator, în cazul infracţiunii pe care o analizăm, elementul material se poate
manifesta fie printr-o acţiune – comportare comisivă (de exemplu, militarul îşi părăseşte postul de santinelă
etc.), fie printr-o inacţiune – comportare omisivă (de exemplu, militarul nu ia măsurile necesare şi, în acest
fel, permite unor persoane să intre în contact, în dispreţul dispoziţiilor legale, cu persoane reţinute, în drum
spre arestul poliţiei).
Santinela este militarul din pază, pe timpul cât îşi desfăşoară serviciul în postul încredinţat Prin consemn
se înţelege totalitatea îndatoririlor generale sau speciale prevăzute în regulamente şi care revin militarilor
cu ocazia executării unor misiuni, a serviciului de pază, patrulare şi însoţire (escortă), intervenţie sau
securitate, precum şi orice dispoziţie scrisă sau verbală transmisă în îndeplinirea acestor misiuni. Prin
urmare, militarii aflaţi în serviciul de pază, de intervenţie, de însoţire sau de securitate sunt consideraţi în
misiune şi au datoria, cât timp se găsesc în executarea acesteia, să îndeplinească cu stricteţe îndatoririle cu
caracter general şi permanent stabilite în regulamentele militare, precum şi îndatoririle speciale stabilite
prin ordinele primite de la şefi şi superiori*3).
Executarea serviciului de pază nu se reduce numai la îndeplinirea îndatoririlor ce revin santinelei, aşa
încât „consemnul” celorlalte persoane care asigură executarea serviciului este prevăzut atât în textele
corespunzătoare ale regulamentului, cât şi în dispoziţiile speciale date de comandanţi.
În practica judiciară s-a reţinut că fapta inculpatului, aflat în serviciul de santinelă, care, pe întuneric,
sesizând că de postul său se apropie un alt militar, a dezasigurat mitraliera cu care era înarmat, a introdus
cartuş pe ţeavă şi, fără a-l soma, a tras în acel militar de la aproximativ 2 m, împuşcându-l mortal în cap,
constituie infracţiunea de omor şi încălcarea consemnului, aflate în concurs*4). S-a reţinut, de asemenea,
că fapta inculpatului care, aflat în postul de santinelă la PCTF Vama Veche, a primit o sumă de bani de la o
persoană pentru a-i permite să intre în ţară pe la postul său, fără controlul vamal al bunurilor achiziţionate
în străinătate, constituie infracţiunea de luare de mită şi încălcarea consemnului, aflate în concurs*5).
Constituie infracţiunea de încălcare a consemnului inclusiv lipsa subiectului activ de la misiunea ce i se
ordonă. Astfel, fiind planificat să execute serviciul de pază şi supraveghere a unui deţinut, inculpatul care
nu s-a prezentat la misiunea ordonată săvârşeşte infracţiunea de încălcare a consemnului*6).
Deoarece legiuitorul a înţeles să includă în sfera prevederilor art. 415 alin. (1) C. pen. faptele săvârşite
de militari în serviciile de pază, de intervenţie, de însoţire sau de securitate, indiferent de calitatea pe care o
au aceştia în compunerea serviciului, părăsirea postului de către şeful postului ori părăsirea patrulei nu
constituie părăsirea comenzii, ci o încălcare a regulilor serviciului de pază, de intervenţie, de însoţire sau de
securitate, care se încadrează în dispoziţiile alin. (1) al art. 415 C. pen. Aşa fiind, dispoziţiile art. 416 C.
738
pen. urmează a se aplica în cazul părăsirii comenzii de către alţi militari, în afara celor cu atribuţii de
comandă în legătură cu serviciul de pază, de intervenţie, de însoţire sau de securitate*7).
O variantă agravată a infracţiunii este reglementată în art. 415 alin. (3) C. pen., determinată de
împrejurarea că infracţiunea se comite în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de
urgenţă*8).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru buna desfăşurare a
activităţii unei unităţi militare.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de încălcare a consemnului legătura de cauzalitate
rezultă implicit din materialitatea faptei.
Infracţiunea de încălcare a consemnului se săvârşeşte cu vinovăţie sub forma intenţiei, care poate fi
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt pedepsite în cazul acestei infracţiuni.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care militarul, prin comportarea sa comisivă sau
omisivă, încalcă consemnul general sau special.
În cazul când subiectul activ încalcă obligaţiuni multiple derivând din consemnul general sau particular,
răspunderea sa va fi pentru o singură infracţiune.
În situaţiile de prelungire în timp infracţiunea se epuizează în momentul în care acţiunea sau inacţiunea a
încetat.
B. Sancţionare
Infracţiunea de încălcare a consemnului în varianta tip este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani
sau amendă.
Pentru varianta din alin. (2) pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă fapta este săvârşită în
timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Acţiunea penală în cazul acestei infracţiuni se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.

*2) Trib. Suprem, col. milit., Dec. nr. 21/1962 şi nr. 67/1965 (nepublicate).
*3) V. Dobrinoiu, V. Lazăr, Infracţiunile contra capacităţii de apărare a României, Ed. Militară,
*4) CSJ, Secţiile Unite, Dec. nr. 1/1996 (nepublicată). În acelaşi sens, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr.
232/2003, pe www.scj.ro.
*5) CSJ, s. milit., Dec. nr. 44/1997 (nepublicată).
*6) Trib. Milit. Terit., Sent. nr. 158/2001 (nepublicată).
*7) Trib. Milit. Terit. Bucureşti, Dec. pen. nr. 301/1971
*8) Pentru explicaţii privind înţelesul acestor noţiuni, a se vedea supra, art. 413 C. pen., Absenţa
nejustificată.
ART. 416
Părăsirea postului sau comenzii

