Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1.1. ISTORIC 4
3. CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI 34
7. AUTOMASAJUL 41
8. PRESOPUNCTURA 42
BIBLIOGRAFIE 49
3
1. MASAJUL – ISTORIC, NOŢIUNI GENERALE
1.1. ISTORIC
Documentele istorice păstrate până în prezent arată că masajul s-a practicat
în toate timpurile şi la toate popoarele antice.
Denumirea acestei activităţi este atribuită la o dată relativ recentă. În limba
română denumirea “masaj” a acestei practici a fost introdusă prin intermediul
literaturii medicale franceze, care a dominat la noi în secolul trecut. Această
denumire este introdusă în prezent în toate limbile moderne fiind considerat
termen universal. În limba franceză cuvântul “massage“ apare pentru prima dată în
lucrarea lui Lepage “Cercetări istorice asupra medicinei chineze”, publicată în
1813. Presupuneri asupra etimologiei cuvântului sunt:
“mass” în limba arabă înseamnă a apăsa;
“massesch” în limba ebraică veche are aceeaşi semnificaţie;
“massien” în limba greacă înseamnă a frământa.
Din studiile a numeroşi cercetători reiese că masajul a fost unul dintre cele
mai vechi mijloace descoperite de oameni pentru alinarea suferinţelor.
La început avea un caracter empiric, magia se asocia gesturilor, era legat de
anumite ritualuri şi practici. De îngrijirea bolnavilor se ocupau reprezentanţii
cultului religios, prestaţiile acestora departe de a fi fost fundamentate ştiinţific,
aveau însă o mare valoare psiho-terapeutică.
Practicarea masajului a înregistrat epoci de mare răspândire la chinezi,
indieni, egipteni, popoare care au ajuns la un înalt nivel de cultură şi civilizaţie.
La aceste popoare masajul era asociat cu alte procedee empirice de terapie cum
sunt: aplicaţiile calde locale, ungeri cu diferite substanţe (mirodenii, uleiuri),
mişcări pasive ale segmentelor corpului.
În timp, odată cu evoluţia societăţii, cu acumularea de noi cunoştinţe şi
experienţe, aceste practici s-au sistematizat, s-au conturat anumite reguli
terapeutice care, ulterior au condus la fondarea unor adevărate şcoli medicale.
Medicina tradiţională din China are o foarte mare vechime. Masajul la
chinezi era practicat de către o castă de preoţi-medici (cu peste 3000 de ani î.e.n.),
în scopul activării circulaţiei sângelui şi a umorilor din corp, pentru stimularea sau
liniştirea nervilor cât şi pentru vindecarea unor tulburări sau boli cronice ale
organismului. Manevrele se executau lent şi stăruitor. Scrierile lui Cung-Fu
recomandau folosirea exerciţiilor fizice şi a masajului, cu caracter localizat. Este
de reţinut indicaţia care se făcea, de asociere a gândirii bolnavului cu mişcarea,
idee ce corespunde noţiunii ştiinţifice din medicina modernă, de “reprezentare
corticală a mişcării”.
Din datele istorice ale Egiptului antic s-au transmis numeroase documente
scrise pe papirusuri, inscripţii, picturi şi sculpturi care aduc mărturii despre
practicarea masajului în scopul tratării bolnavilor.
În India antică, masajul a fost cunoscut şi practicat în popor, în legătură cu
unele procedee cu caracter igienic sau ritual, cum ar fi ungerea trupului cu uleiuri
aromate, îmbăierea în apele fluviilor şi lacurilor considerate sacre. Scrierile Ayar-
Veda conturează reguli de folosire a exerciţiilor fizice şi masajului. Aceste
practici aveau caracter profund religios. Legile lui Manu asociază practicarea lor
cu îmbăierile pentru purificarea sufletului. Ulterior, şcoala Hatha-Yoga face
recomandarea economiei de energie, de obţinere a unui randament maxim cu un
efort minim, principiu existent şi în prezent în practica oricărei activităţi, inclusiv
cea sportivă. Practica Yoga se remarcă prin valoroase exerciţii de respiraţie şi
tehnici de relaxare. Masajul a fost practicat şi de alte popoare vechi ale orientului,
4
cum sunt: asirienii, babilonienii, mezii, perşii, în scopul tratării răniţilor din
războaiele frecvente ce aveau loc în acele timpuri.
La evrei, cărţile de cult recomandau folosirea masajului în scop igienic.
Primele aplicaţii ale masajului în legătură cu activitatea sportivă au apărut
în Grecia, ca mijloc important pentru îngrijirea atleţilor. Grecii antici au folosit
masajul în pregătirea diferitelor categorii de sportivi, remarcându-se faptul că se
utiliza atât înainte de efort cât şi după terminarea acestuia, în scopul prevenirii şi
combaterii oboselii musculare şi nervoase. Practicanţii acestui masaj se numeau
aliptes şi foloseau diferite uleiuri şi pulberi fine pentru a uşura executarea
manevrelor. Atleţii greci practicau şi automasajul.
Medicii greci au fost primii specialişti care au recomandat şi fundamentat
practicarea masajului în mod ştiinţific.
Herodicos din Lentini (428-347 î.e.n.), medic celebru în antichitate, socotit
părintele gimnasticii medicale şi al masajului, prescria bolnavilor săi anumite
exerciţii fizice şi alergări pentru vindecarea bolilor şi întărirea organismului.
Hipocrat (460-377 î.e.n.) este considerat cel mai mare medic al antichităţii.
Acesta, discipol al lui Herodicos din Lentini, a continuat practicile şi tradiţiile
instituite anterior. El a precizat indicaţiile şi efectele acestor mijloace terapeutice,
evidenţiind influenţele fiziologice pe care le au cât şi contraindicaţiile pentru
practicarea lor. Pentru prima dată Hipocrat a descris factorii naturali de mediu şi
importanţa lor pentru sănătatea omului.
În Imperiul Roman , după cucerirea Greciei, cultura greacă s-a răspândit în
imperiu şi mai ales la Roma, prin intermediul sclavilor. Medicii şi gimnaştii greci
luaţi în captivitate, cât şi alţii atraşi de bogăţie şi glorie, au făcut ca aceste
descoperiri să fie cunoscute de romani, unele ca atare, altele adaptate concepţiei
acestui popor. Gimnastica greacă nu a fost preluată de romani, aceştia practicând
cu precădere exerciţiile cu caracter militar. Masajul practicat de sclavii greci
devine obişnuit în regimul de viaţă al romanilor bogaţi. Se practica în terme, care
erau adevărate monumente arhitecturale cât şi în locuinţele acestora, sub forma
unui masaj de înviorare dimineaţa şi altul seara, pentru relaxare.
Celsius , unul dintre cei mai mari medici romani de origine greacă,
recomanda masajul atît înainte cât şi după exerciţiile corporale. A fost preocupat
de teoretizarea principalelor manevre de masaj făcând şi o clasificare a acestora, în
funcţie de intensitate: manevre puternice, moderate şi uşoare, iar după forma lor:
manevre lungi, medii şi scurte.
Oribasius, de asemenea medic de origine greacă, se ocupa de tratarea
gladiatorilor răniţi, intitulându-se cu mândrie “medic al gladiatorilor”. El a
contribuit la îmbogăţirea practicilor medicale în privinţa recuperării
posttraumatice. Este considerat precursorul medicului de medicină sportivă din
zilele noastre. De la acesta au rămas reguli de practicare a masajului şi descrieri
tehnice valabile şi în prezent.
Evul mediu este perioada care a frânat evoluţia ştiinţelor, mai ales a acelora
care priveau îngrijirea corpului, care era desconsiderată de dogmele religioase.
Practicarea exerciţiilor fizice şi a masajului a decăzut. În popor, totuşi, masajul şi-
a păstrat importanţa şi s-a transmis prin tradiţie, din generaţie în generaţie.
În timp ce în Europa interesul pentru îngrijirea trupului era interzis, lumea
arabă se dezvolta cucerind teritorii în Asia, Africa de Nord, Spania, sudul Franţei.
După cuceririle făcute şi încetarea războaielor, arabii au pus accent pe dezvoltarea
ştiinţei şi artei.
Avicena (980-1037), pe numele său adevărat Abu Ali Ibn Sin (medic arab),
în lucrarea “Cartea legilor medicinei” a concentrat toate cunoştinţele medicale din
5
acele timpuri făcând şi o descriere exactă a masajului. De asemenea, recomandările
lui de asociere a masajului cu hidroterapia şi dietetica, constituie noutăţi.
Renaşterea este epoca în care reînvie interesul pentru cultura fizică. În
epoca modernă masajul se dezvoltă sub aspect tehnic în cadrul medicinei, educaţiei
fizice şi sportului, iar practicarea lui se extinde în multe ţări ale Europei ca:
Suedia, Anglia, Franţa, Germania, Rusia.
Pehr Henrik Ling (1776-1839) pune bazele ştiinţifice ale masajului şi
gimnasticii moderne. Elevii acestuia au perfecţionat tehnica, au diversificat
manevrele de masaj şi l-au răspândit în toată lumea.
În secolul al IXX şi începutul secolului al XX-lea au fost publicate
numeroase lucrări şi manuale de masaj, s-au efectuat cercetări experimentale care
urmăreau stabilirea exactă a efectelor masajului în scopul precizării indicaţiilor
acestuia pentru organismul sănătos şi cel bolnav.
Masajul în sport a făcut de asemenea mari progrese, dovedindu-se valoarea
lui pentru prevenirea şi tratarea leziunilor şi tulburărilor produse prin accidentare.
Este dovedită valoarea masajului aplicat înainte de efort pentru pregătirea
organismului, cât şi pentru refacere după consumarea efortului.
În ţara noastră masajul empiric a fost cunoscut şi practicat în trecut în
popor, transmiţându-se prin tradiţie din generaţie în generaţie, asociat cu alte
mijloace de îngrijire a bolnavilor. Odată cu răspândirea cunoştinţelor medicale,
aceste aplicaţii au fost înlocuite cu masajul ştiinţific. Masajul medical s-a instituit
la noi începând cu a doua jumătate a secolului trecut.
Primii medici care au introdus masajul în clinici au fost chirurgii, ortopezii
şi reumatologii.
R.P. Manga, în 1885 a publicat teza de doctorat cu tema: “Masajul, istoricul,
manipulaţiunile, acţiunea fiziologică şi tratamentul câtorva maladii prin acest
remediu”, fiind prima de acest gen din ţară.
N. Hălmagiu a susţinut teza de doctorat cu titlul: “Masajul şi mobilizarea ca
tratament în unele fracturi”, în 1889.
În 1933 a fost publicat tratatul “Masajul practic şi teoretic, general şi
parţial” al francezului M. Defrumerie.
O adevărată şcoală de masaj începe să se formeze la Academia Naţională de
Educaţie Fizică şi Sport, sub îndrumarea profesorilor I.Lascăr şi V.Roşca, după
înfiinţarea acestuia în 1922. Ulterior, A.Ionescu publică “Masajul“, sub formă de
curs pentru studenţii A.N.E.F.S. urmat de mai multe ediţii de cursuri şi lucrări în
care fundamentează masajul şi automasajul, cât şi domeniul culturii fizice
medicale. Absolvenţii acestui institut de învăţământ superior cât şi ai celorlalte
facultăţi de educaţie fizică înfiinţate în ţară, au desfăşurat atât în şcoli cât şi în
instituţiile medicale o bogată activitate în direcţia corectării deficienţelor fizice,
recuperării stării de sănătate după diverse afecţiuni cât şi în domeniul sportului de
performanţă.
6
concursuri sau în pauzele din cadrul concursurilor), efecte remarcabile de refacere
neuropsihică (pe cale reflexă) şi neuromusculară (pe cale directă, mecanică). Din
cele expuse se poate aprecia că efectele masajului se leagă de profilaxie, terapie şi
activitatea sportivă, decurgând din aceasta o clasificare în funcţie de scopul
urmărit prin aplicarea lui:
masaj igienic;
masaj terapeutic;
masaj sportiv.
În prezent, bine fundamentat ştiinţific, masajul este un mijloc de bază în
terapia recuperatorie, constituind un mijloc specific al kinetoterapiei (terapia prin
mişcare).
Pentru omul sănătos poate constitui un mijloc de susţinere a activităţii
cotidiene, fie că ne referim la efectele stimulative locale şi generale pe care le are
în plan biologic, sau la cele de relaxare, de combatere a oboselii după activităţi
intense care solicită organismul în plan neuropsihic sau neuromuscular. Masajul la
omul contemporan supus în permanenţă stressului cotidian, este recomandat ca
mijloc profilactic important în menţinerea stării de sănătate fizică şi psihică.
În tratarea unor boli sau recuperarea sechelelor datorate unor afecţiuni, în
special la nivelul aparatului locomotor, masajul este prezent ca mijloc de terapie în
cadrul terapiei generale, având o importanţă mai mare sau mai mică în funcţie de
diagnostic. Efectele masajului ca mijloc terapeutic sunt remarcabile în special în
afecţiunile traumatice, circulatorii şi neuromusculare la nivelul aparatului
locomotor.
