Coperta: Nicoleta Laura Ionaş

ISBN 973-686-368-9
© Copyright, Valentin Naumescu, 2003
Director: Mircea Trifu Fondator: dr. T.A. Codreanu Tehnoredactare computerizată: Czegely Erika
Tiparul executat la Casa Cărţii de Ştiinţă 3400 Cluj-Napoca; B-dul Eroilor nr. 6-8 TelVfax: 0264-431920
www.casacartu.ro; e-mail: editura@casacartii.ro
Valentin Naumescu
SISTEME POLITICE COMPARATE.
Elemente de bază
Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2003
Valentin Naumescu (n. 1970) este doctor în filosofie politică şi ştiinţe politice, lector la Facultatea de Studii
Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj. Licenţiat în Medicină, Asistenţă Socială şi Studii Europene, a
beneficiat de burse şi stagii de pregătire profesională în Belgia, Germania, Olanda, Marea Britanie A susţinut
cursuri şi conferinţe la universităţi din Spania, Finlanda, Iugoslavia. Este titularul cursurilor de Sisteme Politice
Comparate şi Politici Sociale, la Catedra de Studii Europene a universităţii clujene.
De acelaşi autor au mai apărut:
• Despre liberalism în România. Realităţi, dileme, perspective, 194 pag., Editura Fundaţiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 2001
• Politici sociale în Europa postbelică, 226 pag., Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cîuj-
Napoca, 2000
-JNSll.I'-L JUDEŢEAN CL

Cuprins
Introducere. Conceptul de sistem politic şi semnificaţia studiilor
comparative........................................................................7
Cap. I. Separaţia puterilor în stat - garanţia organizărilor
democratice......................................................................13
Cap. II. Relaţia executiv-legislativ. Clasificarea regimurilor
politice democratice..........................................................27
Cap. III. Sisteme electorale şi sisteme de partide.........................41
Cap. IV. Puterea legislativă în Statele Unite şi în Europa,...........58
Cap. V. Instituţia şefului statului şi puterea executivă în
democraţii de referinţă......................................................85
Cap. VI. Sistemul politic al Uniunii Europene...........................108
Cap. VII Modele ale democraţiei..............................................128
Cap. VIII. Sistemul politic din România în contextul integrării
europene.........................................................................144
Anexe 1) Configuraţia politică actuală în Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, România, Uniunea
Europeană, Statele
Unite...............................................................................173
2) Propunerile partidelor parlamentare din România
pentru revizuirea Constituţiei........................................182
Bibliografie generală...........'......................................................266
Introducere
Conceptul de sistem politic şi semnificaţia studiilor comparative
în anul morţii lui Stalin, în plin război rece, David Easton lansa conceptul de sistem politic, deschizând practic o
nouă eră în abordarea profesionistă a politicii. în cartea sa1 (The Political System, apărută în primă versiune în
1953), Easton propune integrarea tuturor elementelor caracteristice vieţii politice dintr-un spaţiu bine definit - de
obicei, spaţiul unei ţări sau al unui grup de ţări - sub umbrela unei paradigme cuprinzătoare şi, în acelaşi timp, cu
mare capacitate de sinteză.
Fără a interpreta aici posibilele conotaţii „strategice" ale noii abordări, în contextul adâncirii tensiunilor între cele
două blocuri politice şi militare, vom spune doar că acest concept avea curând să înlocuiască statul în majoritatea
analizelor occidentale cu privire la performanţa politică. Dezvoltându-se relativ rapid sub influenţa teoriei
generale a sistemelor, care îşi face loc în abordările ştiinţifice ale anilor "50, fundamentarea teoretică a
sistemului politic încearcă să adune, într-o singură matrice, elementele definitorii ale vieţii politice dintr-o
societate, cum ar fi: sistemul de guvernământ şi relaţia între instituţiile puterilor statului, sistemul de partide
politice şi sistemul electoral, sindicatele şi grupurile de interese, mass-media şi chiar cultura politică şi valorile
împărtăşite la nivelul comunităţii. Aceste componente ale vieţii politice sunt numite, în consecinţă, „subsisteme"
şi se bucură de o atenţie specifică în cadrul teoriei menţionate.
Potrivit tezei lui Easton, orice sistem politic funcţionează pe principiul feedback-n\ni, cu intrări (input) şi ieşiri
(output) care fac ca răspunsurile sistemului să corespundă, într-un fel sau altul, solicitărilor la care este supus.
Astfel, cerinţele sau presiunile cărora trebuie să le facă faţă sistemul pot fi de ordin politic,
economic sau socio-cultural, după cum pot fi interne sau externe în raport cu societatea. Ceea ce Easton numeşte
output se referă, în fapt, la deciziile politice pe care le adoptă sistemul respectiv, ca răspuns la solicitări.
Viziunea lui David Easton asupra organizării şi funcţionării sistemelor politice, considerată de mulţi autori
„clasică" (în conformitate cu teoria generală a sistemelor), a suferit puţine modificări în ultimele decenii, fiind
încă frecvent utilizată în cercetările de specialitate. Totuşi, un amendament notabil adus primei definiri a
sistemului, larg acceptat în prezent, îl reprezintă diversificarea şi îmbogăţirea subsistemelor cu diferite tipuri de
structuri provenind din sectorul non-guvernamental, structuri care participă, însă, într-un fel sau altul, la procesul
decizional - prin parteneriate, comisii mixte, consilii consultative, grupuri de lobby etc. „Lărgirea" este
importantă având în vedere că, la data la care a fost lansat de Easton, conceptul făcea referire în special la
instituţiile consacrate ale statului.
în prezent, o definiţie comprehensivă a sistemului politic2, care încearcă să propună sinteza definiţiilor
consacrate în textele de referinţă, arată că acesta este „ansamblul elementelor vieţii politice, aflate în interacţiune
unele cu altele precum şi cu alte sisteme care alcătuiesc societatea, rezultatul activităţii lor fiind adoptarea unor
decizii cu caracter global".
(Sol (PUT SISTEM OUTPUT
icitari, POLITIC (Decizii politice)
'siuni,
pre
orturi
sup
i