739
Varianta tip, potrivit alin. (1), constă în părăsirea de către militar a postului, a serviciului sau a oricărui
alt loc în care acesta trebuia să se afle.
Varianta agravată, potrivit alin. (2), presupune părăsirea comenzii sau a serviciului de permanenţă de
către orice militar.
Constituie variantă agravată comună, potrivit alin. (3), faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite
în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de părăsire a postului sau a comenzii are ca obiect juridic
special relaţiile sociale referitoare la ordinea şi disciplina militară, relaţii care presupun îndeplinirea
întocmai şi la timp de către militari a îndatoririlor de serviciu şi care implică prezenţa acestora la posturile
unde au fost desemnaţi.
b) Obiect material. În principiu, această infracţiune nu are obiect material.
a) Subiectul activ. Subiect activ poate fi numai un militar care are şi calitatea specială de a se afla într-
un anumit post sau serviciu ori acela căruia i s-a încredinţat o comandă sau care se află în serviciul de
permanenţă.
Participaţia la infracţiunea de care ne ocupăm este posibilă numai sub forma instigării sau a
complicităţii, nu şi sub forma coautoratului, întrucât fapta este o infracţiune cu subiect activ unic, fiind
vorba deci de o obligaţie cu caracter personal.
b) Subiect pasiv. În cazul părăsirii postului sau a comenzii, subiect pasiv este unitatea din care face
parte militarul care a părăsit postul.
a) Elementul material. În conformitate cu prevederile art. 416 alin. (1) C. pen., elementul material în
cazul acestei variante se realizează printr-o acţiune de părăsire a postului, serviciului sau a oricărui alt loc
în care acesta trebuie să se afle. Prin post se înţelege locul unde un militar sau o unitate ori subunitate
constituită este orânduită pentru îndeplinirea unei însărcinări determinate. Serviciul reprezintă totalitatea
îndatoririlor pe care un militar sau o unitate ori subunitate constituită trebuie să le îndeplinească. Dacă
serviciul desfăşurat se încadrează în vreuna dintre formele prevăzute în art. 415 C. pen., se va reţine
infracţiunea de încălcare a consemnului.
De exemplu, săvârşeşte această infracţiune militarul care, având sub comandă o grupă sau un pluton de
militari, după executarea unei misiuni, şi-a întrerupt deplasarea spre unitate, părăsind subunitatea, grupa
sau plutonul şi a mers la domiciliu să-şi viziteze familia şi prietenii; militarul era obligat, conform
dispoziţiilor legale, să urmeze cu stricteţe itinerarul stabilit şi nu avea permisiunea să se abată de la
consemnul primit, şi anume acela de a nu pune în pericol subunitatea pe care o comanda*1). Fapta
neconstituind o încălcare a regulilor serviciului de pază, de intervenţie, de însoţire sau de securitate,
încadrarea juridică a faptei va fi la infracţiunea de părăsire a postului sau a comenzii, iar nu la infracţiunea
de încălcare a consemnului.
740
În afară de varianta simplă reglementată în alin. (1) al art. 416 C. pen., infracţiunea de călcare de
consemn are în alin. (2) şi o variantă agravată care constă în părăsirea comenzii sau a serviciului de
permanenţă. Comanda presupune conducerea unei trupe de orice forţă (spre exemplu, grupă, pluton,
companie, batalion etc.).
Serviciul de permanenţă se organizează şi se execută pentru respectarea regulilor de disciplină militară,
asigurarea continuităţii conducerii, desfăşurarea activităţilor şi menţinerea capacităţii de acţiune a
structurilor din obiectivul militar în orice situaţie, pe timp de zi sau de noapte.
Serviciul de permanenţă este constituit pe tip/tipuri de serviciu/servicii, în principiu, în funcţie de
specificul obiectivului, la unitate sau subunitate. La unitate, personalul serviciului de permanenţă este
constituit, de regulă, din ofiţer de serviciu, ajutor al ofiţerului de serviciu, subofiţer de serviciu pe punctul
de control/la biroul de relaţii cu publicul, subofiţer de serviciu pe parcul cu tehnică militară, planton pe
parcul cu tehnică militară, conducător al autovehiculului de serviciu, sanitar de serviciu, pompier de
serviciu, electrician de serviciu, instalator de serviciu, subunitate de lucru şi, după caz, gornist de serviciu.
La subunitate există, de regulă, un gradat de serviciu şi, când este cazul, un planton. Personalul destinat
serviciului de permanenţă, pe timpul efectuării serviciului, se află în unitate, în locurile stabilite de
comandant. Sanitarul de serviciu, electricianul de serviciu, instalatorul de serviciu şi personalul subunităţii
de lucru, în afara orelor de program, cu aprobarea comandantului unităţii, se pot afla la domiciliu, fiind în
măsură să se prezinte la unitate, la nevoie. În consecinţă, chiar dacă nu se află în unitate, aceste persoane
sunt în serviciul de permanenţă şi au obligaţia să se prezinte de urgenţă la solicitarea ofiţerului de serviciu,
încălcarea acestei obligaţii realizând elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a postului sau a
comenzii în varianta părăsirii serviciului de permanenţă.
Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii la ce interval de timp după ce i s-a încredinţat comanda sau
postul a avut loc acţiunea de părăsire şi nici perioada de timp cât a durat aceasta.
Cele două variante prezintă o variantă agravată comună, respectiv când faptele prevăzute în alin. (1) şi
(2) sunt săvârşite pe timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă*2).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru buna desfăşurare a
activităţii unei unităţi militare.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de părăsire a postului sau a comenzii legătura de
cauzalitate rezultă implicit din materialitatea faptei.
Infracţiunea de părăsire a postului sau a comenzii se săvârşeşte cu vinovăţie sub forma intenţiei, care
poate fi directă sau indirectă*3).
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt pedepsite în cazul acestei infracţiuni.
Consumarea infracţiunii are loc în cazul variantei tip, în momentul în care militarul, prin comportarea
sa părăseşte comanda, serviciul sau postul ce-l avea.
În situaţiile de prelungire în timp infracţiunea se epuizează în momentul în care acţiunea sau inacţiunea
au încetat.
B. Sancţionare
Infracţiunea de părăsire a postului sau a comenzii comisă în varianta reglementată în alin. (1) este
pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la un an.
Pentru varianta din alin. (2) pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
741
Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) sunt săvârşite pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă fapta este săvârşită în timp de război, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani. Acţiunea penală în cazul acestei infracţiuni se pune în mişcare numai la
sesizarea comandantului.
*1) Gh. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 286; D. Cojocaru, Probleme de practică judiciară a instanţelor
militare, în RRD nr. 7/1971, p. 98.
nejustificată.
ART. 417
Insubordonarea
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle
de serviciu.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi constă în săvârşirea faptei prevăzute în alin. (1) în timp de
război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de insubordonare are un obiect juridic propriu care constă în
relaţiile sociale cu privire la executarea întocmai şi la timp a ordinelor date de comandanţi şi superiori în
armată sau alte ordine prevăzute de diverse dispoziţii legale. Potrivit Regulamentului disciplinei
militare*1), prin ordin se înţelege dispoziţia obligatorie, scrisă sau verbală, dată de o autoritate militară
pentru a fi executată întocmai.
Atunci când nu se execută ordinele întocmai şi la timp, se aduce atingere ordinii şi disciplinei militare,
valori sociale ocrotite de legea penală.
b) Obiectul material. Fapta de insubordonare nu are obiect material, deoarece activitatea făptuitorului
este îndreptată împotriva unei valori imateriale (ordinea şi disciplina militară).
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de insubordonare, subiect activ poate fi orice militar, fiind vorba
deci de un subiect activ calificat. Acesta trebuie să se afle în relaţie de subordonare faţă de autoritatea
militară care a emis ordinul. Subordonarea reprezintă raportul ierarhic între comandant şi subordonaţii săi,
în temeiul căruia comandantul ordonă, îndrumă şi controlează activitatea subordonaţilor, iar aceştia au
obligaţia de a executa ceea ce li se cere. Prin comandant se înţelege persoana care conduce o unitate, o
subunitate, un compartiment funcţional sau un grup de militari; prin comandant se înţelege şi şef sau
conducător, după caz.
După gradele pe care le au, militarii sunt, unii faţă de alţii, superiori, egali sau inferiori în grad. Ierarhia
gradelor militare este stabilită prin statutul cadrelor militare şi prin statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari.
Gradele cadrelor militare în ordinea lor ierarhică în Ministerul Apărării Naţionale sunt:
A. Maiştri militari şi subofiţeri:
a) maistru militar clasa a V-a, respectiv sergent;
742
b) maistru militar clasa a IV-a, respectiv sergent-major;
c) maistru militar clasa a III-a, respectiv plutonier;
d) maistru militar clasa a II-a, respectiv plutonier-major;
e) maistru militar clasa I, respectiv plutonier adjutant;
f) maistru militar principal, respectiv plutonier adjutant principal;
B. Ofiţeri:
a) ofiţeri cu grade inferioare:
– sublocotenent, respectiv aspirant, pentru cei din arma marină;
– locotenent;
– căpitan;
b) ofiţeri cu grade superioare:
– maior, respectiv locotenent-comandor, pentru cei din arma aviaţie şi arma marină;
– locotenent-colonel, respectiv căpitan-comandor, pentru cei din arma aviaţie şi arma marină;
– colonel, respectiv comandor, pentru cei din arma aviaţie şi arma marină;
c) generali şi amirali:
– general de brigadă – cu o stea, respectiv general de flotilă aeriană – cu o stea, pentru cei din arma
aviaţie şi contraamiral de flotilă – cu o stea, pentru cei din arma marină;
– general-maior – cu două stele, respectiv contra-amiral – cu două stele, pentru cei din arma marină;
– general-locotenent – cu trei stele, respectiv vice-amiral – cu trei stele, pentru cei din arma marină;
– general – cu patru stele, respectiv amiral – cu patru stele, pentru cei din arma marină.
În afara acestor grade, pentru merite militare excepţionale, în timp de război, Preşedintele României
poate acorda generalilor de armată gradul de mareşal, care este cel mai înalt grad militar*2). Gradele
militare ale soldaţilor şi gradaţilor voluntari, în ordinea lor ierarhică, sunt: soldat, fruntaş, caporal clasa a
III-a, clasa a II-a, clasa I*3).
După funcţia ocupată, militarii se împart în şefi şi subordonaţi. Pe linie de comandă cele mai uzitate
funcţii, în ordinea lor ierarhică, sunt comandant de pluton, comandant de companie, comandant de batalion,
comandant de batalion corp aparte, comandant de regiment, comandant de brigadă, comandant de divizie,
şef de stat major de categorie de forţe ale armatei/comandant de comandament de armă, şef direcţie,
secretarul general al Ministerului Apărării Naţionale, şeful Corpului de control şi inspecţie, şeful Statului
Major General, secretar de stat, ministrul apărării naţionale. Într-o unitate militară pot exista şi module
(compartiment, birou, secţie şi/sau serviciu) care îndeplinesc diverse atribuţii în subordinea comandantului
unităţii (resurse umane, logistic, comunicaţii şi informatică etc.).
Comandanţii sunt cei cărora li se subordonează, chiar şi temporar, militarii şi/sau civilii pe linie de
serviciu; comandantul cu funcţia imediat superioară unui subordonat se numeşte comandant nemijlocit.
Comandanţii structurilor militare cu funcţii ierarhice superioare comandantului nemijlocit al unui
subordonat sunt pentru acesta comandanţi direcţi. Pe linie de subordonare, ordinele se dau, de regulă, prin
comandantul nemijlocit; şeful de modul poate da ordine numai pe linia atribuţiilor sale. Militarii pot fi faţă
de personalul civil în relaţie de şef, de subordonat sau pe funcţii similare, conform statutului de organizare.
În cazul executării unei activităţi de serviciu, în comun, de către militari şi personal civil, care pe linie de
serviciu nu sunt subordonaţi unii faţă de alţii, cel mai mare în funcţie este considerat şef. La funcţii egale,
militarul conduce activitatea.
Când mai mulţi militari îndeplinesc o activitate/misiune în comun, iar situaţia lor de subordonare nu a
fost stabilită, comandant este cel mai mare în grad, iar la grade egale comandant este cel mai mare în
funcţie.
Fapta nu se poate săvârşi în forma coautoratului, deoarece obligaţia executării ordinului are caracter
personal. În literatura juridică se susţine însă că dacă ordinul priveşte mai mulţi militari, iar aceştia refuză
împreună executarea lui, făptuitorii vor răspunde pentru infracţiunea de insubordonare în calitate de
coautori*4). Nu împărtăşim acest din urmă punct de vedere.
743
Participaţia penală în cazul acestei infracţiuni este posibilă atât sub forma instigării, cât şi a complicităţii,
şi, în aceste situaţii, calitatea de instigatori sau complici o pot avea atât militarii, cât şi civilii.
b) Subiectul pasiv. Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare, subiectul
pasiv este unitatea militară, a cărei activitate este perturbată de comportarea militarilor care săvârşesc
asemenea fapte.
a) Elementul material. Infracţiunea de insubordonare se realizează, sub aspectul elementului material,
prin refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu. Acest refuz poate avea loc în mod
expres, fie prin exprimarea făptuitorului prin viu grai sau chiar în scris că nu execută ordinul primit, fie în
mod tacit când, fără să se exprime într-un anumit mod, nu execută ordinul.
În literatura juridică există opinii diferite în legătură cu faptul dacă infracţiunea este comisă numai prin
inacţiune*5) sau atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune. Potrivit celei de-a doua opinii, se susţine că
insubordonarea este o infracţiune comisivă, deoarece subiectul face ceva, deşi legea îi interzice
(comisiunea putându-se realiza atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune). Ne raliem acestei opinii, întrucât
realitatea arată că poate exista atât un refuz făţiş manifestat printr-o opunere deschisă contra ordinului
primit (o manifestare activă, directă şi fără echivoc a nesupunerii), cât şi printr-o comportare pasivă,
negativă faţă de ordin (subordonatul nu execută nimic sau execută altceva decât i se ordonase)*6).
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca ordinul să aibă conţinut şi formă legală, să provină de la
comandantul sau superiorul competent şi învestit prin lege cu dreptul de a da ordine. Prin urmare, cel care
dă un ordin trebuie să verifice cu toată răspunderea şi seriozitatea legalitatea acestuia.
Prin prisma celor arătate, se trage concluzia că un ordin vădit ilegal nu este considerat ordin, iar
neexecutarea acestuia nu atrage răspunderea penală.
Cu privire la ilegalitatea sau legalitatea ordinului, precizăm că se consideră ordin cu privire la
îndatoririle de serviciu orice ordin dat în scopul de a aduce la îndeplinire vreuna dintre dispoziţiile
prevăzute în legile şi regulamentele militare sau în diverse instrucţiuni relative la executarea unor dispoziţii
de lege sau de regulament militar. Aşa, de exemplu, ordinul dat ca un militar să încheie o căsătorie ori să
divorţeze nu poate fi considerat un ordin legal şi în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
Neexecutarea unor astfel de ordine nu va putea constitui niciodată infracţiunea de insubordonare, pentru că
în acest caz, dispoziţia şefului, superiorului nu se referă sub nicio formă la serviciul militar. Poate fi ilegal
însă şi un ordin care se referă la atribuţiile de serviciu (spre exemplu, ordinul primit de un jandarm din
echipa de intervenţie pentru reţinerea unei persoane care nu încălcase în niciun fel legea în timpul unei
manifestaţii).
În activitatea practică se pot ivi situaţii când fapta se comite ca urmare a unei constrângeri fizice, cauză
de neimputabilitate. Spre exemplu, militarul care este împiedicat să-şi îndeplinească misiunea ordonată din
cauza unei calamităţi naturale (cum ar fi o inundaţie, o înzăpezire) sau a unui eveniment (catastrofă de cale
ferată, îmbolnăvire subită etc.) care îl aduce în situaţia de a nu se putea deplasa, nu comite infracţiunea de
insubordonare. De asemenea, există constrângere fizică şi în cazul arestării, sechestrării sau imobilizării
unui subordonat ce urmează să execute un ordin sau o îndatorire generală.
În legătură cu infracţiunea de insubordonare s-a ridicat problema dacă aceasta subzistă atunci când
refuzul executării ordinului se datorează unei constrângeri morale. În această situaţie este vorba de o
ameninţare gravă pentru viaţa, integritatea sa corporală, sănătatea ori libertatea propriei sale persoane, a
unei rude sau a unei persoane faţă de care este legată printr-o puternică afecţiune.
După unele opinii*7), la care nu subscriem, chiar dacă sunt întrunite condiţiile cerute de art. 25 C. pen.
(constrângerea morală), acestea ar trebui să fie inoperante, deoarece calitatea de militar pretinde sacrificii
morale şi materiale deosebite când este vorba de a se apăra interesele patriei, când militarul, pentru
744
îndeplinirea misiunii încredinţate, nu-şi cruţă nici sângele şi nici chiar propria sa viaţă, consecinţele
insubordonării fiind uneori ireparabile pentru armată.
Fapta militarului care refuză să execute unele ordine cu privire la îndatoririle de serviciu, fiind oprit de
credinţa sa religioasă, nu constituie infracţiunea de insubordonare, operând cauza justificativă a exercitării
unui drept prevăzută în art. 21 alin. (1) (de exemplu, refuză să depună jurământul militar sau să primească
arma)*8).
Varianta agravată se referă la o condiţie de timp, respectiv ca fapta să se săvârşească în timp de război,
pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă*9).
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de insubordonare se creează o stare de pericol pentru ordinea
şi disciplina militară.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea refuzului de a
executa ordinul privitor la îndatoririle de serviciu.
Forma de vinovăţie în cazul acestei infracţiuni constă în intenţia directă sau indirectă. Comiterea faptei
din culpă nu este posibilă. Ca atare, intenţia este necesară chiar atunci când fapta se realizează printr-o
omisiune. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul sau scopul comiterii infracţiunii. Acestea vor
fi luate însă în considerare la individualizarea pedepsei.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate de lege.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care militarul a refuzat expres sau tacit executarea
ordinului.
Când ordinul cuprinde mai multe activităţi de îndeplinit, infracţiunea se consumă de la refuzul executării
primei activităţi.
Infracţiunea poate îmbrăca forma continuă (de exemplu, militarul care refuză nejustificat primirea armei,
comite fapta din momentul când trebuie să ia în primire arma; insubordonarea se prelungeşte însă cât timp
dăinuieşte acest refuz de primire a armei). Într-o astfel de situaţie, infracţiunea se epuizează în momentul în
care a încetat refuzul sau în care acceptarea ordinului nu mai este posibilă.
B. Sancţionare
Infracţiunea de insubordonare este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani sau amendă. În
cazul variantei agravate din alin. (2) sancţiunea este închisoarea de la 2 la 7 ani. Acţiunea penală în cazul
acestei infracţiuni se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.
*1) Ordinul nr. M.64/2013 al Ministerului Apărării Naţionale pentru aprobarea Regulamentului
disciplinei militare, publicat în M. Of. nr. 399 din 3 iulie 2013.
*2) Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în M. Of. nr. 155 din 20 iulie 1995, cu
*3) Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari, publicată în M. Of. nr. 868 din
24 octombrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
*4) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 796; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 499.
*6) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 799, Gh. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 287.
*8) CSJ, s. milit., Dec. nr. 313/2003 (nepublicată).
*9) Pentru explicaţii privind înţelesul acestor noţiuni, a se vedea supra, art. 413 C. pen.
745
ART. 418
Constrângerea superiorului
Varianta tip, potrivit alin. (1), constă în constrângerea, prin orice mijloace, a superiorului de către
inferior sau a şefului de către subordonat, la încălcarea îndatoririlor de serviciu.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), fapta prevăzută în alin. (1) săvârşită de 2 sau mai mulţi
militari împreună ori în faţa trupei adunate sau prin folosirea unei arme.
Varianta agravată comună, potrivit alin. (3), se realizează când faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) sunt
săvârşite în timp de război.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de constrângere a superiorului are un obiect juridic propriu care
constă în relaţiile sociale cu privire la respectarea superiorilor/şefilor în armată şi îndeplinirea
corespunzătoare a îndatoririlor de serviciu.
b) Obiectul material. În general, fapta de constrângere a superiorului nu are obiect material, fiindcă
activitatea făptuitorului este îndreptată împotriva unei valori imateriale (ordinea şi disciplina militară).
Atunci când fapta se săvârşeşte însă prin violenţă exercitată asupra superiorului/şefului, obiectul material
va fi reprezentat de corpul acestuia.
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de constrângere a superiorului, subiect activ poate fi orice militar
care are calitatea de inferior sau subordonat celui împotriva căruia desfăşoară acţiunea incriminată.
Fapta nu se poate săvârşi în forma coautoratului, deoarece obligaţia respectării superiorului/şefului are
caracter personal.
În cazul în care fapta se săvârşeşte de doi sau mai mulţi militari împreună, această împrejurare va
constitui o circumstanţă agravantă legală potrivit dispoziţiei din alin. (2) al art. 418 C. pen.
asemenea fapte. În secundar se aduce atingere libertăţii psihice sau integrităţii corporale ori sănătăţii
persoanei constrânse.
a) Elementul material. Infracţiunea pe care o analizăm se realizează, sub aspectul elementului material,
prin constrângerea, prin orice mijloace, a superiorului de către inferior sau a şefului de către subordonat, la
încălcarea îndatoririlor de serviciu. Constrângerea este o activitate de forţare, obligare, silire a unei
persoane să facă un lucru pe care nu l-ar face de bunăvoie. Aceasta se poate realiza prin ameninţare, şantaj,
746
violenţă sau prin orice mijloace de natură a obliga superiorul sau şeful la încălcarea îndatoririlor de
serviciu. Această încălcare poate constitui o abatere disciplinară sau chiar o infracţiune.
Nu este relevant dacă activitatea de constrângere a superiorului profită făptuitorului. Acesta poate săvârşi
fapta pentru a obţine un interes personal, pentru a se răzbuna sau pur şi simplu pentru a-şi umili superiorul
sau şeful în faţa camarazilor de arme.
Dacă fapta care constituie o încălcare a îndatoririlor de serviciu este prevăzută de legea penală,
făptuitorul va răspunde atât pentru infracţiunea de constrângere a superiorului, cât şi pentru instigare sub
forma participaţiei proprii sau improprii (în funcţie de caracterul constrângerii) la infracţiunea care se
realizează prin încălcarea îndatoririlor de serviciu. Fapta se poate săvârşi în condiţiile constrângerii fizice
sau morale, caz în care superiorul nu va răspunde pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu (în situaţia în
care această încălcare este prevăzută de legea penală ca infracţiune), beneficiind de o cauză de
neimputabilitate.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesară o condiţie esenţială, şi anume ca acţiunea de
constrângere să se realizeze pentru a determina încălcarea de către superior sau şef a îndatoririlor de
serviciu. Dacă acţiunea se desfăşoară în vederea obligării acestuia să-şi îndeplinească în mod corespunzător
îndatoririle de serviciu (spre exemplu, superiorul care abuzează de autoritatea sa cauzând o vătămare
intereselor legale ale subordonatului este constrâns de către acesta să-şi îndeplinească în mod
corespunzător îndatoririle de serviciu şi să îndrepte răul produs), fapta nu va constitui infracţiunea de
constrângere a superiorului. În această situaţie însă, în funcţie de caracterul constrângerii, se poate reţine o
infracţiune de ameninţare, şantaj sau lovire, după caz, dacă se realizează elementele constitutive ale
infracţiunii.
În alin. (2) al acestui articol este reglementată ca variantă agravată a infracţiunii situaţia în care fapta este
săvârşită de doi sau mai mulţi militari împreună ori în faţa trupei adunate sau prin folosirea unei arme.
Astfel de circumstanţe sporesc gravitatea faptei comise, fie datorită numărului făptuitorilor de natură a
înlesni comiterea faptei, fie datorită locului de săvârşire (în faţa trupei adunate) de natură a ştirbi serios
autoritatea superiorului, factor esenţial în cadrul relaţiilor de ordine şi disciplină între militari, fie prin
mijloacele deosebit de periculoase de comitere (prin folosirea unei arme).
O variantă agravată comună este prevăzută în alin. (3) al art. 418 C. pen. şi se referă la situaţia când
faptele arătate în alin. (1) şi (2) sunt săvârşite în timp de război*1). Considerăm regretabilă neincluderea în
conţinutul agravantei, pentru identitate de raţiune, şi a săvârşirii faptei pe durata stării de asediu sau a stării
de urgenţă, situaţii excepţionale de natură a agrava, apreciem noi, săvârşirea faptei, la fel ca şi timpul de
război. De altfel, în expunerea de motive a Codului penal se precizează faptul că, în ceea ce priveşte
infracţiunile din Titlul XI, Capitolul I, în toate textele de incriminare expresia „în timp de război” a fost
înlocuită cu expresia „în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă”, lucru care nu se
întâmplă totuşi în cazul infracţiunii de faţă*2).
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de constrângere a superiorului se creează o stare de pericol
pentru ordinea şi disciplina militară.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea acţiunii de
constrângere privitoare la îndatoririle de serviciu.
din culpă nu este posibilă. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul sau scopul comiterii
infracţiunii.
A. Forme
747
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care militarul a constrâns superiorul sau şeful la
încălcarea îndatoririlor de serviciu. Nu contează pentru consumarea infracţiunii dacă acesta din urmă şi-a
încălcat efectiv îndatoririle de serviciu sau nu, ci doar ca fapta să se săvârşească în vederea determinării la
încălcarea acestor îndatoriri.
În situaţia în care fapta întruneşte şi elementele constitutive ale unei alte infracţiuni, se va reţine un
concurs de infracţiuni (spre exemplu, cu infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 207 C. pen.). Dacă fapta se
săvârşeşte prin lovire, se va reţine şi infracţiunea de lovire a superiorului prevăzută în art. 420 alin. (1) C.
pen.
Legiuitorul a dorit prin incriminarea acestei fapte să ofere o protecţie suplimentară şi un plus de
autoritate superiorului în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
B. Sancţionare
Infracţiunea de constrângere a superiorului este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la unu la 3 ani. În
cazul variantei agravate din alin. (2) sancţiunea este închisoarea de la 2 la 7 ani.
În timp de război, pedeapsa pentru fapta prevăzută în alin. (1) al art. 418 C. pen. este închisoarea de la 2
la 7 ani, iar pentru fapta prevăzută în alin. (2) pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.
nejustificată.
*2) Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, pe www.just.ro, accesat la data de 2
martie 2009.
ART. 419
Abuzul de autoritate
superiorului sau a şefului care, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu, cauzează o vătămare gravă a
intereselor legale ale inferiorului sau subordonatului ori îl obligă să încalce îndatoririle de serviciu.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de abuz de autoritate are un obiect juridic propriu care constă în
relaţiile sociale cu privire la executarea în conformitate cu legea şi regulamentele militare a îndatoririlor de
serviciu de către superiori în relaţiile cu subordonaţii sau inferiorii. Un astfel de abuz al superiorului aduce
atingere ordinii şi disciplinei militare, valoare socială ocrotită de legea penală. În secundar se poate aduce
atingere şi intereselor legale ale unei persoane.
b) Obiectul material. Fapta de abuz de autoritate nu are obiect material, deoarece activitatea
făptuitorului este îndreptată împotriva unei valori imateriale (ordinea şi disciplina militară).
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de abuz de autoritate, subiect activ poate fi orice militar care
îndeplineşte calitatea de superior sau şef în raport cu persoana ale cărei interese legale le vatămă prin
încălcarea îndatoririlor de serviciu sau pe care o obligă la rândul ei la această încălcare.
Fapta nu se poate săvârşi în forma coautoratului, fiindcă obligaţia îndeplinirii atribuţiilor de serviciu are
caracter personal.
748
asemenea fapte. În secundar se aduce atingere şi inferiorului sau subordonatului ale cărui interese legale
sunt vătămate.
a) Elementul material. Infracţiunea de abuz de autoritate se realizează, sub aspectul elementului
material, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu de către superior sau şef.
Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm se cere ca fapta să fie săvârşită în exerciţiul atribuţiilor sale
de serviciu, adică atunci când efectuează activităţi legate de îndatoririle sale de serviciu. De regulă, aceste
activităţi profesionale sunt efectuate la locul unde trebuie îndeplinit actul şi în timpul orelor legale de
serviciu. Încălcarea atribuţiilor de serviciu se poate face fie prin îndeplinirea în mod defectuos a unui act,
adică prin efectuarea unei operaţii în mod abuziv, respectiv altfel de cum trebuia făcută, în alte condiţii
decât prevede legea, ori prin omisiunea făptuitorului de a efectua acea activitate, acea operaţie pe care era
obligat să o facă.
Pentru ca încălcarea atribuţiilor de serviciu să constituie infracţiunea de abuz de autoritate, trebuie
îndeplinite două cerinţe esenţiale alternative.
În primul rând, fapta trebuie să producă o vătămare gravă a intereselor legale ale inferiorului sau
subordonatului. Vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere,
fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit
cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite
nevoi, preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea
incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe
care legea i le recunoaşte şi garantează. Este totuşi necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate, în caz
contrar nu se vor întruni elementele constitutive ale acestei infracţiuni, putând fi doar o abatere
disciplinară. O vătămare gravă a intereselor legale semnifică o lezare a acestor interese care este greu sau
imposibil de reparat ori care, în lipsa reparării, produce consecinţe profesionale, sociale sau patrimoniale
greu de suportat pentru inferior sau subordonat.
În al doilea rând, atitudinea superiorului, chiar dacă nu produce o vătămare a intereselor legale ale
inferiorului sau subordonatului, îl obligă pe acesta la încălcarea îndatoririlor de serviciu. Aceasta semnifică
un comportament abuziv al superiorului sau şefului, expres sau tacit exprimat, care determină inferiorul sau
subordonatul la o atitudine neconformă cu legea sau regulamentele militare. Un astfel de comportament
poate îmbrăca forma unui ordin ilegal, caz în care se pune problema tragerii la răspundere atât a
superiorului sau şefului, cât şi a inferiorului sau subordonatului.
În cazul când se execută un ordin vădit ilegal, el atrage răspunderea penală a subordonatului şi a celui
care a dat ordinul*1). În procesele de la Nuremberg ale criminalilor de război, mulţi acuzaţi au încercat să
se apere, susţinând că au executat crimele monstruoase puse în sarcina lor din ordin. Această apărare a fost
înlăturată de către instanţă, arătându-se că niciun militar nu este obligat să execute un ordin fiind conştient
că astfel va săvârşi o infracţiune. Acest principiu a fost consacrat în toate legislaţiile ţărilor civilizate*2).
Din considerentele menţionate, apreciem ca discutabilă soluţia instanţei de a achita inculpatul pentru
săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal pe considerentul că, deşi a ordonat unor ofiţeri
din subordine să reţină şi să ancheteze patru persoane care au răspândit manifeste în perioada noiembrie–
decembrie 1989, a acţionat sub imperiul unei puternice tulburări sau temeri pentru sine şi familia sa, orice
insubordonare presupunând reacţii grave din partea organelor superioare*3). Ordinul primit de la fostul
adjunct al ministrului de interne era vădit ilegal şi nu trebuia executat. Un astfel de ordin nu poate justifica
749
exonerarea de răspundere penală a aceluia care îl execută. Inculpatul, primind un ordin ilegal şi ordonând la
rândul său executarea acestuia, s-a implicat în cunoştinţă de cauză într-o activitate potrivnică legii şi a avut
reprezentarea că reţinerea nelegală şi anchetarea celor patru minori sunt făcute cu încălcarea legii. A admite
că sunt apărate de răspundere persoanele culpabile din punct de vedere penal, sub pretextul că s-a acţionat
din ordin superior, înseamnă să se justifice pe această cale comiterea oricăror infracţiuni.
Considerăm că atunci când militarul care primeşte un ordin neavând reprezentarea legalităţii sau
ilegalităţii acestuia şi totuşi îl execută, nu va putea fi tras la răspundere penală, întrucât, în această situaţie,
beneficiază de o cauză de neimputabilitate, respectiv eroarea (art. 30 C. pen.). Dacă militarul, din punct de
vedere obiectiv, comite o faptă prevăzută de legea penală (prin executarea unui ordin ilegal), sub aspect
subiectiv situaţia este diferită, întrucât făptuitorul (executantul ordinului) crede că săvârşeşte o faptă licită.
Trebuie probat însă că în asemenea cazuri, făptuitorul este în imposibilitate de a-şi da seama de caracterul
faptei săvârşite*4).
Fapta superiorului sau şefului care îl obligă pe inferior sau subordonat la încălcarea îndatoririlor de
serviciu constituie atât infracţiunea de abuz de autoritate prevăzută de art. 419 C. pen., cât şi participaţie
proprie sau improprie (în funcţie de faptul dacă subordonatul răspunde penal sau nu) la infracţiunea
săvârşită de inferior sau subordonat (bineînţeles, în cazul în care încălcarea îndatoririlor de serviciu de către
acesta din urmă are relevanţă penală).
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de abuz de autoritate se creează o stare de pericol pentru
ordinea şi disciplina militară.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea faptei.
din culpă nu este posibilă. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul sau scopul comiterii
infracţiunii.
A. Forme
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care, prin încălcarea îndatoririlor de serviciu de către
superior sau şef, se cauzează o vătămare a intereselor inferiorului sau subordonatului ori o obligare a
acestuia la încălcarea propriilor îndatoriri de serviciu.
Datorită conţinutului legal asemănător cu infracţiunea de abuz în serviciu, este necesar să facem o
analiză asupra încadrării juridice a faptei în cazul în care se cauzează o vătămare importantă a intereselor
legale ale inferiorului sau subordonatului. Practic, subiectul activ la infracţiunea de abuz de autoritate
(superiorul sau şeful care îşi încalcă îndatoririle de serviciu) îndeplineşte condiţiile pentru a fi subiect activ
şi la infracţiunea de abuz în serviciu (un funcţionar public, potrivit art. 297 C. pen., ori, potrivit art. 308 C.
pen., o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice
natură în cadrul oricărei persoane juridice). De asemenea, fapta se săvârşeşte prin încălcarea atribuţiilor de
serviciu şi cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane, deci sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 C. pen. Infracţiunea de abuz de
autoritate, fiind în esenţa sa o infracţiune de serviciu, se deosebeşte de infracţiunea de abuz în serviciu prin
caracteristicile speciale ale serviciului îndeplinit de superior sau şef. În concluzie, nu se poate afirma că
prin săvârşirea faptei se produc două urmări distincte, reţinându-se concursul ideal de infracţiuni, ci se
produce o singură urmare, o atingere adusă unităţii militare (şi în consecinţă ordinii şi disciplinei militare)
prin atitudinea necorespunzătoare în legătură cu serviciul a superiorului sau şefului. De aceea, trebuie
stabilit care infracţiune se va reţine în această ipoteză. Potrivit regulii specialităţii, ar trebui să se reţină
infracţiunea de abuz de autoritate, dar, cum aceasta are limite de pedeapsă sensibil mai reduse decât
750
infracţiunea de abuz în serviciu, este greu de crezut că legiuitorul a dorit să pedepsească în mod atenuat
astfel de fapte săvârşite de militari.
Considerăm că infracţiunea de abuz de autoritate este o variantă specială a infracţiunii de abuz în
serviciu. În consecinţă, propunem reevaluarea pericolului social al acestei fapte şi stabilirea unor limite de
pedeapsă corespunzătoare, prin raportare la infracţiunea de drept comun, respectiv infracţiunea de abuz în
serviciu.
B. Sancţionare
Infracţiunea de abuz de autoritate este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la unu la 3 ani.
*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 798. Cel care a dat ordinul va răspunde şi potrivit dispoziţiilor
art. 419 C. pen. pentru infracţiunea de abuz de autoritate.
*2) În par. 5 al alin. (2) al Legii penale militare germane (Legea din 24 mai 1974 modificată la 27
decembrie 1979) se prevede că subordonatul care comite o faptă ilicită din ordin va fi tras la răspundere
dacă şi-a dat seama că aceasta este o faptă ilegală sau dacă, în raport cu circumstanţele cunoscute de el,
fapta apărea vădit ilegală. De asemenea, în Codul penal francez (în art. 122-4) se prevede că nu răspunde
de infracţiunea comisă persoana care a îndeplinit actul cerut de autoritatea legitimă, în afară de cazul când
actul este vădit ilegal.
*3) Trib. Milit. Teritorial, Sent. nr. 88/1995 (nepublicată).
*4) N. Conea, I. Ivănescu, Consideraţii despre infracţiunea de insubordonare, în Dreptul nr. 8/1994, p.
55–56.
ART. 420
Lovirea superiorului ori a inferiorului
În art. 420 C. pen. sunt incriminate două fapte: lovirea superiorului şi lovirea inferiorului, acestea având
o variantă agravată comună.
Lovirea superiorului este prevăzută în alin. (1) şi constă în lovirea superiorului de către inferior sau a
şefului de către subordonat, atunci când superiorul sau şeful se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori
pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuţii.
Lovirea inferiorului este prevăzută în alin. (2) şi constă în lovirea săvârşită de către superior sau şef
împotriva inferiorului sau a subordonatului, atunci când inferiorul sau subordonatul se află în exercitarea
atribuţiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuţii.
Constituie variantă agravată comună săvârşirea faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) în timp de
război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestor infracţiuni ne aflăm în prezenţa unui obiect juridic special
complex. Prin incriminarea faptelor de lovire între militari sunt ocrotite atât relaţiile sociale principale cu
privire la menţinerea ordinii şi disciplinei militare, sub aspectul atitudinii corecte între inferior (subordonat)
şi superior (şef), cât şi relaţiile sociale secundare, referitoare la integritatea corporală a persoanei împotriva
actelor de violenţă fizică săvârşite asupra şefului/subordonatului sau superiorului/inferiorului*1).
b) Obiectul material. Obiectul material îl constituie corpul persoanei împotriva căreia s-au îndreptat
lovirile.
751
a) Subiectul activ. Infracţiunile de lovire a superiorului sau inferiorului nu pot fi comise decât de un
militar, fiind vorba deci de un subiect activ calificat. Fapta prevăzută în alin. (1) al art. 420 C. pen. poate fi
săvârşită numai de un militar care este inferior ori subordonat victimei, iar fapta prevăzută de art. 420 alin.
(2) C. pen. poate fi săvârşită de către un militar care este superior în grad sau funcţie în raport cu subiectul
pasiv, respectiv cu militarul lovit.
Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de infracţiuni cu subiect unic, propriu*2). În opoziţie cu punctul
de vedere dominant, se susţine în literatura de specialitate că este posibil coautoratul, atunci când doi sau
mai mulţi autori contribuie nemijlocit, prin acţiunea de lovire simultană, la săvârşirea infracţiunii*3).
Participaţia este posibilă, atât sub forma instigării, cât şi a complicităţii.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestor infracţiuni, subiect pasiv principal este unitatea militară a cărei
activitate este periclitată prin săvârşirea infracţiunii. Pe de altă parte, există şi un subiect pasiv secundar,
acesta fiind tot calificat, respectiv militarul cu grad superior sau şeful care a fost victima loviturilor [pentru
fapta prevăzută în alin. (1)] ori militarul în grad inferior sau subalternul lovit de superiorul ori de şeful său
[pentru fapta prevăzută în alin. (2)].
a) Elementul material. Potrivit alin. (1) al art. 420 C. pen., infracţiunea având un conţinut similar cu
conţinutul infracţiunii de lovire sau alte violenţe, reglementată de art. 193 C. pen., se realizează sub
aspectul elementului material ca şi aceasta din urmă, printr-o acţiune de lovire sau prin orice acte de
violenţă cauzatoare de suferinţe fizice.
Cele două fapte se deosebesc doar din punct de vedere al subiectului activ.
Lovirea superiorului care a produs o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ce necesită îngrijiri
medicale de cel puţin 90 de zile, sau vreo altă urmare din cele prevăzute în art. 194, va constitui
infracţiunea de vătămare corporală, iar în caz că s-a cauzat moartea victimei, infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută în art. 195 C. pen., toate în concurs cu infracţiunea de lovire a
superiorului ori a inferiorului [art. 38 alin. (2) C. pen.]. Astfel, în practica judiciară s-a decis că dacă în
urma loviturii aplicate de inculpat, victima a rămas cu mai multe cicatrice pe faţă şi cu întârzierea închiderii
unui ochi, ceea ce alterează înfăţişarea fizică şi îi dă un aspect neplăcut, fapta săvârşită având ca urmare o
sluţire se încadrează în dispoziţiile art. 194 alin. (1) C. pen., constituind infracţiunea de vătămare corporală.
În cazul în care infracţiunea de vătămare corporală a fost comisă de un alt militar prin lovirea superiorului,
fapta se încadrează şi în dispoziţiile art. 420 alin. (1) C. pen., cele două infracţiuni fiind în concurs ideal*4).
Dacă militarii sunt egali în grad, iar prin funcţie niciunul nu este superior celuilalt, ne vom afla numai în
prezenţa infracţiunii prevăzute de art. 193 C. pen. Cele arătate sunt valabile şi în cazul când un militar
comite fapta împotriva unui civil. În schimb, dacă victima îndeplineşte în acelaşi timp calitatea de
subordonat şi superior (spre exemplu, cel care îl loveşte îi este şef datorită funcţiei, dar inferior datorită
gradului), nu se vor reţine două infracţiuni de lovire a superiorului sau inferiorului, ci o singură infracţiune,
existând o singură victimă.
A comis această infracţiune de lovire numitul A.N. care, fără niciun motiv, a lovit pe soldatul C.D. care
era şeful făptuitorului, întrucât îndeplinea funcţia de comandant de grupă. Instanţa a reţinut că s-a comis
infracţiunea de lovire a superiorului, chiar dacă militarul lovit de un soldat avea, de asemenea, gradul de
soldat, dar era şeful inculpatului prin funcţia de comandant de grupă*5).
În acelaşi timp, în practica judiciară s-a statuat că dacă superiorul/şeful efectua şi acte care implică
exerciţiul autorităţii de stat (de exemplu, jandarm), infracţiunea de lovire a superiorului, săvârşită de
aceeaşi persoană (inferior sau subordonat) asupra superiorului se găseşte în concurs cu infracţiunea de
ultraj*6).
752
Potrivit Codului penal anterior, lovirea inferiorului nu constituia infracţiune dacă era săvârşită în timp de
război şi impusă de o necesitate militară. În general, trebuia să se considere ca necesitate militară situaţiile
când îndeplinirea unui ordin sau a unei misiuni în condiţiile deosebite ale războiului făceau uneori necesară
luarea unor măsuri nepermise, în condiţiile normale de activitate a unităţii, concretizate în lovirea
militarilor inferiori (subordonaţi). Dacă nu se constata o necesitate militară care să justifice conduita
superiorului sau şefului, atunci lovirea inferiorului comisă în timp de război păstra caracterul penal*7).
Această cauză justificativă specială a fost înlăturată în actuala reglementare, fapta de lovire a inferiorului
sau subordonatului constituind infracţiune şi neputând fi justificată sau scuzată decât prin îndeplinirea
condiţiilor generale privind cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate.
Faptele de lovire a superiorului sau inferiorului constituie infracţiunile analizate dacă se îndeplineşte o
condiţie esenţială prevăzută în textul de incriminare. Astfel, lovirea trebuie să se săvârşească atunci când
victima se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste
atribuţii. Orice acţiune violentă îndreptată împotriva superiorului ori inferiorului în alte condiţii decât cele
prevăzute mai sus va realiza infracţiunea de drept comun de lovire sau alte violenţe prevăzută în art. 193 C.
pen., iar nu o infracţiune îndreptată împotriva capacităţii de luptă a forţelor armate.
În varianta agravată a infracţiunilor există cerinţa ca fapta să fie săvârşită în timp de război, pe durata
stării de asediu sau a stării de urgenţă*8).
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii infracţiunilor de lovire a superiorului sau inferiorului se
creează o stare de pericol pentru ordinea şi disciplina militară. Pe de altă parte, se aduce atingere integrităţii
corporale sau sănătăţii superiorului (inferiorului) sau şefului (subordonatului).
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă implicit din însuşi faptul comiterii
elementului material de către subiectul activ.
Infracţiunile se comit cu intenţie directă sau indirectă. Este însă necesar ca subiectul activ să ştie sau să-
şi fi putut da seama că victima este şef (subordonat) sau superior (inferior), neavând relevanţă dacă aceasta
purta uniformă sau nu în momentul săvârşirii faptei asupra sa.
În cazul când se stabileşte că făptuitorul s-a aflat în eroare cu privire la calitatea subiectului pasiv, el nu
va răspunde pentru infracţiunile prevăzute în art. 420 C. pen., deoarece beneficiază de eroarea care înlătură
caracterul agravat al faptei, potrivit art. 30 alin. (3) C. pen., dar va răspunde pentru infracţiunea de lovire,
deoarece pentru existenţa acestei ultime infracţiuni nu se cere ca subiectul pasiv să aibă vreo calitate
determinată.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, dar, nefiind incriminate, nu se pedepsesc.
Consumarea infracţiunilor are loc în momentul când s-au produs lovirea sau alte violenţe asupra
victimei. Infracţiunile de lovire a superiorului sau inferiorului sunt infracţiuni complexe, care absorb în
conţinutul lor infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art. 193 C. pen.) în toate variantele de comitere a
acesteia.
De regulă, infracţiunea este instantanee. Este posibil în anumite situaţii ca acţiunile să se prelungească
sau să aibă loc amplificări ale urmărilor imediate, cazuri în care lovirea superiorului ori a inferiorului
capătă forme de infracţiune continuată sau progresivă (de exemplu, loviri aplicate în mod repetat la mici
intervale; loviri ale căror urmări s-au agravat treptat, dând loc la vătămări din ce în ce mai grave).
Infracţiunile de care ne ocupăm se epuizează în astfel de ipostaze odată cu încetarea acţiunii de lovire; în
ceea ce priveşte însă urmările progresive agravate, acestea se răsfrâng numai asupra infracţiunilor de
vătămare corporală conexe cu infracţiunile de lovire a superiorului ori a inferiorului.
753
B. Sancţionare
Fapta de lovire a superiorului de către inferior sau a şefului de către subordonat în varianta simplă [alin.
(1)] se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani sau cu amenda. Cu aceeaşi pedeapsă se
sancţionează lovirea inferiorului sau subordonatului de către superior sau şef. În cazul când faptele
prevăzute la alin. (1) şi (2) se săvârşesc în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
*1) V. Dobrinoiu, V. Lazăr, op. cit., p. 55–56.