La sportivii de mare performanţă masajul este un mijloc indispensabil în
regimul cotidian de viaţă sportivă, pentru efectele lui stimulative ce susţin efortul
psihic şi fizic din antrenamente şi competiţii (susţinerea biologică a efortului),
pentru efectele trofice, de regenerare activă pe plan biologic, necesare în faza de
refacere, de reechilibrare biologică, regenerare trofică ce induce faza de
supracompensare, expresia unei funcţionalităţi superioare a organismului uman.
Aceste cerinţe impuse de performanţa sportivă, explică prezenţa maseurului în
echipa tehnică, personal în cazul sportivilor de mare valoare, cu atribuţii de
psihoterapeut care cunoaşte, simte corpul acestuia şi aplică mijloacele optime în
funcţie de situaţie.
Aplicarea manevrelor de masaj, manuale sau instrumentale, în scop igienic,
terapeutic sau legate de activitatea sportivă, se face de către maseur (o persoană
calificată) sau de către o persoană asupra propriului corp, acţiune denumită
automasaj.
7
şi cel competiţional, el devenind uneori o persoană foarte importantă în anturajul
sportivului de performanţă.
Masajul terapeutic de pură competenţă medicală se adresează strict
specialistului în masaj, maseurului, care nici el nu acţionează singur, ci numai la
recomandarea medicului de specialitate (diagnostic, proceduri, durată, locul de
aplicare).
Acesta trebuie să fie un om cult, cu o bună cunoaştere a domeniului în care
lucrează (sportiv, medical, igienic, de întreţinere), cu o stare de sănătate bună,
rezistent la oboseala fizică şi psihică, echilibrat. Este de dorit ca acesta să aibă
palme mari şi un simţ tactil la nivel palmar, deosebit. Maseurii cu handicap de
vedere, deşi au un bun simţ tactil, sunt în general utilizaţi în unităţile sanitare,
însă pentru activitatea sportivă sunt recomandaţi maseurii cu stare de sănătate
bună, fără handicapuri de nici un fel, ei devenind adeseori confidenţi ai
sportivilor, care îi însoţesc pe aceştia la competiţii.
Regulile de igienă se referă atât la igiena maseurului, a celui masat cât şi a
spaţiului în care se desfăşoară activitatea. Mâinile maseurului trebuie să fie bine
spălate înainte de fiecare şedinţă de masaj, echipamentul adecvat (tricou cu mâneci
scurte, pantalon lung sau scurt, papuci asemănători celor de la înot) întotdeauna
foarte curat. Nu trebuie să poarte inele, brăţări, care ar putea răni pacientul, să nu
aibă bătături, unghii lungi sau neîngrijite. Să nu consume băuturi alcoolice înainte
de activitate, iar în cazul în care este răcit să poarte o mască la gură, să evite
fumatul cu cel puţin 15 minute înainte de efectuarea masajului. Este recomandat ca
la 2 - 2,30h să facă o pauză de cca. 20 minute pentru a se odihni (relaxare
neuromusculară), în care să consume fructe, dulciuri, sucuri de fructe sau lactate,
timp în care încăperea se aeriseşte.
Începerea fiecărei şedinţe de masaj trebuie să fie precedată de câteva
exerciţii pregătitoare ale segmentelor şi articulaţiilor membrelor superioare. Se
mobilizează fiecare segment, în special articulaţia pumnului şi articulaţiile
degetelor. Se fac mişcări de flexie, extensie, abducţie şi adducţie,(mobilizări
pasive), pentru mărirea mobilităţii articulaţiilor mîinilor şi supleţei mişcărilor
acestora.
Masajul se poate practica în spaţii special amenajate (cabinete de masaj) sau
în aer liber, la competiţii. Cabinetele trebuie să fie bine aerisite iar spaţiile libere
să fie ferite de radiaţiile solare, vânt, ploaie, frig sau orice alţi factori nocivi (se
instalează cort în apropierea locului de desfăşurare a competiţiei). În încăperi
trebuie asigurată o ambianţă plăcută; temperatura trebuie să fie de 20-24 grade
celsius, bancheta de masaj bine întreţinută din punct de vedere igienic, să aibă o
înălţime convenabilă maseurului, să asigure cele mai comode poziţii atât pentru cel
masat cât şi pentru maseur. Din mobilierul specific fac parte scăunelele reglabile
şi în mod obligatoriu în cabinet trebuie să existe o chiuvetă pentru spălarea
mîinilor. Sălile de masaj trebuie să aibă anexe, un vestiar pentru îmbrăcat-
dezbrăcat, un grup sanitar şi duşuri, eventual o mică sală de aşteptare în care se
găsesc scaune sau fotolii, o măsuţă cu reviste, ziare sau pliante cu specificul
activităţii. Cel ce urmează a fi masat, sportivul, pacientul, de asemenea trebuie să
se prezinte în bune condiţii de igienă personală. Se recomandă ca masajul să se
efectueze la distanţă de 2-3 ore faţă de ora de servire a mesei anterioare şi cu 30-
60 minute înainte de masa următoare. Indicaţiile masajului sunt pentru persoanele
sănătoase în scop igienic, de întreţinere, de refacere după o stare de oboseală; în
scop terapeutic în cazul terapiei complete de recuperare după îmbolnăviri sau
traumatisme. În activitatea sportivă, de asemenea, are un rol foarte important,
8
practicându-se înainte de efort, în timpul competiţiilor (în pauzele dintre probe)
cât şi pentru refacere, după efort.
Contraindicaţiile masajului sunt de asemenea numeroase. Dintre acestea
distingem contraindicaţiile temporare (legate de o stare patologică acută,
trecătoare, vindecabilă) şi definitive (legate de o boală incurabilă cum ar fi
neoplaziile generalizate, psihopatiile, etc.). Sunt, de asemenea, contraindicaţii
locale, regionale sau generale, temporare sau definitive care depind de un anumit
diagnostic şi pe care le precizează medicul specialist. Contraindicaţiile pot ţine de
starea de sănătate a celui masat, de spaţiul în care se desfăşoară activitatea
(impropriu, neigienic, umed şi rece), dar şi de starea de sănătate a maseurului.
Dacă se ţine seama de recomandările făcute, de cunoaşterea aprofundată a
efectelor masajului asupra organismului şi se cunoaşte bine tehnica de aplicare,
respectându-se indicaţiile şi contraindicaţiile, masajul va fi un factor eficient,
igienic, terapeutic şi un suport important al performanţei sportive, al reconfortării,
un “medicament” de neînlocuit.
9
Fig. 1. Principiul de acţiune al netezirii
(G. Mollon şi P. Dotte)
10
Clasificarea manevrelor de netezire din punct de vedere metodic este
următoarea:
netezirea introductivă (iniţială);
netezirea intermediară (după manevrele mai puternice);
netezirea finală (de încheiere).
Netezirea introductivă (iniţială) se aplică la începutul oricărei şedinţe de
masaj, folosind cele trei tipuri de manevre: lungi, medii şi scurte, acţionând atât
simultan cât şi alternativ. Ritmul de execuţie respectă trecerea de la uşor, crescând
treptat în intensitate pe măsură ce se obţine acomodarea subiectului, “încălzirea”
lui, în vederea aplicării manevrelor de masaj mai puternice, mai stimulente.
Netezirea intermediară are drept scop scăderea intensităţii manevrelor după
solicitarea ţesuturilor prin manevre mai puternice, atât pentru confortul neuro-
psihic al subiectului, cât şi pentru relaxarea şi odihnirea mâinilor maseurului.
Netezirea finală (de încheiere), după cum indică numele, se efectuează la
finalul şedinţei. În cazul acesteia, ritmul şi intensitatea mişcărilor vor descreşte
treptat, rolul lor fiind de a induce un efect calmant asupra subiectului. Succesiunea
manevrelor este inversă faţă de cea din netezirea introductivă (de la manevrele
scurte, alternative, la manevrele simultane lungi, asemănător unui circuit care
începe şi se termină cu acelaşi procedeu). Alunecările mâinilor maseurului în
efectuarea netezirii trebuie să aibă un ritm care să depăşească cu puţin viteza
curgerii sângelui prin vene. Direcţia mişcărilor respectă sensul de întoarcere a
sângelui către inimă (circulaţia de retur) şi sensul circulaţiei limfei în spaţiile şi
vasele limfatice.
Din punct de vedere al specificului regiunii , manevrele se vor adapta astfel:
pentru regiunile cu pilozitate crescută (cap, membre inferioare) mâinile
maseurului vor folosi priza “în pieptene”, cu degetele uşor flexate şi
depărtate, pentru a evita producerea unor reacţii dureroase, de întindere
(tragere) a firelor de păr;
pentru părţile moi mai consistente ale corpului, mâinile maseurului se
aplică cu faţa palmară, faţa dorsală, cu nodozităţile articulare ale
degetelor flectate, cu partea cubitală sau cu faţa palmară a pumnului
închis;
pe segmentele circulare ale membrelor, alunecările se realizează cu
mâinile “în brăţară”, segmentele fiind cuprinse între mâinile maseurului
la acelaşi nivel în porţiunile mai groase sau cu o mână deasupra celeilalte
pe porţiunile mai subţiri. Alunecările pot fi continui, efectuate sacadat
(pentru a nu îngreuna circulaţia în artere) sau/şi însoţite de vibraţii care
cresc efectul de relaxare al netezirilor.
Efectele netezirii
Netezirea are efecte importante asupra circulaţiei sângelui în capilare, în
venele superficiale şi asupra circulaţiei limfatice, acţiunea sa realizându-se pe
două căi:
mecanică;
reflexă.
Pe cale mecanică, prin acţiunea directă a manevrelor asupra vaselor
superficiale care realizează împingerea coloanei sanguine venoase în sens
centripet.
Prin manevrele executate simultan, cu presiune crescută, este influenţată şi
circulaţia profundă, mai ales în cazul în care mâinile maseurului acţionează
“sacadat”, având priza “în brăţară”. Acest fapt este explicat prin aceea că tunica
medie a venelor este formată dintr-un strat muscular foarte subţire, cu dispoziţia
11
fibrelor transversală (sub formă de inele), iar priza realizată în acest fel (în
brăţară), completează contracţia musculaturii netede a venelor, favorizând astfel
circulaţia de retur. Datorită consistenţei venelor de calibru mai mare, care pe lângă
acest strat muscular inelar cu dispoziţie transversală mai prezintă un rând de fibre
musculare dispuse longitudinal, pentru a fi realizată o circulaţie sporită la nivelul
lor, necesită o abordare mai complexă. În acest caz, netezirea se completează cu
manevre simultane lungi, alternative lungi, medii şi scurte, pe lângă cele executate
“sacadat”, cu mâinile “în brăţară”.
Circulaţia limfei este activată prin manevre lente, executate cu uşoară
presiune. Aceste efecte de accelerare a circulaţiei de întoarcere, uşurează travaliul
cardiac, contracţiile sistolice fiind mai ample şi mai rare, determină creşterea
fracţiei de ejecţie cu aport energetic sporit în periferie.
Prin acest procedeu “netezire”, specific suprafeţei corpului, se realizează
acomodarea subiectului în vederea aplicării procedeelor de masaj mai puternice,
pentru ca acestea să fie mai bine tolerate şi mai eficiente. Fiind aplicat la
începutul şedinţei de masaj mai are rol de a stabili colaborarea între subiect şi
maseur, de a realiza o stare de relaxare fizică şi psihică a pacientului prin sugestie
şi autosugestie, la care maseurul, prin tactul şi comportamentul său. are o
contribuţie importantă.
Efectele specifice acestui tip de manevră, de netezire, se remarcă şi asupra
funcţiilor pielii. Acţiunea mecanică directă determină exfolierea celulelor cornoase
de la nivelul stratului disjunct, stimulează diferenţierea celulelor bazale şi astfel
se reduce timpul necesar reânoirii epidermului. Acest fapt conduce la ameliorarea
proprietăţilor fizico-mecanice ale pielii: elasticitatea, contractilitatea, rezistenţa la
presiune.
Elasticitatea pielii, calitate manifestată prin extensibilitate, depinde de
fibrele elastice conţinute în structura dermului. Cu vârsta elasticitatea pielii se
diminuează prin încărcarea progresivă a fibrelor elastice cu calciu (14%). Masajul
igienic, în special netezirea care se adresează suprafeţei corpului, întârzie şi
diminuează acest fenomen fiziologic specific vârstei înaintate. Manevrele
mecanice aplicate structurilor de suprafaţă, activează secreţia de sebum a glandelor
sebacee, prin stimularea contracţiei muşchiului erector. Rolul sebumului este de
protecţie antimicrobiană şi antiparazitară la nivelul pielii, prin formarea filmului
acid de suprafaţă.