Funcţionarea unui sistem politic, conform teoriei lui David Easton

Alte definiţii din literatura română şi străină, cu un caracter mai puţin sintetic, dar poate mai „focusate", încearcă
să sugereze într-o măsură mai mare importanţa unor componente informale ale
8
vieţii politice în cadrul sistemului. De pildă, Alina Mungiu-Pippidi
afirmă3 că „prin sistem politic se înţelege [...] ansamblul durabil de instituţii formale şi informale care
structurează politicul, cu alte cuvinte, toată sfera socială privitoare la politic. Prin instituţii înţelegem seturi de
proceduri, norme şi practici". Această definiţie vine în mod evident în spiritul viziunii lui Robert Dahl asupra
sistemului politic4: „un model durabil al relaţiilor umane, care implică într-o anumită măsură puterea, autoritatea
sau conducerea"*.
Abordarea sistemică a politicului a adus un real câştig, în opinia noastră, în primul rând în planul studiilor
comparative. Până la Easton, abordările vizau în special construcţia constituţională a statului şi, eventual,
caracterul democratic sau nedemocratic al exercitării puterii. După lansarea noului concept, majoritatea autorilor
occidentali au început să ia în considerare un număr tot mai mare de aspecte ale vieţii politice, astfel încât statul
a devenit doar o componentă a sistemului politic, una foarte importantă, ce-i drept. S-a renunţat, însă, treptat, la
abordarea sistemelor politice pe verticală (abordarea „cap-coadă", specifică dreptului constituţional), trecându-se
la studiul orizontal, axat pe probleme specifice, tratate simultan în mai multe sisteme. Gabriel Almond şi
Bingham Powell, doi dintre cei mai cunoscuţi autori în domeniu, au consacrat ia începutul anilor v90 o metodă
de cercetare a sistemelor politice de tip Comparative Politics, larg utilizată în prezent, în care statul nu mai este
„personajul central", iar abordarea nu se mai face descriptiv, din punct de vedere strict constituţional, ci
orizontal, pe probleme, tratându-se câte un aspect al vieţii politice din perspectiva mai multor sisteme5.
Referindu-se la formele concrete de manifestare a sistemelor politice şi la modul în care acestea influenţează
viaţa oamenilor, opinia6 celor doi autori este că „Sistemele politice fac multe lucruri. Poartă războaie sau menţin
pacea; promovează comerţul internaţional sau îl restricţionează; îşi deschid graniţele pentru schimbul de idei şi
experienţe artistice sau le închid; îşi impozitează populaţia mult sau puţin, echitabil sau inechitabil;
reglementează anumite activităţi, mai mult sau mai puţin strict; alocă resurse pentru
educaţie, sănătate şi asistenţă socială sau nu reuşesc să facă acest lucru [...] Pentru a îndeplini aceste numeroase
activităţi, sistemele politice dispun de instituţii, agenţii sau structuri, cum sunt partidele politice, parlamentele,
administraţiile, curţile judecătoreşti, care îndeplinesc activităţi specifice sau exercită funcfii, care fac la rândul
lor sistemul politic capabil să formuleze şi să aplice politici. "
Almond şi Powell propun în continuare, în abordarea lor teoretică şi globală, o clasificare a funcţiilor pe care le
îndeplinesc sistemele politice, identificând trei categorii majore7: funcţii legate de sistem (System functions),
funcţii legate de procesele politice (Process functions) şi funcţii care decurg din obiectivul elaborării politicilor
(Policy functions).
Funcţiile din prima categorie menţionată cuprind, în viziunea celor doi autori, socializarea politică (implică
familia, şcoala, comunitatea locală sau profesională, biserica, mass-media etc. şi se referă la tipurile de valori şi
atitudini de natură politică deprinse de individ pe parcursul vieţii), recrutarea politică (modul în care sistemul îşi
selectează elitele politice) şi comunicarea politică (fluxul de informaţie înspre şi dinspre sistemul politic, care
determină în fapt imaginea publică a sistemului).
A doua categorie cuprinde patru funcţii: articularea intereselor (exprimarea iniţială a unei multitudini de opţiuni
şi interese în societate), agregarea intereselor (concentrarea intereselor primare în câteva opţiuni politice majore,
concurente în cadrul sistemului), elaborarea deciziilor politice şi implementarea politicilor.
Din perspectiva politicilor (a treia categorie), funcţiile sunt: atragerea resurselor („extracţia" este termenul folosit
de autori), reglementarea şi distribuţia.
Creşterea necesităţii de a evalua şi compara performanţele organizărilor politice interne, în dorinţa de a contura
un set de principii şi practici acceptabile la nivelul comunităţii internaţionale, în contextul globalizării, a condus
în anii "60 la dezvoltarea disciplinei Sisteme politice comparate, nelipsită astăzi din curricula
10
specializărilor universitare sau postuniversitare în domeniul ştiinţelor politice.
Această carte îşi propune, în consecinţă, să prezinte aspectele teoretice cele mai semnificative ale analizelor de
sistem politic (noţiunile fundamentale şi interpretările lor clasice), recurgând la exemple din ţările cu experienţă
democratică relevantă, dar abordând, fireşte, şi cazul României. Adresându-se cu prioritate studenţilor la Ştiinţe
Politice, Administraţie Publică, Drept, Relaţii Internaţionale, Studii Europene, dar şi altor categorii de cititori
care doresc să-şi consolideze cunoştinţele în domeniul politicii, Sisteme politice comparate. Elemente de bază
încearcă să realizeze o deschidere, o punte între cultura politică necesară oricărui cetăţean activ, informat, şi
cercetările contemporane avansate din domeniul sistemelor politice.
Note
* Când nu este indicat traducătorul, versiunea românească ne aparţine.
1 Easton, David, The Political System: An Inquiry into the State of Politicul Science, 2nd Ed., New York,
Alfred A. Knopf, 1971
2 Mihuţ, Liliana, Introducere în ştiinţa politică, Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, 2001, pag.
38-39
Mungiu-Pippidi, Alina, Politica după comunism, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2002, pag. 27
4 Dahî, Robert, Modern Political Analysis, New York, Prentice Hali, 1976
5 Almond, Gabriel, Powell, Bingham, Comparative Politics: a Theoretical Framewoek, 2nd Ed., New
York, Harper Collins Colîege Publishers, 1996
fi Almond şi Powell, 1996, pag. 29 7 Almond şi Powell, 1996, pag. 33-35
12
Capitolul I
Separaţia puterilor în stat -garanţia organizărilor democratice
Proiectul acestei cărţi se întemeiază pe nevoia puternică, adeseori resimţită în viaţa noastră politică, de clarificare
a opţiunilor majore disponibile pentru construcţia unui sistem democratic (în ansamblu sau, în particular, a
instituţiilor sale specifice), precum şi pe necesitatea reactualizării periodice a „arhitecturii" şi mecanismelor care
articulează modul de funcţionare a componentelor sistemului politic, în funcţie de provocările timpului.
Dincolo de diferenţele structurale şi funcţionale, mai mult sau mai puţin vizibile, mai mult sau mai puţin
semnificative, care se descriu în analiza detaliată a sistemelor naţionale (nu există, practic, două ţări cu sisteme
politice identice), trebuie început prin a spune clar că regimurile democratice se sprijină în primul rând pe
principii, valori şi norme de conduită comune, rod al unor îndelungate experienţe istorice, politice, culturale.
Rolul acestui capitol introductiv este tocmai de a pune în evidenţă, înainte de a prezenta diferite modele politice,
un element important din moştenirea comună a democraţiilor contemporane. Printre aceste „achiziţii"
fundamentale, doctrina separaţiei puterilor în stat a reprezentat şi reprezintă încă, în opinia autorului, produsul
cel mai rafinat al gândirii şi practicii politice moderne, marcând în mod decisiv evoluţia regimurilor democratice
occidentale începând din a doua jumătate a secolului al XVHI-lea. Dacă dobândirea puterii prin alegeri libere şi
exercitarea ei în conformitate cu voinţa majorităţii constituie fundamentul democraţiei, separaţia puterilor este
garanţia menţinerii democraţiei după încheierea alegerilor.
Astăzi, orice student în ştiinţe politice ştie că principiul
13
separaţiei puterilor în stat este asociat cu numele baronului de Montesquîeu (Charles de Secondat) şi cu lucrarea
sa vastă „Despre spiritul legilor" (1748). Totuşi, înainte de a vorbi pe larg despre cel căruia îi este atribuit meritul
de a fi formulat - în mod explicit -principiul separaţiei, consider că o evocare a autorilor, lucrărilor şi teoriilor
precursoare este în acelaşi timp corectă şi binevenită.
In principiu, trebuie reţinut că existenţa unor autorităţi distincte în cadrul cetăţii a fost menţionată şi de alţi
gânditori, fără a fi însă clar fundamentată. De exemplu, Aristotel vorbeşte - cu mai bine de două mii de ani
înaintea Iui Montesquîeu! - despre Corpul Deliberativ, Corpul Judiciar şi Corpul Magistraţilor, ca entităţi
distincte în cadrul statului atenian1. Cum „stagiritul" nu a făcut altceva decât să prezinte o situaţie şi nu să
deschidă o dezbatere despre efectivitatea acestui principiu, definirea separaţiei puterilor a rămas o sarcină a
generaţiilor următoare de reprezentanţi ai filosofiei politice.
John Locke (1632-1704) s-a afirmat, la sfârşitul secolului al XVH-lea, ca întemeietor al liberalismul politic. In
cele două Tratate despre guvernământ (1689), care aveau să inspire, de altfel, istoricul „jurământ democratic" al
suveranului faţă de supuşii săi {'Bill ofRights', 1690), Locke statuează limitarea puterii ca bază a contractului
politic stabilit între popor şi conducătorii săi. Respingând teoria absolutismului din Leviathanul Iui Hobbes, John
Locke propune un mod de guvernare a cărei misiune să fie tocmai respectarea şi apărarea drepturilor naturale ale
celor guvernaţi.
Doctrina politică a lui Locke2, consideră Adrian-Paul lliescu, „este o doctrină a limitării puterii, şi din această
sursă provine şi interesul modernităţii pentru ea: principalul obiectiv al politicii democratice de dreapta, al
dreptei moderate occidentale, al liberalismului şi conservatorismului a fost şi a rămas prevenirea abuzului de
putere, limitarea exceselor autorităţii, prevenirea despotismului, a dictaturii (fie ea individuală, de grup sau chiar
dictatură a majorităţii). Obsesia lockeană privind nevoia de reguli limitative reflectă omniprezenţa acestui
obiectiv fundamental, diametral opus celor de justiţie socială şi eradicare a suferinţei care animă gândirea de
stânga, începând cu precursorul ei, J.J.
14
Rousseau, şi până la reprezentanţii săi recenţi".
Recunoscând distincţia dintre puterea federativă (definită ca prerogativa specială a regelui de a stabili natura
relaţiilor cu alte state, inclusiv de a declara război), puterea executivă şi puterea legislativă (aceasta din urmă ar
include, în opinia sa, şi puterea judecătorească), teza filosofului britanic devine indiscutabil precursare a
doctrinei separaţiei. In viziunea lui Locke, puterea legislativă este supremă, dar nici aceasta nu poate fi lăsată să
funcţioneze arbitrar sau să aibă atribuţii nelimitate. Cu alte cuvinte, nimic nu-i este permis unei autorităţi dincolo
de limitele contractului politic care garantează libertatea şi interesele indivizilor.
Suprapunerea puterii legislative cu cea judecătorească, explicată prin faptul că, la vremea respectivă, Camera
Lorzilor avea şi atribuţii judiciare, este dovedită de următorul pasaj din al doilea tratat: „Dumnezeu a lăsat multe
din lucrurile neutre libere de opreliştile legilor sale, încredinţându-le locţiitorului său, magistratul, ca treburi
potrivite pentru cârmuirea civilă, şi care, după cum cer împrejurările, pot fi ordonate sau interzise, astfel ca
înţeleaptă lor reglementare să asigure bunăstarea comunităţii" (traducere3 după Locke în Iliescu şi Socaciu,
1999). într-o altă lucrare de referinţă, Eseu despre toleranţă, Locke întăreşte limitele competenţelor pe care le
atribuie puterii judecătoreşti4, afirmând că se porneşte „de la premisa că magistratul nu trebuie să facă şi nici să
se amestece în altceva, decât doar în ceea ce garantează pacea civilă şi proprietatea supuşilor săi".
Prin întreaga sa operă, John Locke a marcat ireversibil gândirea politică occidentală, generând premisele unor
dezvoltări intelectuale viitoare pe linia liberalismului. Şcoala clasică engleză, dominând cu autoritate discursul
filosofic, politic şi economic european în secolele XVII-XVIII, a rămas până astăzi un reper fundamental al
doctrinei liberale. în esenţă, tradiţia inaugurată de Locke promovează necesitatea limitării puterii politice
(mergând până la „statul minimal" din liberalismul secolului al XÎX-lea) drept garanţie a respectării drepturilor
şi libertăţilor individuale.
Susţinând credinţa liberalilor într-o autoritate cât mai
15
restrânsă, lordul Acton afirmă, la începutul unei scrisori5 adresate unui prieten, că „puterea tinde să corupă, iar
puterea absolută corupe în mod absolut". Această afirmaţie avea să cunoască o nesperată celebritate începând din
secolul al XTX-lea, o dată cu fundamentarea crezului liberal clasic, sintetizat de conceptul „statului minimal" şi
de sintagma „laissez faire, laissez passer", devenind totodată o cheie de boltă a argumentaţiei liberale anti-
etatiste. La rândul său, preşedintele american Woodrow Wilson (cel care a scos SUA din izolare, în timpul
primului război mondial, condamnând agresiunea imperiilor asupra naţiunilor mici din Europa şi lansând, în
1918, istoricul manifest democratic universalist „în 14 puncte", un veritabil ghid al politicii americane din
secolul XX) avea să asume, într-o declaraţie de credinţă nu mai puţin celebră, ideea6 că „istoria libertăţii este
istoria limitării puterii cârmuirii".
In fapt, toţi aceşti cărturari şi oameni de stat străluciţi, ca mulţi alţii care s-au revendicat de-a lungul timpului din
tradiţia marilor democraţii liberale, au preluat şi folosit în discursul lor „scânteile" gândirii filosofice şi politice a
lui John Locke.
Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689-
1755), membru al Academiei Franceze, având la bază studii filosofice şi juridice şi beneficiind de experienţă
politică în funcţiile de consilier şi apoi preşedinte al Parlamentului din Bordeaux, a cunoscut consacrarea istorică
o dată cu editarea faimoaselor sale lucrări Scrisori persane (1721) şi mai ales Despre spiritul legilor (1748).
Modelul politic preferat al lui Montesquieu este monarhia britanică, pe care o cunoaşte şi o studiază îndeaproape.
Potrivit tezei pe care o exprimă în Spiritul legilor (operă monumentală, compusă din 31 de cărţi), cele trei puteri
sunt puterea executivă (revine regelui), puterea legislativă (adunările populare sau Camera Comunelor) şi
puterea judecătorească (încredinţată unui corp de judecători profesionişti şi independenţi). Acestea trebuie să fie
clar
16
separate, să nu interfereze una „treburile" celeilalte, fiecare având funcţii bine definite: elaborarea legilor,
aplicarea lor şi judecarea corectă a conflictelor care apar în societate, în funcţie de prevederile legii existente la
un moment dat.
în Cartea I din seria Spiritul legilor, Montesquieu explică viziunea sa cu privire la înţelesul natural, organic, pe
care îl distinge în toate categoriile de legi (în clasificarea lui: legi naturale, legi pozitive, legi care reglementează
libertatea politică în raport cu statul), afirmând că „legile, în înţelesul lor larg, sunt raporturile necesare care
derivă din natura lucrurilor". Astfel, crede Montesquieu, legile preexistă producerii fenomenului, aşa cum suma
unghiurilor unui triunghi este 180 de grade, chiar dacă nici un triunghi nu a fost încă desenat.
în capitolul VI din Cartea XI (dedicată legilor politice), autorul face celebra descriere a celor trei puteri ale
statului, descriere care conturează o teorie rămasă pentru totdeauna în conştiinţa celor care cred în valorile
democraţiei şi libertăţii: „în fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă
privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la cele care ţin de dreptul civil.
In virtutea celei dintâi, principele sau autoritatea face legi pentru un timp oarecare sau pentru totdeauna şi
îndreaptă sau abrogă pe cele existente. In virtutea celei de a doua, declară război sau încheie pace, trimite sau
primeşte solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile. în virtutea celei de a treia, pedepseşte infracţiunile
sau judecă litigiile dintre particulari. Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă, pur
şi simplu putere executivă a statului. [...] Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau aceluiaşi corp de
dregători se află întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naşte
teama ca acelaşi monarh sau acelaşi senat să întocmească legi tiranice pe care să aplice în mod tiranic.
Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea
executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi
arbitrară, căci
17*
judecătorul ar putea avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai
nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire
hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari.
în cea mai mare parte a regatelor din Europa, guvernământul este moderat, deoarece principele, care deţine
primele două puteri, lasă supuşilor săi exercitarea celei de a treia. La turci, unde aceste trei puteri sunt întrunite
în mâinile sultanului, domneşte un despotism îngrozitor". Aceste idei memorabile ale lui Montesquieu7,
formulate cu peste două secole şi jumătate în urmă, aveau să scrie istoria politică şi culturală a democraţiilor
occidentale, păstrându-şi, în esenţă, valabilitatea până astăzi.
Putem afirma cu certitudine că, o dată cu Spiritul legilor, separaţia puterilor în stat a devenit un principiu teoretic
solid, clar formulat. Spre deosebire de John Locke (care unea puterea federativă cu cea executivă, punându-le
sub autoritatea regelui, şi puterea legislativă cu cea judecătorească, atribuindu-le pe amândouă Parlamentului),
Montesquieu introduce distincţia netă a puterii judecătoreşti, pe care o separă de decizia politică şi căreia îi
conferă autonomia necesară. Puţine amendamente au mai putut fi aduse de atunci acestei construcţii conceptuale
care tinde spre perfecţiune.
în pofida strălucitei teoretizări făcute de Charles de Secondat în 1748, separaţia puterilor nu este completă fără
contribuţia constituţionaliştilor americani, după aproximativ patru decenii de la apariţia lucrării menţionate.
Aceştia au dat viaţă teoriei lui Montesquieu într-un sistem politic care a generat succesul de mai târziu, pe toate
planurile, al naţiunii americane.
Ceea ce au făcut, concret, părinţii fondatori, atunci când au pus bazele constituţiei federale din 1787, a fost
elaborarea unui cod de proceduri ale guvernământului de o simplitate genială, proceduri care au transformat
principiul separaţiei într-o practică politică efectivă. Acest „cod" al relaţiilor între instituţiile politice americane,
înscris în Constituţia SUA (cunoscut astăzi sub
18
denumirea 'checks and balances', în traducere aproximativă sistemul de frâne şi contragreutăţi), contrapune o
putere altei puteri şi face ca instituţiile politice ale statului federal să se echilibreze reciproc, în dorinţa evitării
deciziilor discreţionare şi abuzurilor. Limitarea puterii politice, vechiul vis al liberalilor britanici, prindea astfel
contur în Lumea Nouă.
Povestea de succes a constituţionalismului american a început în 1787, o dată cu publicarea de către Alexander
Hamilton, James Madison şi John Jay a 85 de eseuri cu privire la viziunea lor federalistă asupra viitoarei
Constituţii a SUA, sub denumirea The Federalist Papers. Esenţa acestor lucrări constă, pe scurt, în convingerea
autorilor că orice putere politică trebuie să fie permanent limitată, controlată şi echilibrată de o altă putere, că
numai o putere se poate opune altei puteri, că ambiţiile şi tentaţia inevitabilă de uzurpare din viaţa politică pot fi
contracarate (şi neutralizate) tot de ambiţii, responsabilităţi şi prerogative. Garanţia acestei limitări reciproce, se
spune în Federalistul 51, constă în „organizarea structurii interne a sistemului de o asemenea manieră încât
părţile componente, prin raportul dintre ele, să se oblige unele pe altele să nu-şi depăşească limitele ".
Să urmărim, în continuare, principalele contribuţii ale sistemului de guvernământ american la desăvârşirea
separaţiei puterilor. O primă inovaţie ar consta în alegerea directă, de către popor, a şefului statului (preşedintele
SUA), conform ideii că nu numai legislativul, ci şi executivul trebuie să aibă legitimitate democratică.
Desemnarea şefului executivului prin vot universal putea fi explicată, la vremea respectivă, prin teama că
executivul ar fi devenit prea slab (astăzi ne temem că este prea puternic) dacă ar rezulta în urma învestirii de
către legislativ şi ar răspunde ulterior în faţa acestuia, aşa cum se întâmplă în sistemele europene de tip
parlamentar. In plus, „părinţii fondatori" doreau să se asigure că Şeful statului, care este şi şeful guvernului, se va
bucura întotdeauna de susţinerea democratică a naţiunii americane (spre deosebire de monarhia ereditară din
Marea Britanie), introducându-se ulterior şi prevederea ca acesta să fie înlocuit la fiecare patru sau, cel mult, opt
ani.
19
A doua contribuţie o constituie consolidarea puterii judecătoreşti în cadrul sistemului politic, SUA devenind la
scurt timp după adoptarea Constituţiei ţara cu cea mai puternică justiţie din lume, aşa cum a rămas până astăzi.
Nu numai separarea (insubordonarea) formală faţă de instituţiile politice, dar mai ales atribuirea de competenţe
majore în menţinerea echilibrului între legislativ şi executiv a făcut ca, de cele mai multe ori, justiţia să aibă
ultimul cuvânt în adoptarea unor decizii importante privind viitorul Americii (vezi alegerea preşedintelui SUA în
noiembrie 2000, decisă în justiţie după îndelungi controverse politice).
Nu lipsită de importanţă este, în cadrul sistemului de guvernământ prezidenţial (caracteristic Statelor Unite),
separarea umana efectivă între legislativ şi executiv, membrii Congresului neputând fi simultan membri ai
executivului sau invers. Această delimitare strictă este prezentă şi în cazul altor democraţii cu o puternică
dimensiune prezidenţială (de exemplu, Franţa), fiind însă contrară tradiţiei din sistemele parlamentare, în care
Parlamentul include Cabinetul (în Marea Britanie, de pildă, toţi miniştrii sunt şi membri ai Parlamentului).
Dacă cele trei „amendamente" prezentate până acum se referă la dimensiunea orizontală a separaţiei puterilor în
Statele Unite, există şi un al patrulea, caracterul federal, care vizează o separaţie pe verticală, cu alte cuvinte o
distribuţie a puterii între autorităţile federale şi cele ale statelor componente (federate). Mai târziu, în secolele
XK-XX, construcţia politică federală a fost „importată" în Europa de numeroase ţări, combinându-se însă cu
specificul regimurilor parlamentare europene (guvernul răspunde în faţa parlamentului). Aşa se face că
Germania de după 1949, ca republică federală parlamentară, pare la prima vedere o mixtură între federalismul
american şi parlamentarismul britanic, deşi sistemul politic german are o identitate bine conturată şi o logică
internă proprie, aşa cum vom vedea în capitolele următoare.
In esenţă, acestea sunt principalele inovaţii pe care le aducea, în 1787, Constituţia SUA pe linia dezvoltării
separaţiei puterilor în stat. Mecanismul checks and balances, acuzat la început de posibilitatea provocării unor
blocaje în relaţiile dintre
20
puterile statului (printr-o prea mare dispersie şi printr-o grijă exagerată pentru delimitarea atribuţiilor), şi-a
dovedit treptat eficienta şi capacitatea de a menţine „treaz", vigilent, dinamic şi performant sistemul politic
american. Ceea ce s-a demonstrat prin aplicarea efectivă a acestui principiu este că nu concentrarea puterii este
cheia succesului unei democraţii, ci tocmai activarea şi punerea în valoare a fiecărei instituţii politice din cadrul
sistemului, prin conferirea de puteri şi răspunderi proprii, bine precizate. In orice moment al istoriei, aşa cum
bine ştim, suma roadelor muncii autonome a celor trei puteri a fost mai mare decât produsul activităţii unui
centru politic care a încercat să însumeze toate puterile.
Experienţa americană poate fi considerată, din perspectiva celor afirmate anterior, elocventă: un sistem cu mai
mulţi centri de putere, care se supraveghează reciproc, dar respectă întocmai regulile jocului şi acţionează
complementar, s-a arătat - cel puţin în ultimele două secole - mai flexibil, mai deschis, mai inovativ şi mai
competitiv decât unul cu comandă centrală multifuncţională, care cade frecvent în inerţie şi autosuficienţă, fiind
în plus şi tentat să facă abuz de puterea (necontrolată) pe care o deţine.
în România, separaţia puterilor a fost o temă practic inaccesibilă marii majorităţi a populaţiei până în 1989. Un
subiect inexistent. Cât despre un public avizat, cunoscător al fundamentelor democraţiei liberale, cu greu ni-l
putem imagina. Foarte puţini îşi mai aminteau ceva în acest sens din epoca precomunistă, cu atât mai mult cu cât
viaţa politică democratică încetase încă din 1938. Fireşte, operele de referinţă ale democraţiei şi liberalismului nu
erau accesibile populaţiei (multe dintre ele nici nu mai fuseseră traduse sau editate după război), „informaţia
alternativă" era prohibită, iar comunicarea cu exteriorul, în special în ceea ce priveşte schimbul de idei politice
cu lumea liberă, devenise în ultimii zece ani un fapt aproape imposibil.
„Dezgheţul" istoriei în Estul Europei, ajuns şi la Bucureşti
21
pe 22 decembrie 1989, a produs, însă, aşa cum ştim, nebănuite şi uneori incredibile confuzii. Alfabetizarea
democratică a poporului român părea la început un lucru de câteva zile. Entuziasmul social, afişarea ostentativă a
voinţei de schimbare şi consensul apărut în jurul unor termeni cu conţinut general ca democraţie, libertate,
drepturile omului, economie de piaţă, acceptaţi cu multă uşurinţă şi folosiţi de toată lumea, în toate ocaziile
(aceste formule au devenit, în scurt timp, adevărate locuri comune în discursul public), ar fi trebuit să dea serios
de gândit, dincolo de celebra profeţie a fostului ideolog comunist Silviu Brucan, care, în ianuarie 1990, „dădea"
românilor cel puţin douăzeci de ani pentru însuşirea reflexelor democratice.
Separaţia puterilor în stat, componentă esenţială a fondului minimal al unei democraţii liberale, s-a dovedit, însă,
curând, o lecţie greu de învăţat în politica românească şi greu de acceptat de către opinia publică. Primul aspect
care trebuie menţionat în legătură cu acest subiect este neincluderea în Constituţia României din 1991, în formă
explicită, a principiului separaţiei puterilor în stat. Neglijenţă sau omisiune voită, nu vom şti niciodată. Desigur,
autorii textului ar putea contra-argumenta cu existenţa unor prevederi care vorbesc, distinct, despre „autorităţile
publice" şi despre responsabilităţile lor constituţionale. în plus, nici constituţiile altor ţări, chiar ale unor
democraţii consacrate (de exemplu, Germania) nu amintesc explicit principiul separaţiei puterilor, deşi se ocupă
pe larg de garantarea aplicării lui stricte în viaţa politică.
Al doilea aspect se referă la cultura politică centralist-etatistă a unui larg segment social din România, care face
ca aşteptările populaţiei să se îndrepte de regulă spre un singur centru de putere. Aşa cum ştim, acest centru de
greutate al sistemului politic, suma tuturor speranţelor electorale şi „mama răniţilor" a fost, în anii "90,
Preşedintele republicii. Despre competenţa constituţională a preşedintelui de a împlini aceste speranţe de mai
bine ale oamenilor rămâne să discutăm în alt capitol. In acest punct al analizei noastre, este important de reţinut
că, din primele zile ale istoriei post-Ceauşescu, persoana şefului statului (chiar nelegitimă
22
fiind) a fost percepută ca succesor al conducătorului suprem, „mitul tătucului" transmiţându-se ulterior, cu toate
consecinţele sale pozitive şi negative, asupra preşedinţilor aleşi ai României postcomuniste. Dacă, în ce-l
priveşte pe Ion Iliescu, acest rol „protector" - deşi iluzoriu, fără îndoială - pare să-i placă, să i se potrivească şi să
fie în deplină concordanţă cu backgroundul său politic, Emil Constantinescu a părut deseori copleşit de marile
speranţe care s-au pus în el şi, poate, de propriile angajamente electorale („schimbarea în bine a României"). într-
un interviu8 acordat cotidianului „Adevărul" în 1997, preşedintele Constantinescu încearcă o explicaţie pentru
acest fenomen: „Mie îmi este foarte clar de ce oamenii aşteaptă totul de la preşedinte. Este un mecanism normal,
care are rădăcini în trecut, în tradiţia românească. Oamenii au mutat peste secole mitul voievodului salvator, al
regelui bun [n.a.: şi, mai recent, al secretarului general], asupra preşedintelui, şi acest lucru nu poate fi
condamnat, pentru că oamenii trebuie să-şi lege de cineva speranţele. Această situaţie a fost accentuată şi de
alegerea prin vot direct a preşedintelui. "
în al treilea rând, dificultatea separării efective a puterilor în sistemul postcomunist s-a datorat şi frecventelor
ingerinţe ale politicului în justiţie (niciodată recunoscute sau dovedite, dar, din păcate, atât de des semnalate de
presă şi de reprezentanţii opoziţiei), ingerinţe care au făcut ca justiţia să devină una dintre cele mai puţin
credibile instituţii din sistemul nostru politic.
Din nefericire, românii n-au excelat niciodată în istoria lor la capitolul „cultură a legalităţii", iar aservirea justiţiei
de către putere a stat mereu în calea consolidării unui stat de drept, de Ia regimul fanariot până la cel comunist şi
chiar ulterior. Pentru a da un singur exemplu din istoria noastră recentă, să ne amintim decizia sfidătoare a Curţii
Constituţionale din 1996 privind numărul de mandate ale preşedintelui în exerciţiu: nu trebuia să fii expert ca să-
ţi dai seama că Ion Iliescu fusese deja ales de două ori în funcţia de şef al statului (în 1990 şi 1992), la momentul
adoptării Constituţiei din 1991 fiind preşedintele ţării, şi că, în această calitate, a promulgat legi, a semnat tratate,
a reprezentat România în relaţiile
2V
cu alte state etc. în pofida tuturor evidenţelor, justiţia nu a numărat mandatul scurt din perioada 1990-1992 (sau
cel puţin pe cei consumat între momentul adoptării Constituţiei, decembrie 1991, şi alegerile prezidenţiale din
septembrie 1992), deschizând calea pentru obţinerea, în decembrie 2000, a celui de-al treilea mandat, fapt care
contravine flagrant Constituţiei (art. 81, al. 4).
Dacă la un asemenea nivel hotărârea justiţiei a fost strâmbă (poziţie susţinută de numeroşi reprezentanţi ai
societăţii civile, ai vieţii politice precum şi de constituţionalişti consacraţi ca prof. dr. Tudor Drăganu sau lector
dr. Emil Boc9), dacă se poate trage concluzia simplă că în România însuşi mandatul preşedintelui în exerciţiu
este neconstituţional, ce aşteptări poţi avea pentru cauze „mărunte" care se judecă în instanţe primare, departe de
ochii presei? Cum pot atunci scăpa cetăţenii români de „obsesia" că deasupra justiţiei pluteşte umbra puterii
politice, ca în înscrisul de pe inelul lui Gingis-Han, care ştia că întotdeauna „puterea este dreaptă"!
Desigur, ar fi o naivitate să credem acum că asemenea influenţe nu s-au petrecut sau nu sunt posibile şi în
democraţii avansate. Ar fi, de asemenea, o naivitate să credem că separaţia puterilor în stat este o realitate
deplină a altor sisteme politice, că interesele nu se întrepătrund şi nu există tentative de concentrare a puterii de
către diverse grupuri, fie formale (partide politice), fie informale. Ar fi, însă, o greşeală de neiertat să ignorăm,
tocmai ca reacţie la această imperfecţiune, semnificaţia simbolică excepţională a doctrinei separaţiei puterilor
pentru democraţiile liberale, pentru voinţa naţiunilor moderne de a-şi limita cârmuirea politică şi de a o pune sub
semnul regulilor, al controlului şi al supremaţiei intereselor individuale. Din nefericire, de importanţa acestui
principiu ne putem da seama cu adevărat abia atunci când este abolit din doctrina oficială a statului, aşa cum s-a
întâmplat în regimurile totalitare ale secolului XX, când cumularea exerciţiului legislativ cu cel executiv şi, mai
grav, cu cel judecătoresc, a dat naştere unor monstruoase sisteme politice, care au săvârşit crime abominabile.
Secţiunea introductivă consacrată separaţiei puterilor nu o
24
putea încheia, fireşte, decât Montesquieu, printr-o pledoarie care defineşte motivaţia acestui principiu: „Oricine
deţine puterea are tendinţa de a abuza de ea şi va merge până acolo unde întâlneşte limite. însăşi virtutea are
nevoie de îngrădiri. Pentru a împiedica abuzul puterii, trebuie ca, prin rânduială statornicită, puterea să oprească
puterea."
Mai puţin decât un fapt împlinit, dar mai mult decât o ficţiune, separaţia puterilor în stat rămâne, de mai bine de
două sute de ani, marea provocare a democraţiilor moderne.
Note
Boc, Emil, Separaţia puterilor în stat, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2000, pag. 10
2 Iliescu, Adrian-Paul, Socaciu, Mihail-Emanuel, Fundamentele gîndirii politice moderne Iaşi,, Ed.
Polirom, 1999, pag. 63
3 Locke, John, Politicul Essays, editor Mark Goldie, Cambridge University Press, 1997, traducere în Iliescu şi
Socaciu, 1999
4 Iliescu şi Socaciu, 1999, pag. 71
5 Iliescu, Adrian-Paul, Solcan, Mihail-Radu, (editori), Limitele puterii, Bucureşti, Ed. ALL, 1994, pag. 124
6 Iliescu şi Solcan, 1994, pag.l
7 Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere de Armând Roşu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964
8,Adevărul" din 28-nov. 1997, pag. 2-3
9 Boc, 2000, pag. 273
10 Montesquieu, 1964, pag. 38
26
Capitolul II
Relaţia executiv-legislativ. Clasificarea regimurilor politice democratice
Clasificările curente ale regimurilor democratice1 recunosc existenţa a două mari categorii de organizări politice:
prezidenţiale (prototip SUA) şi parlamentare (prototip Marea Britanie). în 1980, Maurice Duverger a descris2 un
al treilea tip de regim, numit semi-prezidenţial, caracteristic celei de-a cincea Republici Franceze.
Dincolo însă de rigiditatea modelelor teoretice şi de faptul că acestea au mai mult o valoare didactică, s-a
constatat că foarte puţine ţări corespund întocmai uneia sau alteia dintre tipologii. Practic, numai Statele Unite
reprezintă prezidenţialismul autentic şi numai Regatul Unit, parlamentarismul pur. In rest, majoritatea
democraţiilor occidentale (inclusiv Franţa) se plasează „undeva între" cei doi poli teoretici, mai aproape de unul
sau de celălalt. Franţa însăşi este un caz interesant, în opinia unor autori acest sistem comportându-se ca unul
prezidenţial atunci când Preşedintele Republicii şi Adunarea Naţională au aceeaşi culoare politică şi ca unul
parlamentar în cazul coabitării. Continuând nuanţările, ar Fi poate mai sugestiv din punct de vedere
constituţional şi politic să spunem, de exemplu, că Federaţia Rusă este 80% regim prezidenţial şi 20%
parlamentar (convenţional, o numim republică de tip prezidenţial), că Finlanda, Portugalia, Irlanda, Polonia sau
România sunt mai aproape de un regim parlamentar decât de unul prezidenţial (oscilând între 50-65% caracter
parlamentar), chiar dacă au preşedinte ales prin vot universal şi le numim republici semi-prezidenţiale, iar
Germania, Ungaria şi Italia sunt foarte aproape de parlamentarismul britanic (80-90%), cu diferenţa că şeful
statului nu dobândeşte această calitate pe linie ereditară, ci prin votul parlamentului, având, în consecinţă, o
implicare politică mai consistentă decât suveranul
27
Regatului Unit. Este evident însă faptul că, dincolo de relativismul ei, exprimarea în procente nu poate fi decât
aproximativă (am folosit aceste valori doar pentru a sugera nuanţele), iar un asemenea calcul ar complica foarte
mult analiza sistemului, producând dificultăţi cu privire la procedura de cuantificare a caracterului prezidenţial
sau parlamentar. Din acest motiv, preferăm să utilizăm termenul „semi-prezidenţial" pentru cele mai multe
republici europene, exceptându-le bineînţeles pe cele care sunt foarte aproape de una dintre cele două extreme
ale axei.
Să urmărim, în continuare, reperele teoretice care definesc regimul prezidenţial, respectiv pe cel parlamentar. în
opiniaJ lui Arenă Lijphart, există trei criterii de comparaţie clare, unanim acceptate (le vom numi principale), şi
încă trei care ar putea fi luate în considerare, deşi nu întrunesc consensul abordărilor în materie (criterii
secundare).
Primul criteriu major se referă la răspunderea politică a executivului. Prin executiv, se înţelege cabinetul sau
guvernul condus de un prim-ministru, premier, cancelar sau preşedinte al consiliului de miniştri (denumiri
folosite pentru şeful guvernului în regimurile parlamentare), respectiv preşedinte în cele prezidenţiale, în cadrul
sistemelor parlamentare, executivul răspunde politic în fata parlamentului, ceea ce înseamnă că, atât pentru a
instala, cât şi pentru a demite un guvern, este necesar votul parlamentului: de învestitură în primul caz, de
neîncredere (moţiune de cenzură aprobată) în al doilea caz. în sistemele prezidenţiale, executivul (în fapt,
preşedintele) răspunde politic numai în faţa naţiunii, mandatul său având durată fixă, precizată în textul
constituţiei.
Al doilea criteriu face referire la modalitatea de alegere (desemnare) a şefului executivului. în regimurile
parlamentare, şeful executivului (primul-ministru) este desemnat prin votul membrilor parlamentului, în timp ce
în regimurile prezidenţiale, şeful executivului (preşedintele) este ales prin vot universal.
A treia diferenţă majoră, în opinia lui Arend Lijphart, constă în caracterul procesului decizional din interiorul
executivului. Parlamentarismul se asociază cu guverne (cabinete) colegiale, bazate pe decizie colectivă
(explicaţia constă în faptul că
28
fiecare membru al guvernului se bucură de încrederea parlamentului, în multe cazuri învestirea unui guvern fiind
rezultatul unei coaliţii în care miniştrii reprezintă diferite forţe politice). Prezidenţialismul este caracterizat, din
această perspectivă, de cabinete cu decizie necolegială, unipersonală. în SUA, de exemplu, membrii executivului
(mai concret, ai administraţiei prezidenţiale) sunt un fel de consilieri ai preşedintelui pe probleme specifice,
decizia politică aparţinând însă exclusiv preşedintelui.
în afara acestor trei diferenţe majore, mai pot fi descrise încă trei criterii, pe care Lijphart le vede secundare.
Apartenenţa liderilor politici la executiv şi/sau legislativ este primul dintre acestea: în sistemele prezidenţiale,
nici o persoană nu poate aparţine simultan puterii legislative şi celei executive (cea mai clară separaţie este în
SUA), în timp ce sistemele parlamentare permit acest lucru (mai mult chiar, în Marea Britanie toţi membrii
cabinetului sunt parlamentari). După unii, această caracteristică a prezidenţialismului ar fi un avantaj şi un
argument pentru o mai clară separaţie a puterilor în stat, alţi autori considerând, dimpotrivă, că legătura umană şi
politic-instituţională realizată prin „includerea" cabinetului în forul legislativ (sau, în funcţie de perspectiva din
care privim lucrurile, prin „desprinderea" unui grup din legislativ şi învestirea lui cu atribuţii executive) ar fi în
beneficiul unei guvernări mai eficiente, care poate exprima, într-o manieră coerentă, o voinţă politică majoritară.
Cu alte cuvinte, vorbim despre diferenţa dintre separarea rigidă a puterilor în cadrul prezidenţialismului şi
separarea suplă a puterilor, combinată cu o intensă colaborare (interferenţă) a lor, în cazul organizărilor cu
caracter predominant parlamentar.
Dizolvarea parlamentului este un alt criteriu care deosebeşte regimurile parlamentare de cele prezidenţiale. In
cazul celor dintâi, şeful executivului (premierul) poate decide dizolvarea legislativului (pentru a echilibra,
constituţional, dreptul parlamentului de a demite guvernul prin moţiune de cenzură), în timp ce în situaţia a doua,
preşedintele nu poate dizolva Parlamentul (ca răspuns la imposibilitatea legislativului de a
29
demite un preşedinte cu legitimitate democratică).
în fine, al treilea criteriu se referă la structura puterii executive. Parlamentarismul este asociat cu distincţia între
şeful statului (funcţie simbolică, de reprezentare) şi şeful guvernului (care deţine adevărata putere executivă), în
timp ce prezidenţialismul presupune ca preşedintele (şeful statului) să fie în acelaşi timp şi şeful guvernului.
Aceste trăsături constituie, într-o prezentare punctuală, cadrul teoretic general al regimurilor parlamentare şi
prezidenţiale, întrucât modelele clasice nu reuşeau să acopere o mare parte a sistemelor politice naţionale (în
primul rând Franţa nu corespundea nici unuia dintre ele, deşi unii autori au considerat a cincea Republică drept
una prezidenţială, afirmaţie valabilă în spiritul, nu şi în litera teoriei!), la începutul anilor '80 s-a simţit nevoia
introducerii unei noi categorii. In acest sens, Maurice Duverger descrie în 1980, aşa cum am menţionat anterior,
„regimul semi-prezidenţial", reconceptualizat4 în 1992 de Shugart şi Carey sub denumirea de „regimpremier-
prezidenţial" .
Care este, în principiu, definiţia semi-prezidenţialismului (spunem „în principiu" fiindcă există deosebiri chiar şi
între sistemele cuprinse în această categorie)? în esenţă, este vorba de combinarea alegerii preşedintelui prin vot
universal, specifică prezidenţialismului american, cu răspunderea guvernului în faţa parlamentului, preluată de la
modelul parlamentar britanic. Rezultă, în consecinţă, un executiv dud (compus din preşedintele republicii şi
guvernul condus de un prim-ministru).
întrebarea pe care o pune Lijphart, în acest caz, lansează o adevărată dezbatere11 în interiorul sistemelor semi-
prezidenţiale: „cine este adevăratul şef al guvernului - preşedintele sau primul ministru? Preşedinţii austriac,
islandez şi irlandez sunt slabi, deşi sunt popular aleşi, şi aceste trei democraţii operează mai mult ca sistemele
parlamentare ordinare. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul Portugaliei [...] Cazul francez este mai problematic. ".
De ce este cazul francez mai problematic? Explicaţia rezidă în discrepanţele apărute între prerogativele
constituţionale ale preşedintelui, importante, dar nu decisive, şi influenţa politică reală
30
a şefului statului, care are ultimul cuvânt în numeroase „situaţii guvernamentale". Aşa cum vom vedea la analiza
detaliată a puterii executive în diferite sisteme, preşedintele francez nu are dreptul (teoretic) de a revoca primul-
ministru, dar recurge frecvent la această practică politică, în special atunci când are majoritatea parlamentară de
partea sa şi este considerat liderul de facto al executivului. De altfel, autorii francezi (Raymond Aron, Maurice
Duverger) apreciază că Franţa se comportă ca sistem prezidenţial sau ca sistem parlamentar, în funcţie de relaţia
preşedintelui cu majoritatea din Adunarea Naţională. „Preşedintele Republicii este autoritatea supremă atâta timp
cât are majoritatea în Adunarea Naţională; dar el trebuie să abandoneze realitatea puterii în favoarea primului
ministru, dacă vreodată un alt partid decât al său are majoritatea în Adunare" (Aron, 1982). Din 1962, când a fost
introdusă - prin referendum - alegerea preşedintelui francez prin vot universal, au existat mai multe perioade de
coabitare: 1986-1988 (preşedinte Mitterand - premier Chirac), 1993-1995 (preşedinte Mitterand - premier
Edouard Balladur), respectiv 1997-2002 (preşedinte Chirac - premier Lionel Jospin).
Influenţa suplimentară (non-constituţională) a preşedinţilor asupra sistemelor semi-prezidenţiale decurge fie din
asocierea unei majorităţi parlamentare de aceeaşi culoare politică, fie din personalitatea puternică şi prestigiul
social al preşedintelui (de exemplu, generalul Charles de Gaulle, care îşi impunea voinţa prin practica
referendumului, sau Urho Kekkonen în lunga sa preşedinţie finlandeză, între 1956 şi 1981, în timpul căreia a
recurs la demiterea primului ministru fără să aibă această prerogativă şi fără să fie contestat!) sau, pur şi simplu,
din tradiţia puterilor nelimitate ale şefului statului (ţările din Europa Centrală şi de Est).
Combinând aceste variabile cu particularităţile constituţionale ale republicilor semi-prezidenţiale europene,
rezultă o diferenţiere a intensităţii rolului preşedintelui. Duverger face chiar o paralelă între puterea
constituţională a preşedintelui şi puterea reală, decurgând din practica vieţii politice în ţara respectivă. Se
constată, din tabelul prezentat, că sunt situaţii în care
31,
un preşedinte relativ puternic din punct de vedere constituţional are o pondere scăzută în practică (Islanda), şi
situaţii inverse, în care influenţa efectivă a preşedintelui este mai mare decât ar rezulta strict din textul
constituţiei (Franţa).
Din păcate, analiza lui Duverger nu „prinde" noile republici semi-prezidenţiale din ţările postcomuniste (Polonia,
România, Bulgaria, Federaţia Iugoslavă etc), dar şi aici s-ar putea observa, cu siguranţă, decalaje importante
între cele două planuri, cu un plus de influenţă a Preşedintelui în practica politică. Referindu-ne strict la situaţia
din România, putem sesiza cu uşurinţă că influenţa politică a preşedintelui, foarte mare la începutul anilor v90
(când România se comporta mai degrabă ca o republică prezidenţială), a început să scadă spre sfârşitul
deceniului, în timpul mandatului lui Emil Constantinescu, şi (fenomen interesant, dar nu lipsit de explicaţii)
continuă să scadă şi după 2000, deşi preşedinte a redevenit Ion Iliescu. Putem deduce de aici că, în afara
factorilor menţionaţi, mai pot acţiona şi alţii: contextul politic, apropierea de final a ultimului mandat
constituţional al preşedintelui, personalitatea primului ministru, eventuale transformări survenite în cultura
politică etc.
Comparaţie între puterea constituţională şi puterea reală a preşedinţilor, în diferite sisteme semi-prezidenţiale
IN CONSTITUŢIE
IN PRACTICĂ
1. Finlanda 1. Franţa
2. Islanda 2. Finlanda
3. Republica de la Weimar 3. Rep. Weimar
(Germania până în 1933)
4. Portugalia 4. Portugalia
5. Austria 5. Austria
6. Franţa 6. Manda
7. Irlanda 7. Islanda
(Maurice Duverger, Le systeme politique franqais, 1996,
preluat în Emil Boc, Separaţia puterilor în stat, 2000, pag. 125).
32
1 Să urmărim acum câteva aspecte specifice legate de
funcţionarea sistemelor prezidenţiale şi parlamentare, despre care
am afirmat că reprezentau, înainte de conceptualizarea modelului
| semi-prezidenţial, reperele clasice în definirea şi compararea
1 sistemelor politice.
(I Noţiunile de regim prezidenţial, respectiv, republică
\2 prezidenţială datează din a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
[j mai exact din anii 1867-1868, când Bagehof şi apoi Paradol
\1 Prevost6 au folosit, în premieră, aceşti termeni cu referire directă la
i1 realităţile politice americane, termeni consacraţi şi preluaţi în scurt
j timp de specialiştii din alte domenii, în special din dreptul
constituţional.
înţelegerea prezidenţialismului nu este, în sine, un lucru dificil din punct de vedere teoretic (este chiar mai
simplu decât mecanismul „intricat" al sistemelor parlamentare europene), dar aplicarea lui cu succes s-a limitat
până acum la practica politică a Statelor Unite. Celelalte republici central şi sud-americane, respectiv asiatice
care l-au preluat, la sfârşitul anilor v70 şi începutul anilor v80, întâmpină încă serioase dificultăţi în consolidarea
şi mai ales eficientizarea democraţiei (Costa Rica, Guatemala, El Salvador, Ecuador, Peru, Chile, Republica
Dominicană, Philipine, Venezuela, Nicaragua, parţial Argentina şi Brazilia). Acest lucru se întâmplă şi se va
întâmpla, cu siguranţă, : acolo unde o cultură politică imatură, insuficient dezvoltată pe
ţ coordonatele democraţiei, face ca prezidenţialismul să însemne mai
degrabă premisa unei guvernări autocratice decât rigida separare a puterilor din sistemul politic american. Să
luăm, totuşi, ca reper funcţionarea prezidenţialismului „la el acasă", adică acolo unde s-a născut şi a cunoscut
cele mai bune performanţe politice şi instituţionale: în cadrul federaţiei americane, şi să o comparăm cu
funcţionarea parlamentarismului în sisteme politice (de asemenea > de succes), precum cele din Marea
Britanie şi Germania.
Stabilitatea executivului reprezintă una dintre cele mai importante caracteristici ale guvernământului de tip
prezidenţial. Durata fixă a mandatului primit în alegeri de şeful executivului,
33? .
durată prevăzută în textul constituţiei, face ca preşedintele SUA să nu poată fi înlăturat din funcţie de către
Congres (decât în condiţii excepţionale, prin procedura numită impeachment, dar nici atunci pentru prestaţia sa
politică), în timp ce şefii executivelor din Marea Britanie şi Germania răspund politic în faţa parlamentelor din
ţările lor, putând să-şi piardă funcţia oricând, dacă majoritatea membrilor legislativului doresc acest lucru. Riscul
unei eventuale instabilităţi guvernamentale, oricum puţin probabilă în condiţiile unor culturi politice
responsabile, este diminuat prin procedura „votului de neîncredere constructiv", prevăzut în constituţiile din
Germania şi Spania. Acest tip aparte de moţiune de cenzură implică, pentru demiterea guvernului, nu numai
formarea unei majorităţi parlamentare împotriva cabinetului (condiţie suficientă în cele mai multe sisteme
politice din Europa), ci şi o alternativă concretă pentru noul guvern, adică un candidat pentru funcţia de prim-
ministru care să întrunească acceptul „moţionarilor". Fireşte, a doua condiţie este mult mai greu de îndeplinit
decât prima, necesitând negocieri prelungite între putere şi opoziţie pentru găsirea unui înlocuitor, ceea ce face
ca demiterea cabinetului în exerciţiu să devină un eveniment extrem de rar. Spre exemplificare, ultima dată când
procedura votului de neîncredere constructiv a fost aplicată cu succes în Germania a fost în 1982, când Helmut
Kohl l-a înlocuit pe cancelarul Schmidt.
Stabilitatea executivului în sistemele prezidenţiale nu este, în sine, un avantaj. Ea poate deveni un avantaj doar
atunci când prestaţia administraţiei este performantă, iar eficienţa guvernării este întărită de „liniştea" şefului
executivului. Dimpotrivă, când prestaţia preşedintelui este modestă, imposibilitatea înlocuirii lui devine o
problemă de netrecut chiar şi pentru majoritatea „de aceeaşi culoare politică" din Congres. în asemenea cazuri,
numai demisia preşedintelui ar putea salva situaţia, dar lucrul acesta este foarte puţin probabil să se întâmple.
Aşa se face că stabilitatea şefului executivului se traduce, în practica politică, într-o rigiditate a sistemului
prezidenţial, bazată pe independenţa constituţională, legitimitatea democratică egală a Preşedintelui şi a
Congresului, precum şi pe neta separaţie a puterilor între cele două instituţii.
34
în comparaţie cu prezidenţialismul, regimurile parlamentare par să instituie instabilitatea executivului (datorată
răspunderii politice pe care guvernul o are în faţa legislativului şi posibilităţii demiterii cabinetului prin moţiune
de cenzură), caracteristică mai mult teoretică decât practică, aşa cum am văzut. Totuşi, mergând pe linia teoriei
constituţionale, instabilitatea executivului conduce, în mod firesc, la flexibilitatea sistemelor parlamentare, cu o
relaţie mult mai „sensibilă" între executiv şi legislativ, cu interferenţa, colaborarea sau confruntarea lor directă.
Vorbim inclusiv de posibilitatea unui conflict între cele două puteri, pentru că nu numai parlamentul poate
demite cabinetul, dar şi executivul poate dizolva legislativul, provocând alegeri anticipate.
Rigiditatea, respectiv, flexibilitatea regimului se vede cel mai bine în timpul crizelor, reflectând modul în care
sistemul în cauză reuşeşte să depăşească, practic, diferitele tipuri de crize cu care se confruntă. Regimurile
prezidenţiale depăşesc foarte greu crizele politice generate de contestarea preşedintelui, datorită rigidităţii de
care vorbeam, iar încercările de a-l înlătura din funcţie pe şeful executivului capătă accente dramatice. Fie că
preşedintele demisionează (lucru nemaiîntâlnit de la gestul lui Nixon din 1974, în urma „Afacerii Watergate"),
fie că refuză, iar Camera Reprezentanţilor începe procedura de punere sub acuzare ca primă etapă din
impeachment (vezi scandalul Clinton - Monica Lewinski), întregul sistem politic suferă un cutremur de proporţii
în care acuzaţiile, anchetele, capetele sacrificate sau „dezvăluirile senzaţionale" din presă afectează însăşi
credibilitatea democraţiei şi a concepţiei politice americane. Dimpotrivă, în cazul regimurilor parlamentare,
crizele politice sunt mai puţin dramatice şi durează, de obicei, mai puţin, soldându-se cu alegeri anticipate sau cu
schimbarea cabinetului. Sunt cunoscute chiar exemple de democraţii stabile, consacrate (vezi Italia postbelică) în
care căderea guvernului aproape că nu mai miră pe nimeni - au fost 54 de asemenea crize guvernamentale din
1945 încoace - iar sistemul, în ansamblul său, nu are prea mult de suferit, nici ca performanţă, nici ca şi
credibilitate.
Complementaritatea regimurilor prezidenţiale şi
35*
parlamentare se regăseşte şi în modalitatea de alegere a şefului executivului, aşa cum am văzut în criteriile
formulate de Lijphart. Alegerea prin vot universal (direct sau indirect) a preşedintelui, respectiv desemnarea de
către parlament a premierului stau la originea tuturor celorlalte caracteristici menţionate anterior, de care se leagă
în mod logic. Legitimităţii democratice a preşedintelui SUA i se opune răspunderea politică a premierului
britanic în faţa Parlamentului, prima situaţie conferind independenţă constituţională şi un mandat de patru ani
asigurat (cu posibilitatea ca naţiunea americană să mai acorde încă un mandat preşedintelui, dacă se consideră
mulţumită de prestaţia acestuia), a doua situaţie echivalând cu o permanentă „dare de seamă" a cabinetului în
faţa legislativului şi cu necunoaşterea, practic, a duratei mandatului, care poate fi oricând întreruptă prin voinţa
majorităţii parlamentarilor.
Care din cele două situaţii este mai democratică şi mai eficientă? în privinţa primei părţi a întrebării, este
limpede că alegerea şefului executivului de către popor stă sub semnul principiilor fundamentale ale democraţiei,
presupunându-se că cetăţenii ştiu pentru cine votează şi de cine doresc să fie reprezentaţi. Din fericire (sau din
păcate?) personalizarea politicii în era televiziunii face ca alegătorii să fie bombardaţi cu imagini ale
candidaţilor, confecţionate în laboratoarele profesioniste ale unor agenţii specializate. Acesta este un lucru bun şi
un lucru rău în acelaşi timp: bun pentru că ar trebui să asigure, în mod normal, o mai atentă cunoaştere a
candidaţilor, o legătură directă între candidat şi alegător şi responsabilizarea candidatului ales, rău pentru că
introduce în ecuaţia votului multe variabile subiective {notorietatea şi charisma candidatului, factor care
favorizează „vedetele" în faţa unor candidaţi necunoscuţi, tineri, dar poate mai bine pregătiţi, forţa financiară a
grupului de interese din spatele candidatului, capacitatea tehnică a staff-ului de a pune în valoare punctele tari ale
prezidenţiabilului şi de a distruge imaginea contracandidatului). în plus, o dată ce a fost ales, preşedintele va
conduce administraţia timp de patru ani, indiferent că o face bine sau rău, că înşală sau confirmă aşteptările celor
care l-au votat.
36
Legitimitatea democratică pe care a câştigat-o în alegeri este suficientă pentru a-l instala la conducerea
executivului pe durata întregii legislaturi.
De partea cealaltă, votul în favoarea unor opţiuni politice majore, consacrate, clar conturate din punct de vedere
doctrinar (de exemplu: opţiunile conservatoare, laburistă sau îiberal-democrată în Marea Britanie, opţiunile
creştin-democrată, social-democrată sau liberală în Germania) dă o direcţie politică bine definită pe durata
legislaturii, urmând ca executivul să pună în aplicare această opţiune politică. Dacă o face bine, are încrederea
parlamentului, dacă se depărtează de programul iniţial, pierde încrederea parlamentului şi un alt cabinet îi va
succeda, cu misiunea de a îndrepta lucrurile în direcţia dorită de majoritatea parlamentară.
în privinţa celei de-a doua părţi a întrebării, legată de eficienţa guvernării, personal cred că nu se poate identifica
o regulă strictă privind asocierea vreunui mod de alegere a şefului executivului cu eficienţa crescută a
cabinetului pe care acesta îl conduce, şi într-un caz, şi în celălalt istoria consemnând prestaţii excepţionale şi
eşecuri lamentabile. Până la urmă, rezultatul depinde în mare măsură de inspiraţia şi responsabilitatea cu care
partidele americane îşi desemnează candidaţii la Preşedinţie, iar în Europa, de felul în care marile partide îşi aleg
(în interiorul lor) liderul care va prelua, după alegerile parlamentare, şefia guvernului.
Separaţia puterilor este un alt criteriu care deosebeşte regimurile prezidenţiale de cele parlamentare. Rigidă în
primul caz, suplă7 în cel de-al doilea, separaţia puterilor exprimă, în practica politică, raporturile executiv-
legislativ din perspectiva limitării atribuţiilor conferite fiecăreia dintre ele. Aşa cum am afirmat în primul capitol,
şcoala constituţionalist-federalistă americană a instituit cea mai exigentă separare a responsabilităţilor executive
de cele legislative, punând în practică istoricul checks and balances. Acuzat la început de posibilitatea provocării
unor blocaje în luarea deciziilor, criticat, dar şi apreciat deopotrivă de autori consacraţi, principiul checks and
balances a confirmat în ultimii două sute de ani speranţele care s-au pus în el, prin instituirea unui sistem
37
profund democratic, a cărui principală preocupare tinde să fie limitarea continuă şi reciprocă a puterilor politice,
fie ele de natură executivă sau legislativă. Pentru a exemplifica temerile şi speranţele legate de separaţia foarte
strictă a prerogativelor în sistemul american, menţionăm afirmaţiile lui Bagehot8: „mutuala independenţă
conduce la un mutual antagonism între executiv şi legislativ", respectiv Montesquieu9: „prin forţa lucrurilor...
ele vor fi obligate să se mişte în concert",
în regimurile parlamentare, separaţia puterilor este acceptată din punct de vedere constituţional, dar sistemul
politic este astfel construit încât cabinetul şi parlamentul sunt puse în situaţia de a interfera intens, de a colabora
şi (câteodată) de a-şi aplica măsuri punitive, mergând până la demiterea guvernului prin moţiune de cenzură sau
dizolvarea forului legislativ de către şeful executivului. Din acest punct de vedere, viata politică în sistemele
parlamentare este mai activă, mai intensă, mai tumultuoasă. In Europa (dominată de sisteme parlamentare şi
semi-prezidenţiale) se face med multă politică decât în SUA, partidele sunt mai influente, mai puternice, dialogul
guvern-parlament este o componentă importantă a politicii de zi cu zi. Dincolo de Atlantic, cultura politică
pragmatică, simplă şi „expeditivă" a americanilor pune accentul mai mult pe aspectele executive ale politicului,
pe prestaţia individuală a politicienilor şi mai puţin pe opţiunile de partid.
Numărul partidelor este un factor important de care depinde formarea cabinetului, relaţia executiv-legislativ şi
apoi modul în care se realizează separaţia puterilor, acest număr fiind la rândul său influenţat, aşa cum vom
vedea în capitolul consacrat partidelor, de sistemul electoral al ţării respective. în sistemele bipartidiste,
caracteristice ţărilor cu vot majoritar uninominal (SUA şi Marea Britanie), funcţionează regula „câştigătorul ia
totul" (sau, după exprimarea preferată de britanici, sfirst past the post', adică funcţia este câştigată de cel care
trece primul „linia de sosire"), în timp ce în sistemele multipartidiste de tipul Germaniei (rezultate din sisteme
electorale cu reprezentare proporţională) întâlnim o dispersie a reprezentării parlamentare, ceea ce
38
provoacă o încordare a relaţiei parlament-cabinet. Fireşte, un guvern se simte mult mai bine şi este mult mai
stabil într-un sistem bipartidist, în care dispune de o majoritate parlamentară clară formată de propriul partid.
Aşa se face că în Regatul Unit premierul îşi impune voinţa politică fără probleme, atât în cabinet, cât şi în
parlament, fiind liderul partidului majoritar. In asemenea cazuri, elita partidului care a câştigat alegerile
parlamentare (de obicei, miniştri în cabinetul nou format) adoptă strategia politică şi elaborează programele
specifice, iar colegii lor din parlament (backbenchers)10 nu îndeplinesc decât o simplă formalitate, aprobând
voinţa executivului.
Mult mai complicate sunt lucrurile într-un sistem multipartidist de tip european-continental, rezultat dintr-o
formulă electorală de reprezentare proporţională. Cum nici un partid nu obţine, de obicei, majoritatea absolută în
parlament, devine necesară formarea unei coaliţii de 2-3 partide, câteodată şi mai multe, în funcţie de gradul de
fragmentare a spectrului parlamentar. Guvernele de coaliţie sunt supuse permanent „stresului" parlamentar,
supravieţuirea lor fiind condiţionată de negocieri politice lungi şi complicate, în care fiecărei părţi trebuie să i se
dea satisfacţie. în acest caz, guvernului nu-i este îngăduită nici o marjă de libertate, programul coaliţiei fiind
legea de urmat, iar de impunerea voinţei cabinetului în faţa parlamentului (ca în Marea Britanie) nici nu poate fi
vorba. Situaţia este întâlnită în cele mai multe ţări europene, cu regim deopotrivă parlamentar sau semi-
prezidenţial.
Concluzionând, vom spune că relaţia executiv - legislativ reprezintă elementul fundamental care, alături de
sistemul electoral, defineşte portretul regimurilor parlamentare, semi-prezidenţiale sau prezidenţiale. Fără a
formula judecăţi de valoare în privinţa celor trei tipuri de regimuri democratice, autorul se limitează la a arăta că
fiecare dispune de virtuţi şi puncte vulnerabile, că fiecare dintre ele, pentru a fi performant, trebuie să intre în
rezonanţă cu matricea culturii politice dominante, că interdependenta instituţii politice -cultură politică este
motorul dezvoltării, eficientizării şi modernizării oricărei democraţii.
39
Note
I Unii autori folosesc termenul de regim (preluat din dreptul constituţional), alţii preferă noţiunea de
sistem. Am considerat, din acest motiv, că ambele sunt valabile şi le-am folosit în consecinţă.
Duverger, Maurice, Le systeme politique francais, PUF, Paris, 1980 Lijphart, Arend, Modele ale democraţiei.
Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
4 Shugart, Matthew Soberg, şi Carey, John M., Presidents and Assemblies: Constituţional Design and
Electoral Dynamics, Cambridge University Press, 1992
II Lijphart, 2000, pag. 123
5 Bagehot, The English Constitution, Londra, 1867, pag. 129
6 Prevost, Paradol, La France nouvelle, Paris, 1869, pag. 122
7 Termenii sunt folosiţi de Emil Boc în Separaţia puterilor în stat, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2000, pag. 184
8 Bagehot, 1867,pag.71
9 Montesquieu, Spiritul legilor, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1964, pag. 201
10 Astfel sunt numiţi parlamentarii fără funcţii în partid, care stau pe băncile din spate la Camera Comunelor şi
asigură majoritatea de care are nevoie cabinetul pentru aprobarea legilor.
40
Capitolul III Sisteme electorale şi sisteme de partide
Partidele politice au apărut o dată cu instituţionalizarea democraţiilor moderne, la începutul secolului al XlX-lea,
din nevoia de a transforma confruntările violente dintre diferite facţiuni şi grupuri de interese din societate în
bătălii simbolice,
măsurate în voturi. Cele mai vechi partide, din punctul de vedere al instituţionalizării efective, sunt Partidul
Democrat din SUA (1828) şi Partidul Conservator din Marea Britanie (1832). Apariţia lor a fost însă „anunţată"
de constituirea, încă din secolul precedent sau chiar mai devreme, a unor grupări (facţiuni politice) care luptau
pentru influenţă în limita spaţiului de manevră acceptat de suveran, cele mai cunoscute fiind, probabil, Whig şi
Tory din Marea Britanie, menţionate în activitatea parlamentară britanică încă din 1670.
Ideea facţiunilor politice care segmentează societatea în competiţia lor pentru supremaţie n-a fost privită cu ochi
buni de fondatorii regimurilor democratice de la sfârşitul secolului al XVHI-lea, ele fiind percepute mai degrabă
ca „un rău necesar", motiv pentru care, în mod paradoxal, partidele nu sunt recunoscute în constituţiile celor mai
avansate democraţii ale lumii, Statele Unite şi Marea Britanie (la vremea respectivă, e drept, partidele nu existau
în forma actuală, ci ca facţiuni, dar recunoaşterea lor constituţională în cele două ţări nu s-a făcut nici până
astăzi, în pofida mai multor revizuiri). Despre partide şi rolul lor de reprezentare a opţiunilor şi intereselor
politice ale cetăţenilor se va face vorbire - în mod explicit - mult mai târziu, spre sfârşitul secolului al XlX-lea
sau, în unele cazuri, abia în secolul XX, în constituţiile ţărilor democratice din Europa occidentală.
Yves Meny consideră1 că partidele europene sunt, în principiu, rezultatul a două mari perioade revoluţionare
care au
41
marcat istoria modernităţii: cele de esenţă democratică, apărute în secoiul al XlX-lea, se comportă ca produse
politice ale Revoluţiilor din S.U.A. şi Franţa (1787-1789), în timp ce partidele de esenţa totalitară apărute în
secolul XX sunt produsul (sau reacţia) Revoluţiei Bolşevice din Rusia (1917). Referindu-ne doar la primele, vom
asuma şi noi în această lucrare ideea fundamentală că partidele politice care concurează pentru obţinerea puterii,
respectând regulile jocului democratic, stau la baza democraţiilor liberale pluraliste de tip occidental. Această
asumpţie vine în concordanţă cu una dintre teoriile clasice referitoare la partide, formulată la începutul anilor "50
de Maurice Duverger în faimoasa lucrare Partidele politice. Autorul francez afirmă2 că ,,partidul politic, ca
instrument pentru câştigarea şi administrarea puterii, este esenţial legat de istorica transformare a democraţiei
occidentale (în secolul al XlX-lea: n.n.), inspirată de modelul democraţiei parlamentare britanice ".
Sistemul de partide dintr-o ţară este profund influenţat de sistemul electoral. Din acest motiv, orice discuţie
despre numărul, natura şi relaţiile dintre partidele existente în viaţa politică a unei ţări trebuie precedată de
înţelegerea principalelor modele de sisteme electorale şi de consecinţele acestora asupra tipului de selecţie
politică practicat. într-o lucrare de referinţă pentru ştiinţa politică, Modele ale democraţiei" (asupra căreia vom
discuta pe larg în alt capitol), Arenă Lijphart propune două concepte pentru definirea principalelor tipuri de
regimuri democratice: „democraţii majoritariste" (exemple consacrate: S.U.A. şi Marea Britanic), respectiv
„democraţii consensuaîiste" (Germania şi cele mai multe ţări europene continentale). Fără a intra acum în
dezbaterea celor două modele, menţionăm doar că democraţiilor majoritariste le este caracteristic sistemul
electoral majoritar în circumscripţii uninominale, în timp ce democraţiile consensuaîiste preferă sistemele
electorale cu reprezentare proporţională.
Sistemul electoral majoritar presupune câştigarea mandatului de către candidatul care obţine cele mai multe
voturi în circumscripţia respectivă (majoritatea absolută sau relativă!), pe baza principiului The Winner takes all
(învingătorul ia totul) sau
42
H pirst-past-the-post (cine trece primul linia de sosire). Fireşte, pe
■; reversul medaliei scrie că „învinşii pierd totul", consecinţa fiind că
,: alegătorii care n-au votat cu cel care a ieşit pe primul loc rămân
1\ nereprezentaţi, chiar dacă aceştia constituie, împreună, peste 50%
din totalul alegătorilor.
Sistemul electoral majoritar este foarte competitiv, dar răspunde într-o prea mică măsură criteriului
reprezentativităţii. Se acordă, în schimb, importanţă maximă „principiului majorităţii" ca interpretare primară a
sensului democraţiei. Cu alte cuvinte, în viziunea acestui model electoral, puterea trebuie să aparţină în întregime
candidatului (partidului) care obţine majoritatea voturilor la nivelul circumscripţiei, fie ea şi majoritate relativă,
aşa cum se întâmplă de multe ori. Majorităţile relative sunt, în fapt, minorităţi în raport cu întregul, ceea ce face
ca procedeul să se mai numească şi metoda pluralităţii (plurality - majoritate relativă sau „cea mai mare
minoritate").
Un alt dezavantaj al sistemului electoral majoritar este distorsionarea rezultatelor, reflectată prin
suprareprezentarea parlamentară a câştigătorilor (partidelor mari) şi subreprezentarea învinşilor (partidelor mici).
Altfel spus, principiul majorităţii transformă o simplă depăşire a adversarului într-un triumf total şi o înfrângere
la limită într-un dezastru. Extrapolând, am putea avea situaţia teoretică în care partidul A obţine 49,99% din
voturi, iar partidul B obţine 50,01% în toate circumscripţiile. Reflectarea în parlament ar fi următoarea: partidul
A 0% mandate, partidul JB 100% mandate, ceea ce, evident, este nereprezentativ în raport cu opţiunile politice
ale populaţiei. Trecând de la o situaţie imaginară la una reală, dată mereu ca exemplu pentru distorsionarea din
sistemul electoral majoritar, vom arăta că, în Regatul Unit, Partidul Liberal-Democrat este „marea victimă" a
modului în care britanicii îşi aleg deputaţii în Camera Comunelor, având de peste 50 de ani o subreprezentare
parlamentară accentuată în raport cu voturile pe care le primeşte de la alegători, la nivelul ţării. Spre
exemplificare, în 1974 liberalii au primit 19,8% voturi, dar au câştigat numai 14 locuri din totalul celor 635,
adică 2,2% mandate!!! Comentând o asemenea situaţie,
43 t
care se repetă (cu mici variaţii) la fiecare scrutin, Yves Meny apreciază4 că: „sistemul bipartidist britanic nu este
atât de mult rezultatul diviziunii duale a societăţii, cât produsul constrângerilor sistemului electoral". Liberalii
sunt, de-altfel, principalii contestatari ai sistemului electoral britanic, alături de alte grupări politice
dezavantajate, de dimensiuni mai mici, printre care partidele naţionaliste galeze şi scoţiene. Deocamdată, doar
alegerile pentru Parlamentul European (în sistem de reprezentare proporţională) şi unele promisiuni ale
premierului Tony Blair îi încurajează să continue lupta, deşi interesele celor două mari partide britanice
(Conservator şi Laburist) fac foarte probabilă menţinerea principiului majorităţii. într-adevăr, este de domeniul
evidenţei că cei doi poli ai vieţii politice din Regatul Unit (la fel se întâmplă în orice sistem bipartidist) îşi vor da
mâna pentru a susţine în continuare votul majoritar, fiind principalii beneficiari ai acestui sistem. Pe de altă
parte, este la fel de evident că liberal-democraţii britanici (şi, peste tot în lume, partidele mici şi mijlocii) sunt
marii beneficiari ai introducerii reprezentării proporţionale. Nu numai că numărul lor de mandate parlamentare ar
creşte semnificativ, dar aceste partide (poziţionate de regulă în zona centrului, deoarece dreapta şi stânga sunt
ocupate de partidele-pol) ar deveni parteneri de guvernare aproape inevitabili ai marilor forţe politice, făcând
alianţe fie la dreapta, fie la stânga, pentru a completa o majoritate parlamentară absolută (vezi prezenţa cvasi-
constantă la guvernare a liberalilor germani în perioada postbelică). Cu alte cuvinte, în timp ce polii ar alterna la
putere, în funcţie de preferinţele cetăţenilor, nici o guvernare nu ar fi posibilă fără un astfel de partid mic, care ar
constitui permanent „acul de balanţă", nelipsit din coaliţia majoritară. Acesta este un alt motiv pentru care
partidele mari, în sistemele bipartidiste cu vot majoritar, nu acceptă reprezentarea proporţională, temându-se de
creşterea rolului (şi de „şantajul") celei de-a treia forţe.
Distorsionarea de care vorbeam afectează nu numai partidele aflate pe locul al treilea (sau mai jos), ci, în