*2) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 806; O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 619; V. Dobrinoiu, V.
Lazăr, op. cit., p. 56; D. Cojocaru op. cit., p. 67.
*4) Trib. Suprem, s. milit., Dec. nr. 94/1971, în RRD nr. 4/1972, p. 170.
*5) Trib. Suprem, s. milit., Dec. nr. 1/1975, în RRD nr. 5/1976, p. 65.
*6) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 503: în acelaşi sens, a se vedea Trib. Suprem, s. pen.,
compl. milit., Dec. nr. 191/1970 şi nr. 970/1971.
nejustificată.
ART. 421
Capitularea
Infracţiunea este prevăzută în art. 421 C. pen. într-o singură variantă normativă şi constă în predarea în
mâinile inamicului de către comandant a forţelor armate pe care le comandă, lăsarea în mâinile inamicului,
distrugerea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare de către comandant a mijloacelor de luptă sau a altor
mijloace necesare pentru purtarea războiului, fără ca vreuna dintre acestea să fi fost determinată de
condiţiile de luptă.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de capitulare are ca obiect juridic special relaţiile sociale
privitoare la capacitatea de luptă a forţelor armate care implică din partea comandanţilor o comportare
demnă, curajoasă, dârză şi loială pe câmpul de luptă.
Infracţiunea este comisă de militari pe câmpul de luptă prin încălcarea obligaţiilor militare referitoare la
îndeplinirea cu abnegaţie, devotament şi demnitate a datoriei de credinţă faţă de patrie şi popor, respectarea
jurământului militar, curajul, dârzenia în îndeplinirea îndatoririlor militare şi susţinerea acţiunilor militare
pe câmpul de luptă.
Noţiunea de „luptă” – termen tactic militar – cuprinde totalitatea acţiunilor angajate cu inamicul ce se
desfăşoară organizat, de către subunităţile de orice forţă, de unităţi şi mari unităţi militare care folosesc
armamentul şi tehnica din dotare pe baza unei anumite concepţii tactice în vederea nimicirii forţelor
adverse şi câştigarea luptei angajate*1).
În raport cu locul unde se desfăşoară, lupta poate fi aeriană, navală şi terestră.
Câmpul de luptă este teritoriul în al cărui spaţiu a început conflictul armat cu inamicul şi unde sunt
angajate luptele sau acestea se află în curs de desfăşurare.
754
b) Obiectul material. Din prevederile art. 421 C. pen., rezultă că obiectul material este format din
mijloacele de luptă sau din alte mijloace necesare pentru ducerea luptei ori toate acestea împreună.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi numai un militar cu funcţie de
comandant al unei formaţiuni care are caracterul de „forţă armată”, respectiv funcţionează în timp de război
ca o forţă de opunere şi de neutralizare a inamicului.
Subiectul activ este deci calificat nu numai prin calitatea de militar, dar şi prin calitatea de comandant al
unei forţe armate*2). Nu interesează mărimea forţelor armate pe care le comandă subiectul activ.
Coautoratul nu este posibil, întrucât fapta este o infracţiune cu subiect unic, fiecare dintre comandanţii
respectivi fiind tras la răspundere penală în calitate de autor pentru infracţiune proprie*3).
Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării, cât şi sub forma complicităţii.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea militară din care face parte
comandantul care a comis fapta.
a) Elementul material. Infracţiunea se comite sub aspectul elementului material printr-o acţiune
constând fie în predarea în mâinile inamicului a forţelor armate (efectivelor umane) pe care le comandă,
fie în lăsarea în mâinile duşmanului, distrugerea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare de către
comandant a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace necesare purtării războiului.
Pentru existenţa infracţiunii este suficientă săvârşirea uneia dintre aceste acţiuni. Subliniem faptul că
infracţiunea poate fi comisă şi prin inacţiune (omisiune), cum ar fi lăsarea intactă a armamentului pe
câmpul de luptă.
Pentru existenţa elementului material al faptei pe care o analizăm trebuie să fie îndeplinite două cerinţe
esenţiale.
În primul rând, se cere ca acţiunile comandantului să fie comise pe câmpul de luptă. Dacă fapta s-a
săvârşit în afara câmpului de luptă, ea ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii de trădare
prin ajutarea inamicului, prevăzută de art. 396 C. pen.)*4).
O a doua condiţie este legată de comportamentul comandantului care nu trebuie să fi fost determinat de
condiţiile de luptă.
Evitarea unei bătălii lipsite – în condiţiile concrete de luptă – de orice şansă de succes înseamnă evitarea
unor pierderi inutile şi, până la urmă, conservarea unor vieţi preţioase pentru capacitatea de luptă a forţelor
armate. De asemenea, distrugerea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a mijloacelor de luptă, atunci
când există pericolul ca ele să fie capturate de inamic, evită întărirea potenţialului de luptă al duşmanului.
Cât priveşte lăsarea intactă în mâinile duşmanului a mijloacelor de luptă, dacă a fost determinată de
condiţiile de luptă care au implicat retragerea şi punerea trupelor la adăpost, constituie şi ea o împrejurare
obiectivă care face să lipsească cerinţa esenţială şi deci fapta să nu întrunească elementele infracţiunii de
capitulare*5).
b) Urmarea imediată. În cazul comiterii acestei infracţiuni se creează o stare de pericol extrem,
deoarece constituie o încălcare gravă a datoriei militare, în timp de război, pe câmpul de luptă, de către
militarul cu funcţie de comandant al unei formaţiuni de luptă, lezându-se capacitatea de apărare a forţelor
armate şi susţinerea luptei împotriva duşmanului.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea de capitulare şi urmare, adică starea de pericol pentru
capacitatea de apărare, trebuie să existe o legătură cauzală. Aceasta rezultă din materialitatea faptei.
755
Infracţiunea de capitulare se comite din punct de vedere al vinovăţiei cu intenţie directă sau indirectă.
Făptuitorul are reprezentarea că prin activitatea sa pune la dispoziţia inamicului forţele armate şi mijloacele
de luptă ori distruge mijloacele necesare purtării războiului şi urmăreşte producerea acestui rezultat sau
acceptă posibilitatea producerii lui.
Prin urmare, nu există vinovăţie şi, ca atare, nici răspundere penală, atunci când, aşa cum am menţionat,
fapta a fost determinată de condiţiile de luptă, întrucât într-o asemenea împrejurare, chiar dacă făptuitorul a
prevăzut rezultatul faptei sale, el nu a urmărit şi nici nu a acceptat acest rezultat, ci a fost obligat, forţat de
condiţiile de luptă, ca să procedeze în acest fel.
Mobilul sau scopul care a stat la baza comiterii infracţiunii de capitulare nu prezintă relevanţă pentru
existenţa faptei. Acestea (spre exemplu, laşitatea, frica, răzbunarea pe comandantul său, admiraţia pentru
adversari) vor fi însă avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei.
Infracţiunea pe care o analizăm nu se poate comite din culpă. Dacă lăsarea în mâinile duşmanului a
mijloacelor de luptă, de pildă, s-ar săvârşi din greşeală, nepricepere, neglijenţă, fapta nu ar întruni
exigenţele textului legal.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de ambele forme imperfecte (acte pregătitoare şi tentativă), însă textul
incriminator sancţionează numai tentativa.
Consumarea acestei infracţiuni are loc în momentul când activitatea făptuitorului este efectiv realizată,
respectiv în momentul când subiectul activ predă inamicului forţele militare aflate sub comanda sa ori lasă
în mâinile duşmanului, distruge sau aduce în stare de neîntrebuinţare mijloacele de luptă sau alte mijloace
necesare purtării războiului.
B. Sancţionare
Infracţiunea de capitulare este sancţionată alternativ cu detenţiune pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepseşte potrivit regulilor stabilite în art. 32
şi art. 33 C. pen.
*1) V. Dobrinoiu. V. Lazăr, op. cit., p. 62.

*2) I. Stoica, Îndrumar juridic privind apărarea naţională, Ed. Militară, Bucureşti, 1973, p. 104.
*3) În acelaşi sens, a se vedea M. Basarab, V. Paşca ş.a., op. cit., vol. II, p. 1065.
ART. 422
Părăsirea câmpului de luptă
Infracţiunea este prevăzută în art. 422 C. pen. într-o singură variantă normativă şi constă în părăsirea
câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona, săvârşite în timpul luptei, ori predarea în captivitate sau
săvârşirea altor asemenea fapte de natură a servi cauzei inamicului.
756
capacitatea de luptă a forţelor armate care implică loialitate, devotament, dârzenie şi abnegaţie ce trebuie
dovedite în luptă de către orice militar, indiferent de grad sau funcţie, şi care impun ca în timpul
desfăşurării operaţiunilor de luptă să nu se comită niciun fel de faptă de natură a servi sau favoriza pe
inamic.
Faptele de laşitate prin părăsirea luptei, de frica pericolului, de refuz de a acţiona, de a se preda
inamicului, de a se ascunde, de a simula o boală sau rănirea sunt fapte de un pericol social ridicat,
incompatibile cu ţinuta unui militar, de natură a destabiliza forţa de luptă a armatei, care au fost pedepsite
din cele mai vechi timpuri*1).
b) Obiectul material. De regulă, infracţiunea analizată nu are obiect material. Uneori, infracţiunea poate
avea şi un obiect material, de exemplu, armamentul sau celelalte efecte militare eventual abandonate în caz
de părăsire a câmpului de luptă sau predate în caz de trecere la inamic ori deteriorate în caz de acte de
natură a servi cauza inamicului.
a) Subiectul activ. Infracţiunea pe care o analizăm nu poate fi comisă decât de un militar aflat pe
câmpul de luptă, neavând importanţă din ce armă face parte (infanterie, artilerie, aviaţie, marină etc.) şi nici
situaţia sa militară (activ, rezervist, voluntar etc.).
Infracţiunea se poate săvârşi în coautorat. Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării, cât şi
sub forma complicităţii*2).
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni subiect pasiv este unitatea militară prejudiciată prin fapta
comisă.
a) Elementul material. Infracţiunea de părăsire a câmpului de luptă sub aspectul elementului material se
poate realiza prin una dintre următoarele activităţi: părăsirea câmpului de luptă, refuzul de a acţiona,
predarea în captivitate sau săvârşirea de alte asemenea fapte care pot servi cauza inamicului (orice
încălcare a datoriei militare pe câmpul de luptă, dar numai care poate servi cauza inamicului).
Din studiul textului incriminator rezultă că elementul material se realizează fie prin acţiune (de exemplu,
părăsirea câmpului de luptă, trecerea la inamic prin predare etc.), fie prin acte de omisiune – inacţiune –,
atitudine pasivă (de exemplu, refuzul de a acţiona în timpul luptei, respectiv rămânerea pe loc în timpul
unei acţiuni ofensive, neretragerea la timp pentru a nu fi luat prizonier etc.).
În cazul când se comit mai multe acţiuni sau inacţiuni din cele descrise în textul incriminator, ne aflăm
în prezenţa unei singure infracţiuni, iar nu a unei pluralităţi de infracţiuni.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca fapta să fie de natură a sprijini sau a servi cauza inamicului. În
situaţia când această cerinţă nu este îndeplinită nu va exista infracţiune şi ca atare, nici răspundere penală.
De exemplu, părăsirea câmpului de luptă comisă în vederea ocupării unor poziţii mai bune sau evitarea
unei lupte lipsite de orice şansă de succes nu va constitui infracţiune, deoarece asemenea activităţi nu sunt
de natură a servi cauza inamicului.
Mai trebuie subliniat că, potrivit textului legal, fapta se săvârşeşte pe câmpul de luptă (condiţie de loc) şi
în legătură cu operaţiile de luptă contra inamicului, deci în timpul luptei.
b) Urmarea imediată. Comiterea infracţiunii are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol
deosebit de grav pentru menţinerea luptei împotriva inamicului.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate între faptă (acţiune – inacţiune) şi starea de pericol
pentru operaţiunile militare rezultă implicit din materialitatea faptei.
757
Infracţiunea de care ne ocupăm se comite cu intenţie directă sau indirectă. Nu interesează mobilul şi nici
scopul urmărit prin comiterea faptei.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de a fi comisă în ambele forme imperfecte (acte pregătitoare şi tentativă),
însă textul incriminator sancţionează numai tentativa. Consumarea infracţiunii are loc în momentul
comiterii oricărei acţiuni – inacţiuni dintre cele prevăzute de textul legal.
B. Sancţionare
Infracţiunea de părăsire a câmpului de luptă este sancţionată cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea
de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Tentativa va fi pedepsită potrivit regulilor generale prevăzute în art. 32 şi art. 33 C. pen.
*1) M. Basarab şi colaboratorii, op. cit., vol. II, p. 1067.

ART. 423
Zborul neautorizat
Infracţiunea este prevăzută în art. 423 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agravate raportate la
urmarea produsă.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), zborul cu o aeronavă aparţinând forţelor armate ale statului
român, fără prealabilă autorizare, precum şi nerespectarea regulilor de zbor, dacă prin aceasta se
periclitează securitatea zborului în spaţiul aerian sau a aeronavei.
Infracţiunea este mai gravă dacă a avut ca urmare distrugerea sau degradarea aeronavei [alin. (2) teza I]
şi prezintă maximum de gravitate dacă a avut ca urmare un dezastru [alin. (2) teza a II-a].
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni obiectul juridic special îl constituie relaţiile
sociale referitoare la activitatea unităţilor de aviaţie militară care trebuie să se desfăşoare în conformitate cu
obiectul pregătirii de luptă, în condiţii de maximă securitate şi siguranţă, fiind vorba în final de capacitatea
de luptă a forţelor armate care implică efectuarea zborului cu orice aeronavă aparţinând forţelor armate pe
baza unei autorizări prealabile şi cu respectarea tuturor regulilor de zbor.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este însuşi avionul folosit sau
eventual un alt obiect asupra căruia se răsfrânge infracţiunea (de exemplu, cu ocazia unui zbor neautorizat
se produce distrugerea utilajului existent pe locul aterizării).
a) Subiectul activ. Infracţiunea poate fi comisă de orice militar care efectuează un zbor neautorizat ori
care încalcă regulile de zbor cu ocazia unui zbor autorizat (legal).
Există şi opinia, pe care nu o împărtăşim în totalitate, că dacă fapta este comisă de un civil sau de un
militar dintr-o altă unitate militară, nu va exista infracţiunea prevăzută în art. 423 C. pen., ci o infracţiune
758
contra patrimoniului, deoarece subiectul activ neavând calitatea de militar în unitatea de aviaţie respectivă,
fapta va constitui o sustragere a aparatului de zbor*1). Dacă militarul din altă unitate fură avionul militar cu
care efectuează un zbor neautorizat, va exista un concurs de infracţiuni. Nu se poate susţine că nu se aduce
atingere capacităţii de luptă a forţelor armate şi nu se creează pericol pentru siguranţa zborului dacă
subiectul activ nu este militar în unitatea respectivă. Dimpotrivă, în opinia noastră, pericolul social este mai
mare, având în vedere că persoana respectivă nu este familiarizată cu aparatul de zbor. În schimb, dacă
fapta este săvârşită de un civil, nu va exista această infracţiune, întrucât acesta nu are calitatea cerută de
textul de lege incriminator (militar). Această interpretare restrictivă este impusă de însuşi titlul Capitolului
I din Titlul XI, „Infracţiuni săvârşite de militari”.
În varianta normativă în care infracţiunea se realizează prin nerespectarea regulilor de zbor (în cazul
zborurilor autorizate), subiecţi activi ai infracţiunii pot fi şi militarii care dirijează de la sol zborurile
autorizate ale aeronavelor şi din cauza cărora se pot periclita securitatea aeronavelor sau zborurile în spaţiul
aerian. Cu atât mai mult se va reţine infracţiunea săvârşită de aceşti militari, dacă s-a produs distrugerea
sau degradarea aeronavei sau un dezastru.
cât şi sub forma complicităţii, nefiind necesar ca participanţii să îndeplinească vreo anumită calitate.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea militară căreia îi aparţine
aeronava.
a) Elementul material. Zborul neautorizat se realizează, sub aspectul elementului material, printr-o
acţiune care poate consta fie în efectuarea unui zbor neautorizat, fie în efectuarea unui zbor fără
respectarea regulilor de zbor.
În ambele variante, acţiunea trebuie să se refere la o aeronavă aparţinând forţelor armate ale statului
român.
Prin aeronavă se înţelege orice aparat susceptibil de zbor (avion, elicopter). Pentru existenţa infracţiunii,
în primul caz, se cere ca zborul să fie efectuat fără autorizare. Nu interesează cât timp a durat zborul şi,
implicit, nici distanţa care a fost parcursă. În cazul variantei asimilate, acţiunea de zbor fără respectarea
regulilor de zbor implică, de asemenea, folosirea unei aeronave militare pe care făptuitorul o pilotează în
mod neregulamentar*2).
Referitor la prima variantă tip se cere pentru existenţa infracţiunii ca zborul cu o aeronavă militară să se
efectueze fără autorizarea prealabilă a organelor competente (condiţie negativă). Forma principală de
activitate a unităţilor de aviaţie este, bineînţeles, zborul aeronavelor, astfel că aceste zboruri nu pot avea loc
decât în temeiul ordinelor sau autorizărilor prealabile. Orice zbor efectuat fără o prealabilă autorizare
prezintă pericolul social al unei infracţiuni, căci prin această faptă se încalcă activitatea esenţială a unităţii
de aviaţie şi este slăbită, în acelaşi timp, capacitatea de luptă a forţelor armate. Potrivit art. 4 din Legea nr.
257/2001*3), orice activitate de zbor în spaţiul aerian al României se desfăşoară pe baza unei autorizări
date de Ministerul Apărării Naţionale, pentru toate aeronavele de stat române şi străine (aeronava de stat
este aeronava folosită pentru servicii militare, vamale sau de poliţie). Potrivit art. 6 din aceeaşi lege,
situaţiile în care aeronavele utilizează neautorizat spaţiul aerian al României sunt următoarele: decolarea de
pe un aeroport, aerodrom sau un alt loc de pe teritoriul naţional fără a avea autorizare în acest sens de la
organele în drept; abaterea de la traiectul de zbor aprobat prin autorizarea primită de la organele în drept,
fără înştiinţarea organelor de trafic aerian; intrarea în spaţiul aerian al României fără autorizarea dată de
organele în drept prevăzute la art. 4; aterizarea, amerizarea sau apuntarea fără autorizare; întreruperea
legăturii radio şi/sau intervenţia ilicită la bordul aeronavei, indiferent dacă se respectă autorizarea primită
sau dacă aeronava a fost deturnată; nerespectarea de către echipajul unei aeronave a dispoziţiilor organelor
de trafic aerian.
759
În cazul variantei asimilate a încălcării regulilor de zbor, cerinţa esenţială constă în aceea ca prin
nerespectarea acestor reguli să se pună în pericol securitatea zborului în spaţiul aerian sau aeronava.
Potrivit art. 10 din Codul aerian*4), în timp de pace Ministerul Transporturilor, împreună cu Ministerul
Apărării Naţionale, organizează spaţiul aerian naţional şi stabileşte principiile şi regulile de folosire a
acestuia pentru activităţile aeronautice civile sau militare, după caz. Se comite infracţiunea în această
variantă normativă în cazul încălcării acestor reguli, susceptibilă să pună în pericol securitatea zborului sau
aeronava.
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru activitatea
normală în cadrul unităţilor militare de aviaţie şi pentru patrimoniul acestora şi, prin urmare, pentru
capacitatea de luptă a forţelor armate.
În variantele agravate fapta trebuie să aibă ca urmare distrugerea sau degradarea aeronavei [ alin. (2) teza
I] sau un dezastru [alin. (2) teza a II-a]. Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile
ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau
vătămarea corporală a două sau mai multor persoane [art. 254 alin. (2) C. pen.].
c) Raportul de cauzalitate. Între fapta comisă şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de
cauzalitate, legătură ce rezultă, de regulă, din înseşi împrejurările concrete ale faptei. În cazul variantelor
agravate legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
Forma vinovăţiei în cazul acestei infracţiuni constă în intenţie directă sau indirectă. Fapta nu se poate
comite din culpă. Aşadar, efectuarea unui zbor a cărui autorizare fusese contramandată, dar despre care
făptuitorul neglijase să ia cunoştinţă, sau efectuarea unui zbor în altă direcţie decât cea ordonată din cauza
unei erori a militarului ce pilotează aeronava nu va constitui un zbor neautorizat, ci eventual o neglijenţă în
serviciu, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
În cazul acestei infracţiuni mobilul şi scopul nu condiţionează existenţa elementului subiectiv, dar de
acestea se poate ţine cont cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei.
A. Forme
Infracţiunea de zbor neautorizat poate fi comisă în toate formele imperfecte, însă, potrivit textului legal,
numai tentativa se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul a decolat (deşi zborul nu era autorizat),
iar epuizarea ei are loc în momentul aterizării aeronavei. Cu privire la cea de-a doua variantă de comitere,
trebuie precizat că aceasta se consumă în momentul în care are loc nerespectarea regulilor de zbor şi
durează până la încetarea acestei nerespectări.
B. Sancţionare
Infracţiunea de zbor neautorizat în variantele simple [alin. (1) al art. 423 C. pen.], atât cea tipică, cât şi
cea asimilată, este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la unu la 3 ani sau cu amendă.
În cazul variantelor agravate [alin. (2) al art. 423 C. pen.], dacă fapta a avut ca urmare distrugerea sau
degradarea aeronavei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar
dacă a cauzat un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Pentru sancţionarea tentativei la această infracţiune se aplică prevederile art. 32 şi art. 33 C. pen.
760
*2) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 832. În literatura juridică se susţine că elementul material se
realizează prin inacţiune atunci când pilotul are autorizare de zbor, însă nu respectă regulile de zbor – Gh.
Nistoreanu, V. Dobrinoiu ş.a., op. cit., p. 649.
*3) Legea nr. 257/2001 privind modul de acţiune împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat
spaţiul aerian al României, din momentul redresării şi până în momentul opririi acestuia pe aceasta
suprafaţă, republicată în M. Of. nr. 684 din 29 iulie 2005.
*4) Ordonanţa nr. 29/1997 privind Codul aerian civil, republicată în M. Of. nr. 45 din 26 ianuarie 2001,
cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 424
Părăsirea navei
Varianta tip, potrivit alin. (1), constă în părăsirea unei nave militare în caz de naufragiu de către
comandant, înainte de a-şi fi exercitat până la capăt îndatoririle de serviciu, precum şi de către orice alte
persoane ce fac parte din echipajul navei, fără ordinul comandantului.
Constituie varianta agravată, potrivit alin. (2), fapta care este săvârşită în timp de război, pe durata stării
de asediu sau a stării de urgenţă.
Potrivit art. 430 C. pen., dispoziţiile art. 424 C. pen. se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte
aeronavele militare.
îndatoririle comandantului şi echipajului unei nave aflate în primejdie de naufragiu, avându-se în vedere că
prin comiterea acestei fapte se aduce atingere înseşi capacităţii de luptă a forţelor armate.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, nava (aeronava) supusă pieirii, ca urmare a părăsirii
acesteia, constituie obiectul material al faptei, chiar dacă respectiva navă (aeronavă) a fost salvată prin
intervenţia altei sau altor nave sau de către comandant ori de alţi membri ai echipajului rămaşi la datorie.
a) Subiectul activ. Fapta penală de care ne ocupăm nu poate fi comisă decât de comandantul sau de un
membru al echipajului navei (aeronavei), fiind vorba deci de un subiect activ calificat (circumstanţiat).
Coautoratul este posibil la această infracţiune. În sens contrar, într-o altă opinie se susţine că fapta poate
fi săvârşită sub forma coautoratului numai de către cei care fac parte din echipajul navei şi numai în
varianta săvârşirii infracţiunii de către aceştia, iar nu şi a părăsirii navei de către comandant*1). Participaţia
penală este posibilă atât sub forma instigării, cât şi a complicităţii, nefiind necesară îndeplinirea vreunei
calităţi speciale de către aceştia.
b) Subiect pasiv. Subiect pasiv este unitatea militară căreia îi aparţine nava (aeronava) părăsită.
761
a) Elementul material. Infracţiunea de părăsire a navei se realizează sub aspectul elementului material
printr-o acţiune de părăsire a navei de către comandant, în prima variantă de comitere a faptei, şi de către
un membru al echipajului, în cea de a doua variantă.
Expresia părăsirea navei are semnificaţia obişnuită, din vorbirea curentă. Prin părăsirea navei se
înţelege, aşadar, lăsarea, abandonarea navei (aeronavei) şi debarcarea (paraşutarea) pe uscat sau trecerea pe
o altă navă. Mijloacele de realizare a elementului material variază în funcţie de circumstanţele concrete (de
exemplu, acţiunea de părăsire se face cu ajutorul bărcilor de salvare, trecerea la o altă navă în înot, salt cu
paraşuta, trecerea pe alte aeronave etc.)*2).
În cazul primei variante, infracţiunea subzistă numai în cazul în care comandantul nu a efectuat până la
capăt obligaţiile de serviciu, deci nu a îndeplinit îndatoririle de serviciu ce-i reveneau în calitatea sa de
comandant (obligaţii şi îndatoriri prevăzute în acte normative sau stabilite şi impuse prin diverse ordine şi
instrucţiuni).
Atunci când însă în situaţiile concrete ale naufragiului nicio măsură sau altă activitate n-ar mai fi putut
salva nava, nu va exista infracţiunea şi, ca atare, nici răspundere penală.
În cazul celorlalţi militari componenţi ai echipajului, se cere ca această părăsire să aibă loc fără ordinul
comandantului, ceea ce presupune că existenţa ordinului de a părăsi nava înlătură existenţa faptei penale în
această modalitate de comitere.
În sfârşit, în cazul variantei agravate se mai cere ca acţiunea de părăsire a navei să fie comisă în timp de
război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă*3).
Aşa cum se sublinia anterior, pentru existenţa infracţiunii în ambele variante de comitere este necesar ca
acţiunea de părăsire a navei să aibă loc în caz de naufragiu, respectiv în împrejurarea în care nava
(aeronava) este ameninţată de pericolul scufundării (prăbuşirii). Se trage concluzia că, atunci când acţiunea
de părăsire a navei nu are loc în caz de naufragiu, nu vor fi incidente prevederile art. 424 C. pen., ci,
eventual, ne aflăm în prezenţa altei infracţiuni, ca, de exemplu, părăsirea comenzii sau a postului, absenţă
nejustificată, dezertare, ori fapta nu are relevanţă penală.
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea infracţiunii de care ne ocupăm se creează o stare de pericol pentru
securitatea navei şi, implicit, pentru capacitatea de luptă a forţelor armate.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de părăsire a navei şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură cauzală. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de a fi comisă în forme imperfecte, însă textul incriminator sancţionează
numai tentativa (art. 429 C. pen.).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când nava este efectiv părăsită de către comandant sau de
către orice membru al echipajului, fără ordinul comandantului.
B. Sancţionare
Infracţiunea de părăsire a navei (aeronavei) este pedepsită cu închisoare de la unu la 5 ani. În cazul
variantei agravate pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Tentativa se pedepseşte potrivit prevederilor art. 32 şi art. 33 C. pen.
*1) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 513–514.

762
ART. 425
Părăsirea comenzii
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), părăsirea comenzii de către comandantul unei nave militare sau
al unei grupări de nave militare, în situaţii care ar fi putut periclita nava militară sau navele militare ori
echipajul acestora.
Varianta agravată, potrivit alin. (2), există în cazul în care părăsirea comenzii s-a săvârşit în timpul
luptei, de către comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare.
capacitatea de luptă a forţelor armate, mai concret la capacitatea de luptă a unităţilor militare de marină sau
aviaţie, care nu poate fi asigurată fără păstrarea şi exercitarea în permanenţă a comenzii de către
comandantul unei nave sau a unei grupări de nave militare (aeronave).
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material îl constituie însăşi nava (aeronava)
părăsită de comandant, întrucât activitatea ilicită se răsfrânge asupra înseşi materialităţii navei (aeronavei)
şi securităţii acesteia. Pe de altă parte, în cazul în care cu ocazia părăsirii comenzii se cauzează distrugerea
sau degradarea unor instrumente de verificare a căror funcţionare se afla sub controlul său nemijlocit, sau
alte bunuri, acestea vor constitui obiectul material al infracţiunii.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de părăsire a comenzii nu poate fi comisă decât de comandantul unei
nave sau al unei grupări de nave (aeronave) militare, fiind vorba deci de un subiect activ calificat. Această
calitate de comandant al navei (aeronavei) are în vedere funcţia îndeplinită, şi nu gradul militar.
Potrivit textului incriminator, coautoratul nu este posibil, întrucât ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni cu
subiect unic.
Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării, cât şi a complicităţii, caz în care pentru
participanţi nu sunt cerute anume calităţi.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiectul pasiv este unitatea de marină sau aviaţie căreia
îi aparţine nava (aeronava) sau gruparea de nave (aeronave) al cărei comandant a părăsit comanda.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea se poate realiza fie printr-o
acţiune (de exemplu, comandantul părăseşte comanda), fie printr-o inacţiune (când nu revine la bordul
navei sau aeronavei pentru a prelua comanda la care era obligat; sau se eschivează de la îndeplinirea
îndatoririlor de comandant în sensul că nu dă niciun ordin echipajului, nu ia nicio măsură, deşi
nava/aeronava se afla într-o situaţie periculoasă). Aşadar, prezenţa neîntreruptă a comandantului pe navă
ori aeronavă nu înlătură posibilitatea comiterii infracţiunii.
763
Activitatea de părăsire a comenzii poate avea loc prin declaraţia expresă (făţişă) a comandantului că
renunţă la exercitarea funcţiei de comandant sau prin încetarea în fapt (în mod tacit) de a-şi exercita
atribuţiile de conducere a navei şi echipajului sau a grupării de nave, indiferent dacă, aşa cum am arătat, a
părăsit sau nu nava de care răspundea.
Părăsirea comenzii poate fi temporară, în situaţia când comandantul nu-şi exercită o perioadă de timp
funcţia, reluând apoi exerciţiul acesteia, şi definitivă, în cazul când, încetând a-şi exercita atribuţiile
funcţiei sale, făptuitorul nu-şi mai reia exerciţiul acestor îndatoriri.
Infracţiunea subzistă numai atunci când acţiunea de părăsire a comenzii a avut loc în situaţii ce ar fi
putut periclita nava sau navele (aeronavele) militare ori echipajul acestora. Nu are relevanţă şi nu se cere ca
fapta să fi produs vreo pagubă pentru nava sau navele aflate sub comanda făptuitorului sau să fi produs
vreo pierdere în privinţa efectivului echipajului acestora. Este suficient să se fi produs o stare de pericol
pentru navă (aeronavă) ori pentru echipajul acestora.
În afară de cerinţa sus-menţionată, în varianta agravată mai trebuie îndeplinită şi a doua condiţie
esenţială, respectiv ca părăsirea comenzii să fi avut loc în timpul luptei, fiind vorba de un pericol social
sporit.
Infracţiunea există chiar în cazul în care comandantul a încredinţat comanda unui alt ofiţer din echipaj,
câtă vreme nu există o cauză obiectivă (rănire, boală) care să fi făcut necesară înlocuirea
comandantului*1).
Cu privire la locul şi timpul comiterii faptei, în varianta simplă se cere ca fapta să se săvârşească la
bordul navei (aeronavei) şi în timpul când aceasta este supusă primejdiei. În varianta agravată se cere ca
infracţiunea să se săvârşească în timpul luptei.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru siguranţa
navelor (aeronavelor) şi echipajelor acestora.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.
Infracţiunea de părăsire a comenzii se comite cu intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de ambele forme imperfecte, însă textul incriminator pedepseşte numai
tentativa.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când comandantul părăseşte comanda, echipajul rămânând
astfel fără comandant. În situaţia când s-au produs distrugeri, degradări, omucideri sau vătămări ale
integrităţii corporale ne aflăm în prezenţa concursului de infracţiuni.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru varianta simplă este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Pentru varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Tentativa se sancţionează potrivit art. 32 şi art. 33 C. pen.
ART. 426
Neluarea măsurilor necesare în operaţiunile navale