În acelaşi mod glandele sudoripare reacţionează la solicitările mecanice ale
masajului, care stimulează deschiderea canalelor excretorii. Filmul acid amintit
anterior, format de glandele sebacee, completat cu produşii sudoripari, sporesc
acelaşi rol antimicrobian, de asemenea intervine prin transpiraţie în reglarea
funcţiei de termoreglare.
Prin transpiraţie se elimină substanţe minerale (Na + , Cl - , K + , Ca 2 + , PO 4 3 - ),
produşi reziduali rezultaţi în urma degradării substanţelor proteice (acid uric, uree,
creatină, amoniac) şi compuşi organici neazotaţi (acid lactic, etc.), substanţe
rezultate în urma complexelor procedee biochimice care au loc în timpul
contracţiei musculare.
Eliminarea acestor compuşi metabolici (reziduali), este favorizată de masaj
care, mai ales în practica sportivă, devine obligatoriu. Masajul asociat altor
mijloace de refacere (complex de mijloace), favorizează refacerea proprietăţilor
funcţionale ale ţesuturilor, prevenind instalarea oboselii cronice. Aceasta poate
surveni în urma unor eforturi submaximale şi maximale repetate între care nu se
asigură refacerea corespunzătoare a organismului.
12
Pe cale reflexă, prin aplicarea manevrelor de netezire sunt excitaţi receptorii
senzitivo-senzoriali reprezentaţi de extero-proprio şi enteroceptori, a căror
impulsuri se transmit centrilor superiori care declanşează pe cale reflexă reacţii de
răspuns în ţesuturile şi organele corpului. Impactul manevrelor de netezire asupra
terminaţiunilor nervoase este diferit.
Manevrele lungi executate cu ritm şi intensitate redusă, au acţiune calmantă,
liniştitoare, asupra sistemului nervos şi decontracturantă, relaxantă, la nivelul
musculaturii striate. În acelaşi timp, aceste manevre determină încetinirea
funcţiilor ţesuturilor şi organelor şi au efect inhibitor asupra sensibilităţii,
conductibilităţii şi reactivităţii nervilor.
Manevrele de netezire scurte, executate cu presiune ceva mai mare, cu ritm
rapid, au efecte opuse manevrelor lungi, lente şi uşoare prezentate anterior.
Excitarea terminaţiilor nervoase la nivelul pielii produsă în acest fel, declanşează
reflexul axonic antidronic, cu efect vasodilatator, care conduce la apariţia
hiperemiei cutanate, semn al deschiderii vaselor capilare în număr mult mai mare
pe unitatea de suprafaţă, comparativ cu cel deschis în mod obişnuit. Această
vasodilataţie este persistentă, menţinându-se şi după încetarea acţiunilor mecanice
aplicate prin manevrele de netezire.
Senzaţia de durere este corelată de obicei cu temperatura pielii, temperatura
ridicată acutizează senzaţia dureroasă, iar cea scăzută o diminuează. În această
idee, în cazul unor leziuni posttraumatice, netezirea se aplică folosind cuburi de
gheaţă (crioterapie). Aplicaţiile reci sub această formă scad pragul de sensibilitate
dureroasă prin inhibarea locală a receptorilor (a perceperii şi conductibilităţii
nervoase), de asemenea reducerea circulaţiei în acest fel diminuează metabolismul
local împiedicând formarea colagenului, iar procesele hemoragice acolo unde
există sunt diminuate prin vaso-constricţia obţinută.
Fricţiunea
Acest procedeu este cel mai des folosit după netezire, fiind una din cele mai
vechi manevre de masaj cunoscute. Aceasta vizează în general ţesutul subcutanat,
reprezentat de hipoderm. Fricţiunea constă în presarea ţesuturilor moi subcutanate
pe ţesuturile profunde sau pe un plan dur (osos sau cartilaginos) şi deplasarea lor
în limita elasticităţii proprii.
13
Unele părţi ale corpului cum sunt faţa şi gâtul au stratul de hipoderm foarte
subţire, muşchii din zonă fiind aproape de suprafaţă, ceea ce face ca fricţiunea să
constituie manevra principală prin care se acţionează asupra lor.
Din punct de vedere tehnic, manevrele de fricţiune se clasifică după modul
de acţionare al mâinii, astfel:
fricţiune executată cu vârful degetelor (index, medius, inelar);
fricţiune executată cu marginea cubitală a mâinii;
fricţiune executată cu “rădăcina mâinii”;
fricţiune executată cu faţa palmară sau dorsală a mâinii;
fricţiune executată cu pumnul (nodozităţile degetelor).
Din aceste moduri de acţionare, maseurul alege forma cea mai potrivită
suprafeţei căreia îi aplică masajul astfel: pe suprafeţele mici va acţiona cu vârful
degetelor (index, medius, inelar); pe suprafeţe mai mari va acţiona cu mâna în
întregime, cu partea cubitală sau cu pumnul închis, folosind o singură mână sau pe
amândouă.
Alegerea prizei este de asemenea determinată de structura anatomică a zonei
masate. Pe suprafeţele mai sensibile se folosesc prizele aplicate cu partea mai
moale, mai musculoasă a mâinii (zona eminenţei tenare şi hipotenare), iar pe
porţiunile mai voluminoase, mai puţin sensibile, se aplică mâna cu partea dorsală,
cu pumnul închis.
Sensul de execuţie al manevrelor de fricţiune este determinat de
particularităţile anatomice ale diferitelor segmente ale corpului. În general acestea
se aplică circular, concentric sau excentric pe suprafeţele mici, executându-se cu o
mână, iar pe cele mai mari cu ambele mâini. Pe suprafeţele cu ţesut moale, slab
reprezentat, puţin elastice, în lungul ligamentelor, tendoanelor, spaţiilor
interosoase şi intermusculare, sensul manevrelor poate fi liniar, constând în
mişcări scurte şi ritmice de “dus-întors”. Manevra prin care se fricţionează
tendonul lui Achile este un mod particular de abordare, cu priza “în cleşte”, care
se realizează între police şi index sau între marginile cubitale ale mâinilor. Un alt
aspect particular este manevra de fricţiune în “zig-zag” aplicată la nivelul
musculaturii paravertebrale.
După intensitatea manevrelor, fricţiunea poate fi superficială, medie sau
profundă, aceste creşteri şi descreşteri ale intensităţii putând alterna de la un
moment la altul prin micşorarea sau mărirea unghiului de aplicare al prizei (30-
70), în funcţie de structura zonei sau de scopul urmărit.
Din punct de vedere metodic, fricţiunea este simplă, atunci când se aplică
într-unul din modurile descrise anterior. În situaţia aplicării masajului pe suprafeţe
mari şi foarte mari, pentru a obţine o prelucrare sistematică eficientă, fricţiunea va
apela la o formă metodică adecvată şi anume la fricţiunea combinată. Combinarea
rezultă fie prin folosirea tuturor formelor tehnice de aplicare a fricţiunii
respectând gradarea intensităţii, fie prin combinarea fricţiunii cu alt procedeu, cu
frământatul. Combinarea fricţiunii cu frământatul reprezintă o formă intermediară,
de trecere de la fricţiune la frământat.
Fricţiunea se mai poate executa şi prin alte forme decât cele clasice descrise
anterior (auxiliare).
Cuta este o manevră pentru care priza se aplică cu suprafaţa palmară a celor
patru degete, policele făcând opoziţie în aşa fel încât ţesutul moale subcutanat este
prelucrat luând forma pe care mâna maseurului o imprimă, respectiv de cută.
Mâinile se deplasează succesiv, “una după alta”, continuând aceeaşi mişcare pe
toată suprafaţa de masat. Masajul în cută poate fi executat sub formă liniară sau
“şerpuit”, când mâinile aplică priza simultan dar se deplasează în sensuri opuse.
14
Acelaşi masaj în cută poate fi executat acţionând transversal pe suprafaţa
respectivă, sub formă de cută rulată,(mişcare asemănătoare cu rulatul unei ţigări).
“Ciupirile şi pensările ” sunt alte forme de aplicare a masajului pentru
ţesutul moale de la suprafaţa corpului (tegument, ţesut celular subcutanat). Priza
cu care se realizează poate fi cu două degete (index-police), cu trei degete (index-
medius-inelar – “priza toc”). Presiunea este adecvată, în limita elasticităţii
ţesuturilor, fără a provoca reacţii dureroase. Manevrele se execută în ritm viu, din
loc în loc, pe suprafaţa de masat şi au efect stimulent.
15
Articulaţia, după cum se ştie, poate fi considerată un adevărat organ
senzorial în ce priveşte semnalizarea variaţiilor posturale, a tensiunii şi gradului
de scurtare al muşchilor, de asemenea al accidentelor exprimate prin durere.
Efectul fricţiunilor de activare a reţelei vasculare arteriale, articulare şi
periarticulare se repercutează favorabil asupra supleţei şi rezistenţei acestor
structuri, de asemenea sunt combătute stazele prin activarea circulaţiei venoase şi
limfatice.
Manevrele de fricţiune executate cu presiune moderată dar insistent, au rol
important în prevenirea traumatismelor de tipul întinderilor şi smulgerilor de fibre
de la nivelul joncţiunii musculo-tendinoase în cazul unor mişcări greşite, a unui
efort fizic intens şi brusc.
Un alt efect important obţinut prin manevrele de fricţiune este acela de
creştere a gradului de penetrabilitate cutanată pentru diverse medicamente. Acestea
pătrund mai uşor şi mai repede prin orificiile pilosebacee şi sudoripare, lucru
foarte important în tratarea leziunilor şi sechelelor apărute fie în viaţa de zi cu zi
sau în activitatea sportivă (contuzii, entorse, întinderi, ruperi de muşchi, de fascii,
de tendoane sau ligamente).
Efectele benefice multiple ale fricţiunii obţinute pe cale mecanică, fac ca
aceste manevre să fie utilizate frecvent în diverse situaţii, atât în scop profilactic,
cât şi terapeutic.
Ele sunt contraindicate doar în procesele inflamatorii şi hemoragice acute.
Activarea circulaţiei locale prin fricţiune poate produce “embolii microbiene” în
capilarele locale care apoi se pot extinde. De asemenea se contraindică în situaţia
exudatelor hemoragice, întrucât fricţionarea zonei poate favoriza ruperea vaselor
locale şi continuarea hemoragiei.
Pe cale reflexă, efectele fricţiunii constau (prin stimularea reflexului axonic
antidromic) în eliberarea la nivelul vaselor cutanate a bradikininei, histaminei,
acetilcolinei urmată de vasodilataţie locală (hiperemie). Aceste reacţii locale
cutanate declanşează prin mecanisme complexe (nervoase, umorale, hormonale)
reglarea circulaţiei sanguine şi limfatice în întregul organism.
Executate cu ritm lent şi insistent scad sensibilitatea locală, încordarea
nervoasă generală, contractura musculară.
În situaţia aplicării fricţiunii cu ritm viu şi intensitate sporită efectele sunt
contrare, de stimulare a sistemului nervos central şi periferic.
Aplicaţiile fricţiunii în activitatea terapeutică, sportivă sau igienică, în
funcţie de scop aleg o formă sau alta pentru obţinerea efectului dorit.
TEMĂ nr.1
Care sunt efectele cele mai importante ale procedeului de masaj
„netezire”, asupra caror structuri anatomice se resimt mai eficient şi care
sunt căile de obţinere a acestor efecte.
Care sunt cele mai importante efecte ale procedeului de masaj „fricţiune”
Frământatul (petrissage)
Urmărind succesiunea metodică logică de aplicare a masajului de la
suprafaţa corpului în profunzime, după netezirea adresată pielii, fricţiunea pentru
ţesuturile subcutanate, frământatul este procedeul cel mai eficient pentru masajul
ţesuturilor profunde, în special al muşchilor.
16
Manevrele constau în prinderea muşchilor şi a altor ţesuturi profunde,
ridicarea lor (când este posibil), stoarcerea lor prin comprimare sau prin presiune
pe planul profund.
17
În cazul manevrelor de frământat şerpuit, priza este realizată tot circular,
policele orientate înainte, realizându-se o presiune şi o torsiune a masei musculare
între degete şi palme, mâinile acţionând alternativ. Ambele variante se bazează pe
mişcarea de presiune a cutei între mâna maseurului şi planul dur profund. După
fiecare mişcare presiunea slăbeşte, moment în care muşchiul se relaxează. Forţa de
acţionare a maseurului poate fi mai mică sau mai mare, în funcţie de volumul şi
rezistenţa muşchilor masaţi, sensul de acţionare al frământatului fiind cel al
circulaţiei de retur, sanguine şi limfatice.
Partea dorsală a trunchiului (spatele) cât şi faţa anterioară a toracelui
necesită adaptarea manevrelor de frământat la forma musculaturii acestor zone.