anumite situaţii-limită, chiar pe unul din cele două partide mari. Aceste situaţii-limită se întâlnesc atunci când un
partid câştigă mai multe
44
mandate (circumscripţii), dar adversarul obţine mai multe voturi la nivel naţional. în acest caz, majoritatea
parlamentară (şi dreptul de a forma guvernul) îl va avea, paradoxal, un partid care se află pe locul doi în
preferinţele alegătorilor din perspectiva voturilor exprimate, ceea ce ridică, din nou, semne de întrebare în
privinţa interpretării sensului democraţiei. în 1951, de exemplu, Partidul Laburist a câştigat 294 mandate cu
13.948.605 voturi, în timp ce Partidul Conservator a obţinut majoritatea parlamentară (321 mandate) cu doar
13.717.580 voturi. Inversându-se rolurile, în 1974, laburiştii au format guvernul, având cu 4 mandate mai mult
decât conservatorii, deşi aceştia din urmă au primit, la nivel naţional, cu 240.000 voturi mai mult.
O altă consecinţă a sistemului electoral majoritar cu circumscripţii uninominale (single member constituency)
este, aşa cum am menţionat anterior, apariţia sistemelor bipartidiste (two-party system). Faptul că metoda
pluralităţii favorizează sistemele bipartidiste „este o lege sociologică adevărată"5, după cum arată Maurice
Duverger. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru simplul motiv că sistemul, fiind deosebit de competitiv (şi de
drastic, am spune, cu învinşii), descurajează alegătorii să voteze un partid mic, fără şanse de a se plasa pe primul
loc în circumscripţia respectivă. Se produce polarizarea logică a opţiunilor, din dorinţa cetăţeanului de a nu-şi
risipi votul şi de a-l face „util". Pe de altă parte, şi din perspectiva partidelor, principiul majorităţii stimulează
concentrarea politică în doi poli de putere, exercitând o presiune asupra partidelor mici de a renunţa la identitatea
lor (argumentul inutilităţii) şi de a veni spre unul dintre cele două partide mari, unde există şansa de a guverna. în
aceste condiţii dure, sunt absolut de apreciat perseverenţa şi străduinţa liberalilor britanici de a supravieţui pe
scena politică alături de doi „coloşi", practic împotriva sistemului. Mai mult, liberalii fac eforturi deosebite
pentru a menţine o cotă electorală bună, de circa 15-20%, deşi şansele de a câştiga alegerile sunt aproape nule,
iar reprezentarea lor parlamentară nu depăşeşte 5-7% din totalul mandatelor.
încercând să reducă dezavantajele sistemului electoral de tip britanic şi american, dar să păstreze
competitivitatea, Franţa a
45
introdus o variantă a sistemului majoritar cu două tururi de scrutin, numită de Arend Lijphart formulă mixtă
majortiate-pluralitate6. Pentru câştigarea mandatului în primul tur este necesară majoritatea absolută. In cele mai
multe cazuri, această condiţie nefiind îndeplinită, se organizează al doilea tur între candidaţii care au depăşit
12,5% voturi din totalul alegătorilor înregistraţi în circumscripţie. în al doilea tur este suficientă, teoretic, şi o
pluralitate (majoritate relativă), considerându-se că pot rămâne în cursă mai mult de doi candidaţi. Datorită, însă,
negocierilor care au loc între partide în intervalul dintre primul şi al doilea tur, care vizează susţineri reciproce de
candidaţi bine plasaţi în circumscripţii diferite, pentru turul secund rămân practic primii doi candidaţi (ceilalţi
sunt retraşi de partidele lor, chiar dacă trecuseră pragul de 12, 5% şi vor susţine pe unul dintre primii doi clasaţi)
astfel încât sistemul se comportă, în realitate, ca un sistem majoritar cu două tururi.
Care este consecinţa sistemului electoral francez? Se atenuează efectul eliminatoriu (exclusivist) al sistemului
majoritar cu un singur tur, în loc de două partide rămânând pe scenă 4-5 partide semnificative. Insă, prin
adăugarea componentei de negociere în perioada dintre cele două tururi (deci o componentă politică, exterioară
voinţei electorale propriu-zise a alegătorilor), se introduce o selecţie suplimentară, un filtru împotriva partidelor
indezirabile. Astfel, forţele extremiste (anti-sistem) sunt eliminate practic din Adunarea Naţională, printr-un act
de voinţă al clasei politice franceze, nu neapărat al electoratului. Pentru a exemplifica acest fenomen, menţionăm
că în primul tur al alegerilor parlamentare din iunie 2002, Frontul Naţional (partidul dreptei radicale, al
extremistului Le Pen) a obţinut 17%, având numeroşi candidaţi calificaţi, dar în turul al doilea, datorită
coalizărilor anti-FN, nici un candidat al acestui partid nu a ajuns parlamentar! Este sau nu democratică o
asemenea procedură de eliminare a partidelor indezirabile? Cum se soluţionează problema celor aproape 20%
alegători nereprezentaţi în Adunarea Naţională? Sunt întrebări cărora sistemul politic francez, preocupat mai ales
de evitarea bipolarismului de tip anglo-american, nu le-a răspuns încă. Mai
46
trebuie poate spus că guvernul socialist a introdus la alegerile din 1986 reprezentarea proporţională, dar
administraţia de dreapta care a urmat a revenit la vechiul sistem, invocând tradiţia celei de-a V-a Republici şi
dorind, în fapt, să recupereze locurile din Parlament ocupate de extrema dreaptă.
Sistemul electoral cu reprezentare proporţională (RP) este mai puţin competitiv şi generează coaliţii de
guvernământ mai puţin eficiente, dar este mult mai reprezentativ din punctul de vedere al opţiunilor alegătorilor.
Există, şi în acest caz, mai multe variante. Lijphart distinge trei tipuri de RP: pe liste de partid, formula „mixtă
membru-proporţională" (MMP) şi votul unic transferabil (VUN).
Reprezentarea proporţională pe liste de partid este metoda electorală cea mai frecvent aplicată în Europa. Ca
exemple, putem menţiona Spania, Olanda, Portugalia, Belgia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria şi
majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, inclusiv România. Chiar dacă între ele există mici diferenţe
tehnice, în principiu este vorba de acelaşi lucru: alegătorii votează una dintre listele propuse de partide în
circumscripţii plurinominale, locurile atribuindu-se în funcţie de procentele obţinute, după aplicarea redistribuirii
voturilor obţinute de partidele care nu au trecut pragul parlamentar (metoda d'Hondt). Şi în acest caz, se observă
o distorsionare a rezultatelor în favoarea partidelor mai mari, datorită faptului că „resturile" (voturile celor care
nu au atins limita minimă) se redistribuie partidelor intrate în parlament, proporţional cu performanţa electorală
directă. De exemplu, un partid care obţine 40% din voturile corpului electoral are toate şansele să aibă o
reprezentare parlamentară de circa 45% mandate, în timp ce un partid cu 10% voturi va avea, probabil, în jur de
11-12% mandate. Distorsionarea în sistemele RP şi voturile „pierdute" sunt cu atât mai mari cu cât pragul
parlamentar este mai mare. Sunt ţări care ridică bariere foarte mici, simbolice, în calea reprezentării parlamentare
a partidelor, cum ar fi Olanda cu prag implicit de 0,67% sau Israel cu prag explicit de 1,5%, altele preferă
obstacole medii (Suedia şi Bulgaria cu praguri explicite de 4%), iar câteva realizează adevărate „ziduri" peste
care trebuie să
47*
sară forţele politice, cum se întâmplă în Spania, cu prag implicit de 9,7%, Turcia, cu prag explicit de 10%, sau
Irlanda, cu prag implicit de 15%!!!
Cum se calculează pragul implicit? Arend Lijphari propune9 o formulă de calcul care ţine cont de magnitudinea
medie (numărul de reprezentanţi parlamentari) a circumscripţiei:
P=75%/(M+1)
unde P este pragul, iar M este magnitudinea medie a circumscripţiei.
La un prag explicit de 5% (adoptat de România în 2000, după modelul Germaniei) şi la un număr mare de
partide mici, care ratează intrarea, dar „consumă" electorat, 10-15% din populaţie rămâne, în general,
nereprezentată! Ridicarea pragului parlamentar este o tendinţă a sistemelor RP, manifestată în ultimii douăzeci
de ani, în dorinţa de a reduce fragmentarea vieţii politice şi de a concentra, treptat, reprezentarea parlamentară în
maximum 4-5 opţiuni politice majore.
Formula mixtă membru-proporţională (MMP) este o variantă a reprezentării proporţionale, în care o parte din
parlamentari sunt aleşi prin metoda pluralităţii în circumscripţii uninominale, iar restul pe liste de partid. Astfel,
fiecare alegător are la dispoziţie două voturi: unul pentru a opta în favoarea unui candidat, în cadrul
circumscripţiei din care face parte, celălalt pentru a alege o listă de partid. Nu este obligatoriu ca cele două voturi
să aibă aceeaşi culoare politică. De regulă, candidaţii care încearcă să treacă prin filtrul votului uninominal sunt
prezenţi şi pe listele partidului.
Sistemul este considerat, totuşi, o variantă a RP, deşi sugerează combinaţia celor două formule electorale, fiindcă
votul pentru listele de partid dă numărul final al mandatelor, compensând rezultatele votului uninominal. Cu alte
cuvinte, primii cărora li se atribuie mandatele sunt candidaţii aleşi prin metoda pluralităţii (cu majoritate simplă)
în circumscripţiile uninominale, după care se face calculul numărului total de mandate care revin fiecărui partid
şi se atribuie restul mandatelor candidaţilor de pe liste. Poate
48
exista, şi în acest caz, o uşoară distorsionare, dar ea este cu atât mai mică cu cât ponderea candidaţilor aleşi pe
liste este mai mare, datorită compensării menţionate. în Germania, 50% din mandate sunt atribuite prin vot
uninominal, 50% pe liste de partid. în Italia, începând din 1994, aproape trei sferturi sunt aleşi prin metoda
pluralităţii, restul pe liste de partid, din care cauză „rezultatele sunt considerabil mai puţin proporţionale'" decât
cele din Germania. Alţi autori sunt chiar mai categorici în a respinge caracterul „mixt" al formulei electorale
germane. Yves Meny apreciază8 că „datorită modului în care funcţionează, sistemul electoral german a fost
deseori - greşit - descris ca sistem mixt, adică unul care ar combina sistemul de vot majoritar cu reprezentarea
proporţională. Acest lucru nu este corect: sistemul german este strict proporţional, doar distribuţia locurilor este
parţial determinată pe baza unui scrutin uninominal".
Votul unic transferabil (VUN) este o altă variantă a reprezentării proporţionale, foarte rar utilizată, în care
alegătorii ierarhizează candidaţii de pe lista unui partid. La prima vedere, metoda este atractivă, deoarece îşi
propune să combine opţiunea politică pentru un anume partid cu preferinţa pentru un candidat considerat mai
bun. In realitate, sistemul creează serioase dificultăţi alegătorilor, generând multe voturi la întâmplare şi/sau
anulate, înţelesul de „transfer" provine de la faptul că, la distribuirea mandatelor, voturile tuturor candidaţilor
unui partid se adună, iar surplusul de voturi curge în cascadă de la candidatul care şi-a umplut „cupa" (necesară
pentru intrarea în parlament) spre următorul plasat în preferinţele cetăţenilor, până la epuizarea voturilor de care
dispune acel partid. Manda şi Malta utilizează VUN.
în fine, între sistemele de vot majoritare şi cele proporţionale, câteva ţări utilizează un sistem electoral semi-
proporţional. Acesta presupune, în fapt, existenţa în paralel a metodei pluralităţii şi a listei de partid. Diferenţa
esenţială faţă de MMP (utilizat, aşa cum am spus, în Germania) este că, în acest caz, votul proporţional pe liste
de partid nu compensează votul uninominal, cele două procese electorale fiind complet separate!
49
în Japonia, începând din 1996, trei sute de parlamentari sunt aleşi prin metoda pluralităţii în circumscripţii
uninominale, restul de două sute câştigându-şi locul, independent de primii, pe liste de partid.
Ce concluzii putem desprinde după această succintă descriere a principalelor formule de alegere a membrilor
legislativului? Dincolo de afirmaţia banală că fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje, s-au observat câteva
trăsături comune, sintetizate10 de Douglas W. Rae:
1) toate sistemele electorale tind să genereze rezultate disproporţionate;
2) toate sistemele electorale tind să reducă numărul efectiv de partide parlamentare, în comparaţie cu numărul
de partide care au intrat în competiţie;
3) toate sistemele electorale pot fabrica o majoritate parlamentară pentru partidele care nu au obţinut susţinerea
majorităţii absolute a alegătorilor.
în plus, Rae afirmă (aşa cum a reieşit şi din analiza noastră) că cele trei tendinţe sunt mai puternice în sistemele
pluralitare şi majoritare decât în sistemele RP.
De mecanismul electoral depinde în mare măsură, aşa cum am afirmat anterior, structurarea sistemelor de
partide. Numărul partidelor parlamentare, tendinţa centripetă sau centrifugă a orientării acestora, relaţiile de
adversitate sau colaborare între partide, formarea majorităţii şi minorităţii, ocuparea plajelor politice, toate
acestea au la bază sistemul electoral al ţării respective. Să urmărim acum definirea principalelor tipuri de sisteme
de partide şi relaţia lor cu formulele electorale menţionate.
în principal, autorii consacraţi consimt la o clasificare primară, grosieră, a sistemelor de partide din ţările
democratice în sisteme bipartidiste şi sisteme multipartidiste, cu precizarea necesară că aceasta este mai mult o
împărţire didactică, simplistă. Nici în ţările considerate tipice pentru bipartidism (S.U.A. şi Marea Britanie) nu
există „două, şi numai două partide" - formula aparţine lui Lawrence Lowell -, iar termenul mai potrivit ar fi, în
loc de two-party systern, cel propus" de Yves Meny, duopolistic
50
system, adică sistem bipolar. Totuşi, ţinând cont de consacrarea conceptului de sistem bipartidist în literatura de
specialitate, îl vom folosi şi noi în continuare, pentru a nu crea confuzii terminologice.
Sistemele bipartidiste sunt legate în mod esenţial de formula electorală majoritară (sau pluralitară) în
circumscripţii uninominale din marile democraţii de limbă engleză şi din ţările aflate sub influenţa tradiţională a
acestora (Marea Britanie, S.U.A., Canada, Noua Zeelandă, India etc). Aici, caracterul foarte competitiv al
sistemului electoral a impus o selecţie severă a ofertelor politice, principiul „totul sau nimic" ducând la două
partide mari, care alternează la guvernare. Pentru a acoperi o zonă electorală cât mai largă, forţele politice din
sistemele bipartidiste tind să se poziţioneze spre centrul spectrului (tendinţă centripetă), motiv pentru care şi
programele lor politice sunt foarte apropiate.
Formulele electorale din gama RP, cu praguri de selecţie reduse, conduc la apariţia sistemelor multipartidiste.
Datorită aglomeraţiei de pe axa doctrinară stânga-dreapta, fiecare partid caută să-şi contureze o identitate cât mai
precisă, cât mai „ascuţită", şi să ocupe o nişă electorală bine definită. Din nevoia de a utiliza la maxim spaţiul
electoral, se forţează extremele (tendinţă centrifugă), ceea ce explică apariţia partidelor radicale şi chiar a unui
partid anti-sistem. în acest caz, partideîe-pol sunt de centru-dreapta şi, respectiv, de centru-stânga, coaliţia
majoritară realizându-se cu un partid mic, de obicei din zona centrului, mai rar de extremă.
Sistemele multipartidiste nu sunt, însă, toate la fel, în pofida câtorva trăsături comune. Acesta este motivul
pentru care autori consacraţi au propus, de-a lungul timpului, diverse clasificări, mai mult sau mai puţin
controversate, mai mult sau mai puţin comprehensive.
Una dintre cele mai cunoscute clasificări datează din 1976 şi îi aparţine lui Giovanni Sartori12. Pentru a înţelege
acest sistem de clasificare, devenit piesă de referinţă în teoria clasică a partidelor, trebuie spus de la început că
autorul a luat în considerare numai partidele semnificative, relevante pentru viaţa politică, adică acele formaţiuni
cu „potenţial de coaliţie" sau cu „potenţial de
51
şantaj" (termenii îi aparţin), care pot participa la guvernare, respectiv pot conta în opoziţie. In ansamblu, Sartori
vede următoarele posibilităţi:
a) Sisteme mono-partidiste, în care existenţa mai multor partide este interzisă prin lege, caracteristice
regimurilor totalitare (URSS şi ţările comuniste, Germania nazistă etc);
b) Sisteme multipartidiste cu partid hegemonie, în care legea permite existenţa mai multor partide, dar unul
dintre ele este foarte puternic, deţine toate pârghiile de putere şi guvernează neîntrerupt (Mexic, Japonia);
c) Sisteme multipartidiste cu partid dominant, întâlnite în unele regimuri (democratice) în care un partid este
preferat de majoritatea alegătorilor cel puţin 4 legislaturi consecutive, dar alternanţa la guvernare se poate
produce (Suedia);
d) Sisteme bipartidiste, cu două partide mari care alternează la guvernare, caracteristice ţărilor cu vot
majoritar sau pluralitar în circumscripţii uninominale (SUA, Marea Britanic);
e) Sisteme multipartidiste cu pluralism moderat, constând în 3-5 partide semnificative, cu tendinţă
centripetă şi ideologii compatibile, în care fiecare formaţiune parlamentară poate guverna alături de
celelalte (Germania);
f) Sisteme multipartidiste cu pluralism polarizat, alcătuite din mai mult de 5 partide, din care două sunt
partide mari (paitide-pol, unul de dreapta şi altul de stânga) care nu guvernează niciodată împreună şi în jurul
cărora se concentrează coaliţiile de guvernare alternative. în aceste sisteme se manifestă o tendinţă centrifugă,
putând apărea partide extremiste şi chiar câte un partid anti-sistem (Sartori dă ca exemple Franţa şi Italia).
Aşa cum am spus, clasificarea lui Giovanni Sartori este considerată clasică şi a servit drept model de studiu
pentru multe
52
generaţii de studenţi. Ea nu este, însă, singulară. Unele sisteme de clasificare propuse încearcă să suplinească
„rigidităţi" epistemologice (cum ar fi cea legată de sistemele bipartidiste) sau să nuanţeze anumite categorii.
Altele preced teoria lui Sartori. Astfel, Jean Blondei13 distingea în 1968 patru tipuri de sisteme de partide:
a) Sistemul bipartidist (exemplele deja consacrate);
b) Sistemul „două partide şi jumătate" (Germania);
c) Sistemul multipartidist cu partid dominant (Suedia);
d) Sistemul multipartidist fără partid dominant (Olanda, Elveţia, Finlanda).
O contribuţie deosebită la îmbogăţirea teoriei partidelor politice o are Arend Lijphart, care îşi propune să
identifice principalele dimensiuni tematice14 ale competiţiei între partide. Considerăm foarte utilă prezentarea
succintă a acestei dezvoltări, pentru înţelegerea „fronturilor" de luptă electorală şi a liniilor majore de clivaj între
partide. Lijphart distinge şapte dimensiuni pe care se structurează diferenţele partinice:
1)Dimensiunea socio-economică este, cu siguranţă, cea mai pregnantă în cadrul regimurilor democratice
moderne, fiind axa tradiţională pe care se poziţionează partidele, la stânga sau la dreapta în raport cu un centru
imaginar. Mult atenuată după anii "60 (deceniu în care se produc abandonarea marxismului de către partidele
comuniste occidentale, emergenţa Noii Stângi sub influenţa Şcolii de la Frankfurt şi apariţia, în contextul
dezvoltării spectaculoase a statului bunăstării şi a economiei sociale de piaţă, a unor teze celebre precum
„Convergenţa doctrinelor" a lui Daniel Bell), dihotomia stânga-dreapta persistă totuşi în abordările politice
clasice, în limbajul media şi chiar în discursurile de autodefinire ale partidelor şi politicienilor, cu toate că aceştia
preferă frecvent asocierea cu centrul („centru-stânga", „centru-dreapta"). Fără să intrăm acum în detalii
doctrinare, vom spune doar că plasarea de o parte şi de alta a centrului se face, simbolic, în funcţie de accentul
pus pe unul dintre factorii relaţiei stat-piaţă şi, în consecinţă, pe asumarea prevalentei principiului solidarităţii
sociale, respectiv a principiului responsabilităţii individuale.
53
2)Dimensiunea religioasă a pierdut mult din importanţă, în secoîul XX şi în special în perioada postbelică, mai
cu seamă în democraţiile avansate. Partidele intitulate „creştine" şi mai apoi „creştin-democrate" din ţări
predominant catolice sau protestante (Germania, Italia, Belgia, Olanda etc.) au încetat de mult să mai lupte pe
frontul „religios vs. laic", datorită modernizărilor culturale succesive şi secularizării complete a vieţii publice.
Totuşi, creştin-democraţii europeni continuă să se distingă de socialişti şi de liberali printr-o preocupare mai
accentuată pentru teme care interferează cu valorile morale, teme precum avortul, prostituţia şi pornografia,
divorţul, consumul de droguri, drepturile homosexualilor.
3)Dimensiunea cultural-etnică rămâne „cel mai puternic diferenţiator naţional" în ţări federale precum Belgia sau
Elveţia şi în multe ţări non-europene, este relativ importantă în Spania şi Finlanda şi a crescut brutal ca
semnificaţie în Centrul şi Estul continentului, după 1989. Partidele etnice, fără a fi agreate la nivelul comunităţii
internaţionale şi, în multe cazuri, fiind chiar interzise prin lege, găsesc totuşi soluţii de „legitimare" (sub diferite
alte forme) în viaţa politică a multor ţări europene, unde au o influenţă mai mică sau mai mare. în SUA nu există
partide pe bază etnică, dar este cunoscută preocuparea mai accentuată a democraţilor pentru problemele rasiale şi
ale minorităţilor.
4)Dimensiunea urban-rural, cândva o falie importantă a vieţii politice europene (cu precădere în perioada
antebelică), a cunoscut un regres sensibil în deceniile modernizării postbelice şi foarte rar mai constituie, astăzi,
o temă de conflict politic. Partidele agrariene, tradiţional mai puternice în ţările scandinave, şi-au lărgit
considerabil mesajul electoral în deceniile 6 şi 7, şi-au schimbat numele şi sunt în prezent cantonate în zona
centrului (Norvegia, Suedia), declarându-şi chiar, unele dintre ele, legătura doctrinară cu liberalismul
(Danemarca). Altele, care nu s-au adaptat acestor transformări socioculturale din epoca postindustrială, au
dispărut. Totuşi, interesele specifice ale fermierilor continuă să fie teme aprinse pe agenda politică europeană,
chiar dacă nu mai există formaţiuni parlamentare care să „trăiască" exclusiv din aceste voturi.
54
5)Susţinerea regimului se referă la viziunea democratică sau totalitară a partidelor. Din acest punct de vedere,
marea majoritate a formaţiunilor politice din Europa susţin regimurile democratice constituţionale, dar există
(chiar în democraţiile consacrate) partide anti-sistem, care colectează voturile celor mai nemulţumite şi mai
frustrate segmente sociale. în acest sens, sunt citate partidele comuniste, neo-naziste şi xenofobe din Franţa,
Italia, Germania, Austria etc, partide izolate însă politic. Faţă de această abordare clasică a lui Lijphart, aş face
observaţia că evoluţiile politice de după 2000 par să indice un început de integrare (altădată de neconceput!) a
acestor partide în viaţa politică din unele ţări apusene. Mai mult decât atât, participarea comuniştilor la guvernare
în Italia (premieră absolută în politica occidentală) sau a „popularilor" lui Jorg Haidder în Austria, precum şi
rezultatele neaşteptat de bune obţinute de extrema dreaptă franceză şi de cea olandeză ar trebui să dea de gândit
elitelor politice tradiţionale din aceste ţări.
6)Politica externă divizează sistemele de partide din multe ţări democratice, dar clivaj ele pe această temă nu au
amploarea celor economico-sociale (sau etnice, unde este cazul) şi nu produc „mari războaie electorale".
Colaborarea cu URSS (până în 1990) a comuniştilor şi socialiştilor, împotrivirea faţă de NATO şi Comunitatea
Europeană sl conservatorilor şi neo-gaulliştilor, aprobarea sau dezaprobarea politicii externe a SUA, poziţia faţă
de diferendul israeliano-palestinian, atitudinea privind integrarea ţărilor central şi est-europene sunt numai câteva
exemple. Cazul cel mai dramatic, din această perspectivă, este în opinia politologului Offra Seliktar15 Israelul,
unde principalele partide (socialist şi conservator) au viziuni diferite, începând din 1967, privind ocuparea
teritoriilor arabe.
7)Materialism vs. postmaterialism, o dimensiune tematică relativ nouă, dezvoltată în anir 70 - v 80 în SUA şi în
democraţiile vest-europene avansate. Analizat de Ronald Inglehart16 în 1977, în faimoasa lucrare Revoluţia
tăcută, „postmateriaîismul" paie a fi atitudinea critică a generaţiei tinere provenind din clasa mijlocie şi chiar din
upper-middle class faţă de valorile tradiţionale burgheze,
55
asociată cu ascensiunea mişcărilor ecologiste şi feministe.
In afara celor şapte dimensiuni menţionate de Lijphart (să le numim majore), ar trebui să adăugăm, poate, altele
minore (ca interes public) existente în fiecare sistem politic naţional. Printre acestea, putem exemplifica temele
regionale, federaliste, separatiste sau unioniste, cu un oarecare succes electoral în societăţi inegal dezvoltate
(Italia, Belgia, Irlanda de Nord, mai nou în ţările estice), teme limitate însă de politicile de dezvoltare regională
ale Uniunii Europene. Diferenţierea politică este foarte mare la nivel primar (pre-electoral), în special în ţările cu
sisteme de reprezentare proporţională, în care apar oferte şi platforme dintre cele mai „excentrice". Totuşi, filtrul
alegerilor face ca, la nivel secundar (post-electoral), numărul lor să scadă semnificativ, iar pentru nivelul terţiar
(guvernare) să se califice doar partidele tradiţionale. De pildă, la scrutinul parlamentar din Germania, din toamna
lui 2002, s-au înscris 24 de partide, pe lângă cele consacrate încercându-şi norocul formaţiuni care luptă pentru
protecţia animalelor, care cred în reîncarnare şi în valorile budismului, care promovează sexul şi consumul de
droguri uşoare etc. Dintre acestea, doar 5-6 partide vor reuşi, probabil, să obţină reprezentare parlamentară, iar
două vor forma coaliţia de guvernământ.
Neîncrederea în partide şi erodarea popularităţii elitelor politice au devenit, din păcate, constante ale vieţii
publice în democraţiile euro-atlantice. Absenteismul şi lipsa de interes pentru politică sunt, aşa cum ştim, în
creştere peste tot în Europa (americanii s-au obişnuit deja cu ele, de prin anii v70), aceste fenomene de „ruptură"
asociindu-se în ţările occidentale de maximă imigraţie cu ascensiunea curentelor contestatare, radicale şi puternic
xenofobe. Mai mult ca oricând, partidele politice tradiţionale, democratice, pe legitimitatea şi înţelepciunea
cărora s-au construit în deceniile postbelice sistemele generatoare de prosperitate din Vest, sunt chemate astăzi
să-şi redefinească rolul într-o lume profund schimbată, cu noi ameninţări şi noi provocări, şi să recreeze
încrederea cetăţenilor în capacitatea democraţiei de a oferi o perspectivă de viaţă sigură, atractivă.
56
Note
1 Meny, Yves, Government and Politics in Western Europe, 2nd Ed., Oxford University Press, 1993, pag. 89
2 Duverger, Maurice, Les partis politiques, Colin, Paris, 1951, pag. 36
3 Lijphart, Arend, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Ed.
Polirom, Iaşi, 2000
4 Meny, 1993, pag. 172
5 Duverger, Maurice, Political Parties: Their Organization and Activity in the Modern State, 3rd ed.,
Methuen, London, 1964, pag. 217
6 Lijphart, 2000, pag. 144
9 Ibidem, pag. 150
7 Ibidem, pag. 145
8 Meny, 1993, pag. 164
10 Rae, Douglas W., The Political Consequences of Electoral Laws, Yale University Press, New Haven, 1967,
pag. 67
11 Meny, 1993, pag. 108
12 Sartori, Giovanni, Parties and Party Systems: a Framework for Analysis, Cambridge University Press, 1976,
pag. 122-123
13 Blondei, Jean, „Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies", Canadian Journal of
Political Science, nr. 2 (Iunie), 1968, pag. 180-203
14 Lijphart, 2000, pag. 88-94
15 Seliktar, Offra, „Israel: Fragile Coalitions in a New Nation" în Eric C. Browne şi John Dreijmanis,
Government Coalitions in Western Democracies, New York, Longman, 1982, pag. 283
16 Inglehart, Ronald, The Silent Revolution: Changing Values and Political Styles Among Western Publics,
Princeton University Press, 1977
Capitolul ÎV Puterea legislativă în Statele Unite şi în Europa
Prin „putere legislativă" vom înţelege în acest capitol, conform abordării clasice în studiul sistemelor politice,
exclusiv instituţiile legiuitoare (Congrese, Parlamente, Adunări Naţionale), şi nu alte autorităţi cu roluri
nespecifice în procesul legislativ. Precizarea este necesară întrucât, pentru rigoare ştiinţifică, facem menţiunea că
atât şeful statului (preşedintele sau monarhul), cât şi guvernul sau puterea judecătorească (prin Curtea
Constituţională) au anumite prerogative care interferează cu procesul legislativ, cum ar fi dreptul de veto al
preşedintelui, legislaţia delegată în cazul guvernului sau controlul constituţional al legilor, exercitat de o instanţă
judecătorească special desemnată în acest sens.
Este deja un loc comun în teoria democraţiei afirmaţia că, în procesul istoric de dezvoltare a regimurilor politice
moderne, parlamentul a jucat un rol central, fiind instituţia-simbol a democraţiilor reprezentative. Concentrând
voinţa politică a corpului electoral (exprimată de regulă prin partide), se poate spune că parlamentul stă la baza
democraţiilor liberale. „Orice atac împotriva organizării, componenţei sau funcţionării Adunării reprezentative
este văzut ca un atac sau lovitură dată democraţiei" în viziunea lui Yves Meny1, care adaugă observaţia că toate
regimurile totalitare (fasciste, naziste, franchiste sau comuniste) au atentat în primul rând la suveranitatea
instituţiilor legislative alese democratic, transformându-le ulterior în instrumente docile aflate în slujba partidului
unic.
Majoritatea studiilor şi teoriilor cu privire la structurile legislative sunt de acord cu ideea că parlamentul a fost
instituţia politică dominantă în cadrul regimurilor democratice, în secolul al XlX-lea si începutul secolului XX,
dar o dată cu sfârşitul primului război mondial s-a încheiat şi „perioada de aur" a
58
parlamentarismului. Negocierile complexe de pace din anii 1918-1920 au scos la rampă, mai mult ca oricând
până atunci, voinţa guvernelor (statele fiind reprezentate prin miniştrii de externe sau prim-miniştrii), în timp ce
parlamentele din Europa au intrat într-un „con de umbră", neputând ţine pasul cu intensitatea şi complexitatea
negocierilor. Era în mod evident nevoie de contacte şi relaţii personale aprofundate, de multă informaţie şi de o
echipă de specialişti care să susţină cu expertiză eforturile politico-diplomatice, era nevoie de comunicare zi şi
noapte cu cei de acasă şi mai ales de decizii rapide. Nimic din toate acestea nu putea fi asumat de „bătrânul
parlament", apărătorul democraţiei şi transparenţei politice, un forum obişnuit cu marile dezbateri şi
confruntările de principii, cu discursurile înflăcărate menite să influenţeze opinia publică, cu procedurile lungi şi
greoaie de votare a legilor. Peste noapte, politica se schimbase.
în anii "30 -v40, dictaturile bolşevică, fascistă şi nazistă au abolit practic suveranitatea instituţiilor legislative pe
o mare suprafaţă a Europei, în timp ce funcţiile guvernamentale s-au extins. Această inversare a rolului principal
în cadrul deciziei politice s-a petrecut şi în ţările democratice (evident, mai discret decât la Moscova sau la
Berlin), în special datorită crizei economice, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în S.U.A., o dată cu politica New
Deal a preşedintelui Roosevelt.
Declinul parlamentelor a continuat şi după război, o dată cu apariţia şi implementarea conceptului „statul
bunăstării" (Welfare State) în care statul, prin intermediul guvernului, se angaja să rezolve din ce în ce mai multe
probleme economico-sociaîe ale cetăţenilor, de o complexitate tot mai mare. Multitudinea şi varietatea legilor,
normelor şi reglementărilor (care necesitau o expertiză tot mai stufoasă, de care parlamentul nu avea cum să
dispună), volumul uriaş de informaţii specializate necesare elaborării unor decizii politice (informaţii care
veneau de la agenţiile guvernamentale centrale şi locale), expansiunea birocraţiei şi a serviciilor publice,
creşterea cheltuielilor bugetare, personalizarea politicii în urma dezvoltării mijloacelor mass-media, toate au
făcut ca interesul să se concentreze cu prioritate asupra
59
guvernului şi figurilor importante din cadrai acestuia, percepute de opinia publică drept oamenii care deţin
„adevărata putere" în stat. Simplu spus, secolul XX a devenit secolul guvernelor, al intervenţiei statului, al
crizelor şi acţiunii politice imediate, dai" şi al programelor de dezvoltare, al strategiilor pe termen lung şi al
soluţiilor tehnocrate, un secol al performanţelor executive măsurate prin indicatori bine definiţi, mai mult decât
al tradiţionalelor dezbateri parlamentare.
Totuşi, nu trebuie să rămânem cu ideea că, o dată cu dispaiiţia statului minimal specific liberalismului de secol
XIX (de tip laissez faire), asociată cu augmentarea funcţiei executive, parlamentul şi-a pierdut toată puterea în
faţa guvernului. Să spunem foarte clar: funcţiile parlamentare au rămas aceleaşi, principiul separaţiei puterilor în
stat şi principiul răspunderii guvernului în faţa parlamentului (în cazul regimurilor semi-prezidenţiale şi
parlamentare) sunt nemodificate. în condiţii de funcţionare normală a unei democraţii, parlamentul devine o
prezenţă poate mai discretă în viaţa politică, în comparaţie cu tumultuosul şi „darnicul" guvern, dar de
importanţa şi de rolul esenţial al adunării reprezentative ne putem da seama, din păcate, numai în perioadele de
criză majoră ale sistemului şi numai atunci când democraţia însăşi este în pericol.
înainte de a prezenta câteva instituţii legislative de referinţă în teoria politică, să analizăm, succint, funcţiile
principale ale parlamentelor (comune tututor instituţiilor legiuitoare alese), aşa cum reies din constituţiile
democratice contemporane: funcţia de reprezentare, funcţia legislativă (numită, în unele texte, de decizie),
funcţia bugetară şi funcţia de control asupra executivului.
Funcţia de reprezentare se realizează prin alegerea membrilor unicei sau celor două camere ale parlamentului,
după caz, membrii care se consideră că vor fi purtătorii voinţei politice a alegătorilor pe durata mandatului, fiind
menţionate în literatură mandate de doi, trei, patru, cinci, şase, nouă ani sau echivalente cu durata vieţii.
Parlamentele pot fi, aşadar, din perspectiva reprezentării, uni sau bicamerale. Arend Lijphart2 apreciază că, în
60
general, parlamentele unicamerale corespund statelor unitare centralizate (de dimensiuni mai mici), în timp ce
bicameralismul ar fi o caracteristică a statelor federale descentralizate (cu suprafaţă mare), fără însă ca această
regulă să fie respectată cu stricteţe. Lijphart observă, totuşi, că bicameralismul este mai răspândit în lume decât
unicameralismul, fiind preferat inclusiv de ţări non-federale, care nu ar avea neapărată nevoie de a doua cameră.
Dintre ţările cu parlamente unicamerale putem exemplifica Grecia, Portugalia, Ungaria, Israel, Malta,
Luxemburg, Islanda (din 1991), Danemarca (din 1953), Suedia (din 1970).
Situaţia este mai complicată în cazul ţărilor cu parlamente bicamerale şi necesită unele nuanţări. Există un grup
de ţări din această categorie care-şi datorează a doua cameră legislativă structurii federale (S.U.A., Germania,
Belgia, Elveţia, Canada, Rusia) şi un alt grup care nu prezintă această caracteristică, dar, din diferite motive (de
obicei este invocată tradiţia), păstrează un model bicameral: Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania, Olanda,
România. In primul caz, camera inferioară exprimă voinţa politică a naţiunii în ansamblul ei, în timp ce camera
superioară exprimă interesele unităţilor administrativ-teritoriale ale federaţiei (statele în SUA, landurile în
Germania etc). în opinia lui Emil Boc3, „din punct de vedere politic, bicameralismul îmbină principiul
reprezentării la nivel naţional cu principiul reprezentării la nivel teritorial. Din punct de vedere tehnic,
bicameralismul ameliorează calitatea procesului legislativ şi temperează elanul Camerei de jos". Totuşi, există
indicii clare că existenţa celei de-a doua camere reduce considerabil viteza procesului legislativ şi poate chiar să
determine ca adoptarea unui text de lege, în cazul divergenţelor dintre camera superioară şi cea inferioară, să fie
prelungită cu câteva luni, uneori mai mult de un an. în această situaţie, opinia publică, presa şi de multe ori
grupurile de interese care aşteaptă apariţia legii respective încep să dea semne de nerăbdare şi se arată foarte
critice în raport cu „ineficienta bicameralismului". Probabil că o anumită diferenţiere a domeniilor în care cele
două camere legiferează şi necesitatea unei viziuni comune doar asupra legilor organice (cu alte cuvinte,
dispariţia bicameralismului simetric,
6%
precum cel din Italia sau România) ar face ca existenţa unei camere superioare să se justifice şi să fie „înţeleasă"
la nivelul întregii societăţi.
A doua funcţie este cea legislativă sau de decizie politică. Dacă reprezentarea se realizează prin selecţia
democratică a parlamentarilor în una sau două camere, funcţia legislativă decurge în mod logic din vocaţia de
reprezentant al voinţei politice a naţiunii, respectiv al statelor federate. Tocmai din această calitate, foarte bine
surprinsă teoretic de fondatorii democraţiilor liberale, rezultă caracterul suveran al parlamentului (al adunării
reprezentative). Suveranitatea parlamentului în faţa oricărei alte instituţii, politice sau non-politice, se exprimă de
obicei prin sintagma „unicul organ legislativ" prezentă în majoritatea constituţiilor democratice.
In privinţa atribuţiilor celor două camere, cea mai puternică este de obicei camera inferioară, care reprezintă
naţiunea în întregul ei. Dintre parlamentele bicamerale asimetrice, Marea Britanie are cea mai slabă cameră
superioară (Camera Lorzilor este practic absentă din procesul legislativ, aşa cum vom vedea mai târziu, având un
rol simbolic), Franţa are un Senat tradiţional mai slab decât Adunarea Naţională, în care mandatul de nouă ani
pare mai degrabă expresia dorinţei de stabilitate şi continuitate la nivelul acestei camere, Germania ocupă o
poziţie intermediară, cu atribuţiile logice şi bine conturate ale Bundesratului, iar în Statele Unite, Senatul pare
chiar mai puternic şi mai vizibil decât Camera Reprezentanţilor, având responsabilităţi în politica externă şi în
numirea unor înalţi funcţionari de stat.
Fenomenul de expansiune a puterii executive în secolul XX a atins inclusiv procesul legislativ, considerat în mod
tradiţional ca aparţinând domeniului de activitate parlamentară. Deşi, în principiu, lucrurile nu s-au modificat
(singurul emitent formal de legi rămânând parlamentul sau adunarea naţională), în practică lucrurile stau cu totul
altfel. Din cauze pe care le-am menţionat la începutul capitolului, principala sursă de proiecte legislative a
devenit incontestabil guvernul. în majoritatea ţărilor europene, datele arată că peste 90% din legi au origine
guvernamentală, rolul
62
politic al parlamentului limitându-se la a confirma voinţa guvernului. Amendamentele pe care le aduce
parlamentul sunt destul de rare, iar opoziţia nu poate face decât figuraţie în faţa unei majorităţi disciplinate,
jucând cel mult pe cartea discursurilor de imagine. Nu numai în acest fel, deci prin iniţiativă legislativă, se
manifestă însă voinţa guvernului (de multe ori echivalentă cu voinţa personală a premierului, care este şi şeful
partidului de guvernământ) în procesul legislativ: mult mai „agresivă" şi mai controversată este intervenţia prin
procedura legislaţiei delegate, cunoscută mai frecvent sub denumirea de „ordonanţe de guvern" (noţiune de
inspiraţie franceză).
Privită uneori ca „uzurpare" din partea executivului sau ca „abdicare" din partea legislativului, legislaţia delegată
are, oricum am lua lucrurile, suport constituţional în mai toate democraţiile din lume. Ne place sau nu, trebuie să
acceptăm că necesitatea legislaţiei delegate decurge, simplu spus, din nevoia de a răspunde printr-o reglementare
cu putere de lege atunci când parlamentul este în imposibilitatea de a face acest lucru. Fireşte că această
intervenţie poate avea loc numai atunci când există o lege de abilitare a guvernului (de a emite ordonanţe), în
care parlamentul precizează durata exactă a delegării şi domeniile în care cabinetul poate reglementa în acest
mod. Ordonanţele au putere de lege şi produc efecte imediate. într-un interval de timp prevăzut în constituţie sau
într-o altă lege, ele trebuie să intre în dezbaterea parlamentului pentru a fi aprobate, caz în care devin legi
propriu-zise. In situaţia respingerii lor, îşi încetează efectul pentru viitor, dar, evident, nu îşi pot anula
consecinţele pe care le-au avut până ia această dată.
Chestiunea centrală a controverselor în raport cu practica ordonanţelor o reprezintă nu atât necesitatea lor în
principiu (de care nimeni nu se îndoieşte), cât posibilitatea ca guvernul să abuzeze de legislaţia delegată,
satisfăcând diverse interese de grup prin eludarea filtrului parlamentar. Numărul ordonanţelor poate fi de
asemenea o problemă, mai ales în ţări în care guvernul „prinde gustul" legislaţiei delegate, aşa cum s-a întâmplat
în România, unde în ultimul deceniu acestea s-au înmulţit de la câteva zeci ia câteva sute anual. Cu toate
precauţiile prevăzute în constituţie sau în legea
63
de abilitare (durata „împuternicirii", domeniile sau perioada maximă în care ordonanţele pot funcţiona fără
aprobarea parlamentului), procedura legislaţiei delegate rămâne una dintre cele mai clare şi mai controversate
forme de expansiune a funcţiei executive.
Funcţia bugetară este o constantă a instituţiilor legislative, fiind practic singura în care nu s-au produs modificări
de substanţă vreme îndelungată. De la adunările naţionale până la Parlamentul European, banii publici nu pot fi
împărţiţi fără o decizie politică a reprezentanţilor aleşi ai comunităţii. Logica democratică impune legitimarea
cheltuielilor bugetare prin votul majorităţii reprezentanţilor. Totuşi, chiar şi pe marginea acestui rol al puterii
legislative se pot face comentarii în sens depreciativ, atâta timp cât proiectul, de buget vine tot de la guvern, la
fel ca marea majoritate a proiectelor legislative. Şi în acest caz putem spune că parlamentul confirmă, în fapt,
viziunea executivului asupra distribuţiei resurselor publice. Acest lucru se întâmplă, însă, pe baza unor analize
prealabile făcute de comisiile de specialitate şi a unei dezbateri politice intens mediatizate (adoptarea bugetului
se bucură întotdeauna de un interes public crescut), dezbatere care aduce, de regulă, unele amendamente
versiunii iniţiale a guvernului.
Funcţia de control asupra executivului, spre deosebire de celelalte funcţii parlamentare menţionate până acum, a
cunoscut o creştere a importanţei în democraţiile contemporane. Acest interes sporit pentru controlul parlamentar
se explică, în primul rând, ca reacţie la expansiunea funcţiei guvernamentale şi la „mizele" din ce în ce mai mari
legate de alocarea fondurilor publice.
Care sunt modalităţile concrete prin care se realizează controlul parlamentar asupra activităţii guvernului? In
principal, sunt citate următoarele mijloace constituţionale:
- Votul de neîncredere (moţiunea de cenzură), ca instrument specific regimurilor parlamentare, reflectă principiul
clasic al răspunderii executivului în faţa legislativului (fiind, în fapt, reversul votului de învestitură) şi reprezintă
forma ultimă, radicală, a controlului exercitat asupra activităţii guvernului. într-o formulare plastică, Yves
Meny afirmă că „în sistemele
64
parlamentare, parlamentele deţin teoretic puterea de viaţă şi de moarte asupra guvernelor"4. Cu tot acest drept,
demiterea guvernelor prin moţiune de cenzură a devenit în ultimele decenii un eveniment din ce în ce mai rar,
probabil datorită întăririi disciplinei şi coeziunii bazate pe interesele comune ale membrilor partidelor (coaliţiei)
majoritare. Pe de altă parte, citând un fost prim-ministru francez, prof. Ion Deleanu apreciază moţiunea de
cenzură ca „o armă supremă, care nu permite îndreptarea erorii, ci duce la desfiinţarea autorului ei"5. Pentru a
înţelege excepţionalitatea acestei măsuri, vom da exemplul Marii Britanii (în fond, „ţara mamă" a
parlamentarismului), unde ultima cădere de guvern, prin moţiune de cenzură, datează din 1979 (precedenta fiind
în 1929!), fiind vorba de demiterea guvernului laburist, la un singur vot diferenţă. în Italia, renumită pentru
frecventele căderi de guvern, doar o singură dată din 1945 până în prezent căderea guvernului s-a făcut prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură (în rest, a fost vorba de demisiile premierilor), iar în istoria celei de-a cincea
Republici franceze a reuşit o singură moţiune de cenzură, în 1962.
- întrebările şi interpelările, un instrument constituţional foarte „gustat" de opoziţie, fără să ameninţe stabilitatea
guvernului, oferă totuşi posibilitatea obţinerii unor informaţii din partea ministerelor şi agenţiilor
guvernamentale (în virtutea obligaţiei executivului de a informa parlamentul), dar implică şi o
componentă politică importantă, numărându-se printre „trambulinele" de imagine pentru
reprezentanţii opoziţiei parlamentare. Pentru a da numai un exemplu, în Germania sunt adresate circa 5000 de
întrebări anual, toate trebuind să primească un răspuns din partea guvernului federal. Procedura, întâlnită sub
diferite forme în aproape toate democraţiile contemporane, are la bază faimosul ^question time" din Parlamentul
britanic şi presupune fixarea unei zile pe săptămână în care miniştrii chestionaţi (interpelaţi) sunt obligaţi
să răspundă.
- Comisiile de Anchetă se constituie la cererea unui număr minim de parlamentari (prevăzut în
regulamentul camerei respective) pentru a investiga anumite situaţii considerate neclare sau grave în activitatea
unui departament guvernamental, atunci
65
când informaţiile furnizate pe linie oficială nu sunt considerate suficiente, relevante sau credibile. Deşi
instituţiile statului sunt obligate prin lege să asigure toate condiţiile necesare activităţilor de „cercetare" şi să nu
obstrucţioneze ancheta parlamentară, comisiile nu sunt recunoscute ca organe abilitate de investigaţie în stat
(precum poliţia sau procuratura, de exemplu), rapoartele comisiilor nu au valoare de probă juridică, având doar
caracter orientativ (consultativ) în vederea aflării adevărului şi/sau adoptării unei decizii politice. Abordând cu
precădere teme de interes public crescut, intens mediatizate, comisiile de anchetă parlamentare au implicit un rol
de influenţare a opiniei publice. Emil Boc crede că „dacă rolul comisiilor de anchetă este semnificativ în
sistemele prezidenţiale ~ contrabalansând lipsa de responsabilitate politică a Executivului în faţa Parlamentului -
el este diminuat în sistemele parlamentare"6. Astfel, Congresul Statelor Unite este apreciat de specialişti ca fiind
legislativul în care funcţionează cele mai „agresive" şi mai influente comisii de anchetă („ inima sistemului
congresional"''), tocmai pentru a supraveghea îndeaproape activitatea unui preşedinte foarte puternic şi a
administraţiei sale. Forţa de temut a comisiilor de anchetă din Congresul american a fost deseori pusă în
evidenţă, cu prilejul (sau stând chiar la originea) unor scandaluri publice de proporţii istorice, precum Watergate,
care a dus la demisia preşedintelui Nixon în 1974.
Acestea sunt, într-o prezentare succintă, principalele funcţii ale instituţiilor legislative în cadrul sistemelor
politice democratice. Fireşte, există diferenţe procedurale notabile în exercitarea lor de la o ţară la alta, dar
principiile sunt aceleaşi. Vom prezenta în continuare modul de alegere, organizare şi funcţionare a parlamentelor
pe care disciplina „Sisteme Politice Comparate" le recunoaşte ca instituţii de referinţă.
Am ales pentru prima poziţie, din considerente istorice, Parlamentul Marii Britanii, un veritabil templu al
democraţiei liberale sau, cum mai este numit în literatura de specialitate, ^mother ofthe Parliaments\ Pare un
non-sens, la prima vedere, să afirmi că Marea Britanie este „leagănul regimului constituţional parlamentar", atâta
timp cât această ţară nu are o constituţie scrisă,
66
în sensul celor pe care le întâlnim pe continent. Totuşi, ar trebui să ţinem cont că aşa-zisa „constituţie cutumiară"
există, de fapt, şi în formă scrisă, dar răspândită în mai multe corpuri de legi8 precum: Statute Law, Common
Law, Convenţional Rules, The Parliament Acts etc.
Supremaţia Parlamentului britanic este, atât teoretic cât şi practic, piatra unghiulară a democraţiei în regat,
conferind această trăsătură (poate mai „diluată" decât la Londra) tuturor sistemelor parlamentare occidentale.
Aici însă - de o manieră categorică şi incontestabilă - nimeni nu este mai presus de voinţa Parlamentului. Spre
deosebire de celelalte democraţii euro-atlantice, în Marea Britanie nu există o instituţie a controlului
constituţional al legislaţiei adoptate, considerându-se că Parlamentul poate adopta şi modifica, prin exercitarea
voinţei lui politice, orice lege, inclusiv arhitectura constituţională a ţării, fără a fi nevoie de avizul unei curţi sau
de consultarea populaţiei prin referendum.
Parlamentul britanic este bicameral, fiind compus din Camera Comunelor (House of Commons) şi Camera
Lorzilor (House of Lords). Practic, puterea legislativă este concentrată aproape în întregime în Camera
Comunelor, aceasta fiind cea care rezultă din votul universal şi direct al electoratului britanic. Membrii acestei
camere, în număr de 659, sunt aleşi prin metoda scrutinului majoritar (majoritate simplă), cu un singur tur, în
circumscripţii uninominale şi au un mandat de maxim 5 ani, guvernul având obligaţia să convoace alegeri
parlamentare în cel mult cinci ani de la precedentele.
Camera Comunelor este prezidată de un membru al acesteia {Speaker of the House) ales la începutul legislaturii.
în faimoasa „sală verde" a camerei inferioare, puterea şi opoziţia sunt dispuse, fizic vorbind, faţă în faţă,
majoritatea la stânga speaker-ului, iar minoritatea, în aripa dreaptă a sălii. Astfel, membrii unui partid împart
băncile aceleiaşi tribune. In legătură cu această dispunere şi cu „regulile" universale ale vieţii politice, merită
amintită gluma cu tânărul deputat ales care păşeşte pentru prima dată în impresionanta sală de şedinţe şi se
aşează lângă un coleg mai în vârstă, vechi cunoscător într-ale politicii. Tânărul îl întreabă
67?
emoţionat pe experimentatul său coleg: „Cei din faţă sunt duşmanii noştri, nu-i aşa?" Răspunsul avea să-l pună
pe gânduri pe proaspătul aspirant la gloria politică: „Nu, dragul meu, aceia sunt adversarii noştri, duşmanii sunt
în spate ".
Sistemul parlamentar britanic, deşi funcţionează după principiile clasice ale parlamentarismului şi recunoaşte în
teorie toate mijloacele şi procedurile constituţionale de exercitare a puterilor executivului şi legislativului, este,
în mod paradoxal, sistemul care utilizează cel mai puţin instrumentele radicale, ultime, ale acestor puteri. De
exemplu, dreptul de dizolvare a Parlamentului (care aparţine şefului statului, adică suveranului, şi se exercită îa
solicitarea premierului) nu a mai fost folosit de peste 250 de ani, dreptul de veto al monarhului cu privire la o
lege adoptată de Parlament nu a mai fost exercitat de aproape 300 de ani, iar dreptul suveranului de a demite
cabinetul cu a cărui politică nu este de acord nu a mai fost exercitat, la rândul său, de peste 150 de ani! Chiar şi
moţiunea de cenzură, „vârful" procedural al aplicării principiului responsabilităţii executivului în faţa
legislativului, nu a mai fost utilizată, aşa cum am arătat, din 1979, după ce de la precedenta moţiune trecuseră
exact 50 de ani. Ce se întâmplă, veţi întreba, în relaţia executiv-legislativ de la Londra, cum de este atât de
liniştită, de disciplinată şi de lipsită de crizei
Stabilitatea şi coerenţa de la Palatul Westminster decurg din trei aspecte specifice sistemului politic britanic: în
primul rând, poate, din discreţia politică a suveranului (care, deşi este şeful statului, nu exercită aproape nici o
influenţă asupra vieţii politice), din sistemul bipartidist (prin care este mai uşor de menţinut raportul de forţe
între putere şi opoziţie decât printr-unul multipartidist) şi, nu în ultimul rând, prin cutuma ca liderul partidului
câştigător să fie numit în funcţia de premier, asigurându-se astfel autoritatea morală a guvernului asupra
majorităţii parlamentare.
In pofida supremaţiei constituţionale absolute a Parlamentului britanic în cadrul sistemului, practica vieţii
politice arată o dominare clară de către cabinet a relaţiei executiv-legislativ, personalitatea politică cea mai
influentă din capitala
68
regatului fiind, de departe, primul-ministru. Aspectele politice şi tehnice ale acestei relaţii vor fi discutate, pe
larg, în capitolul consacrat puterii executive.
Ruptă în aparenţă de fluxul vieţii politice democratice precum şi de procesul decizional de la Londra, „uitată"
parcă de timp în sala roşie a Palatului Westminster, Camera Lorzilor se bucură totuşi de simpatia şi de profunda
acceptare culturală a milioane de britanici. Considerată secole la rândul principala structură de decizie politică a
Regatului Unit, fiind gândită iniţial ca o contrapondere la puterea regelui, Camera Lorzilor a început să piardă
treptat din influenţă, o dată cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi cu emanciparea „maselor", care au cerut tot mai
multă putere pentru Camera Comunelor.
în prezent, Camera Lorzilor este cea mai numeroasă cameră superioară a unui parlament occidental şi, probabil,
cea mai slabă ca prerogative. Cei aproximativ 1200 de membri sunt grupaţi în 4 categorii9: episcopi, lord
ereditari, lord pe viaţă şi lorzi ai legii. Cei 26 de episcopi ai Bisericii Anglicane, dintre care cei mai influenţi sunt
arhiepiscopii de Canterbury şi de York, se implică mai ales în dezbaterile privind temele cu rezonanţe spirituale
şi morale din societatea britanică, precum homosexualitatea, consumul de droguri, divorţul, avortul, eutanasia
etc. Cei mai numeroşi sunt lorzii ereditari, în număr de aproximativ 800. Majoritatea au titlurile moştenite din
secolele XIII-XIV, foarte puţini dobândindu-şi titlurile ereditare în secolul XX şi doar câţiva în epoca postbelică.
Lorzii pe viaţă sunt înnobilaţi de suveran la propunerea primului ministru, fiind personalităţi de excepţie din
cultură, ştiinţă, armată, mai rar din politică. Aceştia, în prezent în număr de peste 350, nu transmit titlurile
descendenţilor lor. In fine, „lorzii legii" sunt numiţi astfel după faptul că provin din rândurile celor mai merituoşi
dintre judecători.
Deşi, formal, fiecare proiect legislativ trebuie să treacă şi pe la Camera Lorzilor, adoptarea legilor depinde până
la urmă (exclusiv) de voinţa deputaţilor din Camera Comunelor, lorzii neputând, printr-un eventual aviz negativ,
decât să întârzie cu un an intrarea în vigoare a legii. După ce o lege a fost blocată Ia Camera
69?
Lorzilor, revotarea ei la Comune ar transforma, practic, proiectul în lege propriu-zisă. Mai mult decât atât, există
domenii ale legislaţiei (domeniul financiar, de exemplu) unde un proiect adoptat de Camera Comunelor nu poate
fi amânat mai mult de o lună de către lorzi. Prin extensie, putem deduce că inclusiv desfiinţarea Camerei
Lorzilor ar putea fi consfiinţită oricând printr-o lege adoptată de Camera Comunelor, iar lorzii nu ar putea face
mai mult decât să amâne cu un an decizia reprezentanţilor aleşi ai populaţiei, înţelegând această realitate politică,
lorzii au adoptat după victoria laburiştilor în alegerile din 1945 „doctrina Salisbury" (după numele liderului
conservator al lorzilor), numită şi doctrina auto-restrângerii (self-restraint), prin care au preferat să nu blocheze
procesul legislativ de la Camera Comunelor, asigurându-şî astfel supravieţuirea. Lipsită de legitimitate
democratică, dar încărcată cu toată gloria unei istorii politice de succes, Camera Lorzilor (deposedată, practic, de
ultimele ei puteri legislative prin reforma promovată în The Parliament Act din 1911) şi-a păstrat până în prezent
un loc aparte în sistemul politic britanic, dar mai ales, se pare, unul în sufletul locuitorilor Albionului.
Impunător, dar ostentativ „demodat", celebru, dar parcă obosit de povara istoriei, grandios, dar incapabil să mai
inoveze, după ce a predat lumii întregi, secole la rând, lecţia democraţiei, templul de la Westminster rămâne şi
astăzi, nu întâmplător, cea mai vizitată instituţie politică. Model de studiu pentru numeroase generaţii de
studenţi, Parlamentul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este încă, pentru mulţi specialişti, o
provocare profesională şi o enigmă culturală.
Dincolo de Atlantic, Congresul Statelor Unite a preluat, cu mai bine de două sute de ani în urmă, „torţa"
democraţiei de la instituţia-mamă, Parlamentul britanic. Fără să îl copieze, Congresul american a asumat valorile
fundamentale ale democraţiei liberale, dar a dezvoltat şi a inovat enorm în planul procedurilor, generând în final
(paradoxal, s-ar putea spune) un sistem politic aflat pe extrema opusă a axei democratice parlamentarism-
prezidenţialism.
în articolul 1, paragraful 1, din Constituţia americană se afirmă că „toate puterile legislative acordate prin
această
70
Constituţie vor fi exercitate de către Congresul Statelor Unite, care va fi alcătuit din Senat şi Camera
Reprezentanţilor". Cu alte cuvinte, Congresul este singura autoritate legislativă din Statele Unite, element
instituţional important al faimosului principiu ^checks and balances\ deşi, aşa cum vom vedea în alt capitol,
unele atribuţii care interferează cu procesul legislativ mai au atât Preşedintele S.U.A., cât şi justiţia.
Camera Reprezentanţilor are, în prezent, 435 de membri, dar acest număr este revizuit la fiecare 10 ani, în
funcţie de variaţia populaţiei statelor componente ale federaţiei. Numărul de reprezentanţi în camera inferioară
este proporţional cu mărimea populaţiei statelor. Alegerea „reprezentanţilor" se face prin vot uninominal cu
majoritate simplă, într-un singur tur, la fel deci ca alegerea membrilor Camerei Comunelor. Durata mandatului
este de numai 2 ani (!), ceea ce atrage avantajele unei activităţi intense a celor aleşi (aflaţi sub presiunea
timpului), unei dinamici crescute a reprezentării („primenirea" componenţei acestei camere se face mai repede
decât a Senatului), dar şi critici privind timpul prea scurt pe care îl au la dispoziţie reprezentanţii pentru a „arăta
ce pot face cu adevărat" şi chiar privind costurile unor alegeri la intervale atât de scurte.
Condiţiile cerute de lege pentru acceptarea unei candidaturi la Camera Reprezentanţilor sunt următoarele:
vârsta de cel puţin 25 de ani;
cetăţenie americană de cel puţin 7 ani;
domiciliul în statul în care candidează. Senatul are, spre deosebire de Camera Reprezentanţilor, un număr fix de
membri, 100, şi un număr egal de senatori pentru fiecare stat (evident, doi), în pofida diferenţelor uriaşe între
populaţia statelor federate, în literatura de specialitate exemplificându-se de obicei extremele, adică Alaska cu
400.000 de locuitori şi California cu 24 de milioane. Logica acestei egalităţi constă tocmai în asigurarea unei
non-discriminări în ceea ce priveşte reprezentarea intereselor statelor componente ale federaţiei americane,
prevenindu-se astfel situaţia ca statele mari să impună decizii care să afecteze interesele statelor mai mici. Acest
tratament
favorabil statelor mai mici produce, în opinia lui Arend Lijphart10, o suprareprezentare parlamentară a unităţilor
federate de dimensiuni reduse, întâlnită şi în cazul altor ţări federale (Elveţia, Canada, chiar şi Germania), dar
care este maximă în cazul S.U.A. Sistemul electoral este acelaşi ca la „reprezentanţi", dar mandatul senatorilor
durează 6 ani. în 1913, s-a trecut de la votul indirect la votul direct pentru alegerea membrilor acestei camere.
Mandatele celor 100 de senatori americani sunt intercalate ca perioade, datorită practicii alegerilor parţiale (la
fiecare doi ani sunt concurate câte o treime din locuri), iar senatorii aceluiaşi stat nu îşi încheie simultan
mandatele. In acest mod, se combină stabilitatea şi coerenţa în politica Senatului cu înnoirea treptată a
senatorilor, „înnoire" este cam mult spus, deoarece procentul de realegere este foarte ridicat în politica americană
(peste 85%), fiind menţionate şi situaţii-limită", în care un singur senator şi-a pierdut locul, în alegerile din 1990,
sau în care 3 senatori au fost înlocuiţi, în 1992. Acest fenomen, considerat negativ de către majoritatea analiştilor
americani, se explică prin oportunităţile crescute u ale politicienilor în funcţie (incumbent) de a-şi face cunoscute
activitatea parlamentară şi imaginea personală, în comparaţie cu challenger-'n. Acesta este motivul pentru care
au existat, de-a lungul timpului, mai multe propuneri de limitare la 12 ani a duratei maxime a „stagiului" în
Congres, ultima şi cea mai importantă fiind încercarea preşedintelui George Bush din 1992, care nu a întrunit
însă decât acceptul a 14 state. Oricum, chestiunea limitării dreptului de a candida pentru Congres ridică serioase
probleme constituţionale, politice, procedurale, etice şi morale, existând puternice argumente şi contra-
argumente.
Condiţiile impuse de lege pentru acceptarea unei candidaturi la Senat sunt următoarele:
vârsta de cel puţin 30 de ani;
cetăţenia americană de cel puţin 9 ani;
domiciliul în statul respectiv.
Funcţia legislativă a Congresului se exercită deopotrivă prin Camera Reprezentanţilor şi Senat. Drept de
iniţiativă legislativă au membrii Congresului, Executivul (prin Preşedinte şi
72
departamentele guvernamentale) precum şi cetăţenii americani, în condiţiile prevăzute de lege. în cazul adoptării
unor versiuni diferite în cele două camere, o comisie de mediere va negocia un punct de vedere comun, conţinut
într-un raport care va fi supus, separat, votului „reprezentanţilor" şi senatorilor. Adoptarea raportului comisiei de
mediere în ambele camere face posibilă trimiterea legii spre promulgare la Casa Albă. Dacă divergenţele
persistă, proiectul este returnat la comisia de mediere. Deşi, formal, cele două camere au competenţe legislative
egale, există o recunoaştere unanimă a rolului crescut al Camerei Reprezentanţilor în domeniul economic (în
special în fixarea impozitelor şi taxelor) şi al Senatului în materie de politică externă. în ceea ce priveşte funcţia
de control asupra executivului, aşa cum am arătat în partea generală, Congresul S.U.A. a dezvoltat în secolul
trecut unul dintre cele mai perfecţionate, mai atente şi mai „agresive" sisteme de supraveghere a aparatului
guvernamental, ca reacţie probabil la puterile deloc neglijabile ale Preşedintelui şi la lipsa subordonării politice a
executivului în faţa legislativului. Parte a principiului limitării reciproce a puterilor statului, comisiile de anchetă
şi procedura impeachment au jucat, de-a lungul timpului, roluri semnificative în politica americană, contribuind
la aflarea adevărului în chestiuni considerate de interes naţional şi influenţând, uneori decisiv, opinia publică.
Prin comisiile de anchetă, opoziţia din Congres reuşeşte să atragă atenţia asupra unor aspecte „neclare" din
activitatea administraţiei americane, putând cita la audieri practic orice persoană care îndeplineşte o funcţie
publică în Statele Unite şi dispunând chiar de dreptul de a lua măsuri împotriva celor care refuză audierea sau
sunt găsiţi vinovaţi. Prin procedura impeachment, prelungire radicală a anchetei parlamentare, în conformitate cu
articolul 1, paragraful 2, clauza 5 din Constituţie, „Camera Reprezentanţilor are putere exclusivă de punere sub
acuzare a demnitarilor", inclusiv a preşedintelui S.U.A., punerea sub acuzare (cu majoritatea simplă a voturilor
membrilor Camerei) fiind prima etapă a procesului. în cazul în care majoritatea „reprezentanţilor" au hotărât
punerea sub acuzare, „speţa" se mută la Senat, pentru
73
judecarea efectivă. în şedinţă condusă de preşedintele Curţii Supreme, Senatul dezbate acuzaţia adusă
demnitarului şi dă verdictul: vinovat sau nevinovat, în raport cu acuzaţii grave precum trădarea intereselor
S.U.A., luare de mită, crime sau alte încălcări grave ale Constituţiei. Dacă se obţine majoritatea calificată, adică
cel puţin două treimi din voturile senatorilor, poate fi destituită practic orice persoană care deţine o funcţie
publică, onorifică sau remunerată, pe teritoriul Statelor Unite. Cel mai rnediatizat proces de impeachment
declanşat în Congresul american în ultimii ani este, aşa cum se ştie, „scandalul Le-winsky" în care a fost implicat
preşedintele Bill Clinton, dar punerea sub acuzare votată în prima fază în Camera Reprezentanţilor nu a fost
consfiinţită de votul majorităţii calificate a senatorilor. Luând în considerare această competenţă constituţională,
acceptăm implicit faptul că legislativul american are şi atribuţii în domeniul puterii judecătoreşti.
In concluzie, Congresul reprezintă nu numai adunarea naţională a celei mai performante şi mai puternice
democraţii din lume, ci şi o instituţie cu numeroase ramificaţii şi influenţe pe toate continentele, o instituţie-
contrapondere la un Preşedinte dotat cu puteri de invidiat, o instituţie aflată parcă la pândă, în permanentă şi
încordată „luptă" cu liderul de la Casa Albă pentru împiedicarea abuzurilor guvernului, de care americanii s-au
temut şi se tem atât de mult, în întreaga lor cultură politică.
Revenind pe continentul european, Parlamentul de la Berlin reprezintă astăzi voinţa democratică a unei Germanii
puternice şi unite, răsfăţată frecvent de istorici şi politologi cu sintagma „puterea centrală a Europei". într-o
structură bicamerală care respectă caracterul federal al ţării, Parlamentul combină voinţa politică a naţiunii
germane în întregul ei (concentrată în Bundestag sau camera inferioară) cu voinţa şi interesele celor 16 landuri
(exprimate în Bundesrat sau camera superioară). Actuala arhitectură constituţională a Germaniei datează din
1949, când a fost adoptată Legea Fundamentală a R.F.G. (Grundgesetz), la care a aderat fosta R.D.G. după
unificarea din 3 octombrie 1990.
Bundestagul are în prezent 656 de membri (numărul lor va fi redus la aproximativ 600 după scrutinul din
septembrie 2002),
74
aleşi pentru un mandat de 4 ani. Sistemul electoral al Germaniei este de tip „mixt compensat" sau „membru-
proporţional" şi combină, în fapt, alegerea a jumătate din numărul deputaţilor prin vot uninominal într-un singur
tur (metoda pluralităţii), cu alegerea celeilalte jumătăţi prin scrutin proporţional de listă. Cum decurge, în fapt,
desemnarea deputaţilor? Ţara este împărţită într-un număr de circumscripţii electorale egal cu jumătate din
numărul total al deputaţilor, în fiecare din aceste circumscripţii urmând să fie ales câte un deputat prin vot
uninominal. Fiecare alegător german poate exercita două voturi, unul pentru candidatul preferat şi celălalt pentru
lista partidului dorit, fără a fi obligatoriu ca cele două voturi să aibă aceeaşi culoare politică. Pe listele de partid
depuse la nivelul fiecărui land pot figura şi candidaţii din prima categorie. Logica sistemului este următoarea:
primul vot duce la câştigarea competiţiei de către candidatul cel mai agreat în circumscripţie, iar al doilea vot,
prin însumare şi raportare la nivelul landului, dă imaginea procentuală a partidelor. După scăderea candidaţilor
care au câştigat individual, reiese clar numărul de locuri care au mai rămas de alocat fiecărui partid pe Landliste,
astfel încât în Bundestag opţiunile politice ale cetăţenilor să fie corect reprezentate şi nici un partid să nu fie
supra- sau subreprezentat în raport cu numărul voturilor primite. Teoretic, este posibil ca partidele mai mici, care
trec totuşi pragul electoral de 5%, să nu aibă nici un câştigător de circumscripţie şi să-şi obţină toate locurile de
deputaţi pe liste. Din acest motiv, sistemul se numeşte „mixt compensat" sau „metoda membru-proporţională".
El nu produce distorsionarea rezultatelor la nivel naţional, aşa cum o fac sistemele britanic şi american, dar oferă
în acelaşi timp cetăţenilor şi posibilitatea votului uninominal.
Camera superioară a Parlamentului german reuneşte reprezentanţii celor 16 landuri. Aceştia exprimă în
Bundesrat interesele unităţilor federate ale Germaniei, nefiind aleşi prin votul cetăţenilor, ci desemnaţi de
guvernele landurilor. Reprezentanţii trimişi la Berlin fiind, de obicei, chiar miniştri în aceste guverne, cum ar fi
ministrul de finanţe, ministrul de interne sau al justiţiei, şi trebuind să exprime un vot în bloc (mandatul lor este
imperativ, în
75
funcţie de poziţia politică adoptată de guvernul landului), se ajunge la situaţia în care unii autori afirmă că
participanţii la şedinţele Bundesratului ,,nu sunt membri ai Parlamentului, în sensul strict al expresiei" , Desigur,
o asemenea apreciere, pe care trebuie să o interpretăm mai degrabă în sensul ei figurat, sugerează lipsa de
legitimitate democratică şi de independenţă politică a membrilor Bundesratului. Numărul reprezentanţilor la care
are dreptul fiecare land, variază între 3 şi 6, fiind precizat în Constituţie, în funcţie de mărimea populaţiei. Ca
regulă de calcul14, s-a pornit de la minimul de 3 reprezentanţi (Bremen sau Hamburg, de exemplu), 4 având
toate landurile care au până la 6 milioane de locuitori (Berlin, Brandenburg, Saxonia, Turingia etc), maximul de
6 reprezentanţi având doar landurile mari (B avari a, Renania de Nord-Westfalia, Baden-Wurttemberg şi Saxonia
de Jos), care depăşesc 7 milioane de locuitori. în total, Bundesratul are 69 de membri.
Respectându-se regula generală conform căreia camera inferioară este mai puternică decât camera superioară,
având în vedere legitimitatea ei democratică, şi în cazul Parlamentului german Bundestagul are atribuţii mai
consistente (şi mai ales are ,, ultimul cuvânt") în faţa Bundesratului, chiar dacă acesta din urmă este o cameră
relativ puternică în comparaţie cu alte camere superioare din Europa.
Funcţia legislativă se exercită prin intermediul ambelor camere, drept de iniţiativă având membrii Bundestagului
(minim 26, echivalent cu pragul pentru formarea unui grup parlamentar), ai Bundesratului (proiectul se iniţiază
cu majoritatea voturilor!), precum şi guvernul federal. Proiectul de lege ajunge în ultima fază la Bundestag,
pentru ca membrii acestei camere să dispună atât de punctul de vedere al guvernului (când proiectul vine de la
guvern), cât şi de versiunea camerei superioare. Adoptarea unei legi se face în trei lecturi. în prima lectură, are
loc o scurtă dezbatere, partidele expunându-şj poziţiile politice de principiu cu privire la lege. Proiectul este
transmis ulterior la comisia de specialitate. Raportul comisiei este dezbătut în plenul camerei, în ceea ce se
numeşte „a doua lectura", legea fiind discutată şi votată articol cu articol, pe baza recomandărilor comisiei. în
fine. a treia lectură consemnează
76
votul final asupra textului legii, în ansamblul său. Toată procedura poate dura luni în şir, uneori mai mult de un
an (mai ales atunci când există divergenţe între Bundestag şi Bundesrat), dar la fel de bine poate să dureze o zi,
atunci când este vorba de o situaţie urgentă şi se realizează consensul forţelor politice reprezentate în Parlament.
Cum se soluţionează divergenţele dintre camere? In cazul în care, în termen de 3 săptămâni de la adoptarea
versiunii finale la Bundestag (termenul maxim în care Bundesratul poate „ataca" legea, altfel ea se consideră
adoptată direct de camera inferioară şi se trimite preşedintelui spre promulgare), camera superioară exprimă o
poziţie diferită, se constituie o comisie de mediere paritară, formată din câte 11 reprezentanţi ai fiecărei camere.
Numai în comisia de mediere membrii Bundesratului pot vota independent, fără să mai existe obligativitatea
unui vot în bloc al reprezentanţilor aceluiaşi land (de altfel, se întâmplă destul de rar ca, din cei 11 membri
trimişi în comisia de mediere, să existe doi sau mai mulţi reprezentanţi dintr-un land, având în vedere că sunt 16
landuri). Raportul comisiei de mediere se trimite prima dată la Bundestag, spre adoptare, după care ajunge la
