Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tmi 3
Tmi 3
Bibliografie
I. METODOLOGIA INSTRUIRII: ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE
Studiu individual
Eficienţa cu care sunt atinse finalităţile instruirii, în toate ipostazele identificate în capitolul
anterior, depinde în mod fundamental de o analiză realistă a condiţiilor sau premiselor
procesului didactic şi de modul în care este conceput traseul ce urmează a fi parcurs. Termenii
pe care îi analizăm în continuare ne permit să înţelegem maniera în care se constituie "traseul"
instruirii.
Strategia didactică este un termen de origine latină, ce trimite la domeniul militar; în
context pedagogic, este definită în diverse moduri; selectăm doar câteva definiţii:
ansamblu de forme, metode, mijloace tehnice şi principii de utilizare a lor, cu
ajutorul cărora se vehiculează conţinuturile în vederea atingerii obiectivelor
(Ionescu, Chiş, 1992, p. 6);
ansamblu de operaţiuni şi operaţii de predare-învăţare în mod deliberat
structurate sau programate, orientate în direcţia atingerii, în condiţii de
maximă eficacitate a obiectivelor prestabilite (Cerghit, 2002, p. 276);
ansamblu de decizii vizând desfăşurarea procesului instructiv-educativ, în
vederea atingerii unor obiective, decizii adecvate situaţiilor concrete
(Noveanu, 1983 p.58);
mod de abordare şi rezolvare a sarcinilor concrete de instruire (Albulescu,
Albulescu, 2000, p. 80);
ansamblu complex şi circular de metode, tehnici, mijloace de învăţământ şi
forme de organizare a învăţării, complementare, pe baza cărora profesorul
elaborează un plan de lucru împreună cu elevii, pentru a asigura eficienţa
învăţării (Oprea, Crenguţa-Lăcrămioara, 2006, p. 24);
un mod de abordare a unei situaţii de instruire specifice, prin care se
raţionalizează conţinuturile instruirii şi se determină structurile acţionale
pertinente pentru atingerea obiectivelor prestabilite; are o strategie
multinivelară: metode de instruire, mijloace, forme de organizare a instruirii,
interacţiuni şi relaţii instucţionale, decizia instucţională şi este fundamentală
în procesul de optimizare a instruirii (Iucu, 2008, pp. 119-120).
Aplicaţii
Identificaţi elementele componente ale strategiei didactice pe baza definiţiilor prezentate mai
sus.
Analizaţi comparativ definiţiile şi precizaţi elementele de specificitate. Explicaţi diferenţele
pe care le constaţi în analiza strategiei didactice la autori diferiţi.
Întrebare
Care sumt factorii care condiţionează opţiunea cadrului didactic pentru o anumită strategie
didactică? Ilustraţi răspunsul.
Important
Ca şi strategia didactică, modul de organizare a învăţării reflectă o filosofie sau o viziune
asupra procesului de învăţare şi o manieră specifică de concretizare a acesteia în procesul
didactic.
Tehnologia didactică are cel puţin două sensuri (Cucoş, 2008, p. 284):
-un sens restrâns, care face referire la ansamblul mijloacelor audiovizuale utilizate în practica
didactică;
-un sens larg, care vizează ansamblul structurat al metodelor, mijloacelor de învăţământ, al
strategiilor de organizare a predării-învăţării, pus în practică în interacţinea dintre educator şi
educat în strânsă relaţie cu obiectivele, conţinuturile, formele de realizare şi modalităţile de
evaluare implicate în procesul de instruire.
Important
Termenul atrage atenţia asupra importanţei utilizării mijloacelor tehnice în procesul instruirii,
într-o corelaţie eficientă cu toate celelalte componente ale procesului didactic: obiective,
conţinuturi, strategii şi metode didactice, modalităţi de evaluare şi autoevaluare.
Important
Metoda are un caracter polifuncţional, în sensul că nu există o specializare strictă a unei
metode în raport cu o anumită categorie de obiective; o metodă poate fi adaptată şi pusă în
practică astfel încât să contribuie la realizarea unei game largi şi diverse de obiective
educaţionale.
Aplicaţie
Ilustraţi relaţia dintre metodă şi procedeu în contextul unei secvenţe concrete dintr-o activitate
didactică.
Domeniul metodologiei didactice este dinamic şi complex, deschis către integrarea unor
concepţii pedagogice centrate pe acţiune şi interacţiune între participanţii la procesul didactic.
