Marea odiseică şi metaforele căutarii de sine

Adriana Cîteia

Textul Odiseei cuprinde în bogata sa textură un veritabil lexicon al mării ca loc al

căutării şi regăsirii de sine a Eroului. Aventura odiseică are ca spaţiu de referinţă Marea
(definită în sensul metairetic al trecerii de la războiul Troiei la pacea Ithacăi) cu
structurile sale insulare, locuri de metamorfoză ale identităţii eroului homeric.
Marea odiseică este un spaţiu al misterului, al neaşteptatului; legătura cu spaţiile
insulare este fragilă şi episodică, rolul său fiind acela de a contura un univers al aventurii
eroice a căutării de sine, stăpânit deopotrivă de raţiune şi de instincte. Structura lumii
odiseice este proiectată pe „largul spate al mării”, pe „adâncul pustiu fără odihnă”. Sunt
stabilite astfel două dimensiuni ale căutării de sine: o dimensiune referenţială, având ca
punct terminus Ithaca (simbol al sinelui eroului), şi o dimensiune tanantiodromică (de
întoarcere la sensurile profunde ale propriei existenţe, puse sub semnul raţiunii).
Insula a fost în literatura antică şi medievală a voiajului iniţiatic, o metaforă a
perimetrării de sine şi autonomiei. Sensul său ambivalent, de loc al regăsirii de sine 1 şi
de scop al căutării2 are multiple conotaţii adiacente: spaţiu al izolării, refugiu 3, spaţiu al
alterităţii radicale, loc de popas4 sau punct de reper în itinerariul geografiei identitare5.
Profund legată de metafora navigării, insula şi insularizarea aparţin unui bazin de
semnificaţii complex, care alătură straturi mitologice de origine greacă şi celtică, structuri
medievale ale imaginarului creştin6, idealuri ale misionaratului perpetuu sau anahorezei.
Aventura voiajului are şi conotaţia pelerinajului: voiajul sfântului Brendan sau aventurile
lui Maelduin sunt adaptări de secol XII ale unor vechi prototipuri imm’rama7 al căror
nucleu narativ este căutarea insulei Mag Mell sau Avalon 8. În imm’ram-ele creştine,

1
Ithaca lui Ulise. Homer, Odiseea, I, 186; XIII, 96 şi urm. Trad. Dan Sluşanschi, Editura Paideia,
Bucureşti, 1997.
2
Iason şi Grădina Hesperidelor; insula hiperboreană Thule, insula Montsalvat din ciclul arthurian.
3
insula lui Ahile, Leuke, unde eroul duce o viaţă fericită.
4
insula feacienilor. Homer, Odiseea,ed.cit., V, 288; VI, 201; VIII, 556.
5
insula lui Kirke. Odiseea X, 135.
6
Cosmas Indicopleustes, Sf. Brendan.
7
M.M. Castellani, “Le voyage dans l’autre monde”, dans “Le voyage de Saint Brendan”, Uranie, (1994) 4:
p. 115-132; Ph. Walter, “La navigation de la barque de Maelduin”, în Insula.Despre izolare şi limite în
spaţiul imaginar, coord. Lucian Boia, Anca Oroveanu, Simona Corlan-Ioan, Bucureşti, 1999.
8
M.T. Chotzen, “Emain Ablach, Ynys Avallach, Insula Avalonis, ille d’Avalon”, Études celtiques, (1952)
4: p. 255-274. Chrétien de Troyes povesteşte, în secolul al XII-lea, despre livezile bogate, clima blândă,