Bundesrat. Dacă proiectul vizează interesele landurilor, acordul Bundesratului este obligatoriu pentru adoptarea
formei finale a legii. Dacă legea se referă doar la interesele federaţiei germane în ansamblu (politică externă,
apărare, reglementarea cetăţeniei etc), votul camerei superioare nu mai este decisiv, iar camera inferioară poate
trece peste un eventual vot negativ al Bundesratuîui, impunându-şi voinţa cu o majoritate cel puţin egală (simplă,
absolută sau calificată, după caz) cu cea care s-a înregistrat la votul negativ al camerei superioare.
în ceea ce priveşte funcţia de control asupra executivului, ne vom referi aici doar la procedurile de învestire şi
demitere a cancelarului, adică la ipostazele extreme ale acestei relaţii, considerând că celelalte mijloace
constituţionale (întrebările şi interpelările sau comisiile de anchetă parlamentare) au fost descrise în partea
generală. în conformitate cu art. 63 al Legii Fundamentale, cancelarul Germaniei (şeful guvernului) este ales
7>
cu majoritatea absolută a voturilor, fără dezbateri, de către membrii Bundesîagului, la propunerea preşedintelui
federal. Chiar dacă prerogativa propunerii, respectiv, a numirii cancelarului în funcţie (după votul din camera
inferioară) lasă impresia unei oarecare influenţe a preşedintelui în viaţa politică germană, aceasta este, în fapt,
doar o formalitate, un act ceremonial, fiindcă preşedintele nu-l poate propune ca şef al executivului decât pe
liderul partidului câştigător în alegerile parlamentare, alt candidat neavând nici o şansă de a obţine majoritatea
absolută în Bundestag. Dacă, într-o situaţie excepţională, candidatul propus de preşedinte nu obţine majoritatea
absolută (presupusa „coaliţie majoritară" nu a funcţionat), Bundestagul preia pe cont propriu desemnarea
cancelarului, având obligaţia constituţională ca în termen de 14 zile de la respingerea propunerii prezidenţiale să-
l aleagă pe şefui viitorului cabinet. Dacă nici un candidat nu obţine majoritatea absolută a voturilor în termenul
prevăzut (de data aceasta pot exista mai multe candidaturi, susţinute însă de cel puţin un sfert din numărul
membrilor Bundestagului, practic de marile grupuri parlamentare), şeful statului este pus în faţa următoarei
situaţii: fie acceptă şi numeşte candidatul care a obţinut cele mai multe voturi (majoritatea simplă), fie dizolvă
Bundestagul şi convoacă noi alegeri. Această decizie politică importantă trebuie luată în maximum 7 zile. Este
cu adevărat o dilemă, fiindcă în primul caz ar putea rezulta un guvern slab, instabil, care nu are susţinerea
majorităţii absolute şi poate „sucomba" oricând în exerciţiul funcţiunii, iar în al doilea, costurile unor noi alegeri
şi starea de spirit a populaţiei ar crea un climat nefavorabil în ţară, crizele politice fiind lucrul de care germanii se
tem cel mai mult, după eşecul Republicii de la Weimar. Totuşi, trebuie să rămânem cu ideea că, în marea
majoritate a cazurilor, desemnarea cancelarului se desfăşoară în „condiţii de normalitate", cu obţinerea
majorităţii absolute de către liderul partidului câştigător.
La polul opus ca semnificaţie politică, retragerea votului de încredere de către Parlament poartă, de asemenea,
amprenta preocupării aproape excesive a sistemului constituţional german pentru stabilitate guvernamentală.
Legea Fundamentală din 1949,
78
elaborată sub influenţa evidentă a „căderii democraţiei" în 1933, a prevăzut demiterea guvernului numai în
condiţiile formării unei noi majorităţi, capabilă să susţină un nou cancelar. Procedura este numită moţiune
constructivă de neîncredere şi înseamnă, în formularea15 extrem de simplă şi de clară a lui Georges Burdeau, că
„nici un guvern nu poate fi demis dacă nu poate fi înlocuit" (în acelaşi timp, completăm noi). Cu alte cuvinte, nu
este suficientă o majoritate negativă, care să voteze împotriva guvernului în funcţie, ci o majoritate pozitivă16,
capabilă să numească simultan un nou cancelar. Acest lucru s-a întâmplat o singură dată, în 1982, când liberalii
au balansat dinspre social-democraţi spre creştin-democraţi, formând o nouă majoritate în Bundestag, care a dus
la înlocuirea cancelarului Schmidt cu Helmut Kohl. Moţiunea constructivă de neîncredere este acuzată că face
aproape imposibilă căderea guvernului, chiar şi atunci când există nemulţumiri generale vis-â-vis de prestaţia
cancelarului, fiindcă obligă a priori opoziţia să negocieze viitoarea soluţie de guvernare, ceea ce produce
disensiuni chiar înainte de a se depune moţiunea. în fapt, este chiar ceea ce au dorit autorii Constituţiei germane.
Nu putem încheia secţiunea consacrată legislativului german fără a preciza că, având în vedere caracterul federal
al ţării, competenţa legiferării este partajată între landuri şi federaţie. Aşa cum arată prof. Victor Duculescu17,
există domenii exclusive ale federaţiei (apărare, afaceri externe, naţionalitatea federală, libertatea de circulaţie,
paşapoarte, poliţie criminală etc), domenii „concurente", în care landurile pot legifera atâta timp cât federaţia nu
face uz de dreptul său de a legifera (drept civil, drept penal, organizare judiciară, stare civilă, unele prevederi
sociale etc.) precum şi domenii exclusive ale landurilor (administraţie, educaţie, sănătate, asigurări şi asistenţă
socială etc).
Parlamentul Franţei a primit serioase „lovituri" prin Constituţia generalului de Gaulle din 1958 (devenit, în
acelaşi an, Preşedintele celei de-a V-a Republici), pierzând mult din greutatea politică pe care i-o conferiseră
Constituţiile Republicilor a IlI-a (1875) şi a IV-a (1946). Deşi păstrează principiul fundamental al
parlamentarismului (responsabilitatea executivului în faţa
79
legislativului), prin atribuţiile sporite pe care le acordă executivului, în special Preşedintelui, Constituţia din
1958 instituie ceea ce Maurice Duverger numeşte „metoda parlamentarismului raţionalizat", care ,,face parte din
mijloacele de atenuare a neputinţei guvernanţilor din cadrul celei de-a HI-a şi a IV-a Republici franceze. "18
Potrivit lui Emil Boc19, „Constituţia din 1958 a inversat tradiţia consacrată: prerogativa reglementară a
Guvernului devine regula, iar prerogativa legislativă a Parlamentului devine excepţia [...] Legiuitorul ordinar nu
mai este Parlamentul, ci Guvernul care operează pe calea decretelor". Acest lucru se realizează prin limitarea
domeniului legii şi extinderea domeniului numit „reglementări", care aparţine guvernului şi se concretizează, aşa
cum am menţionat, prin decrete.
Parlamentul francez este bicameral, fiind compus din Adunarea Naţională şi Senat. Unii autori consideră că ar
exista şi o „a treia cameră", Consiliul Economic şi Social20, dar această structură cu 230 de reprezentanţi are
doar caracter consultativ, fiind creată pe baza principiului parteneriatului social şi a colaborării tripartite: guvern-
patronat-sindicate. Adunarea Naţională este alcătuită din 577 de deputaţi, aleşi pe o perioadă de 5 ani prin vot
majoritar uninominal în două tururi. Senatul are 321 de membri, 309 din Franţa continentală şi 12 reprezentând
teritoriile de peste mări, aleşi pentru un mandat de 9 ani pe baza aceleiaşi metode electorale, dar indirect, prin
votul unui colegiu de mari electori reprezentând comunităţile locale. La fiecare trei ani se aleg câte o treime din
numărul senatorilor. Atât Adunarea Naţională, cât şi Senatul sunt conduse de un Birou, constituit pe baza
ponderii partidelor, şi au în fruntea lor câte un preşedinte, figuri reprezentative şi influente ale vieţii politice
franceze şi chiar internaţionale, aleşi pe 5, respectiv, 3 ani. Este important de precizat că modelul francez permite
cumulul de funcţii elective ale parlamentarilor, aceştia putând fi în acelaşi timp consilieri sau primari.
O singură dată în istoria celei de-a V-a Republici, în alegerile parlamentare din 1986, s-a practicat metoda
reprezentării
80
proporţionale pe liste de partid, dar ulterior s-a revenit la sistemul electoral tradiţional.
Proiectele legislative trec, obligatoriu, pe la ambele camere (cele mai multe vin de la guvern), fiind foarte
frecventă situaţia în care o cameră propune amendamente la versiunea iniţială trimisă de guvern sau la textul
adoptat de cealaltă cameră. Este dreptul constituţional al parlamentarilor de a contribui cu amendamente la
procesul legislativ. Recordul a fost atins în 1994, cu 12.499 amendamente depuse la Adunarea Naţională, în
comparaţie cu, de exemplu, 1.000 în 1969.21 Teoretic, guvernul poate lăsa „naveta parlamentară" a proiectelor
între cele două camere să continue la nesfârşit, dar de regulă intervine prin procedura constituţională a instituirii
comisiilor paritare de mediere, formate din 7 deputaţi şi 7 senatori. în acest caz, Raportul comisiei de mediere se
supune spre adoptare celor două camere. Dacă cele doua camere nu ajung la consens, forma finală a legii este
adoptată de Adunarea Naţională, însă numai cu majoritatea absolută a voturilor.
Deşi se recunoaşte, formal, egalitatea celor două camere, în practica legislativă şi politică de zi cu zi influenţa
Senatului este sensibil mai redusă decât a Adunării Naţionale, fiind vorba de un „bicameralism asimetric",
conform teoriei lui Arend Lijphart. fntr-o singură situaţie, Senatul este, să zicem, avantajat în faţa Adunării
Naţionale: nu poate fi dizolvat de Preşedintele Republicii.
în afara adoptării legilor ordinare şi organice (ultimele reprezintă o categorie legislativă specială, aflată ca
importanţă între legislaţia ordinară şi legea fundamentală), Parlamentul mai are atribuţii bine definite şi în ceea
ce priveşte revizuirea textului constituţional. Procedura revizuirii, descrisă în art. 89 al Constituţiei, cuprinde trei
etape: iniţiativa, deliberarea şi aprobarea definitivă.
Iniţiativa revizuirii vine fie din partea parlamentarilor, indiferent de numărul lor (un drept foarte important, chiar
dacă simbolic, al fiecărui membru al legislativului francez) fie a preşedintelui, în ultimul caz la propunerea
primului ministru.
Deliberarea asupra proiectului de revizuire are loc în ambele camere, pentru a avansa spre aprobare propunerea
trebuind
să fie adoptată identic în Adunarea Naţională şi în Senat.
Aprobarea definitivă necesită câteva clarificări, fiind o etapă care combină votul parlamentarilor, decizia politică
a preşedintelui şi voinţa naţiunii. Dacă iniţiativa revizuirii are origine guvernamentală şi a fost transmisă la
Parlament de Preşedintele Republicii, acesta are ulterior posibilitatea unei alegeri: fie convoacă un referendum
pentru aprobarea proiectului, fie îl supune votului Congresului, o structură compusă din camerele reunite şi
destinată exclusiv acestei activităţi. Congresul poate aproba definitiv revizuirea Constituţiei cu o majoritate de
3/5 din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Această procedură evită referendumul, iar şeful statului recurge
la ea atunci când obiectul revizuirii se presupune că nu va suscita interesul cetăţenilor, participarea la vot urmând
să fie redusă, deoarece sunt în discuţie teme „tehnice" precum modificarea datelor sesiunilor parlamentare
(1963), extinderea posibilităţii de sesizare a Consiliului Constituţional (1974) sau determinarea consecinţelor
decesului unui candidat la funcţia prezidenţială (1976). în 1962 şi 1969, preşedintele de Gaulle a ales calea
referendumului. Dacă iniţiativa revizuirii are origine parlamentară, Preşedintele nu mai are de ales între cele
două variante şi este obligat formal să convoace referendumul. Spunem că această obligaţie este formală fiindcă
autorii Constituţiei „au uitat" să prevadă termenul (!) în care Preşedintele este obligat să facă acest lucru, dând de
fapt o nouă putere şefului statului, aceea de a decide după bunul plac dacă supune sau nu spre aprobare definitivă
proiectul revizuirii. Ca să ne convingem că aşa stau lucrurile, menţionăm că există două proiecte adoptate de
camerele parlamentului, în 1973 şi 1974, în timpul preşedinţilor Georges Pompidou şi, respectiv, Valery Giscard
d'Estaing, care n-au fost încă supuse aprobării definitive şi probabil nu vor mai fi supuse niciodată. Teoretic, ele
pot fi oricând reactivate, dar semnificaţia situaţiei constă tocmai în înţelegerea puterii pe care o are Preşedintele
de a face pasul decisiv spre modificarea Constituţiei.
Apreciat şi controversat, totodată, creator de istorie democratică, dar şi de crize politice, aşezat pe
principiile
82
fundamentale ale democraţiilor liberale, dar „ciuntit" (raţionalizat, pentru a respecta formula lui Duverger) de
Constituţia lui de Gaulle, parlamentarismul francez exprimă, poate cel mai bine în Europa, neliniştea şi căutările
unei instituţii-fanion a democraţiei, care pare să nu îşi mai găsească locul într-o politică dominată de acţiunea
guvernelor.
Am urmărit în acest capitol, pe funcţii comune şi pe aspecte specifice, instituţiile legislative ale principalelor
democraţii occidentale. Am văzut că atât Congresului american, cât şi parlamentelor britanic, francez şi german
li se datorează mult din ceea ce este, astăzi, paradigma democraţiei liberale, care a reuşit în epoca postbelică să-şi
impună valorile şi normele creatoare de civilizaţie pe o mare suprafaţă a lumii, generând totodată bunăstare
pentru locuitorii ţărilor care au asumat aceste principii. în pofida tuturor criticilor, mai mult sau mai puţin
savante, aduse parlamentarismului în ultimele decenii precum şi ideii aproape obsesive (venită din familia
partidelor socialiste şi social-democrate) că expansiunea funcţiei executive este panaceul universal la problemele
tot mai complicate ale societăţii, rămânem totuşi la teoria (clasică, să-i spunem) că supremaţia parlamentară este
garantul regimurilor democratice, iar acţiunea guvernului nu poate fi alta decât cea rezultată din principiul
formulat cu mai bine de două secole şi jumătate în urmă de baronul Montesquieu, acela al separaţiei puterilor în
stat.
Note
1 Meny, Yves, Government and Politics in Western Europe, Oxford University Press, 1993, pag. 187
2 Lijphart, Arend, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Ed.
Polirom, Iaşi, 2000, pag. 188-
192'
3 Boc, Emil, Separaţia puterilor în stat, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, pag. 226
4 Meny, 1993, pag. 215
5 Deleanu, Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Fundaţia „Chemarea", Iaşi, 1992, pag. 179
6 Boc, 2000, pag. 37
7 Inter-Parliamentary Union, Parliaments ofthe World, 1976, pag. 858
8 Wade E.C.S. and Philips G., Constituţional Law, Londra, 1947, pag. 15
9 Boc, 2000, pag. 96
10 Lijphart, 2000, pag. 194-195
11 Congresssional Quaterly Weekly Report, din 7 Noiembrie 1992, pag. 3594, citat în Boc, 2000, pag. 85
12 Pentru a da un singur exemplu, membrii Congresului pot adresa (tuturor) cetăţenilor din statul în care au fost
aleşi scrisori pe bani publici, în timp ce outsider-ii nu pot face asta.
13 Meny, 1993, pag. 190
14 Hancock, Donald, (ed.), Politics in Western Europe, Chatam House, 1993, pag. 197
15 Burdeau, Georges, Droit constitutionnel, LGDJ, Paris, 1997, pag. 224
16 Boc, 2000, pag. 118
17 Duculescu, Victor, Călinoiu, Constanţa, Duculescu, Georgeta, Drept constituţional comparat, Luminalex,
Bucureşti, 1996, pag. 318
18 Duverger, Maurice, Le systeme Politique Francais, PUF, Paris, 1985, pag. 374
20
Boc, 2000, pag. 152-153 Duculescu, 1996, pag. 161 Duculescu, 1996, pag. 166
84
Capitolul V
Instituţia şefului statului şi puterea executivă în democraţii de referinţă
Termenul „putere executivă", folosit pentru prima dată de Montesquieu în 1748, pare să fi rămas până astăzi
locul de întâlnire al diferitelor perspective constituţionale cu privire la instituţiile din această categorie, fiind
formula cel mai larg acceptată pentru a desemna, generic, guverne, cabinete, consilii de miniştri, preşedinţi,
administraţii.
Datorită formelor diferite pe care puterea executivă le îmbracă în cadrul sistemelor politice naţionale, trebuie
pornit cu precizarea că noţiunea de government, de exemplu, nu are aceeaşi semnificaţie peste tot în lume. Chiar
dacă government simbolizează, oriunde şi oricând, „încarnarea puterii"1, în Statele Unite şi în Marea Britanie are
un sens mai larg, cuprinzând practic toate mecanismele decizionale şi structurile de putere din stat (în S.U.A.,
prin government se înţelege administraţia prezidenţială în general, cu departamentele şi agenţiile aferente), în
timp ce în Franţa sau Germania termenul se referă strict la echipa de miniştri, negociată politic şi învestită prin
votul de încredere al parlamentului. Termenul executiv are, de asemenea, conţinut variabil în diverse ţări, în
Statele Unite vizând Preşedintele şi colaboratorii săi (secretarii departamentali), în Franţa fiind echivalent cu
Guvernul (de Gaulle a insistat chiar ca termenul de „executiv" să fie folosit doar pentru Guvern, deşi doctrina
constituţională descrie fără echivoc executivul bicefal în cazul regimurilor semi-prezidenţiale), în Marea Britanie
cu Cabinetul, iar în Italia cu Consiliul de Miniştri.
„Cele mai pure şi, în acelaşi timp, cel mai puternic contrastante sisteme politice sunt cele din Statele Unite şi
Marea Britanie. [...] între aceste două extreme ale clasificării
85
constituţionale („prezidenţial" şi „parlamentar", n.n.), există un spectru întreg de variante "z este de părere Yves
Meny, care adaugă că este important să vedem, totuşi, punctele de întâlnire ale acestor sisteme şi, în ceea ce ne
priveşte în acest capitol, funcţiile comune ale puterii executive în marile democraţii occidentale, înainte de a ne
ocupa de diferenţele şi specificităţile existente.
Şeful statului, preşedinte sau rege, îndeplineşte în sistemele democratice contemporane (cel puţin) trei funcţii
constituţionale, existând şi situaţii în care acesta (în special când e vorba de un preşedinte într-un sistem
prezidenţial sau chiar semi-prezidenţial, aşa cum vom vedea mai târziu) este învestit cu puteri considerabil mai
mari. Funcţiile minimale ale şefilor de stat sunt, în viziunea lui Yves Meny: funcţia simbolică (din care decurge
prerogativa de reprezentare a ţării), funcţia de garant al constituţiei şi funcţia de menţinere a balanţei puterilor în
stat.
Funcţia simbolică se referă la vocaţia şefului statului de a reprezenta „identitatea ţării, fiind văzut ca o
întruchipare a tuturor virtuţilor publice şi private ale conaţionalilor"3. Poate părea, din punct de vedere politic,
cea mai puţin importantă dintre funcţiile enumerate, dar în numeroase cazuri se dovedeşte cea pe care populaţia
o percepe şi o valorizează cel mai mult. Fie că vorbim despre eroul Charles de Gauîle, transformat într-un mit al
Franţei secolului XX, fie despre strălucitorul J. F. Kennedy, fie despre respectata regină a Marii Britanii, pentru a
da doar câteva exemple, şeful statului semnifică, în termeni largi, unitatea şi spiritul unei naţiuni. Mai mult decât
atât, în cazul monarhiilor, unde şeful statului nu este dependent şi nu exprimă voinţa politică temporară a unei
majorităţi, funcţia simbolică este extrem de pregnantă, dar este şi „desprinsă", ca percepţie culturală, de persoana
care îndeplineşte la un moment dat, prin voinţa divină, această calitate. Că aşa stau lucrurile, o confirmă
semnificaţia de continuitate a unităţii naţionale prin intermediul ideii de suveran (Coroană), mai degrabă decât
prin intermediul persoanei care poartă coroana. S.B. Chrimes explică acest lucru: „Regele este prin drept, ca şi
prin natură, mai curând un om muritor. Dar Coroana a devenit impersonală, nemuritoare, un simbol al
unităţii finale şi al continuităţii
86
scopurilor guvernării" . The King is dead, Long live the King!
este formula tradiţională prin care britanicii unesc, într-un gest de o măreţie specifică, funeraliile şi sărbătoarea,
tristeţea şi bucuria, trecutul şi viitorul poporului lor.
Funcţia de garant al constituţiei urmează, logic am putea spune, în prelungirea vocaţiei şefului statului de a
reprezenta naţiunea în ansamblul său, indicând obligaţia acestuia de a veghea la respectarea cu stricteţe a
documentului fundamental al naţiunii (contractul între cetăţeni) care reglementează raporturile politice şi
instituţionale majore din ţara respectivă. Această funcţie este, din perspectiva efectivităţii ei, invers proporţională
cu puterile executive ale şefului statului: într-o monarhie constituţională sau într-o republică parlamentară, regele
(preşedintele) este într-adevăr aşteptat de opinia publică să fie garantul constituţiei, mai mult decât în S.U.A.,
unde şeful executivului pare mai degrabă „supravegheat" de Curtea Supremă de Justiţie şi de Congres pentru a
nu abuza, prin prerogativele sale substanţiale, de Constituţie.
Funcţia de menţinere a echilibrului puterilor a făcut carieră în special în regimurile semi-prezidenţiale, unde
preşedintele (deşi, conform doctrinei constituţionale, este parte a executivului) mediază de multe ori între guvern
şi parlament. Medierea nu lipseşte nici dintre atribuţiile regilor sau preşedinţilor de republici parlamentare, dar
este mult mai puţin caracteristică acestor şefi de stat cu rol predominant ceremonial.
Vom descrie în continuare profilul constituţional şi politic al puterii executive în principalele democraţii
occidentale. Analiza începe, firesc, cu Preşedintele Statelor Unite, „actorul politic" cel mai spectaculos şi (din
perspectiva acţiunii politice efective) cel mai reprezentativ pentru funcţia executivă, cel mai mediatizat, cel mai
urmărit, analizat şi controversat personaj care întruchipează puterea, subiect pentru scenarii şi filme care suscită
imaginaţia şi interesul pe tot cuprinsul planetei.
Executivul american are o structură monocefală: Preşedintele S.U.A. este, în acelaşi timp, şeful statului şi şeful
guvernului (prim-ministru). Funcţiile complete ale liderului de la Casa Albă sunt, în conformitate cu art. 2 din
Constituţia federală,
87>
următoarele:
Şef al Statului
Şef al Executivului
Şef al Diplomaţiei
Şef (Comandant) al Forţelor Armate
Legiuitor (Legislative Leader)
Funcţia de şef al statului implică îndeplinirea obligaţiilor ceremoniale de către aceeaşi persoană care este şi şeful
guvernului, spre deosebire de democraţiile europene care preferă, aşa cum vom vedea, separarea celor două
categorii de atribuţii. în virtutea acestei funcţii, Preşedintele S.U.A. „conferă titluri de onoare, deschide sezonul
de baseball prin aruncarea primei mingi, organizează recepţii în onoarea demnitarilor străini, iluminează bradul
de Crăciun de la Casa Albă etc. "4 Nesemnificative la prima vedere, atribuţiile ceremoniale ale Preşedintelui îi
consolidează acestuia statutul de reprezentant al naţiunii şi par să îi întărească, în conformitate cu valorile culturii
politice americane, legitimitatea în domeniul executiv.
Funcţia de şef al executivului este, din perspectiva acţiunii politice, cea mai consistentă, cea mai „plină de
substanţă", dar şi, cu siguranţă, cea mai importantă pentru evaluarea performanţelor din timpul mandatului.
Preşedintele american este singurul şef de stat din democraţiile occidentale consacrate care este „judecat" de
alegători pentru evoluţia economiei, pentru starea sistemului educaţional şi a celui de sănătate, pentru nivelul
şomajului, pentru creşterea sau descreşterea criminalităţii, pentru preţul energiei sau pentru problemele din
agricultură. Acest fapt se datorează modului în care este format şi condus executivul american: secretarii (şefii
departamentelor sau „miniştrii", în accepţiunea europeană) sunt numiţi de Preşedinte, validaţi de către Senat şi
acţionează în calitate de consilieri personali ai acestuia, fiind la dispoziţia liderului de la Casa Albă, care îi poate
demite oricând. Şedinţele „guvernului" american (Cabinetul prezidenţial) nu sunt instituţionalizate, ceea ce arată
şi mai clar caracterul unipersonal, discreţionar, al puterii executive. Deciziile majore, care fundamentează
direcţiile politicilor sectoriale americane, aparţin de asemenea Preşedintelui.
în acest sens, trebuie menţionată afirmaţia elocventă a Preşedintelui Abraham Lincoln, după o consultare a
secretarilor săi: „Şapte - da, un nu al preşedintelui, prin urmare hotărârea este nu "'. Membrii executivului nu
sunt, în acelaşi timp, membri ai Congresului, în baza unei interprertări rigide a principiului separaţiei puterilor în
stat. O poziţie specială revine însă, din această perspectivă, vicepreşedintelui S.U.A., care este (formal) şi
Preşedintele Senatului, chiar dacă în practică el deleagă competenţa prezidării şedinţelor altui senator.
începând din 1951, în urma adoptării celui de-al 22-lea amendament adus versiunii iniţiale a Constituţiei, nici o
persoană nu poate deţine funcţia de Preşedinte al Statelor Unite mai mult de două mandate. Singurul şef de la
Casa Albă care a dispus de patru mandate a fost Franklin Delano Roosevelt. Mandatul Preşedintelui S.U.A. este
de patru ani.
Secretarii din structura Cabinetului prezidenţial conduc următoarele departamente:
Stat (Ministerul de Externe) Departament înfiinţat în 1789 Finanţe ■
1789
Apărare 1789
Justiţie 1789
Afaceri interne 1849
Agricultură 1862
Comerţ 1913
Muncă' 1913
Sănătate şi servicii sociale 1953
Construcţii urbane şi locuinţe 1965
Transport , 1966
Energie 1977
învăţământ 1979
Datele au fost preluate din Emil Boc, Separaţia puterilor în stat, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2000, pag. 78
în afara Cabinetului care reuneşte secretarii, Preşedintele mai coordonează şi alte structuri subordonate Casei
Albe, precum Biroul Executiv, Consiliul Securităţii Naţionale, Biroul de Management şi Buget, Consiliul
Economic Naţional. In total, aşa
89 £
cum arată Gabriel Aîmond şi Bingham Poweîl, şefuî executivului american poate numi (revoca) până la 2.000 de
persoane, din care aproximativ 200 funcţionari cu poziţii cheie în elaborarea politicilor publice6.
In afara calităţii de şef al „guvernului", receptată îndeosebi pe plan intern, foarte vizibilă pe plan mondial este
funcţia de şef al diplomaţiei. Deşi în componenţa Cabinetului există, aşa cum am văzut, secretarul de stat
(asociat miniştrilor de externe din ţările europene), în realitate Preşedintele este responsabilul nr.l în privinţa
politicii externe a S.U.A. în multe cazuri, secretarul de stat îndeplineşte doar oficiile de „purtător de cuvânt" al
Preşedintelui în afara graniţelor ţării, având în vedere că multiplele îndatoriri ale liderului de la Casa Albă nu-i
permit acestuia decât câteva „ieşiri" pe an, la evenimente foarte importante, în timp ce secretarul de stat se
deplasează frecvent în misiuni diplomatice.
Funcţia de Comandant al Forţelor Armate (practic, al celei mai mari puteri militare din lume, începând din
secolul XX) răspunde unei convingeri democratice profunde a civilizaţiei euro-atlantice, aceea de a supune
armata controlului civil şi de a-i asigura o comandă politică (legitimă din punct de vedere democratic) şi nu una
militară, specifică dictaturilor. Chiar şi aşa, prerogativele politice în domeniul războiului sunt împărţite, pentru
mai multă precauţie, între executiv şi legislativ, Constituţia americană făcând distincţia între ,,puterea de a face
războiul", pe care o are Preşedintele, şi „puterea de a declara războiul", pe care o are Congresul. Controversa
tradiţională din sistemul politic american, legată de această reglementare constituţională, este dacă Preşedintele
are sau nu dreptul de a trimite trupe americane pe teritoriul altei ţări, fără aprobarea Congresului. Cei care spun
că răspunsul este „da" argumentează că nu este obligatoriu să se declare război unei ţări pentru a trimite trupe
într-o zonă de conflict, exemplificând cu misiunile de pace internaţionale la care iau parte militarii americani.
Totuşi, în secolul trecut au existat mai multe „situaţii delicate", în care preşedinţii au forţat limitele atribuţiilor
lor constituţionale, trimiţând trupe (în Coreea, 1951) sau purtând chiar război (în Vietnam) fără votul
Congresului, pentru a
90
nu mai comenta istoricul refuz al Congresului de a ratifica Tratatul de la Versailles, rămas doar cu semnătura
preşedintelui Woodrow Wilson. Din acest motiv, în 1973 Congresul a adoptat The War j Powers Act
(Legea Responsabilităţilor de Război) care defineşte
j mult mai riguros situaţiile în care Preşedintele are dreptul de a
( trimite trupe în afara ţării, în principal fiind vorba de ameninţări
\ iminente la adresa securităţii Statelor Unite. Este interesant de
urmărit cum va evolua, din această perspectivă, relaţia Preşedinte-Congres în cazul intenţiei declarate a
Preşedintelui George W. ; Bush de a ataca Irakul, dacă acesta din urmă nu se conformează
! Rezoluţiilor Naţiunilor Unite privind controlul armelor de
distrugere în masă.
Calitatea de Legislative Leader, contradictorie la prima vedere (cel puţin în raport cu interpretarea clasică a
separaţiei puterilor în stat), conferă Preşedintelui rolul de „conducător al programului legislativ". Această funcţie
se conturează îndeosebi prin prisma discursului anual denumit Starea Naţiunii, rostit în faţa Congresului, care
este văzut de opinia publică şi de clasa politică americană ca un document strategic pentru orientarea priorităţilor
legislative ale perioadei următoare. în afara acestui mesaj tradiţional, şeful executivului mai dispune, ca
prerogativă „de ultimă instanţă" în domeniul legislativ, de dreptul de veto asupra oricărei legi adoptate de
Congres. Chiar dacă veto-ul prezidenţial nu este absolut (Congresul poate trece, cu majoritate calificată, peste
„împotrivirea" Preşedintelui!) această putere îi sporeşte totuşi, considerabil, statutul politic liderului de la Casa
Albă. în foarte puţine cazuri Congresul a trecut peste veto-ul exercitat de Preşedinte.
în finalul prezentării executivului american, să urmărim modul în care este ales Preşedintele S.U.A. şi
consecinţele acestui sistem electoral, pornind din punctul în care cele două mari partide şi-au desemnat
candidaţii în Convenţiile Naţionale, la capătul unui lung proces electoral intern. Teoria politică descrie formula
alegerii Preşedintelui american ca vot universal indirect cu un singur tur, care consacră metoda pluralităţii, având
în vedere că pot exista mai mult de doi candidaţi, iar învingătorul ar putea să nu dispună în
9jL
final de majoritatea absolută a voturilor. Sistemul este numit „universal indirect" deoarece toţi cetăţenii Statelor
Unite cu drept de vot îşi pot exprima opţiunea pentru un candidat în faza preliminară, dar votul efectiv îl au marii
electori ai statelor, în număr egal cu cel al deputaţilor şi senatorilor, care exprimă „în bloc" voinţa majoritară la
nivelul fiecăruia din cele 50 de state. Sistemul a fost introdus pentru că, în urmă cu două secole, ar fi fost dificil
de centralizat zeci de milioane de voturi, care veneau din regiuni foarte îndepărtate ale federaţiei şi între care
comunicarea era destul de nesigură. S-a considerat mai uşor ca fiecare stat să-şi organizeze alegerile şi apoi să-şi
exprime voinţa prin intermediul unor electori, în număr proporţional cu populaţia statului respectiv, toţi electorii
dintr-un stat urmând să voteze, în faza finală, candidatul preferat de majoritatea cetăţenilor din stat. In literatură
sunt, totuşi, menţionate câteva cazuri în care electorii nu şi-au respectat mandatul şi au votat un alt candidat, în
conformitate cu propria lor opţiune politică.
Sistemul produce, în mod evident (şi uneori cu efecte decisive) distorsionarea rezultatelor votului popular din
prima fază, acesta fiind principalul defect remarcat de majoritatea specialiştilor. De exemplu, dacă în statul
California, cu 24 de milioane de cetăţeni, există un singur vot diferenţă în favoarea unui candidat (ceea ce
înseamnă, practic, egalitate procentuală) toţi electorii statului trebuie să voteze pentru acel candidat, putând astfel
înclina, prin numărul lor mare, balanţa votului electorilor la nivel federal într-o direcţie greşită, nereprezentativă
pentru voinţa naţiunii americane în ansamblul ei. O situaţie de acest gen s-a petrecut la prezidenţialele din
noiembrie 2000, când candidatul Partidului Democrat, Al Gore, a obţinut mai multe voturi din partea cetăţenilor
americani, dar a pierdut alegerile, republicanul George W. Bush însumând, din statele în care a avut majoritatea,
mai mulţi „mari electori". O situaţie nefirească se produce şi atunci când, existând candidaţi independenţi care
obţin procentaje bune, învingătorul (democrat sau republican) are, în fapt, mai puţin de 50% din totalul voturilor
exprimate de cetăţenii americani, fiind un preşedinte minoritar! Doar în cazul, puţin probabil, în care
92
candidatul cel mai bine plasat nu obţine majoritatea absolută nici la nivelul marilor electori (ceea ce înseamnă,
matematic, că cel puţin un al treilea candidat a obţinut victoria într-unui sau mai multe state şi primeşte voturi
din partea marilor electori) nu poate avea loc validarea. în asemenea situaţii, Preşedintele S.U.A. este ales de
Camera Reprezentanţilor, aşa cum s-a întâmplat cu Thomas Jefferson în 1800 şi cu John Quincy Adams în
18247.
Desigur, soluţia la îndemână pentru evitarea acestor distorsionări ar fi renunţarea la marii electori (deci, un vot
universal direct) şi, mai mult decât atât, introducerea metodei majoritare în locul celei pluralitare, adică a turului
al doilea între primii doi clasaţi, în cazul în care nici un candidat nu a obţinut majoritatea absolută în primul tur.
încercările de reformare a sistemului electoral american s-au lovit însă, de fiecare dată, de împotrivirea clasei
politice „tradiţionaliste" (în special a republicanilor), dar şi de reticenţa opiniei publice. încheiem prin a remarca
faptul că Preşedintele Statelor Unite rămâne, pentru americani şi pentru o mare parte a cetăţenilor lumii, atât
simbolul politic al celei mai puternice şi mai prospere democraţii de pe glob, cât şi (din perspectiva teoriei
politice) punctul de convergenţă al celor mai substanţiale prerogative în domeniul executiv pe care le înregistrăm
în spaţiul regimurilor democratice. Elocvente în acest sens sunt cuvintele publicistului John Steinbeck, din 1966;
„Noi îi dăm preşedintelui mai mult de lucru decât ar putea face, mai multă responsabilitate decât ar putea să-şi
asume, mai multe presiuni decât ar putea suporta. [...] Americanii au o dragoste faţă de preşedinte care merge
dincolo de loialitate şi de apartenenţă la partid; el este al nostru şi noi ne exercităm dreptul de a-l distruge ".
Dacă prezidenţialismul promovează, aşa cum am văzut, unificarea calităţii de şef al statului cu cea de şef al
guvernului (deci, un executiv monocefal), regimurile politice europene, de natură parlamentară sau semi-
prezidenţială, optează pentru un executiv bicefal, format dintr-un şef al statului (rege sau preşedinte) cu rol
predominant ceremonial şi un şef al guvernului (prim-ministru, cancelar sau preşedinte al consiliului de miniştri)
93?
care exercită efectiv puterea executivă, pe baza principiului răspunderii în faţa parlamentului.
în spaţiul culturii politice anglo-saxone (Marea Britanic, Germania, regatele din nord-vestul Europei), şeful
statului „domneşte, dar nu guvernează", fiind deasupra bătăliilor politice şi a competiţiei între partide, în timp ce
în ţările aflate sub influenţa modelului francez gauîlist (printre care şi România) constituţiile conferă
preşedinţilor atribuţii mai importante în viaţa politică internă, respectând însă dualismul puterii executive.
în Marea Britanie, exponentă a parlamentarismului pur, puterea executivă se exercită practic în totalitate de către
Cabinetul condus de un prim-ministru, motiv pentru care politologii britanici utilizează frecvent formula cabinet
government pentru a sugera concentrarea puterii decizionale în 10 Downing Street. Mandatul puterii executive
stă sub semnul răspunderii în faţa Parlamentului. Legitimitatea politică a premierului este dublă: în prima fază,
ea este dată de desemnarea sa în calitate de şef al partidului, printr-un vot intern, apoi este dublată de votul pe
care populaţia îl dă partidului majoritar. Aşa cum precizează doctrina constituţională, „premierul este numit, dar
nu ales de Monarh"8, ceea ce înseamnă că „surprizele" în ceea ce priveşte desemnarea premierului sunt practic
excluse: electoratul britanic îşi alege, în fapt, primul ministru! în acest sens, regele nu poate decât să confirme
voinţa poporului şi să îndeplinească o formalitate. Regula ca monarhul să numească în funcţia de şef al
Cabinetului pe liderul partidului care a câştigat alegerile a fost consacrată prin The Reform Act din 1832, fiind
însă citate cazuri, înainte de această lege şi chiar în secolul al XVIII-lea, când regele a fost nevoit (forţat) să-l
numească în poziţia de şef al administraţiei pe liderul grupării dominante la momentul respectiv. Trebuie spus că
însăşi funcţia de prim-ministru a apărut ca urmare a renunţării treptate a regelui de a mai conduce şedinţele
cabinetului său. Interesant este că multă vreme exerciţiul demnităţii de premier a fost unui cutumiar, aproape
informai, până în 1917 neexistând nici o referire oficială (în documentele de stat britanice) cu privire la primul
ministru. Din acest motiv, când a semnat Tratatul de la Berlin, în 1878, sub titulatura de „prim-
94
ministru al Angliei", Disraeli a fost criticat dur de opoziţia din Parlamentul de la Londra pe motiv că „această
funcţie nu există"!
Singurele situaţii când regele dispune de un spaţiu de manevră politică în privinţa numirii premierului, şi acela
limitat, este în caz de deces al ocupantului acestei funcţii, şi chiar şi atunci numai dacă partidul majoritar nu şi-a
desemnat deja noul lider. Cât priveşte numirea sau revocarea miniştrilor din cadrul cabinetului, această
prerogativă revine în întregime premierului, nefiind necesar decât un aviz (şi, în acest caz, o pură formalitate) din
partea suveranului. în fond, trebuie explicat că tot „ritualul" vieţii politice britanice se desfăşoară sub oblăduirea
Coroanei, care nu se implică direct în competiţia dintre partide sau în exercitarea puterii guvernamentale, însă
patronează (cu imparţialitatea de necontestat pe care i-o conferă caracterul ereditar al funcţiei, deci voinţa divină)
întreg jocul politic, reprezentând în acelaşi timp şi garanţia respectării stricte a regulilor acestui joc, mai mult,
poate, în conştiinţa britanicilor, decât o constituţie scrisă. Este motivul pentru care puterea şi opoziţia se bucură
de un tratament egal în faţa monarhului, fiind cunoscute formulele oficiale utilizate la Palatul Buckingham, la
Westminster şi chiar în comunicatele partidelor politice: „Her Majesty vs Government", respectiv „Her Majesty
*s Opposition ".
Primul ministru este figura centrală a vieţii politice britanice. Acesta dispune, de jure sau de facto, de
următoarele puteri, identificate de John Dearlove10:
- puterea asupra partidului de guvernământ, premierul fiind liderul partidului care a câştigat alegerile;
- puterea asupra Parlamentului, fiind liderul majorităţii din Camera Comunelor;
- puterea asupra Cabinetului, fiind şeful direct al echipei ministeriale;
- puterea asupra administraţiei, prin atribuţiile de care dispune în privinţa numirii sau înlocuirii unor înalţi
funcţionari de stat;
- puterea de influenţă asupra opiniei publice, prin concentrarea în cvasi-totalitate a procesului politic şi
mediatic la
reşedinţa sa din IO Downing Street;
- puterea de a decide data alegerilor generale, nu mai târziu însă de 5 ani de la precedentele, cu alte cuvinte
puterea de a influenţa inclusiv momentul şi împrejurările (dacă nu chiar raportul de forţe) sub care va începe
viitoarea legislatură.
Nu este nici o îndoială că, dincolo de atribuţiile variate de care dispune, personalitatea şi prestaţia efectivă a
primului ministru sunt decisive în ceea ce priveşte impunerea sa pe scena vieţii politice sau în conştiinţa
britanicilor. încă din 1921, lordul Oxford făcuse observaţia fină că, în fond, „funcţia primului ministru este ceea
ce purtătorul său înţelege să facă cu ea". In acest sens, au existat premieri puternici, al căror prestigiu a marcat
perioade bine determinate din istoria Marii Britanii (Lioyd George, Winston Churchill, Margaret Thatcher), dar
au fost şi premieri care nu s-au bucurat de realizări deosebite şi au trecut aproape neobservaţi. Umorul englezesc
necruţător nu a lăsat însă neremarcate asemenea situaţii, celebră fiind gluma care se făcea pe seama premierului
Harold Attlee: „în faţa Parlamentului opreşte un taxi gol. Din el coboară Attlee".
în componenţa Cabinetului intră membri importanţi ai partidului majoritar, selectaţi din rândurile deputaţilor.
Aceasta este, prin urmare, o altă diferenţă majoră faţă de executivul american: miniştrii britanici sunt membri ai
Parlamentului (marea majoritate, ai Camerei Comunelor), în timp ce Preşedintele Statelor Unite şi secretarii din
Cabinetul său nu pot fi membri ai Congresului. Cabinetul Marii Britanii funcţionează însă, ca şi cel american, pe
principiul conducerii unipersonale, voinţa premierului transformându-se de cele mai multe ori în decizii politice
ale Cabinetului, indiferent că este vorba de probleme economice, sociale sau de politică externă.
Germania de Vest a preluat, după 1949, principiile organizării politice de tip parlamentar ca pe o garanţie a
menţinerii democraţiei, sistemul său fiind în multe puncte asemănător cu parlamentarismul britanic, cu
deosebirea evidentă că este vorba de o republică (republică parlamentară). Interesant şi sugestiv este faptul că
alte două ţări care au cunoscut dictaturi militare în timpul
96
războiului şi au fost aliaţi ai Germaniei (Italia şi Ungaria) sunt în prezent republici parlamentare, având
preşedinţi fără puteri executive reale şi guverne care răspund în faţa parlamentelor.
Executivul Germaniei este compus din Preşedintele republicii şi Guvernul federal. Preşedintele este ales de
Adunarea Federală pe un mandat de 5 ani, putând fi reales o singură dată. Adunarea Federală este alcătuită din
toţi membrii Bundestag-ului şi dintr-un număr, egal cu cel al deputaţilor, de reprezentanţi ai landurilor (calculaţi
proporţional cu populaţia fiecărui land), reprezentanţi aleşi, la rândul lor, special pentru acest eveniment la
nivelul fiecărei unităţi federate a ţării.
Vârsta minimă a candidaţilor pentru funcţia de şef al statului este de 40 de ani, celelalte condiţii de eligibilitate
fiind evidente (cetăţean german cu drept de vot). Teoretic, fiecare din cei aproximativ 1200 de electori ai
Adunării Federale ar putea propune un candidat pentru Preşedinţia republicii, dar practica de o jumătate de secol
arată că pentru această demnitate se califică numai personalităţi de înalt prestigiu ale Germaniei, cu un profil
moral incontestabil şi cu o largă acceptare din partea clasei politice şi a populaţiei, pentru care alegerea în
această funcţie reprezintă încununarea unei strălucite cariere profesionale sau politice. Din acest motiv, cei mai
mulţi preşedinţi germani de până acum au avut vârste de 60-70 de ani, uneori şi mai mult.
Pentru a fi declarat câştigător, un candidat trebuie să obţină majoritatea absolută a voturilor în Adunarea
Federală, în primul sau în al doilea tur de scrutin. Dacă acest lucru nu se realizează, Legea Fundamentală îşi
reduce „pretenţiile", la turul al treilea majoritatea simplă fiind suficientă pentru desemnarea Preşedintelui.
Atribuţiile şefului statului german sunt predominant ceremoniale, de reprezentare a ţării, dar specialiştii în drept
constituţional semnalează şi câteva prerogative cu implicaţii politice directe, în special în momente de criză ale
sistemului.
Ca orice şef de stat, Preşedintele reprezintă Germania în relaţiile internaţionale. Semnează, în numele Federaţiei,
tratate cu alte state, acreditează diplomaţi străini, numeşte şi revocă
97
judecători federali, acordă graţierea, promulgă legi. Pentru a intra în vigoare, decretele Preşedintelui trebuie
contrasemnate de Cancelar.
După alegerile generale, Preşedintele propune Parlamentului (mai precis Bundestag-ului) candidatul pentru
funcţia de Cancelar, dar nu poate cere, în timpul legislaturii, revocarea acestuia din funcţie. De asemenea,
numeşte şi revocă miniştrii din structura Guvernului federal, la solicitarea Cancelarului.
în situaţii de criză guvernamentală sau de imposibilitate a alegerii unui nou Cancelar, şeful statului are dreptul de
a dizolva Bundestag-ul, provocând alegeri anticipate. Această decizie politică, aparţinând şefului statului (dar
foarte precis reglementată în Legea Fundamentală), este poate momentul cel mai important al unei posibile
intervenţii în viaţa politică internă, în rest predominând, aşa cum am văzut, atribuţiile ceremoniale.
în caz de vacantare a funcţiei de Preşedinte al Germaniei (deces, demisie, imposibilitatea exercitării mandatului
sau demiterea de către Tribunalul Constituţional Federal, ca urmare a punerii sub acuzare de către una din
camerele Parlamentului, cu majoritate calificată, pentru violarea Legii Fundamentale) atribuţiile acestuia sunt
preluate, în calitate de interimar, de către Preşedintele Bundesrat-ului, până la desemnarea unui nou Preşedinte al
republicii.
Guvernul federal este alcătuit din Cancelar şi din miniştrii federali. Cancelarul conduce Guvernul, stabilind
direcţiile principale de acţiune, orientarea politică generală şi pe sectoare şi asumându-şi în acelaşi timp
responsabilitatea, împreună cu toată echipa executivă, pentru deciziile politice pe care le adoptă Guvernul. Are
dreptul de a propune Preşedintelui desemnarea miniştrilor sau revocarea lor din funcţie, solicitarea echivalând
practic cu o decizie în acest sens.
Cancelarul este, de regulă, liderul partidului care a câştigat alegerile, dar trebuie ţinut cont că, spre deosebire de
Marea Britanie care are un Cabinet monocolor, Guvernul Germaniei reprezintă voinţa unei coaliţii majoritare
compusă din
98
2-3 partide. Totuşi, având în vedere structura tradiţională a sistemului german de partide (cu doi poli politici clar
detaşaţi de restul „plutonului", social-democraţii şi creştin-democraţii, având constant peste 35% din voturile
alegătorilor) lupta pentru funcţia de Cancelar se dă practic între liderul SPD şi cel al CDU/CSU, urmând ca
partidele mici precum ecologiştii sau liberalii să completeze o coaliţie majoritară în Bundestag. Confirmând
această regulă, competiţia pentru şefia Guvernului la alegerile din septembrie 2002 s-a purtat între social-
democratul Gerhard Schroder, Cancelar în exerciţiu, şi challenger-ul creştin-democrat Edmund Steuber, aflaţi
„umăr la umăr" până în ziua votului. Chiar dacă nu cu aceeaşi certitudine ca în sistemul britanic bipartidist
(partidele mici ar putea, teroretic, să inverseze ierarhia coaliţiilor), putem concluziona că şi electoratul german îşi
votează, practic, viitorul şef al executivului, cunoscându-se dinainte de vot care sunt cele două nume care pot
ocupa această funcţie.
Funcţionarea Guvernului federal este colegială (spre deosebire de executivul american sau britanic, bazate pe
decizie unipersonală), având în vedere că miniştrii, care reprezintă voinţa unor partide diferite, dispun de o largă
autonomie în domeniul lor de activitate şi au puteri executive destul de importante. De exemplu, în conformitate
cu art. 65 din Legea Fundamentală, ministrul federal al apărării este comandantul forţelor armate, situaţie
nemaiîntâlnită în alt sistem politic, democratic sau nedemocratic, şi explicat prin reţinerea pe care (încă) o au
germanii de a asocia funcţia de Cancelar cu cea de şef al armatei. Trebuie, deci, reţinut că pot apărea situaţii în
care opiniile membrilor Guvernului pe o anumită temă să fie divergente, decizia finală adoptându-se prin vot,
după consultarea Cancelarului. Chiar şi în condiţiile acestei colegialităţi guvernamentale stabilite prin lege, în
literatura germană de specialitate circulă sintagma Kanzlerdemocratie, care sugerează rolul decisiv al
Cancelarului în viaţa politică a ţării. Conceptul a apărut, justificat, în timpul „legendarului" Cancelar creştin-
democrat Konrad Adenauer, liderul politic incontestabil al reconstrucţiei postbelice a Germaniei, cel care a
condus cu autoritate cinci guverne de centru-dreapta,
99
între 1949 şi 1963. Recordul său de longevitate a fost totuşi depăşit de Helrnut Kohl, „Cancelarul Reunificării",
care a condus patru guverne ale aceleiaşi coaliţii dintre creştin-democraţi şi liberali, între 1982 şi 1998.
Aşa cum am arătat în capitolul consacrat parlamentelor, retragerea încrederii legislativului în Cancelar (şi,
implicit, căderea guvernului) se poate face numai prin desemnarea simultană a unui nou Cancelar, prin aşa
numitul vot de neîncredere constructiv, introdus în Legea Fundamentală din 1949 tocmai pentru a consolida
stabilitatea guvernamentală. Procedura a reuşit în 1982, când liberalii au părăsit coaliţia cu social-democraţii şi
au format o nouă majoritate cu CDU/CSU, rezultatul fiind înlocuirea Cancelarului Schmidt cu Helmut Kohl.
In concluzie, puterea executivă în Germania este o expresie democratică, echilibrată, robustă, a unei majorităţi
parlamentare de centru-dreapta sau de centru-stânga, „supervizată" de un Preşedinte aflat deasupra jocurilor
politice, care este cu atât mai discret cu cât lucrurile funcţionează mai bine în sistemul politic.
Franţa se distanţează, prin caracteristicile puterii executive (în special ale funcţiei prezidenţiale), de tradiţia
parlamentarismului european clasic, de inspiraţie anglo-saxonă. Introducând „parlamentarismul raţionalizat" de
care vorbea Maurice Duverger (noţiune explicată în capitolul IV), sistemul politic francez a menţinut executivul
dual format din Preşedinte şi Guvern, dar a încercat să reducă ineficienta mecanismelor guvernării (20 de
cabinete între 1946 şi 1958!) din timpul celei de-a IV-a Republici. Deşi respectă principiile fundamentale ale
democraţiilor parlamentare, Constituţia din 1958 a consacrat în a V-a Republică franceză rolul predominant al
executivului în faţa legislativului. Această inversare a raporturilor tradiţionale de subordonare a fost întărită prin
referendumul din 1962, când, la propunerea Preşedintelui Charles de Gaulle, s-a adoptat un amendament în urma
căruia şeful statului este ales prin vot universal direct pentru un mandat de 7 ani. începând cu mandatul obţinut în
urma alegerilor din 2002, durata exerciţiului la Palatul Elysee a fost redusă la 5 ani, decizia fiind adoptată încă
din 1998. în caz de
100
..OCTA1.
vacantare a funcţiei, Preşedintele Seijatului preia atribuţiile şefului statului în calitate de interimar.
Ales, în versiunea iniţială din 1958 a Constituţiei, prin votul unui Colegiu de aproximativ 80.000 de electori,
generalul de Gaulle a simţit nevoia unei consolidări a legitimităţii sale politice, ridicându-se practic, după
reforma constituţională din 1962, la nivelul de reprezentativitate al Parlamentului. Această „înălţime" politică de
la care priveşte ţara îl face pe Preşedintele republicii mai mult decât un şef de stat, transformâdu-1, după expresia
Iui de Gaulle, într-un ghid al naţiunii, îndreptăţit să judece şi să adopte decizii majore pentru Franţa. Este,
credem, în această obsesie a grandorii (termenul preferat al eroului, generalului, primului ministru şi, în fine,
Preşedintelui de Gaulle) ceva din nostalgia strălucirii istorice a lui Napoleon, a cărui umbră pluteşte încă
deasupra instituţiilor politice moderne, democratice, de la Paris.
Printre atribuţiile cu cel mai mare impact politic ale şefului statului, se numără în mod evident desemnarea
şefului Guvernului. Constituţia franceză formulează clar, pregnant, fără echivoc, această importantă prerogativă
prezidenţială: Preşedintele Republicii numeşte Primul Ministru (art. 8, al. 1). Nici o constrângere nu stă, teoretic,
în calea voinţei Preşedintelui de a instala şeful de la Palatul Matignon. Nu este nevoie, în sens strict
constituţional, de un vot de învestitură al Guvernului, deşi sunt citate câteva situaţii în care premierii au cerut un
vot al Parlamentului asupra programului de guvernare, mai degrabă din raţiuni de imagine sau pentru a-şi
consolida autoritatea asupra deputaţilor.
Lucrurile sunt însă discutabile în plan practic: Guvernul odată format, în frunte cu premierul, este responsabil în
faţa Adunării Naţionale, ceea ce înseamnă că, pentru a rezista, are nevoie de susţinerea majorităţii membrilor
camerei inferioare. Când Preşedintele şi partidul câştigător al alegerilor parlamentare au aceeaşi culoare politică,
nu este nici o problemă, şeful statului activând ca lider al majorităţii şi luând decizii în calitate de şef absolut al
executivului. Aceasta este, să spunem, situaţia „normală" (gândită de autorii Constituţiei din 1958, sub influenţa
dorinţei lui
101 842416
II
de Gaulle), situaţie care a generat aprecieri de genul celei făcute de Jean Gicquel, conform căreia „Primul
Ministru este grădinarul grădinii Preşedintelui". Când, însă, Preşedintele şi majoritatea parlamentară sunt diferite
ca opţiuni politice, Preşedintele este practic nevoit să ţină cont de voinţa Adunării Naţionale şi să numească, în
calitate de Prim-Ministru, reprezentantul politic (de regulă, dar nu obligatoriu, liderul) partidului care a câştigat
alegerile, coabitând cu acesta în cadrul unui executiv cu adevărat bicefal.
Reversul procesului de numire, adică revocarea premierului, a născut de asemenea discuţii şi controverse aprinse
în lumea politică franceză, datorită ambiguităţii (omisiunii?) din textul legii fundamentale. In litera Constituţiei,
Preşedintele nu poate revoca Primul Ministru, în spiritul ei, însă, lucrul acesta este posibil şi s-a petrecut în
repetate rânduri, datorită influenţei politice decisive a şefului statului. Practica vieţii politice arată că nici un şef
de Guvern nu a putut rămâne în funcţie după ce a pierdut încrederea Preşedintelui11, iar Michel Rocard a făcut
afirmaţia foarte sugestivă, în perioada când era premier, că „eu deţin cel mai precar contract de închiriere din
Paris."
O altă prerogativă importantă a Preşedintelui este legată de convocarea referendumului Dreptul de iniţiativă cu
privire la revizuirea Constituţiei aparţine Guvernului sau Parlamentului. Dacă iniţiativa a fost adoptată la nivelul
Parlamentului, convocarea referendumului este obligatorie, Preşedintelui revenindu-i sarcina să anunţe data în
care cetăţenii sunt chemaţi la urne, pentru a fi deputaţi de o zi, după expresia lui de Gaulle, care a folosit cel mai
frecvent „arma referendumului" împotriva opoziţiei politice. Dacă iniţiativa vine de la Guvern, Preşedintele
poate alege: fie o supune votului unui referendum, fie votului Congresului (camerele reunite ale Parlamentului,
care pot aproba iniţiativa cu cel puţin 3/5 din voturile membrilor). Neexistând un termen limită pentru decizia
convocării propriu-zise (iarăşi o „omisiune" a Constituţiei în favoarea Preşedintelui!), este posibil ca iniţiativa să
rămână blocată la nivelul instituţiei prezidenţiale, aşa cum s-a întâmplat în 1973 cu reducerea mandatului
Preşedintelui de la 7 la 5 ani. Cu alte cuvinte, dacă
102
Preşedintele doreşte revizuirea Constituţiei într-un anumit sens (chiar potrivnic voinţei majorităţii parlamentare),
cel mai simplu este să determine Guvernul să propună această modificare, apoi să o supună aprobării unui
referendum, în care să-şi folosească întreaga influenţă politică şi prestigiul funcţiei de care dispune pentru a
obţine un vot favorabil din partea populaţiei. Aşa cum am menţionat anterior, Preşedintele Charles de Gaulle a
utilizat de câteva ori cu succes procedura referendumulului, uneori peste capul partidelor, pentru a-şi impune
voinţa în chestiuni politice controversate, asumându-şi totodată răspunderea pentru modificările legislative
solicitate. A patra oară când a încercat această manevră, în 1969 (reforma Senatului şi a regiunilor), iar votul a
fost negativ, a demisionat şi s-a retras definitiv din viaţa politică.
Dizolvarea Adunării Naţionale este un drept constituţional „strategic" şi o prerogativă politică importantă a
Preşedintelui. Spunem că este strategică pentru că această putere a fost conferită în ideea echilibrării raporturilor
executiv-legislativ, ţinând cont de puterea Parlamentului de a retrage încrederea acordată Guvernului. Chiar dacă
este necesară consultarea formală a Primului Ministru şi a Preşedinţilor celor două camere, decizia aparţine în
întregime şefului statului. Senatul nu poate fi dizolvat, pe considerentul că naţiunea nu poate fi lăsată fără
reprezentanţi.
în principiu, dizolvarea camerei inferioare este utilizată de Preşedinte atunci când acesta doreşte obţinerea unui
raport de forţe mai bun pentru partidul din care provine şi când consideră că momentul electoral este favorabil,
populaţia susţinând puternic ideile şi activitatea sa. Inspiraţia politică a şefului statului este, prin urmare, decisivă
pentru succesul sau eşecul alegerilor anticipate, din perspectiva formaţiunilor aflate de aceeaşi parte a baricadei.
Fără a mai menţiona succesele repurtate de diferiţi preşedinţi francezi prin această manevră, „merită" evocată
gafa istorică a Preşedintelui Chirac din 1997, când a dizolvat Adunarea Naţională în care dreapta avea un minim
avantaj (obţinut în 1995), iar premier era Alain Juppe, alegerile dând în cele din urmă câştig de cauză
socialiştilor. în fruntea noului Guvern, Chirac a fost nevoit să-l numească pe Lionel Jospin.
103
Articolul 16 din Constituţie este probabil cel mai controversat punct din arhitectura sistemului politic francez. El
a fost aplicat o singură dată, în 1961, de autorul Constituţiei din 1958, Preşedintele de Gaulle, iar discuţiile şi
controversele specialiştilor pe această temă nu s-au stins nici până astăzi. Puterile excepţionale de care vorbeşte
art. 16 sunt asumate de Preşedinte atunci când (consideră acesta!) „instituţiile republicii, independenţa naţiunii,
integritatea teritoriului sau îndeplinirea angajamentelor internaţionale sunt ameninţate grav şi imediat, şi când
funcţionarea legală a autorităţii de stat constituţionale este întreruptă". Textul este ambiguu şi naşte interpretări
divergente, dar ceea ce contează este că Preşedintele îl poate folosi pentru a dobândi puteri politice uriaşe,
practic discreţionare. Autorii francezi spun despre acest articol că este ca o paranteză în funcţionarea sistemului
democratic pe care îl promovează toate celelalte articole ale Constituţiei (Jean Gicquel), suspendând în fapt
însăşi Constituţia, fie ca o Constituţie în interiorul Constituţiei, prima fiind pentru zile de furtună şi cea de-a
doua pentru zile de miere1 ...în aprilie 1961, cu ocazia puciului din Algeria, de Gaulle a aplicat art. 16 şi şi-a
asumat puteri excepţionale. Punctele vulnerabile ale art. 16 au ieşit însă la iveală curând, când criza algeriană a
fost depăşită, două zile mai târziu, dar Preşedintele şi-a menţinut puterile excepţionale până în 30 septembrie (!),
timp în care a adoptat 26 de hotărâri13 pentru care nu ar fi avut competenţe, în condiţii normale, precum
înfiinţarea de noi tribunale, modificarea procedurii penale, ridicarea inamovibilităţii judecătorilor, destituirea şi
trecerea în rezervă a unor ofiţeri, prelungirea unor pedepse cu închisoarea, interzicerea unor publicaţii.
Pe lângă o serie de prerogative comune majorităţii preşedinţilor republicilor de tip semi-prezidenţial din Europa
(reprezentarea internaţională a ţării, prezidarea Consiliului de Miniştri ca semn al unităţii puterii executive,
promulgarea legilor, dreptul de veto, calitatea de şef al armatei, dreptul de graţiere etc.) dorim să mai
menţionăm, în mod special, calitatea de Preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii. Această structură
supremă a
104
corpului de magistraţi ai Franţei, care combină criteriul profesional cu cel politic, este compusă din 9
personalităţi cu profil moral incontestabil, două fiind numite direct de şeful statului.
Guvernul este a doua ramură a puterii executive, fiind alcătuit din Primul Ministru şi echipa ministerială numită
de şeful statului, la propunerea premierului desemnat. Când la şedinţele Guvernului participă şi Preşedintele,
structura executivă reunită se numeşte Consiliul de Miniştri, este prezidată de şeful statului şi în cadrul ei se
adoptă cele mai importante decizii cu privire la politicile publice naţionale. Calitatea de membru al Guvernului,
ca şi cea de Preşedinte, este incompatibilă cu cea de membru al Parlamentului (la fel ca în sistemul prezidenţial
american), precum şi cu orice altă funcţie publică, profesională sau managerială remunerată.
Executivul francez definit de Constituţia din 1958 şi-a extins substanţial puterea normativă prin lărgirea
„domeniului reglementărilor" şi prin practica legislaţiei delegate. Procedura reglementării are la bază
restrângerea domeniului legii (cu alte cuvinte, a competenţelor de legiferare exclusive ale Parlamentului) în
favoarea decretelor. Aşa cum explică specialiştii în drept constituţional, „Constituţia din 1958 a inversat tradiţia
consacrată: prerogativa reglementară a Guvernului devine regula (n.a.: sublinierea îmi aparţine), iar prerogativa
legislativă a Parlamentului devine excepţia. [...] Legiuitorul ordinar nu mai este Parlamentul, ci Guvernul care
operează pe calea decretelor."14 La rândul lor, ordonanţele (termen reactivat din vocabularul politic al
monarhiei) consolidează puterea Consiliului de Miniştri în spaţiul normativ, chiar dacă acestea, spre deosebire de
decrete, se supun unor reguli stricte de fond şi de control, precum încadrarea în programul de guvernare, în
domeniile prevăzute în legea de abilitare şi în termenul limită pentru adoptarea lor de către Parlament.
Legislativul este restricţionat şi printr-o altă prevedere constituţională, conform căreia „odată ce Parlamentul a
acordat Guvernului dreptul de a stabili legi pe cale de ordonanţe, el nu poate să mai legifereze în domeniul
acestei delegaţii, pe timpul duratei acesteia. " i5
Caracteristicile puterii executive bicefale din Franţa sunt prezente, cu diferenţe de nuanţă mai mici sau mai mari,
în toate republicile semi-prezidenţiale din Europa, printre care menţionăm Portugalia, Finlanda, Austria, Polonia
şi România.
Capitolul consacrat puterii executive nu poate fi mcheiat fără a semnala faptul că expansiunea atribuţiilor
guvernamentale în secolul XX, chiar dacă nu a afectat principiile fundamentale ale democraţiei liberale,
consacrate în secolul al XlX-lea, a inversat cu certitudine raporturile de facto între puterile statului, mutând
„centrul de greutate" al sistemelor politice dinspre parlament spre primul ministru.
106
Note
1 Meny, Yves, Government and Poltics in Western Europe, 2nd Ed., Oxford Univesity Press, 1993, pag. 230
2 Meny, 1993, pag. 230
3 Meny, 1993, pag. 236
9 Chrimes, S.B., English Constituţional History, Oxford University Press, New York, 1978, pag. 10
4 Boc, Emil, Separaţia puterilor în stat, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, pag. 77
5 Duculescu, Victor, Drept constituţional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 71
6 Almond, Gabriel şi Powell Bingham, Comparative Politics. A Theoretical Framework, 2nd Ed.,
HarperColiins College Publishers, 1996, pag. 143
7 Duculescu, 1996, pag. 73
8 Deleanu, Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, Bucureşti, 1991, pag. 122
10 Dearlove, John şi Saunders, Peter, Introduction to British Politics, Polity Press, Cambridge, 1991, pag. 41
" Boc, 2000, pag. 136
12 Boc, 2000, pag. 140
13 Duculescu, 1996, pag. 175-176
14 Boc, 2000, pag. 152-153
15 Tănase, Gheorghe, Separaţia puterilor în stat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, pag. 193
10ST
Capitolul VI Sistemul politic al Uniunii Europene
Introducerea unui capitol distinct consacrat sistemului politic al Uniunii Europene într-o analiză de tip
Comparative Politics, cu riscul de a trezi controverse prin asocierea (echivalarea) cu sistemele politice naţionale,
nu este, cred, doar un gest de „reverenţă" a autorului în faţa celei mai ambiţioase, complexe şi grandioase
construcţii politice pe care a cunoscut-o umanitatea, ci şi un demers de absolută necesitate ştiinţifică.
A devenit aproape o certitudine faptul că, după intrarea în circulaţie a monedei unice euro la 1 ianuarie 2002,
marile Tratate comunitare (începând cu Paris 1951, trecând prin etapele Roma 1957, Maastricht 1992,
Amsterdam 1997 şi încheind cu Nisa 2000) îşi găsesc o finalizare istorică: Uniunea Europeană este, practic, o
entitate supranaţională, un sistem coerent de instituţii politice, economice, sociale şi de justiţie, care permit
Uniunii să funcţioneze în relaţiile internaţionale ca subiect cu deplină autonomie şi identitate. Ultimii paşi care
mai sunt de făcut pe acest impresionant drum al integrării, elaborarea unei Constituţii Europene şi consolidarea
forţei militare comune, preconizaţi pentru deceniul în curs, despart „bizara" proiecţie a lui Monnet din anii v50
de statutul complet şi incontestabil (incredibil, totuşi, cu o jumătate de secol în urmă!) de unitate statală
supranaţională.
Din acest motiv, anticipez că tot mai multe cercetări în domeniul Sistemelor Politice Comparate vor include, în
perioada următoare, Uniunea Europeană printre actorii politici consacraţi la nivel mondial precum S.U.A., Marea
Britanie, Germania, Franţa sau Rusia, iar raportările academice (nu numai cele din practica politică
internaţională) se vor face la U.E. ca la orice alt sistem politic naţional.
înainte de a prezenta organizarea şi funcţionarea structurilor care definesc sistemul politic european, o succintă
108
evocare a momentelor de referinţă ale construcţiei comunitare postbelice consider că este utilă pentru înţelegerea
întregului proces.
A devenit aproape un loc comun în studiul integrării afirmaţia că unificarea europeană, începută imediat după
război, a fost motivată de dorinţa democraţiilor vest-europene de a găsi forme de apropiere şi de creştere a
încrederii reciproce, pentru a şterge amintirea războiului, pentru a atenua rivalităţile istorice, pentru a evita
conflictele între ele, dar şi pentru a se delimita de blocul comunist aflat în plină expansiune. Cu alte cuvinte, o
Europă prosperă şi democratică era văzută de liderii timpului drept cea mai sigură „pavăză" împotriva
pericolului alunecării spre sărăcie, dictatură şi război, mesajul dominant al europenilor fiind negarea categorică
atât a proiectului hitlerist, cât şi a celui stalinist.
în 1946, într-un discurs ţinut la Zurich, Churchill folosea pentru prima dată sintagma „Statele Unite ale Europei",
însă formula a fost apreciată (doar) ca o frumoasă figură de stil... După declaraţia de reconciliere franco-germană
de la 9 mai 1950, a venit rândul lui Jean Monnet, al ministrului francez de externe Robert Schuman şi al
cancelarului german Konrad Adenauer să imprime istoriei europene un nou curs. Ideea lui Jean Monnet, fost
secretar general adjunct al Ligii Naţiunilor în perioada interbelică, a fost de a pune producţia de cărbune şi oţel
din Franţa şi Germania sub o autoritate comună, făcând astfel imposibil un conflict militar între cele două ţări.
Proiectul său, susţinut politic de ministrul Schuman (guvernul francez l-a şi denumit, dealtfel, Planul Schuman),
a fost imediat acceptat de cancelarul Adenauer şi a fost asumat de încă patru ţări: Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg. Cele 6 state vest-europene au constituit, prin semnarea Tratatului de la Paris, din 18 aprilie 1951,
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Primul preşedinte al înaltei Autorităţi
supranaţionale a C.E.C.O. a fost desemnat chiar fondatorul său, Jean Monnet.
încă de la începutul procesului de integrare europeană, al cărui motor l-a constituit fără îndoială cooperarea
franco-germană, a apărut „chestiunea britanică", exprimată prin refuzul Londrei de a se alătura unei comunităţi
continentale, ale cărei politici urmau să
109
fie coordonate de o autoritate supranaţională. C.E.C.O. devenea astfel prima formă de organizare occidentală
postbelică fără Marea Britanic, având în vedere că toate celelalte instituţii şi acorduri realizate de ţările
democratice în spaţiul euro-atlantic cuprindeau şi Regatul Unit: Alianţa Nord-Atlantică (N.A.T.O., 1949),
Consiliul Europei (1949), Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.). Deosebirea clară între cele două
categorii de structuri consta în faptul că, pentru prima dată în istorie, 6 democraţii vest-europene consimţiseră să-
şi delege o parte din suveranitatea naţională în favoarea unei autorităţi supranaţionale, delegare de neconceput (la
timpul respectiv) pentru englezi.
Concepţia instituţionalistă asupra procesului european este cât se poate de fidel redată prin următoarea afirmaţie
a lui Jean Monnet, citată de Alfred Grosser: „Nimic nu se poate fără oameni; nimic nu durează fără instituţii"1
(n.a.: sublinierea îmi aparţine). Cu alte cuvinte, tot ce urmau să facă în comun democraţiile vest-europene trebuia
transpus în instituţii şi reguli precise de funcţionare, liber consimţite.
încercarea de extindere a procesului european de la economic la politic s-a soldat cu un eşec în 1954, când
Adunarea Naţională a Franţei a refuzat să ratifice tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene pentru Apărare,
semnat de aceleaşi 6 state în 1952, în ideea constituirii unei forţe militare integrate. Era, se pare, pentru elitele
politice de atunci şi pentru naţiunile europene abia ieşite din război, prea devreme pentru aşa ceva! Abia astăzi,
la începutul anilor 2000, după o iumătate de secol de construcţie europeană şi de consolidare a încrederii
reciproce, pare să prindă contur un asemenea proiect.
Al doilea pas memorabil a fost semnarea Tratatului de la Roma, la 25 martie 1957, prin care „cei 6" au constituit
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.). Primul preşedinte al noii structuri a fost germanul Walter
Hallstein. In aceeaşi zi, aceleaşi state fondatoare au semnat la Roma acordul pentru înfiinţarea Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (Euratom).
Numită frecvent în media şi în limbajul cotidian Piaţa Comună, C.E.E. a însemnat, în principal, eliminarea
taxelor vamale
110
între ţările membre, anularea restricţiilor cantitative în relaţiile comerciale interne şi unificarea vamală în raport
cu terţii. Succesul Pieţei Comune a fost imediat şi spectaculos. Schimburile comerciale între ţările componente s-
au dublat în următorii 3 ani, în timp ce creşterea medie a importurilor din afara C.E.E. a fost de doar 10%2. La 1
iulie 1967, C.E.C.O., Euratom şi C.E.E. au fuzionat sub denumirea de Comunitatea Europeană.
Anii "60 sunt marcaţi de creşterea economică susţinută a Comunităţii, iar în plan politic de cele două cereri de
aderare ale Marii Britanii, respinse de Preşedintele de Gaulle (în baza dreptului său de veto), în 1963 şi 1966.
Ajuns la apogeul carierei şi autorităţii sale, de Gaulîe îşi exercita din plin influenţa asupra vieţii politice interne şi
internaţionale, având pretenţia -în numele grandorii Franţei- de a avea ultimul cuvânt, inclusiv în privinţa
procesului european. Aşa se face că, în urma unei divergenţe de ordin politic cu preşedintele C.E.E., germanul
Hallstein a demisionat în 1966, după 9 ani de activitate remarcabilă în fruntea Comunităţii. După retragerea
preşedintelui francez în 1969, relaţiile europenilor cu Marea Britanie s-au ameliorat substanţial.
în 1973 are loc prima extindere a Comunităţii, „cei 6" devenind nouă, după aderarea Marii Britanii, Irlandei şi
Danemarcei. Momentul de glorie n-a durat însă prea mult. Criza economică mondială, izbucnită chiar în acea
perioadă, a însemnat un recul puternic şi pentru europeni, recesiunea făcând ca încrederea populaţiei în
perpectivele Comunităţii să scadă.
Spre sfârşitul deceniului, procesul european se înviorează din nou: în 1979 începe să funcţioneze Sistemul
Monetar European (S.M.E.), o formulă de armonizare a cursurilor monedelor europene, şi în acelaşi an au loc
primele alegeri directe pentru Parlamentul European. Este de semnalat faptul că, tot în 1979, premier al Marii
Britanii devine Margaret Thatcher, cea care avea să genereze, prin politica sa de relansare a investiţiilor şi a
sectorului privat, o creştere economică de aproape un deceniu pentru Regatul Unit, dar avea să constituie în
acelaşi timp, prin convingerile sale conservatoare, un obstacol pentru accelerarea integrării.