764
Infracţiunea este prevăzută în art. 426 C. pen. într-o singură variantă normativă cu trei modalităţi
alternative de comitere şi constă în fapta comandantului unei nave militare sau grupări de nave militare
care, fără a fi fost oprit prin vreun ordin sau fără a fi fost împiedicat de misiunea specială pe care o avea, nu
ia măsurile necesare să atace, să lupte împotriva inamicului, să ajute o navă a statului român sau a unei ţări
aliate, urmărită de inamic ori angajată în luptă, ori nu ia măsurile necesare pentru a distruge un convoi
inamic, sau nu urmăreşte navele de război sau comerciale ale inamicului.
capacitatea de luptă a marinei sau aviaţiei militare, care nu pot fi asigurate fără o atitudine combativă şi
loială a comandanţilor în timpul operaţiunilor navale şi aeriene.
b) Obiectul material. Fapta pe care o analizăm are ca obiect material nava sau grupul de nave
(aeronave) rămase în inactivitate din cauza lipsei de combativitate a comandantului, fiindcă asupra lor se
răsfrânge activitatea ilicită a făptuitorului*1).
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni subiect activ poate fi numai un militar, comandant al unei
nave sau al unui grup de nave (aeronave) care nu ia măsurile necesare în timpul operaţiunilor navale sau
aeriene (subiect calificat).
Are calitatea de comandant, din punctul de vedere analizat, militarul care comandă nava în mod
permanent, precum şi înlocuitorul temporar (îndrituit cu toate responsabilităţile prin dispoziţiile legale), în
caz de indisponibilizare a comandantului (de exemplu, rănire, boală etc.).
Întrucât fapta constituie o infracţiune cu subiect activ unic, nu este posibil coautoratul. Participaţia este
posibilă atât sub forma instigării, cât şi a complicităţii.
b) Subiectul pasiv. În principal, subiect pasiv este statul, iar în secundar (adiacent) unitatea militară ale
cărei interese au fost prejudiciate prin comiterea faptei.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material infracţiunea se comite printr-o inacţiune, şi
anume prin neluarea măsurilor necesare impuse pentru a interveni în situaţiile privind operaţiunile militare
descrise în textul legal ori prin neurmărirea navelor de război sau comerciale ale inamicului.
Din analiza textului incriminator se trage concluzia că infracţiunea analizată este o faptă omisivă (comisă
prin inacţiune).
Totuşi, fapta se poate comite şi prin acte comisive, ca, de exemplu, în loc să vină în sprijinul unei nave a
unei ţări aliate, urmărite de duşman sau angajată în luptă, comandantul dă ordin de îndepărtare a navei de la
locul operaţiunilor militare.
În situaţia când a existat un ordin care l-a împiedicat pe făptuitor să întreprindă măsurile necesare
împotriva inamicului ori dacă misiunea avută de acesta l-a oprit să ia acele măsuri, fapta sa nu cade sub
incidenţa legii penale, neconstituind infracţiune.
Fapta nu ar putea fi comisă într-o situaţie când nu este prezent inamicul.
765
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru potenţialul militar
român şi aliat angajat în lupta cu duşmanul, aducându-se prejudicii, în final, capacităţii de luptă a forţelor
armate.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate este implicit realizată odată cu săvârşirea
infracţiunii descrise în textul incriminator.
Infracţiunea se comite din punct de vedere al vinovăţiei cu intenţie directă sau indirectă. Fapta săvârşită
din culpă nu constituie infracţiune [art. 16 alin. (6) C. pen.]. De altfel, este greu de conceput posibilitatea
unei atitudini culpabile din partea comandantului în condiţiile pe care le presupune infracţiunea pe care o
discutăm, deciziile ce se iau în legătură cu operaţiunile navale şi aeriene fiind rezultatul unei cooperări între
multiplele organisme militare, astfel încât neglijenţa sau uşurinţa pot fi aproape excluse.
A. Forme
Deşi posibile, actele pregătitoare nu se pedepsesc. Tentativa nu este posibilă, întrucât este vorba de o
infracţiune omisivă.
Infracţiunea se consumă în momentul când comandantul nu a luat măsurile necesare impuse, respectiv în
momentul în care făptuitorul s-a abţinut de la a ataca duşmanul sau de la a ajuta o navă a statului român ori
a unui stat aliat sau de la a urmări navele duşmanului.
B. Sancţionare
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
ART. 427
Coborârea pavilionului
Infracţiunea este prevăzută în art. 427 C. pen. într-o singură variantă normativă şi constă în coborârea
pavilionului în timpul luptei, în scopul de a servi cauza inamicului, săvârşită de către comandantul unei
nave militare sau al unei grupări de nave militare, precum şi de către orice altă persoană ambarcată.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special este format din relaţiile
sociale privitoare la capacitatea de luptă a forţelor armate care presupun o comportare patriotică, loială şi
devotată în timpul operaţiunilor militare din partea comandantului unei nave sau al unei grupări de nave
militare ori din partea oricărei alte persoane ambarcate, impunându-se din partea acestora o rezistenţă
activă împotriva inamicului în menţinerea şi păstrarea pavilionului ca simbol al onoarei şi vitejiei militare.
b) Obiectul material. Ca obiect material, acesta este însuşi pavilionul coborât în timpul luptei, întrucât
asupra acestuia se desfăşoară acţiunea făptuitorului. Pavilionul este drapelul sau steguleţul de forme şi
culori diferite arborat la pupa sau pe catargul unei nave pentru a-i indica apartenenţa la o anumită ţară sau
care este folosit pentru anumite semnalizări pe mare.
766
a) Subiectul activ. Infracţiunea de care ne ocupăm nu poate fi comisă decât de o persoană care este
ambarcată în mod legal pe navă, respectiv de către comandant sau de către orice altă persoană din echipaj
sau din trupele ataşate navei (persoane înrolate în activităţile ce se desfăşoară pe navă).
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea militară prejudiciată prin
comiterea faptei.
a) Elementul material. Infracţiunea se realizează, sub aspectul elementului material, prin acţiunea de
coborâre a pavilionului.
Pentru existenţa infracţiunii se cere însă ca acţiunea să se săvârşească în timpul luptei, respectiv în
timpul operaţiunilor contra inamicului. De asemenea, se cere ca fapta să se săvârşească la locul unde se află
nava, adică în zona de luptă a operaţiunilor militare.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru succesul
misiunii de luptă pe care o are nava sau grupul de nave, fiind periclitată însăşi capacitatea de luptă a
forţelor armate.
de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.
Infracţiunea se realizează numai cu intenţie directă, întrucât acţiunea făptuitorului are în vedere scopul
de a servi cauza duşmanului.
Nu are relevanţă dacă acest scop s-a realizat sau nu, fiind suficient ca el să fi fost urmărit şi dorit de către
subiectul activ. Prin urmare, infracţiunea nu subzistă atunci când coborârea pavilionului s-a făcut dintr-o
necesitate tactică.
A. Forme
Deşi infracţiunea este susceptibilă a fi comisă sub forma actelor preparatorii, acestea nu sunt incriminate.
Tentativa se sancţionează potrivit art. 32, art. 33 şi art. 429 C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când executarea acţiunii ilicite a fost finalizată, pavilionul
fiind coborât.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru infracţiunea de coborâre a pavilionului este închisoare de la 10 la 20 de ani şi
Infracţiunea de coborâre a pavilionului se deosebeşte de infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului
(art. 396 C. pen.), pe de o parte, prin aceea că ajutorul dat inamicului constă în acţiunea de coborâre a
pavilionului în timpul luptei, iar, pe de altă parte, prin aceea că nu poate fi comisă decât de comandantul
unei nave sau al unei grupări de nave militare ori de către o persoană îmbarcată.
ART. 428
Coliziunea
767
Infracţiunea este prevăzută în art. 428 C. pen. într-o variantă tip, o variantă atenuată şi o variantă
agravată.
Varianta tip, potrivit alin. (1), constă în fapta comandantului unei nave militare sau a oricărei persoane
aflate la bordul navei, care a produs o coliziune sau punerea pe uscat a navei, dacă fapta a avut ca urmare
avarierea gravă a acesteia.
Varianta atenuată, potrivit alin. (2), există în cazul în care fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită din
culpă.
Constituie varianta agravată, potrivit alin. (3), fapta prevăzută în alin. (1) săvârşită în timp de război, pe
durata stării de asediu sau a stării de urgenţă.
capacitatea de luptă a forţelor armate care implică îndeplinirea conştiincioasă şi cu o deosebită grijă atât de
către comandantul unei nave (aeronave) militare, cât şi de către orice persoană aflată pe navă a sarcinilor pe
care le au. În plan secund sunt vizate şi relaţiile sociale cu caracter patrimonial, cauzatoare de prejudicii
materiale forţelor militare ale marinei şi aviaţiei*1).
b) Obiectul material. Infracţiunea are şi un obiect material, acesta constând în nava (aeronava) ciocnită
sau pusă pe uscat (la sol).
a) Subiectul activ. Subiect activ al infracţiunii de coliziune poate fi un militar, comandant al navei ori
aeronavei sau oricare persoană aflată la bordul acesteia, cu condiţia ca această persoană să fie membru al
echipajului sau să fie un militar aparţinând unor unităţi afectate navei sau transportată de navă (aeronavă).
Instigatorii şi complicii pot fi şi persoane civile*2).
Într-o altă opinie se susţine că, întrucât infracţiunea de coliziune se săvârşeşte în forma prevăzută de art.
428 alin. (2) C. pen. din culpă, ea este susceptibilă numai de participaţie improprie*3). În fine, într-o altă
opinie, se susţine că participaţia la această faptă penală este posibilă numai în variantele prevăzute în alin.
(1) şi (3). De asemenea, coautoratul poate avea loc numai atunci când infracţiunea este săvârşită prin
acţiuni comune ale persoanelor aflate la bordul unei nave*4).
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea militară de marină (sau
aviaţie) căreia îi aparţine nava (aeronava) intrată în coliziune.
a) Elementul material. Sub raportul elementului material, infracţiunea se săvârşeşte printr-o activitate
care se poate realiza atât prin acte comisive, cât şi prin acte omisive.
Prin coliziune se înţelege în special ciocnirea cu o altă navă sau aeronavă, fiindcă fapta se săvârşeşte în
timpul navigaţiei. Trebuie să înţelegem însă prin acest termen şi ciocnirea navei de orice obstacol (epave de
768
nave scufundate, stânci subacvatice etc.), căci ceea ce interesează este impactul (ciocnirea) navei, iar nu
natura obstacolului faţă de care s-a produs ciocnirea*5).
Prin punerea pe uscat a navei se înţelege imobilizarea (eşuarea, împotmolirea) navei, fie la ţărm, fie pe
un banc de nisip, astfel încât navigarea nu mai este cu putinţă. Pentru aeronave, punerea pe uscat înseamnă
aterizarea într-un loc de unde nu se mai poate decola.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca fapta de coliziune sau de punere a navei pe uscat să aibă
drept consecinţă avarierea gravă a acesteia. Aşadar, o avariere a navei lipsită de gravitate, deci de o mică
importanţă, nu conferă faptei caracter infracţional.
În varianta agravată există şi o condiţie de timp, respectiv ca fapta să se săvârşească în timp de război, pe
durata stării de asediu sau a stării de urgenţă*6).
b) Urmarea imediată. Prin comiterea faptei se cauzează o avariere gravă a navei sau alte urmări grave,
creându-se o stare de pericol pentru capacitatea de luptă a unităţilor de marină sau aviaţie.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea incriminată şi rezultatul produs trebuie să se stabilească o
legătură de cauzalitate.
Infracţiunea de coliziune în variantele reglementate de art. 428 alin. (1) şi (3) C. pen. se comite cu
intenţie directă sau indirectă. În varianta atenuată a infracţiunii [art. 428 alin. (2) C. pen.] forma de
vinovăţie este culpa.
A. Forme
Actele de pregătire, deşi sunt posibile la variantele săvârşite cu intenţie, nu sunt însă incriminate.
Tentativa se pedepseşte.
În cazul variantei atenuate a infracţiunii [art. 428 alin. (2) C. pen.], actele pregătitoare şi tentativa nu sunt
posibile, întrucât este vorba de o faptă care se comite din culpă.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când asemenea fapte au fost duse până la capăt, au fost
finalizate şi a avut loc avarierea gravă a unei nave (aeronave).
B. Sancţionare
Pentru varianta din alin. (1) al art. 428 C. pen., pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 5 la 12 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi, iar când fapta a fost săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de
la 6 luni la 3 ani. În cazul variantei agravate prevăzute în alin. (3) (când fapta a fost săvârşită cu intenţie în
timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă) pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Tentativa faptei prevăzute în art. 428 alin. (1) se pedepseşte potrivit art. 32, art. 33 şi art. 429 C. pen.

*2) V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 861.
*6) Pentru explicarea acestor noţiuni, a se vedea supra, art. 413 C. pen.
ART. 429