1
insulele formează arhipelaguri infernale sau paradisiace locuite de cenobiţi şi penitenţi
solitari. Tematica imm’rama s-a transmis ciclului arthurian, care a transferat aventura
căutării iniţiatice de sine din orizontul maritim într-un spaţiu terestru în care reperele
geografice şi-au pierdut importanţa.
Descrise după modelul grec makaron netos9- insulele fericite sau după cel creştin
terra repromissionis sanctorum, insulele sunt locuri magice10 ale metamorfozelor
spectaculoase, ale regăsirii fericite de sine sau ale confruntării eroice cu sinele
monstruos11.
Insularizarea poate avea însă şi sensul retragerii în sine, al căutării paradisului
subiectiv. Insularizarea are sensul delimitării demiurgice de sine, a organizării
microcosmosului uman în jurul unui nucleu arhetipal.
În limbajul uroboric12 al literaturii hermetico-alchimice de la sfârşitul Renaşterii 13,
insula Kapharsalama este o metaforă a trecerii de la ignoranţă la autocunoaştere, la
descoperirea paradisului interior14.
În literatura renascentistă a voiajului insular, relaţia fond arhetipal-individualitate
este prezentă în mod constant, ca raportare la un orizont complex, şi necesar de
semnificaţii, ca punct de plecare în aventura căutării de sine. Arhetipologia (greacă,
celtică sau creştină) nu estompează trăsăturile specifice itinerariului individual, ci le
acccentuează prin comparaţie. Raportarea la una din schemele arhetipale ale voiajului nu
are rolul de a adapta personalitatea la un prototip dat, ci de a evidenţia un tip de identitate
pe fundalul unui orizont de semnificaţii asumat.

fără arşiţa verii sau gerul iernii. Chrétien de Troyes, Oeuvres completes, édition et traduction sous la
direction de D. Poirion, Paris, Gallimard, 1994, p. 140-141.
9
Insulele Fericiţilor.
10
Insula Ogigia, Insula Eea, insula feacienilor, cf. Odiseea V, 288 şi urm, VI, 201 şi urm, VIII, 556 şi urm.,
X, 135, Eneida VII, 30
11
„uciderea Gorgonei”, ca metaforă a amputării alter-ego-ului monstruos. Două mituri fundamentale au ca
obiect întâlnirea cu sinele, şi consecinţele posibile ale acesteia: mitul lui Narcis şi mitul lui Perseu şi al
Gorgonei Meduza. Meduza semnifică impulsul căutării de sine, pervertit în orgoliu autosuficient. Privirea
Gorgonei întoarce la inform, la indistinct, pietrifică, transformă personalul în impersonal, suspendă orice
formă de reciprocitate. Meduza este imaginea deformată a sinelui, uciderea ei fiind actul principal al
efortului de autocunoaştere.
12
Françoise Bonardel, Filosofia alchimiei. Marea Operă şi modernitatea, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.
88-112.
13
Radu Drăgan, “L’Utopie hermétique de l’île Merveilleuse dans les textes alchimiques de la fin de la
Renaissance”, Insula. Despre izolare şi limite în spaţiul imaginar, ed. cit., p. 190.
14
Ibidem, p. 193, p. 94, n. 6. Insula se află pe o mare academicum, iar vasul se numeşte Fantezia; J.V
Andreae, Les noies chimiques de Christian Rosencreutz, 1616, în op. cit., p. 194 şi urm.

2
 În sistemul de referinţă creştin personalitatea tinde către un prototip imposibil de
egalat (hypogrammos-ul christic), consecinţa acestei aspiraţii fiind un individualism de
tip parepidemic, angajat într-un progres continuu.
Ipoteze relativ recente, formulate în legătură cu modalităţile de definire şi de
exprimare ale identităţii individuale semnalează posibilitatea reidentificarii personale în
timp, a modificării percepţiei de sine, precum şi a discontinuităţii identitare 15.
Continuitatea relativă a identităţii admite diferite grade, până la negarea postmodernă a
coerenţei self-ului16.
Ipoteza identităţii fragmentate, a unui sine compus din ipostaze care produc un
limbaj al sinelui multiplu17 transformă individul într-un „multiplex”18. În analiza lui O.
Flanagan, sinele de tip puzzle este profund diferit de sinele disociat, cu mai mulţi
naratori, care nu pot stabili o legătură coerentă între segmentele narative de sine.
Identitatea disociată presupune existenţa unor subunităţi ale sinelui („subselves”) care nu
comunică între ele, sunt incompatibile şi se comportă ca alteridentităţi19.
Disocierea identităţii a fost definită fie ca o ruptură în puzzle-ul integrator al
ipostazelor identitare20, fie ca manifestare a unei capacităţi adaptative sau a unui
mecanism defensiv21. Între alteridentităţi, bariera disociativă este permeabilă, astfel încât
există posibilitatea reasocierii identitare22.
Una din întrebările rezultate din analiza identităţii disociative este dacă fiinţele
umane sunt profund unitare sau dacă sinele fiecărei persoane este organizat în „colonii”
de self-uri.