Grecia a aderat la Comunitatea Europeană la 1 ianuarie 1981, după 6 ani de negocieri, devenind primul membru
„rupt" geografic de statele vestice fondatoare, iar Spania şi Portugalia au aderat în 1986, după 9 ani de negocieri
dificile. într-o formulă robustă, Comunitatea număra astfel 12 membri, număr care avea să rămână înscris, prin
steluţe aurii, pe steagul albastru al instituţiilor europene, indiferent de extinderile ulterioare.
Formula cu 12 membri a cunoscut, în timpul strălucitei preşedinţii a lui Jacques Delors (1985-1995), cele mai
spectaculoase succese politice. După semnarea în 1985, la Luxemburg, şi ratificarea în 1986 a Actului European
Unic (Single European Act), care adopta un program pe 7 ani de înlăturare a ultimelor 300 de bariere de pe piaţa
internă a Comunităţii, cunoscut şi sub denumirea de Programul 1992, drumul spre deplina unificare economică,
politică şi monetară era practic deschis.
în 1989 au început negocierile pentru transformarea C.E.E. în Uniunea Europeană, accelerate de prăbuşirea
regimurilor comuniste din Europa orientală şi de un bun climat economic la nivel mondial. Unificarea Germaniei
pe 3 octombrie 1990, dincolo de semnificaţiile istorice şi politice majore, a însemnat pentru Comunitate, din
perspectivă „tehnică", o nouă extindere, de data aceasta spre Est, chiar dacă mecanismul integrării landurilor
provenite din fosta R.D.G. s-a făcut pe responsabilitatea politică şi financiară a Bonn-ului, fără obişnuitele
negocieri de aderare.
Consiliul European a adoptat în decembrie 1991 Tratatul de la Maastricht, semnat oficial în februarie 1992, care
a consfinţit transformarea Comunităţii Economice Europene în Uniunea Europeană (V.E.), ca formă finală a
unificării politice, economice şi monetare, cu un program ambiţios de consolidare a politicilor comune (inclusiv
cea externă şi de securitate, CFSP) şi de introducere a monedei unice, în trepte, până în 1999. Cei 3 piloni ai
„templului" Uniunii sunt, în conformitate cu viziunea de la Maastricht, comunităţile europene (fuzionate în
1967), domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi domeniul politicii externe şi de securitate.
Marea Britanie a cerut şi a obţinut, în schimbul semnării
112
Tratatului, o clauză specială, care îi permite să promoveze o politică proprie şi să nu aplice anumite decizii
adoptate la Bruxelles, dacă guvernul britanic consideră că acestea contravin intereselor Londrei. Principala
reţinere a britanicilor vis-â-vis de procesul integrării continua să fie viabilitatea monedei euro, motiv pentru care
guvernul conservator al lui John Major a anunţat, încă de la Maastricht, că Marea Britanie îşi rezervă dreptul de a
nu participa la unificarea monetară. Chiar şi aşa, acordul realizat de cele 12 state în micuţa localitate din sudul
Olandei poate fi considerat „istoric", punând bazele viitoarei unificări politice a Europei.
Deşi intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht era prevăzută pentru 1 ianuarie 1993, după ratificările
naţionale prevăzute în cursul anului 1992, problemele ivite în unele ţări au determinat o întârziere de zece luni.
Astfel, danezii au respins în prima fază Tratatul, prin referendumul din iunie 1992, şi abia după intervenţia
energică a guvernului danez (care a obţinut de Ia partenerii europeni o clauză specială, după principiul negocierii
britanice), repetarea referendumului în aprilie 1993 a făcut ca voinţa populaţiei să fie, totuşi, în favoarea
Tratatului. Proiectul unificării europene a fost contestat şi în Germania, pe motivul că ar fi neconstituţional, chiar
după ratificarea lui în Parlament. Curtea Constituţională a respins această contestaţie după lungi deliberări, însă
abia pe 12 octombrie 1993 (!), guvernul federal depunând în mare grabă la Bruxelles, în aceeaşi zi, actul de
ratificare. Probleme au fost şi în Marea Britanie, în pofida statutului aparte obţinut la negocieri de guvernul
Major pentru ţara sa, asigurarea unei majorităţi pentru ratificarea în Camera Comunelor fiind posibilă abia în mai
1993. în fine, probleme de convingere a populaţiei au fost semnalate şi în Franţa, dar referendumul desfăşurat în
septembrie 1992, deci în termenul prevăzut la Maastricht, a dat totuşi câştig de cauză susţinătorilor Tratatului, la
limită, cu 51% contra 49%. Tratatul privind constituirea Uniunii Europene a intrat în vigoare la / noiembrie
1993, fără a fi scutit de critici şi rezerve, cum ar fi cea exprimată de fostul premier Thatcher, care a afirmat în
repetate rânduri că ,,Maastrichî-ul este prea îndrăzneţ".
113
La 1 ianuarie 1995, are loc o nouă extindere a Uniunii, prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei. în noua (şi
actuala) formulă cu 15 membri, U.E. numără aproximativ 380 milioane de locuitori şi reprezintă, din perspectiva
volumului de schimburi comerciale, una dintre cele mai mari puteri economice ale lumii contemporane.
Prin transformarea Institutului Monetar European, care a coordonat cu succes Sistemul Monetar European
(S.M.E.) timp de aproape douăzeci de ani, în Banca Centrală Europeană cu sediul la Frankfurt, la 1 iunie 1998,
se încheiau pregătirile instituţionale pentru intrarea în ultima fază a introducerii monedei euro, fază care avea să
înceapă la 1 ianuarie 1999, iniţial cu 11 din cei 15 membri ai Uniunii, şi urma să se încheie, conform planului de
acţiune stabilit, la 1 ianuarie 2002. Olandezul Wim Duisenberg a fost desemnat, în 1998, primul preşedinte al
Băncii Centrale Europene.
Reforme instituţionale de mai mică amploare (mai degrabă de ordin tehnic decât strategic) au fost promovate şi
în perioada următoare. De exemplu, cu prilejul Conferinţei Interguvemamentaîe de la Torino (1996) s-a propus
trecerea de la regula rigidă a consensului la votul majoritar, propunere respinsă iniţial de britanici. Au urmat
Tratatele de la Amsterdam (1997) -numit de unii autori, printr-o evidentă exagerare, „Maastricht II" -şi Nisa
(2000). Ultimele două tratate comunitare, deşi intens pregătite şi mediatizate, sunt considerate de majoritatea
specialiştilor drept semieşecuri, cel puţin din perspectiva raportului aşteptări-concretizări. Tratatul de la Nisa are
totuşi o semnificaţie istorică specială, fiindcă certifică voinţa Uniunii Europene de extindere spre Est şi anunţă
unele măsuri de adaptare instituţională pentru primirea noilor membri.
în prezent, la porţile Uniunii Europene bat 12 candidaţi din Europa Centrală şi de Est, care se află în faze diferite
de negociere cu autorităţile de la Bruxelles. România, care a depus cererea de aderare în 1995, a primit invitaţia
de a începe propriu-zis negocierile la Summitul U.E. de la Helsinki, din decembrie 1999. Semnalele recente
indică o conturare a deciziei politice privind extinderea în formula 10+2 (10 ţări vor adera în 2004, România şi
Bulgaria fiind amânate pentru cel mai devreme în 2007), destul de
114
nefavorabilă ţării noastre din perspectiva nesiguranţei fazei a doua, mai ales după costurile foarte ridicate ale
„primului val".
Structurile (instituţiile) de decizie ale Uniunii Europene, consfinţite prin Tratatul de la Maastricht în baza
principiului separaţiei puterilor, sunt în număr de cinci: Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Consiliul
European, Parlamentul European şi Curtea Europeană de Justiţie. Acestea compun, în fapt, sistemul politic al
Uniunii Europene. în afara acestora, mai există o serie de structuri consultative şi de promovare a dezvoltării,
precum Consiliul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiţii, Curtea de Audit
(Curtea de Cenzori), pe care nu le vom include însă în sistemul decizional comunitar.
Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii, cu sediul la Bruxelles. Comisia iniţiază politici şi le pune în
aplicare pe cele adoptate. Scurt spus, atribuţiile ei sunt iniţierea, implementarea şi supravegherea.
Având în componenţă 20 de comisari desemnaţi de guvernele statelor membre (câte doi de Franţa, Germania,
Marea Britanie, Italia şi Spania şi câte unul de celelalte 10 state), „Guvernul" U.E. în frunte cu Preşedintele
Comisiei intră oficial în funcţie numai după votul de aprobare al Parlamentului European. Mandatul
preşedintelui şi membrilor Comisiei este, începând de la 1 ianuarie 1995, de 5 ani, putând fi reînnoit. Funcţia de
Preşedinte al Comisiei Europene este, desigur, cea mai „râvnită" din tot sistemul politic comunitar, pentru
găsirea unui candidat care să fie acceptat de toţi partenerii purtându-se de fiecare dată negocieri prelungite şi
intense, cu mult timp înainte de expirarea mandatului în curs. Din 1999, preşedintele Comisiei Europene este
italianul Romano Prodi, care l-a înlocuit pe luxemburghezul Jacques Santer cu un an mai devreme decât era
prevăzut, datorită acuzaţiilor de corupţie aduse unor comisari. Scandalul a condus la votarea unei moţiuni de
cenzură în Parlamentul European şi la demiterea întregii Comisii.
Este important de ştiut că membrii Comisiei nu reprezintă interesele naţionale ale statelor componente, ci
exclusiv interesele
ii5r
Uniunii în ansamblul său, angajându-se la preluarea mandatului să nu urmeze instrucţiunile nici unui guvern şi să
acţioneze ca persoane independente politic, pentru promovarea interesului general al Comunităţii. Cu alte
cuvinte, comisarii desemnaţi vor trebui să-şi construiască o identitate politică europeană, supranaţională, şi să se
detaşeze pe durata exercitării funcţiei de la Bruxelles (de altfel, foarte bine plătită) de condiţia reprezentantului
ţării din care provin. Neill Nugent, specialist consacrat în europenistică, este totuşi de părere că „în practică,
deplina imparţialitate nu este nici realizată şi nici măcar aşteptată".4
Aşa cum afirmă Dick Leonard, „preşedintele Comisiei este adesea comparat, în mod greşit, cu un prim-ministru
al unui stat în relaţia cu cabinetul său. De fapt, autoritatea preşedintelui asupra colegilor săi este mult mai mică.
El nici nu-i selectează, nici nu-i demite şi nici nu hotărăşte ce portofolii ar trebui să deţină aceştia"3. Totuşi,
preşedintele Comisiei este personajul politic cel mai „vizibil", cel mai respectat şi considerat de regulă
reprezentantul Uniunii Europene în viaţa politică internaţională, impunându-se în faţa colegilor săi ca primus
inter pares. împărţirea portofoliilor se face prin discuţii interne în cadrul Comisiei (urmate de vot, dacă este
cazul), preşedintele putând face doar propuneri în acest sens. După preluarea sarcinilor, comisarii sunt asistaţi în
activitatea lor de un cabinet format din consilieri de specialitate şi personal administrativ, în total 6 angajaţi.
Cabinetul preşedintelui este bineînţeles mai numeros, putând ajunge la 10-12 angajaţi. Comisia poate desemna,
din rândul membrilor săi, unu sau doi vicepreşedinţi.
în subordinea Comisiei funcţionează un aparat birocratic impresionant, structurat pe 24 de Direcţii Generale şi
12 Servicii, care reunesc aproximativ 20.000 de angajaţi. Chiar dacă deciziile în cadrul Comisiei se adoptă cu
majoritate simplă (de cele mai multe ori se încearcă, totuşi, obţinerea consensului), răspunderea politică este
întotdeauna colectivă. Şedinţele se ţin de regulă în limbile engleză sau franceză, dar toate documentele elaborate
sunt traduse în cele 11 limbi oficiale ale Uniunii Europene.
în privinţa gestiunii financiare, Comisia are un rol deosebit
116
de important, administrând fondurile structurale (Fondul European pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social
European, Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă, Fondul pentru Coeziune). în calitate de
organ executiv, Comisia are şi sarcina întocmirii proiectului de buget al Uniunii Europene, care este supus
aprobării Parlamentului European.
Expertiza pentru munca de mare complexitate a Comisiei este furnizată, aşa cum am menţionat, de cele 24 de
Direcţii Generale din subordinea executivului Uniunii:
DGI: Relaţii Externe
DGII: Probleme Economice şi Financiare
DG HI: Industrie
DG IV: Concurenţă
DG V: Ocuparea forţei de muncă, relaţii sindicale şi probleme sociale v
DG VI: Agricultură
DG VII: Transport
DG VIII: Dezvoltare
DG IX: Personal şi Administraţie
DG X: Mijloace audiovizuale, Informare, Comunicaţii, Cultură
DG XI: Mediu înconjurător, Securitate Nucleară şi Protecţie Civilă
DG XII: Ştiinţă, Cercetare, Dezvoltare
DG XIII: Telecomunicaţii, Piaţa Informaţională, Exploatarea Cercetării
DG XIV: Pescuit
DG XV: Piaţa Internă şi Serviciile Financiare
DG XVI: Politici regionale şi fondul de coeziune
DG XVII: Energie
DG XVIII: Credit şi investiţii
DG XIX: Buget
DG XX: Control financiar
DG XXI: Taxe vamale şi taxare indirectă
DG XXII: învăţământ şi Tineret
DG XXIII: Turism
DG XXIV: Protecţia consumatorului
117
Consiliul de Miniştri, spre deosebire de Comisie, care funcţionează pe principiul supranaţional (integrat),
exprimă voinţa politică rezultată din aplicarea principiului interguvernamental, în care participanţii reprezintă
interesele naţionale ale statelor membre. Consiliul de Miniştri a devenit „în mod incontestabil, cea mai puternică
dintre instituţiile comunitare şi, aşa cum a afirmat Direcţia Generală pentru Cercetare a Parlamentului European,
s-a transformat în prezent în centrul real al controlului politic din Comunitatea Europeană "5.
La şedinţele Consiliului participă miniştrii din guvernele statelor membre, care răspund de domeniul aflat în
discuţie: agricultură, interne, finanţe etc. Aceştia adoptă deciziile care definesc politicile specifice comunitare, pe
baza unor propuneri înaintate de Comisie. De asemenea, Consiliul de Miniştri pregăteşte din punct de vedere
politic reuniunea semestrială (Summitul) a şefilor de guvern, denumită Consiliul European.
Preşedinţia Consiliului de Miniştri este rotativă, la fiecare 6 luni ministrul de externe al altui stat membru
preluând oficial această funcţie. Din acest motiv, perioadele de lucru semestriale sunt cunoscute sub denumirea
de preşedinţia olandeză, italiană, belgiană etc. La sfârşitul fiecărui semestru (în lunile iunie, respectiv decembrie)
se organizează o reuniune la vârf, numită Consiliul European, în ţara care deţine preşedinţia Consiliului de
Miniştri. Spre exemplu, preşedinţia în semestrul al doilea al anului 2002 este deţinută de Danemarca (Summitul
a avut loc în decembrie la Copenhaga), Grecia preluând preşedinţia europeană la 1 ianuarie 2003.
în toamna lui 2002, în cadrul dezbaterilor din Convenţia privind Viitorul Europei, o comisie mixtă consultativă
formată din oameni politici şi experţi cu recunoaştere internaţională, prezidată de fostul şef de stat Valery
Giscard d'Estaing şi a cărei principală misiune este examinarea posibilităţii de a elabora o Constituţie a Europei,
se discută propunerea (susţinută de marile puteri) ca preşedinţia să nu mai fie rotativă, iar în locul actualului
sistem să fie introdusă funcţia de preşedinte al Uniunii Europene, ales de Consiliul European sau prin vot direct
de către cetăţenii ţărilor
118
membre. Schimbarea va conferi, se crede, acestei funcţii mai multă responsabilitate, iar organizaţiei în ansamblu
mai multă eficacitate şi coerenţă politică. Este de presupus, totuşi, că statele mici vor încerca să menţină sistemul
preşedinţiei rotative.
Pentru a evita blocajele decizionale în cadrul şedinţelor Consiliului de Miniştri, problemele ce urmează să fie
discutate sunt iniţial „pregătite" la nivelul reprezentanţilor permanenţi la Bruxelles ai statelor membre, structură
de lucru numită Coreper (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi). Numai atunci când Coreper dă „lumină
verde" unei viitoare decizii politice sau mai există doar mici divergenţe de ordin tehnic ori împotrivirea a cel
mult două delegaţii permanente naţionale, proiectul se înaintează spre deliberare Consiliului de Miniştri.
Prin numeroasele sale reuniri, circa 80-100 pe an, nu de puţine ori cu şedinţe simultane (de exemplu, miniştrii de
interne sunt întruniţi într-o sală şi cei ai justiţiei în alta) şi prin importanţa deciziilor adoptate, Consiliul de
Miniştri, în multiplele sale forme, îndeplineşte practic un rol legislativ, alături de Parlamentul European.
Deciziile se adoptă în principiu pe baze consensuale, cel puţin atunci când se referă la chestiuni şi „interese
foarte importante ale unuia sau mai multor parteneri"6. Pentru că procedura consensului devenise foarte greoaie,
Comunitatea a făcut eforturi în deceniile trecute - în special după Actul European Unic din 1986 - pentru a
simplifica adoptarea deciziilor, trecând, în situaţii bine precizate, de la consens la regula majorităţii calificate, în
acest caz, statele dispun de un număr diferit de voturi, (relativ) proporţional cu populaţia lor. Astfel, Germania,
Franţa, Italia şi Marea Britanie au câte 10 voturi fiecare, Spania are 8 voturi, Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia
câte 5 voturi, Austria şi Suedia 4 voturi, Danemarca, Finlanda şi Irlanda câte 3 voturi, Luxemburg 2 voturi. Din
totalul de 87 de voturi, 62 sunt suficiente pentru adoptarea unei decizii, iar 26 reprezintă ,,minoritatea de blocaj"
în cadrul Consiliului. Aşa cum remarcă profesorul Nicoale Păun, ,,ideea de bază care se desprinde din analiza
mecanismului de vot este că majoritatea calificată să nu lase vreunuia din state
119
„7
posibilitatea de veto" , altfel spus posibilitatea de a bloca activitatea Uniunii, aşa cum s-a întâmplat în trecut, nu
o dată, prin aplicarea principiului unanimităţii.
în concluzie, reţinem afirmaţia lui Neill Nugent, care sintetizează rolul Consiliului de Miniştri ca „loc de
întâlnire a guvernelor naţionale şi principala instituţie decidenta a Uniunii "8.
Consiliul European, fără a fi menţionat explicit în Tratatul de la Roma, s-a întrunit în prima şedinţă la Dublin, în
martie 1975. Şefii de guvern, însoţiţi de miniştrii lor de externe, au continuat de atunci să se întâlnească, de trei
ori pe an, sub titulatura neoficială de „Consiliu European".
în 1985, moment în care noua structură este „prinsă" în textul Actului European Unic, s-a convenit ca cel mai
înalt for al Uniunii să se reunească în principiu de două ori pe an, la sfârşitul fiecărei preşedinţii. Se admite,
totuşi, că numărul întâlnirilor poate creşte la trei sau patru pe an, dacă situaţia impune acest lucru.
Rolul Consiliului European este în primul rând strategic. Nivelul discuţiilor nu „coboară", de regulă, sub marile
teme care definesc viziunea organizaţiei în perioada următoare. Fără a face muncă de detaliu şi fără să lucreze în
amănunt pe politici sectoriale, şefii executivelor din Europa se întâlnesc pentru a fixa direcţiile majore de
evoluţie ale Uniunii, pentru a cădea de acord în chestiuni delicate - care nu pot fi soluţionate sub acest nivel - şi
pentru a prefigura anumite hotărâri ale Consiliului de Miniştri.
întâlnirile şefilor de guvern (însoţiţi, aşa cum am menţionat, de miniştrii de externe), la care participă întotdeauna
şi preşedintele Comisiei (însoţit, la rândul său, de un vicepreşedinte) se desfăşoară pe durata a două zile, într-un
cadru informai, de obicei într-o reşedinţă ferită de ochii presei, în apropierea capitalei ţării care deţine preşedinţia
europeană. Câţiva reprezentanţi ai televiziunilor şi ziarelor importante din Europa, care dispun de acreditări
speciale, pot totuşi transmite corespondenţe de la aceste Summituri, ale căror dezbateri nu au caracter public.
în relativ scurta sa istorie, Consiliul European s-a remarcat prin decizii majore precum acordurile asupra Actului
European Unic (Luxemburg, 1985), asupra Tratatului de constituire a Uniunii
120
Europene (Maastricht, 1991), asupra revizuirii acestuia (Amsterdam, 1997), asupra extinderii Uniunii (Nisa,
2000) etc. Doar rareori, când la nivelul Consiliului de Miniştri nu se pot adopta decizii în domenii specifice,
Consiliul European este chemat să deblocheze situaţii de ordin tehnic, nu fără a atrage însă atenţia miniştrilor din
domeniul respectiv că acest for nu este menit să funcţioneze ca o „curte supremă de apel"9.
Trebuie semnalat faptul că puţinele momente vizibile, mediatizate, care ajung în casele noastre de la reuniunile
Consiliului European constituie doar „vârful aisbergului", cea mai mare parte a discuţiilor rămânând de obicei
necunoscute, atât publicului european, cât şi specialiştilor. Reuniunile Consiliului European se încheie de obicei
cu o concluzie, cu o decizie importantă sau cu o declaraţie politică legată de strategia Uniunii în perioada
următoare, care este dată publicităţii la sfârşitul reuniunii.
Parlamentul European este singura instituţie comunitară ai cărei membri sunt aleşi prin vot direct universal de
către cetăţenii Uniunii, începând din iunie 1979. Din acest motiv, Parlamentul exprimă (cel puţin teoretic) voinţa
politică a cetăţenilor statelor membre, răspunzând astfel nevoii de reducere a „deficitului democratic" de care
este acuzată Uniunea.
Parlamentul este succesorul Adunării C.E.C.O., înfiinţată în 1952, ca organ consultativ pe lângă înalta
Autoritate. Până în 1979, în conformitate cu art. 138 din Tratatul de la Roma, Adunarea reunea parlamentari aleşi
în forurile legislative naţionale ale statelor membre, desemnaţi ulterior să participe la şedinţele „europene" după
un algoritm stabilit în fiecare ţară, la fel cum este constituită Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
Din 1979, mandatul deputaţilor europeni este de 5 ani, ultimele alegeri având loc în 1999, iar următoarele fiind
programate pentru 2004, scrutin la care se vor alătura, foarte probabil, cele 10 candidate din Europa Centrală şi
de Sud, care finalizează până la sfârşitul anului 2003 negocierile de aderare.
Funcţiile Parlamentului European, aproape decorative în prima sa fază, au fost substanţial crescute în anii "90,
după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, dar mai ales după
corecţiile aduse prin Tratatele de la Amsterdam şi Nisa. Deşi Parlamentului nu i-a fost acordată puterea
legislativă deplină (acest lucru nici nu este previzibil în viitorul apropiat), totuşi, participarea la procesul
legislativ, funcţia bugetară şi controlul asupra executivului fac din instituţia de la Strasburg o structură politică în
plină ascensiune.
Puterea de codecizie implică participarea la procesul legislativ alături de Consiliul de Miniştri, Uniunea
Europeană având practic un legislativ cu două ramuri distincte. Rolul Parlamentului este mai degrabă
consultativ, existând însă un mare număr de teme (domenii) în care Consiliul nu poate legifera fără consultarea
Parlamentului. La fel, Comisia trebuie să ţină cont de opinia explicită a Parlamentului, atunci când o asemenea
opinie există, înainte de a elabora şi de a înainta o propunere spre deliberare în Consiliu. Schiţele de opinie se
elaborează la nivelul comitetelor parlamentare.
Puterea bugetară se referă la vocaţia Parlamentului de a adopta bugetul Uniunii Europene. Procedural, Comisia
întocmeşte proiectul, acesta fiind transmis în prima fază la Consiliu, pentru amendare. Amendamentele
Consiliului sunt, de obicei, în sensul reducerii cheltuielilor bugetare ale Uniunii. După aprobarea de către
Consiliu, proiectul de buget ajunge la Parlament. Propunerile de amendare formulate de deputaţi trebuie să
primească aprobarea Consiliului, mai ales dacă vizează creşterea cheltuielilor. în cazul în care există divergenţe
între Consiliu şi Parlament, se recurge la procedura de conciliere (mediere), la fel ca în situaţia unui parlament
bicameral, comisia mixtă fiind alcătuită în acest caz din 15 deputaţi şi 15 miniştri. Formal, votul de adoptare
(votul final asupra bugetului) aparţine Parlamentului, dar practica arată că niciodată acest vot nu se dă împotriva
voinţei Consiliului. Bugetul Uniunii intră în vigoare numai după ce este semnat de Preşedintele Parlamentului.
Controlul asupra executivului corespunde principiului fundamental al sistemelor parlamentare. Supravegherea
activităţii Comisiei se exercită prin mai multe tipuri de instrumente politice. Deşi cel mai des folosite sunt
întrebările şi interpelările (în formă
122
scrisă sau orală), cele mai „spectaculoase" şi mai mediatizate forme ale răspunderii executivului în faţa
Parlamentului rămân, ca şi în cazul legislativelor naţionale, votul de învestire şi moţiunea de cenzură. Acestea nu
sunt, însă, simetrice: pentru aprobarea Comisiei este suficientă o majoritate simplă a voturilor, în timp ce pentru
demiterea Comisiei este necesară o majoritate calificată de 2/3 din numărul deputaţilor.
Sistemul electoral practicat pentru alegerea membrilor Parlamentului European este reprezentarea proporţională
(RP). Ultima ţară care a acceptat să se alinieze la acest sistem de vot (având o formulă diferită pentru legislativul
naţional) este Marea Britanie, decizia fiind adoptată în 1998 de premierul laburist Tony Blair, în baza unei
promisiuni din campania electorală internă.
Numărul de locuri atribuit fiecărui stat membru este proporţional cu populaţia ţării respective. In formula actuală
cu 15 membri, Parlamentul European are 626 deputaţi. Deşi aceştia sunt aleşi pe liste naţionale sau regionale (în
cazul statelor federale), deputaţii nu se grupează pe criterii naţionale, ci doctrinare, întocmai ca într-un parlament
naţional. Astfel, în Parlamentul ales în 1999 există 8 grupuri, cele mai numeroase fiind P.P.E. (Partidul Popular
European, al creştin-democraţilor) cu 233 mandate, P.S.E. (Partidul Socialist European, care reuneşte socialiştii,
social-democraţii şi laburiştii) cu 179 mandate, E.L.D.R. (Grupul European Liberal Democrat Reformator, al
liberalilor, democraţilor şi reformatorilor) cu 52 de mandate şi Verzii (partidul ecologiştilor) cu 45 de mandate.
Calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu cea de membru al Comisiei Europene, cât
şi cu cea de membru al guvernului unui stat component al Uniunii.
Summitul de la Nisa a fixat numărul de parlamentari care se vor atribui fiecărei ţări, după extinderea din 2004,
precum şi după ce toţi candidaţii vor încheia negocierile de aderare şi vor deveni membri ai Uniunii. Numărul
parlamentarilor europeni se va ridica în final la 732, probabil la alegerile din 2009, maximul primindu-l
Germania (99 de mandate), iar minimul Malta (5 mandate). Românii vor alege 33 de parlamentari europeni,
ocupând poziţia a şaptea în Uniune.
123
Conducerea Parlamentului European este asigurată de un Preşedinte şi de un Birou, care mai cuprinde 14
vicepreşedinţi şi 5 chestori. Formula lărgită de conducere are în componenţă şi şefii grupurilor (partidelor)
parlamentare. într-o legislatură de 5 ani, deputaţii europeni îşi aleg de două ori preşedintele, pentru câte un
mandat de doi ani şi jumătate. Din 2002, preşedinte este liberalul irlandez Pat Cox.
în afara grupurilor constituite pe criterii doctrinare, deputaţii se organizează, în interiorul Parlamentului, pe
comisii permanente de specialitate. în prezent există 20 de comisii:
1. Afaceri externe, apărare şi securitate
2. Agricultură şi dezvoltare rurală
3. Buget
4. Economică, monetară şi pentru politici industriale
5. Cercetare, dezvoltare tehnologică şi energie
6. Relaţii economice externe . <
7. Juridică şi pentru drepturile omului
8. Muncă şi probleme sociale
9. Politică regională
; 10. Transporturi şi turism
i 11. Mediu, sănătate publică şi protecţia consumatorului
12. Cultură, tineret, educaţie, mass-media
13. Dezvoltare şi cooperare
14. Libertăţi publice şi afaceri interne
15. Control bugetar
16. Instituţii
17. Pescuit
18. Regulamente, verificarea competenţelor, imunităţi
19. Drepturile femeii
20. Petiţii
în ceea ce priveşte structurarea vieţii politice din Europa pe cel puţin două dimensiuni, profesorul Nicolae Păun
apreciază că „sistemul politic european este un sistem care încearcă să reprezinte structurile sociale existente în
societate, tendinţe şi curente majoritare sau minoritare. Politicienii europeni au de satisfăcut două mari criterii:
criteriul politic naţional, capabil a
124
asigura numărul de voturi necesare reprezentării la nivel european şi criteriul politic european, capabil a încadra
mişcarea politică respectivă în grupurile politice consacrate (creştin-democraţii, social-democralii, verzii, liberal-
democraţii) care joacă rolurile directoare în Parlament. în ultimii ani se observă două tendinţe interesante şi pline
de înţeles: pe de o parte, trecerea de la votul naţional la votul politic, iar pe de altă parte ascensiunea
semnificativă a unor grupuri politice care încearcă ieşirea din anonimatul scenei europene"10.
Fără a intra în detalii privind organizarea şi funcţionarea celei de-a treia puteri în cadrul sistemului politic
european, puterea judecătorească, vom spune doar că aceasta este reprezentată de Curtea Europeană de Justitie,
cu sediul în Luxemburg. Instanţa are vocaţia de a judeca modul de aplicare a tratatelor şi legislaţiei pe tot
cuprinsul Uniunii, putând dicta sancţiuni pentru încălcarea acquis-ului comunitar. în principiu, sunt şase
categorii de speţe aduse în faţa acestei instanţe:
dispute între statele membre;
dispute între Uniune şi statele membre;
dispute între instituţii de pe teritoriul Uniunii;
dispute între persoane fizice sau juridice şi Uniunea
Europeană;
dispute în privinţa acordurilor internaţionale;
hotărâri preliminare în cazurile discutate de instanţele
naţionale.
Curtea este formată din 15 judecători (câte unul din fiecare stat membru) şi 9 avocaţi, desemnaţi de Consiliul de
Miniştri pentru un mandat de 6 ani, la propunerea statelor. Mandatele pot fi reînnoite.
Revenim, în finalul acestui capitol, cu precizarea că există şi alte instituţii ale Uniunii Europene, precum
Comitetul Economic şi Social (C.E.S.) sau Comitetul Regiunilor, ambele cu rol consultativ, compuse fiecare din
222 de reprezentanţi desemnaţi pe un mandat de 4 ani, Curtea Cenzorilor, organism de control financiar pentru
toate instituţiile europene, alcătuită din J 5 cenzori desemnaţi de Consiliul de Miniştri, la propunerea statelor,
pentru
125*
un mandat de 6 ani, şi Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.), creată în 1958 cu scopul de a finanţa investiţiile
necesare pentru dezvoltarea echilibrată a Comunităţii.
Departe de a fi perfect, sistemul politic al Uniunii Europene reuşeşte totuşi performanţa remarcabilă de a ţine
unite 15 ţări cu tradiţii şi culturi diferite, de a pune sub acelaşi acoperiş interesele guvernelor naţionale şi ale
celor 380 de milioane de cetăţeni, de a articula programe şi politici comune în multiple domenii de activitate şi
de a găsi chiar forme de reprezentare extemă unificată, acceptabile pentru statele mari, cât şi pentru cele mici.
Mai puţin decât un vis împlinit, dar mai mult decât o simplă ficţiune, Europa unificată păşeşte în mileniul trei cu
un bagaj de realizări economice şi politice impresionante, cu o agendă ambiţioasă şi cu speranţa de a face uitată
istoria încordată a secolului XX.
126
Note
1 Grosser, Alfred, The Western Alliance: European-American Relations since 1945, Londra,
Macmillan, 1980, pag. 102
2 Dick, Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Teora, 2001, pag. 15
4 Nugent, Neill, The Government and Politics ofthe European Union, 3rd Ed., Macmillan, 1994, pag. 86
3 Dick, 2001, pag. 40-41
5 Dick, 2001, pag. 44
6 „Compromisul Luxemburg" care amendează Tratatul de la Roma, introdus ia insistenţele preşedintelui de
Gaulle în 1965
7 Păun, Nicolae, Istoria construcţiei europene, Voi. I, Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, 2000,
pag. 178
8 Nugent, 1994, pag. 122
9 Dick, 2001, pag. 50 ■
10 Păun, 2000, pag. 186-187
Capitolul VII Modele ale democraţiei
Capitolul de faţă este consacrat prezentării, dezbaterii şi interpretării teoriei lui Arend Lijphart cu privire la
existenţa a două mari modele ale democraţiei. Demersul său ştiinţific, de o mare anvergură, dar, în acelaşi timp,
deosebit de riguros, s-a bucurat de multă apreciere şi utilizare în comunitatea studiilor politice, îndeosebi la
sfârşitul anilor "90, iar concluziile formulate pot constitui un ajutor substanţial pentru clarificările pe care ni le-
am propus în această carte,
Din perspectiva cercetărilor comparative, explorările analitice ale lui Lijphart în 36 de democraţii alese din toate
regiunile lumii funcţionează ca sinteze, concentrări şi sistematizări ale caracteristicilor sistemelor politice
prezentate în secţiunile anterioare ale lucrării noastre.
Arend Lijhart este în prezent profesor de ştiinţe politice la Universitatea San Diego din California. In calitatea sa
de political scientist, a întreprins în ultimii douăzeci de ani numeroase cercetări soldate cu lucrări de referinţă în
cel puţin trei domenii consacrate ale ştiinţei politice: teoria democraţiei, analiză institutională şi politici
comparate. Totuşi, „câmpul" predilect al autorului pare să fie combinarea abordărilor menţionate, în cadrul unor
foarte apreciate texte de sinteză.
Teoria la care facem referire în acest capitol este rezultatul unui lung proces de analiză şi comparare a sistemelor
democratice, început în 1984 cu publicarea unui volum de studii privind 21 de democraţii1. Pentru prima dată,
Lijphart utilizează în această carte noţiunile de guvernare (democraţie) majoritaristă, respectiv consensualistă2.
In afara celor două modele majore, Lijphart menţiona în studiul iniţial încă două tipuri, care păreau mai degrabă
nuanţe sau
128
mixturi între formele pure: guvernarea majoritarist-federală şi consensualisî-unitară. Cu alte cuvinte, cadrul
conceptual conturat iniţial sugera posibilitatea co-existenţei, în practica politică, a unor elemente aparţinând celor
două categorii principale sau chiar întrepătrunderea modelelor majore şi apariţia-unor forme diferite (atipice) de
democraţie, deschizând astfel calea spre recunoaşterea variantelor intermediare de guvernământ. Mai târziu,
probabil pentru a-şi simplifica teoria, a renunţat la modelele intermediare.
în 1999, Arend Lijphart publică o ediţie nouă, revizuită şi îmbogăţită, a cărţii care îi adusese recunoaşterea
internaţională cu 15 ani în urmă, mărind însă la 36 numărul democraţiilor luate în considerare3. De data aceasta,
autorul vorbeşte numai de două modele ale democraţiei, insistând asupra încadrării sistemelor politice analizate
fie în seria democraţiilor majoritariste, fie în cele consensualiste.
Punctul central al teoriei îl constituie analiza modului de împărţire a puterii în regimurile democratice, din
perspectiva „fracţionării" acesteia atât pe orizontală (dimensiunea executiv-partide sau power-sharing), cât şi pe
verticală (dimensiunea unitar-federal sau division of power). Pentru fiecare din cele două dimensiuni, Lijphart
identifică, aşa cum vom vedea în paginile următoare, cinci variabile instituţionale.
Pornind de la interpretarea cât se poate de simplă, ad literam, a democraţiei ca putere a poporului, regăsită în
cuvintele istorice ale lui Abraham Lincoln („guvernare de către popor, pentru popor"), Lijphart întreabă, la fel de
simplu şi de direct, în primul capitol („Introducere"): „cine realizează guvernarea şi intereselor cui trebuie să le
răspundă ea, atunci când poporul e în dezacord şi are preferinţe divergente ? "4
Majoritarismul şi consensualismul răspund diferit la această întrebare. Răspunsurile lor alternative exprimă, în
esenţă, viziunea celor două abordări asupra sensului profund al democraţiei. îndreptăţită să decidă este
„majoritatea poporului", spun adepţii majoritarismului, în timp ce susţinătorii consensualismuiui propun o
guvernare realizată de „cât mai mulţi", cu alte cuvinte o maximizare a majorităţii, o gestionare
129?
largă şi participativă a afacerilor politice, bazată pe satisfacerea intereselor cât mai multor indivizi şi grupuri din
societate.
Din interpretarea diferită a sensului democraţiei decurg alte caracteristici importante ale celor două modele,
referitoare la raporturile majoritate-minoritate: ,,guvernarea majorităţii este exclusivă, concurenţială şi
antagonistă, în timp ce modelul consensualist este caracterizat de inclusivitate, negocieri şi compromis; din acest
motiv, democraţia consensualistă poate fi numită şi democraţie a negocierii "s.
Majoritarismul urmăreşte, aşadar, concentrarea puterii (în mâna unei majorităţi simple sau chiar a unei majorităţi
relative, aşa cum am văzut la sistemele electorale majoritare de tip american şi britanic), în timp ce
consensualismul promovează dispersarea puterii pe un paîier cât mai larg de reprezentare a diferitelor opţiuni şi
interese din societate.
In conformitate cu acest cadru conceptual, Arend Lijphart apreciază că dimensiunea executiv-partide pune în
evidenţă următoarele cinci diferenţe:
1) Concentrarea puterii executive în cabinete monopartidiste în cazul democraţiei majori
ţariste versus formarea unor coaliţii multipartidiste în cazul modelului consensualist.
2) Rolul predominant al executivului în primul caz versus echilibru în relaţia executiv-legislativ în al doilea
caz.
3) Sistem bipartidist, respectiv sistem multipartidist.
4) Sistem electoral majoritar, respectiv sistem electoral cu reprezentare proporţională.
5) Sistem pluralist al grupurilor de interese, deschis şi competitiv, versus sistem corporatist, care urmăreşte
coordonarea grupurilor, compromisul şi concertarea intereselor în societate.
La rândul său, dimensiunea unîtar-federal reliefează alte cinci diferenţe semnificative între modelul majoriiarist
şi cel consensualist, considerate în această ordine:
1) Guvernare centralizată şi unitară, respectiv guvernare descentralizată şi federală.
130
2) Concentrarea puterii legislative într-un parlament unicameral, respectiv parlament bicameral.
3) Constituţii flexibile şi amendabile prin majorităţi parlamentare simple, respectiv constituţii rigide, care
pot fi revizuite numai cu majorităţi extraordinare, calificate.
4) Parlamentul are ultimul cuvânt în privinţa propriei legislaţii, respectiv existenţa unui control constituţional
sever exercitat de curţi cu vocaţie specială.
5) Bănci centrale dependente de guvern, respectiv bănci centrale independente din punct de vedere politic.
Pentru a-şi susţine teoria, Lijphart identifică şi la alţi autori importanţi percepţia existenţei a două modele ale
democraţiei, sub diferite denumiri, dând următoarele exemple: principiul majorităţii şi principiul
proporţionalităţif la Jurg Steiner (1971), controlul majorităţii şi influenţa proporţionată7 la Huber şi Powell
(1994), democraţie madisoniană şi democraţie populistă8 la Rohert Dahl (1956), liberalism versus populism9 în
viziunea lui William Riker (1982) sau democraţie adversivă şi democraţie unitară10 în teoria lui Jane
Mansbridge (1980).
Celor două modele teoretice descrise anterior le corespund, în politica reală, sistemele democratice ale lumii
contemporane. Dintre acestea, anumite democraţii sunt considerate „prototip" pentru majoritarism, respectiv
pentru consensualism. Astfel, Lijphart plasează Marea Britanie şi ţările din spaţiul Commonwealth (Canada,
Australia, Noua Zeelandă) în fruntea democraţiilor majoritariste cele mai pure, în timp ce democraţiile europene
continentale (Germania, Belgia, Elveţia şi chiar Uniunea Europeană în ansamblu) sunt văzute ca exemple foarte
bune de consensualism. Statele Unite ar corespunde cel mai fidel formei majoritarist-federale identificată în
prima clasificare (cea din 1984), la care s-a renunţat ulterior, motiv pentru care acum includem S.U.A., datorită
multora dintre caracteristicile sistemului său politic, în categoria democraţiilor majoritariste. România, la care
Lijphart nu face nici o referire în studiile sale (nici în ediţia din 1999), poate fi inclusă în categoria democraţiilor
consensualiste, cu
131
precizarea că cel mai bun corespondent ar fi, fost, probabil modelul consensualist-unitar din clasificarea iniţială.
Democraţia majoritaristă este supranumită de Arend Lijphart modelul Westminster, evident după numele
faimosului palat londonez unde îşi are sediul Parlamentul britanic. Pentru a clarifica teoria căreia îi este
consacrat acest capitol, vom prezenta caracteristicile sistemului politic britanic, urmând grila de criterii stabilită
de Lijphart.
1. Concentrarea puterii executive în cabinete monocolore, cu majoritate simplă sau relativă. O dată la cinci ani
sau mai devreme de termenul maxim, data alegerilor fiind fixată de premierul în funcţie, una din cele două mari
grupări politice britanice câştigă scrutinul parlamentar (un alt câştigător este practic exclus!) şi formează singură
cabinetul. Victoria este de regulă suficientă pentru asigurarea unei majorităţi parlamentare simple, dar sunt
menţionate şi situaţii în care cabinetul a avut doar susţinerea unei pluralităţi (majoritate relativă), fiind în fapt
minoritar în raport cu totalul membrilor din Camera Comunelor.
în fruntea cabinetului, monarhul îl numeşte pe şeful partidului care a câştigat alegerile, iar premierul, la rândul
său, îşi numeşte echipa guvernamentală din rândurile membrilor aflaţi în conducerea partidului. în acest fel, se
urmăreşte impunerea executivului în faţa Parlamentului, presupunându-se că liderii partidului majoritar au
suficientă autoritate politică pentru a-şi determina „colegii din spate" (backbenchers) să susţină necondiţionat
voinţa politică a cabinetului.
Opoziţia, la rândul său, este întotdeauna puternică, rareori coborând sub ponderea parlamentară de 35-40%, şi se
pregăteşte să preia conducerea la următoarele alegeri. în acest sens, se constituie guvernul opoziţiei (Shadow
Cabinet), iar alegătorilor britanici li se oferă imaginea unei democraţii „exclusiviste, concurenţiale şi
antagoniste", care respectă întru-totul trăsăturile tipice majoritarismuîui, formulate de Lijphart.
Aceasta este regula. Situaţiile atipice, deşi foarte rare, trebuie totuşi menţionate: guvernul de coaliţie din timpul
războiului (1940-1945), cu premierul Winston Churchill susţinut de
132
conservatori, laburişti şi liberali, cabinetul minoritar laburist rezultat în urma alegerilor din 1974 (victorie cu
majoritate relativă) şi căderea cabinetului laburist în 1979, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură la un singur
vot diferenţă, ca urmare a coalizării între conservatori şi liberali.
2. Dominanţa cabinetului. Sistemele parlamentare funcţionează, aşa cum am precizat în capitolele
precedente, pe principiul răspunderii executivului în faţa legislativului. Subordonarea este însă numai
teoretică (din perspectivă strict constituţională), în realitate relaţia politică fiind inversă, cu atât mai mult în
situaţia unui cabinet monocolor majoritar care-şi controlează cu autoritate susţinătorii din parlament.
De cele mai multe ori, legislativul britanic se comportă ca un simplu instrument de validare a politicii
cabinetului, nefăcând altceva decât să confirme, prin formalitatea unui vot „fără emoţii", voinţa primului
ministru. Doar în anii '70, datorită victoriilor la limită ale laburiştilor şi erodării treptate a guvernării, poziţia
cabinetului a fost slăbită, iar parlamentul şi-a făcut simţită influenţa în viaţa politică internă, culminând
bineînţeles cu moţiunea de cenzură reuşită în 1979. După alegerile din acel an, tradiţia guvernărilor puternice s-a
reinstalat la Londra o dată cu epoca Thatcher şi cu reformele de „mână forte" din anii v80.
3. Sistemul bipartidist. Cele două partide tradiţionale britanice, Partidul Conservator şi Partidul Laburist,
domină într-o manieră categorică viaţa politică din Regat, deşi nu sunt singurele pe eşichier. Al treilea partid ca
importanţă, Partidul Liberal-Democrat de centru (rezultat în urma fuziunii dintre liberali şi social-democraţi la
începutul anilor v80), obţine constant peste 15% din voturile electoratului (atingând chiar 25% în 1983!), dar nu
poate depăşi ponderea modestă de 5-10% mandate în Camera Comunelor, datorită sistemului electoral majoritar
care favorizează partidele mari.
O consecinţă importantă a bipartidismului este, în Marea Britanie ca şi în S.U.A., caracterul unidimensional al
vieţii politice. Lijphart observă că politica britanică, la fel şi cea americană, se derulează pe o singură
coordonată, cea economico-socială, nefiind
133
constatate alte linii de clivaj (rasiale, religioase, etnice, de politică externă etc.) între doctrinele partidelor mari.
4. Sistemul electoral majoritar. Cei 659 de membri ai Camerei Comunelor sunt aleşi în circumscripţii
uninominale (single-member district), prin „metoda pluralităţii" (majoritate relativă sau, altfel spus, cea mai
mare minoritate), într-un singur tur.
Câştigător şi reprezentant al circumscripţiei în Parlament este desemnat candidatul care a obţinut cel mai mare
număr de voturi ('The Winner takes all' sau 'First-past-the-post'), chiar dacă acesta nu a întrunit mai mult de
jumătate din opţiunile alegătorilor. Este posibil, de pildă, ca deputatul ales să aibă susţinerea a doar 40% din
electoratul circumscripţiei, restul de 60% (în fapt, majoritatea!) exprimând alte opţiuni, care nu îşi vor găsi
reprezentare parlamentară.
Sistemul distorsionează în mod evident rezultatul real al alegerilor (voinţa electoratului), prin care înţelegem
ponderea efectivă a voturilor acordate partidelor la nivel naţional. în 1997, de exemplu, liberalii au fost votaţi de
aproximativ 17% din electoratul Marii Britanii11, dar nu s-au plasat pe primul loc decât în 46 de. circumscripţii,
obţinând în consecinţă 46 de mandate, adică 7% pondere parlamentară. In schimb, cu 43,2% voturi la nivel
naţional, laburiştii au câştigat 418 locuri (circumscripţii), adică o majoritate confortabilă, de peste 63% din
totalul mandatelor din Camera Comunelor.
După cum am explicat în capitolele precedente, sistemul electoral majoritar favorizează partidele mari în dauna
celor mici şi exercită o puternică presiune în sensul evoluţiei spre bipartidism. în prezent, formaţiunile politice de
dimensiuni medii şi mici din Marea Britanie solicită insistent reforma sistemului electoral şi introducerea
reprezentării proporţionale.
5. Pluralismul grupurilor de interese. Modelul Westminster instituie în întreaga societate britanică (nu numai în
politică), după aprecierea lui Lijphart, un raport de tip majoritate-minoritate sau guvern contra opoziţie,
raport concurenţial şi adversativ, care stimulează competiţia pe piaţă a grupurilor de interese.
134
Negocierile şi concertarea opţiunilor pe principiul parteneriatului social tripartit, guvern-patronat-sindicate,
specifice corporatismului european, sunt destul de rar întâlnite în Marea Britanie. Nici chiar în interiorul unei
ramuri de activitate economică nu se ajunge, decât rareori, la forme de cooperare şi consens, grupurile de
interese preferând de obicei libera concurenţă pe piaţă. Michael Gallagher afirmă tranşant că „nu există
corporatism" în Regatul Unit din cel puţin două motive: „primul constă în lipsa generală de integrare a
sindicatelor şi a conducerii într-un proces decizional. Al doilea este aparenta preferinţă a ambelor părţi pentru
confruntare, prin care-şi soluţionează disputele"12. Cu alte cuvinte, majoritarismul de tip anglo-american
generează, în esenţă, o societate concurenţială, în care ceea ce contează este să fii pe primul loc.
6. Guvernare centralizată şi unitară. Marea Britanie funcţionează ca un stat unitar, centralizat, prerogativele
administraţiei locale fiind simple delegări din partea cabinetului de la Londra şi putând fi oricând retrase, având
în vedere lipsa unor prevederi constituţionale ferme în sensul descentralizării.
Merită reţinută afirmaţia din 1973 a lordului Kilbrandon, membru al Curţii Constituţionale Regale, care
surprinde acest fenomen în termeni fără echivoc: „Regatul Unit este cel mai mare stat unitar din Europa şi printre
cele mai centralizate dintre ţările puternic industrializate din lume". La rândul său, premierul Tony Blair îşi
justifica preocuparea pentru descentralizare şi creşterea autonomiei administrative printr-o observaţie similară,
făcută la începutul primului său mandat, în 1997: „avem cea mai centralizată guvernare dintre toate marile state
occidentale ".
Sfârşitul anilor "90 a marcat, totuşi, începutul unui muit aşteptat proces de creştere a autonomiei politice şi
administrative pe teritoriul Marii Britanii, numit, printr-un termen specific, devolution. Ca urmare, scoţienii şi
galezii şi-au văzut împlinit vechiul vis de a avea un legislativ propriu, prin înfiinţarea Parlamentului Scoţiei şi a
Adunării Reprezentative a Ţării Galilor, în Manda de Nord s-au înregistrat, de asemenea, unele progrese în
direcţia autonomiei.
135*»,
7. Concentrarea puterii legislative într-o singură cameră parlamentară. La prima vedere abătându-se de
la regula parlamentului unicameral, Marea Britanie respectă totuşi şi acest criteriu, dacă ţinem cont că, după
reformele din 1911 şi 1949, numai Camera Comunelor mai are atribuţii legislative propriu-zise. Aşa cum am
arătat în capitolul consacrat instituţiilor legislative, Camera Lorzilor nu poate decât întârzia, cu maxim un an
(doar o lună în cazul legislaţiei financiare), aplicarea unei legi adoptată de deputaţi. întreaga autoritate legislativă
revine, practic, camerei inferioare.
8. Flexibilitatea constituţională. Constituţia cutumiară („nescrisă", cum o numesc alţi autori) a Marii Britanii
constă, în fapt, într-o colecţie istorică de legi fundamentale precum Magna Charta din 1215, Bill of Rights din
1689 şi Parliament Acts din 1911 şi 1949.
Nefiind concentrată într-un singur document legislativ, arhitectura constituţională a Regatului Unit poate fi
oricând revizuită, prin adoptarea unor reforme parţiale, cu majoritate simplă. Nu este nevoie, ulterior, de
procedura referendumului pentru a aproba modificările făcute, deoarece Parlamentul britanic este suveran şi nu
are datoria să consulte voinţa populaţiei, fiind considerat reprezentantul de drept al acesteia.
9. Absenta controlului constituţional. în Marea Britanie nu există o Curte Constituţională. Nimic nu se poate
opune Parlamentului, mai precis majorităţii din Camera Comunelor, a cărei voinţă devine autoritatea cea mai
înaltă în Regatul Unit, având „dreptul de a face şi desface orice lege. "13
Totuşi, Lijphart semnalează faptul că, după aderarea Marii Britanii la Comunitatea Europeană, în 1973,
suveranitatea Parlamentului de la Londra a fost „atinsă" de prioritatea pe care o au legile şi instituţiile politice
europene în faţa celor naţionale. Ca orice alt membru al Uniunii, Marea Britanie trebuie să respecte legislaţia
comunitară (cel puţin pe cea asumată, având în vedere statutul aparte al Regatului în anumite chestiuni) şi să se
supună în consecinţă jursidicţiei Curţii Europene de Justiţie, care se pronunţă cu privire la aplicarea acquis-ulni
pe tot cuprinsul comunităţii.
136
10. Banca Centrală, sub controlul politic al guvernului.
Respectând întocmai observaţiile generale ale lui Lijphart şi în această privinţă, modelul Westminster oferă
imaginea unei bănci centrale influenţată de voinţa cabinetului, spre deosebire de renumitele Bundesbank (Banca
Federală a Germaniei), Banca Elveţiei şi chiar Banca Centrală Europeană, care manifestă o puternică
independenţă faţă de executiv. Abia în 1997, la începutul primului mandat al premierului Blair, Banca Angliei a
primit dreptul de a fixa prin decizie proprie ratele dobânzilor.
în ceea ce priveşte al doilea model democratic, consensualismul a fost susţinut teoretic în anii "60 (fără a fi numit
astfel) de 5î> Arthur Lewis, laureat al Premiului Nobel pentru economie. Lewis este citat de Arend Lijphart, în
ultima ediţie a Modelelor..., cu următoarele afirmaţii: „toţi cei care sunt afectaţi de o decizie trebuie să aibă şansa
de a participa la luarea deciziei, fie în mod direct, fie prin reprezentanţi aleşi", respectiv ,,a exclude grupurile
învinse de la luarea deciziei violează clar sensul primar al democraţiei. "M Consensualiştii nu sunt, în
consecinţă, interesaţi în a promova regula de fier a câştigătorului, aşa cum am văzut că se întâmplă în spaţiul
extrem de competitiv al ţărilor de limbă engleză, ci mai degrabă îşi propun să construiască o societate
„inclusivă", în care toate grupurile şi opţiunile semnificative să fie reprezentate şi să se întâlnească în procesul
decizional, într-un raport de forţe proporţional cu ponderea fiecărui segment reprezentat.
Pentru a ilustra trăsăturile consensualismului, l-am ales, dintre sistemele analizate de Lijphart (UE, Belgia şi
Elveţia), pe cel al Uniunii Europene, echivalările instituţionale fiind, aşa cum arătat în capitolul precedent,
următoarele: Comisia Europeană -executivul U.E., Consiliul European şi Parlamentul European -cele două
camere ale legislativului, în timp ce Curtea Europeană de Justiţie şi Banca Centrală Europeană corespund,
fireşte, instituţiilor de profil din sistemele naţionale.
1. împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie. Executivul european, Comisia, reprezintă în fapt o largă
coaliţie multinaţională. Cei 20 de „miniştri" (comisari), chiar dacă sunt
137?
consideraţi promotorii interesului supranaţional al Comunităţii şi funcţionează independent de voinţa guvernelor
naţionale, sunt totuşi desemnaţi de statele membre, după un binecunoscut algoritm: câte doi pentru ţările mari
(Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania), respectiv câte unul pentru celelalte zece ţări.
Nu este o deplină proporţionalitate, pentru că, în mod evident, statele mici sunt avantajate (Luxemburgul, de
pildă, are pondere egală cu Suedia şi jumătate din „reprezentarea" Germaniei, deşi este de aproximativ două sute
de ori mai mic decât aceasta din urmă!), dar trebuie ţinut cont că „guvernul" european este constituit în esenţă pe
principiul consensului, în timp ce structura care reflectă mult mai bine ponderea numerică a fiecărei naţiuni în
cadrul Uniunii este Parlamentul.
O dovadă suplimentară şi elocventă a consensualismului în structura executivului UE este faptul că inclusiv
Marea Britanie, adepta tradiţională a majoritarismului în politica internă, obişnuieşte să-şi desemneze un comisar
din rândurile Partidului Laburist şi unul din partea conservatorilor, indiferent ce partid se află la putere la
Londra.
2. Echilibrul puterii în relaţia executiv-legislativ. în interpretarea dată de Arend Lijphart, rolul creativ şi de
iniţiativă al Comisiei este contrabalansat de puterea decizională a legislativului european, compus dintr-o cameră
inferioară (Parlamentul propriu-zis) şi una superioară (Consiliul).
Atribuţiile Comisiei sunt de mult mai mare impact decât ale Parlamentului, aceasta având în mod evident mai
multă infuenţă în viaţa politică a Uniunii, deşi pentru învestirea Comisiei este necesar votul de aprobare al
Parlamentului iar prin moţiune de cenzură, cu o majoritate de cel puţin două treimi, Parlamentul, poate chiar
demite Comisia. Cealaltă „cameră" a legislativului, Consiliul, este însă mult mai puternică, având cuvântul
decisiv în politica Uniunii.
Luând în considerare această scară ierarhică imaginară, cu o Comisie mai „slabă" decât Consiliul, dar mai
influentă decât Parlamentul, Lijphart ajunge la concluzia unui echilibru de ansamblu al atribuţiilor excutivului şi
legislativului.
138
3. Sistemul multipartidist. Aşa cum am arătat îa descrierea Parlamentului European, cei 626 de deputaţi aleşi
prin vot direct de cetăţenii statelor membre formează opt grupuri parlamentare, numite şi partide europene.
în legislatura actuală (1999-2004), cele mai importante partide europene sunt, în această ordine, Partidul Popular
European (PPE), Partidul Socialiştilor Europeni (PSE), Grupul European Liberal Democrat Reformist (ELDR) şi
Verzii (ecologiştii).
La rândul său, observă Lijphart, Consiliul European este de asemenea multipartidist, dacă ţinem cont de
orientările politice diferite ale guvernelor ţărilor membre.
4. Reprezentarea proporţională. în principiu, sistemul electoral RP este actualmente un criteriu respectat
la toate nivelurile politice, în toate ţările membre, inclusiv de britanici, care au decis, în fine, ca alegerile pentru
Parlamentul European să se desfăşoare şi la ei după „formula continentală proporţională ".
Numărul de mandate atribuite fiecărui stat membru tinde spre o relaţie de proporţionalitate cu populaţia ţării
respective, chiar dacă nu este vorba de o proporţionalitate perfectă, cele mai multe locuri revenind Germaniei
(99) şi cele mai puţine Luxemburgului (6).
Tratatul de la Nisa a prevăzut în mod explicit creşterea numărului membrilor Parlamentului European după
extinderile spre Est care vor avea loc în acest deceniu, fiind incluse în viitoarea formulă parlamentară atât ţările
care vor prinde, cu maximă probabilitate, „primul val" al extinderii, în 2004, cât şi România, respectiv Bulgaria,
amânate pentru 2007. Românii vor alege 33 de deputaţi pentru Parlamentul European.
5. Corporatismul grupurilor de interese. Fără a fi considerat o trăsătură la fel de puternic dezvoltată ca în
unele ţări membre precum Germania, Suedia, Danemarca sau Finlanda, corporatismul european exprimă totuşi,
în viziunea lui Lijphart, dorinţa de consultare a partenerilor sociali pe care o manifestă instituţiile politice ale
Uniunii, instituţii pe lângă care funcţionează, de regulă, diferite grupuri de negociere, comitete cu reprezentare
mixtă şi comisii de dialog.
139
Cea mai importantă structură care pune în practică principiul parteneriatului social în cadrul Uniunii este
Comitetul Economic şi Social (C.E.S.), instituţie cu rol consultativ formată din 222 de membri desemnaţi de
statele membre, pe o durată de patru ani. Mandatul actual al membrilor Comitetului a început în 1998 şi se
încheie în 2002. C.E.S. nu are rol decizional în privinţa politicilor publice, dar este obligatoriu consultat de
Comisie, Consiliu şi Parlament înaintea adoptării deciziilor politice care au implicaţii economico-sociale.
Membrii Comitetului provin, în principiu, din trei segmente (grupuri): segmentul I - patronatul, segmentul II -
sindicatele, segmentul HI - diferite grupuri de interese socio-profesionale (agricultori, liber-profesionişti, mediul
academic etc).
Pentru a-şi susţine teoria în acest punct, Lijphart face apel Ia cartea Euro-Corporatism?, apărută în 1996 sub
semnătura lui Michael J. Georges, în care sunt analizate elementele structurale majore care conturează tabloul
organizării de tip corporatist (concertat) al grupurilor de interese, pe teritoriul Uniunii Europene. Georges nu
identifică un corporatism avansat, dar afirmă că există premise pentru ca evoluţia relaţiilor între grupurile de
interese, în anii care vin, să fie în acest sens.
6. Guvernare federală, descentralizată. Modelul democraţiei consensualiste de tip german, bazat pe o
construcţie politică federală, poate fi echivalat, crede Lijphart, cu sistemul de guvernământ descentralizat al
Uniunii Europene.
Deşi, în litera teoriei, sistemul politic al celor 15 reprezintă mai degrabă o „confederaţie", decât o federaţie
propriu-zisă, suhsidiaritatea dar mai ales întemeierea deciziilor comunitare pe voinţa politică a naţiunilor
membre sunt elemente care întăresc, din perspectiva criteriilor enunţate de Lijphart şi menţionate la începutul
capitolului, legitimitatea includerii Uniunii în categoria democraţiei consensualiste.
7. Puterea legislativă exercitată printr-un mecanism bicameral. Aşa cum am arătat anterior, se consideră că
legislativul Uniunii este bicameral, fiind compus din Parlamentul European (camera inferioară, aleasă prin vot
direct) şi Consiliul European
140
(camera superioară, alcătuită din miniştrii desemnaţi ai statelor membre).
Lijphart face totuşi precizarea că bicameralismul european nu corespunde pe deplin caracteristicilor identificate
de el în cazul democraţiilor consensualiste tipice, deoarece camera superioară (Consiliul) este categoric mai
puternică decât echivalentul camerei inferioare, Parlamentul, invers deci faţă de situaţia din Germania.
8. Constituţie rigidă. Deşi despre necesitatea unei Constituţii efective a Europei doar se discută,
momentan, în cadrul unor savante comisii de dezbatere, organizarea şi funcţionarea Uniunii (respectiv a
Comunităţii Europene, până în 1993) sunt şi au fost întotdeauna fundamentate de marile tratate, începând cu
Paris 1951, Roma 1957, Actul European Unic 1986, Maastricht 1992, Amsterdam 1997 sau Nisa 2000.
Nu numai că tratatele sunt elaborate şi adoptate printr-o muncă extrem de minuţioasă şi prin proceduri politice
complicate, dar orice modificare a textului unui tratat, indiferent cât de mică, necesită majorităţi excepţionale şi,
în multe cazuri, chiar consensul statelor membre.
9. Control constituţional sever. Ca o consecinţă logică a criteriului anterior, era nevoie de o instituţie puternică
menită să apere legislaţia fundamentală a Uniunii şi să împiedice adoptarea oricăror reglementări şi legi
naţionale care ar încălca prevederile tratatelor europene.
Instituţia care exercită „controlul constituţional" pe teritoriul Uniunii este Curtea Europeană de Justiţie.
10. Independenţa băncii centrale. începând din 1998, de la momentul înfiinţării, Banca Centrală Europeană
funcţionează ca autoritate supremă a politicii monetare pe teritoriul Uniunii, independentă de orice formă de
subordonare sau control politic, naţional sau supranaţional. Citând chiar un articol din The Economist,
Lijphart afirmă tranşant: „constituţia sa [a B.C.E.] o face cea mai independentă bancă centrală din lume ".
în această calitate, sub conducerea lui Wim Duisenberg, B.C.E. a reuşit să coordoneze impecabil, în perioada
1999-2002, introducerea în circulaţie şi consolidarea monedei unice euro, cea
mai complexă şi mai spectaculoasă construcţie financiară din istoria economiei mondiale.
Uniunea Europeană este, aşadar, în ansamblul ei, o democraţie consensualistă, dincolo de excepţiile şi aspectele
„la limită" pe care le-am identificat, pentru că marea majoritate a criteriior enunţate de Arend Lijphart
corespund, total sau parţial, realităţilor politico-instituţionale ale comunităţii. O analiză similară, poate chiar mai
clară în rezultatele ei, poate fi aplicată sistemului politic al Germaniei, precum şi altor ţări vest-europene cu
regim parlamentar şi formule electorale din familia RP.
în finalul acestui capitol, subliniem încă o dată importanţa teoriei lui Lijphart, de o mare adâncime analitică şi cu
o remarcabilă capacitate de sinteză, în înţelegerea şi dezbaterea principalelor tipuri de sisteme politice pe care
democraţia le oferă cetăţenilor săi, în general, şi comunităţii ştiinţelor politice, în particular.
142
Note
1 Lijphart, Arend, Democracies: Patterns of Majoritarian and Consensus Government in Twenty-One
Countries, New Haven & London, Yale University Press, 1984
2 Traducerea consacrată a termenilor în limba română aparţine lui Cătălin Constantinescu, fiind susţinută de
Lucian-Dumitru Dârdală în prefaţa ediţiei apărute la Polirom, Iaşi, 2000
3 Lijphart, Arend, Patterns of Democracy. Government Forms and Performance in Thirty-Six Countries, Yale
University. 1999
Lijphart, Arend, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Ed.
Polirom, Iaşi, 2000, pag. 25
5 Lijphart, Arend, 2000, pag. 26 (sublinierile îmi aparţin)
6 Steiner, Jurg, "The Principles of Majority and Proportionality" în British Journal ofPolitical Science, nr. 1,
1971, pag. 63-70
7 Huber, John şi Powell, Bingham, "Congruence between Citizens and Policymakers in Two Visions of Liberal
Democracy" în World Politics, 46, nr. 3, 1994, pag. 291-326
8 Dahl, Robert, A Preface to Democratic Theory, Chicago, University of Chicago Press, 1956
9 Riker, William, Liberalism against Populism: A Confrontation between the Theory of Democracy and the
Theory of Social Choice, Freeman, San Francisco, 1982
10 Mansbridge, Jane, Beyond Adversary Democracy, Basic Books, New York, 1980
11 Day, Alan, Directory of European Union Political Parties, John Harper Publishing, Londra, 2000, pag. 203
12 Gallagher, Michael, Laver, Michael, Mair, Peter, Representative Government in Modern Europe, 2nd Ed.,
McGraw-Hill, New York, 1995, pag. 370
13 Dicey, A.V., citat de Lijphart, 2000, pag. 39
14 Lewis, A., citat de Lijphart, 2000, pag. 49
Capitolul VIII
Sistemul politic din România în contextul integrării
europene
în decembrie 1989, după prăbuşirea fulgerătoare şi pentru mulţi neaşteptată a regimului comunist, România s-a
angajat, alături de ţările din regiune, pe o traiectorie dificilă, dar ireversibilă, de democratizare şi modernizare
instituţională, de racordare treptată ia valorile, principiile şi practicile democraţiilor liberale avansate. Dincolo de
cuvintele mari din primele zile de libertate şi de euforia începutului, reforma sistemului politic şi administrativ şi
mai ales modernizarea culturii politice s-au dovedit procese extrem de anevoioase, comparabile în planul
dificultăţii şi al ritmului lent de progres cu reformele economice.
Nu vom insista acum asupra contextului geopolitic al schimbărilor din Est, asupra împrejurărilor în care
dictatorul Nicolae Ceauşescu a pierdut controlul politic în numai câteva ore, împrejurări rămase dealtfel, în parte,
neclare, şi nici asupra evoluţiei detaliate a cadrului instituţional public, de la mometul zero al schimbării până la
forma actuală. Capitolul de faţă nu îşi propune, deci, să contureze o perspectivă istorică asupra transformărilor
democratice şi instituţionale care au marcat tranziţia postcomunistă, ci doar să schiţeze o analiză a sistemului
politic actual al României, în baza Constituţiei din 1991, a Legii Electorale şi a altor acte normative care definesc