769
Potrivit art. 429 C. pen., tentativa la infracţiunile de capitulare, părăsirea câmpului de luptă, zbor
neautorizat, părăsirea navei, părăsirea comenzii, coborârea pavilionului şi coliziune se pedepseşte.
ART. 430
Infracţiuni privitoare la aeronave militare
Incriminarea în cazul infracţiunilor menţionate (părăsirea navei, părăsirea comenzii, neluarea măsurilor
necesare în operaţiunile navale şi coliziunea) se aplică mutatis mutandis şi faptelor săvârşite la bordul
aeronavelor.
ART. 431
Punerea în mişcare a acţiunii penale
Sesizarea comandantului, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 413–417 C. pen. îşi găseşte explicaţia şi
justificarea în aceea că asemenea fapte comise de militari sunt strâns legate de modul de executare de către
aceştia a atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu. Potrivit dispoziţiilor legale, comandantul poartă
răspunderea pregătirii de luptă şi a îndeplinirii îndatoririlor de serviciu a acestora. Astfel, tot el trebuie să
aibă şi posibilitatea legală de a aprecia asupra punerii în mişcare a acţiunii penale în asemenea situaţii.
Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru restul infracţiunilor săvârşite de militari se face de organele
competente fără a fi necesară sesizarea comandantului la care face referire art. 431 C. pen.
O problemă ivită în practica judiciară a instanţelor militare privitor la aplicarea art. 431 C. pen. este
aceea de a şti dacă odată avizul dat de către comandant pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, acesta
mai poate fi retras ori nu în timpul judecării cauzei. Instanţa supremă a hotărât că o retragere ulterioară a
sesizării comandantului nu poate determina instanţa de judecată să înceteze procesul penal, deoarece legea
nu prevede o asemenea situaţie, astfel cum se arată în art. 158 alin. (1) şi (2) C. pen., cu privire la
posibilitatea retragerii plângerii prealabile. Sesizarea comandantului este, aşadar, o condiţie legală necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile arătate mai sus, însă, odată făcută această
sesizare, nu se mai poate reveni asupra ei*1).
*1) Trib. Suprem, s. pen., compl. milit., Dec. nr. 7/1971 şi nr. 236/1970, în RRD nr. 6/1971, p. 156.
ART. 432
Sustragerea de la serviciul militar în timp de război
persoanei care, în timp de război sau pe durata stării de asediu, îşi provoacă vătămări integrităţii corporale
sau sănătăţii, simulează o boală sau o infirmitate, foloseşte înscrisuri false sau orice alte mijloace în scopul
de a se sustrage de la serviciul militar.
770
instituirea serviciului militar care n-ar putea fi ocrotite altfel decât prin combaterea şi prevenirea faptelor de
sustragere de la serviciul militar, aceste fapte aducând atingere capacităţii de luptă a forţelor armate.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni nu avem obiect material.
a) Subiectul activ. Subiectul activ în cazul acestei infracţiuni este calificat, acesta putând fi un militar
sau un civil care are obligaţia efectuării serviciului militar. Potrivit art. 3 alin. (5) din Legea nr. 446/2006,
la declararea mobilizării şi a stării de război sau la instituirea stării de asediu, îndeplinirea serviciului
militar în calitate de militar în termen devine obligatorie pentru bărbaţii cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de
ani, care îndeplinesc criteriile pentru a îndeplini serviciul militar. Cetăţenii încorporabili, în sensul aceleiaşi
legi, sunt consideraţi cetăţenii români, bărbaţi, cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani, care îndeplinesc
criteriile pentru a executa serviciul militar. Limita maximă de vârstă până la care cetăţenii români, bărbaţi,
pot fi chemaţi pentru îndeplinirea serviciului militar în calitate de militar în termen este de 35 de ani.
În ceea ce priveşte modul de dobândire a calităţii de militar, se vor avea în vedere prevederile Legii nr.
446/2006, în care se precizează că serviciul militar se poate executa în mod activ, alternativ şi în rezervă.
Serviciul militar activ se îndeplineşte în calitate de militar profesionist, militar în termen, elev sau student
la instituţiile de învăţământ din sistemul de apărare şi securitate naţională (cu excepţia elevilor liceelor şi
colegiilor militare), soldat sau gradat voluntar. Potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 355/2009*1), în caz de
mobilizare parţială, totală sau război, resursele umane provin din rândul cadrelor militare în activitate, al
poliţiştilor, al soldaţilor şi al gradaţilor voluntari, al studenţilor şi al elevilor din instituţiile militare de
învăţământ care au absolvit anul I, mai puţin cei din colegiile militare liceale, din rândul rezerviştilor, al
personalului civil din cadrul autorităţilor publice care au atribuţii la mobilizare şi război, precum şi din
rândul cetăţenilor români care au obligaţii militare sau care pot fi chemaţi să execute prestări de servicii în
interes public, potrivit legii. Pentru asigurarea resurselor umane pe timpul stării de mobilizare sau al stării
de război se constituie şi se instruieşte, pe timp de pace, rezerva de mobilizare, care cuprinde rezerva
operaţională şi rezerva generală, aşa cum sunt reglementate în Legea nr. 446/2006 privind pregătirea
populaţiei pentru apărare. Rezerviştii cuprinşi în rezerva de mobilizare participă la exerciţiile şi
antrenamentele de mobilizare, la solicitarea instituţiilor cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii
naţionale. Pe timpul stării de mobilizare şi al stării de război se execută completarea forţelor destinate
apărării potrivit statelor de organizare pentru război, instruirea acestora, precum şi utilizarea resurselor
materiale în vederea înzestrării conform normelor pentru război, până la realizarea nivelului de
operaţionalizare necesar îndeplinirii misiunilor specifice primite.
Coautoratul nu este posibil, întrucât infracţiunea se comite individual, respectiv este o faptă cu subiect
nemijlocit unic. Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării, cât şi sub forma complicităţii,
nefiind necesar ca participanţii să îndeplinească vreo anumită calitate.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiectul pasiv este unitatea militară în care ar trebui să
desfăşoare serviciul militar persoana care se sustrage.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea se realizează prin comiterea
uneia dintre următoarele acţiuni: provocarea de vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii, simularea unei
boli sau infirmităţi, folosirea de înscrisuri false, folosirea de orice alte mijloace.
Toate aceste acţiuni trebuie să fie săvârşite în scopul sustragerii de la serviciul militar.
Prima acţiune (provocarea de vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii) presupune producerea
acestor urmări de către însăşi persoana care suferă vătămarea şi care se sustrage serviciului militar.
771
Dacă acţiunea este efectuată de altă persoană (bineînţeles, la solicitarea şi deci cu consimţământul
persoanei care este vătămată), aceasta va fi complice la infracţiunea de sustragere de la serviciul militar.
Complicele trebuie să cunoască scopul în care se face vătămarea. În cazul acestei modalităţi, persoana care
îşi provoacă vătămarea arătată de lege devine iremediabil inaptă pentru satisfacerea serviciului militar, ceea
ce conferă un pericol social sporit faptei în raport cu celelalte modalităţi faţă de care, odată descoperite,
subiectul poate continua efectuarea serviciului militar.
Simularea unei boli sau infirmităţi presupune că făptuitorul se preface bolnav, deşi în realitate nu este
inapt. El face să pară adevărat ceva ireal în scopul de a se sustrage de la serviciul militar. Făptuitorul poate
recurge frecvent la utilizarea unor substanţe prin care se provoacă temporar starea anormală a unor organe
(de exemplu, foloseşte unele medicamente pentru creşterea pulsului, a tensiunii arteriale, pentru
funcţionarea neregulată a inimii etc.).
Activitatea de folosire a unor înscrisuri false se realizează, în principiu, prin folosirea în faţa autorităţilor
militare a unor acte false care, dacă ar consemna situaţii reale, ar conduce la înlăturarea obligaţiei pentru
subiectul activ de a îndeplini serviciul militar. Actele măsluite se pot referi la starea de sănătate (spre
exemplu, este hipertensiv) sau la starea socială (spre exemplu, este unic susţinător al familiei). Nu are
importanţă cine a falsificat actul sau dacă acesta a fost falsificat parţial sau în întregime.
Aceste variante de comitere se raportează la evaluarea legală a îndeplinirii condiţiilor pentru satisfacerea
serviciului militar. Potrivit Legii nr. 446/2006, stabilirea aptitudinilor din punct de vedere psihologic se
efectuează pe baza examinării de specialitate, asigurată de structurile specializate ale instituţiilor cu
atribuţii în domeniul apărării. În cazurile insuficient documentate sau la sesizarea unor neconcordanţe între
starea de sănătate a tânărului şi documentaţia prezentată, precizarea diagnosticului medical se face de către
comisia de expertiză medico-militară a spitalului militar clinic de urgenţă la care este arondat centrul
militar respectiv.
La recrutare, încorporare sau selecţie în structurile de învăţământ din instituţiile cu atribuţii în domeniul
apărării, fiecare tânăr trebuie să prezinte documente medicale, care atestă antecedentele patologice
personale şi heredocolaterale, eliberate sub semnătura şi parafa medicului de familie. Tinerii care urmează
a fi încorporaţi, inclusiv cei care nu posedă documentele menţionate, vor fi examinaţi medical, gratuit, în
unităţi de asistenţă medicală ambulatorie de specialitate stabilite de direcţiile de sănătate publică judeţene şi
a municipiului Bucureşti, de comun acord cu centrele militare.
Medicul de familie sau, după caz, unitatea sanitară teritorială pe raza căreia domiciliază tânărul are
obligaţia ca, la prezentarea acestuia cu ordinul de chemare sau pentru selecţie în structurile de învăţământ
din instituţiile cu atribuţii în domeniul apărării, să îl consulte şi să îi elibereze documentele prevăzute de
lege.
Folosirea de alte mijloace presupune acele acţiuni ale făptuitorului care îl fac indisponibil pentru
satisfacerea serviciului militar (de exemplu, plecarea din ţară, comiterea unei infracţiuni în scopul de a fi
reţinut, ascunderea pe la diverse rude sau prieteni etc.).
Fapta de sustragere de la efectuarea serviciului militar în timp de război este o infracţiune cu conţinuturi
alternative, pentru existenţa infracţiunii fiind suficientă realizarea unei singure variante normative din cele
prevăzute în textul incriminator.
Pentru realizarea conţinutului constitutiv este necesară şi o condiţie de timp, respectiv ca fapta să fie
săvârşită în timp de război sau pe durata stării de asediu*2).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru capacitatea de
luptă a forţelor armate şi, implicit, pentru unităţile militare prejudiciate.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate rezultă implicit din comiterea faptei.
Infracţiunea de sustragere de la serviciul militar în timp de război se comite din punct de vedere al
formei de vinovăţie cu intenţie directă, textul incriminator precizând că faptele evidenţiate trebuie săvârşite
în scopul sustragerii de la serviciul militar.
772
Scopul de a se sustrage de la serviciul militar poate viza o sustragere definitivă sau o sustragere
temporară de la îndeplinirea serviciului (de exemplu, în timpul unei aplicaţii, misiuni etc.). Pentru existenţa
infracţiunii nu are relevanţă dacă scopul urmărit a fost atins sau nu.
A. Forme
În cazul acestei infracţiuni, actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate şi deci nu
sunt pedepsite.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când oricare dintre acţiunile incriminate este comisă în
scopul sustragerii subiectului activ de la serviciul militar.
B. Sancţionare
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
*1) Legea nr. 355/2009 privind regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al
stării de război, publicată în M. Of. nr. 805 din 25 noiembrie 2009.
*2) Pentru explicaţii privind înţelesul acestor noţiuni, a se vedea supra, Capitolul I, Secţiunea I.
ART. 433
Agresiunea împotriva santinelei
Varianta tip este prevăzută în alineatul (1) şi constă în fapta persoanei care ameninţă sau loveşte
santinela sau militarul aflat în serviciu de intervenţie, însoţire sau de securitate.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine dacă fapta este săvârşită prin folosirea unei arme
sau de două ori mai multe persoane împreună.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de agresiune împotriva santinelei are ca obiect juridic special
relaţiile sociale privind executarea în condiţii optime a serviciului de intervenţie, însoţire sau de securitate,
relaţii sociale care sunt zdruncinate prin acţiuni agresive destinate să micşoreze rezistenţa militarilor,
încrederea acestora în capacitatea de luptă a forţelor armate. În secundar se aduce atingere libertăţii psihice
sau integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei ameninţate sau lovite.
b) Obiectul material. În varianta normativă a ameninţării, fapta pe care o analizăm nu are obiect
material. Dacă infracţiunea se comite prin lovire, obiectul material îl constituie corpul persoanei lovite.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de agresiune împotriva santinelei poate fi comisă atât de către un militar,
cât şi de către un civil. Coautoratul este posibil la această infracţiune. Participaţia penală este posibilă atât
sub forma instigării, cât şi a complicităţii.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este unitatea militară din care face parte
santinela a cărei capacitate de luptă este periclitată prin comiterea infracţiunii. În secundar se aduce
atingere şi santinelei sau militarului aflat în serviciu de intervenţie, însoţire sau de securitate*1), a cărui
773
libertate psihică sau integritate corporală ori sănătate a fost afectată prin săvârşirea faptei. Avem deci de-a
face cu un subiect pasiv secundar calificat.
a) Elementul material. Infracţiunea de agresiune împotriva santinelei se realizează sub aspectul
elementului material prin ameninţare sau lovire a santinelei sau militarului aflat în serviciu de intervenţie,
însoţire sau de securitate.
Acţiunile descrise în textul incriminator au înţelesul prevăzut în art. 206, respectiv art. 193 C. pen.
(infracţiunile de ameninţare şi lovire sau alte violenţe).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca fapta să se săvârşească în timp ce santinela se află în post
sau militarul se află în serviciul de intervenţie, însoţire sau de securitate. Dacă fapta este săvârşită în
legătură cu activitatea santinelei sau a militarului în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, dar nu în timpul
cât aceştia se află în îndeplinirea activităţilor specifice, fapta va constitui infracţiunea de ameninţare sau
lovire, iar nu infracţiunea de agresiune a santinelei (spre exemplu, santinela împiedică o persoană să
pătrundă în zona aflată în consemn, iar cu o altă ocazie, acea persoană, dorind să se răzbune, loveşte
santinela care se afla în timpul liber).
Infracţiunea prezintă o variantă agravată cu două modalităţi alternative de comitere în alin. (2) al art.
433, respectiv când fapta se comite prin folosirea unei arme (teza I) sau de două sau mai multe persoane
împreună (teza a II-a). Potrivit art. 179 C. pen., armele sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele
declarate astfel prin dispoziţii legale*2). Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi
folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac (spre exemplu, o coasă, un topor, o sapă, o
şurubelniţă, care au fost întrebuinţate pentru lovirea santinelei).
În varianta săvârşirii faptei de către două sau mai multe persoane împreună este necesară prezenţa
efectivă şi concomitentă a două persoane la locul săvârşirii faptei, indiferent de calitatea acestora (coautor,
instigator sau complice). De asemenea, pentru reţinerea agravantei, nu este necesar ca toţi participanţii să
îndeplinească cerinţele legale pentru a răspunde penal, fiind suficientă răspunderea penală a unei singure
persoane. În aceste condiţii nu se mai poate reţine şi agravanta legală generală a săvârşirii faptei de trei sau
mai multe persoane împreună prevăzută de art. 77 lit. a) C. pen.
b) Urmarea imediată. Comiterea infracţiunii de agresiune împotriva santinelei are ca urmare crearea
unei stări de pericol pentru îndeplinirea corespunzătoare a serviciului de intervenţie, însoţire sau de
securitate.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate este implicit realizată prin comiterea infracţiunii.
Infracţiunea de agresiune împotriva santinelei se comite cu intenţie directă sau indirectă, latura
subiectivă neincluzând vreun mobil sau scop special.
A. Forme
În cazul acestei infracţiuni, actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se realizează acţiunea de ameninţare sau lovire a
santinelei sau a militarului aflat în serviciul de intervenţie, însoţire sau securitate.
Infracţiunea de agresiune împotriva santinelei este o infracţiune complexă, absorbind în conţinutul său,
ca element constitutiv, infracţiunile de ameninţare (art. 206 C. pen.) sau lovire sau alte violenţe (art. 193 C.
pen.). Opinăm că în cazul infracţiunii de lovire sau alte violenţe se absoarbe în infracţiunea de agresiune
împotriva santinelei doar varianta simplă a infracţiunii (lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de
774
suferinţe fizice), nu şi varianta agravată (fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată
sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile).
Aceasta deoarece varianta agravată a infracţiunii de lovire sau alte violenţe se pedepseşte mai aspru decât
infracţiunea de agresiune împotriva santinelei. Or, prin instituirea acestei din urmă infracţiuni, considerăm
că legiuitorul a înţeles să pedepsească mai grav, iar nu mai uşor, faptele de ameninţare sau lovire săvârşite
împotriva unei categorii speciale de subiecţi pasivi, fapte care aduc atingere capacităţii de luptă a forţelor
armate. În acest din urmă caz, în lipsa unei corelări a sistemului sancţionator, se va reţine un concurs de
infracţiuni între infracţiunea de agresiune împotriva santinelei şi infracţiunea de lovire prevăzută în art. 193
alin. (2) C. pen.
B. Sancţionare
Infracţiunea în varianta simplă este pedepsită cu închisoare de la unu la 3 ani. Varianta agravată se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
*1) Pentru explicaţii privind noţiunea de „santinelă sau militar aflat în serviciul de intervenţie, însoţire
sau de securitate”, a se vedea supra, art. 415 C. pen.
*2) A se vedea, în acest sens, şi Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată
în M. Of. nr. 814 din 17 noiembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 434
Sustragerea de la luarea în evidenţa militară
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în sustragerea de la luarea în evidenţa militară, selecţia,
stabilirea aptitudinilor şi a opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare, în timp de pace.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine dacă fapta este săvârşită în timp de război sau pe
durata stării de asediu.
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl formează relaţiile
sociale în legătură cu o desfăşurare normală a activităţilor de luare în evidenţa militară, selecţie şi stabilire
a aptitudinilor şi opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare, care contribuie efectiv la
întărirea capacităţii de luptă a forţelor armate.
a) Subiectul activ. Infracţiunea poate fi comisă numai de către o persoană care are obligaţia în
conformitate cu prevederile legale de a fi luată în evidenţa militară (cetăţenii încorporabili). Cetăţenii
încorporabili sunt consideraţi cetăţenii români, bărbaţi, cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani, care
îndeplinesc criteriile pentru a executa serviciul militar. Nu îndeplinesc serviciul militar şi sunt scoşi din
categoria cetăţenilor încorporabili, neputând fi, în consecinţă, subiecţi activi nemijlociţi la această
infracţiune, cei clasaţi inapţi pentru serviciul militar, cu scoatere din evidenţă, conform baremului medical
stabilit potrivit reglementărilor în vigoare, personalul hirotonit sau ordinat care aparţine cultelor religioase
recunoscute de lege, personalul consacrat oficial ca deservent al unui asemenea cult, călugării care au o
775
vechime în mănăstire de cel puţin 2 ani, precum şi persoanele condamnate la pedepse privative de libertate,
cei arestaţi preventiv sau trimişi în judecată, până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
soluţionat cauza penală (art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 446/2006).
Coautoratul nu este posibil, deoarece este vorba de o infracţiune cu subiect activ unic. Participaţia este
posibilă atât sub forma instigării, cât şi a complicităţii.
b) Subiectul pasiv. Infracţiunea are ca subiect pasiv unitatea militară sau autoritatea ori agentul
economic în cadrul cărora ar trebui repartizat cetăţeanul încorporabil, fiind pusă în pericol capacitatea de
luptă a forţelor armate.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, fapta pe care o analizăm se realizează prin
activitatea făptuitorului de a se sustrage de la luarea în evidenţa militară, selecţia, stabilirea aptitudinilor şi
a opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare.
Evidenţa militară a cetăţenilor încorporabili şi a rezerviştilor reprezintă ansamblul activităţilor
desfăşurate pentru cunoaşterea şi actualizarea datelor referitoare la identitatea, pregătirea profesională,
militară şi de specialitate, ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi situaţia medico-militară a acestora.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 395/2005*1), cetăţenii români, bărbaţi, la împlinirea vârstei de 18 ani, se vor
prezenta la centrele militare numai pentru luarea în evidenţă militară, selecţionare, stabilirea aptitudinilor şi
a opţiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare, în situaţiile prevăzute la art. 3 din Lege
(pe durata stării de război, a stării de mobilizare, precum şi pe timpul stării de asediu).
Infracţiunea se comite fie prin acte omisive (inacţiune), ca, de exemplu, neprezentarea celui în cauză la
data, ora şi locul indicate prin documentul de încunoştinţare, fie prin acte comisive (acţiune), ca, de
exemplu, ascunderea, dispariţia de la domiciliu, părăsirea locului de muncă sau fuga din ţară în străinătate
cu intenţia de a se sustrage de la luarea în evidenţa militară, selecţia, stabilirea aptitudinilor şi a opţiunilor
privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare.
Pentru existenţa infracţiunii de care ne ocupăm este necesar ca această sustragere să nu aibă la bază
motive întemeiate, respectiv să se facă nejustificat, pentru că, în caz contrar, nu sunt incidente prevederile
art. 434 C. pen.
În varianta agravată există o condiţie de timp, respectiv fapta trebuie să fie săvârşită în timp de război
sau pe durata stării de asediu*2).
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea infracţiunii de sustragere de la luarea în evidenţa militară se
creează o stare de pericol pentru asigurarea capacităţii de luptă a forţelor armate prin diminuarea numărului
potenţial necesar de ostaşi în timp de război sau pe durata stării de asediu. O modificare de dată recentă,
după publicarea noului Cod penal în Monitorul Oficial a prevederilor Legii nr. 395/2005*3), stabileşte
faptul că simpla neprezentare la centrele militare în termen de 6 luni de la data împlinirii vârstei de 18 ani
constituie contravenţie.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii este necesară stabilirea unei
legături de cauzalitate între sustragere şi urmarea produsă (starea de pericol), legătură care rezultă în genere
din însăşi comiterea faptei (ex re).
Infracţiunea de sustragere de la luarea în evidenţa militară se săvârşeşte cu intenţie care poate fi directă
sau indirectă.
A. Forme
776
Deşi posibile, actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate şi, prin urmare, nu se pedepsesc.
Infracţiunea se consumă în momentul când subiectul activ este obligat să se prezinte în faţa comisiei
pentru luarea în evidenţa militară, selecţia, stabilirea aptitudinilor şi a opţiunilor privind modul de
îndeplinire a îndatoririlor militare şi nu se prezintă cu intenţia de a se sustrage de la această îndatorire
legală.
B. Sancţionare
Pedeapsa pentru această infracţiune în varianta simplă este amenda. Varianta agravată se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
*1) Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea
la serviciul militar pe bază de voluntariat, publicată în M. Of. nr. 1155 din 20 decembrie 2005.
*3) Modificată prin Legea nr. 223/2010 pentru modificarea art. 4 din Legea nr. 395/2005 privind
suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de
voluntariat, publicată în M. Of. nr. 792 din 26 noiembrie 2010.
ART. 435
Neprezentarea la încorporare sau concentrare
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în neprezentarea la încorporare, concentrare sau
mobilizare în timp de război sau pe durata stării de asediu, în termenul prevăzut în ordinul de chemare.
Varianta asimilată este prevăzută în alin. (2) şi constă în neprezentarea celui încorporat sau concentrat la
unitatea la care a fost repartizat, precum şi a celui care, executând potrivit legii serviciul alternativ, nu se
prezintă în termen la angajator.
a) Obiectul juridic. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl constituie grupul de relaţii
sociale privitoare la disciplina militară şi la îndeplinirea şi executarea în mod corespunzător a serviciului
militar şi, implicit, la capacitatea de luptă a forţelor armate.
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi numai o persoană civilă (tânărul
chemat la încorporare după ce a fost luat în evidenţa militară) sau un rezervist (care poate fi concentrat sau
mobilizat). Coautoratul nu este posibil, deoarece este vorba de o infracţiune cu subiect activ unic.
Participaţia este posibilă atât sub forma instigării, cât şi a complicităţii.
b) Subiectul pasiv. Subiect pasiv este unitatea militară în cadrul căreia a fost repartizat cetăţeanul
încorporabil, fiind pusă în pericol capacitatea de luptă a forţelor armate.
777
a) Elementul material. În ambele sale variante, infracţiunea se comite sub aspectul elementului material
printr-o inacţiune.
Elementul material constă în inacţiunea de neprezentare la încorporare, concentrare sau mobilizare în
termenul stabilit în ordinul de încorporare sau concentrare.
Activitatea de încorporare presupune operaţiunea prin care se organizează primirea recruţilor la unităţile
militare în conformitate cu prevederile legale.
Pe de altă parte, concentrarea constă în chemarea pe o anumită perioadă de timp în cadrul armatei a
rezerviştilor pentru perfecţionarea sau completarea pregătirii lor militare sau pentru executarea unor
activităţi.
Mobilizarea reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în principal, în domeniile
politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar, planificate şi pregătite pe timp de
pace, precum şi a acţiunilor desfăşurate pentru aplicarea acestora, potrivit legii, la apariţia sau iminenţa
unei ameninţări grave care poate afecta suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea
teritorială a ţării şi democraţia constituţională. Pe timpul stării de mobilizare şi al stării de război se execută
completarea forţelor destinate apărării potrivit statelor de organizare pentru război, instruirea acestora,
precum şi utilizarea resurselor materiale în vederea înzestrării conform normelor pentru război, până la
realizarea nivelului de operaţionalizare necesar îndeplinirii misiunilor specifice primite.
Din lectura prevederilor art. 435 C. pen. rezultă că pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca
fapta să se producă în timp de război sau pe durata stării de asediu*1). Pe de altă parte, se cere să fi trecut
termenul de prezentare specificat în ordinul de chemare emis de autoritatea militară.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 446/2006, pentru a fi recrutaţi sau încorporaţi, cetăţenii sunt obligaţi să se
prezinte la data, ora şi locul prevăzute în ordinul de chemare. Tinerii care, din diferite motive, nu au primit
ordin de chemare sunt obligaţi să se prezinte la centrele militare pe a căror rază teritorială îşi au domiciliul
ori reşedinţa, în termen de două luni de la împlinirea vârstei de 20 de ani.
Recrutarea sau încorporarea reprezintă activitatea executată de centrele militare în vederea selecţiei şi
stabilirii aptitudinilor privind îndeplinirea îndatoririlor militare, repartizarea şi trimiterea cetăţenilor
români, bărbaţi, la unităţile militare, la datele şi în funcţie de criteriile stabilite prin ordin comun al
conducătorilor instituţiilor cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale, pentru îndeplinirea
serviciului militar în calitate de militar în termen.
Potrivit art. 67 din aceeaşi lege, tinerii chemaţi la recrutare, recruţii şi militarii rezervişti sunt obligaţi să
primească ordinele de chemare emise de centrele militare şi să se prezinte la locul, data şi ora prevăzute în
acestea, să se prezinte la centrul militar pentru primirea livretului militar la trecerea în rezervă, predarea
adeverinţei de recrutare, a livretului militar şi a ordinului de chemare la mobilizare, după caz, înainte de
plecarea în străinătate, precum şi ridicarea documentelor respective la înapoierea în ţară, să anunţe, în scris,
centrul militar, în termen de două zile, despre pierderea ori deteriorarea documentelor personale de
evidenţă militară sau a ordinului de chemare la mobilizare.
De asemenea, neprezentarea la încorporare sau concentrare, la mobilizare sau pentru clarificarea situaţiei
militare, la data fixată prin ordinul de chemare, poate fi motivată dacă: tânărul este bolnav, în
imposibilitatea de a se deplasa, situaţie dovedită cu certificatul medical eliberat de organele sanitare
competente; în cazul decesului unui membru al familiei – părinte, soţie, copil, unul dintre socri, frate sau
soră –, pe baza certificatului de deces; în caz de forţă majoră, pe baza dovezii eliberate de autorităţile
administraţiei publice locale (art. 68 din Legea nr. 446/2006).
Varianta asimilată constă în neprezentarea celui încorporat sau concentrat la unitatea la care a fost
repartizat, precum şi a celui care, executând potrivit legii serviciul alternativ, nu se prezintă în termen la
angajator. Situaţia premisă pentru realizarea acestei variante este o prealabilă încorporare sau concentrare a
subiectului activ şi repartizare a acestuia fie pentru îndeplinirea serviciului activ la o unitate militară, fie
pentru îndeplinirea serviciului alternativ la un angajator stabilit de autorităţile militare.
Având în vedere faptul că serviciul militar se poate executa în trei forme (activ, alternativ şi în rezervă),
în practica judiciară s-a pus problema dacă neprezentarea pentru executarea serviciului militar alternativ
778
întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, controversă care, în lipsa unor prevederi legale în
Codul penal anterior, s-a soldat cu un recurs în interesul legii prin care instanţa supremă a hotărât că fapta
de neprezentare pentru executarea serviciului utilitar alternativ nu era prevăzută de legea penală*2).
Legiuitorul a luat act de această neconcordanţă existentă în legislaţie şi cu ocazia elaborării noului Cod
penal a prevăzut în mod expres ca variantă alternativă de comitere a infracţiunii de neprezentare la
încorporare sau concentrare fapta aceluia care, executând potrivit legii serviciul alternativ, nu se prezintă în
termen la angajator.
Şi în cazul variantei asimilate este necesară îndeplinirea condiţiei de timp, respectiv ca fapta să fie
săvârşită în timp de război sau pe durata stării de asediu.
Atunci când cel chemat se află în străinătate termenele se sporesc cu 10 zile.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată rezultă din însăşi conduita,
respectiv inacţiunea făptuitorului de a nu se prezenta în termenul stabilit la locul unde prezenţa sa era
necesară, creându-se prin aceasta o stare de pericol pentru capacitatea de luptă a forţelor armate.
c) Raportul de cauzalitate. La această infracţiune, legătura de cauzalitate rezultă implicit din comiterea
faptei incriminate.
Forma de vinovăţie constă în intenţie directă sau indirectă [art. 16 alin. (6) C. pen.].
Când sunt motive temeinice de neprezentare la termenele stabilite, fapta nu constituie infracţiune (de
exemplu, caz de boală, calamităţi etc.).
A. Forme
Întrucât fapta se comite prin inacţiune, nu sunt posibile nici actele de pregătire şi nici tentativa.
Infracţiunea se consumă în momentul expirării termenului precizat în ordinul de încorporare sau
concentrare ori în momentul expirării termenului de 10 zile de la data menţionată mai sus, în cazul în care
cel chemat la mobilizare sau concentrare se află în străinătate.
B. Sancţionare
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
*2) CSJ, Secţiile Unite, Dec. nr. VI din 15 octombrie 2001, recurs în interesul legii privind neexecutarea
serviciului militar alternativ, publicată în M. Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001.
ART. 436
Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă
COMENTARIU (prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în jefuirea pe câmpul de luptă a morţilor sau răniţilor.
Varianta asimilată este prevăzută în alin. (2) şi constă în jefuirea morţilor sau răniţilor, care, fără să fie
săvârşită pe câmpul de luptă, este urmarea unor operaţii de război.
779
respectul faţă de bunurile aflate asupra răniţilor şi celor morţi pe câmpul de luptă sau în urma unor operaţii
de război, fiind lezate şi relaţiile sociale în legătură cu factorul moral al capacităţii de luptă a forţelor
armate.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni obiectul material îl constituie obiectele aflate asupra
celor morţi sau răniţi (echipamentul, încălţămintea, banii sau orice alte valori) aflaţi pe câmpul de luptă ori
în alte locuri legate de operaţiuni militare (de exemplu, la locul unui bombardament de artilerie sau de
aviaţie).
Nu interesează dacă aceste bunuri se află asupra unor militari morţi sau răniţi aparţinând forţelor armate
proprii sau ale inamicului ori dacă sunt bunuri aflate asupra unor civili morţi sau răniţi cu prilejul
diverselor operaţii de război.
a) Subiectul activ. Infracţiunea de care ne ocupăm poate fi comisă de orice persoană, militar sau civil.
Coautoratul este posibil la această infracţiune. Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării, cât
şi a complicităţii.
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv
secundar este persoana căzută pe câmpul de luptă sau ca urmare a unor operaţii de război, de la care s-au
sustras obiectele aflate asupra ei. Nu are relevanţă dacă cei ucişi sau răniţi au avut calitatea de militari sau
civili ori dacă militarii aparţineau forţelor armate naţionale ori aliate sau ale inamicului.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea de jefuire a celor căzuţi pe
câmpul de luptă se realizează prin acţiunea de jefuire pe câmpul de luptă sau în afara câmpului de luptă,
însă cu prilejul unor operaţii de război, îndreptată asupra obiectelor ce se află asupra morţilor şi răniţilor.
A jefui obiecte sau bunuri înseamnă a deposeda de bunuri fie prin simpla luare a bunurilor, fie prin
sustragerea acestora prin violenţă fizică sau morală. Acţiunea de jefuire trebuie să aibă loc pe câmpul de
luptă sau ca urmare a unor operaţii de război şi trebuie să privească obiectele aflate asupra morţilor sau
răniţilor*1).
În cazul săvârşirii sustragerii prin folosirea de violenţe, în literatura de specialitate se consideră că există
concurs între infracţiunea prevăzută de art. 436 C. pen. şi infracţiunea de tâlhărie*2). Considerăm că în
această situaţie se va reţine numai infracţiunea de jefuire a celor căzuţi pe câmpul de luptă, jefuirea
însemnând sustragerea bunurilor cu sau fără violenţă.
b) Urmarea imediată. Comiterea acestei infracţiuni are ca urmare atât crearea unei stări de pericol
pentru capacitatea de luptă a forţelor armate, cât şi prejudicierea celor de la care s-au sustras bunurile
respective.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea subiectului activ şi rezultatul produs trebuie să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei (ex re).
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Aşadar, cel care înfăptuieşte acţiunea de jefuire
trebuie să cunoască faptul că ia bunurile de la o persoană ucisă ori rănită pe câmpul de luptă ori la locul
unei operaţiuni de război şi urmăreşte ori acceptă producerea rezultatului.
780
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de a fi comisă în forme imperfecte, însă textul legal nu încriminează nici
actele pregătitoare şi nici tentativa.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când s-a produs jefuirea, respectiv luarea bunului de la
persoanele rănite sau de la morţi în condiţiile stabilite de textul legal.
Infracţiunea de jefuire este o variantă specială a infracţiunii de furt sau tâlhărie care, din cauza gravităţii,
a fost inclusă printre infracţiunile care aduc atingere capacităţii de luptă a forţelor armate.
B. Sancţionare
Infracţiunea de jefuire a celor căzuţi pe câmpul de luptă se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi

ART. 437
Folosirea emblemei Crucea Roşie în timpul operaţiunilor militare
Infracţiunea este prevăzută în art. 437 C. pen. într-o singură variantă normativă şi constă în folosirea,
fără drept, în timp de război sau pe durata stării de asediu, în legătură cu operaţiunile militare, a emblemei
ori denumirii de „Crucea Roşie” sau a celor asimilate acesteia.
existenţa şi asigurarea folosirii legale a emblemei şi a denumirii „Crucea Roşie” şi a celor asimilate
acesteia în timp de război şi în legătură cu operaţiile militare.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material constă în emblema sau denumirea
„Crucii Roşii” sau a celor asimilate acesteia (Semiluna Roşie, Leul Roşu sau Soarele Roşu).
a) Subiectul activ. Textul incriminator nu cere nicio calitate specială subiectului activ, ceea ce înseamnă
că fapta poate fi comisă de orice persoană, militar sau civil. Coautoratul este posibil la această infracţiune.
Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării, cât şi a complicităţii.
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiectul pasiv este organizaţia de Cruce Roşie a cărei
activitate este pusă în pericol prin comiterea faptei.
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea se realizează prin acţiunea de
folosire fără drept în timp de război sau pe durata stării de asediu şi în legătură cu operaţiunile militare a
însemnelor sau a denumirii de „Cruce Roşie”.
781
Acţiunea de folosire presupune utilizarea, întrebuinţarea în orice mod, fie a emblemei, fie a denumirii de
„Cruce Roşie” ca obiecte alternative.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea de folosire să se facă fără drept. În al doilea rând, se
mai cere ca activitatea incriminată să aibă loc fie în timp de război, fie pe durata stării de asediu*1). În fine,
o altă condiţie esenţială este ca fapta să fie săvârşită în legătură cu operaţiuni militare.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru activitatea
organizaţiilor de „Cruce Roşie” şi, implicit, pentru capacitatea de luptă a forţelor armate.
c) Raportul de cauzalitate. Este necesar ca între acţiunea incriminată şi urmarea imediată să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei (ex re).
Forma de vinovăţie constă în intenţia directă sau indirectă.
A. Forme
În cazul acestei infracţiuni actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt sancţionate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care a fost comisă acţiunea de folosire a emblemelor
sau denumirii de „Crucea Roşie” ori a celor asimilate acestora.
B. Sancţionare
Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
TITLUL XII
Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război
ART. 438
Genocidul
Infracţiunea de genocid este reglementată în art. 438 C. pen. şi are o variantă tip, o variantă agravată şi
două variante atenuate
Varianta tip constă în: (1) Săvârşirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
naţional, etnic, rasial sau religios, a uneia dintre următoarele fapte: a) uciderea de membri ai grupului; b)
vătămarea integrităţii fizice sau mintale a unor membri ai grupului; c) supunerea grupului la condiţii de
existenţă de natură să ducă la distrugerea fizică, totală sau parţială, a acestuia; d) impunerea de măsuri
vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului; e) transferul forţat de copii aparţinând unui grup în alt
grup [art. 438 alin. (1) C. pen.].
Varianta agravată există atunci când oricare dintre faptele de la alin. (1) este comisă în timp de război
[art. 438 alin. (2) C. pen.].
Prima variantă atenuată constă în înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid [art. 438
alin. (3) C. pen.].
A doua variantă atenuată există atunci când are loc o faptă de incitare la săvârşirea unei infracţiuni de
genocid, comisă în mod direct, în public [art. 438 alin. (4) C. pen.].
782
a) Obiectul juridic special este constituit din relaţiile sociale care privesc existenţa şi dezvoltarea
colectivităţilor umane şi a grupurilor ce se pot forma în interiorul acestora după criterii naţionale, etnice,
rasiale sau religioase. Prin incriminarea genocidului se ocrotesc, totodată, viaţa, integritatea corporală ori
sănătatea persoanelor împotriva faptelor de ucidere sau vătămare corporală gravă a integrităţii fizice ori
sănătăţii membrilor unei colectivităţi, care constituie mijloace de săvârşire a genocidului*1).
b) Obiectul material al infracţiunii de genocid este reprezentat de corpul persoanelor care devin
victimele efective ale faptelor ce realizează elementul material în oricare dintre modalităţile normative
indicate de art. 438 C. pen.
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană responsabilă penal. Nu are relevanţă
juridică împrejurarea că subiectul aparţine sau nu grupului ori colectivităţii împotriva cărora este îndreptată
activitatea infracţională.
Deşi în textul art. 438 C. pen. nu există nicio condiţie cu privire la calitatea subiectului activ al
infracţiunii de genocid, în literatura de specialitate s-a exprimat opinia că o astfel de infracţiune, atât de
complexă, nu poate fi săvârşită de o oarecare persoană fizică, ci de una care ocupă o funcţie importantă în
stat, care îi oferă posibilităţi reale de a săvârşi vreuna sau mai multe dintre modalităţile normative ale
genocidului*2).
Infracţiunea de genocid este susceptibilă de a fi săvârşită în participaţie, în oricare dintre formele
acesteia.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv al infracţiunii de genocid îl reprezintă atât grupul a cărui distrugere
este urmărită, cât şi persoanele care fac parte din grupul respectiv, împotriva cărora se îndreaptă activitatea
infracţională.
Enumerarea criteriilor de constituire a unui astfel de grup are caracter limitativ, astfel încât nu poate fi
reţinută comiterea acestei infracţiuni dacă grupul este constituit pe alte criterii decât „naţional, etnic, rasial
sau religios”. Spre exemplu, nu poate fi comisă această infracţiune dacă grupul este constituit forţat, prin
detenţie din raţiuni politice pentru că o astfel de situaţie excede unei interpretări în limitele respectării
legalităţii a normei juridice penale.
De altfel, în literatura de specialitate*3) s-a arătat că grupul, în conceptul infracţiunii de genocid,
reprezintă comunitatea de persoane între care există o legătură naţională, etnică, rasială sau religioasă,
existenţa acestuia neputând fi prezumată, ci necesitând a fi dovedită şi special constatată şi având un
caracter „relativ stabil şi permanent”*4).
În practica tribunalelor internaţionale s-au făcut conturări ale conceptelor cu care operează această
normă de incriminare. Astfel, un grup naţional este un grup de oameni care sunt percepuţi ca împărţind
legătura bazată pe cetăţenie comună, împreună cu o reciprocitate de drepturi şi obligaţii*5); un grup etnic
este un grup ai cărui membrii împărtăşesc o limbă şi o cultură comună, care se identifică sau distinge el
însuşi în acest fel ori poate fi identificat ca grup etnic de către alţii*6); în timp ce un grup rasial presupune
anumite caracteristici ereditare fizice în mod frecvent identificate cu ariile geografice, fără legătură cu
factori lingvistici, culturali, naturali sau religioşi*7). În mod evident, grup religios este acel grup de
persoane care împărtăşesc aceeaşi religie sau mod de venerare.
În cadrul conferinţei de la Roma din anul 1998, care s-a finalizat cu adoptarea Statutului de la Roma al
Curţii Penale Internaţionale, au existat propuneri din partea anumitor delegaţi pentru inserarea în cadrul
grupurilor protejate de incriminarea genocidurilor şi a grupărilor sociale şi politice, propuneri asupra cărora
nu s-a realizat acordul şi care, prin urmare, nu au fost acceptate, urmând a fi protejate în baza legislaţiei
naţionale a fiecărui stat şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. S-a reţinut la acea dată că
grupurile politice nu pot fi incluse printre cele protejate de Convenţie, întrucât nu constituie grupări
783
inevitabile şi omogene, fiind bazate numai pe voinţa membrilor lor, şi nu pe factori independenţi de această
voinţă, opinându-se că o astfel de includere ar conduce la implicarea ONU în luptele politice interne ale
fiecărei ţări, ar crea dificultăţi guvernelor în acţiunile împotriva actelor unor elemente subversive şi ar da
naştere posibilităţii altor tipuri de grupări precum cele economice şi profesionale de a revendica o poziţie
asemănătoare în cadrul Convenţiei.
În acest context, chiar dacă grupările politice au incomodat întotdeauna elitele puterii diverselor state,
constituind astfel ţinta atacurilor declanşate de guvernanţi, Convenţia a fost adoptată în această formă şi,
până în prezent, în ciuda numeroaselor încercări de amendare a acesteia, textul nu a fost modificat, iar suita
„crimelor oficiale” comise din raţiuni politice s-a prelungit*8).
Condiţii de loc şi de timp pentru săvârşirea infracţiunii. Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de
locul şi timpul săvârşirii.
Dacă fapta de genocid este săvârşită în timp de război (în înţelesul dispoziţiei din art. 185 C. pen.),
această împrejurare este de natură a spori gradul de pericol social, fapta constituind o variantă agravată [art.
438 alin. (2) C. pen.].
Când are loc o „incitare” la comiterea infracţiunii de genocid, comisă în public şi în mod direct, se
înregistrează o variantă atenuată a infracţiunii [art. 438 alin. (4) C. pen.]. În concret este vorba despre o
instigare la comiterea infracţiunii de genocid, comisă în împrejurări care, în literatura de specialitate, au dus
la exprimarea punctului de vedere în conformitate cu care, reprezintă o variantă specială a infracţiunii de
instigare publică, prevăzută în art. 368 C. pen.*9). Prevederea sa în mod distinct este datorată gravităţii
infracţiunii la care se instigă, iar introducerea sa în textul din art. 438 alin. (4) C. pen. este datorată
prevederilor art. 3 lit. b) şi c) din Convenţia din 1948.
a) Elementul material. Elementul material al infracţiunii de genocid se poate realiza prin oricare dintre
acţiunile prevăzute în art. 438 C. pen. şi prin săvârşirea cărora se creează un pericol grav pentru existenţa
unui grup naţional, etnic, rasial sau religios ori se ajunge la desfiinţarea sa totală sau parţială.
În prima modalitate prevăzută în art. 438 alin. (1), genocidul se comite prin următoarele acţiuni:
– lit. a) – uciderea de membri ai grupului, adică prin comiterea oricărei forme de omor (simplu – art.
188 C. pen. sau calificat – art. 189 C. pen.);
– lit. b) – vătămarea integrităţii fizice sau mintale a unora dintre membrii grupului, adică prin
producerea consecinţelor prevăzute în art. 194 C. pen.;
– lit. c) – supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la distrugere fizică. Din
punct de vedere faptic, această modalitate ar putea fi comisă prin supunerea grupului la lipsă de hrană,
îmbrăcăminte, la condiţii inumane de locuit, la neasigurarea asistenţei sanitare şi a medicamentelor,
neasigurarea căldurii în locuinţe etc. Fapta de genocid se va putea reţine în această modalitate, indiferent
dacă este vorba despre o distrugere totală sau despre una parţială;
– lit. d) – impunerea de măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului;
– lit. e) – transferarea forţată a copiilor aparţinând unui grup în alt grup.
În varianta atenuată [art. 438 alin. (3) C. pen.] se incriminează şi se pedepseşte şi înţelegerea în vederea
săvârşirii de genocid. Elementul material al acestei variante de săvârşire a infracţiunii de genocid constă în
acţiuni de punere de acord a participanţilor la infracţiune. De fapt, aceste activităţi sunt acte pregătitoare,
dar legiuitorul a înţeles să le incrimineze ca infracţiune de sine stătătoare.
În cealaltă variantă atenuată [art. 438 alin. (4) C. pen.] este incriminată şi fapta de incitare la săvârşirea
infracţiunii de genocid, atunci când a fost comisă în mod direct şi în public.
b) Urmarea imediată a infracţiunii de genocid constă, în primul rând, în crearea unei stări de pericol
pentru existenţa grupului împotriva căruia sunt îndreptate acţiunile care formează elementul material al
oricăreia dintre variantele normative prevăzute în art. 438 C. pen.
784
În al doilea rând, prin această infracţiune se produc şi consecinţe materiale (pierderi de vieţi omeneşti,
vătămări corporale etc.).
c) Raportul de cauzalitate, prin raportare la valoarea socială apărată în principal prin norma de
incriminare, rezultă din simpla comitere a faptelor respective. Cu privire la urmarea adiacentă, se impune
stabilirea în concret a legăturii de cauzalitate.
Infracţiunea de genocid se săvârşeşte numai cu intenţie directă, pentru că făptuitorul urmăreşte un scop,
acela de a distruge în întregime sau parţial un grup naţional, etnic, rasial sau religios.
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa. Actele pregătitoare la această infracţiune nu sunt, în general,
incriminate. Totuşi, în modalitatea înţelegerii în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid [art. 438 alin. (3)
C. pen.] sunt incriminate ca variantă atenuată o categorie de acte pregătitoare morale.
Tentativa la infracţiunea de genocid este incriminată şi pedepsită potrivit dispoziţiei din art. 445 C.
pen.
Infracţiunea se consumă în momentul când a fost executată oricare dintre activităţile prevăzute de lege.
Dacă autorul săvârşeşte mai multe dintre acţiunile prevăzute în art. 438 C. pen., acesta va răspunde pentru
infracţiunea unică de genocid, şi nu pentru un concurs de infracţiuni.
B. Sancţionare
Infracţiunea de genocid, în forma sa tipică [art. 438 alin. (1) C. pen.], se pedepseşte cu detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În varianta agravată, când genocidul se săvârşeşte în timp de război, pedeapsa unică prevăzută de lege
este detenţiunea pe viaţă.
Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi, iar incitarea la comiterea sa este pedepsită cu închisoare de la 2 la 7
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