15
Jennifer Radden, „Identity, Personal Identity, Characterization Identity and Mental Disorder” în The
Philosophy of Psychiatry, Oxford University Press, 2004, p. 133 şi urm. Eadem, Divided Minds and
Successive Selves, Cambridge MA: MIT Press, 1996.
16
O. Flanagan, Multiple Identity, Character Transformation and Self-Reclamation, Oxford University
Press, 1996.
17
K. Wilkes, „How many Selves make Me?” în D. Cockburn (ed.), Human Beings, Cambridge University
Press, 1991.
18
Ibidem.
19
Ibidem.
20
B. G. Brown, “The BASK (Behavior, Affect, Sensation, Knowledge) Model of Dissociation”,
Dissociation, 1,1, 1998, p. 4-23.
21
Stephen E. Braude, “The Nature and Significance of Dissociation”, în Jennifer Radden, op. cit., p. 107-
116.
22
S.E. Braude, First Person Plural: Multiple Personality and the Philosophy of Mind, rev. ed. Lanham
MD, Rowman and Littlefield, 1995.

3
 O altă întrebare este dacă există un sine predisociativ, dinamizat de anumiţi
factori externi. Se păstrează legătura între sinele predisociativ şi diviziunile sale post-
disociative? Sinele disociativ creează entităţi noi, ireversibile sau doar ipostaze identitare
efemere? Există posibilitatea de a controla complexitatea predisociativă a self-ului?
O ipoteză particulară este cea a sinelui fictiv, specific identităţii disociate,
dezvoltat în contrapondere cu cel real, şi însoţit de malformarea memoriei 23. Amintirea
unui eveniment trecut presupune astfel reexperimentarea, redescrierea fictivă a acestuia,
după un scenariu adaptat regulilor complicităţii cu sinele 24. Amintirea („imagine ecforată
din trecut”25) devine nucleul în jurul căruia se construieşte o identitate de tip
criptomnesic, un înveliş identitar protector, obţinut prin regresie. Rememorarea unui
eveniment, la o anumită distanţă în timp presupune întoarcerea la o etapă timpurie a
personalităţii ca la o entitate alogenă 26. În demersul autodiegetic, la un moment dat,
naraţiunea de sine îşi pierde veridicitatea, finalul real al unui episod din viaţă fiind
înlăturat, decupat, şi reconstruit în sensul dorit de autobiograf27.
„Contractele lui Ulysse”28, exerciţiile „viitorului dominat”29 sau „autonomiei
precedente”30 sunt încercări de anticipare a metamorfozei identitare, şi de corectare a
tendinţelor de malformare identitară sau de prevenire a consecinţelor acesteia prin
„cenzurarea sinelui”31.
Contractele lui Ulysse ca formă de autocontrol şi prevenire a unor acţiuni care ar
avea consecinţe negative în plan moral individual şi colectiv au fost inspirate din episodul
homeric al întâlnirii dintre eroul de la Troia şi Sirene. Făpturi hibride, magice, sirenele îi
seduceau pe corăbieri cu melodicitatea cântecelor lor, şi îi atrăgeau în largul mării,

23
G. Graham, „Recent Work in Philosophical Psychopatology” , American Philosophical Quarterly, 39,
2002, p. 109-133; N. Spanos, Multiple Identity and False Memories: a Sociocognitive Perspective,
Washington DC, American Psychological Association, 1996, passim.
24
Ficţionalizarea sinelui şi instalarea memoriei false pot fi reacţii la evenimente traumatizante, conflicte sau
etape ulterioare saturării identitare. S. M. Park, „False Memory Syndrome”, Hypatia, 12, 2, 1997, p. 1-50.
25
C.G. Jung, Personalitate şi transfer, Editura Teora, Bucureşti, 1996, p. 34.
26
Ian Hacking, Rewriting the Soul: Multiple Personality and the Sciences of Memory, Princeton University
Press, 1995, passim.
27
Ibidem.
28
R. Dresser, „The Ulysses Contract”, Hastings Center Report, 14, 3, 1984, p. 13-16.
29
A. Buchanan, „Advance Directives and the Personal Identity Problem”, Philosophy and Public Affairs,
17, 4, 1988, p. 277-302.
30
M. Quante, „Precedent Autonomy and Personal Identity”, Kennedy Institute of Ethics Journal, 9, 4,
1999, p. 365-381.
31
A. Buchanan, loc.cit.