Muşchii situaţi pe aceste regiuni ale corpului sunt întinşi ca suprafaţă, iar volumul
lor nu este atât de bine conturat pentru a putea fi prelucraţi eficient prin manevrele
de frământat în cută. Pentru aceştia, manevra de frământat denumită “în rindea”
(mişcare asemănătoare cu cea a tâmplarului) şi rularea muşchilor sunt cele mai
adecvate. Priza se realizează prin aplicarea mâinii maseurului pe suprafaţa de
masat cu zona eminenţei tenare şi hipotenare (“rădăcina mâinii”), degetele uşor
depărtate de aceasta, la un unghi de 30-45 . Mâna maseurului execută presiuni
moderate (sau mai pronunţate) şi deplasări scurte ale ţesuturilor (înainte-înapoi),
înaintând progresiv, fără a solicita elasticitatea ţesuturilor peste limitele
accesibile. Ţinând seama că la această manevră presiunea este crescută pentru a
obţine efecte în profunzime, deplasarea mâinii se va face prin mişcări scurte pentru
a nu provoca senzaţii de durere. Astfel, muşchii sunt prelucraţi între două
suprafeţe dure reprezentate de mâna maseurului şi suportul osos al musculaturii
cutiei toracice. Atunci când masa musculară este bine dezvoltată (la sportivi:
culturişti, halterofili, luptători, boxeri, etc.), priza poate fi aplicată cu “mână peste
mână”, maseurul înclină mult trunchiul înainte şi trece mai mult greutatea corpului
său pe braţe, pentru a acţiona cu forţă sporită.
O altă formă de frământat pentru zona trunchiului (posterioară şi anterioară)
este cea de rulare a muşchilor respectivi. Priza se aplică în acelaşi fel ca la
frământatul “în rindea”, apoi mâna execută presiuni cu mişcări circulare, câteva pe
acelaşi loc, după care înaintează uşor pe direcţia circulaţiei de retur. Când
subiectul se află în poziţie aşezat, maseurul aplică o mână pe zona opusă celei
masate şi realizează o “contra priza” pentru a fixa mai bine poziţia pacientului.
Pentru regiunea abdominală, pe lângă frământatul în cută cu diferitele lui
forme, cu priza mică, medie sau în val, în funcţie de consistenţa ţesuturilor
(hipoderm) se foloseşte o formă specială de frământat în cută, realizată între
marginile cubitale ale mâinilor.
Efectele frământatului sunt obţinute, de asemenea, pe două căi:
mecanică;
reflexă.
Pe cale mecanică este stimulată deschiderea unor capilare de rezervă care
favorizează circulaţia profundă şi eliminarea produşilor toxici. Acest mecanism
este deosebit de important în cazul sportivilor de performanţă la care în timp se
formează capilare noi, ca o reţea de adaptare. După efortul fizic foarte mare,
manevrele de frământat favorizează eliminarea mai rapidă a cataboliţilor anaerobi
lactacizi.
Frământatul contribuie la menţinerea musculaturii într-o stare de funcţionare
bună, asigură o troficitate normală, combate atrofiile musculare. Prin manevrele de
stoarcere, elasticitatea ţesutului muscular este bine întreţinută prevenind leziunile
la acest nivel, lucru foarte important în practica sportivă.
18
Pe cale reflexă sunt stimulate fiziologic proprietăţile muşchilor:
excitabilitatea, contractilitatea şi conductibilitatea.
Excitabilitea dă posibilitatea susţinerii eforturilor prelungite şi rezistenţă la
oboseală.
Contractilitatea, proprietatea muşchiului apreciată prin creşterea forţei de
contracţie, este de asemenea superioară în cazul sportivilor de performanţă, la care
se produce o mobilizare a sistemului nervos central, determinând o sincronizare
îmbunătăţită şi o mobilizare mai mare a unităţilor motorii.
Aceste efecte determinate de masaj-frământat la nivel muscular sunt greu de
stabilit prin care mecanism sunt obţinute, mecanic sau reflex. Se poate afirma că
ele se suprapun, preponderente fiind cele reflexe.
Importanţa acestui procedeu în terapie se resimte în special în stările de
atonie, atrofie şi insuficienţă musculară, consecinţe ale imobilizărilor prelungite
necesare după diferite traumatisme sau alte afecţiuni musculare.
Din punct de vedere tehnic, procedeul are diferite forme, clasificate astfel:
- manevre „de tocat”;
- manevre „de plescăit”;
- manevre „în ventuză” („în cupă”);
- manevre „de bătătorit”;
- manevre „de percutat”.
Manevrele de tocat – sunt cele mai frecvent folosite şi cele mai cunoscute.
Execuţia constă în serii de lovituri aplicate suprafeţei de masat, cu mâinile în
poziţie intermediară de prono-supinaţie, palmele faţă în faţă, coatele apropiate de
trunchi, antebraţele în flexie pe braţe (cca. 90 ). Partea cubitală a mâinii cade
19
perpendicular pe suprafaţa zonei de masat, alternativ. Atunci când dorim ca
loviturile să fie mai uşoare, acestea se execută cu vârful degetelor (pe zonele
foarte sensibile – faţă, abdomen), mişcări care necesită supleţe şi mobilitate mare a
articulaţiilor mâinilor maseurului.
Pe zonele mai musculoase, mai puţin sensibile, tocatul se execută cu partea
cubitală a metacarpianului V, loviturile fiind aplicate cu intensitate mai mare,
pentru a obţine efecte în profunzime.
O variantă a acestei manevre este cea executată cu partea dorsală a mâinii,
cu degetele depărtate şi uşor flectate, „în mănunchi de nuiele”. Pentru executarea
tocatului în acest mod, coatele sunt depărtate de trunchi, degetele cad pe suprafaţa
de masat de la distanţă mică, în ritm viu, lovind ţesuturile cu partea lor latero-
dorsală.
Pentru porţiunile mai musculoase, o altă variantă a tocatului, foarte
eficientă, este cea executată cu treimea inferioară a antebraţelor. Poziţia coatelor,
antebraţelor şi mâinilor este aceeaşi ca la manevrele prezentate anterior. În cazul
acestei manevre intensitatea este dată de greutatea segmentului cu care maseurul
aplică loviturile şi nu de contracţia activă a muşchilor mâinilor, care cad relaxate,
pasiv, mişcarea fiind executată în principal din articulaţia pumnului, pentru a nu fi
prea puternice pentru pacient şi pentru a nu-l obosi pe maseur.
În toate cele trei variante prezentate, tocatul cu vârful degetelor, cu
marginea cubita lă a mâinii şi cea executată cu treimea inferioară a antebraţului ,
braţele maseurului sunt lipite de trunchi. Loviturile se aplică din apropierea zonei
pe care se execută masajul pentru ca acestea să poată fi dozate cu uşurinţă în ce
priveşte intensitatea şi ritmul.
Tocatul în general se execută cu ritm viu, excepţie făcând anumite forme
speciale de masaj, la nivelul capului şi în regiunea precordială, când trebuie să fie
executat lent, cu ritm scăzut.
Manevrele de plescăit - manevre auxiliare ale tapotamentului, se execută cu
faţa palmară a celor patru degete (fără police), care cad uşor şi pasiv pe suprafaţa
masată. Mişcările suple şi repezi executate din poignée (încheietura mâinii), se
aplică în general pe suprafeţe întinse cum sunt: spatele, gambele, coapsele (faţa
posterioară a trunchiului), dar şi pe suprafeţe mici şi sensibile (faţa în masajul
cosmetic), dozând după caz intensitatea loviturilor. Intensitatea aplicaţiilor
depinde de distanţa de la care se execută şi de greutatea mâinilor maseurului. Priza
acestor manevre este tangenţială cu suprafaţa de contact sau aplicată sub un unghi
de 45, pentru ca procedeul să nu fie dureros. Zgomotul produs în execuţie
defineşte acestă formă de tapotament , anume „de plescăit”.
Manevrele “în căuş“ sau ”în ventuză ” - se aplică cu m îinile “în cupă”,
degetele fiind apropiate şi uşor flectate. Aerul din palme, în aplicaţiile
perpendiculare pe tegument, specifice acestei manevre, atenuează intensitatea
loviturii, făcând-o accesibilă, chiar şi în cazul în care se aplică de la o distanţă
ceva mai mare. Mâinile pot executa mişcările simultan sau alternativ.
În situaţia în care aplicarea loviturilor se face din imediata apropiere,
mâinile maseurului pot fi apopiate şi întinse (palma deschisă), intensitatea fiind
reglată de forţa de execuţie şi de apropierea celor două suprafeţe de contact .
20
Bătătoritul - este manevra care se aplică pe suprafeţe cu masă musculară
bine dezvoltată (coapse, regiunea fesieră). Acceasta se execută cu pumnul semi-
închis sau închis, cu marginea cubitală a acestuia, reglând astfel intensitatea
loviturilor aplicate. Manevrele executate cu marginea cubitală a pumnului semi-
închis sunt mai puţin dure, spaţiul ramas liber asigurând elasticitatea zonei.
Manevrele de percutat (percuţia) - se execută cu pulpa degetelor care sunt în
poziţie uşor flectate , palmele situate în apropierea zonei de aplicare a masajului.
Degetele execută mişcări fine de lovire a ţesuturilor , alternativ sau simultan, cu o
mână sau cu ambele, într-un ritm viu , cu intensitate foarte mică. Sunetul produs
seamănă cu cel al “picăturilor de ploaie”, iar mişcarea degetelor seamănă cu cea de
“cântat la pian”. Această formă de tapotament se aplică pe zone sensibile, pe faţă,
în masajul cosmetic şi în masajul capului, unde poate fi executat şi pe zone strict
localizate, aplicat punctiform, cu un deget sau cu două degete (index-medius).
Efectele tapotamentului
Manevrele de tapotament sunt cele mai stimulente şi mai excitante manevre
de masaj.
Aceste efecte variază în funcţie de sensibilitatea zonei pe care sunt aplicate,
de ritmul şi de intensitatea cu care se aplică şi se obţin pe cale:
mecanică;
reflexă.
Pe cale mecanică, această formă de masaj mobilizează lipidele din adipocite,
fiind favorizaţi factorii lipolitici, ceea ce conduce la scăderea stratului adipos. Pe
aceeaşi cale mecanică se acţionează asupra nervilor vaso-motori, crescând afluxul
sanguin spre regiunea masată, hiperemia cutanată produsă fiind de lungă durată.
Manevrele de tapotament interesează şi ramurile periferice ale nervilor senzitivi şi
motori,ceea ce înseamnă că efectele declanşate pe cale mecanică se continuă pe
cale reflexă , între acestea neexistând o delimitare din punct de vedere fiziologic.
Prin excitarea nervilor somatici senzitivi scade sensibilitatea dureroasă,
manevra având un vădit efect analgezic (atunci când nu are contraindicaţii).
Prin excitarea fibrelor nervoase motorii propriu-zise, se obţine o contracţie
rapidă a fibrelor musculare prin motoneuroni fazici, iar prin motoneuroni tonici se
determină o contracţie lentă, exteriorizată prin cresterea tonusului.
Aceste efecte depind de ritmul şi de intensitatea cu care sunt aplicate
manevrele respective. Când acestea sunt aplicate cu ritm lent şi intensitate redusă ,
contracţiile musculare sunt parţiale, fără a se produce un efect mecanic. În cazul în
care ritmul şi intensitatea sunt crescute, interesează un număr mare de fibre
musculare producând o contracţie amplă, de asemenea fără efect mecanic.
Execuţiile cu intensitate mică, ritmice, stimuleză proprietăţile fiziologice ale
muşchilor (excitabilitatea, cotractibilitatea, conductibilitatea), efectele
remarcându-se asupra funcţionalităţii acestora. În practică sunt mult folosite atât
în masajul propriu-zis cât şi în automasaj unde pot fi bine dozate.
La sportivi tapotamentul este un procedeu nelipsit, pentru efectele sale
stimulente, de creştere a excitabilităţii, a tonusului muscular.
Acest procedeu de masaj este aplicat frecvent asociat cu mijloacele de
încălzire, înainte de efort, în scopul menţinerii acesteia în cadrul competiţiilor de
durată (în pauze), formele lui variate fiind adaptate nevoilor de moment ale
sportivului .
În cadrul terapiei se recomandă în combaterea atoniei, atrofiei şi
insuficienţei musculare, remarcate în special după traumatismele aparatului
locomotor.
21
Tapotamentul este contraindicat în contracturile musculare şi în afecţiunile
în care durerea este prezentă, în spasme şi în oboseala musculară.
TEMA nr.2
Descrieţi execuţia tehnică a manevrelor de „Frământat”, (particularităţile
privind „priza” pentru diferite segmente ale corpului).
Care sunt caracteristicile masajului calmant?
Care sunt caracteristicile masajului stimulativ?
22
Efectele vibraţiilor - sunt induse pe două căi:
mecanică;
reflexă.