*2) Gh. Diaconescu, Genocidul, Ed. Militară, Bucureşti, 1991, p. 109.
*4) Instanţa Tribunalului Penal Internaţional pentru Ruanda, pentru a stabili, în cazul Akayesu, dacă cei
din etnia Tutsi reprezintă un grup protejat de Convenţia asupra genocidului, având în vedere că au aceeaşi
naţionalitate, cultură, limbă şi religie cu cei din etnia Hutu, a apreciat că ceea ce protejează convenţia sunt
grupurile „relativ stabile şi permanente”, aceste caracteristici fiind apreciate în fiecare caz în parte.
*5) The Prosecutor c. Jean Paul Akayesu, Case no. ICTR-96-4-T, Judgement – 12 septembrie 1998, pe
www.ictr.org.
*6) The Prosecutor c. Clement Kayishema and Obed Ruzindana, Case no. ICTR-95-1-T, Judgement – 12
mai 1999, pe www.ictr.org.
*7) The Prosecutor c. Jean Paul Akayesu, Case no. ICTR-96-4-T, Judgement – 12 septembrie 1998, pe
www.ictr.org.
*8) În lumina acestei realităţi, în doctrina de specialitate s-a arătat că în România „oamenii ieşiţi în
stradă în număr mare, în zilele de 21 şi 22 decembrie 1989 – bărbaţi şi femei de toate vârstele şi profesiile,
de diferite religii şi convingeri politice, români, germani şi maghiari, veniţi spontan din întregul judeţ –
care şi-au manifestat protestul categoric împotriva regimului dictatorial, cerând înlăturarea lui Ceauşescu
Nicolae, libertate şi democraţie” nu pot fi consideraţi ca având o existenţă de sine stătătoare din punct de
785
vedere geografic, social şi istoric şi, ca urmare, nu pot fi consideraţi un grup în sensul articolului 438 C.
pen. – Gh. Diaconescu, op. cit., p. 149.
ART. 439
Infracţiuni contra umanităţii
Infracţiunile contra umanităţii sunt reglementate în art. 439 C. pen. şi au o variantă tip şi o variantă
asimilată.
Varianta tip este definită de art. 439 alin. (1) C. pen. şi constă în săvârşirea în cadrul unui atac
generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte: a)
uciderea unor persoane; b) supunerea unei populaţii sau părţi a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau
în parte, la condiţii de viaţă menite să determine distrugerea fizică, totală sau parţială, a acesteia; c) sclavia
sau traficul de fiinţe umane, în special de femei sau copii; d) deportarea sau transferarea forţată, cu
încălcarea regulilor generale de drept internaţional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit
teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de
constrângere; e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită
controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferinţe fizice sau psihice grave, ce
depăşesc consecinţele sancţiunilor admise de către dreptul internaţional; f) violul sau agresiunea sexuală,
constrângerea la prostituţie, sterilizarea forţată sau detenţia ilegală a unei femei rămase gravidă în mod
forţat, în scopul modificării compoziţiei etnice a unei populaţii; g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a
unor persoane; h) provocarea dispariţiei forţate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecţia
legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deţinere, la ordinul unui stat sau al unei
organizaţii politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că
această persoană este privată de libertate sau de a furniza informaţii reale privind soarta care îi este
rezervată ori locul unde se află, de îndată ce aceste informaţii au fost solicitate; i) întemniţarea sau altă
formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional; j) persecutarea
unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin
restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural,
religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional; k) alte
asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice.
Varianta asimilată există atunci când faptele prevăzute în alin. (1) sunt săvârşite în cadrul unui regim
instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup rasial asupra altuia, cu intenţia de a
menţine acest regim [art. 439 alin. (2) C. pen.].
a) Obiectul juridic special la infracţiunile contra umanităţii este reprezentat de relaţiile sociale
privitoare la existenţa şi securitatea populaţiei civile*1).
b) Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei sau persoanelor care fac parte din populaţia
civilă şi care devin victime ale oricăreia dintre faptele descrise de art. 439 C. pen.
786
a) Subiectul activ la infracţiunile contra umanităţii nu este calificat. Aceste infracţiuni pot fi comise de
orice persoană care îndeplineşte condiţiile pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare sau complicitate).
b) Subiectul pasiv principal este întotdeauna colectiv şi este reprezentat de populaţia civilă. Prin
populaţie civilă se înţelege totalitatea locuitorilor unei ţări, a unei regiuni, a unui oraş, cu excepţia
combatanţilor (faptele săvârşite împotriva acestora din urmă constituie infracţiuni de război contra
persoanelor).
Există însă şi un subiect pasiv adiacent (secundar), reprezentat de persoana supusă nemijlocit acţiunilor
care reprezintă elementul material al infracţiunii.
a) Elementul material la infracţiunile contra umanităţii se realizează prin oricare dintre acţiunile cu
caracter alternativ pe care legiuitorul le-a indicat limitativ în textul de încriminare.
Pentru întregirea elementului material este nevoie ca acţiunile incriminate să se comită în cadrul unui
atac generalizat sau sistematic lansat împotriva populaţiei civile. Prin atac îndreptat împotriva unei
populaţii civile se înţelege acea conduită care implică mai multe acte comisive dintre cele descrise în textul
incriminator îndreptate împotriva oricărei populaţiei civile, ca urmare sau pentru continuarea unei politici
de stat sau a unei organizaţii de a comite un astfel de atac.
Acţiunile care constituie variante alternative de săvârşire a infracţiunii sunt următoarele:
a) uciderea unor persoane.
În această modalitate, infracţiunea constă în suprimarea vieţii unei persoane care face parte din populaţia
civilă. Dacă faptele, care pot fi oricare dintre cele descrise de art. 188 C. pen. (omor) sau art. 189 C. pen.
(omor calificat), sunt îndreptate doar împotriva membrilor unui grup, şi nu împotriva populaţiei civile, în
general, infracţiunea comisă va fi cea de genocid, şi nu cea de la art. 439 C. pen.
b) supunerea unei populaţii sau părţi a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în parte, la condiţii
de viaţă menite să determine distrugerea fizică, totală sau parţială, a acesteia.
Fapta poate fi comisă prin supunerea membrilor populaţiei civile la suportarea unor condiţii inumane de
hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, la obligarea la efectuarea unor munci excesiv de obositoare, neasigurarea
asistenţei sanitare etc.
La fel ca şi în cazul modalităţii anterioare, concursul de norme cu prevederea din art. 348 alin. (1) lit. (b)
C. pen. este doar unul aparent, căci, deşi sub aspectul laturii obiective cele două infracţiuni sunt
asemănătoare, conduita incriminată în ipoteza genocidului priveşte doar anumite grupuri, individualizate pe
baza unor criterii expres prevăzute (rasial, etnic, religios etc.). În schimb, în cazul infracţiunilor contra
umanităţii, sunt vizaţi toţi membrii populaţiei civile, fără a se face vreo diferenţă în funcţie de vreun
criteriu de grupare.
c) sclavia sau traficul de fiinţe umane, în special de femei sau copii.
În această modalitate, infracţiunea constă în comiterea oricăreia dintre infracţiunile de sclavie (art. 209
C. pen.), trafic de persoane (art. 210 C. pen.) sau trafic de minori (art. 211 C. pen.).
d) deportarea sau transferarea forţată, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional, a unor
persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un
alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere.
Deportarea presupune mutarea forţată a unor persoane de pe teritoriul unui stat pe teritoriul statului
advers ori pe teritoriul altui stat.
Prin transferare se înţelege tot o mutare forţată dintr-o localitate în alta, dar în interiorul frontierelor
aceluiaşi stat. Transferarea trebuie să fie forţată, nefiind relevant dacă elementul de constrângere este unul
de natură fizică sau unul de natură psihică.
787
Pentru ca faptele să reprezinte infracţiunea în modalitatea de la art. 439 alin. (1) lit. d) C. pen. trebuie să
fie îndeplinite anumite cerinţe esenţiale impuse de norma de incriminare: i) faptele trebuie să fie
îndreptate împotriva unor persoane care se află în mod legal pe un anumit teritoriu – ceea ce presupune că
în cazul unor persoane aflate în situaţie de migraţie ilegală se pot lua astfel de măsuri; ii) fapta trebuie să fie
comisă prin expulzare sau prin folosirea altor măsuri de constrângere.
e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în
orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferinţe fizice sau psihice grave, ce depăşesc
consecinţele sancţiunilor admise de către dreptul internaţional.
Torturarea unei persoane ce face parte din populaţia civilă se poate face prin aplicarea oricăreia dintre
tratamentele descrise de art. 282 C. pen., care defineşte infracţiunea de tortură. Spre deosebire de această
infracţiune, în cazul infracţiunilor contra umanităţii, subiectul activ nu trebuie neapărat să fie un funcţionar
public ori o persoană instigată sau care are consimţământul expres ori tacit al funcţionarului, şi nici nu
trebuie, în mod necesar, să se constate faptul că acţionează în realizarea scopurilor indicate la tortură. Într-
adevăr, fapta se poate săvârşi pentru a obţine informaţii, pentru a o intimida, pedepsi sau discrimina, de
către un agent al autorităţii publice ori de către o persoană aparţinând unei organizaţii care declanşează sau
încurajează atacul sistematic sau generalizat asupra unei populaţii civile, dar poate fi săvârşită şi de către
orice persoană care participă la atac în contextul arătat, şi pentru orice alte motive decât cele enumerate
(spre exemplu, pentru a-şi satisface setea de violenţă)*2).
f) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituţie, sterilizarea forţată sau detenţia ilegală a
unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării compoziţiei etnice a unei populaţii.
În ceea ce priveşte modalitatea de la lit. f), textul este modificat formal faţă de corespondentul său din
Statutul Curţii Penale Internaţionale, fiind introdusă noţiunea de „agresiune sexuală”. Modificarea are ca
obiectiv armonizarea reglementării cu situaţia normelor de incriminare incluse în capitolul infracţiunilor
contra libertăţii şi integrităţii sexuale. În acesta, alături de viol (art. 218 C. pen.) este reglementată expres şi
infracţiunea de agresiune sexuală (art. 219 C. pen.).
Fapta se mai poate săvârşi prin constrângere la prostituţie ori sterilizare forţată (indiferent de sexul
victimei) ori prin detenţia ilegală a unei femei rămase gravidă în urma unui viol ori a unei operaţiuni de
inseminare artificială prin constrângere. Pentru ca toate aceste acţiuni să reprezinte infracţiunea pe care o
analizăm, trebuie să se constate că au ca scop modificarea compoziţiei etnice a unei populaţii, adică
schimbarea raportului, proporţiei în cadrul unei populaţii civile în funcţie de etnie.
g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane.
Activitatea prin care se realizează infracţiunea în această variantă este aceeaşi care realizează
infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 C. pen.
h) provocarea dispariţiei forţate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecţia legii pentru
o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deţinere, la ordinul unui stat sau al unei organizaţii
politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această
persoană este privată de libertate sau de a furniza informaţii reale privind soarta care îi este rezervată ori
locul unde se află, de îndată ce aceste informaţii au fost solicitate.
În această modalitate, infracţiunea se comite prin provocarea dispariţiei forţate a unei persoane, dacă
fapta este comisă cu îndeplinirea unor cerinţe esenţiale impuse de lege: i) fapta trebuie să fie comisă în
scopul de a o sustrage de sub protecţia legii pentru o perioadă îndelungată, fapt ce o pune în puterea deplină
a celui care comite fapta; ii) fapta trebuie să fie comisă prin răpire, arestare sau deţinere; iii) cel care comite
fapta trebuie să acţioneze la ordinul unui stat sau al unei organizaţii politice ori cu autorizarea, sprijinul sau
asentimentul acestora; iv) oricare dintre aceste comportamente trebuie să fie urmate de refuzul de a admite
că persoana este privată de libertate sau de a furniza informaţii reale privind soarta care îi este rezervată ori
locul unde se află; v) refuzul sau rămânerea în pasivitate au semnificaţia indicată de art. 349 C. pen. numai
dacă au loc „de îndată ce aceste informaţii au fost solicitate”. Cu alte cuvinte, este vorba despre o solicitare
oficială de furnizare de informaţii legate de soarta persoanei subiect pasiv adiacent, urmată fie de o
788
rămânere în pasivitate, fie de furnizarea unor informaţii false sau chiar de comunicarea faptului că persoana
nu se află în puterea statului sau a organizaţiei respective.
Dacă aceste fapte se comit faţă de prizonierii de război sau faţă de combatanţi în general, prin internarea
acestora în lagăre clandestine şi supunerea la tratamente inumane şi prin refuzul de a furniza informaţii
reale despre existenţa acestora, se va comite o infracţiune de război contra persoanelor (prevăzută de art.
440 C. pen.).
i) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept
internaţional.
Potrivit regulilor de drept internaţional, nicio persoană nu poate fi depusă sau reţinută într-un
penitenciar, în calitate de deţinut, fără un ordin valabil de încarcerare, în conformitate cu legislaţia
naţională. În acelaşi timp, se prevede că toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea
drepturilor omului*3). Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că ordinul de încarcerare nu va fi considerat
valabil dacă emiterea lui s-a făcut în condiţii prin care au fost încălcate reguli generale de drept
internaţional, fie că este vorba despre reguli cutumiare sau convenţionale. În acest fel, orice formă de
privare de libertate făcută fără respectarea garanţiilor fundamentale ale drepturilor omului, săvârşită în
contextul unui atac generalizat sau sistematic îndreptat împotriva unei populaţii civile este susceptibilă să
întrunească elementele constitutive ale unei infracţiuni contra umanităţii.
j) persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile fundamentale
ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial,
naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în
dreptul internaţional.
Prin persecutare se înţelege a separa, a face deosebire, a face distincţie în cadrul unui atac generalizat
sau sistematic lansat împotriva populaţiei civile, între diferite grupuri, colectivităţi din motive politice,
rasiale, naţionale, etnice, culturale, religioase sau sexuale (spre exemplu, declararea că un anumit grup
etnic nu mai beneficiază din partea statului de protecţia dreptului la viaţă, integritate corporală sau sănătate,
ori confiscarea abuzivă a bunurilor imobile aparţinând unui grup religios etc.)*4).
k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau
psihice.
Conţinutul literei k) a art. 439 alin. (1) C. pen. demonstrează faptul că enumerarea din conţinutul
celorlalte litere nu este una limitativă. Astfel, în orice situaţie în care se cauzează suferinţe mari sau
vătămări ale integrităţii fizice sau psihice în cadrul unui atac general sau sistematic lansat împotriva unei
populaţii civile se va putea reţine o infracţiune contra umanităţii.
Varianta asimilată prevăzută în alin. (2) se reţine dacă faptele prevăzute mai sus sunt săvârşite în cadrul
unui regim instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup rasial asupra altuia, cu
intenţia de a menţine acest regim.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea acestei infracţiuni se creează o stare de pericol privitoare la
existenţa şi securitatea populaţiei civile.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunile care constituie elementul material şi urmarea imediată (starea
de pericol), trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Existenţa acestui raport de cauzalitate se constată din
simpla comitere a comportamentelor care reprezintă element material al infracţiunii.
Forma de vinovăţie. Forma de vinovăţie în cazul acestei infracţiuni este intenţia directă sau indirectă, în
funcţie de modalitatea avută în vedere.
Mobilul şi scopul. În anumite modalităţi, fapta se comite cu un mobil sau cu un scop determinat de
norma de incriminare. Astfel, în varianta prevăzută la alin. (1) lit. j) infracţiunea presupune existenţa unui
mobil special, întrucât se prevede că fapta trebuie să fie săvârşită pe motive de ordin politic, rasial,
naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul
internaţional. În alte modalităţi, se prevăd scopuri speciale care califică intenţia cu care fapta este comisă:
789
„în scopul de a o sustrage de sub protecţia legii” [art. 439 alin. (1) lit. h) C. pen.] sau „cu intenţia de a
menţine acest regim” [art. 439 alin. (2) C. pen.].
A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile în cazul acestei infracţiuni.
Actele de pregătire nu sunt incriminate. Potrivit art. 445 C. pen., tentativa infracţiunilor contra umanităţii
se pedepseşte.
Infracţiunile contra umanităţii se consumă atunci când prin una dintre variantele prevăzute în art. 439 s-a
realizat şi s-a produs urmarea socialmente periculoasă, respectiv punerea în pericol a existenţei sau
securităţii populaţiei civile.
B. Sancţionare
Atât în varianta tip, cât şi în varianta asimilată, infracţiunile contra umanităţii se pedepsesc cu detenţiune
pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