viaţa politică internă, indicând şi interpretând totodată caracteristicile majore ale politicii româneşti şi alocând, în
final, un spaţiu de dezbatere principalelor proiecte de reformă a sistemului, care decurg din obiectivul integrării
în Uniunea Europeană, dar şi din alte considerente politice, proiecte legate sau nu de preconizata revizuire a
Constituţiei.
Constituanta aleasă la 20 mai 1990, alcătuită în proporţie
144
de 2/3 din membrii Frontului Salvării Naţionale (FSN), partidul-stat improvizat în zilele Revoluţiei pe ruinele
Partidului Comunist, fără o doctrină clară şi reunind personaje aflate „în locul potrivit la momentul potrivit", şi
într-o pondere mult mai mică din reprezentanţii partidelor democratice istorice (Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat), respectiv din reprezentanţii minorităţii maghiare (UDMR), a
optat pentru construcţia unui sistem republican inspirat din semi-prezidenţialismul francez. Resorturile unei
asemenea opţiuni, într-un moment în care practic putea fi ales orice model democratic european, au ţinut mai
degrabă de cultul tradiţiei francofone care animă intelighentia bucureşteană şi de actualizarea pe care
Preşedintele Charles de Gaulle a conferit-o acestui mit la sfârşitul anilor v60, decât de argumentele unei alegeri
politologice, temeinic fundamentate. Oricum, timpul pentru o mare dezbatere naţională era destul de scurt,
resursele umane calificate la nivelul Parlamentului erau puţine, iar modelul gaullist al celei de-a V-a Republici
exercita o atracţie puternică asupra unei „clase politice" încropite în mare grabă din oamenii momentului.
La 8 decembrie 1991 a fost adoptată, prin referendum, Constituţia României, consfiinţindu-se ruperea de trecutul
comunist (abrogarea1 Constituţiei din 21 august 1965) şi trecerea de jure la sistemul democratic pluralist.
Reperele definitorii, formale şi informale, ale sistemului politic românesc, la 11 ani de la adoptarea Constituţiei
postcomuniste, sunt următoarele:
- menţinerea unui sistem de guvernământ centralist şi puternic etatîst, în pofida repetatelor „apeluri" (interne şi
externe) la descentralizare decizională, la autonomie administrativă locală şi dezangajare a statului din economie
şi din viaţa socială, progresele efective pe linia descentralizării şi a dezetatizării fiind incomparabil mai lente
decât în celelalte ţări ex-socialiste din regiune;
- separaţia flexibilă a puterilor în stat, bazată pe colaborarea şi interacţiunea puterilor legislativă şi
executivă, trăsătură specifică regimurilor parlamentare (totuşi, principiul separaţiei puterilor în stat nu
figurează explicit în textul legii fundamentale, ceea ce este considerat de unii doctrinari ai dreptului
145.
constituţional o omisiune gravă!). Spre deosebire de Franţa, care promovează o separaţie rigidă a puterilor, mai
apropiată de cea pe care o întâlnim în sistemul prezidenţial american, în România calitatea de membru al
executivului este compatibilă cu cea de membru al legislativului;
- dualitatea puterii executive, compusă din Preşedinte şi Guvern, după modelul semi-prezidenţialismului francez
(situaţie întâlnită însă şi în Austria, Portugalia, Irlanda sau Finlanda, precum şi în unele republici din Centrul şi
Estul Europei);
răspunderea politică a Guvernului în faţa Parlamentului, conform principiului fondator al democraţiilor
parlamentare;
- expansiunea funcţiei executive şi creşterea rolului Guvernului în practica politică, prin apelarea
frecventă la procedura legislaţiei delegate (ordonanţele de guvern), prin politizarea administraţiei
publice, prin creşterea dependenţei unor instituţii de alocarea resurselor bugetare sau de acordarea unor
reeşalonări ale datoriilor la buget, prin presiuni scandaloase asupra justiţiei, dar şi, mai recent, prin suprapunerea
funcţiei de şef al Guvernului cu cea de lider al partidului majoritar, ultima situaţie constituind, în opinia
autorului, o binevenită racordare la tradiţia politică europeană;
- prerogativele substanţiale şi influenţa destul de importantă a Preşedintelui în viaţa politică internă,
categoric mai mari decât în cazul republicilor parlamentare (Germania, Italia, Ungaria), dar mai reduse, totuşi,
decât în cazul Franţei. Caracterul bicefal al puterii executive are, teoretic, rolul de a echilibra şi a modera
acţiunea guvernului prin contrapunerea unui preşedinte considerat independent politic, dar căderile cabinetelor
Roman (în 1991), Ciorbea (în 1998) sau Vasile (în 1999) au pus în evidenţă şi „reversul medaliei", adică riscul
crescut al apariţiei unor situaţii conflictuale între cele două ramuri ale executivului;
- bicameralism parlamentar simetric, având în vedere că atât Camera Deputaţilor, cât şi Senatul, sunt constituite
pe baza aceleiaşi formule electorale şi îndeplinesc aproximativ2 aceleaşi atribuţii constituţionale, situaţie
comparabilă, în Europa, doar cu
146
cea din Italia şi Belgia. în prezent se discută la nivelul comisiei abilitate, printre alte proiecte de revizuire a
Constituţiei, ideea diferenţierii atribuţiilor celor două camere ale Parlamentului;
- sistem electoral cu reprezentare proporţională pe liste de partid, formulă care permite reflectarea parlamentară
„în oglindă" a opţiunilor politice prezente la nivelul societăţii, cu condiţia depăşirii pragului electoral3,
dar care este intens criticată de susţinătorii votului uninominal, datorită promovării pe liste, de către conducerile
partidelor, a unor candidaţi care se dovedesc ulterior nedemni de încrederea electoratului. în opinia altor autori,
în frunte cu Alina Mungiu-Pipppidi, o eventuală introducere a votului majoritar în circumscripţii uninominale, în
afara faptului că ar favoriza net partidele mari în dauna celor mici (în 2000, de exemplu, autoarea menţionată
observă că numai PSD, UDMR şi PRM ar fi obţinut reprezentare în Senat), nu ar aduce nici o garanţie pentru
creşterea responsabilizării celor aleşi faţă de electorat şi nici pentru creşterea pregătirii şi performanţei
politice a parlamentarilor, ducând în schimb la promovarea predilectă a unor candidaţi cu notorietate socială
dobândită în alte sectoare de activitate (televiziune, sport, muzică, film) şi/sau cu posibilităţi financiare
excepţionale;
- menţinerea în structurile de putere a unui important număr de activişti comunişti convertiţi şi, mai grav, de
agenţi sau chiar ofiţeri ai Securităţii, România fiind cunoscută ca ţara din fostul lagăr socialist care şi-a
„împrospătat" cel mai puţin şi cel mai lent serviciile secrete. Chiar şi după Summitul NATO de la Praga, din
noiembrie 2002, când România a fost invitată să adere ia Alianţă, dosarul cel mai fierbinte al negocierilor a
rămas cel al „securiştilor" rămaşi în serviciile secrete. Există, de asemenea, nemulţumiri serioase şi justificate în
legătură cu aplicarea Legii privind deconspirarea persoanelor implicate în activităţi de poliţie politică (Legea
„Ticu Dumitrescu") iar deschiderea arhivelor Securităţii în 2000, pe baza unei legi ambigue, la zece ani după
ce alte ţări au încheiat această temă, a creat mai multe probleme în societatea românească decât a rezolvat;
- sistem de partide „pluralist polarizat"4 (cel puţin până în
14*
2000), cu o uşoară tendinţă de concentrare politică şi evoluţie spre „pluralism moderat", de bun augur,
manifestată în ultimii ani;
- personalizarea accentuată a vieţii politice interne, partidele fiind de cele mai multe ori asociate cu liderii
lor, iar rezultatele electorale ale partidelor suprapunându-se aproape cu cele ale candidaţilor în alegerile
prezidenţiale, motiv pentru care sociologii apreciază că populaţia „nu vede" partidele, nu distinge programe şi
politici, ci doar imaginea la televiziune a liderilor;
- lipsa unei structurări clare a marilor opţiuni politice (social-democrate, liberale şi conservatoare), în strânsă
legătură cu trăsătura anterior menţionată, fapt datorat în principal sciziunilor, conflictelor personale şi
crizelor repetate din interiorul marilor partide, care au generat şi întreţinut de-a lungul anilor confuzia
alegătorilor, au blocat clarificările ideologice şi programatice la nivelul formaţiunilor politice şi au
împiedicat electoratul să distingă limpede opţiunile doctrinare fundamentale, dincolo de „zgomotul" mediatic şi
de agitaţia sterilă provocată de liderii aflaţi permanent în căutarea unor poziţii personale mai bune;
- existenta unor teme unificatoare în politica românească, puţine, dar totuşi clare, legate de asumarea formală a
obiectivelor integrării în NATO şi în Uniunea Europeană;
- deficitul de profesionalism şi competenţă politică (expertiză pentru elaborarea şi implementarea
politicilor sectoriale) la nivelul partidelor, ceea ce se reflectă în lipsa unor programe serioase, concrete,
aplicabile în oferta formaţiunilor politice, şi în consumarea bătăliilor electorale pe teme false, de imagine, care
nu constituie priorităţi pentru viaţa economică şi socială;
- corupţia extinsă, atingând etaje superioare ale administraţiei publice centrale, o problemă intrată de
câţiva ani în atenţia instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale din care România face sau doreşte să facă parte în
viitorul apropiat;
- deteriorarea dramatică a credibilităţii şi prestigiului clasei politice, tradusă prin neîncrederea masivă a
populaţiei în Parlament şi în partide, exact instituţiile „fanion" ale democraţiei, şi în acelaşi timp prin
ascensiunea spectaculoasă, în sondajele de
148
opinie5, a încrederii românilor în instituţiile tradiţionale percepute ca non-politice, precum Biserica şi Armata;
- consolidarea unui segment politic vehement contestatar, extremist, anti-sistem (grupat în jurul
discursului radical, naţionalist, anti-reformist, anti-liberal, anti-democratic şi anti-occidental al liderului
PRM), care, pe un fond de maximă frustrare socială, a reuşit în alegerile prezidenţiale din 26 noiembrie 2000 să
colecteze 28% (!!!) din voturile corpului electoral şi să se califice în turul al doilea;
- slaba dezvoltare a societăţii civile şi a culturii civice, manifestată prin fragilitatea sau absenţa reacţiilor la
fenomene sociale grave, la încălcări ale libertăţilor şi principiilor vieţii democratice, la abuzurile puterii politice,
indiferent de natura lor. Chiar şi atunci când se fac simţite, semnalele grupurilor de interese din societate
(sindicate, ONG-uri, camere profesionale sau patronale, cercuri intelectuale, presa etc.) par, mai
degrabă, apendice ale agendei politice, fiind „arondate" sferelor de influenţă ale partidelor de la putere sau din
opoziţie, şi nu exprimă, decât în foarte rare situaţii şi probabil întâmplător, vocea „României profunde";
- divizarea „cronică" a forţelor de dreapta, care nu au reuşit din 1990 până în prezent să găsească formula cea
mai potrivită pentru a depăşi orgoliile personale ale liderilor şi a construi un partid puternic, credibil, masiv
din perspectivă electorală (care să întrunească în mod constant peste 30% din opţiunile alegătorilor!), capabil să
ameninţe cu adevărat supremaţia consacrată a FSN (rebotezat de mai multe ori de-a lungul deceniului
trecut şi cantonat de mai bine de zece ani în zona unei social-democraţii populiste), cu alte cuvinte un partid
capabil să guverneze sau să opună în orice moment o rezistenţă parlamentară considerabilă la guvernarea de
stânga. Soluţia unei largi alianţe politico-civice, numită la începutul anilor "90 CDR, reunind patru partide cu
orientări doctrinare diferite şi mai multe asociaţii non-guvernamentale, clădită pe soclul perisabil al mesajului
anticomunist promovat de liderul PNŢCD Corneliu Coposu în perioada 1990-1995, dar şi de intelectualii
Alianţei Civice, a reuşit să obţină
149
o majoritate relativă de doar 28% (!) în 1996 şi să formeze o coaliţie de guvernământ fragilă, împreună cu două
partide social-democrate (PD şi PSDR) şi cu partidul minorităţii maghiare (UDMR). O asemenea coaliţie, fireşte,
nu a funcţionat, iar imaginea guvernării (nu neapărat rezultatele ei) a fost dezastruoasă. De fapt, putem spune că
dreapta nu a fost niciodată la putere în România postcomunistă, dacă ţinem cont că şi în legislatura 1996-2000
(considerată greşit „de dreapta") parlamentarii partidelor de stânga şi centru-stânga reprezentau 54% din total.
După alegerile generale din 2000 şi ieşirea lamentabilă din scenă a PNŢCD, care a reprezentat pilonul dreptei
timp de 10 ani, PNL, rămas singurul partid parlamentar de centru-dreapta, pare să fie suficient de atractiv pentru
a putea concentra resursele politice ale opoziţiei democratice şi are, în sfârşit, şansa istorică de a crea o forţă
alternativă la „mamutul" PSD, pe care sondajele de opinie îl creditează încă, la jumătatea mandatului, cu circa
50% din opţiunile de vot ale populaţiei, un procent evident mult prea mare pentru sănătatea şi echilibrul unei
democraţii din spaţiul european;
- intrarea României în zona de coordonare politico-economică occidentală, ceea ce înseamnă că, pentru mult
timp de acum înainte, politicile interne şi externe ale ţării vor fi adoptate în conformitate cu strategiile Uniunii
Europene şi ale NATO. Intrarea „pe pilot automat", după o expresie cât se poate de sugestivă a presei
bucureştene, implică pe de o parte simplificarea eforturilor noastre de căutare a soluţiilor, şi pe de altă parte
necesitatea de a creşte exigenţa, calitatea şi rigoarea actului politic, cu posibile influenţe pozitive asupra
promovării unei noi generaţii politice, cu noi competenţe şi noi răspunderi.
Acestea sunt, trasate succint, punctele de reper ale vieţii politice în România anului 2002, într-un moment
dominat pe de o parte de optimism, în urma succeselor obţinute la Summitul NATO de la Praga şi la cel al
Uniunii Europene de la Copenhaga, care conferă ţării noastre perspectiva integrării definitive în „clubul
occidental", iar pe de altă parte de controversa Premier-Preşedinte privind oportunitatea organizării alegerilor
anticipate. Odată conturată atmosfera generală a politicii romaneşti, putem încerca o
150
analiză mai detaliată a cadrului constituţional, însoţită de descrierea tehnică a organizării şi funcţionării puterilor
statului, a relaţiilor execuţiv-legislativ şi, în final, a principalelor proiecte de modificare a legii fundamentale.
Urmând tradiţia interbelică a României, dar şi modelul constituţional francez (dealtfel, trebuie spus că toate
democraţiile europene de referinţă au în prezent două camere legislative), Adunarea Constituantă aleasă în 1990
a optat pentru un parlament bicameral, compus din Camera Deputaţilor şi Senat. Ceea ce deosebeşte însă
construcţia legislativului românesc de majoritatea parlamentelor bicamerale din Europa este simetria6 camerelor
sau caracterul egalitar7 al atribuţiilor, cu micile excepţii menţionate la nota explicativă nr.2, fapt care
îngreunează sensibil procesul de legiferare. Aşa cum arată Arend Hjphart, bicameralismul este în general o
caracteristică a statelor federale, acolo unde camera inferioară exprimă voinţa naţiunii în ansamblu, membrii ei
fiind aleşi prin vot popular direct, iar camera superioară se justifică prin necesitatea de a exprima interesele
unităţilor federate. Fiind un stat unitar, România s-ar încadra mai bine, din perspectivă teoretică, în modelul
parlamentarismului unicameral, întâlnit în ţări mici precum Grecia, Portugalia, Ungaria, Bulgaria etc. Cum
trecerea la unicameralism este puţin probabilă, se impune cel puţin o diferenţiere a atribuţiilor celor două camere
şi, poate, o formulă diferită de alegere a senatorilor faţă de deputaţi.
Camera Deputaţilor numără în prezent 345 de membri iar Senatul 140 de reprezentanţi, şi unii şi alţii fiind aleşi
prin scrutin de listă, pe baza metodei reprezentării proporţionale. Minorităţile naţionale8 beneficiază de o
formulă specială de calcul, foarte avantajoasă, putând câştiga mandate (numai pentru Camera Deputaţilor) dacă
întrunesc cel puţin 5% din numărul mediu de voturi, la nivel naţional, cu care a fost ales un deputat. Astfel, dacă
ţinem cont că în alegerile din 2000 un mandat de deputat a corespuns la circa 30.000 de voturi, minorităţile au
reuşit să obţină reprezentare parlamentară cu numai 1.500 de voturi. în legislatura actuală, nu mai puţin de 18
minorităţi sunt reprezentate în Camera Deputaţilor prin acest mecanism. Mandatul deputaţilor şi senatorilor este
de patru ani.
Listele de candidaţi se depun la nivelul circumscripţiilor electorale judeţene şi la nivelul Capitalei, numărul
reprezentanţilor unei circumscripţii variind în funcţie de mărimea populaţiei, dar nu mai puţin de 4 deputaţi şi 2
senatori pentru un judeţ. Norma de reprezentare în Parlament este de un deputat pentru 70.000 de locuitori şi un
senator pentru 160.000 de locuitori. Atribuirea efectivă a mandatelor se face în două mari etape, prima fiind la
nivel de circumscripţie, pe baza îndeplinirii coeficientului electoral {reprezentarea proporţională apropiată), iar a
doua la nivel naţional {reprezentarea proporţională integrală), prin care „resturile" se redistribuie, conform
metodei d'Hondt, partidelor care au depăşit pragul electoral.
După validarea mandatelor şi constituirea legală a celor două camere, membrii acestora aleg un Preşedinte al
Camerei Deputaţilor şi un Preşedinte al Senatului, pentru o perioadă de patru ani, şi câte un Birou Permanent
pentru fiecare cameră, alcătuit pe baza ponderii partidelor, care este reales, la fel ca şi liderii grupurilor
parlamentare, la începutul fiecărei sesiuni.
Parlamentul României adoptă în activitatea sa trei tipuri de acte juridice: legi, hotărâri şi moţiuni. Legile sunt, la
rândul lor, de trei feluri: constituţionale (de revizuire a Constituţiei), adoptate cu majoritate de 2/3 din numărul
membrilor fiecărei camere şi supuse apoi aprobării populare prin referendum, organice (reglementează domenii9
de maximă importanţă în societate şi necesită întrunirea unei majorităţi absolute) şi ordinare (se adoptă cu
majoritate simplă10).
Moţiunile sunt de două tipuri: simple şi de cenzură. Moţiunea simplă exprimă poziţia Camerei Deputaţilor sau a
Senatului într-o anumită chestiune sau faţă de o anumită politică a Guvernului şi se iniţiază de către cel puţin 50
de deputaţi, respectiv un sfert (35 în legislatura actuală) din numărul senatorilor. Pentru a fi adoptată, moţiunea
simplă dezbătută în plenul camerei respective trebuie să întrunească votul majorităţii deputaţilor sau senatorilor.
Adoptarea unei moţiuni simple nu este urmată de efecte politice sau juridice implicite.
Moţiunea de cenzură, prevăzută în art. 112 din Constituţie, constituie expresia radicală a principiului răspunderii
politice a
152
Guvernului în faţa Parlamentului. Scopul ei este demiterea Guvernului. Moţiunea de cenzură este iniţiată de către
deputaţi şi/sau senatori, cu condiţia susţinerii ei, prin semnătură, de cel puţin un sfert din numărul total al
deputaţilor si senatorilor. La trei zile de la data prezentării moţiunii, textul acesteia este dezbătut în plenul
camerelor reunite ale Parlamentului. Pentru a fi adoptată, este nevoie de votul în favoare al majorităţii absolute a
deputaţilor şi senatorilor. Absenţii se adaugă, cu alte cuvinte, voturilor împotrivă, susţinând indirect Guvernul. în
cazul adoptării, Guvernul este demis de drept, iar Preşedintele republicii trebuie să declanşeze procedura
formării unui nou Guvern. Teoretic, Preşedintele poate desemna acelaşi candidat pentru funcţia de Prim-
Ministru. în cazul respingerii, pe lângă faptul evident că Guvernul rămâne în funcţie, iniţiatorii moţiunii nu mai
pot semna pentru o nouă moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune parlamentară, cu excepţia situaţiei în care
Guvernul îşi angajează răspunderea asupra unui proiect de lege, program sau declaraţie de politică generală. Este
important, cred, de semnalat faptul că nu a fost adoptată nici o moţiune de cenzură în istoria postcomunistă a
României.
Hotărârea este actul emis de una sau de ambele camere ale Parlamentului, privitor la modul de organizare a
activităţii acestei camere sau a legislativului în ansamblu, vizând, de exemplu, validarea mandatelor, aprobarea
regulamentelor interne, alegerea organismelor de conducere etc.
In orice sistem constituţional, separaţia şi echilibrul puterilor politice presupun existenţa unor instrumente de
acţiune şi control ale legislativului asupra executivului, ca şi existenţa unor instrumente de acţiune ale
executivului în relaţia cu Parlamentul. Emil Boc a identificat11 următoarele instrumente de acţiune şi control ale
legislativului asupra executivului în România:
acordarea votului de învestitură a Guvernului;
moţiunea de cenzură;
întrebările şi interpelările;
obligaţia Guvernului de a informa Parlamentul;
angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect
153 >
de lege, program sau declaraţie de politică generală (opinia mea este că această procedură ar trebui inclusă în
categoria instrumentelor constituţionale de acţiune ale Guvernului în relaţia cu Parlamentul şi, în consecinţă, va
fi descrisă la secţiunea consacrată executivului);
suspendarea din funcţie a Preşedintelui; punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare;
solicitarea începerii urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului; ancheta parlamentară.
Acordarea votului de învestitură reprezintă fără îndoială momentul încărcat de cea mai înaltă semnificaţie
simbolică într-o democraţie parlamentară, marcând practic naşterea Guvernului prin învestirea cu încredere a
executivului de către reprezentanţii aleşi ai naţiunii. In acest fel, voinţa suverană a poporului se transmite
simbolic asupra cabinetului, conferindu-i legitimitate politică. Situaţia inversă, retragerea încrederii
Parlamentului în Guvern, realizată prin adoptarea unei moţiuni de cenzură (procedură descrisă anterior), exprimă
ruperea legăturii de încredere dintre puterea aleasă şi cea numită, delegitimând astfel Guvernul. Putem, aşadar,
aprecia ca deplin întemeiată faimoasa sintagmă care vorbeşte despre dreptul de viaţă şi de moarte asupra
Guvernului, drept pe care îl are puterea legislativă într-o democraţie parlamentară.
Din punct de vedere procedural, deşi Parlamentul joacă rolul central în formarea Guvernului, prima „mutare"
revine Preşedintelui. Conform art. 102 din Constituţie, „Preşedintele României desemnează un candidat pentru
funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu
există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament" (sublinierea îmi aparţine). Ce trebuie să
înţelegem din această formulare? în primul rând, comparând cu a V-a Republică franceză, care a servit drept
model constituţional, observăm că Adunarea Constituantă a dorit să
154
reducă substanţial puterea pe care o are Preşedintele Franţei de a numi premierul, fără consultarea forţelor
politice şi fără a fi necesar votul de încredere al Parlamentului. în România s-a considerat pe bună dreptate, după
experienţa dramatică a ultimelor decenii, că o asemenea prerogativă ar conferi Preşedintelui o putere politică
prea mare. Deci, Preşedintele doar desemnează un candidat pentru funcţia de şef al Guvernului, candidat care va
trebui să treacă ulterior testul de încredere al Parlamentului. în al doilea rând, trebuie sesizat că nici măcar
desemnarea candidatului nu este un act de voinţă personală absolută, o alegere discreţionară a şefului statului, ci
rezultatul consultării partidelor parlamentare, proces în care este de presupus că partidul câştigător al alegerilor
îşi are deja pregătit viitorul premier. Totuşi, semnalăm că pot exista situaţii de criză sau confuzie politică (de
pildă, după căderea unui cabinet în timpul legislaturii) când rolul Preşedinte li ui în desemnarea candidatului
creşte iar partidul majoritar se vede nevoit să accepte candidaţi surpriză, eventual independenţi politic, aşa cum a
fost cazul cu Theodor Stolojan în 1991 sau cu Mugur Isărescu în 1999.
Al doilea pas în procedura formării Guvernului aparţine candidatului desemnat oficial de Preşedinte. Acest
candidat are la dispoziţie 10 zile pentru a cere Parlamentului votul de încredere asupra programului de guvernare
şi asupra întregii liste a Guvernului12. Intervalul oferit de Constituţie devine, în mod evident, o perioadă de
intense negocieri politice între partidele care vor compune coaliţia majoritară, pentru definiţivarea echipei
ministeriale şi a programului de guvernare. Fiecare persoană propusă pentru a ocupa un loc în viitorul Guvern
este audiată de către comisiile de specialitate ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună. Comisiile acordă
după audiere un vot consultativ (aviz) cu privire la politica propusă de candidatul la funcţia de ministru, aviz
favorabil sau nefavorabil.
A treia etapă a procesului de formare a Guvernului este, în fapt, etapa decisivă (centrală), constând în acordarea
propriu-zisă a votului de învestitură. Candidatul pentru funcţia de Prim-Ministru prezintă în faţa camerelor
reunite ale Parlamentului programul de
155
guvernare şi lista completă a echipei ministeriale. Au loc dezbateri. Legislativul acordă încredere Guvernului cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. în cazul neîntrunirii majorităţii absolute a voturilor în favoarea
învestirii Guvernului, Preşedintele trebuie să reia procedura de la început.
A patra şi ultima fază a formării Guvernului este numirea de către Preşedinte, pe baza votului favorabil acordat
de Parlament. Cu alte cuvinte, aceasta este o etapă formală, dublată de ceremonialul depunerii individuale a
jurământului de către membrii Guvernului, în faţa Preşedintelui. Şeful statului nu poate refuza numirea unui
Guvern care a obţinut votul de încredere al Parlamentului. Este important de reţinut că, odată instalat, Guvernul
răspunde politic numai în fata Parlamentului, acesta fiind singurul care îl poate demite. Din această perspectivă,
este mai mult decât evident că Decretul nr. 426 din 13 decembrie 1999, emis de Preşedintele Emil
Constantinescu (e drept, pe un fond de criză politică fără precedent), prin care şeful statului l-a „revocat" pe
Radu Vasile din funcţia de Prim-Ministru, nu a avut bază constituţională.
întrebările şi interpelările sunt un instrument constituţional13 util şi foarte des uzitat, în special de către
reprezentanţii opoziţiei, pentru a exercita o presiune constantă asupra Guvernului. Ele răspund, în principiu,
nevoii de a oferi explicaţii legislativului în legătură cu modul de îndeplinire a obligaţiilor guvernamentale. Sunt,
în schimb, şi o bună ocazie de a crea evenimente mediatice şi „platforme de imagine" pentru parlamentari. Aşa
cum arătat la capitolul consacrat instituţiilor legislative, procedura are corespondent în toate democraţiile de
referinţă, de la istoricul 'Question Time' din activitatea Parlamentului britanic până la interpelările din sistemul
francez.
Suspendarea din funcţie a Preşedintelui, reglementată prin art. 95 al Constituţiei, se aplică „în cazul săvârşirii
unor fapte grave prin care [Preşedintele republicii] încalcă prevederile Constituţiei". Propunerea de suspendare
este iniţiată de cel puţin o treime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi necesită avizul (consultativ) al
Curţii Constituţionale. Indiferent însă dacă
156
avizul este favorabil sau nefavorabil suspendării, propunerea se dezbate în şedinţa comună a celor două camere,
Preşedintele având dreptul de a oferi explicaţii în legătură cu faptele ce i se impută.
Pentru a fi adoptată, propunerea de suspendare din funcţie trebuie votată de majoritatea absolută a deputaţilor şi
senatorilor, caz în care se instituie de drept interimatul, prin preluarea parţială14 a atribuţiilor de şef al statului de
către Preşedintele Senatului sau al Camerei Deputaţilor. Este important de subliniat că, având legitimitate
democratică, Preşedintele României nu răspunde politic decât în fata corpului electoral naţional, deci
suspendarea de către Parlament nu echivalează nicidecum cu demiterea sa, ci doar cu aducerea în faţa „judecăţii
politice" a celor care l-au ales. Chiar şi aşa, suspendarea politică (fără acoperirea unei Hotărâri judecătoreşti!) a
unui şef al statului ales prin vot universal deschide, în opinia autorului, posibilitatea unui abuz al Parlamentului,
prevederea fiind „explicabilă" numai prin teama alunecării spre dictatura personală a şefului statului, teamă care
persista în 1991.
Pasul următor suspendării este organizarea unui referendum, în cel mult 30 de zile, moment în care corpul
electoral naţional poate decide demiterea Preşedintelui sau respingerea propunerii. Dacă Preşedintele este demis
prin vot popular direct, în termen de trei luni vor fi organizate noi alegeri pentru funcţia de şef al statului. Dacă
rezultatul referendumului este însă negativ, încetează suspendarea şi Preşedintele îşi reia atribuţiile
constituţionale. Trecând peste faptul că în intervalul de 30 de zile în care Preşedintele este suspendat se pot
derula evenimente cu consecinţe politice şi juridice ireversibile (promulgări de legi, graţieri, semnarea unor
tratate internaţionale, decizii ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării etc.) sau poate fi influenţată opinia
publică fără ca Preşedintele să mai aibă posibilitatea de a se exprima în calitate de şef al statului, se pune
întrebarea firească: în situaţia respingerii propunerii de demitere, cine răspunde pentru gravul prejudiciu de
imagine adus Preşedintelui şi cum se poate pune capăt conflictului între cele două puteri? Menţionăm, în acest
sens, opinia radicală şi spectaculoasă a unor specialişti în drept constituţional15, conform căreia respingerea, prin
referendum, a
157
propunerii de demitere a Preşedintelui ar trebui să antreneze de drept dizolvarea Parlamentului şi organizarea de
alegeri pentru instituţia legislativă, considerându-se că Parlamentul şi-a pierdut capacitatea de a reprezenta
voinţa naţiunii. In plus, riscul dizolvării implicite ar echilibra relaţia constituţională între două instituţii cu
legitimate democratică egală şi ar responsabiliza într-o măsură mai mare Parlamentul, înaintea începerii unui
demers de suspendare „politică" a celui mai votat lider al ţării. Sau, dacă un asemenea personaj nu mai este dorit
în sistemul politic românesc, putem recomanda pur şi simplu trecerea la regimul republicii parlamentare.
Punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare constituie expresia răspunderii juridice a şefului
statului, echivalând practic cu ridicarea imunităţii prezidenţiale. Chiar dacă infracţiunea de „înaltă trădare" nu
există în Codul Penal, doctrinari recunoscuţi precum prof. I. Deleanu încearcă să plaseze o asemenea faptă la
limita între politic şi juridic, definind-o drept „cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi
ale ţării, în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale"16. Punerea sub acuzare poate fi hotărâtă17 de Parlament, în
şedinţă comună, cu votul a cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor. Punerea sub acuzare nu
echivalează, fireşte, cu o condamnare a Preşedintelui, Parlamentul neavând vocaţie judecătorească, ci conduce la
sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, care trebuie să se pronunţe. în cazul unei Hotărâri a CSJ de condamnare a
şefului statului, rămasă definitivă, Preşedintele este demis de drept. Desigur, în practică un asemenea proces ar
putea dura luni sau chiar ani, depăşind termenul pentru organizarea următorului scrutin prezidenţial, iar
întrebarea majoră la care Constituţia nu răspunde este următoarea: pe durata procesului, Preşedintele este sau nu
suspendat din funcţie?
Cei care spun „da" echivalează implicit punerea sub acuzare (art. 84) cu suspendarea (art. 95) până la
organizarea referendumului, ceea ce nu este întru-totul corect, deoarece suspendarea are conţinut politic, fiind
decisă exclusiv de Parlament, în timp ce punerea sub acuzare are o pronunţată componentă
158
juridică, prin aşteptarea soluţionării din partea unei instanţe de judecată. Cei care spun „nu" argumentează,
simplu şi logic, cu prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază orice cetăţean al României, deci şi Preşedintele
republicii, până la pronunţarea Hotărârii.
Ancheta parlamentară constituie instrumentul cel mai specializat de control parlamentar. Se materializează prin
înfiinţarea unei comisii de anchetă, la nivelul Camerei Deputaţilor sau Senatului, la cererea a 1/3 din numărul
membrilor camerei respective. Autorităţile statului şi instituţiile centrale sau locale sunt obligate să asigure
condiţiile optime de desfăşurare a activităţii comisiei, punând la dispoziţia membrilor informaţiile necesare.
Raportul final al comisiei de anchetă parlamentară nu are consecinţe juridice directe şi nu poate fi folosit ca
probă de puterea judecătorească, având doar implicaţii politice, de imagine şi impact public, eventual de
„ghidare" a unei viitoare legi etc.
Preşedintele republicii reprezintă componenta cu legitimitate democratică a puterii executive din România,
îndeplinind funcţia de şef al statului. Ales pentru prima oară liber la 20 mai 1990, în baza Decretului - Lege nr.
92/1990 al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.), Preşedintele a preluat rapid, în conştiinţa
românilor, capitalul de autoritate simbolică (amplificat de alegerea sa prin vot universal direct) şi totodată
speranţele populaţiei legate de „numărul 1 în stat", o poziţie asociată inevitabil, cel puţin în primii ani, cu ideea
de succesor al atotputernicului Nicolae Ceauşescu.
Preşedintele României este ales prin scrutin direct majoritar. în cazul în care nici un candidat nu reuşeşte să
obţină majoritatea voturilor alegătorilor înscrişi pe listele electorale, se organizează al doilea tur între primii doi
clasaţi, de data aceasta câştigător fiind declarat candidatul care obţine cele mai multe voturi. Sistemul este
identic cu cel practicat începând din 1962 pentru alegerea Preşedintelui Franţei, dar durata mandatului a fost
stabilită la patru ani.
Aşa cum am arătat în partea introductivă a capitolului, Preşedintelui României i-au fost acordate prerogative mai
reduse
159
decât ale Preşedintelui Franţei, din motive istorice evidente, însă mai substanţiale decât ale şefilor de stat din
cadrul republicilor parlamentare. în privinţa condiţiilor de eligibilitate, menţionăm cetăţenia exclusiv română şi
domiciliul stabil în România, vârsta împlinită de cel puţin de 35 de ani în ziua alegerilor, lipsa interdicţiei de a
adera la partide politice (altfel spus, să nu fie magistrat, avocat al poporului, membru activ al armatei, poliţist sau
să facă parte din altă categorie de funcţionari publici cărora le este interzisă, prin lege, asocierea în partide
politice) şi să nu fi îndeplinit funcţia de Preşedinte pentru două mandate, succesive sau intercalate. După
alegerea în funcţie, Preşedintele nu mai poate fi membru al unui partid politic (dacă este, trebuie să demisioneze)
şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.
In legătură cu restricţionarea numărului mandatelor, este necesar să spunem că în septembrie 1996 a fost depusă
ia Curtea Constituţională o contestaţie cu privire la candidatura domnului Ion Iliescu pentru funcţia de
Preşedinte, invocându-se art. 81 alin. 4 al Constituţiei, care afirmă că „nici o persoană nu poate îndeplini funcţia
de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive". Contestatarii au
susţinut că Ion Iliescu îndeplinise deja mai multe mandate de Preşedinte şi, nemaiputând exercita această
demnitate, şi-a pierdut în consecinţă vocaţia de a mai candida pentru ea. Fără a insista acum asupra mandatului
de Preşedinte din februarie 1990, obţinut prin votul reprezentanţilor politici în C.P.U.N., nu putem totuşi trece
peste alegerea populară din 20 mai 1990, chiar dacă a fost făcută în baza Decretului - Lege 92/1990 şi nu a
Constituţiei. Argumentul esenţial este că, la 8 decembrie 1991, data aprobării prin referendum a. Constituţiei, lui
Ion Iliescu i-a început primul mandat la Palatul Cotroceni sub jurisdicţia actualei Constituţii, un mandat care
trebuia incontestabil „numărat", în pofida duratei lui scurte, un mandat care a produs efecte politice şi juridice
corespunzătoare funcţiei şi care s-a sfârşit în octombrie 1992, o dată cu alegerea lui Ion Iîiescu pentru al doilea
mandat de Preşedinte al ţării. Nu există, deci, nici un motiv de îndoială că în perioada decembrie 1991
-octombrie 1992 Ion Iliescu a fost Preşedintele constituţional al
160
României şi că mandatul 2000-2004, fiind al treilea, este neconstitudonal. Prin Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie
1996, Curtea Constituţională a respins, însă, contestaţia şi a admis candidatura lui Ion Iliescu pentru funcţia
supremă în stat. Motivaţia a constat în principal în anterioritatea dobândirii funcţiei de Preşedinte faţă de
momentul adoptării Constituţiei şi în faptul că nu pot fi luate în calcul mandatele obţinute pe baza unor
reglementări anterioare legii fundamentale, chiar dacă acestea sunt în vigoare şi produc efecte până la aplicarea
noilor prevederi ale Constituţiei. Odată pronunţată decizia, Curtea nu a mai putut fi sesizată în legătură cu
aceeaşi cauză înaintea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2000 şi, astfel, domnul Ion Iliescu are toate şansele
să adune în 2004 nu mai puţin de 11 ani petrecuţi la Palatul Cotroceni.
Atribuţiile cele mai importante ale Preşedintelui sunt în legătură cu următoarele domenii: numirea Guvernului
(procedură descrisă anterior), adresarea de mesaje în Parlament, dizolvarea Parlamentului, convocarea
referendumului, atribuţii în legătură cu politica externă, cu apărarea, măsuri excepţionale şi alte atribuţii
(conferirea titlurilor şi decoraţiilor, acordarea gradelor de mareşal, general şi amiral, numirea în funcţii publice
conform legii şi acordarea de graţieri individuale).
Dizolvarea Parlamentului constituie cu certitudine „tema momentului" la sfârşitul anului 2002, fiind singura cale
constituţională de convocare a alegerilor anticipate. în acest sens, art. 89 al Constituţiei a devenit cel mai
discutat, mai analizat şi mai controversat articol din legea fundamentală. Putem observa cum art. 89 pune în
evidenţă, poate cel mai bine din întreaga arhitectură constituţională a ţării, viziunea ambiguă, temătoare şi
ezitantă a fondatorilor sistemului politic românesc, izvorâtă (şi) din lipsa experienţei democratice. Altfel spus,
urmărind cu atenţie articolul menţionat, deducem că Adunarea Constituantă nu a avut o voinţă clară în acest sens
şi nu a ştiut dacă este bine sau nu să dea Preşedintelui României dreptul dizolvării Parlamentului, aşa cum, de
pildă, Preşedintele Franţei poate dizolva Adunarea Naţională sau premierul britanic poate dizolva Camera
Comunelor. Pe de o parte, prevederea trebuia inclusă, fiind o caracteristică a democraţiilor
161 j*
parlamentare (reprezintă „contraponderea" la responsabilitatea politică a executivului în faţa legislativului), pe
de altă parte a fost încărcată de condiţionări care fac aproape imposibilă aplicarea ei.
„După consultarea preşedinţilor celor două camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României
poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen
de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură"18
(sublinierile îmi aparţin). Textul articolului abundă, aşa cum se vede, în restricţii şi condiţionări care conturează
obligativitatea unei crize politice extrem de severe pentru a-l face aplicabil, fiind până la urmă o măsură
„opţională" pentru Preşedinte, ceea ce denotă incoerenţa viziunii Constituantei. De exemplu, enunţul poate să
dizolve naşte întrebarea: ce alternativă există la dizolvarea Parlamentului, dacă nici după 60 de zile nu s-a putut
învesti Guvernul? Ce altceva poate să mai facă Preşedintele? Poate să desemneze la nesfârşit candidaţi pentru
funcţia de Prim-Ministru? Cât timp mai poate funcţiona sistemul fără un Guvern legitim? Pe de altă parte,
presupunând că şi Preşedintele, şi Primul Ministru, şi majoritatea parlamentară ar fi de acord cu alegerile
anticipate, pe baza unei evaluări comune a contextului politic, Constituţia face imposibil „divorţul civilizat" al
puterilor statului, condiţionând dizolvarea Parlamentului de „circul" unei crize prelungite şi costisitoare.
Convocarea referendumului, în baza art. 90 din Constituţie, este o prerogativă prezidenţială care răspunde nevoii
de a consulta voinţa corpului electoral în „probleme de interes naţional". în februarie 2000, Parlamentul a
completat prevederea constituţională amintită cu Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, o
lege organică menită să descrie condiţiile aplicării art. 90. Este important, totuşi, de reţinut că referendumul
organizat la solicitarea Preşedintelui nu are caracter legislativ, deci nu permite legiferarea unei iniţiative a şefului
statului prin eludarea Parlamentului.
Atribuţiile în domeniul politicii externe, conţinute în art. 91, fac referire la încheierea de tratate internaţionale,
negociate de
162
Guvern, şi supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de zile, acreditarea şi rechemarea
reprezentanţilor diplomatici ai României, la propunerea Guvernului, şi la faptul că diplomaţii străini sunt
acreditaţi pe lângă Preşedinte.
Atribuţiile în domeniul apărării, reglementate în art. 92, conferă şefului statului calitatea de comandant al forţelor
armate şi de Preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. în această calitate, poate declara mobilizarea
forţelor armate, cu acordul Parlamentului. Preşedintele adoptă, în caz de agresiune armată împotriva ţării, măsuri
pentru respingerea agresiunii, pe care le aduce la cunoştinţa Parlamentului.
Măsurile excepţionale din art. 93 fac referire la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, conform legii,
şi la solicitarea încuviinţării acestor măsuri de către Parlament, în termen de 5 zile de la adoptarea lor.
încheiem scurta descriere a funcţiei prezidenţiale cu menţiunea că există şi autori precum prof. V. Duculescu
care, privind exclusiv din perspectiva doctrinei constituţionale, nu includ Preşedintele în cadrul puterii executive,
în pofida viziunii consacrate în ştiinţa politică asupra executivului bicefal din regimurile semi-prezidenţiale,
atribuindu-i acestuia doar „rolul de arbitru între puterile statului" (Duculescu, 1996, pag. 44).
Guvernul este ramura numită a puterii executive, care „asigură realizarea politicii interne şi externe a României
şi exercită conducerea generală a administraţiei publice" . Guvernul este format din Prim-Ministru, Miniştri şi
alţi membri stabiliţi prin lege organică. Aceşti „alţi membri" sunt, de regulă, Secretari de stat care conduc
departamente cu o importanţă specială în cadrul structurii executive, dar nu au rang de Ministru, existând în
schimb şi Miniştri fără portofoliu (de exemplu, Ministrul pentru Relaţia cu Parlamentul). Funcţia de membru al
Guvernului este incompatibilă cu orice altă funcţie de autoritate publică, exceptând calitatea de membru al
Parlamentului, precum şi cu orice funcţie salarizată din cadrul societăţilor comerciale.
Am prezentat anterior, pe larg, procedura formării Guvernului şi paşii constituţionali care trebuie parcurşi până
la
numirea formala de către Preşedinte. în acest punct vom dezbate revocarea din funcţie a membrilor Guvernului şi
remanierea guvernamentală.
Funcţia de membru al Guvernului încetează, conform art. 105, în urma demisiei, a revocării, pierderii drepturilor
electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului sau a altor situaţii prevăzute de lege. Măsura revocării
necesită însă clarificări teoretice, fiind cea care a generat de-a lungul timpului unele controverse în practica
politică, culminând, aşa cum am arătat, cu revocarea neconstituţională a premierului Radu Vasile de către
Preşedintele Emil Constantinescu, prin Decretul 426 din 13 decembrie 1999.
Art. 85 al. 2 oferă „cheia" înţelegerii corecte a semnificaţiei revocării: „în caz de remaniere guvernamentală sau
de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai
Guvernului," Procedura remanierii este iniţiată aşadar de şeful Guvernului, care doreşte o îmbunătăţire a
performanţei echipei pe care o conduce. Cu alte cuvinte, Primul-Ministru nu poate fi revocat din funcţie ca orice
alt membru al Guvernului, pentru simplul motiv că Preşedintele ar avea nevoie chiar de propunerea...„victimei",
ceea ce evident este un non-sens. Dacă ar dori să fie schimbat din funcţie, şeful Guvernului ar putea pur şi
simplu să demisioneze, iar dacă nu o face înseamnă că doreşte să-şi continuie activitatea, răspunzând politic
numai în faţa Parlamentului, după cum limpede afirmă art. 108 al. 1 din Constituţie.
Ceea ce nu mai este însă la fel de limpede, tocmai în spiritul răspunderii politice a echipei guvernamentale în faţa
legislativului, este lipsa necesităţii de a „trece" prin Parlament remanierea guvernamentală. Din vreme ce toţi
membrii Guvernului, în echipă, au primit iniţial votul de încredere al Parlamentului, devine neclară viziunea
Constituţiei care nu mai solicită, ulterior, aceeaşi măsură pentru noii veniţi. De exemplu, în legislatura 1992-
1996, Guvernul şi-a schimbat aproape în totalitate echipa care a primit votul de încredere al Parlamentului, în
funcţie rămânând, până la finalul mandatului, numai premierul Văcăroiu. Opoziţia de atunci a contestat energic
remanierile repetate, „lipsite
164
de încrederea Parlamentului", dar după preluarea puterii a procedat la fel, cu excepţia primei remanieri din 1997.
Probabil că raţiunea este una practică, ţinând mai degrabă de dorinţa de a nu fi obstrucţionat Primul-Ministru,
prin proceduri parlamentare greoaie şi riscante, în sarcina pe care o are de a găsi rapid cele mai bune soluţii la
conducerea ministerelor. Dacă acesta este motivul, poate că ar fi mai simplu şi mai corect să se renunţe din capul
locului la acordarea încrederii întregii echipe, iar noua Constituţie să prevadă numai învestirea şefului
Guvernului, după modelul cancelarului german, acestuia revenindu-i întreaga legitimitate şi întreaga răspundere
în faţa Parlamentului.
Guvernul României adoptă, în activitatea sa, hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile sunt emise pentru organizarea
executării legilor, iar ordonanţele (legislaţia delegată) sunt emise în timpul vacanţei parlamentare, pe baza unei
legi speciale de abilitare a Guvernului, în cuprinsul căreia Parlamentul specifică durata delegării (de obicei, până
la începutul noii sesiuni) şi domeniile precise în care Guvernul poate emite ordonanţe. în afara ordonanţelor
simple, Guvernul mai poate emite, în situaţii excepţionale, ordonanţe de urgenţă. Ordonanţele se supun, într-un
termen fixat prin lege, aprobării Parlamentului. Delegarea legislativă reprezintă, în opinia mea, cea mai evidentă
formă de colaborare a puterilor statului prezentă în textul Constituţiei, semnificând o substituire temporară şi
parţială a legislativului de către executiv, substituire care trece dincolo de viziunea clasică asupra separaţiei
puterilor. Din păcate, în ultimii zece ani practica legislaţiei delegate a ajuns aproape o regulă în loc să rămână o
excepţie, guvernele abuzând în multe cazuri de posibilitatea de a reglementa prin procedura ordonanţelor. Pe de
altă parte, numărul lor foarte mare (au fost ani cu peste 600 de ordonanţe!) „sufocă" activitatea normală a
Parlamentului, Guvernul fixând indirect agenda legislativului, ceea ce contravine spiritului democraţiilor
parlamentare.
Având în vedere creşterea spectaculoasă a diversităţii şi complexităţii actelor normative, precum şi necesitatea
unei expertize vaste, ultra-specializate, de care Parlamentul nu are cum
să dispună, în România, ca şi în marea majoritate a democraţiilor contemporane, Guvernul este de departe
principalul „izvor" al iniţiativei legislative20. Peste 90% din legile ţării provin din adoptarea unor proiecte
elaborate de Guvern, prin intermediul ministerelor şi agenţiilor sale specializate.
La nivel judeţean, sistemul politico-administrativ se organizează în jurul Prefecturii şi al Consiliului Judeţean, iar
la nivelul localităţilor (municipii reşedinţă de judeţ, municipii, oraşe şi comune) în jurul Primăriei şi al
Consiliului Local, pe baza principiului autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice, aşa cum arată
art. 119 din Constituţie. Prefectul este reprezentantul Guvernului într-un judeţ sau la nivelul Capitalei,
conducând serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi agenţiilor guvernamentale în unităţile
administrativ-teritoriale. Trebuie reţinut dreptul Prefectului de a ataca în instanţa de contencios administrativ
orice hotărâre a aleşilor locali, dacă apreciază că aceasta încalcă legile ţării, iar hotărârea respectivă este automat
suspendată până la pronunţarea instanţei. Primarii sunt aleşi prin scrutin uninominal majoritar21, în timp ce
consilierii judeţeni şi locali sunt aleşi prin scutin de listă, pe baza reprezentării proporţionale. Organizarea şi
funcţionarea administraţiei publice locale sunt reglementate prin Legea nr. 215 din 2001.
Reforma sistemului politic din România este, în parte doar, legată de revizuirea Constituţiei, preconizată iniţial
pentru 2002 şi amânată pentru 2003, depinzând însă şi de modificarea altor acte normative care conturează viaţa
politică internă, precum Legea Electorală, Legea Partidelor, Legea Finanţării Partidelor Politice etc. Trebuie deci
înţeles că reforma sistemului politic nu se reduce la revizuirea Constituţiei, după cum revizuirea Constituţiei nu
se referă numai la aspecte legate de sistemul politic. Este util de semnalat în acest punct faptul că, pentru
legislatura 2000-2004, PSD şi-a stabilit şi a făcut publice o serie de proiecte interesante, unele cert binevenite, de
reformă structurală a politicii româneşti (câteva decurgând obligatoriu din procesul apropierii de Uniunea
Europeană), dar la jumătatea mandatului aceste proiecte continuă să rămână pe hârtie şi să facă obiectul unor
aprinse discuţii de partid.
166
Celelalte formaţiuni parlamentare au înaintat şi ele proiecte de reformă politică, în cadrul unei Comisii mixte
care trebuia să prezinte până la sfârşitul anului 2002 un raport final privind revizuirea Constituţiei, raport care a
fost amânat şi va intra în dezbaterea plenului celor doua camere în februarie 2003.
In ceea ce priveşte aspectele care ţin strict de Constituţie, cele mai multe propuneri vizând reforma sistemului
politic se concentrează în jurul următoarelor teme majore:
- introducerea explicită, în preambulul Constituţiei, a principiului separaţiei puterilor în stat, mecanism
politic fundamental al democraţiilor liberale, sugerat pentru prima dată de John Locke în Tratatele despre
cârmuirea civilă (1690) şi consolidat teoretic de Montesquieu în Despre spiritul legilor (1748);
- renuntarea la bicameralismul simetric, fie prin trecerea la unicameralism (desfiinţarea Senatului), fie, mult mai
probabil, prin diferenţierea atribuţiilor celor două camere, propunându-se ca senatorii să aibă prerogative
crescute în domeniul politicii externe şi al administraţiei publice, iar deputaţii să aibă cuvântul decisiv în privinţa
politicilor interne;
- alegerea Preşedintelui de către Parlament, o propunere susţinută iniţial de PSD şi PNL, în ideea trecerii la
regimul republicii parlamentare. Proiectul este lipsit, se pare, de suportul opiniei publice, învăţată timp de o
jumătate de secol să creadă că deţine controlul direct asupra alegerii şefului statului şi, în continuare,
asupra deciziilor acestuia. In realitate, ceea ce doreau iniţiatorii propunerii, dar nu puteau afirma explicit era, pe
bună dreptate, nevoia de a „scoate" miza alegerii Preşedintelui din zona riscului unui discurs populist, în special
după calificarea în turul al doilea al prezidenţialelor, în România (2000), dar şi în Franţa (2002), a unor candidaţi
extremişti. După adoptarea unei asemenea proceduri de alegere a Preşedintelui, Primul-Ministru ar deveni în
mod evident figura centrală a vieţii politice interne;
- dizolvarea Parlamentului, prinrr-o reglementare mai simplă, mai eficace şi mai coerentă decât cea conţinută
în actualul art. 89, care să facă posibilă convocarea „fără circ" a alegerilor anticipate;
167*
- introducerea moţiunii de neîncredere constructive, după modelul german, procedură care solicită (pentru
demiterea Guvernului) realizarea unei majorităţi „pozitive" în locul uneia „negative", cu alte cuvinte
condiţionând căderea cabinetului de desemnarea simultană a unui nou premier. Măsura vine, fireşte, în sprijinul
Guvernului, îngreunând eforturile opoziţiei de coagulare a unei majorităţi pentru susţinerea moţiunii;
- ridicarea interdicţiei persoanelor cu dublă cetăţenie de a candida şi de a deţine funcţii publice, cel puţin în
administraţia locală, condiţie pentru integrarea în Uniunea Europeană;
- introducerea categoriei senatorilor de drept, din care ar putea face parte, de exemplu, foştii Preşedinţi ai
României, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române sau Preşedintele Academiei, o propunere a Partidului Umanist
Român (PUR) care naşte şi reacţii adverse, legitime cel puţin din perspectiva doctrinei liberale clasice, pe
motivul evident al apariţiei unor privilegii în societate, neconforme cu spiritul democraţiilor moderne;
- limitarea clară a imunităţii parlamentare la declaraţii, voturi şi opinii politice, exprimate exclusiv în condiţiile
exercitării mandatului de senator sau deputat, propunere susţinută în prezent de toate partidele precum şi de
societatea civilă;
- introducerea cadrului pregătitor pentru integrarea României în Uniunea Europeană şi în NATO,
precum şi transferul parţial de competenţe decizionale spre instituţiile euro-atlantice, prevedere care vorbeşte
implicit despre renunţarea la principiul suveranităţii absolute a statului naţional român, în acord cu regulile
„convieţuirii" politice şi economice inter- şi supranaţionale.
Deşi la nivelul opiniei publice revizuirea Constituţiei are, fără îndoială, rezonanţa maximă, cele mai
controversate rămân cu certitudine propunerile de modificare a sistemului electoral, sistem care nu depinde însă,
decât în mică măsură, de legea fundamentală, ci de prevederile Legii Electorale.
în prezent sunt vehiculate mai multe propuneri de reformă a sistemului electoral, cea mai intens susţinută şi
dezbătută fiind introducerea votului uninominal pentru alegerea (cel puţin în
168
parte a) parlamentarilor, probabil la nivelul Senatului, o idee mai veche din politica românească, „reactivată" în
campania electorală din 2000. In cuprinsul lucrării am menţionat avantajele şi dezavantajele votului uninominal,
insistând cu precădere asupra chestiunii centrale aflate în discuţie, adică responsabilitatea politică a
reprezentanţilor naţiunii. Dacă argumentele favorabile sunt în general cunoscute, opiniile împotrivă sunt mult
mai puţin promovate în literatura de specialitate şi cu atât mai puţin în presă, în acest sens, Alina Mungiu-Pippidi
apreciază22, în cartea sa cea mai recentă, Politica după comunism, că: „Discuţia despre sistemul electoral este
cea mai persistentă, şi se reia mereu indiferent de rezultatul alegerilor. Mass-media agită chestiunea sistemului
de vot şi mai ales a votului uninominal, deoarece e exasperată de proasta calitate a clasei politice. Publicul e de
părerea mass-media pentru că nu are instrumente să judece şi e sătul de calitatea proastă a guvernărilor, reflectate
indirect în calitatea scăzută a vieţii. Partidele mici sunt apucate periodic de entuziasm gândind că pe această cale
intră în graţiile presei..." sau „lipsa de control asupra clasei politice din România [...] nu se datorează absenţei
votului uninominal, cum crede presa, ci a unor instituţii mult mai simple, cum ar fi transparenţa votului [...] Câtă
vreme electoratul nu ştie cum a votat alesul său, nu poate exista control asupra clasei politice, iar parlamentarii
sunt practic încurajaţi la comportamente aberante, de la absenţe la voturi în favoarea clientelei sau după
convingeri personale fără legătură cu mandatul primit sau poziţia partidului".
Alte propuneri, mai puţin spectaculoase dar nu lipsite de semnificaţii politice, vizează scăderea numărului de
parlamentari sau definirea clară a conflictului de interese, printr-o lege care să interzică „multiplele ipostaze" în
care activează (politic, administrativ, economic şi profesional) o parte a aleşilor. Organizarea şi funcţionarea
partidelor precum şi mecanismele de finanţare a vieţii politice vor fi reglementate prin legi noi, în acord cu
prevederile europene în materie, un accent deosebit punându-se pe ideea de transparenţă.
Instituirea regiunilor ca unităţi administrativ-teritoriale
169
face încă în România obiectul unor discuţii „slabe", ezitante, pe fondul unei neînţelegeri a conceptului european
şi a unor spaime culturale adânci la nivelul societăţii, întreţinute şi exploatate intensiv în deceniul trecut, chiar de
actualii guvernanţi. Oricum, este cert că regionalizarea va precede integrarea României în Uniunea Europeană şi
va fi aplicată inevitabil, ca o ironie a destinelor politice, tocmai de promotorii discursului centralist şi naţionalist
dur de la începutul anilor '90. Asta se va întâmpla însă, fireşte, numai dacă România va arăta că doreşte să
meargă în continuare pe drumul (din fericire bine marcat!) spre spaţiul Europei dezvoltate.
în concluzie, putem considera că sistemul politic din România a parcurs în ultimii 13 ani o tranziţie lentă spre
modelul democratic european, aflându-se actualmente într-o poziţie crucială, în care trebuie să aleagă între a face
pasul ferm, decisiv (şi cu siguranţă incomod) spre normele, procedurile şi performanţele cerute în „clubul
occidental" sau a rămâne, pentru multă vreme de acum înainte, în afara comunităţii, într-un spaţiu al tonurilor de
gri, al incertitudinilor, corupţiei şi subdezvoltării.
Sfârşitul anului 2002 ar putea constitui, nu spun un lucru nou, semnalul încurajator al deschiderii tuturor
oportunităţilor de acceptare a României în lumea occidentală, în următorii 5-7 ani. Cine crede, însă, că ni s-au
acordat garanţii şi că operăm deja cu certitudini face dovada unei naivităţi greu de înţeles.
170
Note
1 Momentul abrogării de jure a Constituţiei comuniste din 1965 {de facto admitem că este 22 decembrie 1989)
rămâne, totuşi, o temă de controversă pentru doctrinarii dreptului constituţional. Pentru detalii, vezi Drept
constituţional comparat, Victor Duculescu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 37-39
2 Singurele deosebiri de atribuţii între camere sunt desemnarea Avocatului Poporului (doar de către Senat) şi
preluarea interimatului funcţiei de Preşedinte al României, în caz de vacanţă a funcţiei, mai întâi de către
Preşedintele Senatului şi apoi, dacă este cazul, de către Preşedintele Camerei Deputaţilor. In rest, nu diferă
decât vârsta minimă pentru acceptarea candidaturii, de 23 de ani pentru Camera Deputaţilor şi de 35 de ani
pentru Senat
3 Pragul electoral pentru obţinerea reprezentării parlamentare a fost ridicat, în 2000, de la 3% la 5% pentru
partide, respectiv 8% pentru alianţele electorale formate din două partide, 9% pentru alianţele formate din trei
partide şi 10% pentru alianţele electorale formate din patru sau mai multe formaţiuni politice. Pragul electoral
poate fi, în principiu, modificat la fiecare patra ani, odată cu modificarea legislaţiei electorale
4 Conform clasificării consacrate a sistemelor de partide, realizată de Giovanni Sartori în 1976 şi descrisă pe
larg în capitolul III
5 Numeroase sondaje de opinie date publicităţii în perioada 2000-2002 (dar şi în anii anteriori) indică o încredere
a populaţiei de numai 25-30% în partidele politice şi în Parlament, în timp ce Biserica şi Armata se bucură de o
încredere largă, masivă, de circa 85-90%
6 Termenii simetric şi asimetric au fost folosiţi de Arend Lijphart în Modele ale democraţiei. Forme de
guvernare şi funcţionare în treizecişişase de ţări, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, pag. 197
7 Boc, Emil, Separaţia puterilor în stat, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2000, pag. 227
8 Este vorba doar de minorităţile care nu obţin reprezentare parlamentară depăşind pragul electoral
naţional de 5%. Minoritatea maghiară obţine reprezentare prin formula electorală aplicată tuturor celorlalte
partide
9 Se reglementează prin lege organică: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice,
organizarea şi desfăşurarea referendumului, organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării, regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă,
171
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, acordarea amnistiei sau graţierii colective, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de
Conturi, statutul funcţionarilor publici, contenciosul administrativ, regimul juridic general al proprietăţii şi al
moştenirii, raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială, organizarea generală a învăţământului, statutul
cultelor, organizarea administraţiei publice, a teritoriului, precum şi regimul autonomiei locale sau modul de
stabilire a zonei economice exclusive
10 Majoritatea simplă ia în calcul membrii prezenţi la şedinţa camerei, spre deosebire de majoritatea absolută
care se referă la numărul total de membri ai camerei
"Boc, 2000, pag. 240
12 Constituţia României, art. 102
13 Constituţia României, art. 111
14 în conformitate cu art. 97 din Constituţie, Preşedintele interimar dispunde de toate prerogativele şefului
statului, mai puţin: adresarea de mesaje Parlamentului, dizolvarea Parlamentului şi convocarea unui
referendum.
15 Pentru detalii, vezi Boc, 2000, pag. 258
16 Deleanu, Ion, Vasilescu, Florin, Constituţia României - comentată şi adnotată, Bucureşti, Ed. Monitorul
Oficial, 1992, pag. 193
17 Constituţia României, art. 84
18 Constituţia României, art. 89, al. 1
19 Constituţia României, art. 101, al. 1
20 în Germania, 6 din 7 legi au origine guvernamentală iar în Marea Britanic peste 90%. în Franţa se ating de
asemenea nivele foarte înalte ale legislaţiei elaborate de executiv.
21 Dacă nici un candidat nu a obţinut în primul tur majoritatea voturilor alegătorilor înscrişi pe liste, se
organizează aî doilea tur între primii doi candidaţi, câştigător fiind declarat candidatul care a obţinut cele mai
multe voturi
Mungiu-Pippidi, Alina, Politica după comunism, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, pag. 46-48
172
ANEXE
FRANŢA-
configuraţia politică actuală
Preşedinte: Jacques Chirac (Alianţa pentru Republică, ales la 5 mai 2002)
Prim-ministru: Jean-Pierre Raffarin (Democraţia Liberală, numit la 6 mai 2002)
Componenţa Adunării Naţionale (ultimele alegeri -9 si 16 iunie 2002)
Formaţiunea politică 577
Uniunea Pentru Majoritatea Prezidenţială - Alianţa Pentru UPM 357
Republică - Democraţia Liberală
Partidul Socialist PS 140
Uniunea pentru Democraţie Franceză UDF 29
Partidul Comunist Francez PCF 21
Verzii V 3
Diverse grupuri de dreapta DD 9
Partidul radical de stânga PRG 7
Diverse grupuri de stânga DVGj 6
Mişcarea pentru Franţa MPF 1
Independenţi 1
Adunarea pentru Franţa RPF 2
Regionalişti 1
Componenţa Senatului (ultima înnoire trienală - 23 septembrie 2001)
Formaţiunea politică 320
Adunarea (Alianţa) pentru Republică RPR 93
Partidul Socialist PS 82
Uniunea Centristă UC 54
Republicani şi Independenţi RI 41
Grupul Comunist, Republican şi Cetăţenesc CRC 23
Adunarea Democratică şi Social Europeană RDSE 21
Independenţi - 6
173
■<r
GERMANIA configuraţia politică actuală
Preşedinte: Johannes Rau ( Partidul Social Democrat, ales în 1999)
Cancelar: Gerhard Schroeder (Partidul Social Democrat, în urma alegerilor din 22 septembrie 2002)
Componenţa Bundestag-ului:
PARTIDUL Primul vot % Mandate Al doilea % Man- Total
uninominale vot date pe locuri
lista
Partidul Social Democrat (PSD) 20,059,967 41.9 171 18,488,66 38.5 80 251
8
Uniunea Creştin Democrată/Uniunea 19,647,690 41.1 125 18,482,64 38.5 123 248
Creştin Socială 1
Uniunea Creştin Democrată (CDU) 15,336,512 32.1 82 14,167,56 29.5 108 190
1
Uniunea Creştin Socială din Bavaria 4,311,178 9.0 43 4,315,080 9.0 15 58
(CSU)
Alianţa 90 / Verzii 2,693,794 5.6 1 4,110,355 8.6 54 55
Partidul Liberal Democrat (F.D.P.) 2,752,796 5.8 0 3,538,815 7.4 47 47
Partidul Socialismului Democrat 2,079,203 4.3 2 1,916,702 4.0 0 2
(PDS)
MAREA BRITANIE
configuraţia politică actuală
Şeful statului: Regina Elisabeta a 2-a (încoronată în 1952)
Prim-ministru: Tony Blair (Partidul Laburist, în urma alegerilor din 2001)
Componenţa Camerei Comunelor (ultimele alegeri - iunie 2001)
Formaţiunea politică sigla % 659
Partidul Laburist Lab 40.7 413
Partidul Conservator Cons 31.7 166
Partidul Liberal Democrat LibDem 18.3 52
Partidul Naţionalist Scoţian SNP 1.8 5
Partidul Unionist din Ulster UUP 0.8 6
Plaid Cymru, partid din Wales PC 0.7 4
Partidul Democratic Unionist, din Irlanda de DUP 0.7 5
Nord
Sinn Fein, din Irlanda de Nord SF 0.7 4
Partidul Social Democrat şi Laburist, din Irlanda SDLP 0.6 3
de Nord
Kidderminster Hospital and Healt Concern
(local)
0.1
ITALIA configuraţia politică actuală
Preşedinte: Carlo Azeglio Ciampi (din 1999) Prim-ministru: Silvio Berlusconi (Forza Italia, din 2001)
Componenţa Camerei Deputaţilor (ultimele alegeri -13 mai 2001)
Formaţiunea politică sigla 630
CASA LIBERTĂŢII Casa 282
- Forza Italia - Alianţa Naţionala - Liga
Nordului - Centrul Creştin Democrat şi
Creştinii Democratici Uniţi - Noul
Partid Socialist Italian