Pe cale mecanică, manevrele de vibraţie mai puternice, activează circulaţia
locală profundă şi se exteriorizează prin hiperemie.
Vibraţiile produse instrumental, executate cu ritm viu şi intensitate crescută
împiedică depozitarea adipocitelor, facilitează mobilizarea lor din ţesutul
subcutanat, fapt pentru care se recomandă în tratarea obezităţii şi a celulitei.
Pe cale reflexă, manevrele uşoare şi prelungite au efect calmant, liniştitor,
reduc sensibilitatea cutanată, producând o senzaţie plăcută, de relaxare şi
încălzire.
Combinarea lor cu manevre de netezire şi fricţiune sporesc aceste efecte.
În terapie se recomandă în afecţiunile congestive şi dureroase ale organelor
interne (masajul reflex) şi în tratarea leziunilor aparatului locomotor, pentru
decontracturare musculară şi relaxare phihică.
23
În concluzie, masajul, aparent “ banal”, generează reacţii foarte complexe,
efectele fiziologice prezentate contribuind la înţelegerea lui ca un veritabil mijloc
de acţionare în diverse împrejurări, penrtu ameliorarea stării de sănate a
organismului.
24
În activitatea sportivă rulatul este frecvent folosit după eforturi intense, sub
formă de automasaj în pauzele din cadrul competiţiei sau antrenamentului, cât şi
după acestea, aplicarea făcându-se peste echipament. De asemenea în cadrul
complexului de refacere a organismului după efort, după competiţii, aceste
manevre sunt incluse în şedinţa de masaj.
În terapie este folosit pentru recuperarea după accidente, după leziuni
musculo-articulare.
25
Acest procedeu mai este denumit impropiu şi “acupunctură fără ace”,
frecvent folosit în situaţii diverse, cu avantajul că poate fi aplicat oriunde şi de
către oricine. Aplicarea acestor presiuni localizate poate constitui un mijloc cu
efecte imediate, practicate ocazional, sau poate constitui un tratament de lungă
durată.
Presopunctura se execută pe anumite puncte sau zone bine determinate având
repere anatomice precise, acţiunea interesând un nerv (rădăcina sau un punct situat
pe traiectul său), pe inserţia unui tendon sau muşchi, periarticular sau pe traseul
unei vene.
Intensitatea presiunii poate fi mai mare sau mai mică, de asemenea durata
poate fi diferită, cât şi sensul de aplicare al mişcărilor circulare (concentric sau
excentric) în funcţie de scopul urmărit.
În urma aplicării presiunii senzaţia determinată dispare treptat, după câteva
minute. Local se instalează o uşoară ischemie trecătoare (datorită scăderii
afluxului sanguin în zona masată), după care apare hiperemia locală, o scădere
evidentă a sensibilităţii (uneori până la anestezie). Local, tonusul muscular scade
obţinându-se relaxarea musculară, diminuarea oboselii sau înlăturarea ei. Acest tip
de presiune profundă, localizată, stă la baza tehnicii masajului reflex, realizat în
principal la nivelul ţesutului conjunctiv, descris de Head, de Hensen şi Schilak,
care are ca principiu masarea zonelor de inervaţie metamerică (dermatoamele), sau
punctele şi meridianele din acupunctura tradiţională chineză.
Aceste manevre în terapie au la bază masajul executat pe zonele amintite,
efectele acestuia transmiţându-se pe cale reflexă la organele şi ţesuturile din
profunzime, inervate de acelaşi nerv rahidian.
În activitatea sportivă se poate folosi în cazul afecţiunilor ţesuturilor
perimusculare şi periarticulare de tipul enteziopatiilor, tendinitelor, fasciculitelor.
Efectele pozitive sunt obţinute prin întreruperea arcurilor reflexe la nivelul
dermatoamelor sau miotoamelor în sens viscero-musculo-cutanat.
26
Elongaţiile se aplică în special la nivelul coloanei vertebrale cervicale şi
lombare, în sindroame clinice algice, acute sau cronice, de origine mecanică, în
cazul afectării discurilor intervertebrale, ligamentelor, leziunilor musculare, cât şi
în radiculitele de origine vertebrală.
Realizarea acestor manevre se face cu prudenţă, cunoscând foarte bine
tehnica de execuţie, atât cea manuală cât şi cea mecanică.
27
2.3. ALTE MANEVRE DE MASAJ
Factorul termic, cel mai important, realizează legătura între mediul extern şi
cel intern al organismului, acţionând asupra pielii care reacţionează la excitanţii
diferiţi şi participă la procesele de adaptare.
Efectele factorului termic se produc asupra temperaturii tegumentelor,
volumului vaselor, vitezei de circulaţie sanguină, asupra presiunii capilare. Reacţia
vasculară de răspuns se realizează prin excitarea elementelor contractile ale
vaselor, prin intermediul termoreceptorilor, la nivelul centrilor nervoşi superiori şi
în scoarţa cerebrală, producîndu-se arcul reflex.
Excitantul termic cald, produce creşterea temperaturii cutanate, cea mai
importantă în primul minut al aplicării, urmând ca în minutele următoare să se
realizeze o uşoară scădere a temperaturii cutanate, la acelaşi excitant aplicat.
28
După îndepărtarea excitantului termic cald, temperatura pielii revine, cea
mai importantă scădere înregistrându-se în primele două minute. Temperatura
ţesuturilor creşte rapid cu cât ţesutul este superficial şi stratul de ţesut adipos mai
subţire.
La nivelul muşchilor menţinerea temperaturii ridicate este de durată mai
mare, stratul subcutanat constituind pentru muşchi un veritabil izolant termic.
Agenţii termici stimulează eliberarea în tegumente a histaminei şi
acetilcolinei, în funcţie de natura excitantului: agentul termic cald provoacă o
stare de parasimpaticotonie cu eliberare de acetilcolină, iar agenţii termici reci,
provoacă un tonus crescut al simpaticului.
Excitantul rece produce scăderea rapidă a temperaturii cutanate în primul
minut al aplicării. În următoarele două minute temperatura scade, însă mult mai
lent, după care se stabileşte la un anumit nivel. După îndepărtarea excitantului
rece, temperatura cutanată se restabileşte destul de repede, după circa 20-30
minute, cele mai evidente creşteri înregistrându-se în primele două minute.
Excitantul mecanic, în cadrul hidroterapiei, ocupă locul următor ca
importanţă, după cel termic. Acţiunile mecanice legate de hidroterapie sunt:
- acţiunea de împingere în sus a corpului cufundat în apă (potrivit legii lui
Arhimede), facilitează executarea mişcărilor.;
- acţiunea presiunii hidrostatice asupra toracelui, abdomenului şi asupra
corpului în totalitate, influenţează respiraţia, circulaţia şi metabolismul;
- acţiunea factorilor mecanici asociaţi procedurilor, printr-o serie de
manevre obţinute artificial amplifică reacţiile vasculare. Acestea pot fi: presiunea
duşurilor, bulelor gazoase (aer, bioxid de carbon), curgerea continuă a apei în baie.
Excitantul chimic se obţine prin diferite substanţe introduse în apă.
Decocturile de plante medicinale (muşeţel, brad, gălbenele) prin uleiurile pe care
le conţin, plantele cu efect astringent (coaja de stejar), plantele cu efect iritant
(muştar, hrean) acţionează asupra diferitor sisteme şi organe îmbunătăţindu-le
funcţionalitatea.
Duşul subacval constă în aplicarea unui duş cilindric asupra corpului sau a
unor segmente ale acestuia. Pacientul se află într-o baie cu apă, la temperatura de
37-38C, iar presiunea duşului proiectează apa pe zona interesată. În funcţie de
sensibilitatea acesteia se reglează presiunea apei (presiunea este de 1-6 atmosfere).
Presiunea duşului se realizează cu ajutorul unui compresor electric, care absoarbe
apa din vană printr-un furtun cu sorb şi apoi, printr-o duză cilindrică o proiectează
asupra zonei interesate. Jetul cilindric de apă este proiectat la un unghi de 35 faţă
de suprafaţa corpului, de la o distanţă de 30cm (duza este situată sub apă). La
nivelul articulaţiilor apa poate fi proiectată perpendicular pe acestea. Manevra se
29
desfăşoară în sens centripet, iar durata procedurii este de 5-15 minute. La nivelul
abdomenului duşul acţionează în sensul acelor de ceasornic cu presiunea apei mică
(1 atmosferă). Procedura nu se aplică pe zona organelor genitale.
Duşul cu aer cald constă în producerea unui jet de aer cald, cu un aparat
generator tip Föhn, care se proiectează pe zona de tratat. Durata este de cca. 5
minute. Asocierea factorului mecanic al jetului de aer, cu factorul termic are efecte
asupra circulaţiei, favorizând hiperemia şi tonusul muscular, pe care îl reduce.
30
Datorită acestor efecte se aplică în afecţiunile traumatice ale aparatului
locomotor (contuzii, entorse, leziuni musculare fibrilare), imediat după producerea
acestora.
32
Zonele reflexogene ale suprafeţei corpului
33
folosirea unor nuiele elastice (biciuiri) sau executat cu o mănuşă aspră. După
aceasta urmează aplicarea duşului rece sau imersia în apă cu gheaţă.
În practica sportivă este recomandată atât în scop igienic cât şi terapeutic
pentru efectele sedative şi decongenstionante.
În terapie se indică în afecţiuni reumatismale, sechele posttraumatice,
obezitate, în tratamentul acneei.
Contraindicaţiile saunei sunt în afecţiunile cardiace, tuberculoză şi stările
infecţioase acute.
Folosirea saunei necesită respectarea indicaţiilor privind dozarea frecvenţei
acestora, temperaturii suportabile şi duratei transpiraţiei.
3. CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI
Din prezentarea efectelor fiecărui procedeu de masaj, a celor clasice
principale şi secundare, a celor asociate cu hidro şi termoterapia, se remarcă
importanţa masajului ca mijloc de influenţare a sănătăţii organismului.
Folosit în scop igienic (profilactic), legat de activitatea sportivă sau în
terapie, independent sau asociat cu alte mijloace, aplicat de către o persoană
calificată sau sub formă de automasaj, acest mijloc al kinetoterapiei îşi găseşte
mereu utilitatea în viaţa omului.
Pe lângă multiplele indicaţii pe care le are, masajul este contraindicat în
unele situaţii, fapt de care trebuie să se ţină cont de către cei care îl practică.
Contraindicaţiile msajului sunt grupate în:
totale şi definitive;
parţiale;
temporare.
Contraindicaţiile totale şi definitive se referă la prezenţa tumorilor maligne,
indiferent de localizarea şi stadiul lor de dezvoltare. Aceleaşi contraindicaţii le au
şi unele afecţiunile psihice.
Contraindicaţiile parţiale se referă la aplicarea masajului pe anumite regiuni
ale corpului şi la folosirea anumitor manevre (alegerea manevrelor în funcţie de
scop sau de un anumit diagnostic).
Masajul se aplică numai când pielea este perfect sănătoasă. Afecţiunile pielii
datorate factorilor fizici, chimici sau infecţioşi impun contraindicarea temporară a
masajului. De asemenea, petele pigmentare congenitale sau dobândite (nevi
pigmentari) trebuie evitate în aplicarea masajului pentru a nu fi lezionate. Lezarea
accidentală a acestora prin executarea manevrelor de masaj pot degenera în
neoplasme cutanate cu evoluţie rapidă. Alte zone ale corpului pigmentate
constituţional cum sunt areolele mamare, sunt de asemenea exceptate de la
aplicarea oricăror manevre de masaj.
Contraindicaţiile temporare (locale sau generale) privesc fazele acute ale
îmbolnăvirilor sau anumite intervale de timp de la debutul acestora.
Contraindicaţiile temporare şi locale ale masajului sunt în cazul:
rupturilor şi hematoamelor musculare;
artritelor;
osteitelor şi osteomielitelor;
varicelor inflamate şi voluminoase.
În aceste situaţii masajul poate fi indicat pe zonele sănătoase ale corpului în
perioada acută a afecţiunilor enumerate, iar după remiterea acestei faze, masajul
constituie un mijloc important în recuperare.
Masajul general are contraindicaţii temporare în:
34
afecţiuni neuro-psihice (meningo-encefalite, accidente vasculare
cerebrale acute, etc.);
afecţiuni acute ale aparatului respirator (pneumonii, pleurezii, T.B.C.
pulmonar activ, pneumotorax);
afecţiuni ale aparatului cardio-vascular (infarct miocardic acut, agnor
instabil, tulburări severe de ritm şi de conducere, hipertensiune arterială,
anevrisme de aortă, miocardite, endocardite, insuficienţă cardiacă
decompensată);
boli de sânge (leucemii acute, hemofilie, purpurele, etc.);
afecţiuni ale aparatului digestiv (perforaţii, penetraţii, hemoragii
digestive, pancreatite acute, colicistite acute, hepatite virale acute, ciroze
hepatice decompensate vascular sau parenchimatos);
afecţiuni uro-genitale (glomerulo-nefrite acute, pielonefrite acute,
insuficienţe renale acute şi cronice decompensate, inflamaţii acute ale
uterului şi anexelor, hematurii macroscopice);
infecţii generalizate (septicemii).