*3) Recomandarea Comitetului de Miniştri ai statelor membre ale Consiliului Europei, referitoare la
Regulile penitenciare europene REC(2006)2, pe www.coe.int.
ART. 440
Infracţiuni de război contra persoanelor
Infracţiunea este prevăzută în art. 440 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată şi două variante
atenuate.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), săvârşirea, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter
internaţional, asupra uneia sau mai multor persoane protejate de dreptul internaţional umanitar, a uneia
dintre următoarele fapte: a) uciderea; b) luarea de ostatici; c) aplicarea de tratamente cu cruzime sau
inumane, cauzându-i vătămări ale integrităţii fizice sau psihice ori suferinţe fizice sau psihice grave, în
special prin tortură sau mutilare; d) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituţie, sterilizarea
forţată sau detenţia ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării compoziţiei
etnice a unei populaţii; e) deportarea sau transferarea forţată, cu încălcarea regulilor generale de drept
internaţional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un
alt stat sau un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere; f) aplicarea sau executarea unei
pedepse severe, în special pedeapsa cu moartea sau o pedeapsă privativă de libertate, împotriva unei
persoane care nu a fost judecată în cadrul unei proceduri legale şi imparţiale, care să ofere garanţiile
impuse de dreptul internaţional; g) expunerea unei persoane la un pericol de moarte sau atingere gravă
adusă sănătăţii prin: 1. efectuarea asupra acesteia de experienţe cu privire la care ea nu a consimţit în mod
voluntar, expres şi prealabil, sau care nu sunt necesare pentru sănătatea acesteia ori nu sunt efectuate în
interesul său; 2. prelevarea de ţesuturi sau organe de la aceasta în scopul transplantului, cu excepţia
prelevării de sânge sau piele efectuate în scop terapeutic, în conformitate cu principiile medicale general
recunoscute şi cu consimţământul voluntar, expres şi prealabil al persoanei; 3. supunerea acesteia la metode
790
de tratament nerecunoscute medical, fără ca acestea să fie necesare pentru sănătatea persoanei şi fără ca ea
să fi consimţit, în mod voluntar, expres şi prealabil; h) supunerea unei persoane la un tratament degradant.
În variantă asimilată, potrivit alin. (2), fapta constă în recrutarea sau încorporarea minorilor care nu au
împlinit vârsta de 15 ani în forţele armate sau în grupuri armate, precum şi determinarea acestora, prin
orice mijloace, să participe activ la ostilităţi.
Prima variantă atenuată este prevăzută în alin. (3) şi constă în rănirea, în cadrul unui conflict armat cu
sau fără caracter internaţional, a unui membru al forţelor armate inamice sau a unui combatant al părţii
inamice, după ce acesta s-a predat fără condiţii sau după ce a fost scos din luptă în orice mod.
Cea de-a doua variantă atenuată este prevăzută în alin. (4) şi constă în săvârşirea, în cadrul unui
conflict armat cu caracter internaţional, a uneia dintre următoarele fapte: a) menţinerea ilegală în detenţie
sau întârzierea nejustificată a repatrierii uneia sau mai multor persoane dintre cele prevăzute în alin. (5) lit.
a); b) transferarea, în mod direct sau indirect, de către un agent al puterii ocupante, a unei părţi a populaţiei
civile căreia el îi aparţine, în teritoriul ocupat; c) constrângerea, prin violenţă sau ameninţare, a uneia sau
mai multor persoane dintre cele prevăzute în alin. (5) lit. a) să servească în forţele armate ale inamicului; d)
constrângerea resortisanţilor puterii inamice să ia parte la operaţiunile de război îndreptate împotriva ţării
lor.
a) Obiectul juridic special este format din grupul de relaţii sociale privitoare la viaţa, integritatea
corporală, sănătatea, libertatea şi dreptul la o judecată legală a persoanelor căzute sub puterea
inamicului*1).
b) Obiectul material. În unele modalităţi, infracţiunea are şi un obiect material, acesta putând consta în
corpul persoanei căzute sub puterea adversarului.
c) Situaţia premisă a acestei infracţiuni constă în existenţa în derulare a unui conflict armat, indiferent
că este vorba despre unul care are caracter internaţional sau care nu are un astfel de caracter. Apreciem că
este vorba despre necesitatea îndeplinirii unei condiţii de timp, fapta trebuind să fie comisă în timpul unui
conflict armat.
În literatura de specialitate se apreciază că există patru tipuri de conflict armat care intră sub incidenţa
normelor de drept internaţional umanitar:
a) Conflictele armate internaţionale între state, guvernate de Convenţiile de la Haga şi menţionate în
articolul 2, comun celor patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 şi în art. 1, par. 3 din Protocolul I
din 1977;
b) Războaiele de eliberare de sub dominaţia colonială, ocupaţia străină şi războaiele împotriva
regimurilor rasiste, prevăzute în art. 1, par. 4 din Protocolul I;
c) Conflictele armate neinternaţionale stipulate în articolul 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva
din 1949;
d) Conflictele armate neinternaţionale, după articolul 1 din Protocolul II de la Geneva din 1977.
După 1990 a mai apărut un nou tip de conflict armat – conflictul destructurat, care este un conflict intern,
dar de un fel deosebit.
Tipurile enumerate se încadrează în două categorii: conflicte armate internaţionale, care se desfăşoară
între două sau mai multe subiecte de drept internaţional – state şi/sau mişcări de eliberare naţională –, şi
conflicte armate fără caracter internaţional, care se desfăşoară în interiorul unui stat între forţe armate
organizate – forţele armate regulate şi forţele armate insurgente.
În afară de acestea, există şi alte forme de violenţă armată, cum ar fi tensiuni interne, dezordini, tulburări
ale ordinii publice, stări de urgenţă şi de necesitate, revoluţii, insurecţii, care nu intră în sfera de
competenţă a dreptului internaţional umanitar*2).
791
a) Subiectul activ nu este calificat în mod expres de norma de incriminare, astfel încât el poate fi orice
persoană (civil sau militar) care îndeplineşte condiţiile generale ale responsabilităţii penale. În fapt însă,
infracţiunea este săvârşită de persoane ce fac parte din forţele armate.
Forţele armate ale unei părţi în conflict se compun din toate forţele, toate grupurile şi toate unităţile
armate şi organizate care sunt puse sub comandă, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o
autoritate nerecunoscută de către partea adversă, beneficiind de un regim de disciplină internă*3).
Participaţia este posibilă sub toate formele sale – coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiectul pasiv nemijlocit este calificat. În legătură cu el, norma de incriminare indică faptul că este
„o persoană protejată de dreptul internaţional umanitar”. Astfel, în art. 440 alin. (5) C. pen. sunt indicate
persoanele care se înscriu în această categorie, făcându-se şi o clasificare, în funcţie de tipul de conflict
aflat în desfăşurare: cu caracter internaţional, fără caracter internaţional, cu sau fără caracter internaţional.
În prima categorie se înscriu: persoanele protejate în sensul Convenţiilor de la Geneva din 12 august
1949 şi al Protocolului Adiţional I din 8 iunie 1977, în special răniţii, bolnavii, naufragiaţii, prizonierii de
război şi civilii.
În a doua categorie se numără: răniţii, bolnavii, naufragiaţii şi persoanele care nu participă direct la
ostilităţi şi care se găsesc sub puterea părţii inamice.
În a treia categorie se numără: membrii forţelor armate şi combatanţii părţii inamice, care au depus
armele sau care, din orice altă cauză, nu se mai pot apăra şi care nu se află sub puterea părţii inamice.
a) Elementul material, în varianta tip, constă în comiterea oricăruia dintre comportamentele indicate, în
mod alternativ, de art. 440 alin. (1) C. pen.:
a. uciderea unor persoane – adică oricare dintre variantele infracţiunii de omor (art. 188 şi art. 189 C.
pen.).
b. luarea de ostatici.
Fapta este, în esenţă, o infracţiune de lipsire de libertate în mod ilegal care este comisă în condiţiile
îndeplinirii situaţiei premisă indicată de art. 440 C. pen. şi care este îndreptată împotriva uneia sau unor
persoane care se află sub protecţia dreptului internaţional umanitar (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri
de război, personal sanitar sau religios etc.).
c. aplicarea de tratamente cu cruzime sau inumane, cauzându-i vătămări ale integrităţii fizice sau
psihice ori suferinţe fizice sau psihice grave, în special prin tortură sau mutilare.
În această modalitate infracţiunea constă în acţiuni ce constituie elementul material al infracţiunilor de
tortură sau vătămare corporală, prevăzute în art. 282 sau art. 194 C. pen.
d. violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituţie, sterilizarea forţată sau detenţia ilegală a
unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării compoziţiei etnice a unei populaţii.
Varianta de comitere este identică celei prevăzute în art. 439 alin. (1) lit. f) C. pen., astfel încât
explicaţiile date cu ocazia analizării acelei infracţiuni rămân valabile şi în cazul de faţă.
e. deportarea sau transferarea forţată, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional, a unor
persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un
alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere.
Varianta de comitere este identică celei prevăzute în art. 439 alin. (1) lit. d) C. pen., drept pentru care
trimitem la explicaţiile date la infracţiunile contra umanităţii.
f. aplicarea sau executarea unei pedepse severe, în special pedeapsa cu moartea sau o pedeapsă
privativă de libertate, împotriva unei persoane care nu a fost judecată în cadrul unei proceduri legale şi
imparţiale, care să ofere garanţiile impuse de dreptul internaţional.
792
Incriminarea faptei în această modalitate reprezintă o garanţie a respectării unor reguli impuse la nivel
internaţional, cu privire la exercitarea efectivă a dreptului la apărare într-o procedură judiciară. Astfel,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în articolul 10, menţionează că „orice persoană are dreptul să
fie ascultată în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî fie asupra
drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva
ei”. Mai clară este considerată*4) menţiunea din art. 11 din Declaraţie: „Orice persoană acuzată de un
delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces
public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”. În art. 14 par. 3 lit. d) din
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice*5) se precizează însă în detaliu că „orice persoană
acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă
asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător să fie informată despre dreptul da a-l avea şi, ori de
câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu fără plată, dacă ea nu are mijloace
pentru a-l remunera”.
În acelaşi fel, Convenţia europeană a drepturilor omului subliniază că orice persoană care face obiectul
unei cauze civile sau penale are dreptul la un proces just şi deschis publicului, într-un termen rezonabil de
rapid, în faţa unui tribunal independent şi imparţial, creat prin lege*6).
g) expunerea unei persoane la un pericol de moarte sau atingere gravă adusă sănătăţii prin:
1. efectuarea asupra acesteia de experienţe cu privire la care ea nu a consimţit în mod voluntar, expres
şi prealabil sau care nu sunt necesare pentru sănătatea acesteia ori nu sunt efectuate în interesul său;
2. prelevarea de ţesuturi sau organe de la aceasta în scopul transplantului, cu excepţia prelevării de
sânge sau piele efectuate în scop terapeutic, în conformitate cu principiile medicale general recunoscute şi
cu consimţământul voluntar, expres şi prealabil al persoanei;
3. supunerea acesteia la metode de tratament nerecunoscute medical, fără ca acestea să fie necesare
pentru sănătatea persoanei şi fără ca ea să fi consimţit, în mod voluntar, expres şi prealabil.
În conformitate cu art. 11 alin. (1) din Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august
1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţional, sănătatea şi integritatea fizică sau
mentală a persoanelor aflate în mâinile părţii adverse sau internate, deţinute sau în orice alt fel private de
libertate, nu trebuie să fie compromise prin niciun act şi nici prin vreo omisiune nejustificată. În consecinţă,
este interzis de a supune persoanele protejate de dreptul internaţional umanitar unui act medical care nu ar
fi motivat de starea sănătăţii lor şi care nu ar fi conform cu normele medicale în general recunoscute pe
care partea responsabilă de actul respectiv l-ar aplica, în circumstanţe medicale analoage, propriilor săi
resortisanţi, aflaţi în libertate.
Nu se poate face derogare de la această interdicţie decât atunci când este vorba de donări de sânge în
vederea transfuziei sau de piele destinată grefelor, cu condiţia ca aceste donări să fie voluntare şi să nu fie
rezultatul unor măsuri coercitive sau al insistenţei şi, de asemenea, sub condiţia ca ele să fie destinate unor
scopuri terapeutice în condiţii compatibile cu normele medicale general recunoscute şi cu controale
efectuate atât în interesul donatorului, cât şi al primitorului.
Suplimentar faţă de textul corespondent din Statutul CPI – ce face referire doar la experienţe medicale
neconsimţite şi nemotivate de un tratament medical –, alin. (1) lit. g) al art. 440 C. pen. detaliază aceste
aspecte şi adaugă elemente de protecţie suplimentară a persoanei, şi anume: prelevarea de ţesuturi sau
organe (pct. 2), respectiv supunerea la metode de tratament nerecunoscute medical (pct. 3).
h. supunerea unei persoane la un tratament degradant.
În această modalitate, infracţiunea se săvârşeşte prin supunerea persoanei care se bucură de protecţie
conform dreptului internaţional umanitar la un tratament umilitor, care să determine pierderea respectului
de sine.
În varianta asimilată prevăzută de art. 440 alin. (2) C. pen., infracţiunea constă în recrutarea sau
încorporarea minorilor care nu au împlinit vârsta de 15 ani în forţele armate sau în grupuri armate, precum
şi în determinarea acestora, prin orice mijloace, să participe activ la ostilităţi.
793
Recrutarea constituie acţiunea prin care minorul sub 15 ani este examinat şi selectat de autorităţile
militare în vederea repartizării sale la o unitate în care îşi va satisface stagiul militar sau în cadrul unui grup
armat.
Activitatea de încorporare presupune operaţiunea prin care se organizează primirea recruţilor, minori
sub 15 ani, la unităţile militare sau în grupurile armate*7).
În mod alternativ, fapta mai poate consta în determinarea minorilor să participe activ la ostilităţi,
indiferent care este modalitatea de determinare (constrângere fizică sau morală, oferire de sume de bani sau
alte foloase etc.).
Prima variantă atenuată constă în rănirea, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter
internaţional, a unui membru al forţelor armate inamice sau a unui combatant al părţii inamice, după ce
acesta s-a predat fără condiţii sau care a fost scos din luptă în orice mod.
Rănirea presupune atingerea adusă în orice mod integrităţii fizice a unui membru al forţelor armate
inamice sau unui combatant, după predarea necondiţionată sau după scoaterea din luptă. Condiţiile
declarării unei persoane ca prizonier de război sau care trebuie îndeplinite pentru scoaterea acesteia din
luptă au fost analizate la subiectul pasiv, drept care trimitem la explicaţiile arătate acolo.
Protecţia oferită este mai largă atât din perspectiva conflictului – nu doar cu caracter internaţional, cum
prevede Statutul CPI –, cât şi a persoanei, care nu trebuie să se fi predat obligatoriu necondiţionat, poate
chiar să nu se fi predat, dacă este „scos din luptă”.
Cea de-a doua variantă atenuată constă în săvârşirea, în cadrul unui conflict armat cu caracter
internaţional, a uneia dintre următoarele fapte:
a) menţinerea ilegală în detenţie sau întârzierea nejustificată a repatrierii uneia sau mai multor
persoane dintre cele prevăzute în alin. (5) lit. a).
Este vorba despre persoanele protejate în sensul Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 şi al
Protocolului adiţional I din 8 iunie 1977, în special răniţii, bolnavii, naufragiaţii, prizonierii de război şi
civilii.
Potrivit prevederilor dreptului internaţional umanitar, odată cu sfârşitul ostilităţilor active, fiecare parte
la conflict trebuie să pună în libertate sau să repatrieze persoanele protejate de dreptul internaţional
umanitar.
b) transferarea, în mod direct sau indirect, de către un agent al puterii ocupante, a unei părţi a
populaţiei civile căreia el îi aparţine, în teritoriul ocupat.
În această modalitate este incriminată fapta de colonizare a teritoriului ocupat, prin care agentul puterii
ocupante transferă o parte a populaţiei civile căreia îi aparţine în teritoriul ocupat, fie direct (prin asigurarea
transportului acestora), fie indirect (prin oferirea unor facilităţi, drepturi sau sume de bani). Transferarea se
poate face inclusiv prin constrângere.
c) constrângerea, prin violenţă sau ameninţare, a uneia sau mai multor persoane dintre cele prevăzute
în alin. (5) lit. a) să servească în forţele armate ale inamicului.
Această modalitate are în vedere faptul că este interzis prin normele dreptului internaţional umanitar să
se oblige persoanele supuse protecţiei, în special răniţii, bolnavii, naufragiaţii, prizonierii de război sau
civilii să servească în forţele armate ale inamicului.
d) constrângerea resortisanţilor puterii inamice să ia parte la operaţiunile de război îndreptate
împotriva ţării lor.
Fapta resortisantului unui stat de a lua parte la operaţiunile de război îndreptate împotriva ţării sale este
considerată trădare în toate legislaţiile, astfel că fapta de a constrânge o persoană să lupte împotriva
propriei ţări şi a propriilor conaţionali este considerată contrară regulilor dreptului internaţional umanitar şi
prohibită.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea infracţiunilor de război contra persoanelor se creează o stare de
pericol pentru umanitate, în general, dar se pot produce şi unele urmări concrete. Aceste urmări pot viza
subiectul pasiv adiacent, persoana care se bucură de protecţie conform dreptului internaţional umanitar,
care poate suferi vătămări corporale sau îşi poate pierde chiar viaţa.
794
c) Raportul de cauzalitate trebuie stabilit prin raportare la ambele tipuri de urmări imediate ale
infracţiunii. Prin raportare la pericolul în care este pusă pacea şi umanitatea prin comiterea infracţiunii,
legătura rezultă din simpla comitere a comportamentelor interzise. În ceea ce priveşte urmarea adiacentă,
atunci când constă în lezarea integrităţii fizice a persoanei protejate, legătura de cauzalitate va trebui să se
constate din modul concret în care fapta a fost comisă în fiecare caz în parte.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. În general, pentru existenţa infracţiunii nu
interesează mobilul sau scopul comiterii faptei. Totuşi, fapta prevăzută în alin. (1) lit. d) se săvârşeşte în
scopul modificării compoziţiei etnice a unei populaţii, scop care califică intenţia cu care fapta este comisă.
A. Forme
Infracţiunea se pedepseşte şi atunci când este comisă în forma tentativei (în temeiul art. 445 C. pen.).
Consumarea intervine în momentul când executarea oricăreia dintre acţiunile incriminate este dusă până
la capăt, este finalizată, producându-se starea de pericol pentru omenire, precum şi vătămări efective,
specifice fiecărei modalităţi.
B. Sancţionare
În variantele prevăzute în art. 440 alin. (1) şi (2) C. pen. faptele se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau
cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Pentru varianta atenuată
prevăzută în alin. (3) pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Varianta atenuată prevăzută în alin. (4) se sancţionează cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea

*2) I. Cloşcă, I. Suceavă, Drept internaţional umanitar, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 50.
*4) I.A. Barbu, Persoana fizică în dreptul internaţional penal, Ed. Cermaprint, Bucureşti, 2009, p. 222.
*5) Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966.
Intrat în vigoare la 23 martie 1976, cf. art. 49, pentru toate dispoziţiile cu excepţia celor de la art. 41; la 28
martie pentru dispoziţiile de la art. 41. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.
212, publicat în B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
*6) Art. 6 pct. 1.
ART. 441
Infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi
În literatura de specialitate s-a exprimat punctul de vedere în conformitate cu care sub denumirea de
infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi sunt prevăzute în art. 441 C. pen. două infracţiuni
distincte legate de protecţia dreptului de proprietate [alin. (1)], precum şi de acţiunile în justiţie [alin.
(2)]*1). Raportat la caracterul eterogen al faptelor descrise de cele două alineate ale art. 441 C. pen.,
alegem să ne însuşim acest punct de vedere.
795
Astfel, potrivit alin. (1) al art. 441 C. pen., constituie infracţiune fapta persoanei care, în cadrul unui
conflict armat, cu sau fără caracter internaţional, jefuieşte sau, cu încălcarea dreptului internaţional şi fără
ca aceasta să fie justificată de necesităţi militare, distruge, îşi însuşeşte sau rechiziţionează bunuri ale părţii
inamice, aflate sub puterea părţii căreia îi aparţine făptuitorul.
A doua infracţiune este cea definită de alin. (2) al art. 441 C. pen. şi constă în declararea, în cadrul unui
conflict armat cu caracter internaţional, ca fiind stinse, suspendate sau inadmisibile în justiţie drepturile şi
acţiunile tuturor resortisanţilor părţii inamice sau ale unei părţi importante a acestora.
a) Obiectul juridic special este diferit de la o infracţiune la cealaltă.
Astfel, în cazul infracţiunii prevăzute în alin. (1), obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale
privitoare la protecţia şi conservarea dreptului de proprietate împotriva acţiunilor de distrugere sau de
însuşire nelegitimă a unor bunuri ale unei părţi aflate sub ocupaţie în timpul unui conflict armat.
În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (2), obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind
protejarea dreptului de liber acces la justiţie al persoanelor aflate sub ocupaţie în timpul unui conflict
armat.
b) Obiectul material. În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (1), obiectul material îl constituie bunurile
părţii inamice însuşite, rechiziţionate sau distruse.
Fapta prevăzută în alin. (2) nu are obiect material, fiind vorba de interzicerea unor drepturi în justiţie.
a) Subiectul activ la ambele infracţiuni este necalificat, putându-se afla în această ipostază orice
persoană responsabilă penal.
Totuşi, infracţiunea definită de alin. (2) al art. 441 C. pen. impune o calificare: deşi textul de lege nu
prevede expres, fapta poate fi săvârşită nemijlocit de către o persoană care are autoritatea sau comanda
efectivă într-un teritoriu pe care se desfăşoară un conflict armat de a declara stingerea, suspendarea sau
inadmisibilitatea în justiţie a drepturilor resortisanţilor părţii inamice, numai o astfel de persoană putând
influenţa activitatea justiţiei pe perioada unui conflict armat.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (1), subiect pasiv principal este o anumită
colectivitate umană, un popor sau chiar omenirea în ansamblul ei. Există şi un subiect pasiv secundar
(adiacent) în persoana celor care deţineau bunurile enumerate în textul incriminator.
În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (2), subiectul activ este populaţia căreia îi este interzis sau
restricţionat accesul la justiţie.
a) Elementul material. La prima infracţiune, elementul material poate consta în comiterea oricăreia
dintre cele patru modalităţi normative alternative prevăzute de lege: jefuirea, distrugerea, însuşirea sau
rechiziţionarea bunurilor părţii inamice, aflate sub puterea părţii căreia îi aparţine făptuitorul.
Fapta de jefuire se referă la acţiunea de luare prin violenţă a unor bunuri ale părţii inamice.
Distrugerea constă în lezarea substanţei bunului în aşa fel încât acesta încetează să existe, de exemplu,
dărâmarea unei construcţii, uciderea unui animal, ruperea unui înscris al unei persoane în care sunt
consemnate raporturi patrimoniale*2), tăierea butucilor de viţă de vie aflaţi pe terenul altuia*3).
Prin acţiunea de însuşire se înţelege aproprierea unor bunuri ca urmare a deposedării deţinătorului de
acestea.
796
Rechiziţia de bunuri reprezintă măsura cu caracter excepţional prin care autorităţile publice împuternicite
prin lege obligă agenţii economici, instituţiile publice, precum şi alte persoane juridice şi fizice la cedarea
temporară a unor bunuri mobile sau imobile*4).
Pentru realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii se cer întrunite mai multe condiţii esenţiale.
În primul rând este obligatorie îndeplinirea condiţiei ca fapta să fie comisă în cadrul unui conflict armat,
intern sau internaţional, indiferent că are loc în timpul conflictului sau în perioadele imediat următoare
încetării oficiale a ostilităţilor*5).
În al doilea rând, în modalităţile distrugerii, însuşirii sau rechiziţionării este necesar să se constate
îndeplinirea a alte două condiţii cumulative: faptele să fie comise cu încălcarea regulilor de drept
internaţional umanitar şi să nu fie determinate de necesităţi militare. Prin necesitate militară, în general,
înţelegem o necesitate imperioasă, fără de care operaţiunile pe care orice conflict armat le presupune nu pot
fi realizate şi desfăşurate. Faptele nu vor constitui infracţiunea supusă analizei dacă distrugerea unui pod
este determinată de necesitatea de a împiedica trupele adverse să ocupe anumite poziţii.
O a treia condiţie comună constă în aceea ca jefuirea, distrugerea sau însuşirea să fie comise pe un
teritoriu aflat sub ocupaţia părţii căreia îi aparţine făptuitorul.
Elementul material în cazul infracţiunii prevăzute în alin. (2) al art. 441 C. pen. se realizează printr-o
acţiune de declarare, în cadrul unui conflict armat cu caracter internaţional, ca fiind stinse, suspendate sau
inadmisibile în justiţie drepturile şi acţiunile tuturor resortisanţilor părţii inamice sau ale unei părţi
importante a acestora.
A declara înseamnă a comunica oficial (inclusiv prin decizii ale unor organisme judiciare) stingerea,
suspendarea sau inadmisibilitatea în justiţie a drepturilor şi acţiunilor resortisanţilor părţii inamice.
Cerinţa esenţială necesară pentru constatarea comiterii aceste infracţiuni este aceea ca ea să privească
toţi resortisanţii inamicului sau o parte importantă a acestora.
În acelaşi timp, se menţine şi condiţia ca fapta să fie comisă în cadrul unui conflict armat internaţional.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea infracţiunii prevăzute în alin. (1) se creează o stare de pericol
pentru dreptul de proprietate al resortisanţilor părţii inamice în cadrul unui conflict armat intern sau
internaţional*6). În acelaşi timp însă, fapta produce şi consecinţe de ordin patrimonial: distrugerea unor
obiective.
În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (2) se creează o stare de pericol pentru buna desfăşurare a
înfăptuirii justiţiei şi garantarea accesului la justiţie a persoanelor din teritoriile ocupate sau pe teritoriul
cărora se desfăşoară conflicte armate.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea subiectului activ şi urmare (starea de pericol) trebuie să existe
o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din însăşi săvârşirea acţiunilor incriminate.
Infracţiunile prevăzute de art. 441 C. pen. se comit cu intenţie directă sau indirectă şi nu solicită
îndeplinirea vreunei condiţii referitoare la mobil sau scop.
A. Forme
Tentativa la cele două infracţiuni definite de art. 441 C. pen. este încriminată potrivit art. 445 C. pen.
Consumarea infracţiunii prevăzute în alin. (1) are loc în momentul producerii consecinţelor indicate de
lege: jefuirii, însuşirii, distrugerii sau rechiziţionării unor bunuri aparţinând resortisanţilor puterii inamice.
Consumarea infracţiunii prevăzute în alin. (2) are loc în momentul comiterii faptei de declarare ca fiind
stinse, suspendate sau inadmisibile drepturi sau acţiuni în justiţie.
B. Sancţionare
797
Pedeapsa pentru ambele infracţiuni este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. Dacă o persoană săvârşeşte ambele fapte prevăzute în art. 441 C. pen., va exista concurs de
infracţiuni.