În consecinţă, în sfera metodologiei didactice s-au produs în ultimul timp schimbări de
accente, au apărut noutăţi şi posibilităţi de construire a unor strategii de acţiune pedagogică
care conferă subiecţilor educaţiei, profesorul şi elevii, mai multe posibilităţi de opţiune.
Prezentăm câteva tendinţe care s-au afirmat în ultimele decenii în acest domeniu:
critica sistemului tradiţional de instruire, în principal, a expunerii didactice,
considerată emblematică pentru acest sistem. Vom analiza punctual elementele
fundamentale ale criticii cu prilejul descrierii principalelelor metode vizate;
crearea de alternative bazate pe strategii metodologice centrate pe valorizarea mai
eficientă a elevului, prin punerea acestuia în situaţia de a acţiona şi de a interacţiona (o
perspectivă pragmatică şi psihosocială asupra instruirii);
redimensionarea sistemului aşa-zis tradiţional, prin deschiderea acestuia către filosofia
pragmatică şi diversele ipostaze ale filosofiei informaţiei şi a comunicării. În ciuda
deschiderii către elementele de noutate metodologică, etichetate uneori prea uşor drept
moderne, sistemul metodologic "tradiţional" al secolului XXI nu a devenit deloc mai
"simpatic". Atât teoreticienii cât, mai ales, educatorii sunt în căutare de alternative,
ceea ce duce la îmbogăţirea sferei metodologiei didactice într-o manieră care a devenit
greu de stapânit din punct de vedere conceptual.
O manieră facilă de a aduna toate elementele de noutate metodologică într-o categorie
acceptată este aceea de a le denumi metode moderne. Trebuie să recunoaştem că este dificil să
ne sustragem acestui clişeu al categorizării duale, cel puţin din raţiuni ce ţin de unitatea
limbajului pedagogic. Pe de altă parte, considerăm că este nevoie de mai multă rigoare şi mai
multă nuanţare în construirea discursului în sfera metodologiei didactice. C. Moise şi E.
Seghedin (2009) disting, în sfera metodelor considerate moderne, pe baza criteriului temporal,
metodele de dată mai recentă de metodele de ultimă generaţie sau ale "ultimului val".
Clasificarea metodelor didactice rămâne una dintre problemele controversate ale didacticii,
deschise la abordări şi reconfigurări nuanţate, ce reflectă dinamica schimbărilor care au loc în
sfera filosofiei şi politicilor educaţionale actuale. Prezentăm, în consecinţă, câteva clasificări
care au la bază criterii care pot deveni instrumente de analiză a principalelor metode
didactice:
după criteriul istoric:
metode clasice, tradiţionale: expunerea, conversaţia, demonstraţia, observaţia,
exerciţiul etc.;
metode de dată mai recentă, din "primul val" al modernizării (Moise, Seghedin,
2009): algoritmizarea, problematizarea, modelarea, instruirea programată,
studiul de caz, metodele de simulare (jocurile, învăţarea pe simulator) etc.
metode de ultimă generaţie; numeroase şi extrem de dificil de inventariat, chiar
de categorizat, acestea poartă în contexte analitice diferite denumiri diverse şi
sugestive pentru concepţia care stă la baza lor: interactive, de cooperare,
participative, creative de grup etc. Din această categorie, enumerăm:
brainstorming, brainwriting 6-3-5, Philips 66, cubul, mozaicul, sinectica etc.
Aplicaţie
Încadraţi fiecare dintre metodele prezentate în această unitate de curs în categoriile ce rezultă
din criteriile prezentate mai sus.
În paragrafele următoare ne vom raporta în principal la criteriul istoric şi vom prezenta
metodele pe care le considerăm relevante pentru cele trei categorii astfel identificate, urmând
ca în descrierea fiecărei metode să facem referire la caracteristici ce rezultă din încadrarea
metodei în alte categorii, la elementele de specificitate, la avantajele şi limitele utilizării unei
metode în diverse situaţii didactice.