În practica masajului mai există situaţii în care acesta este contraindicat din
alte motive decât cele prezentate, legate de specificul sau stadiul unor boli. Dintre
acestea amintim hipersensibilizarea (gâdilarea) şi încordarea reflexă neuro-
musculară declanşate unor subiecţi la atingerea cu mâinile maseurului. În aceste
cazuri se indică automasajul.
Indicaţiile şi contraindicaţiile masajului sunt de competenţa medicului
specialist, mai ales în privinţa aplicării în scop terapeutic şi în legătură cu practica
sportivă.
TEMA nr.3
Prezentaţi clasificarea masajului în funcţie de scop.
Indicaţiile şi contra indicaţiile masajului.
Sauna-descrieţi instalaţia şi efectele care se produc prin acest procedeu
35
curbă ascendentă şi descendentă a intensităţii manevrelor se repetă pe fiecare
segment sau regiune a corpului. Intensitatea, numărul de repetări, ritmul de
execuţie al manevrelor depind de sensibilitatea subiectului şi de scopul urmărit.
Durata şedinţei este în funcţie de necesitate dar şi de preferinţe. Manevrele lungi,
liniştitoare, calmante necesită un timp mai lung, iar după aplicarea acestuia se
recomandă ca subiectul să rămână în repaus un timp (20-30 minute). Pentru
masajul stimulent, excitant, manevrele vii, scurte, executate cu intensitate crescută
este necesar timp mai scurt. După masajul stimulent este indicată executarea unor
exerciţii de respiraţie şi mişcări de înviorare, efectele cumulate ale acestora
permiţând reluarea în condiţii optime a oricărei activităţi.
Efectele masajului unei şedinţe se resimt imediat dar nu au o durată mare
(câteva ore).
În masajul terapeutic, obţinerea unor efecte de durată necesită continuitate,
numărul şedinţelor (10-12) şi a seriilor în care se reiau după unele pauze, sunt
stabilite de medic (de preferinţă executate de acelaşi maseur care cunoaşte
pacientul), iar în unele situaţii se recomandă şi automasajul. Uneori, masajul poate
fi executat de doi tehnicieni la acelaşi subiect. În acest caz ei trebuie să lucreze
simultan, cât mai apropiat în ce priveşte efectuarea manevrelor ca formă, ritm şi
intensitate, pe suprafeţe simetrice ale corpului aceleiaşi persoane.
36
opusă regiunii pe care se aplică masajul. Executantul stă în picioare sau aşezat cu
mâna îndemânatică spre banchetă.
Masajul peretelui abdominal . Peretele abdominal este o adevărată centură
constituită din muşchi plani şi supli, legaţi între ei prin puternice formaţiuni
fibroase. Pielea la acest nivel este subţire, moale şi elastică. La unele persoane
prezintă o mare sensibilitate cu caracter specific, care împiedică deseori aplicarea
manevrelor de masaj. Persoanele predispuse la obezitate, bine hrănite şi sedentare
prezintă sub piele straturi abundente de grăsime, cute groase şi moi care modifică
forma şi funcţiile centurii abdominale, musculatura fiind predispusă la atonie şi
insuficienţă funcţională. Circulaţia sângelui la acest nivel este divers orientată.
Manevrele de masaj specifice acestei zone sunt netezirea, fricţiunea, vibraţiile şi
percuţiile uşoare. Manevrele mai puternice nu se pot aplica datorită lipsei
suportului osos. Poziţia celui masat şi a maseurului este aceeaşi ca la masajul
peretelui toracic. Pentru a obţine o relaxare mai eficientă a muşchilor abdominali,
membrele inferioare ale pacientului sunt flectate din articulaţiile coxo-femurale şi
genunchi, iar picioarele se sprijină pe tălpi.
Masajul membrelor inferioare şi al regiunii fesiere . După masajul
trunchiului, în cadrul masajului general urmează masajul membrelor inferioare
care se poate executa fie pe segmente, fie pe toată lungimea lor începând cu partea
posterioară. Membrele inferioare sunt mai lungi, mai groase şi mai puternice decât
membrele superioare, adaptate funcţiilor statice şi dinamice specifice lor. Oasele şi
articulaţiile sunt mari şi rezistente, muşchii voluminoşi şi tonici. Masajul
membrelor inferioare pe partea posterioară se execută din poziţia decubit ventral.
Uneori, pentru masajul părţii laterale a coapsei şi gambei, pacientul se
poziţionează în decubit lateral. Poziţia maseurului este în stând sau aşezat în
partea segmentului asupra căruia aplică masajul sau la capătul banchetei pentru
masajul segmentelor apropiate. Ordinea aplicării masajului este următoarea:
plantă, gambă, coapsă, regiunea fesieră.
Masajul membrelor superioare . Volumul muşchilor şi al ţesuturilor moi
este mai redus decât cel al membrelor inferioare, adaptate pentru mişcări ample şi
de abilitate, mai mult decât pentru cele de forţă şi rezistenţă. Pentru masajul
acestor segmente, pacientul este aşezat în decubit dorsal cu capul uşor ridicat pe
plan înclinat. Executantul stă în picioare sau aşezat în partea segmentului pe care
îl masează în ordinea următoare: mână, antebraţ, braţ, umăr.
Masajul capului . La această regiune, masajul prezintă anumite
particularităţi legate de conformaţia anatomică cât şi de influenţele pe care dorim
să le exercităm asupra acesteia. Pielea capului este groasă şi bine întinsă. Între
piele şi oasele craniului există un strat foarte subţire de ţesuturi fibro-elastice şi
musculare, care îi permit un anumit grad de mobilitate. Aceste ţesuturi sunt
străbătute de o reţea bogată de vase sanguine şi limfatice, precum şi de ramificaţii
ale nervilor periferici. Vasele se ramifică în diferite direcţii: din mijlocul frunţii
spre tâmple şi în sus spre creştet, din creştet spre părţile laterale şi înapoi spre
ceafă. Muşchii sunt foarte subţiri, plaţi şi se inseră pe piele şi pe oasele craniului.
Ramificaţiile nervilor provin din nervii cranieni şi cervicali. Masajul capului poate
fi executat pe toată suprafaţa, pe frunte, pe creştet, pe părţile laterale şi pe partea
posterioară, global sau strict localizat. Poziţia pacientului poate fi aşezat pe un
scaun scund sprijinindu-şi fruntea sau bărbia pe mâinile proprii sau pe un plan de
sprijin potrivit de înalt, cu spatele spre maseur, care este în stând sau aşezat pe un
scaun mai înalt. Pentru masajul frunţii şi al părţii anterioare a capului, maseurul
stă în spatele pacientului care îşi sprijină capul pe pieptul acestuia. Masajul
capului mai poate fi executat şi din diverse poziţii de decubit (dorsal, ventral,
37
lateral) în funcţie de zona pe care se aplică (partea occipitală sau laterală a
capului).
Masajul feţei . Este o formă specială de masaj practicată în cosmetică şi în
scop terapeutic. În acest masaj se folosesc o serie de procedee clasice adaptate la
particularităţile morfologice şi funcţionale ale acestei regiuni. Manevrele exercită
o acţiune circulatorie şi trofică, tonică şi stimulentă asupra pielii şi ţesuturilor
subcutanate.
Masajul cosmetic se aplică în special la femei în scopul păstrării aspectului
sănătos şi proaspăt al pielii sau pentru corectarea unor imperfecţiuni.
Masajul terapeutic al feţei are drept scop tratarea modificărilor inestetice şi
de tonus ale ţesuturilor (cute, riduri), al urmelor unor boli de piele sau accidente la
nivelul feţei (cicatrice, aderenţe, pareze).
Masajul cosmetic se aplică asociat cu unele preparate (unguente, creme,
soluţii, loţiuni) cu proprietăţi fiziologice şi terapeutice. În activitatea sportivă este
util în unele cazuri de accidentări ale feţei survenite în activitate (ex. box).
Nervul facial (a şaptea pereche de nervi cranieni) este un nerv mixt cu
intermediarul Wrisberg, cunoscut sub numele de 7-bis. El se divide în două ramuri:
temporo-facial şi cervico-facial.
Ramul temporo-facial se distribuie muşchiului auricular anterior, muşchilor
feţei externe a pavilionului frontalului, sprâncenosului, piramidalului,
orbicularului pleoapelor, zigomaticelor, ridicătorului aripilor nasului şi buzei
superioare, caninului, transversului nasului, dilatatorului narinelor şi jumătatea
supraorbicularului buzelor.
Ramul cervico-facial inervează rizoriul, buccinatorul, jumătatea interioară a
orbicularului buzelor, moţul bărbiei, triunghiularul buzelor şi pielosul gâtului.
Nervul facial este nervul mimicii şi al expresiei (ridicătorul pleoapei
superioare nu depinde de nervul facial ci de nervul oculomotor comun).
Paralizia (pareza) nervului facial, centrală sau periferică este destul de
frecventă, cauzele care o determină fiind numeroase. Leziunea nervului se poate
produce la orice nivel pe traiectul său anatomic, de aici derivând intensitatea şi
forma clinică a paraliziei, de la caz la caz. În paralizia (pareza) de facial, faţa
apare cu un aspect asimetric de partea bolnavă, cutele frunţii sunt şterse, ochiul nu
poate fi închis nici în timpul clipitului, nici în somn. Secreţia lacrimală este
abundentă, muşchii feţei sunt imobili, şanţul nazo-genian este şters, comisura
bucală coborâtă. Bolnavul nu poate sufla, fluiera. Paralizia facială periferică “a
frigore”, unilaterală, de natură infecţioasă sau virotică, are în general o evoluţie
favorabilă legată de precocitatea aplicării tratamentului, cât şi de natura şi locul
leziunii nervoase.
În tratamentul de recuperare al parezelor de facial, masajul şi exerciţiile
selective pentru muşchii feţei au un rol deosebit de important. Masajul în acest caz
este de două feluri, extern şi intern (intrabucal). El se realizează prin manevre de
netezire şi fricţiune în ritm lent, simetric pe ambele părţi (pentru a preveni
hemispasmul). Ca mod de abordare, se începe cu regiunea intersurcilienilor, apoi
canalul nazo-genian, aripile nasului, buza superioară, trecând apoi pe bărbie, de-a
lungul maxilarelor, urcând spre ureche unde masajul se face mai insistent şi se
termină în zona sprâncenelor. Masajul frunţii se realizează începând dinspre
tâmple, se alunecă cu presiuni lejere ale degetelor către axa de simetrie a feţei,
revenind către tâmple. Se ridică apoi degetele către rădăcina părului, executând un
masaj transversal. Acelaşi masaj este refăcut în sens invers şi se termină prin
întinderea pielii din zona unghiului extern al ochiului.
38
Masajul gâtului . La acest nivel este necesar să delimităm cele două
regiuni, anterioară şi posterioară care se deosebesc ca structură şi funcţii:
- regiunea anterioară a gâtului se caracterizează printr-o mare complexitate
anatomică şi funcţională, fiind străbătută de conducte organice importante ca
traheea şi esofagul, de vase mari de sânge ca arterele carotidei şi venele jugulare,
canale limfatice şi trunchiuri nervoase. De asemenea sunt situate complexe
formaţiuni ganglionare şi glandulare, ganglionii limfatici cervicali, tiroida şi
parotidele, precum şi formaţiunea reflexogenă “glomus carotidian”. Pe aceste
structuri anatomice sensibile nu se execută decât neteziri, fricţiuni şi vibraţii
uşoare în sensul circulaţiei sanguine de retur.
Poziţia indicată pentru cel masat este cea de decubit dorsal cu capul ridicat
sau şezând rezemat cu capul în uşoară extensie;
- regiunea posterioară a gâtului prezintă muşchi de-a lungul coloanei
vertebrale cervicale dispuşi în mai multe straturi. Manevrele folosite sunt cele
clasice de netezire, fricţiune, frământat, tapotament şi vibraţii, manevre folosite în
masajul spatelui, adaptate ca intensitate acestei zone mai sensibile din apropierea
capului.
Poziţia celui masat este de decubit ventral cu capul uşor în flexie, cu fruntea
rezemată pe dosul mâinilor sau poziţia şezând pe un scaun scund cu fruntea
sprijinită înainte pe un plan potrivit de înalt cu spatele la maseur, care este aşezat
pe un scaun mai înalt sau în picioare.
MASAJUL GENERAL
Masajul general al ţesuturilor de la suprafaţa corpului se efectuează
prelucrând pe rând toate segmentele anatomice.