*2) Trib. Vâlcea, Dec. pen. nr. 44/1969, în RRD nr. 5/1969, p. 161.
*3) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1663/2000, în CPJP, 2000, p. 185–186.
*4) Definiţia este cuprinsă în art. 1 al Legii nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de
servicii în interes public (publicată în M. Of. nr. 161 din 1997), cu modificările şi completările ulterioare.
*5) În acelaşi sens, a se vedea O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 656.
ART. 442
Infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor
Ca şi în cazul textului analizat anterior, în art. 442 C. pen., sub denumirea de infracţiuni de război contra
operaţiunilor umanitare şi a emblemelor sunt prevăzute două infracţiuni: desfăşurarea unui atac împotriva
operaţiunilor umanitare [alin. (1)] şi utilizarea frauduloasă a unor semne distinctive [alin. (2)].
Astfel, constituie infracţiune, potrivit alin. (1), fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau
fără caracter internaţional: a) declanşează un atac împotriva personalului, instalaţiilor, materialului,
unităţilor sau vehiculelor care participă la o misiune de ajutor umanitar ori la o misiune de menţinere a
păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite, şi care se bucură de protecţia pe care dreptul internaţional umanitar
o garantează civililor sau bunurilor cu caracter civil; b) declanşează un atac împotriva personalului,
clădirilor, unităţilor sanitare sau mijloacelor de transport sanitare, care utilizează semnele distinctive
prevăzute de Convenţiile de la Geneva, în conformitate cu dispoziţiile dreptului internaţional umanitar.
Constituie infracţiune, potrivit alin. (2), fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără
caracter internaţional, utilizează fără drept semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva,
steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului ori ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite, cauzând astfel moartea sau vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea prevăzută în alin. (1) are ca obiect juridic special relaţiile
sociale ce se referă la protecţia personalului misiunilor umanitare şi a misiunii acestora, foarte importantă
în cadrul unui conflict armat.
Infracţiunea prevăzută în alin. (2) are ca obiect juridic special relaţiile sociale a căror normală
desfăşurare şi dezvoltare este condiţionată de respectarea regulilor de drept internaţional umanitar, a
semnelor distinctive prevăzute în Convenţiile de la Geneva, a steagului de parlamentare, drapelului,
insignelor militare sau uniformei inamicului ori ale unor forţe ce participă la misiuni de menţinere a păcii.
b) Obiectul material. În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (1), obiectul material îl constituie corpul
persoanelor, instalaţiile, materialele, unităţile sau vehiculele care participă la o misiune de ajutor umanitar,
ori o misiune de menţinere a păcii conform Cartei ONU, precum şi corpul persoanelor, clădirile, unităţile
sanitare sau mijloacele de transport sanitare care poartă semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la
Geneva şi împotriva cărora este îndreptat atacul desfăşurat.
798
Infracţiunea prevăzută în alin. (2) are ca obiect material semnele distinctive prevăzute în Convenţia de la
Geneva, steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului ori ale unor forţe ce
participă la misiuni de menţinere a păcii.
Prin expresia „semn distinctiv” se înţelege semnul distinctiv al Crucii Roşii, al Semilunii Roşii sau al
Leului şi Soarelui Roşu, pe fond alb, când este utilizat pentru protecţia unităţilor şi mijloacelor de transport
sanitare şi a personalului sanitar şi religios, ca şi a materialului acestora.
Prin expresia „semn distinctiv” se înţelege orice mijloc de semnalizare destinat exclusiv pentru a permite
identificarea unităţilor şi a mijloacelor de transport sanitare.
a) Subiectul activ la ambele infracţiuni nu este calificat, ele putând fi comise de orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale ale responsabilităţii penale. Infracţiunile pot fi comise în orice formă de
participaţie.
b) Subiect pasiv. În cazul ambelor infracţiuni, subiect pasiv principal este entitatea care organizează
misiunea de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii ori care are în atribuţii îngrijirea bolnavilor, răniţilor,
naufragiaţilor sau prevenirea bolilor.
a) Elementul material. În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (1), elementul material constă în
declanşarea unui atac împotriva unor formaţiuni care au misiuni umanitare sau de menţinere a păcii.
Conform art. 43 pct. 1 din Carta Naţiunilor Unite, statele membre şi-au asumat obligaţia să pună la
dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea sa şi în conformitate cu un acord sau acorduri speciale,
forţele armate, asistenţa şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale.
Potrivit regulilor de drept internaţional umanitar, unităţile sanitare vor fi, întotdeauna, respectate şi
protejate şi nu vor face obiectul atacurilor. Protecţia unităţilor sanitare civile nu poate înceta decât dacă
acestea sunt utilizate pentru a se comite, în afara destinaţiei lor umanitare, acte dăunătoare inamicului.
Totuşi, protecţia va înceta numai după o somaţie care va fixa, de câte ori este cazul, un termen rezonabil şi
care a rămas fără rezultat*1).
Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate de comitere este necesar ca personalul sanitar,
clădirea, unitatea sanitară sau mijlocul de transport sanitar să utilizeze semnele distinctive de identificare
prevăzute în Convenţiile de la Geneva.
Infracţiunea prevăzută în alineatul (2) constă în utilizarea fără drept a semnelor distinctive prevăzute de
Convenţiile de la Geneva, a steagului de parlamentare, drapelului, insignelor militare sau uniformei
inamicului ori ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Potrivit prevederilor art. 38 alin. (1) din Protocolul I la Convenţia de la Geneva, este interzis a se utiliza
fără a avea dreptul semnul distinctiv al Crucii Roşii, al Semilunii Roşii sau al Leului şi Soarelui Roşu sau
alte embleme, semne sau semnale prevăzute de către convenţii sau protocoalele acestora.
Este, deopotrivă, interzis de a recurge la o folosire abuzivă, deliberată, într-un conflict armat, a altor
embleme, semne sau semnale protectoare recunoscute pe plan internaţional, inclusiv steagul parlamentar şi
emblema protectoare a bunurilor culturale. Este interzis, de asemenea, să se utilizeze emblema distinctivă a
Naţiunilor Unite în afara cazurilor în care folosirea este autorizată de această organizaţie.
Este interzis să se utilizeze, într-un conflict armat, drapele sau pavilioane, simboluri, insigne sau
uniforme militare ale unor state neutre sau ale altor state care nu sunt părţi la conflict.
Este, de asemenea, interzis, să se utilizeze drapele sau pavilioane, simboluri, insigne sau uniforme
militare ale părţilor adverse pe timpul atacurilor sau pentru a disimula, a favoriza, a proteja sau a împiedica
operaţiunile militare.
799
Ambele infracţiuni definite de art. 442 C. pen. trebuie să fie comise în cadrul unui conflict armat,
indiferent de tipul acestuia.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii prevăzute în alineatul (1), se creează o stare de pericol pentru
personalul, instalaţiile, materialele, unităţile sau vehiculele care participă la o misiune de ajutor umanitar
ori la o misiune de menţinere a păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite, şi care se bucură de protecţia
dreptului internaţional umanitar, ori pentru personalul, clădirile, unităţile sanitare sau mijloacele de
transport sanitare, care utilizează semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva*2).
În cazul infracţiunii prevăzute în alineatul (2), urmarea constă în moartea sau vătămarea corporală a
uneia sau mai multor persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunile analizate presupun şi stabilirea legăturii de cauzalitate între
faptă şi rezultat. Dacă în cazul infracţiunii prevăzute în alineatul (1) aceasta rezultă din însăşi săvârşirea
acţiunii incriminate, în cazul infracţiunii prevăzute în alineatul (2) legătura de cauzalitate trebuie constatată
din modul concret în care fapta a fost comisă.
Infracţiunile prevăzute în art. 442 C. pen. se comit numai cu intenţie directă sau indirectă, ceea ce
presupune că persoana care iniţiază atacul şi-a reprezentat caracterul umanitar al obiectivului asupra căruia
se îndreaptă atacul.
A. Forme
Infracţiunile sunt susceptibile de acte pregătitoare şi tentativă. Tentativa este încriminată potrivit art.
445 C. pen.
Infracţiunea prevăzută în alin. (1) se consumă în momentul declanşării unui atac împotriva unei activităţi
de menţinere a păcii sau de ajutor umanitar, ori împotriva celor însărcinate cu îngrijirea bolnavilor, răniţilor
sau naufragiaţilor.
Infracţiunea prevăzută în alin. (2) se consumă în momentul în care, din pricina utilizării fără drept a
semnelor distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva, a steagului de parlamentare, drapelului,
insignelor militare sau uniformei inamicului ori ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, se cauzează moartea sau
vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane.
B. Sancţionare
Ambele infracţiuni prevăzute în art. 442 C. pen. se pedepsesc cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi
*1) I. Cloşcă, I. Suceavă, Drept internaţional umanitar, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti,
1992, p. 254.
*2) V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2011, p. 947
ART. 443
Utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă
Infracţiunea este prevăzută în art. 443 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără
caracter internaţional: a) declanşează un atac prin mijloace militare împotriva populaţiei civile sau a unor
800
civili care nu participă direct la ostilităţi; b) declanşează un atac prin mijloace militare împotriva bunurilor
civile protejate ca atare de dreptul internaţional umanitar, în special clădiri consacrate cultului religios,
învăţământului, artei, ştiinţei, acţiunilor caritabile, monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde
bolnavii sau răniţii sunt adunaţi, precum şi împotriva oraşelor, satelor, locuinţelor sau clădirilor neapărate
ori zonelor demilitarizate sau asupra instalaţiilor ori echipamentelor ce conţin substanţe periculoase, în
măsura în care acestea nu sunt folosite ca obiective militare; c) desfăşoară un atac prin mijloace militare,
ştiind că el va cauza pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, răniri ale persoanelor civile,
distrugeri de bunuri cu caracter civil, care ar fi vădit disproporţionate în raport cu ansamblul avantajului
militar concret şi direct aşteptat; d) utilizează o persoană protejată de dispoziţiile dreptului internaţional
umanitar pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forţe militare să devină ţintă a operaţiunilor militare
ale părţii inamice; e) utilizează, ca metodă de purtare a războiului, înfometarea deliberată a civililor,
privându-i de bunurile indispensabile supravieţuirii sau împiedicând, cu încălcarea dispoziţiilor dreptului
internaţional umanitar, primirea ajutoarelor destinate acestora; f) declară sau ordonă că nu va exista
îndurare pentru învinşi; g) ucide sau răneşte, prin viclenie, un membru al forţelor armate inamice sau un
combatant al forţelor inamice; h) utilizează bunurile culturale protejate ca atare de dreptul internaţional
umanitar, în special monumente istorice, clădiri consacrate cultului religios, învăţământului, artei sau
ştiinţei, pentru declanşarea unui atac prin mijloace militare împotriva părţii inamice.
Varianta atenuată, potrivit alin. (2), constă în desfăşurarea unui atac prin mijloace militare, în cadrul
unui conflict armat cu caracter internaţional, ştiind că el va cauza mediului înconjurător daune extinse, de
durată şi grave, care ar fi vădit disproporţionate în raport cu ansamblul avantajului militar concret şi direct
aşteptat.
a) Obiectul juridic special constă în special în relaţiile sociale referitoare la garantarea utilizării în
confruntările din cadrul conflictelor armate doar a acelor mijloace care nu aduc atingere populaţiei civile,
altor persoane protejate de normele dreptului internaţional umanitar ori mediului înconjurător.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material îl constituie corpul persoanelor sau
bunurile afectate prin atacul militar desfăşurat ori prin utilizarea de metode interzise de purtare a
războiului.
a) Subiectul activ nu este calificat. Infracţiunea poate fi comisă de orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale ale responsabilităţii penale.
În varianta de comitere a declarării sau ordonării că nu există milă pentru învinşi, fapta se comite de
către o persoană care are o anumită poziţie în ierarhia unei părţi implicate într-un conflict armat, pentru că
numai în acest fel o astfel de declaraţie poate crea temere.
Participaţia este posibilă în oricare dintre formele sale.
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal îl constituie populaţia civilă, dar şi
persoanele protejate de dreptul internaţional umanitar ori forţele combatante, împotriva cărora sunt utilizate
metodele de luptă interzise. În anumite modalităţi se impun şi alte calificări ale subiectului pasiv: de
exemplu, membru al forţelor armate inamice sau un combatant al forţelor inamice [art. 443 alin. (1) lit. g)
C. pen.].
a) Elementul material
801
Elementul material al infracţiunii constă în utilizarea în cadrul operaţiunilor militare dintr-un conflict
armat, indiferent dacă este unul care are caracter internaţional sau nu, de mijloace de luptă care provoacă
suferinţe inutile celor care sunt afectaţi, motiv pentru care sunt interzise de regulile de drept internaţional
umanitar.
Acţiunile enumerate de art. 443 alin. (1) C. pen. sunt următoarele:
a) declanşează un atac prin mijloace militare împotriva populaţiei civile sau a unor civili care nu
participă direct la ostilităţi.
În conformitate cu art. 48 din Protocolul I la Convenţia de la Geneva, regula fundamentală cu privire la
protejarea populaţiei civile în timpul unui conflict armat este aceea ca părţile la conflict să facă întotdeauna
o diferenţiere între populaţia civilă şi combatanţi, ca şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele militare
şi, în consecinţă, să dirijeze operaţiunile lor numai împotriva obiectivelor militare.
În acelaşi timp, art. 49 din acelaşi act normativ prevede că prin atac trebuie să se înţeleagă orice act de
violenţă împotriva adversarului, fie că este un act ofensiv sau defensiv. Dispoziţiile referitoare la atac se
aplică tuturor atacurilor, oricare ar fi teritoriul în care au loc, inclusiv pe teritoriul naţional aparţinând unei
părţi la conflict, dar care se află sub controlul unei părţi adverse. Dispoziţiile se aplică oricărei operaţiuni
terestre, aeriene sau navale care poate să afecteze pe pământ populaţia civilă. În plus, ele se aplică tuturor
atacurilor navale sau aeriene îndreptate contra unor obiective pe pământ, dacă nu afectează în alt fel
regulile de drept internaţional aplicabile conflictelor armate pe mare sau în aer.
Cerinţa esenţială pentru existenţa acestei modalităţi este aceea ca atacul să se desfăşoare prin mijloace
militare, adică utilizând armament căruia nu-i poate rezista o populaţie necombatantă şi să fie îndreptat
împotriva unei populaţii civile sau a unor civili care nu participă direct la ostilităţi.
b) declanşează un atac prin mijloace militare împotriva bunurilor civile protejate ca atare de dreptul
internaţional umanitar, în special clădiri consacrate cultului religios, învăţământului, artei, ştiinţei,
acţiunilor caritabile, monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi,
precum şi împotriva oraşelor, satelor, locuinţelor sau clădirilor neapărate ori zonelor demilitarizate sau
asupra instalaţiilor ori echipamentelor ce conţin substanţe periculoase, în măsura în care acestea nu sunt
folosite ca obiective militare*1).
Atacul desfăşurat trebuie să îndeplinească toate condiţiile menţionate la lit. a), elementul care face
diferenţa fiind dat de tipul de obiectiv asupra căruia fapta este îndreptată. Este vorba despre bunuri de un
deosebit interes pentru populaţia pe teritoriul căreia se desfăşoară conflictul armat, dar şi pentru omenire în
general.
În conformitate cu art. 52 din Protocolul I la Convenţia de la Geneva, bunurile cu caracter civil nu vor
face obiectul nici al atacurilor şi nici al represaliilor. Vor fi considerate bunuri cu caracter civil toate
bunurile care nu sunt obiective militare, adică acele bunuri care, prin natura lor, prin amplasare, destinaţie
sau utilizare, aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere, totală sau parţială,
capturare sau neutralizare, în împrejurările date, oferă un avantaj militar precis. În caz de îndoială, un bun
care este, normal, afectat unei utilizări civile, cum ar fi un lăcaş de cult, o casă, un alt tip de locuinţă sau o
şcoală, este prezumat a nu fi utilizat în vederea aducerii unei contribuţii efective la acţiunea militară.
Este, de asemenea, interzis, potrivit aceloraşi prevederi, să se comită orice act de ostilitate îndreptat
împotriva monumentelor istorice, operelor de artă sau lăcaşurilor de cult care constituie patrimoniul
cultural sau spiritual al popoarelor*2). De asemenea, este interzis să se utilizeze aceste bunuri în sprijinul
efortului militar ori să se facă din aceste bunuri obiect de represalii.
c) desfăşoară un atac prin mijloace militare, ştiind că el va cauza pierderi de vieţi omeneşti în rândul
populaţiei civile, răniri ale persoanelor civile, distrugeri de bunuri cu caracter civil, care ar fi vădit
disproporţionate în raport cu ansamblul avantajului militar concret şi direct aşteptat.
Astfel de atacuri sunt numite în dreptul internaţional umanitar atacuri fără discriminare.
Art. 51 pct. 4 din Protocolul I la Convenţia de la Geneva prevede că atacurile fără discriminare sunt
interzise. În acelaşi timp, sunt definite atacurile de acest ca fiind: atacuri care nu sunt îndreptate împotriva
unui obiectiv militar determinat; atacuri în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi
802
îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat, sau atacuri în care se folosesc metode sau mijloace de
luptă ale căror efecte nu pot fi limitate şi care sunt în consecinţă, în fiecare dintre aceste cazuri, capabile să
lovească, fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil. Vor fi, între
altele, considerate ca efectuate fără discriminare următoarele tipuri de atacuri: atacurile prin
bombardament, oricare ar fi metodele sau mijloacele utilizate, care tratează ca un obiectiv militar unic un
anumit număr de obiective militare net distanţate şi distincte, situate într-un oraş, sat sau în orice zonă
conţinând o concentraţie analoagă de persoane civile sau de bunuri cu caracter civil; atacurile de la care se
poate aştepta să cauzeze incidental pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, rănirea de
persoane civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau o combinaţie a acestor pierderi şi pagube, care ar fi
excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat.
d) utilizează o persoană protejată de dispoziţiile dreptului internaţional umanitar pentru a evita ca
anumite puncte, zone sau forţe militare să devină ţintă a operaţiunilor militare ale părţii inamice.
Conform lit. d) este interzisă utilizarea unei persoane protejate pe post de „scut uman” pentru a asigura
apărarea anumitor zone militare. Zonele militare sunt cele în care sunt derulate activităţi militare, iar
persoanele protejate de dispoziţiile dreptului internaţional umanitar sunt definite de art. 440 alin. (5) C.
pen.
e) utilizează, ca metodă de purtare a războiului, înfometarea deliberată a civililor, privându-i de
bunurile indispensabile supravieţuirii sau împiedicând, cu încălcarea dispoziţiilor dreptului internaţional
umanitar, primirea ajutoarelor destinate acestora.
Potrivit art. 54 din Protocolul I la Convenţia de la Geneva, este interzisă înfometarea civililor ca metodă
de război. Este, de asemenea, interzis a se ataca, a se distruge, a lua sau a scoate din uz bunuri
indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, cum ar fi proviziile alimentare şi zonele agricole în care
acestea se produc, recoltele, vitele, instalaţiile şi rezervele de apă potabilă şi lucrările de irigaţii, în scopul
de a lipsi, ca urmare a valorii lor de subzistenţă, populaţia civilă sau partea adversă, oricare ar fi motivaţia
de la care se porneşte, pentru a înfometa persoanele civile, a provoca deplasarea acestora sau pentru oricare
alt motiv. Nu sunt interzise astfel de atacuri atunci când bunurile distruse, luate sau scoase din uz sunt
folosite de către partea adversă pentru subzistenţa numai a membrilor forţelor sale armate ori în alte scopuri
decât această aprovizionare, dar ca sprijin direct al unei acţiuni militare, cu condiţia ca totuşi să nu
angajeze, în niciun caz, împotriva acestor bunuri, acţiuni de la care s-ar putea aştepta să lase populaţiei
civile atât de puţină hrană sau apă, încât ea să fie supusă înfometării sau forţată să se deplaseze.
Modalitatea de la lit. e) este, în fapt, incriminarea oricărui comportament care s-ar abate de la regulile şi
limitările impuse de textul convenţional citat.
f) declară sau ordonă că nu va exista îndurare pentru învinşi.
g) ucide sau răneşte, prin viclenie, un membru al forţelor armate inamice sau un combatant al forţelor
inamice.
Art. 37 din Protocolul I la Convenţia de la Geneva prevede că este interzisă omorârea, rănirea sau
capturarea unui adversar recurgând la perfidie.
Constituie perfidie actele care fac apel, cu intenţia de înşelare, la buna-credinţă a unui adversar pentru a-l
face să creadă că are dreptul sa primească sau obligaţia să acorde protecţia prevăzută în regulile dreptului
internaţional aplicabil în conflictele armate. Exemple de perfidie sunt: a) simularea intenţiei de a negocia
sub acoperirea steagului de parlamentare sau simularea predării; b) simularea unei incapacităţi din cauza
rănilor sau bolii; c) simularea posedării statutului de civil sau de necombatant; d) simularea posedării unui
statut protejat utilizând semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor Unite, ale statelor neutre sau ale altor
state care nu sunt părţi la conflict. Totuşi, stratagemele de război nu sunt interzise. Acestea sunt actele care
au drept scop să inducă în eroare un adversar sau de a-l face să comită imprudenţe, dar care nu încalcă
nicio regulă de drept internaţional aplicabil în conflictele armate şi care, nefăcând apel la buna-credinţă a
adversarului în ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept, nu sunt perfide. Actele ce pot fi
considerate stratageme de război sunt: folosirea camuflajelor, a momelilor, a operaţiunilor simulate şi a
803
informaţiilor false. Modalitatea definită de art. 443 alin. (1) lit. g) C. pen. reprezintă incriminarea
comportamentelor care ar putea nesocoti aceste norme de drept internaţional umanitar.
h) utilizează bunurile culturale protejate ca atare de dreptul internaţional umanitar, în special
monumente istorice, clădiri consacrate cultului religios, învăţământului, artei sau ştiinţei, pentru
declanşarea unui atac prin mijloace militare împotriva părţii inamice.
Această modalitate faptică introdusă prin Legea nr. 187/2012 are ca obiectiv asigurarea concordanţei
dintre legislaţia penală naţională şi instrumentele juridice internaţionale care privesc protecţia bunurilor
culturale în timpul conflictelor armate. Spre exemplu, în Convenţia de la Haga pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat încheiată la 14 mai 1954, în art. 4 par. 4, prevede că statele semnatare se
vor abţine de la orice măsură de represalii împotriva bunurilor culturale. De asemenea, art. 15 din al doilea
protocol la Convenţia de la Haga cu privire la protecţia bunurilor culturale în situaţii de conflict armat
adoptată la 26 mai 1999, califică drept încălcare a dispoziţiilor acestui instrument juridic fapta oricărei
persoane care, între altele, „a) transformă bunul cultural aflat sub protecţie specială în obiectul atacului; sau
b) utilizează bunul cultural aflat sub protecţie specială sau imediata sa apropiere ca suport al unei acţiuni
militare”.
În varianta atenuată, prevăzută de art. 443 alin. (2) C. pen., infracţiunea constă în desfăşurarea unui
atac prin mijloace militare, în cadrul unui conflict armat cu caracter internaţional, ştiind că el va cauza
mediului înconjurător daune extinse, de durată şi grave, care ar fi vădit disproporţionate în raport cu
ansamblul avantajului militar concret şi direct aşteptat. De altfel, art. 55 din Protocolul I prevede că
războiul va fi purtat veghind la protejarea mediului înconjurător natural împotriva daunelor întinse, de
durată şi grave. Aceasta protecţie include şi interdicţia de a utiliza metode sau mijloace de luptă concepute
pentru a cauza sau de la care se aşteaptă să cauzeze asemenea pagube mediului înconjurător natural şi să
compromită, ca urmare, sănătatea sau supravieţuirea populaţiei. În mod expres, textul prevede că atacurile
cu titlu de represalii îndreptate împotriva mediului înconjurător natural sunt interzise.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, se creează o stare de pericol pentru existenţa şi
securitatea populaţiei civile, a bunurilor protejate prin dreptul internaţional umanitar şi chiar a
combatanţilor. În varianta prevăzută la lit. c) fapta are ca urmare pierderi de vieţi omeneşti în rândul
populaţiei civile, răniri ale persoanelor civile, distrugeri de bunuri cu caracter civil, iar în varianta
prevăzută la lit. g) fapta cauzează uciderea sau rănirea unui membru al forţelor armate inamice ori a unui
combatant al forţelor inamice. În varianta atenuată trebuie să se constate că fapta a cauzat mediului
înconjurător daune extinse, de durată şi grave.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea analizată presupune şi stabilirea legăturii de cauzalitate între
faptă şi rezultat. Aceasta rezultă din însăşi comiterea faptelor incriminate, cu excepţia situaţiilor prevăzute
la alin. (1) lit. c) şi g) şi alin. (2), când legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
Infracţiunea de utilizare de metode interzise în operaţiunile de luptă se comite numai cu intenţie directă
sau indirectă. Făptuitorul trebuie să cunoască împrejurarea că utilizează metode de luptă interzise de
dreptul internaţional umanitar şi să urmărească ori să accepte posibilitatea producerii urmărilor imediate
prevăzute în textul incriminator. Pe de altă parte, el nu poate invoca necunoaşterea unor obligaţii ce rezultă
din norme de drept internaţional umanitar atât timp cât a fost instruit cu privire la acestea – de exemplu,
este un membru al forţelor armate care a fost instruit în acest sens.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de acte pregătitoare şi tentativă. Tentativa este încriminată potrivit art.
445 C. pen.
804
Infracţiunea se consumă când executarea acţiunii este dusă până la capăt şi se produce urmarea
periculoasă a faptei.
B. Sancţionare
Varianta tip a infracţiunii se sancţionează cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. Varianta atenuată se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
*1) Textul de la lit. b) este corespondent art. 8 par. 2 lit. b) pct. (ii), (v) şi (ix), precum şi lit. e) pct. (iv)
din Statutul Curţii Penale Internaţionale şi art. 85 par. 4 lit. d) din Protocolul Adiţional nr. I. Fapta se va
distinge de cea prevăzută la art. 442 alin. (1) lit. b) C. pen. prin faptul că atacul trebuie declanşat prin
mijloace militare.
*2) Sub rezerva dispoziţiilor Convenţiei de la Haga, din 14 mai 1954, pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat şi a altor instrumente internaţionale pertinente.
ART. 444
Utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă
Infracţiunea este prevăzută în art. 444 C. pen. într-o singură variantă, care constă în fapta persoanei care,
în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internaţional: a) utilizează otravă sau arme cu substanţe
otrăvitoare; b) utilizează gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi orice lichide, materii sau procedee similare;
c) utilizează arme care cauzează suferinţe fizice inutile.
a) Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la mijloacele convenţionale de
desfăşurare a conflictelor armate în dreptul internaţional umanitar, relaţii incompatibile cu mijloace
neconvenţionale de luptă de natură a aduce atingere membrilor forţelor armate inamice ori combatanţilor
forţelor inamice, dar şi populaţiei civile, altor persoane protejate de normele dreptului internaţional
umanitar ori mediului înconjurător*1).
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material îl constituie corpul persoanei asupra
căreia se folosesc mijloacele de luptă interzise.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale responsabilităţii
penale, întrucât dispoziţia de incriminare nu prevede nicio condiţie specială cu privire la această
infracţiune.
Fapta este susceptibilă de a fi săvârşită în orice formă de participaţie.
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este persoana asupra căreia se folosesc
mijloacele de luptă interzise.
805
a) Elementul material constă în utilizarea, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter
internaţional, a oricărui mijloc dintre cele enumerate de norma de incriminare: otravă sau arme cu substanţe
otrăvitoare, gaze asfixiante, toxice sau asimilate, precum şi orice lichide, materii sau procedee similare,
precum şi de arme care cauzează suferinţe fizice inutile.
Acţiunile care constituie variante alternative de săvârşire a infracţiunii sunt următoarele:
a. utilizează otravă sau arme cu substanţe otrăvitoare.
În dreptul internaţional penal este interzisă crearea şi utilizarea de arme biologice, din cauza efectelor
nocive foarte puternice pe care le pot produce. De altfel, utilizarea unor astfel de arme constituie o gravă
încălcare a dreptului internaţional umanitar încă din 1907, în conformitate cu Convenţia de la Haga privind
regulile şi obiceiurile de purtare a războiului.
Faţă de dispoziţiile art. 8 par. 2 lit. b) pct. (xvii) din Statutul CPI, în Codul penal român interdicţia este
aplicabilă şi conflictelor fără caracter internaţional.
b. utilizează gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi orice lichide, materii sau procedee similare.
Potrivit prevederilor dreptului internaţional umanitar, este interzisă dezvoltarea, producerea, dobândirea
în alt mod, stocarea, conservarea de arme chimice, ori transferarea, direct sau indirect, de arme chimice
altora, folosirea armelor chimice, precum şi angajarea în pregătirea militară pentru folosirea armelor
chimice ori ajutarea, încurajarea sau determinarea în vederea angajării în activităţile menţionate referitoare
la armele chimice.
Spre deosebire de prevederile în materie ale Statutului CPI – art. 8 par. 2 lit. b) pct. (xviii) –, legea
penală română incriminează şi fapta comisă în cadrul unui conflict fără caracter internaţional. Extinderea
domeniului de incidenţă al incriminării este indicată*2) a fi justificată atât de numeroasele acte normative
existente la nivel internaţional (privind interzicerea armelor biologice, chimice etc.) care incriminează fapta
indiferent de caracterul conflictului, cât şi de practica Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta
Iugoslavie, care a decis că interdicţia utilizării armelor chimice este aplicabilă conflictelor armate cu sau
fără caracter internaţional (decizia Tadic, IT-94-AR72).
c. utilizează arme care cauzează suferinţe fizice inutile.
În dreptul internaţional umanitar s-a procedat la interzicerea prin diferite convenţii a utilizării de astfel
de mijloace. Se numără între aceste instrumente juridice: Protocolul privind interzicerea utilizării gazului
asfixiant, otrăvitor sau a altor tipuri de gaz şi a mijloacelor bacteriologice de purtare a războiului (Geneva,
17 iunie 1925); Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producţiei şi stocării armelor
bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea lor (10 aprilie 1972); Convenţia privind interzicerea
sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte
traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare (Geneva, 10 octombrie 1980); Protocolul privind
fragmentele nedetectabile (Protocolul I la Convenţia din 1980); Protocolul privind interzicerea sau
limitarea folosirii minelor, armelor-capcană şi a altor dispozitive (Protocolul II la Convenţia din 1980),
Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii armelor incendiare (Protocolul III la Convenţia din
1980), Protocolul privind armele laser care pot provoca orbirea (Protocolul IV la Convenţia din 1980)
(Viena, 13 octombrie 1995).
Toate aceste instrumente juridice descriu şi interzic arme care au caracteristica de a produce suferinţe
inutile ori au un caracter nediscriminator. Spre exemplu, este interzisă utilizarea de gloanţe care se dilată
sau se aplatizează cu uşurinţă în corpul uman, cum sunt gloanţele al căror înveliş dur nu acoperă în
întregime mijlocul sau sunt perforate de tăieturi (aşa-numitele gloanţe dum-dum). Este, de asemenea,
interzisă utilizarea de proiectile ce conţin fragmente care sunt nedetectabile în corpul uman la scanarea cu
raze X (schije nelocalizabile).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, se creează o stare de pericol pentru viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea combatanţilor, a populaţiei civile, a bunurilor protejate prin dreptul internaţional
umanitar ori a mediului înconjurător.
c) Raportul de cauzalitate. Infracţiunea analizată presupune şi stabilirea legăturii de cauzalitate între
faptă şi rezultat. Aceasta rezultă din însăşi comiterea faptelor incriminate.
806
Infracţiunea de utilizare de mijloace interzise în operaţiunile de luptă se comite numai cu intenţie directă
sau indirectă. Făptuitorul trebuie să cunoască împrejurarea că utilizează mijloace de luptă interzise de
dreptul internaţional umanitar şi să urmărească ori să accepte posibilitatea producerii urmărilor imediate
prevăzute în textul incriminator.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de acte pregătitoare şi tentativă. Tentativa este încriminată potrivit art. 445
C. pen.
Infracţiunea se consumă în momentul utilizării în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter
internaţional a mijloacelor de luptă interzise.
B. Sancţionare
Infracţiunea de utilizare de mijloace interzise în operaţiunile de luptă se sancţionează cu închisoare de la
7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

*2) Expunerea de motive, pe www.just.ro.
ART. 445
Având în vedere că tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta [art. 33 alin.
(1)] C. pen., în toate cazurile prevăzute mai sus, făptuitorii vor fi traşi la răspundere penală prin aplicarea
sancţiunii prevăzute pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se vor reduce la jumătate.
În cazul în care pedeapsa este detenţiunea pe viaţă, iar instanţa ar aprecia că trebuie să aplice o astfel de
pedeapsă, tentativa se va pedepsi cu închisoare între limitele speciale de la 10 la 20 de ani. Când instanţa se
va orienta spre aplicarea unei pedepse cu închisoarea, de asemenea, limitele speciale se vor reduce la
jumătate.
807

Noul Cod Penal Comentat Partea SPECIALA 25.01.2021

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Noul Cod Penal Comentat Partea SPECIALA 25.01.2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Noul Cod penal comentat

Text prelucrat de Compania de Informatică Neamţ pentru produsul LEX EXPERT

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

3. Circumstanţele în prezenţa cărora există omor calificat:

a) Omorul săvârşit cu premeditare [art. 189 alin. (1) lit. a)]

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

*1) C. Rătescu, H. Aznavorian, I. Ionescu-Dolj, T. Pop, I.Gr. Perieţeanu, M. Papadopolu, V. Dongoroz,

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 125.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 190.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 122.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 52–53.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 578.

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

5. Cauze justificative speciale. Cauze de nepedepsire

A. Cauze justificative speciale

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

A. Cauze justificative speciale

*1) V. Ancar, C. Ionescu, Obstetrică, Ed. Naţional, Bucureşti, 1999, p. 102–106.

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

5. Cauze justificative speciale

*1) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 563.

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 635.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) G. Antoniu, op. cit., p. 163.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 184.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 324.

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

*1) Cauza Curtis c. R [2010] EWCA Crim 123 (9 februarie 2010).

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

*1) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 118/2009, pe www.iccj.ro.

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 736.

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

*1) A se vedea V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 716.

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

*1 H. Diaconescu, Structura juridică şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol ca urmare a

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

*1) Pentru explicaţii privind varianta agravată, trimitem la infracţiunea de viol.

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)