4
departe de orice punct de reper. Ulysse şi eroii care îl însoţeau pe drumul de întoarcere
spre Ithaca s-au legat de catarg pentru a nu ceda irezistibilelor chemări.
Episodul homeric al întâlnirii cu Sirenele poate fi interpretat în sensul importanţei
autocunoaşterii ca modalitate de cenzurare a dorinţelor şi pasiunilor proprii, cu ajutorul
raţiunii (metafora catargului). Autocunoaşterea reprezintă, în parabola homerică singura
modalitate de anticipare, şi de evitare, de prevenire a acelor acţiuni subiective cu
consecinţe negative asupra itinerariului existenţial.
Metamorfoza identităţii, ca şi profilaxia acesteia nu exclud trăsăturile persistente
ale personalităţii. Metamorfoza ar putea fi definită ca variaţiune pe aceeaşi structură
arhetipală identitară, sau ca alteralizare a identităţii.
Anticipând metamorfoza identitară, precum şi eventualele riscuri de natură
nosologică, se poate încerca un control al acesteia printr-un set de măsuri prestabilite, cu
caracter individual, numit „Contractele lui Ulyse”. Contractele au însă, o evidentă
componentă etică: este corectă prevenirea sau corectarea traiectoriei identitare?
Impunerea unor măsuri împotriva voinţei personale poate fi considerată constrângătoare,
neconformă cu personalitatea individuală sau o modalitate de a privilegia o ipostază
identitară în defavoarea alteia.
Contractele lui Ulyse au dimensiunea unei dileme etice mai ales în cazul în care
pun în pericol autonomia individului, capacitatea sa de a-şi exersa libertatea de decizie. În
această analiză poate interveni şi problema autenticităţii individuale, cu care contractele
lui Ulyse intră în contradicţie. Deciziile privitoare la metamorfozele identitare trebuie
înţelese ca forme de manifestare a autonomiei individuale şi nu ca o sumă de măsuri,
impuse din exterior cu scopul de a asigura persistenţa anumitor trăsături de caracter.
Există însă şi ipoteza metamorfozei independente de o structură identitară
constantă, bazată pe construcţia narativă, ficţionalizată a sinelui, în etape:
a. redefinirea individului ca personaj, după schema clasică a arhetipului Proteus
sau prin imitaţie;
b. instalarea dimorfismului identitar prin disocierea în narator şi personaj;
c. recompunerea prin identificare fictivă32 caz în care se poate pune semnul
egalităţii între identitate şi caracterizarea de sine prin narativizarea self-ului33.
32
J. Radden foloseşte în op. cit., p. 143 sintagma „clasificare fictivă a sinelui”.
33
M. Schechtman, The Constitution of selves, New York, Cornell University Press, 1996.

5
 Un catalog al arhetipurilor furnizate de mitologie ar putea oferi o tipologie
existenţială, aventurile eroilor arhetipali34 fiind reductibile la etapele drumului spre sine35.
Arhetipul insulei fericite36 a fost interpretat în sensul aventurii autocunoaşterii,
terminate cu definirea paradisului interior. Definirea insulară de sine poate avea
semnificaţia raportării la un orizont de semnificaţii propriu, care plasează aventura
descoperirii de sine într-un sistem de referinţă bine stabilit, ca în cazul aventurii odiseice,
în care eroul rătăceşte într-un spaţiu ostil, dar scopul călătoriei este constant: întoarcerea
într-un spaţiu familiar, dominat de raţiune.

34
Icar, Sisif, Oedip, Ahile, Aenea, Odiseu etc.
35
Georges Gusdorf, Mit şi metafizică, Editura Amarcord, Timişoara, 1996, p. 226-227.
36
Insula feacienilor din Odiseea, sau insula lui Robinson Crusoe.