3.1.Expunerea
în contextul clasificărilor de mai sus, o regăsim în următoarele categorii: metodă
tradiţională, de comunicare de cunoştinţe, expozitivă, verbală;
constă în prezentarea de către profesor a unui volum de cunoştinţe într-o unitate
determinată de timp;
principalul avantaj al expunerii este acela că permite transmiterea unui volum mare de
cunoştinţe, oferind elevilor un model de structurare a discursului, de comunicare a ideilor;
eficienţa acestei metode constă în faptul că scurtează drumul de acces al elevilor către valorile
culturii (Cerghit, 1976, p. 72);
este considerată emblematică pentru sistemul de învăţământ tradiţional, cu toate “păcatele”
acestui sistem: întreţine verbalismul procesului didactic, limitând contactul direct al elevului
cu faptele, experienţa directă cu lucrurile, cu realitatea de cunoscut; oferă elevilor cunoştinţe
“de-a gata”, favorizând învăţarea mecanică, reproductivă şi limitând dezvoltarea gândirii şi a
creativităţii; întreţine o relaţie autoritaristă profesor-elev, activitatea didactică fiind centrată pe
profesor, care “transmite” elevului cunoştinţele ce trebuie însuşite; conferă elevului un rol
pasiv în procesul învăţării; utilizarea excesivă a expunerii în activitatea didactică duce la
oboseală, plictiseală, monotonie, dezinteres etc;
în funcţie de vârsta şi de experienţa cognitivă a elevilor, expunerea îmbracă mai multe
forme: povestirea, explicaţia, prelegerea;
necesitatea optimizării şi "modernizării" acestei metode tradiţionale a dus la apariţia de noi
variante:
expunerea cu oponent, o formă dramatizată a expunerii, care presupune participarea
unui al doilea cadru didactic sau elev/student, cu rolul de oponent. Acesta din trebuie
să fie motivat şi "în temă" pentru a putea interveni în derularea expunerii cu întrebări,
obesrvaţii etc., care fac ca expunerea să devină mai dinamică, mai atractivp şi mai
eficientă;
prelegerea-dezbatere, specifică etapelor educaţionale mai avansate, deoarece
presupune prezenţa unor achiziţii prealabile la elev, care fac posibilă dezbaterea unui
subiect cu argumente valabile, după prezentarea sintetică şi sistematică a acestuia de
către profesor;
expunerea dialogată, care reprezintă o manieră modernă de realizare a prelegerii în
învăţământul superior, ce îmbină expunerea cu secvenţe conversative din partea
auditoriului, oferind acestuia posibilitatea de a interveni cu argumente, accente,
observaţii etc. Necesită flexibilitate şi deschidere din partea profesorului şi contribuie
la dezvoltarea unui cadru interacţional favorabil implicării active a studenţilor (Iucu,
2008, p. 130).
Aplicaţie
Analizaţi valoarea şi limitele expunerii, în diversele ei ipostaze, în contextul activităţii
didactice la disciplina pe care o predaţi.
Aplicaţie
Analizaţi avantajele şi limitele conversaţiei euristice în cadrul disciplinei pe care o predaţi.
Întrebare
Ce variante ale demonstraţiei didactice utilizaţi, cu precădere, la disciplina pe care o predaţi?
Argumentaţi opţiunile.
Întrebare
La ce tipuri de exerciţii recurgeţi cel mai adesea în activitatea dumneavoastră didactică?
Argumentaţi răspunsul.
4.1. Algoritmizarea
este o metodă de predare-învăţare care constă în utilizarea algoritmilor; algoritmul
constituie un ansamblu de operaţii executate într-o ordine relativ constantă prin parcurgerea
cărora poate fi rezolvată o serie largă de probleme de acelaşi tip;
există mai multe tipuri de algoritmi:
algoritmi de recunoaştere (care permit, de exemplu, încadrarea unui obiect într-o categorie
mai largă de obiecte);
algoritmi de rezolvare de probleme (care precizează etapele ce trebuiesc parcurse pentru
rezolvarea unor probleme de un anumit tip);
algoritmi de transformare (transformarea unei substanţe, a unei categorii etc.).
Important
Învăţarea, ca proces, are totdeauna o componentă algoritmică: există anumiţi paşi, anumite
etape ce trebuie parcurse în procesul de predare-învăţare, cu mai multă sau mai puţină
stricteţe, în funcţie de natura disciplinei şi a conţinuturilor vehiculate. Algoritmizarea este,
mai degrabă, un aspect sau o componentă a celorlalte metode (e implicată în metoda
exerciţiului, în instruirea programată etc.).
Temă de reflecție
Este algoritmizarea o metodă de sine stătătoare? Argumentaţi răspunsul.
Aplicaţie
Analizaţi comparativ demonstraţia didactică şi modelarea didactică.
4.3. