2.

5a Diverse instrumente care pot măsura nivelul de performanță al competențelor elevilor

Evaluarea nu poate fi văzută ca o parte distinctă a procesului de învățare. Elevul devine parte a
propriei formări, pe care o observă și o analizează, ținând mereu cont de propriile obiective. Instrumentele
alternative integrează evaluarea într-un proces coerent, unitar de învățare și sunt necesare în cadrul orelor
de biologie.
În abordarea tradițională a educației, evaluarea este o etapă distinctă care urmează după procesul
de predare-învățare, având printre scopuri verificarea asimilării cunoștințelor, notarea elevilor, măsura în
care elevii au consolidat cunoștințele sau au deprins anumite competențe. Acest tip de evaluare are loc fie în
timpul unui semestru, la finalul unei unități de învățare, fie la finalul unei perioade mai ample de învățare (la
sfarsit de semestru/an școlar). Limitele acestei viziuni sunt date de faptul că evaluarea devine coercitivă,
impune anumite standarde fixe tuturor, elevii nu sunt învățați să-și analizeze progresul, feedbackul apare
târziu și devine ineficient.

Pentru ca metodele de evaluare , fie că sunt tradiționale sau complementare, să ofere informații
pertinente cu privire la performanțele școlare, este necesară folosirea unor instrumente adecvate de
evaluare, care să indeplinească anumite cerințe, să întrunescă anumite calități tehnice (redactare,
formulare). Principalele calități ale unui instrument de evaluare sunt:

- Validitatea: dată de precizia, acuratețea cu care instrumentul/testul măsoară ce și-a propus să

măsoare;
- Fidelitate: calitatea unui test de a produce rezultate constante în urma aplicării sale repetate în
condiții identice, aceluiași grup de elevi;
- Obiectivitatea: gradul de concordanță între aprecierile făcute de evaluatori independenți asupra
răspunsurilor pentru fiecare dintre itemii testului;
- Aplicabilitatea – calitatea testului de a fi administrat și interpretat cu ușurință.

Instrumentul de evaluare este o probă, o grilă, un chestionar, un test de evaluare care “colectează”
informații, “produce” dovezi semnificative despre aspectele sau rezultatele luate în considerare. Cu cât
instrumentele de măsurare (probe orale, scrise, practice, lucrări de sinteză, teste) sunt mai elaborate, cu
atât informațiile sunt mai concludente.

Instrumentul de evaluare se compune, de regulă, din mai mulți itemi. Sunt însă situații când o probă
de evaluare (un instrument) se compune dintr-un singur item (o sisngură întrebare, cerință, problemă)
îndeosebi atunci când răspunsul pe care trebuie să-l formuleze elevul este mai complex.

Itemul reprezintă cea mai mică componentă identificabilă a unui instrument de evaluare și cuprinde o
sarcină de rezolvat în concordanță cu un obiectiv operațional.

Nevoia unei evaluări formative a venit din abordarea constructivistă a educației, conform căreia
învățarea este un construct individual dependent de context și de experiențele de învățare. Principii ale
teoriei constructiviste:

1. Învățăm atunci când interacționăm cu mediul. Învățarea nu poate fi separată de procesele prin care se
învață. Învățarea nu înseamnă numai rezultat, ci și proces. Inițiativa pentru învățare îi aparține persoanei,
învățarea este o activitate personală, individuală.
2. Obiectivele aparțin celui care învață, motivația pentru învățare fiind esențială. Învățarea este determinată
de un conflict cognitiv - uimirea, nedumerirea.
3. Cunoașterea se construiește prin negociere și apropiere între indivizi și prin evaluarea înțelegerii
individuale, personale. Prin discuții și prin colaborarea cu ceilalți, ne testam propria cunoaștere și o
îmbogățim, cunoscând cunoștințele și punctele de vedere ale celorlalți. Acestea din urmă devin surse latente
de cunoaștere. (Wilson, pp 135-137)