Din practică şi dintr-o îndelungată experienţă s-a ajuns la concluzia că
succesiunea regiunilor şi segmentelor în cazul masajului general este determinată
de cele două poziţii fundamentale folosite în toate împrejurările: decubit ventral şi
decubit dorsal. Cea mai practică metodă respectă următoarea ordine de efectuare a
masajului segmentelor în cadrul masajului general:
din decubit ventral se efectuează masajul spatelui, al regiunii fesiere, al
piciorului pe faţa plantară, al gambei şi coapsei pe partea dorsală;
din decubit dorsal se masează membrele inferioare pe partea anterioară în
ordinea: picior, gambă, coapsă;
din decubit dorsal rezemat pe plan înclinat se continuă cu masajul
peretelui abdominal, al toracelui, membrelor superioare (mână, antebraţ, braţ) şi se
încheie cu masajul gâtului.
Masajul capului şi al feţei în cadrul masajului general este opţional.
39
particule de talc sunt îndepărtate treptat, pielea rămânând curată după executarea
masajului. Trebuie manevrat cu atenţie întrucât este iritant pentru căile
respiratorii.
Pulberile de origine vegetală ca: amidonul de grâu, de orez, nu sunt decât
întâmplător folosite în practica masajului, întrucât în contact cu transpiraţia
fermentează, producând acid lactic şi butiric care sunt iritanţi pentru ţesuturi.
Pudrele de natură organică cum sunt sărurile acizilor graşi cu metalele, se
utilizează mai ales în masajul cosmetic şi în terapia afecţiunilor dermatologice,
sub forma unor mixturi (cu lichide) sau creme (cu grăsimi). Dintre acestea
amintim: palmilatul de aluminiu, miristratul de zinc.
Grăsimile utilizate în masaj sunt de origine animală, vegetală şi minerală.
Cea mai uitlizată este lanolina, grăsime de origine animală obţinută prin extracţia
şi purificarea lipidelor din lâna de oaie, care are o mare penetrabilitate epidermică.
Alte grăsimi animale ca: cetaceum sau spermancetum (obţinută din substanţele
grase conţinute în cavităţile pericraniene ale unor specii de balene), axungia
(grăsime de porc din jurul epiploonului, care conţine stearină), oleum jecoris
(untura de peşte, foarte bogată în vitamine) nu se folosesc ca atare ci sunt
conţinute în diverse creme sau pomezi.
Dintre grăsimile minerale, cel mai frecvent folosită este vaselina cu amestec
de hidrocarburi extrase din reziduri de hidrocarburi rezultate din distilarea
petrolului, oleul de lanolină şi oleul de parafină în combinaţie cu lanolina şi alte
substanţe active sunt folosite în terapie.
Grăsimile de origine vegetală ca uleiul de măsline, uleiul de in, uleiul de
ricin, nu sunt folosite ca atare ci în combinaţie cu alte substanţe pentru obţinerea
unor creme şi pomezi folosite în cosmetică şi dermatologie.
Cremele constituie amestecuri de grăsimi minerale, vegetale sau animale cu
diferite cantităţi de apă (soluţii apoase) la care se adaugă pudră în diferite
proporţii (10-20%) pentru creşterea consistenţei, cât şi diferite substanţe active.
Efectul acestora poate fi calmant, emolient şi răcoritor.
Pomezile sunt amestecuri de grăsimi minerale şi animale la care se adaugă
pudre inerte pentru creşterea consistenţei (10-15%) şi pentru a deveni aderente la
suprafaţa pielii. În consistenţa acestora se includ diverse substanţe active, în
funcţie de scopul pentru care sunt folosite. Efectul emolient asupra straturilor de la
suprafaţa corpului îndepărtează scoamele. Stratul impermeabil creat prin aplicare
pomezilor împiedică produsele de secreţie ale pielii să ajungă la suprafaţă,
împiedică evaporarea apei, determină creşterea vasodilataţiei şi favorizează
schimburile dintre substanţele medicamentoase aplicate şi ţesuturi.
Maseurul trebuie să cunoască proprietăţile substanţelor pe care le poate
utiliza în funcţie de scopul masajului aplicat, componenţa, efectele acestora,
termenul de valabilitate, pentru a obţine cele mai bune rezultate şi a nu produce
efecte negative asupra organismului.
Cremele şi pomezile, în multe situaţii, conţin substanţe chimice cu
proprietăţi farmacodinamice. Acestea pătrund în piele proporţional cu gradul de
concentraţie în care sunt încorporate (conform legii lui Fick). Pielea, uşor
permeabilă la apă, permite substanţelor solide traversarea ei prin difuziune pasivă
sau prin transport activ, pe cale transepidermică şi pe cale transfoliculară.
Substanţele lipofile şi hidrofile pătrund pe cale transepidermică, iar cele
liposolubile pe cale transfoliculară.
Viteza de transport prin piele se numeşte “clearence”-ul pielii. În acest mod
substanţele conţinute în creme şi pomezi (unguente) determină acţiuni
farmacodinamice asupra organismului.
40
7. AUTOMASAJUL
41
Pentru obţinerea manevrelor liniştitoare se execută manevre în ritm lent,
uşoare şi lungi, pe o durată de 5-20 minute în automasajul parţial şi de 40 de
minute în automasajul extins. Se recomandă ca după automasajul fiecărei regiuni
sau segment să se execute o serie de mişcări active simple pentru mobilizarea
articulaţiilor, să se execute câteva mişcări de respiraţie şi de relaxare pentru a
combate tendinţa de blocare a toracelui şi de încordare exagerată a unor grupe
musculare implicate în aplicarea masajului. Automasajul trebuie executat în
condiţii de igienă, atât în ce priveşte spaţiul în care se efectuează, cât şi igiena
corpului. Acesta se execută de obicei dimineaţa sau seara în legătură cu baia, duşul
sau spălatul. }edinţele de automasaj aplicate în cursul zilei se recomandă a fi
efectuate la 2-3 ore după masă sau cu jumătate de oră înainte de mesele principale
pentru a nu tulbura funcţiile digestive şi schimburile nutritive. Pentru executarea
automasajului, ca şi pentru executarea masajului, se folosesc de obicei substanţe
care, aplicate pe piele, o fac mai netedă şi mai alunecoasă.
Contraindicaţiile automasajului sunt în general aceleaşi prezentate la
capitolul masaj.
Indicaţiile automasajului se referă la scopul în care este recomandat,
respectând cele trei mari direcţii: igienic, sportiv şi terapeutic.
Automasajul igienic asigură obţinerea şi păstrarea unei bune condiţii fizice
prin prevenirea efectelor nefavorabile ale surmenajului şi activarea marilor funcţii
ale organismului. Se recomandă în special persoanelor cu regim de mişcare redus,
sedentarilor, precum şi persoanelor în vârstă. Automasajul executat în scop igienic
se asociază de obicei cu procedeele simple de călire a organismului ca: băi de
soare, aer şi apă.
Automasajul sportiv este legat de practicarea exerciţiilor fizice şi sportului.
Se practică cu scopul de a pregăti organismul pentru efortul care urmează, înainte
de concurs pentru a mări efectele încălzirii şi pregătirii psihice, în timpul
concursurilor (în pauze) pentru a menţine încălzirea şi starea psihică optimă, cât şi
după concurs, în scopul grăbirii refacerii potenţialului energetic al organismului.
Se poate practica şi peste costumul de sport.
Automasajul este şi un mijloc de odihnă activă care reface organismul mai
bine şi mai repede decât odihna pasivă. La sportivi automasajul poate fi aplicat
după încetarea efortului sau poate fi amânat pe mai târziu (după câteva ore) dacă
sportivul este prea obosit. În aceste condiţii efectul va fi mai bun decât dacă
automasajul ar fi aplicat în faza acută a oboselii.
Automasajul terapeutic se înscrie în cadrul terapiei complexe de care
beneficiază o afecţiune. Selectarea şi adaptarea procedeelor folosite este dictată de
afecţiune, automasajul putând fi general, regional sau local. Cu toate efectele sale
favorabile de întreţinere a stării generale a organismului, valoarea automasajului
nu trebuie exagerată pentru a nu se crea impresia că el ar putea înlocui efectele
exerciţiilor fizice. Cele mai bune efecte ale automasajului se obţin prin asocierea
lui cu gimnastica şi unele sporturi ca înotul, atletismul, jocurile.
8. PRESOPUNCTURA
42
Avantajul presopuncturii constă în faptul că se poate folosi şi sub formă de
autotratament. Din acest considerent, presopunctura poate fi efectuată în diverse
situaţii, pe anumite puncte, de către orice persoană aflată în diverse ipostaze ca:
bolnav - indiferent de vârstă, manevră asociată altor prescripţii medicale sau ca
metodă unică de tratament;
orice maseur - folosind atât masajul clasic, cât şi metoda presopuncturii;
sportiv sau antrenor - pentru menţinerea unei forme fizice bune, combaterea
oboselii, diminuarea durerii după traumatisme, învingerea stărilor psihice
negative (tracul);
artist - prevenirea tracului, reglarea ritmului respirator şi stimularea muşchiului
diafragm (cântăreţi);
cosmetician - masajul anumitor puncte din zona feţei previne şi diminuează
ridurile;
conducători auto - în anumite situaţii se poate interveni pentru rezolvarea unor
probleme de urgenţă;
orice persoană care (cunoaşte tehnica şi indicaţiile) doreşte să ajute pe cineva
în caz de îmbolnăvire.
Pentru toate aceste situaţii este necesară o bună înţelegere a mecanismelor
presopuncturii, variantă modernă a micromasajului chinezesc.
Noţiunile de acupunctură, micromasaj, gimnastică energetică şi alimentaţie
energetică sunt necesare celui care poate şi doreşte să folosească metoda
presopuncturii ca mijloc terapeutic independent sau asociat celorlalte forme de
masaj.
În literatura de specialitate se întâlnesc destul de frecvent termenii
acupressing şi akupressur, derivaţi din acupuncture, termeni improprii întrucât
metoda nu foloseşte acul. Cea mai corectă denumire a metodei la care ne referim,
este cea de presopunctură (presiune asupra punctului). Diferiţi autori folosesc
termeni ca: digitopresură sau digitopunctură, care nici ei nu sunt relevanţi, întrucât
punctele pot fi masate cu unghia degetului sau cu alte instrumente speciale sau
ocazionale ca: baghetă de lemn, de sticlă, capătul unui stilou, obiecte ce prezintă
un capăt rotunjit.
Dacă presopunctura poate fi efectuată de către orice persoană, micromasajul
(chinezesc), fiind mai complicat, necesită pregătire de specialitate, întrucât el se
adresează atât punctelor cât şi meridianelor.
Conform medicinei tradiţionale chineze, tot ce există în univers este energie
“Energia este indisociabilă materiei” afirmă Einstein după 5000 de ani, aşadar
acest concept străvechi dăinuie.
Prin corp circulă neîntrerupt energii care provin din cosmos şi de pe Pământ
(aer şi alimente). Acestea au o bipolaritate INN şi IANG şi circulă prin organism
în mod ciclic. Orice dereglare în scurgerea energiilor se manifestă prin boală, iar
întreruperea acestui circuit înseamnă încetarea vieţii. După acelaşi concept,
energia cosmică pătrunde în corp prin tălpi, urcă spre cap, coboară apoi, mişcare
continuă, alternantă, între cei doi poli:
cap - polul IANG;
membre inferioare - polul INN.
Energiile care circulă prin corpul omenesc, conform medicinei tradiţionale
chineze sunt de trei feluri:
1. Energia Zong - prima energie a omului, transmisă de procreatori,
comparată cu suportul informaţiei genetice de care depinde diferenţierea celulelor
şi dezvoltarea ulterioară a embrionului.
43
2. Energia Iong - energia de nutriţie, este atribuită aerului inspirat şi
alimentelor. Această energie, conform conceptului amintit, circulă de la un organ
la altul îndeplinind rolul de a le transporta în organism, de producere a sângelui şi
lichidelor organice. Perturbarea acesteia determină îmbolnăviri grave. Scăderea
energiei Iong, cât şi a energiei Zong favorizează instalarea bătrâneţii. Se consideră
că energia Iong circulă prin meridianele principale după un orar fix, având maxima
activitate în fiecare meridian timp de două ore, aspect deosebit de important în
practica acupuncturii (periodicitate denumită pendula energetică).
3. Energia Wei - considerată energia care protejează organismul împotriva
agresiunilor externe, asemănată cu sistemul imunologic de apărare a organismului.
Calitatea sa este apreciată după starea de sănătate a pielii (aspectul pielii).
Aceste energii: Zong, Iong şi Wei, sunt repartizate la om în funcţie de vârstă
în mod diferit. Ele au perioade de maximă intensitate şi scad odată cu înaintarea în
vârstă.
Evitarea îmbolnăvirilor şi instalarea timpurie a bătrâneţii se pot realiza
conform conceptului chinezesc prin gimnastică şi alimentaţie energetică, prin
masaj şi acupunctură.
Excesul de energie şi vidul de energie sunt noţiuni care stau la baza întregii
patologii tradiţionale chineze.
Energia, pentru fiziolog este prezentată prin metabolismul celular, iar
totalitatea moleculelor constituie materia.
Medicina tradiţională chineză are ca obiectiv principal menţinerea circulaţiei
energiei în mod continuu şi armonios. La fiinţele vii această energie prezintă în
permanenţă două feţe INN şi IANG sau doi poli - negativ şi pozitiv. Aceşti doi
termeni INN şi IANG (imposibil de tradus în cadrul gândirii filosofice taoiste)
sunt două contrarii care coexistă în permanenţă, se condiţionează şi se întrepătrund
aşa cum sunt reprezentate în simbolul bipolarităţii.
44
liniştea zgomotul
repausul mişcarea
feminitatea masculinitatea
45
- meridianul vasul guvernor (VG), situat pe linia mediană posterioară, de la
coccis la gingia superioară (după ce înconjoară capul).
Aceste meridiane secundare, (VC) şi (VG), realizează mica circulaţie a
energiilor, intervenind numai la nevoie, pentru reglarea energiilor atunci când se
produc perturbări în medianele principale.
Meridianele principale realizează marea circulaţie a energiilor în corp.
Meridianele tendino-musculare sunt situate deasupra pielii, exact pe traseul
meridianelor principale care se află în piele.
Scurgerea energiilor prin meridian este comparată de unii autori cu un curent
de apă între două maluri, cu influxul nervos sau scurgerea curentului electric.
Fiecare meridian are un număr fix de puncte, stabilit în urmă cu mii de ani şi
neschimbat până în zilele noastre. Aceste puncte, prezente de la naştere, persistă
toată viaţa şi sunt situate în mici depresiuni ale pielii. Dispariţia lor se produce
atunci când pe locul respectiv survin modificări (bătături, cicatrice, tumori, grefon
de piele).
Din punct de vedere terapeutic, cele mai importante sunt punctele situate la
extremităţile membrelor, sub coate şi sub genunchi. În afara punctelor situate pe
meridiane, pe piele se mai găsesc alte 400 de puncte numite puncte extrameridiane.
Mai mult de jumătate dintre acestea sunt situate pe pavilionul urechii, folosite
pentru acupunctură.
Un punct are o suprafaţă de cca. 4mm 2 , iar în profunzime prezintă un orificiu
prin care intră în piele vase şi nervi.
Punctele folosite în acupunctură au proprietăţi electrice, o rezistenţă
electrică scăzută (Dinier, Niboyet şi Grall). Descoperirea acestor proprietăţi
electrice au condus la ideea construirii unor aparate electronice cu ajutorul cărora
punctele pot fi detectate uşor şi precis.
Localizarea punctelor din piele şi de pe meridiane folosite în acupunctură, în
lipsa acestor aparate sunt localizate cu ajutorul unor măsurători şi a unor repere
anatomice.
Pe fiecare meridian se găseşte un număr fix de puncte cu acţiuni diferite
(dispersie, tonifiere, transfer de energie de la un meridian la altul, etc.).
Denumirea acestor puncte de pe meridiane este dificil de tradus din limba
chineză.
În medicina occidentală punctele se notează cu iniţiala meridianului căruia îi
aparţine, la care se adaugă un număr de ordine (numărul 1 reprezentând punctul
care se află la locul de unde începe traseul extern al meridianului), ex. F1 -
meridianul ficatului (F), iar 1, numărul de ordine al punctului pe acest meridian.
Stimularea punctelor se face prin diferite mijloace:
- cu acul - confecţionat din oţel inoxidabil, aur sau argint, având lungimea
de 1-10 cm, iar grosimea de 0,2-0,3 mm;
- maxa - căldura locală obţinută prin arderea frunzelor uscate de peliniţă,
modulate în forma unui cilindru foarte subţire (în chineză Kao);
- prin masaj;
- prin curent electric special - Sarladière, medic din armata lui Napoleon,
considerat părintele analgeziei prin acupunctură şi electropunctură, a fost primul
care a stimulat punctele cu ajutorul curentului electric;
- câmpuri magnetice;
- vibraţii sonore - J. Lamy a conceput un aparat special pentru stimularea
punctelor cu ajutorul sunetelor, prin intermediul unui vibrator punctiform
confecţionat din aur sau argint (fonoforeză);
- injectare cu diverse substanţe (ser fiziologic, vitamina C, Boicil, etc.).
46
Tehnica presupune respectarea punctelor (prezentate în planşe, manuale,
diverse lucrări de specialitate) care pot fi găsite prin urmărirea unor repere
anatomice (oase, muşchi, tendoane) şi prin unele măsurători. Pentru măsurători
(stabilirea reperelor), în China este folosită unitatea de măsură numită CUN, care
este apreciată cu ajutorul degetului mare al pacientului, astfel:
1 CUN = grosimea degetului mare al pacientului;
2 CUN = grosimea degetelor arătător şi mijlociu de la mâna pacientului;
3 CUN = grosimea degetelor arătător, mijlociu, inelar şi mic de la mâna
pacientului.
După localizarea punctului urmează masarea acestuia cu vârful degetului sau
cu unghia, prin manevră de dispersie sau tonifiere.
Manevrele de dispersie se execută în afecţiunile provocate de exces de
energie (hiperemie, tahicardie).
Masajul se execută cu vârful degetului aplicat oblic, apăsând uşor, în sens
opus mişcării acelor de ceasornic. Efectul va fi de înroşire a pielii, scădere a
sensibilităţii şi a tonusului muscular.
Manevrele de tonifiere se folosesc pentru afecţiunile datorate lipsei de
energie (hipotonie, bradicardie). Presiunea se execută cu vârful degetului sau cu
unghia, aplicate vertical. Mişcarea circulară se execută în sensul mişcării acelor de
ceasornic, energic, în ritm viu. Efectul este de paloare a tegumentului la locul
aplicării, creşterea sensibilităţii şi a tonusului muscular local.
Durata unei şedinţe este de 5-10 min. (timp în care scade durerea).
În funcţie de necesitate manevra poate fi repetată până la 3 şedinţe pe zi (3
şedinţe de presopunctură echivalează cu o şedinţă de acupunctură).
În cazul tratamentului prin presopunctură, o cură cuprinde 10-15 şedinţe
după care se face o pauză de 2 săptămâni, apoi se reia cura (cu 10-15 şedinţe).
Presopunctura poate fi aplicată şi în caz de urgenţă, ocazional.
Contraindicaţiile presopuncturii sunt pentru:
bolnavii cu afecţiuni cardiace şi psihice (grave);
subiecţii obosiţi sau slăbiţi;
persoane în stare de ebrietate (cu excepţia manevrelor specifice pentru
tratarea alcoolismului);
gravidele în ultimul trimestru de sarcină;
pacienţii care au folosit recent medicamente tranchilizante, cortizon, care
au fost trataţi cu raze X sau hipnoză.
În cazul în care subiectul prezintă o stare “de rău” în timpul aplicării
presopuncturii, aceasta se întrerupe imediat.
În concluzie putem aprecia că presopunctura executată corect, cu răbdare,
poate fi eficientă ca tratament în multe suferinţe.
În urma statisticii efectuate de renumitul profesionist Pedro Chan reiese că
presopunctura obţine 75% rezultate pozitive în migrene, insomnii, dureri
reumatice, tulburări psihice minore şi de 65% în cazul afecţiunilor aparatului
genital şi digestiv.
Tehnica REIKI
Aceasta se consideră ca fiind o metodă precisă care are puterea să conecteze
energia universală la puterile înnăscute de tămăduire a trupului. Această artă a
vindecării nu se realizează prin manipulări ale trupului sau segmentelor sale, ci
47
prin presiuni extrem de blânde şi prelungite, care pot dura, în raport cu scopul
urmărit, între 5 şi 45 de minute.
Practic, şedinţa de Reiki, extrem de simplă ca metodologie, se reduce la
aplicarea palmelor pe aria cutanată corespunzătoare organului sau manifestărilor
clinice ale acestuia şi menţinerea lor nemişcate în limita unor durate de timp
prestabilite sau până la obţinerea rezultatelor dorite, dar fără a depăşi 40-45 de
minute. Lucrările de specialitate, ce prezintă această metodă de tratament, dau şi
hărţile de aplicare a tehnicii atât pentru pacienţi cât şi pentru autotratament.
Tehnica SHIATSU
Tehnică japoneză (SHI=degete, ATSU=presiune), denumeşte astfel un mod
de tratament executat prin presiuni digitale sau manuale asupra unor puncte
determinate de pe suprafaţa corpului, corespunzând unor proiecţii cutanate ale
unor suferinţe organice.
Tehnica Shiatsu, denumită şi terapie manuală, este prin esenţa ei total
inofensivă în caz de eşec terapeutic, adică sub nici o formă nu poate prin ea însăşi
să agraveze starea pacientului, atât timp cât diagnosticul şi stadiul de evoluţie al
bolii impuneau alte priorităţi terapeutice. De asemenea, rezultatele obţinute în
tratamentul durerii, chiar şi în fazele avansate ale bolii canceroase, s-au dovedit a
fi de mare eficienţă. Literatura de specialitate oferă hărţi detaliate privind
afecţiunile ce beneficiază de tratament Shiatsu, precum şi topografia cutanată a
punctelor asupra cărora trebuie să se acţioneze.
Podoterapia
Prin această metodă de tratament se înţelege obţinerea unor beneficii
terapeutice prin masarea unor anumite zone de pe faţa plantară a labei piciorului,
punctele de la nivelul degetelor şi extremităţilor terminale ale metacarpienelor
corespunzând capului şi organelor senzoriale de la acest nivel, bolţii plantare
fiindu-i atribuite organele interne toracice şi abdominale superioare, în timp ce
ariei calcaneene i-au revenit organele din partea inferioară a abdomenului,
membrele inferioare, segmentul terminal al coloanei vertebrale şi vezica urinară.
48
Automasajul CHI
{şi sprijină mecanismele de acţiune ce intervin în vindecarea organului
bolnav, pe stimularea energiei vitale, atribuind stress-ului cea mai păgubitoare
intervenţie în dereglarea stării de sănătate. {nsuşi autorul lansează un avertisment
în care spune că el (autorul) nu oferă nici criterii de diagnostic şi nici sugestii de
tratament, ci doar mijloacele de intensificare a vitalităţii şi sănătăţii, în scopul de
a corecta dezechilibrările organismului şi mai afirmă: “{n caz de boală este
necesar să se consulte un medic”.
Plecând de la această afirmaţie, care exclude orice comentariu asupra locului
şi importanţei pe care o are practica masajului în scop igienic şi profilactic, se
poate trage concluzia că pentru menţinerea unei bune stări de sănătate, pentru a
grăbi revenirea la normal a organismului după parcurgerea unei stări de boală, ca
şi pentru creşterea capacităţii de efort, inclusiv în sportul de performanţă,
cunoaşterea regulilor de aplicare a masajului este mai mult decât o necesitate.
Aceasta, nu numai pentru kinetoterapeuţi, profesorii din educaţia fizică şcolară
sau antrenori, ci chiar pentru cetăţeanul de rând aflat de multe ori în situaţia de a
nu-şi putea rezolva o situaţie de sănătate, deşi procedeele descrise mai sus îi erau
la îndemână.
BIBLIOGRAFIE
49
2. Bălteanu V. - Curs de kinetoterapie , Ed. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994
3. Belc S. - Masajul tălpilor - formă de reflexoterapie , Ed. Medicală,
Bucureşti, 1991
4. Cordun M. - Masajul (tehnici şi aplicaţii în sport) , Ed. Ministerului
Tineretului şi Sportului, Bucureşti, 1992
5. Deleanu M., Kohn I. - Masaj - Gimnastică corectivă - lucrări practice , Ed.
Universitas, Timişoara, 1978
6. Dotte P., Mollon G. - Les manoeuvres des massages , E.M.C., Paris, 1969
7. Drăgan I., Petrescu O. - Masaj - automasaj , Ed. Editis, Bucureşti, 1993
8. Ionescu N.A. - Masajul, Ed. Stadion, Bucureşti, 1970
9. Ivan S. - Presopunctura şi alte mijloace naturiste , Ed. Medicală, Bucureşti,
1994
10. Libby Barnett, Maggie Chambers - Reiki , Ed. Antet, Oradea, 1997
11. Mantak Chia - Stimulaţi-vă energia vitală , Ed. Antet, Oradea, 1994
12. Marcu V. - Masaj şi kinetoterapie , Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983
13. Saionji Masayuki - Miracolul secolului XX sau terapia de îndreptare a
coxalelor prin masaj şi presopunctură , Ed. Centrul de Esperanto,
Timişoara, 1994
14. Vlad T. - Cultură fizică medicală (curs) , Ed. Univ. “Al.I. Cuza” Iaşi,
1972
50