ULIVO Ulivo 184

- Stânga Democratică - Margherita
(Partidul Popular European,
Democraţii, înnoirea Italiană, Uniunea
Democraţilor pentru Europa) -11
Girasole (Federaţia Verzi, Socialiştii
Democraţi Italieni, Partidul
Comuniştilor Italieni)

REFONDAREA COMUNISTĂ RC 11
ULIVO - LISTA SVP Ulivo- 5
SVP
PARTIDUL POPULAR DIN PPTS 3
TIROLUL DE SUD
176
Componenţa Senatului (ultimele alegeri - 21 aprilie 1996)
Formaţiunea politică sigla 326
CASA LIBERTĂŢII Casa 177
ULIVO Ulivo 125
REFONDAREA COMUNISTĂ RC 3
LISTA DI PIETRO ITALIA DEI VALORI Di Pietro 1
DEMOCRAŢIA ITALIANĂ DE 2
ULIVO-LISTA SVP Ulivo- 3
SVP
PARTIDUL POPULAR DIN TIROLUL DE SUD SVP 2
ALIANŢA LOMBARDIA AUTONOMA ALA 1
UNIUNEA VALDOTAINA - 1
ROMÂNIA configuraţia politică actuală
Preşedinte: Ion Iliescu (candidatul Polului Social Democrat, ales la 10 decembrie 2000, în turul al doilea a!
alegerilor prezidenţiale)
Prim-ministru: Adrian Năstase (Partidul Social Democrat, în urma alegerilor parlamentare din 26 noiembrie
2000)
Configuraţia Parlamentului României
Senat Camera
Deputaţilor
PDSR (Polul Democraţiei Sociale din 65 46,43% 155 44,93%
România: PDSR+PSDR+PUR)
PRM 37 26,43% 84 24,35%
PD 13 9,29% 31 8,99%
PNL 13 9,29% 30 8,70%
UDMR 12 8,57% 27 7,83%
Minorităţi - - 18 5,22
178

PARLAMENTUL EUROPEAN ALES IN 1999/5 ANI

TARA PSE PPE ELDR UPE GUE/ V ARE I-EdN NI Alţii Total
N GL
BELGIA 5 6 _^ 5 5 2 2 25
DANEMARCA 3 1 6 1 4 1 16
GERMANIA 33 53 6 7 99
GRECIA 9 9 5 2 25
SPANIA 24 29 2 4 2 3 64
FRANŢA 22 15 6 9 13 5 17 87
IRLANDA 1 4 1 6 2 1 15
ITALIA 17 32 1 9 6 2 7 5 8 87
LUXEMBURG 2 2 1 1 6
OLANDA 6 9 8 1 4 3 31
AUSTRIA 7 7 2 5 21
PORTUGALIA 12 9 2 2 25
FINLANDA 3 5 5 1 2 16
SUEDIA 6 7 4 3 2 22
REGATUL UNIT 30 36 10 2 2 1 1 5 87
TOTAL 180 224 43 17 h~35 38 13 21 18 37 626
00
o
Partidul B D D EL E F IRL I LN A P FIN S U Total
K L K
PSE 6 4 40 10 21 16 1 19 2 7 6 10 4 7 61 L 214
PPE 7 3 47 9 29 13 i_4_ 36 2 9 7 9 4 5 17 201
ELDR 6 5 2 1 h-Ţ 4 1 10 1 5 3 3 42
—
UPE 2 17 7 3 2 3 34
GUE/NGL 4 9 7 5 3 2 3 1 34
V 2 12 2 3 1 1 1 4 1 27
ARE 1 3 12 2 1 2 21
I-EdN 4 8 2 1 15
NI 3 13 15 6 1 38
Total 25 16 99 25 64 87 15 87 6 31 21 25 16 22 87 626
PSE - Partidul Socialiştilor Europeni
PPE - Partidul Popular European
ELDR - Grupul European Liberal, Democrat şi Reformist
UPE - Uniunea Pentru Europa
GUE/NGL - Grupul Confederat al Statelor Unite Europene/Stânga Verde Nordica
V - Verzii
ARE - Alianţa Radicală Europeană
I-EDN - Independenţii Pentru Europa Naţiunilor
NI - neînscrişi
STATELE UNITE ALE AMERICIÎ configuraţia politică actuală
Preşedinte, şef al executivului: George W. Bush (Partidul Republican,
ales în noiembrie 2000)
Componenţa Senatului după alegerile din 5 noiembrie 2002
Formaţiunea politică Nr.de mandate

Partidul Republican 51
Partidul Democrat 47
Independenţi 1
Loc nedecis 1
Total 100
Componenţa Camerei Reprezentanţilor în urma alegerilor din 5 nov. 2002
Formaţiunea politică Nrde mandate

Partidul Republican 227

 Partidul Democrat 205
Loc nedecis 2
Total 434
181;
ANEXA 2
TEXTELE PENTRU PROPUSE PE BAZA PROTOCOLULUI
- la data de
Art Denumire marginală Text actual
.
1 Statul român (1) România este stat naţional, suveran
şi independent, unitar şi indivizibil. (2) Forma de
guvernământ a statului este republica. (3)
România este stat de drept, democratic şi social,
în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme şi sunt
garantate.

2 Suveranitatea (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului

român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum. (2) Nici un
grup şi nici o persoană nu pot exercita
suveranitatea în nume propriu.

182
REVIZUIREA CONSTITUŢIEI
ÎNCHEIAT DE PARTIDELE PARLAMENTARE
18.12.2002 -
Text propus
Text adoptat de comisie
PUR
Prevederile alin.(3) se modifică şi se completează astfel:
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea, toleranţa şi pluralismul politic reprezintă şi valori
supreme şi sunt garantate.
După alin.(3) se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:
(4) Statul se organizează după principiul separaţiei echilibrului puterilor.
Im articolul 1, după alineatul (3) se adaugă două noi alineate cu următorul cuprins: "(4) Statul se organizează
potrivit principiului separaţiei
echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul şi democraţiei
constituţionale. (5) în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".
-FD ' *-■'•- *
Prevederile art.2 se modifică şi se completează astfel:
1. Denumirea marginală va fi: Suveranitatea şi principiul separaţiei puterilor în stat.
2. Prevederile alin.(l) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
Suveranitatea naţională aparţine poporului român,
care o exercită prin organele sale reprezentative şi
prin referendum, în concordanţă cu principiul
separaţiei puterilor în stat
sau
După art.7 se introduce un nou articol 71, cu
denumirea marginală Separaţia puterilor în stat,
care va avea următorul cuprins:
Puterea în stat este împărţită în puterea
legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească.
-UUMR
Prevederile art.2 se modifică şi se completează astfel:
(1) Suveranitatea aparţine cetăţenilor români, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin
referendum.
(2) Forma de guvernământ a statului este republica.______
183
Art Denumire marginală Text actual
.

4 Unitatea poporului şi (1) Statul are ca fundament unitatea poporului

egalitatea între român. (2) România este patria comună şi
cetăţeni indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără
deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine
socială.
7 Românii din Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii
străinătate din afară frontierelor ţării şi acţionează
pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi
religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai
cărui cetăţeni sunt.
9 Sindicatele Sindicatele se constituie şi îşi desfăşoară
activitatea potrivit cu statutele lor, în
condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea
drepturilor şi la promovarea intereselor
profesionale, economice şi sociale ale
salariaţilor
184
Text
propu
Text adoptat de comisie
(3) Pentru realizarea unei Europe Unite, România cooperează la dezvoltarea Uniunii Europene, potrivit
principiilor statului de drept, democratic şi social, funcţionează conform principiului subsidiarităţii şi solidarităţii
sociale şi garantează apărarea drepturilor fundamentale ale omului.
(4) Statul român poate să transmită drepturi şi atribute ale suveranităţii naţionale numai prin lege. în cursul
aderării României la Uniunea Europeană, legislaţia Uniunii va fi preluată în legislaţia internă a României,
conform procedurilor legislative - ^.wjcaiul Poporului Prevederile alin.(l) se modifică astfel: (1) Suveranitatea
naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative constituite prin alegeri
libere, periodice şi corecte şi prin referendum.__________________________
UB8M
Prevederile alin.(l) se modifică astfel:
(1) Statul are ca fundament
cetăţenilor români.
La articolul 4, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul
solidaritatea cuprins.
"(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi."
Prevederile art.7 se modifică şi se completează astfel:
(1) Sistemul autorităţilor publice este organizat în baza principiului separaţiei puterilor în stat.
(2) Sistemul de drept român consacră principiul (2) se preia ca alin.5 al art.l supremaţiei Constituţiei şi a
legilor._________
PNL
Prevederile art.9 se modifică şi se completează astfel: Sindicatele şi patronatele se constituie şi desfăşoară
activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea
intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor şi membrilor patronale.
Articolul 9 se modifică astfel:
- Denumirea va fi: "Sindicatele patronatele"
- Cuprinsul articolului va fi:
„Articolul 9 - Sindicatele şi patronatele se constituie şi îşi organizaţiilor desfăşoară activitatea potrivit cu
statutele lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea
185
Art Denumire marginală Text actual
.

10 Relaţii internaţionale România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu

toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună
vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe
celelalte norme general admise ale dreptului
internaţional.

11 Dreptul internaţional (1) Statul român se obligă să îndeplinească

şi dreptul intern întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce îi
revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele
ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte
din dreptul intern.

186
Text propus
Text adoptat de comisie
. a voeaW Poporului (la propunerea PNL)
Prevederile art.9 se modifică şi se completează astfel: Sindicatele şi asociaţiile patronale se constituie şi
desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, iii condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi
la asociat: promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor şi membrilor
asociaţiilor patronale__________________________
drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale,
işi economice şi sociale ale salariaţilor şi membrilor ţiilor patronale."
După alin.(l) se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:
(2) Regulile generale ale dreptului internaţional, E preluat în alte texte.
comunitar sunt părţi integrante a dreptului intern.
Ele sunt prioritare faţă de legi interne şi creează
nemijlocit drepturi şi obligaţii pentru locuitorii
României.
-PNL
Alin.(2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
(2) Tratatele la care România este parte, potrivit|CUpn>« legii, cu excepţia celor arătate de articolul II1 alineatul
(2), au prioritate în raport cu legile şi celelalte acte normative cu putere egală sai inferioară legii.
După alin.(2) se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
(3) în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare
Constituţie, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
- PUR
Prevederile alin.{2) se modifică astfel:
(2) Tratatele ratificate de Parlamentul României se
vor integra în dreptul intern.
-PNL
După art. 11 se introduce un nou articol, cu denumirea
marginală Aderarea la organizaţii internaţionale de
integrare, care va avea următorul cuprins :
(1) Prin lege organică aprobată prin referendum,
România poate adera la organizaţii internaţionale ale
căror tratate constitutive prevăd exercitarea în comun,
de către statele membre, a unora din competenţele lor
suverane. România poate accepta delegările de
competenţe către asemenea organizaţii, necesare
funcţionării lor, sub rezerva reciprocităţii._____
La articolul 11, se. introduce un nou alineat cu următorul
"(3) în cazul în care un tratat la care România urmează să devină cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei."
187
Art.j Denumire marginală Text actual

12 Simbolurile naţionale (1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt

aşezate vertical, în ordinea următoare începând
de la lance: albastru, şalben, roşu. '2) Ziua
naţională a României este 1 Decembrie. (3)
Imnul naţional al României este "Deşteaptă-te
române". (4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt
stabilite prin legi organice.
16 Egalitatea în drepturi [1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări. '2) Nimeni nu este mai presus de
lege. ^3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au
numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară.

188
Text propus
Text adoptat de comisie

(2) Dispoziţiiîe tratatelor constitutive ale Uniunii şi Comunităţilor Europene la care România este parte,
precum şi ale actelor cu caracter obligatoriu Preluat adoptate în cadrul acestora, au prioritate în raport
cu Constituţia şi legile ţării şi sunt direct aplicabile pe teritoriul României.
(3) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu
propuse de instituţiile Uniunii Europene, îndată după supunerea acestora spre aprobare Consiliului
Uniunii Europene. Parlamentul, în consultare cu Guvernul, adoptă măsurile de ordin legislativ care se
impun.______
La art. 12, prevederile alin.(l) se completează astfel:
în centrul fâşiei de culoare galbenă se apîică stema ţării.
Alineatul (1) al articolului 12 se completează, în final, astfel: '(î) In centrul drapelului, pe culoarea galbenă, se
aplică stema ţării."
-PSD
Prevederile alin.3 se modifică şi vor avea urmăloru cuprins:
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia
română şi domiciliul în ţară.
-PD
După alin.(3) se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
(4) Accesul egal al femeilor şi al bărbaţilor la femei dobândirea mandatelor electorale şi la ocuparea
acestor funcţii. funcţiilor elective este garantat Condiţiile exercitării
acestor drepturi se stabilesc prin lege organică.
-PNL
Alin.(3) se modifică şi va avea următorul cuprins:
(3) Funcţiile publice civile pot fi ocupate de orice persoană, cu excepţia celor rezervate prin lege organică
cetăţenilor români.
După alin.(3) se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:
(4) Demnităţile publice, civile şi militare, precum şi funcţiile militare pot fi ocupate numai de cetăţeni
români, în condiţiile stabilite prin lege organică._______________________________
articolul 16, alineatul (3) se ilnwdifică şi va avea următorul cuprins:
"(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între i şi bărbaţi pentru ocuparea
189
Art. Denumire marginală Text actual
18 Cetăţenii străini şi (1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc
apatrizii în România se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie
şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se
retrage în condiţiile legii, cu respectarea
tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la
care România este parte.
19 Sxtrădarea şi '1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau
expulzarea expulzat din România. (2) Cetăţenii străini şi
apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei
convenţii internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate. (3) Expulzarea sau extrădarea se
hotărăşte de justiţie.

190
Text propus Text adoptat de comisie
- UDMR
Prevederile alin.3 se modifică şi vor avea
următorul cuprins: (3) Funcţiile şi
demnităţile publice, civile sau militare pot ii
ocupate de cetăţeni români. în cazuri expres
prevăzute de lege, astfel de funcţii şi demnităţi
pot fi ocupate şi de persoane care nu sunt
cetăţeni români.
. PNL ' ■-' ' : PNL renunţă
>W-Alin.(2) se modifică şi va avea următorul
cuprins: (2) Dreptul de azil se acordă şi se
retrage în condiţiile legii, cu respectarea
tratatelor internaţionale la care România este
parte, precum şi, începând cu data la care
România va deveni membră a Uniunii
Europene, în conformitate cu dispoziţiile actelor
cu caracter obligatoriu adoptate în cadrul
acesteia.
 -PSD NU POATE FI REVIZUIT
Prevederile art. 19 se modifică şi se - intră sub incidenţa art.
completează astfel: 1. Denumirea marginală va 148 alin.(2) -
fi: Expulzarea şi extrădarea 2. Prevederile alin.
(1) se modifică şi se completează astfel: (1)
Cetăţeanul român nu poate fi expulzat din
România. Cetăţenii români pot fi extrădati în
baza tratatelor internaţionale la care România
este parte, în condiţiile legii. 3. Prevederile alin.
(2) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
(2) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi
sau expulzaţi numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate -
PNL Prevederile art. 19 se modifică si se
completează astfel: (1) Cetăţenii români nu pot
fi expulzaţi. (2) Cetăţenii români pot fi
extrădaţi, iar cetăţenii străini şi apatrizii pot fi
extrădaţi sau expulzaţi numai în baza unor
tratate internaţionale la care România este
parte, sub rezerva reciprocităţii.
Reciprocitatea nu este cerută în cazul extrădării
către jurisdicţiile penale internaţionale a căror
competenţă a fost recunoscută de către
România. ; Avocatul Poporului înlăturarea
interdicţiei extrădării din România a cetăţenilor
români înseamnă suprimarea unui drept
constituţional câştigat şi, ca atare, intră sub
incidenţa art. 148 alin.(2), deci nu poate fi
revizuit.
191?
Art.
Denumire marginală
Text actual
20 Tratatele internaţionale privind drepturile omului
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. ___________
21
Accesul liber la justiţie
) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
23 Libertatea individuală
1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura
prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
192
Text propus
Text adoptat de comisie
După alin.(2) se introduce un alineat nou, cu următorul cuprins:
(3) Fac excepţie cazurile în care Constituţia şi legile ţării cuprind dispoziţii mai favorabile, acestea din urmă au
prioritate.
Nu se modifică - rămâne textul actual.
1
Prin corelare cu art.23! nou introdus, art.21 se abrogă.
La articolul 21, după alineatul (2) se adaugă două noi alineate cu următorul cuprins:
'(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
oluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative dacă legea
nu prevede altfel."
-psd
Prevederile art. 23 se modifică şi se completează astfel
1. Prevederile alin.(4) vor avea cu următorul cuprins:
"(4) Arestarea preventivă se dispune de instanţa de judecată,
în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se dispune
o perioadă de cel mult 30 de zile, iar prelungirea acesteia pe judecată
cel mult aceeaşi durată. încheierile instanţei privind măsura
arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de
lege."
2. Prevederile alin(6) vor avea cu următorul cuprins:
"(6) Punerea în libertate celui reţinut sau arestat este penale obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au
dispărut, poati precum şi în alte situaţii prevăzute de lege."
Articolul 23 se modifică astfel:
Alineatul (4) va avea următorul cuprins: '(4) Arestarea preventivă se pe dispune numai de instanţa de
Prevederile art.23 se modifică şi se completează după
urmează:
I. Alin.(4) şi (9) se modifică şi vor avea cu următorul cuprins:
(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de
judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile.
Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de
judecată.
După alineatul (4) se introduc două noi alineate cu următorul cuprins: "(41) în cursul urmăriri
arestarea preventivă se e dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile şi se poate prelungi pe o durată de cum
cel mult 30 de zile. încheierile
instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
1-) în faza de judecată, arestarea preventivă se poate dispune pentru o durată de 30
193
\rt.| Denumire marginală
194
Text propus
Text adoptat de comisie
(9) Nici o sancţiune privativă de libertate nu poate
fi stabilită sau aplicată decât prin lege organică.
Aceste sancţiuni nu pot avea decât o natură|Arestarea
penală.
II. Prin corelare cu art.231, la art.23 alin.(8) se] ilimină.
III. Prin corelare cu art.23!, art.127 devine 241 şi va fi introdus după art.24
de zije şi se poate prelungi pa a durată de 30 de ziie.
în faza de judecată nu poate depăşi 2 ani."
Alineatul (6) va avea următorul cuprins: "(6) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă
motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii revăzute de lege."________
După art.23 se introduce un articol nou, 23, care va avea denumirea marginală Dreptul la un proces echitabil, cu
următorul cuprins: '1) Orice persoană are dreptul de a se adresa unei instanţe udecătoreşti pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Procesul trebuie judecat de o instanţă judecătorească independentă şi imparţială, stabilită prin
lege, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil. Prin lege se stabilesc cauzele care permit instanţei să
declare caracterul secret ai şedinţelor de judecată. Hotărârea pronunţată trebuie, în toate cazurile, să fie
accesibilă publicului.
(3) Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi executarea acestora, sunt
garantate.
(4) Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni sau contravenţii este prezumată nevinovată
până Ia rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Prezumţia de nevinovăţie trebuie
respectată de toate autorităţile publice şi de toate persoanele fizice sau juridice, încălcarea prezumţiei de
nevinovăţie dă dreptul la repararea prejudiciului suferit, chiar dacă ulterior persoana respectivă este condamnată
penal.
Au fost preluate la alte articole.
Art Denumire marginală Text actual
.

32 Dreptul la învăţătură (1) Dreptul la învăţătură este asigurat

prin învăţământul general obligatoriu, prin
învăţământul liceal şi prin cel profesional,
prin învăţământul superior, precum şi prin alte
forme de instrucţie şi de perfecţionare. (2)
învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
limba română. în condiţiile legii, învăţământul
se poate desfăşura şi într-o limbă de
circulaţie internaţională. (3) Dreptul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
de a învăţa limbă lor maternă şi dreptul de a
putea fi instruite în aceasta limbă sunt garantate;
modalităţile de exercitare a acestor
drepturi se stabilesc prin lege. (4) învăţământul
de stat este gratuit, potrivit legii. (5) Instituţiile
de învăţământ, inclusiv cele particulare, se
înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile legii. (6) Autonomia universitară este
garantată. (7) Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor
specifice fiecărui cult. în şcolile de stat,
învăţământul religios este organizat şi garantat
prin lege.
196
Text pro;
propus
Text adoptat de comisie
(5) Orice persoană condamnată penal saii contravenţional de o instanţă judecătorească ari dreptul la o
nouă judecare a cauzei de o instanţă! ;uperioară. Fac excepţie cazurile în care
condamnarea este aplicată în urma exercitării unei căi de atac împotriva hotărârii de achitare, precum şi cele în
care condamnarea a fost pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(6) Nimeni nu poate fi urmărit sau condamnat pena! sau contravenţional de instanţele judecătoreşti pentru o faptă
pentru care a fost deja condamnat sau achitat în mod definitiv, cu excepţia cazurilor în care un fapt nou
descoperit sau un viciu fundamental de procedură ar fi de natură să afecteze hotărârea iniţială.
(7) Nici o lege, în nici o împrejurare, nu poate deroga de Ia acest drept şi nu poate îngrădi exercitarea lui.
-PSD
La art. 32 după alin.( 3) se introduce un nou alineat cu
următorul cuprins:
(31) De asemenea, este garantată înfiinţarea, prin lege, de
universităţi muMcuiturale, cu secţii şi facultăţi de
în limbile minorităţilor, precum şi în limba română.
-XJDMR
După alin.(l) se introduce un alineat nou, cu următorul cuprins:
(l1) învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
unităţi de stat, particulare şi confesionale.
Prevederile alin.(2) se modifică şi se completează astfel:
(2) învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
limba română sau în limbile comunităţilor
naţionale minoritare. în condiţiile legii,
învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de
circulaţie internaţională
- Minorităţi
După alin.(3) se introduce un nou alineat cu următorul cuprins: (31) Este garantată înfiinţarea, prin lege, de
umversităţi multiculturale, cu secţii şi facultăţi de predare în limbile minorităţilor, precum şi în limba română.
- Avocatul Poporului (la propunerea PSD)
(31) Este garantată înfiinţarea, prin lege, de universităţi multiculturale, cu secţii şi facultăţi de predare atât în
limba română, cât şi în limbile minorităţilor naţionale
La articolul 32, alineatul (5) se modifică şi va avea următorii, cuprins:
"(5) învăţământul de toate predare gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în
condiţiile legii."
197.
Art. Denumire marginală Text actual

>**
198
Text propus Text adoptat de comisie
~|
-PNL --------------l A fost preluat
După art.33 se introduce art.331, "Dreptul la la alt articol
alegeri libere", cu următorul conţinut: Statul,
precum şi comunele, oraşeîe, municipiile,
judeţele şi subdiviziunile administrativ-
teritoriale ale municipiiior, prevăzute în artl20
alin.(3), trebuie să organizeze alegeri libere,
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, pentru desemnarea Parlamentului şi a
Preşedintelui României, precum şi a consiliilor
locale, a consiliilor judeţene şi a
primarilor. Alegerile pentru fiecare autoritate
publici reprezentativă trebuie organizate cel
mult o dată la t ani, cu excepţia cazurilor
prevăzute la art.60 alin.(T sau art.83 aliii.(3),
care se aplică în mod corespunzător şi pentru
autorităţile administrative locale autonome
-PNL A fost preluat la alt articol.
După art.35 se introduce un nou articol 351
Dreptul de acces la funcţiile publice, cu
următorul cuprins: Cetăţenii români, fără
privilegii şi fără discriminări, au dreptul
de acces la funcţiile publice, civile şi
militare, precum şi de a fi menţinuţi în
funcţie şi de a părăsi funcţia publică.
-PNL A fost preluat la alt articol.
După art.37 se introduce un articol nou, 371, cu ■
denumirea marginală Participarea
cetăţenilor Uniunii Europene în alegerile locale
şi în cele pentru Parlamentul European, care
va avea următorul cuprins: (1) De la data la
care România va deveni membră a Uniunii
Europene, cetăţenii celorlalte state membre care
îşi au reşedinţa pe teritoriul României,
îndeplinesc condiţia prevăzută de articolul
34 alineatul (1) şi nu se află în vreuna din
situaţiile prevăzute în articolul 34 alineatul (2)
au drept de vot în alegerile locale şi dreptul de a
fi aleşi în cadrul acestora (2) Aceste drepturi
sunt recunoscute şi ocrotite sub rezerva
reciprocităţii, în condiţiile prevăzute de
tratatele constitutive ale Uniunii şi
Comunităţilor Europene şi de actele cu caracter
obligatoriu adoptate în cadrul acestora,
precizate prin lege organică.
199
Art.
Denumire marginală
Text actual
4 î Protecţia proprietăţii private
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor
drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu
pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire.
(4) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi
imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(5) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (4) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergenţă, prin justiţie.
(6) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi ia respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului.
(7) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
(8) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în
condiţiile legii.
200
Text pro!
propus
Text adoptat de comisie
3) Începând cu aceeaşi dată şi în. aceleaşi condiţii :u cele arătate în alineatele precedente, precizate prin lege
organică, cetăţenii români şi cei ai itatelor membre ale Uniunii Europene se bucură de dreptul de vot şi de
dreptul de a fi aleşi în alegerile pentru Parlamentul European organizate pe teritoriul României.
Prevederile art.4) se modifică şi se completează astfel:
1. Denumirea marginală va fi: Dreptul de proprietate privată.
2. Prevederile alin.(2) se modifica şi vor avea următorul cuprins:
2) Statul garantează şi ocroteşte proprietatea privată, în mod egal, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi
apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate.
3. După alin.(2) se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
2) Trecerea silită în proprietatea publică a unor bunuri în considerarea apartenenţei etnice, religioase, politice sau
de altă natură a titularilor este interzisă.
4. După alin. (7) se introduce un nou alineat cu următorul interna! cuprins:
(7 ) Prezumţia prevăzută la alin.7 nu este aplicabilă pentrulreciprocitate,
bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor prevăzute
rezultate din infracţiuni.
-PD
Prevederile alin. (2) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
(2) Proprietatea privată este recunoscută şi garantată de
lege, în mod egal, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi
apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenuri h >r în amăitiUt' prevăzuţi1 de Jrgea organică
Ari. 4! se modifică şi se completează astfe!: I. Denumirea marginală este: "Garantarea proprietăţii
private".
ÎL Alin.(2) se modifică şi va avea următorul cuprins: (2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod
egal de lege, indifierent de titular. Cetăţenii străini alineatul şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine, pot
deţine în proprietate terenuri în condiţiile stabilite prin lege organică ________________
Articolul 41 se modifică
astfel:
Denumirea va fi: „Dreptul de
proprietate privată"
Alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi
apatrizii pot dobândi dreptu! de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate aţionale la care România ste parte, pe bază
de iprocitate, în condiţiile prin legea organică, precum şi prin moştenire legală.' i) După alineatul
(3) se introduce un nou alineat (31) cu următorul cuprins:
"(31) Este interzisă trecerea silită în proprietate publică a unor bunuri în considerarea apartenenţei :tnice,
religioase, politice sau de altă natură a titularilor."
După alineatul (7) se introduce un nou alineat (71) cu următorul cuprins:
"(71) Prezumţia prevăzută la (7) nu este aplicabilă pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării
veniturilor realizate din infracţiuni."
2Oh-
Urt.
Denumire marginală
Text actual
42 Dreptul la moştenire
Dreptul la moştenire este garantat.
46
Protecţia persoanelor handicapate
Persoanele handicapate se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de
prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor,
respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.

48 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea
actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
202
Text propus
Text adoptat de comisie
- Minorităţi
Prevederile alin.(2) se modifică şi vor avea următorul cuprins: (2) Dreptul de proprietate este garantat indiferent
de forma sa de proprietate___________________
-PNL
Art.42 se modifică şi va avea următorul cuprins : Dreptul la moştenire este garantat, indiferent de obiectai său
Rămâne textul actual.
Prevederile art.46 se modifică şi se completează astfel:
1. Denumirea marginală va fi: Protecţia persoanelor cu handicap.
2. Prevederile alin. unic se modifică şi vor avea următorul cuprins:
Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de
prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor,
respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. -PNL '--' " '-- - ' " ' .- : . După art. 46 se
introduce art.46\ Dreptul la un mediu sănătos, cu următorul conţinut: Autorităţile publice trebuie să ia măsurile
necesare pentru a asigura calitatea mediului înconjurător, pentru generaţia prezentă şi pentru generaţiile viitoare
La articolul 46, termenii „persoane handicapate" şi „handicapaţi" se înlocuiesc cu termenul „persoane cu
handicap".
După articolul 46 se introduce un nou articol cu următorul cuprins:
Denumirea va fi: "Ocrotirea mediului înconjurător"
Cuprinsul articolului va fi: „Articolul 46! - Statul şi autorităţile publice sunt obligate să ia măsuri pentru
ocrotirea şi refacerea mediului înconjurător, precum şi pentru menţinerea echilibrului
ecologic."
Prevederile art. 48 se modifică şi se completează astfel: 1. Alin. (1), (2) şi (3) se modifică şi vor avea următorul
aprins:
(1) Persoana vătămată într-un drept ai său ori într-un legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului
pretins, actului şi repararea pagubei_____________________
Articolul 48 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un
interes ijjt£res legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a anularea™6' cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
203.,
Art Denumire marginală Text actual
.
 (3) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii,
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare
săvârşite în Drocesele penale.

49 Restrângerea (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi

exerciţiului unor poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă
drepturi sau al unor se impune, după caz, pentru: apărarea
libertăţi siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale;
prevenirea consecinţelor unei calamităţi
naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2)
Restrângerea trebuie să fie proporţională cu
situaţia care a determinat-o şi nu poate
atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.

51 Respectarea Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a

Constituţiei şi a legilor legilor este obligatorie,
204
Text propus
Text adoptat de comisie
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege.
3) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea
statului nu înlătură, în condiţiile legii, răspundi magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă
PUR Prevederile alin.(3) se modifică şi se completează astfel:
(3) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite justiţie,
indiferent de natura cauzelor
dreptului pretins sau aj interesului legitim, anularea pentru actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele lerea exercitării acestui drept se
stabilesc prin lege.
(3) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii,
pentru pentru prejudiciile cauzate prin îneronle judiciare. Răspunderea statului nu înlătură, în condiţiile legii,
răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă."_______________
-PNL
Pievederile art.49 se modifică şi se completează astfel:
(2) Restrângerea trebuie să fie necesară într-societate democratică. Ea trebuie să fie strict necesară şi
proporţională cu situaţia care determinat-o, să fie făcută în mod nediscrimnatoriu şi nu
poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.
Se introduce alin.(3), cu următorul conţinut:
(3) Privarea de libertate, precum şi ingerinţe exercitarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului şi
a dreptului la secretul corespondenţei pot fi decise numai de un judecător ^NL
După art. 49 se introduce art.491. "Derogări de la respectarea unor drepturi sau a unor libertăţi", cu următorul
conţinut: In caz de război, de mobilizare parţială sau generală a forţelor armate, de stare de asediu sau de stare de
urgenţă, sunt posibile măsuri derogatorii de la respectarea unor drepturi sau a unor libertăţi, cu stricta respectare
a angajamentelor internaţionale în materie la care statul român este parte______
La articolul 49, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul
■o cuprins:
"(2) Restrângerea poate fi
a dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia
care a determinat-o, să fie făcută în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei
in dreptului sau a libertăţii."
NU POATE FI REVIZUIT
- intră sub incidenţa art. 148 alin.(2) -
Articolul 51 se abrogă, fiind preluat la art. 1
Art Denumire marginală Text actual
52 Apărarea ţării 1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere
România. 2) Serviciul militar este obligatoriu
pentru bărbaţii, cetăţeni români, care au împlinit
vârsta de 20 de ani, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege. (3) Pentru pregătirea în cadrul
serviciului militar activ, cetăţenii pot fi
încorporaţi până la vârsta de 35 de ani.

55 dumirea şi rolul 1) Avocatul Poporului este numit de Senat, pe o

1 durată de 4 ani, pentru apărarea drepturilor şi a
i libertăţilor cetăţenilor. Organizarea şi
funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului se
stabilesc prin lege organică. (2) Avocatul
Poporului nu poate îndeplini nici o funcţie
publică sau privată.

206
Text propus
|
Text adoptat de. comisie
Prevederile alin.(2) se modifică şi se completează astfel. (2) Condiţiile exercitării serviciului militar pentru
bărbaţii, cetăţeni români, care au împlinit vârsta de 20 de ani, se vor stabili prin lege organică.
La articolul 52, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(2) Condiţiile efectuării serviciului militar pentru bărbaţii, cetăţeni români, care au împlinit vârsta de 20 de ani,
se vor stabili prin lege organică,
-PSD
Prevederile ari. 55 se modifică şi se completează astfel:
1) Avocatul Poporului este numit de Senat, pe o durată de 4
ani, pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.
Avocaţii poporului specializaţi pe domenii de activitate,
Articolul 55 se modifică şi va avea următorul cuprins:
"Articolul 55 -Poporului este
aflaţi în subordinea sa, se stabilesc potrivit legii organice a,drepturilor
instituţiei Avocatului Poporului.
persoanelor
(2) Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o funcţie publică Avocatului
funcţiilor didactice din
specializaţi
sau privată, cu excepţia
învăţământul superior
- ODMR
Art.55 se modifică şi se completează după cum
urmează:
(1) Instituţia Avocatului Poporului este format din privată, cu excepţia funcţiilor
Avocatul General al Poporului şi Avocaţii didactice din învăţământul
Specializaţi ai Poporului. superior.
(1) Avocatul numit pe o
durată de 4 ani pentru apărareai şi libertăţilor fizice. Adjuncţii Poporului sunt pe domenii de
activitate.
(2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi tiu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau
(2) Avocaţii Specializaţi ai poporului îşi desfăşoară (3) Organizarea şi funcţionarea
instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege
activitatea pe următoare domenii:
a. protecţia comunităţilor naţionale minoritare, prevenirea tuturor formelor de nediscriminare;
b. libertatea conştiinţei şi a cultelor;
c. problemele militarilor, activitatea serviciilor speciale, instituţiilor de siguranţă şi ordine publică;
d. sistemul penitenciarelor;
e. protecţia consumatorului şi a concurenţei loiale;
f. protecţia informaţiilor personale. UDMR
Pupă art.55 >c introduce un articol n ki art.55'. cu turnătorul cuprins:
Art. 551. (1) Avotatu ' ai t'op ; n şi
Avocaţii Specializaţi ai •; sunt j i de
Parlament în şedinţă re -k>r dtw. ucre
pe o durată de 4 ani, pi'i _._irţa clrojî
organica.
Art Denumire marginală Text actual
.

58 Rolul şi structura (1) Parlamentul este organul reprezentativ

suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării. (2) Parlamentul este alcătuit
din Camera Deputaţilor şi Senat.
59 Alegerea Camerelor (1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, potrivit legii electorale. (2)
Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul
de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament,
au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile
legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi
naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură
organizaţie. (3) Numărul deputaţilor şi al
senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în
raport cu populaţia ţării.

208
Text propus
Text adoptat de comisie
libertăţilor cetăţenilor. Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului se stabilesc prin
lege organică. (2) Avocaţii Poporului nu pot îndeplini nici o
funcţie publică sau privată.________________
-UDMR
La art. 58, prevederile alin.(l) se modifică şi vor avea
următorul cuprins:
(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
cetăţenilor români şi unica autoritate legiuitoare a
ţării.
Rămâne textul actuaî
ir.ca }i vor avea următorul
-PSD
La art 59, prevederile alin: ;) se
cuprins:
(3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor, precum şi
norma de reprezentare se stabilesc prin legea
electorală, în raport cu populaţia ţării.
UDMR
Alin.(l) se restructurează în două alineate următorul cuprins:
(1) Camera Deputaţilor este aleasă prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat potrivit
scrutinului pe listă conform prevederilor legii electorale.
(2) Senatul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit sistemului de vot preferenţial
pe iistă, conform legii electorale.
UBMR
După art.61 se introduce un articol nou 61*, cu următorul cuprins:
(1) Camera Deputaţilor are următoarele atribuţii:
a. dezbaterea şi adoptarea proiectelor de legi;
b. numiri în cazurile prevăzute de Constituţie;
c. controlul activităţii organelor puterii executive.
(2) Senatul are următoarele atribuţii:
a. avizarea proiectelor de legi;
b. retrimiterea proiectelor de legi primite de la Camera Deputaţilor, însoţite de obiecţiile formulate în
cadrul dezbaterilor generale;
La articolul 59, după alineatul (3) e introduce alineatul (4) cu următorul cuprins:
„(4) Sunt senatori de drept
persoanele care au avut
calitatea de şef al statului
român."
Text convenit, dar neadoptat
de comisie
A fost preluat la alt articol.
209
Art.j Denumire marginală | Text actual

62 Şedinţe comune (1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în

şedinţe separate şi în şedinţe comune. In
şedinţele comune, lucrările se desfăşoară
potrivit unui regulament adoptat cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. (2)
Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru:
a) primirea mesajului Preşedintelui României;
b) aprobarea bugetului de stat şi a
bugetului asigurărilor sociale de stat; c)
declararea mobilizării generale sau parţiale; d)
declararea stării de război; e) suspendarea sau
încetarea ostilităţilor militare; f) examinarea
rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării şi ale Curţii de Conturi; g) numirea, la
propunerea Preşedintelui României, a
directorului Serviciului Român de Informaţii şi
exercitarea controlului asupra activităţii acestui
serviciu; a) îndeplinirea altor atribuţii
care, potrivit Constituţiei sau regulamentului,
se exercită în şedinţă comună.

210
Text propus
Text adoptatde comisie
c. numirile în funcţii şi demnităţi publice, conform legii;
d. supravegherea şi controlul activităţii organelor puterii executive;
e. controlul activităţii forţelor armate, instituţiilor de ordine şi siguranţă publică şi a serviciilor de siguranţă
naţională.
-PNL
Atribuţii ale Camerei Deputaţilor: probleme legate de legiferare, inclusiv dezbaterea şi adoptarea bugetului de
stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
Atribuţii ale Senatului: numirile în funcţii şi examinarea rapoartelor la instituţiile unde a făcut numirile,
constituirea comisiilor de anchetă, precum şi dezbaterea şi adoptarea tratatelor internaţionale____________
psd :
Prevederile art. 62 se modifică şi se completează astfel: 1. Denumirea marginală va fi: Şedinţele Camerelor
Articolul 62 se modifică şi se completează astfel:
- Denumirea articolului
2. Prevederile alin.( 1) se modifică şi vor avea următorul 62, alineatul 1, partea
cuprins: !amera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate.
3. Prevederile alin. (2) şi de la literele f), j vor avea următorul cuprins:
Introductivă a alineatului 2, prevederile literelor/), g), h)
I şi h) se modifică şi ale alineatului 2) se modifică
- După litera (h) a alineatului 2 se introduce o
2) Camerele îşi desfăşoară lucrările în şedinţe comune,
potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor nouă literă, i)
şi senatotilor, pentru: f) aprobarea strategiei
naţionale de apărare a ţării,
xaminarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- Denumirea este: "Şedinţele Camerelor"
- Alineatul (!) se modifică şi
;) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a are următorul cuprins:
directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra acestor servicii;
„ (1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe
h) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei, legilor separate."
organice sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună.
Elimina;t. lit.f) şi g) de h alin : 2).
-PNL
Art.62 se modifică şi se completează astfel:
1. Denumirea marginală este: "Atribuţiile şi şedinţele Camerelor"
2. După aiin.(l) se introduc următoarele alineate:
(1') Camera Deputaţilor dezbate şi adoptă proiectele de lege şi propunerile legislative, moţiunile şi hotărârile
proprii. în acest scop, ea se întruneşte în şedinţă separată._____________
- Partea introductivă a alineatului (2) se modifică şi are următorul cuprins: "(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările
în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:"
211
Art. Denumire marginală Text actual
64 Actele juridice şi Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi,
cvorumul lega! hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii
membrilor.
67 Mandatul deputaţilor (1) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul
şi al senatorilor mandatului la data întrunirii legale a Camerei din
care fac parte, sub condiţia validării. (2)
Calitatea de deputat sau de senator încetează la
data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau
în caz de demisie, de pierdere a drepturilor
electorale, de incompatibilitate ori de deces.

212
Text propus
Text adoptat de comisie
unţă mo,
(1") Senatul are următoarei atribuţii:
a) ratificarea tratatelor internaţionale, cu excepţia celor care intră în competenţele Camerelor întrunite în şed:
comună;
b) numirea în funcţii potrivit Constituţiei şi a legii, cu excepţia funcţiilor pentru care numirea intră
competenţele Camerelor întrunite în şedinţă comună;
c) examinarea rapoartelor prezentate de autorităţile la care efectuat numirea;
d) dezbaterea şi adoptarea hotărârilor proprii.
In scopul exercitării acestor atribuţii, el se întruneşte şedinţă separată.
3. După alin.(2) lit.b) se introduc următoarele dispoziţii: b1) ratificarea tratatului pentru aderarea României
Uniunea Europeană; b") ratificarea tratatului pentru aderarea României
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord; b3) ratificarea tratatelor internaţionale a căror îndeplinire crează
sarcini asupra bugetului de stat sau necesită modificarea
legilor în vigoare ori adoptarea de legi noi.
4. Dispoziţiile alin.(2) lit.f), g) şi h) se modifică şi vor următorul cuprins:
f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării şi examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării;
g) numirea, la propunerea Preşedintelui României, directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea
controlului asupra acestor servicii;
h) îndeplinirea altor atribuţii care potrivit Constituţiei se exercită în şedinţă comună____________________
- Prevederile literelor/), g), hj şi i) ale alineatului 2) se
'difică şi au următorul cuprins:
"f) aprobarea strategiei în naţionale de apărare a ţării, examinarea rapoartelor Consiliului a Suprem de
Apărare a Ţării;
g) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a în directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea
controlului asupra activităţii acestor servicii;
h) numirea Avocatului Poporului;
i) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;"
- După litera i) a alineatului 2
introduce o nouă literă, j), cu următorul cuprins:
"j) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit a Constituţiei, legilor organice sau regulamentului, se
exercită în şedinţă comună."
la
avea se
-PNL
Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, după caz, în prezenţa majorităţii membrilor.
Rămâne textul actual.
La art. 67, prevederile alin. (1) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
(1) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub
condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul
se stabileşte prin lege organică.
La articolul 67, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
'(1) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub
condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prir. lege organică."
213»
Art Denumire marginală Text actual
.
69 Imunitatea (1) Deputatul sau senatorul nu poate fi
parlamentară reţinut, arestat, «rcheziţionat sau trimis în
judecată, penală ori contravenţională, fără
încuviinţarea Camerei din care face parte, după
ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine
Curţii Supreme de Justiţie. (2) în caz de
infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul
poate "î reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul
justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele
Camerei asupra reţinerii şi a )ercheziţiei. în
cazul în care Camera sesizată constată că nu
există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri.

70 Independenţa opiniilor deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere

juridică pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului.

71 Indemnizaţia şi Deputaţii şi senatorii primesc o indemnizaţie

celelalte drepturi lunară. Cuantumul indemnizaţiei şi celalte
drepturi se stabilesc prin lege
72 Categorii de legi (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare. (2) Legile
constituţionale sunt cele de revizuire a
Constituţiei. (3) Prin lege organică se
reglementează: a) sistemul electoral; b)
organizarea şi funcţionarea partidelor politice: c)
organizarea şi desfăşurarea referendumului; d)
organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării; e) regimul stării de asediu şi
al celei de urgenţă; f) infracţiunile, pedepsele şi
regimul executării acestora; g) acordarea
amnistiei sau a graţierii colective;
214
Text propus Text adoptat de comisie
i?sp ■■ • ■• ■■ .- -■ ■ Rămâne textul actual
Prevederile art. 69. se abrogă, -ML ■ . .
; ',-,■:■: ; . A)in.(]) se modifică şi va
avea următorul cuprins: (1) Deputatul sau
senatorul nu poate fi reţinut, arestat,
percheziţionat sau trimis în judecată,
penală ori contravenţională, pentru fapte
săvârşite în exercitarea mandatului său
fără încuviinţarea Camerei din care face parte,
după ascultarea sa. Competenţa de judecată
aparţine înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
-AvoCayî;Poporâni(iaprq>aBfef«fî>Sn) "" "
înlăturarea inviolabilităţii parlamentare prin
abrogarea art.69 este contrară protecţiei
mandatului parlamentar, precum şi protecţiei
opoziţiei parlamentare. Măsura este excesivă, ea
nu
se înscrie în contextul parlamentar majoritar din
lume.
-PSD Rămâne textul actual
Art. 70 se modifică şi se completează astfel: 1.
Denumirea marginală va fi Imunitatea
parlamentară. 2. Se adaugă un nou alineat cu
următorul cuprins: (2) Prin lege organică se pot
prevedea şi alte forme de imunitate, care pot fi
extinse şi la alte persoane. - Avocatul Poporului
(la propunerea PSD) Imunitatea priveşte
demnitari sau funcţionari publici şi nu perscane.
Art.71 se abrogă, fiind
preluat ia drt.62.
-PSD jh articolul 72, alineatul (3)
La art. 72, prevederile alin. (3), lit. i-n şi p se se modifică şi va avea
abrogă următorul cuprins: "(3) Prin
lege organică se
reglementează: a)
sistemul electoral;
organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Electorale
Permanente; b)
organizarea şi
funcţionarea partidelor
politice; c) statutul
deputaţilor şi al
senatorilor, stabilirea
indemnizaţiei şi a celorlalte
 drepturi ale acestora; d)
organizarea şi
desfăşurarea
referendumului;

Art. Denumire marginală Text actual

h) organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de
Conturi; i) statutul funcţionarilor publici; j)
contenciosul administrativ; k) regimul juridic
general al proprietăţii şi al moştenirii; 1) regimul
general privind raporturile de muncă, sindicatele
şi srotecţia socială; m) organizarea generală a
învăţământului; n) regimul general al cultelor; o)
organizarea administraţiei locale, a teritoriului,
precum şi regimul general privind autonomia
locală; p) modul de stabilire a zonei economice
exclusive; r) celelalte domenii pentru care, în
Constituţie, se prevede adoptarea de legi
organice.

73 Iniţiativa legislativă (1) Iniţiativa legislativă aparţine

1__ Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi
__ unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu
drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul
la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel
puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din
aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie
să fie înregistrate cel puţin 10.000 de semnături
în sprijinul acestei iniţiative. (2) Nu pot face
obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor
problemele fiscale, cele cu caracter internaţional,
amnistia şi graţierea. (3) Guvernul îşi exercită
iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului
de lege către una dintre Camere. (4) Deputaţii,
senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la
iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri
legislative numai în forma cerută pentru
proiectele de legi.
216
Text propus Text adoptat de comisie
-: Minorităţi Prevederile alin.(3) se modifică şi e) organizarea
vor avea următorul cuprins: q) statutul Guvernului şi a
minorităţilor naţionale din România; Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării; f) regimul
stării de asediu şi ai celei
de urgenţă; g) infracţiunile,
pedepsele şi regimul
executării acestora; h)
acordarea amnistiei sau a
graţierii colective; i)
organizarea şi
funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti,
a Ministerului Public şi a
Curţii de Conturi; j)
regimul juridic a]
proprietăţii şi al moştenirii;
k) organizarea
generală a
învăţământului; 1)
organizarea administraţiei
locale, a teritoriului,
precum şi regimul general
privind autonomia locală;
m) regimul general
privind raporturile de
muncă, sindicatele şi
protecţia socială; n) statutul
minorităţilor naţionale din
România; celelalte domenii
pentru care, în Constituţie,
se prevede adoptarea de
legi organice."
-PSD Articolul 73 se modifică şi
La art. 73, prevederile alin.( 3) şi alin.{ 5) se va avea următorul cuprins:
modifică şi vor avea următorul cuprins: (3) - Alineatul (!) va avea
Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin următorul cuprins: "(1)
transmiterea proiectului de lege la Camera Iniţiativa legislativă
competentă să fie sesizată potrivit art. 73'. (5) aparţine Guvernului,
Propunerile legislative se supun întâi dezbaterii deputaţilor, senatorilor,
şi adoptării precum şi unui număr de
în Camera prevăzută de art. 73 , cel puţin 100.000 de
mm cetăţeni cu drept de vot.
Prevederile art.73 se mod ',^3 şi se completează Cetăţenii care îşi
după cum urmează: (1) Iniţiativa legislativă manifestă dreptul la
aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, iniţiativa legislativă trebuie
Avocatului General al Poporului, precum şi să provină din cel puţin un
unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni sfert din judeţele ţării, iar în
cu drept de vot. (restul continuă) fiecare din aceste judeţe şi
în municipiul Bucureşti
trebuie să fie înregistrate
cel puţin 5.000 de
semnături în sprijinul
acestei iniţiative."
Art.j Denumire marginală Text actual
 (5) Propunerile legislative se supun întâi
adoptării în Camera în care au fost prezentate.

218
Text propus
Text adoptat de comisie
(2) Nu fac obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, amnistia şi graţierea.
(3) Iniţiativa legislativă se exercită prin :ransmiterea proiectului de lege către Camera Deputaţilor.
(4) Subiecţii de drept care exercită dreptul iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai
în forma cerută pentru proiectele de legi.
(5) Proiectele de legi vor fi adoptate în forma finală de către Camera Deputaţi lor
Alineatul (3) va av următorul cuprins: „(3) Guvernul îşi exercită! iniţiativa legislativă prin transmiterea
proiectului de lege către Camera competentă să îl ja adopte în primă lectură."
- Alineatul (5) va avea următorul
cuprins:
„(5) Propunerile legislative se
supun dezbaterii mai întâi
Camerei competente să le
adopte în primă lectură."
Art.73 se modifică şi se completează astfel:
1. Dispoziţiile alin.(3) vor avea următorul conţinut: (3) Iniţiativele legislative sunt supuse spre
dezbatere Camerei competente potrivit dispoziţiilor art.62, cu excepţia celor prevăzute la aîin.(2) al
acestuia, care se supun mai întâi dezbaterii Senatului.
2. Alin.(5) se abrogă. _________________
După art.73 se introduce un nou articol, cu denumirea[un marginală Sesizarea Camerelor, având următorul
cuprins:
Art. 731 - (1) Proiectele de legi şi propunerile legislative se supun spre dezbatere şi adoptare mai întâi Camerei
Deputaţilor, cu excepţia proiectelor de legi pentru ratificarea tratatelor internaţionale sau altor acorduri
internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestora, care se supun dezbatere şi adoptare mai
întâi Senatului. (2) Camera sesizată va comunica celeilalte Camere proiectul sau propunerea legislativă,
înainte de dezbatere, spre a fi difuzată de acea Cameră parlamentarilor săi. PD
Art.731 (1) Proiectele de legi şi propunerile legislativealinX se supun spre dezbatere şi adoptare mai întâi
Camera Deputaţilor, cu excepţia proiectelor şi propuneriloi legislative privind organizarea administraţiei locale, i
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală, care se supun spre dezbatere şi
După articolul 73 se introduce
nou articol 73!, cu următorul cuprins:
- Denumirea va fi: „Sesizarea amerelor"
- Cuprinsul articolului va fi:
„ Articolul 731 - (1) Se supui ;pre dezbatere şi adoptare Camerei aţilor, în primă lectură, proiectele de legi şi
propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce
rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri precum şi proiectele legilor organice prevăzute la art.31 alin.(5),
art.37 3), art.52 alin.(2), art.55 alin.(3) art.72 alin.(3) iit.e), i), k), 1), art.79 alin.(2), art.101 alin.(3), art.104 alin.
(2), art.116 alin.(3), art.117 alin.(2) şi (3), art. 125 a!in.(3) şi (4) şi art.140 alin.(4). Celelalte
219
Art.
Denumire marginală
Text actual
74 Adoptarea legilor şi a hotărârilor
(1) Legile organice şi hotărârile privind regulamentele 'amerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor
fiecărei Camere.
(2) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votu majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
(3) La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă. Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau
propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.
75 Trimiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltă
Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din
amere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau
propunerea legislativă, ele se trimit, pentru o nouă dezbatere, Camerei care ie-a adoptat. 0 nouă respingere este
definitivă.
220
Text propus
Text adoptat de comisie
adoptare mai întâi Senatului. Proiectele de legi pe ratificarea tratatelor internaţionale sau altor acordurile;
internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestora se supun spre dezbatere şi adoptare
Senatului, numai Senatului.
(2) Camera sesizată va comunica celeilalte Camere lectură proiectul sau propunerea legislativă, înainte
dezbatere, spre a fi difuzată de acea Cameră legi parlamentarilor săi.
ntru proiecte de legi sau propuneri gislative se supun dezbaterii şi adoptării, în primă lectură,
(2) Camera sesizată în primă
se pronunţă în termen de de zile. Pentru coduri şi alte de complexitate deosebită, termenul este de 45 de zile. în
cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectul de lege iau propunerea legislativă au fost adoptate tacit.
(3) După adoptarea sau respingerea legii de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea
legislativă se trimit, pentru a doua lectură, la cealaltă Cameră, care decide definitiv."
LDMR
Prevederile alin.(l) şi (2) ale art.74 se modifică şt se completează după cum urmează:
(1) Legile organice, avizele pronunţate asupra acestora şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se
adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
(2) Legile ordinare, avizele pronunţate asupra acestora şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii
membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
Rămâne textul actual.
-PSD
Prevederile art. 75 se modifică şi vor avea următorul cuprins:
(1) Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere, se trimit celeilalte Camere, care ie
va dezbate şi adopta în cel mult 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită, termenul este de
60 de zile.
(2) Dacă cea de-a doua Cameră nu adoptă legea ce i-a fost trimisă în termenele prevăzute la alin.(l), se consideră
că a acceptat-o tacit; dacă o respinge sau o adoptă într-o redactare diferită, legea se trimite la Camera care
adoptat-o iniţial, care va decide asupra formei finale
Articolul 75 se abrogă
221
Art Denumire marginală Text actual
.

76 Medierea (1) Dacă una din Camere adoptă un proiect de

lege sau o propunere legislativă într-o redactare
diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră,
preşedinţii Camereior vor iniţia, prin intermediul
unei comisii paritare, procedura de mediere. (2)
în cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau
dacă una din Camere nu aprobă raportul comisiei
de mediere, textele aflate în divergenţă se supun
dezbaterii Camerei Deputaţilor şi Senatului, în
şedinţă comună, care vor adopta textul definitiv
cu votul majorităţii prevăzute la articolul 74
alineatele (1) sau (2).
77 Promulgarea legii (1) Legea se trimite, spre promulgare,
Preşedintelui României. Promulgarea legii se
face în termen de cel mult 20 de zile de la
primire. (2) înainte de promulgare, Preşedintele
poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii. (3) Dacă Preşedintele a cerut
reexaminarea legii ori dacă s-a cerut
verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea
legii se face în cel mult 10 zile de la primirea
legii adoptate după reexaminare sau de la
primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care
i s-a confirmat constituţionalitatea.
222
Text propus Text adoptat de comisie
-UDMfi
Prevederile aiin.(i) se modifică şi se
completează după cum urmează: (1) Proiectele
de legi adoptate de către Camera Deputaţilor se
trimit spre o singură dezbatere generală
Senatului. Obiecţiile formulate de Senat se vor
retrimite Camerei, care va decide asupra lor.
Decizia Camerei este definitivă -VD Art.75 (1)
Proiectele de legi sau propunerile legislative
adoptate la una din Camere, cu excepţia
proiectelor de legi pentru ratificarea tratatelor
internaţionale prevăzute la art.731 alin.(l), se
trimit celeilalte Camere, care le va dezbate şi
adopta în cel mult 45 de zile. Pentru coduri
şi alte legi de complexitate deosebită,
termenul este de 60 de zile. (2) Dacă cea de-a
doua Cameră nu adoptă legea ce i-a fost trimisă
în termenele prevăzute la alin.(l), se consideră
ca a acceptat-o tacit; dacă o respinge sau o
adoptă într-o redactare diferită, legea se trimite
la Camera care a adoptat-o iniţial, care va
deecide asupra formei finale.
-PSD + IPMK Prevederile art.76 se
Prevederileart.7(- sl .■■•> o: abrogă.

- UDMR Prevederile alin.(2) ale art.77 se A fost preluat la alt articol,

modifică şi se completează după cum
urmează: (2) înainte de promulgare,
Preşedintele poate cere Camerei Deputaţilor, o
singură dată reexaminarea legii.

Art. Denumire marginală Text actual

, Intrarea în vigoare a Legea se publică în Monitorul Oficial al
legii României şi intră în vigoare la data publicării
sau la data prevăzută în textul ei.
8S Numirea Guvernului (1) Preşedintele României desemnează un
candidat pentru funcţia de prim-ministru şi
numeşte Guvernul pe baza votului de încredere
acordat de Parlament. (2) în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului,
Preşedintele revocă şi numeşte, la
propunerea primului-ministru, pe unii membri ai
Guvernului.

91 Atribuţii în domeniul (1) Preşedintele încheie tratate

politicii externe internaţionale în numele României, negociate
de Guvern, şi le supune spre ratificare
Parlamentului, în termen de 60 de zile. (2)
Preşedintele, la propunerea Guvernului,
acreditează şi recheamă reprezentanţii
diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice. (3) Reprezentanţii
diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe
lângă Preşedintele României.

224
r
Text propus
Text adoptat de comisie
-DDMR
La art. 78 se introduce un nou alineat cu următorul cuprins: (2) Legea nepublicată în Monitorul Oficial României
este considerată inexistentă.
■Articolul 78 se modifică ji va avea următorul cuprins: al "Legea se publică în Monitorul Oficial a! României şi
intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei."________
-PSD
La art. 85 se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
La articolul 85, după alineati (2) se introduce un nou alinei
'(3) Dacă prin propunerea de
(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă cu următorul cuprins:
structura sau compoziţia politică a Guvernului,
Preşedintele României va putea exercita atribuţia remaniere se schimbă structura
prevăzută la alin.(2) numai pe baza aprobării
Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.
-PD
La art. 85 «• introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
(3) Preşedintele României nu poate revoca primui-
sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele
putea exercita atribuţia prevăzută la alin. (2)
numai pe baza aprobării
ministru. PNL
e introduce un nou alineat cu următorul conţinut: '(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă
structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea nu poate exercita
atribuţia prevăzută la alin. (2) numai pe ministru. baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea
primului-ministru."____________
Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru."
După alin.2 la art.106
(21) Preşedintele României revoca primul-
-PNL
Alin.(l) se modifică şi va avea următorul cuprins: (1) Tratatele negociate de Guvern cu caracter politic,
militar, comercial, cele referitoare la organizaţii internaţionale în care România sau urmează să devină
membră, cele care ii obligaţii finanţelor publice, precum şi cele a căror îndeplinire cu bună credinţă necesită
adoptarea acte normative cu putere de lege, sunt încheiate de Preşedintele României şi supuse de acesta spre
ratificare Senatului, în termen de 60 de zile de la încheierea lor. Celelalte tratate internaţionale se încheie şi se
ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.__________________________
Im articolul 91, alineatul (1) se modifică fi va avea următorul cuprins:
'(1) Preşedintele încheie este tratate internaţionale în numele Impun României, negociate de
Guvern, şi le supune spre ,je ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Ceîefelte tratate şi
acorduri
internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege."
22%
Ait. Denumire marginală
Text actual
Punerea sub acuzare

(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de
deputaţi sau de senatori.
(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu privire la
problema ce a făcut obiectul interpelării.
111 întrebări şi interpelări
112|Motiunea de cenzură
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună pot retrage încrederea acordată Guvernului prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se
comunică Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la jdata când a fost prezentata în şedinţă comuna a celor două
Camere.
226
Text propus Text adoptat de comisie
|
- PSD După articolul 95 se
După art.95 se introduce ca articol nou, 951, introduce j articolul 95'
alin.(3) al art.84. care va avea următorul
cuprins: - Denumirea va fi:
„Punerea sub acuzare" -
Cuprinsul articolului va fi:
„Articolul 95' -
Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună,
pot hotărî punerea sub
acuzare a Preşedintelui
României pentru înaltă
trădare, cu votul a ce! puţin
două treimi din numărul
deputaţilor şi
senatorilor. Competenţa de
judecată aparţine înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie,
în condiţiile legii.
Preşedintele este demis de
drept la data rămânerii
definitive a hotărârii
 de condamnare."

-IIDMR Articolul UI se modifică şi

La art. 111 se introduce un nou alineat cu se completează astfel:
următorul cuprins: (3) într-o sesiune - Denumirea va fi:
parlamentară se poate iniţia un număr de cel „înteb&ri, interpelări şi
mult trei moţiuni simple. moţiuni simple
- Alineatul (2) se modifică
şi va avea următorul
cuprins: "(2) Camera
Deputaţilor sau Senatul
poate adopta o moţiune
simplă prin care să-şi
exprime poziţia cu privire
ia o problemă de politică
internă sau externă sau,
după caz, cu privire la o
problemă ce a tăcut
obiectul unei interpelări."
-PD Rămâne textul actual
Prevederile alinţi) al art.l ]2 se modifică şi vor
avea următorul cuprins: (1) Camera Deputaţilor
şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage
încrederea acordată Guvernului sau unui
membru al acestuia, prin adoptarea unei moţiuni
de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor.

227*

Art. Denumire marginală Text actual

(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost
respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o
nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă
moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care
Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit
articolului 113.
113 Angajarea (1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în
răspunderii faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, in
Guvernului şedinţa comună, asupra unui program, a unei
declaraţii de politică generală sau a unui proiect
de lege. (2) Guvernul este demis dacă o moţiune
de cenzuri, depusă în termen de 3 zile de la
prezentarea programului, a declaraţiei de politică
generală sau a proiectului de lege, a fost votată în
condiţiile articolului 112. (3) Dacă Guvernul nu
a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de
lege prezentat se consideră adoptat, iar
programul sau declaraţia de politică generală
devine obligatorie pentru Guvern. (4) în cazul în
care Preşedintele României cere reexaminarea
legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea
acesteia se va face în şedinţa comună a celor
două Camere.

114 Delegarea legislativă (1) Parlamentul poate adopta o lege specială de

abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe
în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod
obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot
emite ordonanţe. (3) Dacă legea de abilitare o
cere, ordonanţele se supun aprobării
Parlamentului, potrivit procedurii legislative,
până la împlinirea termenului de abilitare.
Nerespectarea termenului atrage încetarea
efectelor ordonanţei. (4) în cazuri excepţionale,
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă.
Acestea intra în vigoare numai după depunerea
lor spre aprobare la Parlament. Daca Parlamentul
nu se află în sesiune, el se convoacă în mod
obligatoriu. (5) Aprobarea sau respingerea
ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi
cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat
potrivit alineatului (3).
228
Text propus
Text adoptat de comisie
-PS»
Prevederile art. 113 se modifică şi se completează astfel:
1. Alin. (3) se modifică şi se completează astfel:
(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alin. (2), proiectul
de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cuP0"™1 alin.(2), proiectul de lege
amendamentele acceptate de Guvern, se conS1deră adoptat, Pontat, modificat sau completat
La articolul 113, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(3) Dacă Guvernul nu a fost demis
iar programul sau declaraţia de politică generală devine
după caz, cu amendamente acceptate
obligatorie pentru Guvern.
2. După alin. (3) se introduce un nou alineat cu turnătorul cuprins:
(31) în cazul în care angajarea răspunderii este pentru un Guvern."
proiect de lege aflat în dezbaterea Parlamentului, prin
adoptarea legii potrivit alin.(3) procedura din Camere
încetează de drept.
-WBM8
Prevederile alin.(l) ale art. 113 se modifică şi se completează
astfel:
(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă
comună, asupra unui program şi a unei declaraţii
de politică generală.
de Guvern, se considera adoptat, iai programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru
- PSD
Art. î 14 se modifică şi se completează astfel:
1. Prevederile alin. (4) vor avea următorul cuprins:
(4) în situaţii extraordinare şi urgente, Guvernul poate
Articolul 114 se modifică şi se completează astfel:
Alineatul (4) va avea următorul cuprins: "(4) în situaţii extraordinare a căror reglementare nu comportă
formă poate
amânarea, adopta
adopta ordonanţe de urgenţă, având obligaţia motivării în cuprinsul acestora a măsurilor dispuse. Ordonanţa intră
în su^ njcj vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere înQuvemuj
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată orcionanţe de urgenţă, având potrivit art. 73' şi
publicarea în Monitorul Oficial al obligaţia motivării în cuprinsul României. Camera, dacă nu se află în sesiune,
se convoacă acestora a măsurilor dispuse. în mod obligatoriu. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de
Ordonanţa intră în vigoare la depunere, Camera sesizată nu aprobă ordonanţa, aceastanumai după depunerea sa
spre
se consideră acceptată. Ordonanţa cuprinzând norme de natura legii organice, se aprobă cu majoritatea prevăzută
de art 74 alin. (1).
dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi publicarea în Monitorul Oficial al
României. jCamera, dacă nu se află în_____j
Art.
Denumire marginală
Text actual
230
Text propus
Text adoptat de comisie
alegilo
!. După alin. (4) se introduce un nou alineat cu următorul
uprins:
(4!) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi emise în legilor constituţionale şi nu pot afecta regimul instituţiili
fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle|C; prevăzute de Constituţie, precum şi drepturile
electorale cetăţenilor.
3. Prevederile alin. (5) se modifică şi vor avea cuprins:
(5) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse
ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).
4. După alin. 5 se introduce un nou alineat cu următorul un cuprins:
(5') Prin legea de aprobare sau respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire
la pot efectele juridice produse pe perioada de aplicare ordonanţei. -l'D Art. 114
1. (4) în situaţii extraordinare şi urgente, când interes public major se află într-un pericol iremediabil, Guvernul
poate adopta ordonanţe de urgenţă, având|ale obligaţia motivării măsurilor dispuse.
Ordonanţa intră în vigoare numai după depunerea spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă
să fie sesizată potrivit art.731 şi în Monitorul Oficial al României. Camera, dacă nu se află în sesiune, se
convoacă în mod obligatoriu, în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu aprobă
ordonanţa, aceasta :onsiderată respinsă.
2. După alin.(4) se introduce un nou alineat (41) următorul cuprins:
(41) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi emise domeniul legilor organice.
domeniul dep unere.
sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la ;. Dacă în termen de cel !t 30 de zile de la
depunere, amera sesizată nu se pronunţă ale asupra ordonanţei, aceasta este considerată acceptată,
norme de
natura legii organice, se aprobă cu majoritatea prevăzută de şi articolul 74 alineatul (1)."
- După alineatul (4) se introduce
nou alineat (4]) cu următorul cuprins:
"(41) Ordonanţele de urgenţă nu fi adoptate în domeniul ilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului drepturile, libertăţile şi un îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale cetăţenilor şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor sa bunuri în
proprietatea publică."
- Alineatul (5) se modifică si va
cuprins:
"(5) Ordonanţele cu care a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o :ge în care vor fi cuprinse şi
ordonanţele ale căror efecte au cu încetat potrivit alineatului (3)."
- După alineatul (5) se introduce
nou alineat (51) cu următorul cuprins:
"(51) Prin legea de aprobare sau respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la
efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei:'
publicarea avea următorul <
Dacă Parlamentul
este le
Art.
114 Delegarea legislativă
Denumire marginală
117 Forţele armate
I_____
(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a uveniului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu
fac
obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.
(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative,
până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.
(4) In cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intra în vigoare numai după
depunerea lor spre aprobare la Parlament. Daca Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod
obligatoriu.
(5) Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror
efecte au încetat potrivit alineatului (3).
Text actual
(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a
independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.
(2) Structura sistemuiui naţional de apărare, organizarea armatei, pregătirea populaţiei, a
economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege
organică.
(3) Prevederile alineatului (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, poliţiei şi serviciilor de informaţii ale
statului, precum şi celorlalte componente ale forţelor armate.
(4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afară unei autorităţi statale este interzisă.
(5) Pe teritoriul României nu pot intra sau trece trupe străine decât în condiţiile stabilite de lege.
231
Text propus

Text adoptat de comisie 1

-UDMR
Prevederile art. i 14 se modifică şi se completează astfel: Preluat
(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului la finalul fiecărei sesiuni ale puterii
legislative, pentru a emite ordonanţe în perioada vacanţei parlamentare, în domenii care nu fac obiectul legii
organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.
(3) Ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului
de abilitare. Nu se supun aprobării Parlamentului ordonanţele care înăuntrul termenului de abilitare şi-au
îndeplinit
fectul pentru care au fost emise. Varianta I.
(4) eliminare
Varianta II.
(4) Cazurile excepţionale sunt starea de necesitate, starea de asediu şi de război reglementate prin lege
organică._________________ ______
-PSD
Prevederile articolului 117 se modifică şi se completează după astfel
cum urmează:
După alin.(l), se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
(l1) în condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care
România este parte, armata contribuie la apărarea exclusiv
colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă
acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.
Prevederile alin.(5) se modifică şi vor avea următorul cuprins;
(5) Pe teritoriu! României nu pot intra, staţiona sau trece trupe a
străine decât în condiţiile stabilite de lege
-PSD
Prevederile articolului 117 se modifica şi se completează după
cum urmează:
Articolul 117 se modifică
lăsau
După alin.(l), se introduce un nou alineat cu următorul cuprins: (l1) în condiţiile legii şi ale tratatelor
internaţionale la care de România este parte, armata contribuie la apărarea la colectivă în sistemele de
alianţă militară şi participă acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii. Prevederile alin.(5) se modifică şi
vor avea următorul cuprins: (5) Pe teritoriul României nu pot intra, staţiona sau trece trupe străine decât în
condiţiile stabilite de lege
lapei
Alineatul (1) va avea următorul cuprins: "(1) Armata este subordonată voinţei poporului entru garantarea
suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale
ţării şi a democraţiei constituţionale. în condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte,
armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele
alianţă militară şi participă
acţiuni privind menţinerea
restabilirea păcii."
Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod
233
Art. Denumire marginală
118 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
lonsiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi
siguranţa naţională.
119 Principii de bază
Text actual
Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe
cel al descentralizării serviciilor publice.
234
Text propus
Text adoptat de comisie
jcorespunzător şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii."
Alineatul (5) va av următorul cuprins: '(5) Pe teritoriul României nu pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni ori
trece trupe străine decât în condiţiile prevăzute prin lege."_______________
ca şi
•pletează şi va avea «""&<"■«'cuprins
-PNL
Art 318 se m
următorul cupt
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi
coordonează unitar activităţile care privesc apărarea unitar
ţării şi siguranţa naţională, participarea
operaţiunile de menţinere a păcii şi Ia cele alePart'
alianţelor militare la care România este parte.
Articolul 118 se modifică şi va avea
"Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează activităţile care privesc la apărarea ţării şi
siguranţa naţională, iciparea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă
militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii."
-PSD
La arţ. 119 se introduce un nou alineat cu următorul cuprins: (2) în condiţiile prevăzute de legea organică,
actele administraţiei publice locale, cât şi desfăşurarea procedurii utilizate în faţa acestor autorităţi, se fac şi în
limba unei unităţile minorităţi naţionale; în acest caz actul se emite în limba teritoriale română şi a acelei
minorităţi
Articolul 119 se modifică şi va avea următorul cuprins:
I
"(1) Administraţia publică din administrativ-se întemeiază pe principiul autonomiei locale, ge cel al
subsidiaritătii şi pe cel al desconcentrării serviciilor
publice. NEDEFINITIVAT (2) în condiţiile prevăzute de legea organică, actele administraţiei publice locaie şi
desfăşurarea procedurii
utilizate în faţa acestor autorităţi se fac şi în limba unei minorităţi naţionale; în acest caz, actul se emite atât în
limba română, cât şi în limba acelei minorităţi. -

23
%
4
f
Iii
Art. Denumire marginală Text actual

122 3refectul (1) Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare

judeţ şi în municipiul Bucureşti. 2) Prefectul este
reprezentantul Guvernului pe plan ocal şi
conduce serviciile publice descentralizate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe centrale,
din unităţile administrativ-
teritoriale. [3) Atribuţiile prefectului se stabilesc
potrivit legii. (4) Prefectul poate ataca, în
faţa instanţei de contencios administrativ,
un act al consiliului judeţean, al celui local
sau al primarului, în cazul în care consideră actul
ilegal. Actul este suspendat de drept.

236
Text propus
Text adoptat de comisie ~i
3) In unităţile administrativi teritoriale în care cetăţenii dej naţionalitate română sunt minoritari, reprezentarea lor
în consiliile locale sau, după caz,
udeţene, este obligatorie, în :ondiţiile legii organice."
- PSD
După art.121 se introduce un nou articol cu denumirea marginală „Dispoziţii privind alegerile, având următorul
cuprins:
Art 1211 - în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii, care îndeplinesc cerinţele
legii, au dreptul de a alege şi de a fi aleşi pentru constituirea autorităţilor administraţiei publice locale şi pentru
Parlamentul European.
După articolul 120 se introduce un nou articol 1201 următorul cuprins:
- Denumirea va fi: "Dispoziţii privind alegerile "
- Cuprinsul articolului va fi:
„Articolul 120' - în condiţiile aderării României la Uniunea 'Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc
cerinţele legii au dreptul de a alege şi de a fi aleşi pentru constituirea autorităţilor administraţiei publice locale şi
pentru Parlamentul European."
-PD
La articolul 122, alineatele (1) şi (2) se modifică şi vor avea
Prevederile art. 122 se modifică şi se completează astfel:
(1) Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ următorul cuprins: şi în municipiul Bucureşti.
(2) Prefectul este funcţionar public de carieră, cu prefect studii juridice.
(3) Prefectul poate ataca, în faţa instanţelor de contencios administrativ, actele administrative
adoptate sau emise de autorităţile administraţiei pi publice locale şi judeţene, precum şî ale preşedintelui
consiliului judeţean, cu excepţia celor de gestiune ministerelor curentă. Actul atacat este suspendat de drept.
(4) între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi admiri primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii
acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.
(5) Activitatea prefectului este reglementată prin lege organică.
-PUR
Prevederile alin.(2) se modifică astfel:
(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan
local şi conduce serviciile publice desconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, din
unităţile administrativ-teritoriale
„(1) Guvernul numeşte un în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. (2) Prefectul este
reprezentantul Guvernului pe an local şi conduce serviciile publice desconcentrate ale şi ale celorlalte
organe centrale, din unităţile listrativ-teritoriale."
Art.
Denumire marginală
123 înfăptuirea justiţiei
124 Statutul judecătorilor
(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele Româaiei sunt inamovibili, potrivit legii. Preşedintele şi ceilalţi judecători
ai Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani- Ei pot fi reînvestiţi în funcţie. Promovarea,
transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile
legii.
(2) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor
didactice din învăţământu! superior.
125 Instanţele judecătoreşti
Text actual
1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
2) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
(!) Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
(3) Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.
238
Text propus
Text adoptat de corni sie
I-PSD "■■,;.-
,a art. 123, după alin. (1), se introduce un nou alineat următorul cuprins: l1) Justiţia este unică şi egală pentru
toţi.
Im articolul 123, după alineatul (i) cu se introduce un nou alineat (l1) cu următorul cuprins:
'(1') Justiţia este unică şi egaiă pentru toţi."______________
PSD Prevederile art. !24 se modifică astfel:
1. Prevederile alin. (1) vor avea următorul cuprins:
(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, potrivit legii.
2. După alin, (1) se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
l1) Propunerile de numire, precum şi promovarea, inamovibil transferarea şi sancţionarea judecătorilor
pot fi dispuse numai de Consiliu! Superior al Magistraturii, în condiţiile legii -PNL
1. Prevederile alin. (1) voi avea următorul cuprins:
(I) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Promovarea, transferarea sancţionarea
judecătorilor pot fi dispuse numai Consiliul Superior al Magistraturii. Judecătorii nu pot fi revocaţi sau
suspendaţi din funcţie, mutaţi ii a!te posturi sau detaşaţi în alte funcţii, decât prin hotărârea Consiliului
Superior al Magistraturii şi pe baza consimţământului lor ori după ascultarea lor, potrivit legii.
2. După alin.(l) se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
(II) Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii ai înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt inamovibili şi
pe durata exercitării acestor funcţii, stabilită potrivit legii. Membrii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statutul
de demnitari de stat.
Minorităţi
Prevederile alin. (1) vor avea următorul cuprins: (1) Judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt
inamovibili.
Articolul 124 se modifică şi se completează astfel:
Alineatul (1) va ax următorul cuprins: "(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
iii, în condiţiile legii." După alineatul (1) .< introduce un nou alineat (]') cu următorul cuprins:
"(l1) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi şi sancţionarea judecătorilor pot de
dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii."
-PSD
Prevederile art. 125 se modifică şi se completează astfel:
1. Prevederile alin. (1) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
(1) Justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege.
2. Se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
Articolul 125 se modifică şi are următorul cuprins:
"*( 1) Justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite
de lege.
(2) Competenţa şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege._________________
Art Denumire marginală Text actual
.
 1

240
Text propus
Text adoptat de eonii sie
(4) Controiu! judecătoresc ai actelor autorităţilor publice,(3) înalta Curte de Casaţie şi pe calea contenciosului
administrativ, este garantat, cuJustiţie asigură interpretarea şi
excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar.
Instanţele de contencios administrativ sunt competente să judecătoreşti, soluţioneze cererile persoanelor
vâlămate prin ordonanţe competenţei sale. constatau- ca fiind neconstiiuiionsile. (4)
Compunerea înaltei Curţi
■£NL de Casaţie şi Justiţie, regulile
Art. 125 se modifidl ţ-i \ a avea următorul cuprisiv jde funcţionare, competenţa şi (1) Justiţia se realizi-a/ă
prin înalta Curte de Casaţie procedura de judecată se
aplicarea unitară a
către
celelalte
legii de instanţe potrivii
stabilesc prin lege organică. (5) Este interzisă înfiinţarea de
şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Ca instanţă de casaţie, înalta Curte asigură instanţe extraordinare. Prin interpretarea şi aplicarea corectă şi
unitară a legii delege organică pot fi înfiinţate către celelalte instanţe judecătoreşti, prin judecareajinstanţe
specializate în anumite recursurilor în interesul legii şi a recursurilor în materii, cu posibilitatea anulare, precum
şi a recursurilor date în competenţa participării, după caz, a unor sa potrivit legii. Compunerea înaltei Curţi de
Casaţie persoane şi Justiţie, regulile de funcţionare, competenţa şi magistraturii.
procedura de judecată se stabilesc prin lege organică. (3) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
(6) Controlul judecătoresc actelor autorităţilor publice, pe
Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţecalea contenciosului
specializate în anumite materii, chiar cu administrativ, este garantat, cu participarea persoanelor din
afara magistraturii.
excepţia celor raporturile cu precum şi a comandament
I- PSD (a se vedea propunerea I»NL - att:
După art. 125 se introduce un nou articol, cu denumirea, ^^1 alin3
marginală Proces echitabil, având următorul cuprins:
Art. 1251 - Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
din
afara
care privesc Parlamentul, acteior de
cu caracter
militar. Instanţele de
contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe constatate
ca fiind neconstitutionale."
241
Art.
130 Rolul Ministerului Public
Denumire marginală
1) în activitatea judiciară. Ministerul Public reprezintă nteresele generale ale societăţii şi apără ordinea de
drept,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. (2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete, în condiţiile legii.
132
-omponenţa
Text actual
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de 4 ani, de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună.
242
Text propus
Text adoptat de comisie
-PSD
Prevederile art.130 se modifică şi se completează astfel:
1. Prevederile alin. (2) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
(2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete, pe lângă înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti."
2. Se adaugă un nou alineat cu următorul cuprins:
VVrticolul 130 se modifică şi se {completează astfel:
Alineatul (2) va avea următorul cuprins: '(2) Ministerul Public îşi îxercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în
parchete, pe lângă înalta Curte
Parchetele conduc şi controlează activitatea poliţiei de Casaţie şi Justiţie şi
judiciare.
elelalte instanţe
judecătoreşti."
După alineatul (2) se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
'(3) Parchetele conduc şi controlează activitatea poliţiei judiciare."
- PSI)
Prevederile art. 132 se modifică astfel:
1. Denumirea marginală va-fi Rolul şi structura.
2. Articolul va avea următorul cuprins:
Art. 132 - (1) Consiliul Superior aî Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit Superior al Magistraturii este din două secţii, una pentru
judecători şi una garantul independenţei justiţiei, pentru procurori. Prima secţie este compusă din 7 (2)
Consiliul Superior al judecători, iar cea de a doua din 5 procurori. Din Magistraturii este alcătuit din fiecare
secţie fac parte unul până la doi 17 membri, constituiţi în două reprezentanţi ai societăţii civile,
specialişti în secţii, una pentru judecători şi domeniul dreptului, care se bucură de înaltă una pentru
procurori. Prima reputaţie profesională şi morală. secţie este compusă din 7
(3) Membrii Consiliului Superior al Magistraturii judecători, iar cea de a doua
se aleg de către Senat în condiţiile legii.
(4) Durata mandatului membrilor Consiliului este Superior al Magistraturii fac de 6 ani.
parte 4 reprezentanţi ai
(5) Preşedintele României prezidează lucrările societăţii civile, specialişti în Consiliului. El poate fi
înlocuit de ministrul domeniul dreptului, care se justiţiei. bucură
de înaltă reputaţie
profesională şi morală şi care participă la lucrările din plen.
Articolul 132 se modifică şi va avea următorul cuprins:
- Denumirea va fi: „Roiul şi structura"
- Cuprinsul articolului va fi: „Articolul 132 - (1) Consiliul
din 5 procurori. Din Consiliul
2415»
Art Denumire marginală Text actual
.

133 Atribuţii (1) Consiliul Superior al Magistraturii

propune Preşedintelui României numirea
în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor,
cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. în
acest caz, lucrările sunt prezidate, fără drept de
vot, de ministrul justiţiei. (2) Consiliul Superior
al Magistraturii îndeplineşte rolul de consiliu de
disciplină al judecătorilor. în acest caz, lucrările
sunt prezidate de preşedintele Curţii Supreme de
Justiţie.

244
Text
propus
Text adoptat de comisie
-PNL
Art.I32 se modifică şi va avea următorul cuprins:
(3) Ministrul justiţiei!
preşedinteîe înaltei Curţi' de Casaţie şi Justiţie şi procurorul
(1) Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă general al României fac parte puterea judecătorească şi
este garantul din Consiliul Superior al independenţei justiţiei. Magistraturii.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este (4) Magistraţii Consiliului alcătuit, potrivit legii
organice, din judecători aleşi Superior al Magistraturii sunt
în adunările generale ale judecătorilor şi, în
proporţie de până la o pătrime, din personalităţi judecătorilor sau ale ale vieţii juridice propuse
de Preşedintele procurorilor şi sunt validaţi de
României. Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de drept membru al Consiliului Superior ai
Magistraturii. (3) Membri Consiliului Superior al Magistraturii, desemnaţi potrivit alin.2, sunt validaţi de Senat
individuaî, pentru o perioadă de 6 ani. în timpul exercitării funcţiei, ei nu pot face parte din nici un partid politic,
nu pot ocupa nici o altă funcţie de
Senat. Consiliul Superior al Magistraturii îşi alege dintre membrii săi un preşedinte, pentru un mandat de 1 an,
care nu poate fi înnoit.
(5)
membrilor Consiiiuiui este de
6 ani.
(6) Hotărârile Consiliului
demnitate publică aleasă sau numită şi nu pot Supenor al Magistraturii se mu
exercita profesia de avocat.
-PSD
Prevederile art. 133 se modifică şi se completează având următorul cuprins:
"(1) Consiliul
Art. 133 - (1) Consiliul Superior al Magistraturii Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în
funcţie a
Preşedintelui României numirea judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor în funcţie a judecătorilor
şi a
stagiari, în condiţiile legii.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte stagiari, în condiţiile legii.
rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor şi
procurorilor, în condiţiile legii.
(3) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile
Consiiiuiui Superior al Magistraturii se stabilesc prin tegea sa organică_____________________
aleşi în adunările generale ale
Durata
mandatului
prin vot secret.
(7) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.
(8) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi atacate la instanţele
judecătoreşti."____________
Articolul 133 se modifică şi va avea următorul cuprins:
Superior al propune
procurorilor, cu excepţia celor
(2) Consiiiul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, în secţii şi în plen, în domeniul
jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi
245
An. Denumire marginală Text actual
134 Economia (1) Economia României este economie de piaţă.
(2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea
cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie; b) protejarea
intereselor naţionale în activitatea
economică, financiară şi valutară; c) stimularea
cercetării ştiinţifice naţionale; d) exploatarea
resurselor naturale, în concordanţă cu interesul
naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic; f) crearea condiţiilor necesare pentru
creşterea calităţii vieţii.
135 Proprietatea (1) Statul ocroteşte proprietatea. (2) Proprietatea
este publică sau privată. (3) Proprietatea publică
aparţine statuiui sau unităţilor administrativ
teritoriale. (4) Bogăţiile de orice natură ale
subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul
aerian, apele cu potenţial energetic
vaiorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes
public, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului
246
Text propus
Text adoptat de comisie
-PNL
I. Alin. S se modifică şi va avea următorul cuprins:
(I) Consiliul Superior al Magistraturii Preşedintelui României numirea în funcţie judecătorilor
inamovibili şi îşi dă avizul pentru numirea în funcţie a procurorilor, în condiţiile legii, în aceste cazuri,
lucrările sunt prezidate de ministrul justiţiei, fără drept de vot.
II. După art. 133, alin.l se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
(II) Numirea în funcţie a magistraţilor se face pe bază de examen.
III. Actualul alin.2 devine alin.3 şi va avea următorul cuprins:
(3) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. în acest caz,
lucrările sunt prezidate de preşedintele înaltei <'urţi fie Casaţie şi Justiţie.
propune procurorului
procurorilor, fără votul ministrului justiţiei şi a general, potrivit a procedurii stabilite prin
iegea sa organică.
(3) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii se stabilesc prin lege organică."
-PNL
După aiin. i, se introduce un nou ;i!ineat cu următorul astfel.
conţinut:
(l1) Fundamentul economiei de piaţă este libera|următoru/
iniţiativă, garantată de către stat.
Articolul 134 se modifică
va avea
Alineatul (1) cuprins:
'(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă." - La alineatul (2), litera e) va avea
următorul cuprins: "e) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii
Europene;"
-PNL ,», _-
I. Alin.l se modifică şi va avea următorul conţinut: (1) Statul garantează proprietatea.
II. Alin.4 se modifică şi va avea următorul cuprins: (4) Fac obiectul proprietăţii publice subsolului stabilite
prin lege, spaţiul aerian, teritorială, resursele economice ale zonei
şi ale platoului continental.
Articolul 135 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1) Proprietatea este publică sau privată.
bogăţiilej(2) Proprietatea publică este marea garantată şi ocrotită prin lege şi economice aparţine statului sau
unităţilor administrativ teritoriale. (3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian,
247
Art Denumire marginală Text actual
.

136 Sistemul financiar (1) Formarea, administrarea,

întrebuinţarea şi controlul resurselor
financiare ale statului, aie unităţilor
administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor
publice sunt reglementate prin lege. (2) Moneda
naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia,
banul.

248
Text propus
Text adoptat de comisie
III. După alin.4 se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
(41) Prin lege organică pot fi declarate cu titlu individual, ca fiind obiect al proprietăţii publice şî
[continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(5) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. în
alte bunuri.
IV. Alin.5 se modifică şi va avea următorul cuprins:
(5) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. In condiţiile legii, ele pot fi date condiţiile legii, ele pot fi
concesionate ori închiriate în administrare regiilor sau pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor autonome
publice.
V. După alin.5 se introduce un nou alineat următorul cuprins:
ri instituţiilor publice sau pot fi concesionate cu ori închiriate.
(6) Proprietatea privată este, în
(51) - Bunurile proprietate privată ale statului sau condiţiile legii, inviolabilă(4) ale unităţilor administrativ-
teritoriale sunt supuse Bunurile proprietate publică regimului de drept comun. In condiţiile legii, ele sunt
inalienabile. în condiţiile pot fi înstrăinate, închiriate sau pot fi date în legii organice, ele pot fi date în folosinţă
gratuită instituţiilor publice administrare regiilor autonome
ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită
instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii
La articolul 136, alineatul (2) modifică şi va avea
Prof. Ion Deteanu
(2) Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea se
acestuia, banul. în condiţiile aderării la Uniunea următorul cuprins
Europeană, prin lege organică se poate recunoaşte
circulaţia monedei Uniunii Europene pe teritoriul leul,
statului român.
"(2) Moneda naţională este
iar subdiviziunea acestuia, banul. în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate
recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene."________________
249%,
1
Art. Denumire marginală
139
burtea de Conturi
(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
«ctorului public. în condiţiile legii, Curtea exercită şi atribuţii jurisdicţionale.
(2) Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public
naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.
(3) La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a
resurselor publice şi raportează despre cele constatate.
(4) Membrii Curţii de Conturi, numiţi de Parlament, sunt independenţi şi inamovibili, potrivit legii. Ei sunt
upuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru udecători.
Text actual
250
Text propus
Text adoptat de comisie
Articolul 139 se modifică
astfel:
- Alineatul (1) va avea
următorul cuprins:
"(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare
resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, în condiţiile legii organice litigiile rezultate din
activitatea Curţii de Conturi vor fi soluţionate de instanţele judecătoreşti."
După alineatul (3) se introduc trei noi alineate, următorul cuprins: „(4) Membrii Curţii de Conturi, în număr
de ..., sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 6 ani, care poate fi înnoit o singură dată.
(5) Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi inamovibili potrivit legii. Ei sunt supuşi
incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători.
(6) Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din 2 în 2 ani, în
condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii."__________
251 *■■*..
Art Denumire marginală Text actual
.
140 Structura [{) Curtea Constituţională se compune din
nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9
ani, care nu aoate fi prelungit sau înnoit. [2) Trei
judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor,
trei de Senat şi trei de Preşedintele României. [3)
Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot
secret, Preşedintele acesteia, pentru o perioada
de 3 ani. (4) Curtea Constituţională se înnoieşte
cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în
condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

144 Atribuţii Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor,
înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a
Curţii Supreme de Justiţie, a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori, precum şi, din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; b) se
pronunţă asupra constituţionalităţii
regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
252
Text propus
Text adoptat de comisie
-PSD
După art.139 se introduce un nou articol cu denumirea marginală Consiliul Economic şi Social, având următorul
cuprins: Art.1391. Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului în
domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare
După articolul 139 s ntroduce un nou articol 139' cu următorul cuprins:
- Denumirea va fi: „Consiliul Economic şi Social"
- Cuprinsul articolului va fi: .Articolul 1391 - Consiliul
Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului în domeniile de specialitate stabilite
prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare."
- PSU
'revederile art. 140 se modifică şi se completează astfel:
1. Denumirea marginală va fi Rolul şi structura
2. Articolul va avea următorul cuprins:
1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
(2) Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 6 ani, care poate fi
prelungit sau înnoit numai o singură dată.
(3) Trei judecători sunt aleşi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei sunt numiţi de Preşedintele României.
(4) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vor secret , preşedintele acesteia pentru o perioadă de 2 ani.
(5) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 2 în 2 ani, în condiţiile prevăzute de
legea organică a Curţii.________________________________
La articolul 140, înaintea
alineatului (1) se introduce un
nou alineat cu următorul
cuprins:
"(1) Curtea Constituţională
este garantul supremaţiei
Constituţiei."
PSB
Prevederile art. 144 se modifică şi se completează astfel:
1. După lit. a) se introduce lit. a1 cu următorul cuprins:
(a1) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, înainte de ratificare,
sesizarea preşedinţilor celor două Camere, a unui număr de de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori.
2. Prevederile de la lit- c) se modifică şi vor avea următorul cuprins: c) hotărăşte asupra excepţiilor de
privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale, precum şi de Avocatul
Poporului _______________________
Articolul 144 se modifică astfel: - Litera a) va avea următorul cuprins:
"a) se pronunţă asupra la constituţionalităţii legilor, înainte promulgarea acestora, 1 sesizarea
Preşedintelui
României, a unuia dintre neconstituţionalitate preşedinţii celor două Camere, oricărei Guvernului, a
înaltei Curţi de către Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel
253%-
Art.
Denumire marginală
c) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor! udecătorcşti privind neconstitupionalitatea
legilor şi al
ordonanţelor;
d) veghează la respectarea procedurii pentru alegereal [Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului;
e) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul înj !exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi
comunică cele] [constatate Parlamentului şi Guvernului;
f) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din! funcţie a Preşedintelui României;
) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi jdesfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele
acestuia; h) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea! niţiativei legislative de către cetăţeni;
) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect] [constituţionalitatea unui partid politic.
Text actual
254
I
Text propus
unui număr
dedepu
revizuire senatori
3. După lit. c) se introduce lit. c ) cu următorul cuprins:
c1) soluţionează conflictele de natură constituţională dintre autorităţile publice Ia cererea Preşedintelui
României, a preşedinţilor celor două Camere sau a primului ministru.
4. După lit. i) se introduce lit. i') cu următorul cuprins:
i'j îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică
Curţii.
-PD
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte
promulgarea acestora, ia sesizarea Preşedintelui României,
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a
Avocatului Poporului a Curţii Supreme de Justiţie, a
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de
a Constituţiei;
După litx) se introduce lit.c1) cu următorul cuprins:
c1) soluţionează conflicte de natura constituţională
din şi între puterile statului la
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedim
celor două Camere, a primului-ministru sau
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
puţin 25 de senatori.
- PNL
I. Se introduce o nouă lit.a). având următorul cuprins. Lit.a) existentă devine lit.ar):
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor, înainte de ratificarea acestora, la sesizarea preşedintelui
Senatului, arătând, caz, care sunt dispoziţiile Constituţiei care supuse revizuirii potrivit articolului 11 (3).
II. După lit.c) se introduce lit.c1), cu următorul conţinut: c1) soluţionează conflictele de ordin constituţi între
Camera Deputaţilor, Senat, României şi Guvern;
III. La liti), la sfârşitul textului actual se adaugă un text având următorul conţinut:
i) (...) şi constată încetarea existenţei partidelor politice, din orice motiv.
puţin 50 de deputaţi sau de cel iţin 25 de senatori, precum şi, n oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei." |
După litera a) se introducă a litera a ), cu următorul cuprins: 1 'a1) se pronunţă asupra constituţionalităţii
tratatelor sau de altor acorduri internaţionale, la a sesizarea unuia dintre preşedinţii :elor două Camere, a
unui ..... de cel puţin 50 de lutaţi sau de cel puţin 25 de
cererea de ţii legili
a faţa
Text adoptat de comisie
cel atribuţii
tuturor litera c
- Litera c) va avea următorul cuprins:
'c) hotărăşte asupra excepţiilor neconstituţionalitate privind le şi ordonanţele, ridicate în autorităţilor publice cu
jurisdicţionaie; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi de către Avocatul Poporului." După litera c)
se introduce
), cu următorul cuprins: "c1) soluţionează conflictele natură constituţională dintre iice la cererea României, a
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului ministru, a număr de cel puţin 50 de i sau de cel putin 25
de senatori ori a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii."
- După litera i) se introduce litera jj, cu următorul cuprins: "j) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea
organică a Curţii."_______________^__
după de
trebuie autorităţile publii alineatul Preşedintelui
ţional unui Preşedintele deputaţi
255*
Art Denumire marginală Text actual
.
145 Deciziile Curţii
Constituţionale
(1) In cazurile de neconstifuţionalitate
constatate potrivit articolului 144 literele a) şi
b), legea sau regulamentul se transmite spre
reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi
tormă, cu o majoritate de cel puţin două treimi
din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia
de neconstituţionalitate este înlăturată, iar
promulgarea devine obligatorie. (2) Deciziile
Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au
Dutere numai pentru viitor. Ele se publică în
Monitorul Oficial al României.

256
Text propus
Text adoptat de comisie
■ PSD
Art. 145 se modifică şi va avea următorii! cuprins: Art. 145 - (1) Dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale îşi încetează efectele juridice după 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă,
acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu de acord prevederile neconstituţionale cu di
Constituţiei. Tratatul sau acordul internaţional a constituţionalitate a fost constatată potrivit art. 144 lit a1 nu
poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionlitate.
(2) Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii
toate autorităţile publice, precum şi pentru celelalte
persoane fizice şi juridice. Ele se publică în Monitorul Oficial
al României s' au putere numai pentru viitm.
-PI)
Dupî alin.(2) «e introduce un nou alineat cu următorul cuprins:
(3) In cazul în care Curtea neconstituţională o prevedere a unei legi sau unei ordonanţe, norma
respectivă îşi valabilitatea a doua zi după publicarea in Monitorul Oficial.
declară lit.a
\rticolul 145 se modifică şi va avea următorul cuprins: '(1) Dispoziţiile constatate ca neconstituţionale îşi în
încetează efectele juridice după de zile de la publicarea i Curţii Constituţionale în acest interval, ')
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
I (2) Tratatul sau acordul internaţional a cărui
constituţionalitate a fost constatată potrivit art.144 ') nu poate face obiectul de
de fiind
pun 45
poziţiile decizie cărui dacă
pentru prevederile
a unei
excepţii încetează neconstitutionalitate.
(3) Deciziile Curţii
Constituţionale sunt generai obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Oficial al
egulamentul României."
Alin. 1 se modifică şi va avea următorul cuprins:
(1) în cazurile de neconstitutionalitate constatate Monitorul
potrivit art.144 lit. a şi b, legea sau
se trimite spre reexaminare Parlamentului, care
va respecta decizia Curţii Constituţionale.
-PSD
După art. 145, se introduce Titlul V cu denumirea Integrarea euro-atiantică, cuprinzând următoarele articole: Art.
1451, cu denumirea marginală Integrarea în Uniunea Europeană, care va avea următorul cuprins:
Art. 1451 - (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale' Uniunii Europeane, în scopul exercitării m
comun, cu celelalte * state membre, a competenţelor prevăzute de aceste tratate, s« face prin lege adoptată în
şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului cu o majoritatea de două treimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi ale reglementărilor
derivate din acestea, care au caracter
După articolul 145 se introduce un nou titlu cu denumirea „Integrarea euro-atlantică" cuprinzând două articole:
a) Articolul 1451, va avea lenumirea „Integrarea în Uniunea Europeană" şi următorul cuprins:
„Articolul 1451 - (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării
către instituţiile comunitare,
257
Art.
Denumire marginală
Text actual

258
Text propus
Text adoptat de comisie ~|
obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din presura Ş' a exercitării în comun! legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de cu celelalte state membre ai aderare.
competenţelor prevăzute în
(3) Prevederile din alineatele (1) şi (2) se aplică şi pentru aceste ttatate' se face Prin leSe
aderarea ia actele de revizuire a tratatelor constitutive ale8****? î? şed!"ţa c°muna, a , . .. „
Cajnerei Deputaţilor şi Senatului
Jniunu Europene. . . ,■, . ■ ,•
... _ ,,„ ^.._ ._ cu majontatea de doua treimi din
(4) Preşedintele României, Parlamentul şi Guvernul ^^j dtjlor şi ^^^^
garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor{2 Ca urmare a adeiării, rezultate din actul aderării şi prevederile
alin. (2). pj.6vederile tratatelor constitutive (5) Guvernul va informa Parlamentai înainte de-^ Uniunii Europene,
precum şi participarea sa la principalele activităţi ale organelor ale reglementărilor derivate din Uniunii
Europene şi va ţine seama de recomandările acestea, care au caracter rezultate din dezbateri.
obligatoriu, au prioritate faţă de
-PSD idlspuziţiile contrare din legile
An. 145", cu denumirea marginală Aderarea la Tratatul ■" Atlanticului de Nord, care va avea următorul
cuprins:
Art 145* - Prevederile art. 145 se aplică în mod
corespunzător şi în ceea ce priveşte aderarea României Ia Tratatul Atlanticului de Nord.
interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(3) Prevederile din alineatele (1)
şi (2) se aplică. în mod corespunzător, şi pentru aderarea Sa actele de revizuire a tratatelor constitutive ale
Uniunii Europene.
(4) Preşedintele României, Parlamentul şi Guvernul garantează aducerea îndeplinire a
obligaţiilor rezultate din actul aderării şi prevederile alin.(2).
(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte
ca acestea să fie supuse aprobări instituţiilor Uniunii Europene.' b) Articolul 1452, va avea
denumirea „ Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord' şi următorul cuprins: „Articolul 1452 -
Prevederile articolului 1451 se aplică, în mod corespunzător, şi în ceea ce priveşte aderarea României
Ia Tratatul Atlanticului de Nord."
259i
Art. j Denumire marginală
Text actual

260
Text propus
Text adoptat de comis
-PD
După art. 145, se introduce Titlul V cu denumirea Autoritatea Electorală Permanenta, cuprinzând următoaiele
articole: Art.1451, cu denumirea marginală Structura, va avea următorul cuprins:
(1) Autoritatea Electorală Permanentă se compune din 6 membri, numiţi pentru un mandat de 6 ani, care nu
poate fi prelungit sau înnoit.
(2) Doi membri sunt numiţi de către Parlament în Camere reunite, doi de către Preşedintele României şi
doi de către Consiliul Superior al Magistraturii.
(3) Membrii Autorităţii Electorale Permanente aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o perioadă
de 3 ani.
(4) Autoritatea Electorală Permanentă se înnoieşte cu o treime din membri ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile
prevăzute de legea organică.
Art.145 , cu denumirea marginală Condiţii pentru numire, va avea următorul cuprins: Membrii Autorităţii
Electorale permanente trebuie să aibă pregătire juridică sau economică de specialitate şi o vechime de cel puţin 6
ani în activitatea juridică sau economică.
Art.145 , cu denumirea marginală Incompatibilităţi, va avea următorul cuprins: Calitatea de membru al
Autorităţii Electorale Permanente este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată.
Art.145 , cu denumirea marginală Atribuţii, va avea următorul
cuprins:
Autoritatea Electorală Permanentă are
următoarele atribuţii:
a) coordonează toate activităţile ce ţin de organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România.
b) validează mandatele senatorilor şi deputaţilor.
c) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului.______________________
Preluat

Art. Denumire marginală Text actual

151 Instituţiile existente (1) Instituţiile republicii, existente la data intrării
în vigoare a prezentei Constituţii, rămân în
funcţiune până la constituirea celor noi. (2) Noua
Curte Supremă de Justiţie va fi numită, în
condiţiile legii, de Camera Deputaţilor şi de
Senat, în şedinţă comună, la propunerea
Preşedintelui României, în termen de 6 luni de la
intrarea în vigoare a prezentei Constituţii.

262
Text propus
Text adoptat de comisie
d) veghează Ia respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia.
e) exercită controlul asupra modului în care se respectă reglementările cu privire la finanţarea şi
cheltuirea fondurilor în campaniile electorale prin intermediul Comisiei pentru Conturi de Campanie şi Finanţare
Politică, în condiţiile prevăziite de legea organică.________________
dese
-PSD -■
Prevederile art. 151 se modifică şi se completează, având următoruljavea
cuprins:
1. Denumirea marginală este: Dispoziţii tranzitorii.
2. Prevederile alin. (1) şi alin.( 2) vor avea următorul cuprins:
Art 151 - (1) Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se aprobă potrivit
dispoziţiilor constituţionale de anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.
(2) Instituţiile existente la data intrării în vigoare a legii revizuire rămân în funcţiune până la constituirea celor
noi.
(3) Dispoziţiile cu privire la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie intri vor fi aduse la îndeplinire în cel mult 2 ani de
la intrarea vigoare a legii de revizuire.
(4) Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie îşi intrări continuă activitatea până !a data expirării
mandatului pentru revizuire care au fost numiţi.
(5) Prevederile alin. (4) se aplică şi pentru judecătorii în funcţie ai (3) Iurţii Constituţionale
-PN1,
Prevederile art. 151 se modifică şi se completează astfel:
I. Alin.2 se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) în termen de 2 luni de Ia intrarea în vigoare legii de
revizuire a Constituţiei, Guvernul va înainta (4) Parlamentului proiectul de lege pentru organizarea C şi
funcţionarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
II. Alin. 2 se introduc două alineate noi, cu următorul
cuprins:
(3) Până la înfiinţarea înaltei Curţi de Casaţie Justiţie rămân în vigoare dispoziţiile Legii Curţii Supreme de
Justiţie nr. 56/1993 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, atât în ceea ce priveşte organizarea şi
funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie, cât şi statutul judecătorilor acestei instanţe.
Articolul 151 se modifică şi va următorul cuprins:
- Denumirea va fi: „Dispoziţii tranzitorii"
- Cuprinsul articolului va fi: „Articolul 151 - (1) Proiectele
legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi aprobă potrivit dispoziţiilor constituţionale
anterioare
■arii în vigoare a legii de inlrevizuire.
(2) Instituţiile existente la data i în vigoare a legii de rămân în funcţiune până la constituirea celor noi.
Dispoziţiile cu privire la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor fi aduse la îndeplinire în cel mult 2 ani de ia
intrarea în vigoare a legii de ajrevizuire.
Judecătorii în funcţie ai urţii Supreme de Justiţie şi consilierii de conturi numiţi de Parlament îşi
continuă activitatea până la data j expirării mandatului pentru
are au fost numiţi. (5) Foştii judecători ai Curţii Constituţionale care nu au exercitat funcţia pentru un mandat de
9 ani pot fi reînvestiţi pentru diferenţa de mandat."
263#
Art Denumire marginală Text actual
.

152 Instituţiile viitoare (1) In termen de 6 luni de la data intrării în

vigoare a Constituţiei, se înfiinţează Curtea
Constituţională şi Curtea de Conturi. (2)
Judecătorii primei Curţi Constituţionale sunt
numiţi pentru o perioadă de 3, de 6 şi, respectiv,
de 9 ani. Preşedintele României, Camera
Deputaţilor şi Senatul desemnează câte un
judecător pentru Fiecare perioadă.
. . ■■: • ■:: : ■;..'■■
■ • ;. ' ■

264
Text propus
Text adoptat de comisie
(4) După înfiinţarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele, vicepreşedintele, preşedinţii de secţii şi
judecătorii Curţii Supreme de Justiţie în funcţie îşi continuă mandatul de 6 ani, ca membri ai înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, până la încetarea acestuia potrivit legii 56/1993.
-PSD
I'rc\cdcrilearl. 152 <e menţinea astfel:
1. Denumirea marginală este: Republicarea Constituţiei.
2. Articolul va avea următorul cuprins:
Articolul 152 se modifică şi va avea următorul cuprins:
Denumirea va fi:
„Republicarea Constituţiei"
Art. 152 - Proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei- Cuprinsul articolului va fi: se pubiică în Monitoul
Oficial al României în termen de 5 zile „Articolul 152 - Proiectul de de la data adoptării. Constituţia, modificată
şi completată după lege sau propunerea legislativă aprobarea revizuirii prin referendum, va fi republicată, cu de
revizuire a Constituţiei se reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă publică în Monitorul Oficia! al
numerotare, de către Consiliul Legislativ. României în termen de 5 zile
de la data adoptării. Constituţia, modificată şi completată după aprobarea prin referendum, va fi republicată, cu
reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, de către Consiliul Legislativ."
--PNL E cuprins în alte texte
în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii de revizuire a Constituţiei, Parlamentul va adopta Legea
circulaţiei juridice a terenurilor în acord cu art.41, alin.(2) şi art.42 din Constituţie.__________

'DicŢEANÂ GOGA"
BIBLIOGRAFIE GENERALA
Almond, Gabriel, Powell Bingham, Comparative Politics: a Theoretical
Framework, 2"d Ed., New York, Harper Collins College Publishers,
1996
Blondei, Jean, "Party Systems and Patterns of Government in Western . Democracies" în Canadian Journal
of Political Science, nr. 2
(Iunie), 1968 Boc, Emil, Separaţia puterilor în stat, Cluj-Napoca, Ed. Presa
Universitară Clujeană, 2000 Chrîrnes, S.B., English Constituţional Theory, New York, Oxford
Uni versity Press, 1978
Constituţia (Legea Fundamentală a) Germaniei Constituţia Franţei Constituţia României Constituţia Statelor
Unite DahI, Robert, A Preface to Democratic Theory, Chicago, University of
Chicago Press, 1956
Dahl, Robert, Modern Political Analysis, New York, Prentice Hali, 1976 Day, Alan, Directory of European
Union Political Parties, Londra, John
Harper Publishing, 2000 Dearlove, John şi Saunders, Peter, Introduction to British Politics,
Cambridge, Polity Press, 1991 Deleanu, Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Fundaţia
"Chemarea", Iaşi, 1992 Deieanu, Ion, Vasilescu, Florin, Constituţia României - comentată şi
adnotată, Bucureşti, Ed. Monitorul Oficial, 1992 Dick, Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Teora,
2001 Duculescu, Victor, Călinoiu Constanţa, Duculescu Georgeta, Drept
constituţional comparat, Lumina Lex, Bucureşti, 1996 Duverger, Maurice, Le System politique francais, Paris,
PUF, 1980 Duverger, Maurice, Le systeme politique francais, Paris, PUF, 1985 Duverger, Maurice, Les Partis
Politiques, Paris, Colin, 1951 Duverger, Maurice, Political Parties: The ir Organization and Activity in
the Modern State, 3rd Ed., Londra, Methuen, 1964 Easton, Da vid, The Political System: an Inquiry into the
State of Political
Science, 2nd Ed., New York, Alfred A. Knopf, 1971
266
Gallagher, Michael, Laver, Michael, Mair> Peter, Repres^ntative
Government in Modern Europe, 2"d Ed-> New York, McGraw-HilI,
1995 Grosser, Alfred, The Western Alliance: £uropean-American Relatwns
since 1945, Londra, Macmillan, 1980 Hancock, Donald (editor), Politics in Western Europe, Londra, Cnatam
House, 1993 Huber, John şi Powell, Bingham, "Congruence between Cit&ensand
Polkymakers in Two Visions of Liberal Democracy", nr. 3, 1994 Iliescu, Adrian-Paul, Socaciu, Mihai-Emanuel,
Fundamentele gândirii
politice moderne, Iaşi, Ed. Polirom, 1999 Iliescu, Adrian-Paul, Solcan Mihail-Radu (editori), Limitele
putem,
Bucureşti, Ed. ALL, 1994 Inglehart, Ronald, The Silent Revolution: Changing Values and Politicul
Styles Among Western Publics, Princeton University Press, 1977 Inter-Parliamentary Union, Parliaments of the
World, 1976 Lijphart, Arend, Democracies: Patterns of Majoritarian and Cotisensus in
Twenty-One Countries, New Haven, Yale University Press, 1984 Lijphart, Arend, Modele ale democraţiei.
Forme de guvernare ţi
funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Iaşi, Ed. Polirom, 2000 Mansbridge, Jane, Beyond Adversary Democracy,
New York, Basic
Books, 1980 Meny, Yves, Government and Politics in Western Europe, 2nd Ed-, Oxtord
University Press, 1993 Mihuţ, Liliana, Introducere în ştiinţa politică, Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei
pentru Studii Europene, 2001 Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere de Armafld Roşu,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964 Mungiu-Pippidi, Alina, Politica după comunism, Bucureşti, Ed.
Humanitas, 2002 . rd
Nugent, Neill, The Government and Politics of the European Union, 3
Ed., Londra, Macmillan, 1994 .,
Păun, Nicolae, Istoria construcţiei europene, Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei
pentru Studii Europene, 2000 Rae, Douglas W„ The Political Consequences of Electoral Laws, New
Haven, Yale University Press, 1967 Riker, William, Liberalism against Populism: A Confrontation between
the Theory of Democracy and the Theory of Social CHoice, San
Francisco, Freeman, 1982
267*
Sartori, Giovanni, Parties and Party Systems: a Framework for Analysis,
Cambridge University Press, 1976 Seliktar, Offra, "Israei: Fragile Coalitions in a New Nation" în Eric C.
Browne şi John Dreijmanis, Government Coalitions in Western
Democracies, New York, Longman, 1982 Shugart, Matthew Soberg şi Carey, John M., Presidents and
Assemblies:
Constituţional Design and Electoral Dynamics, Cambridge
University Press, 1992 Steiner, Jurg, "The Principles of Majority and Proportionality" în British
Journal of Political Science, nr. 1, 1971 Tănase, Gheorghe, Separaţia puterilor în stat, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,
1994
268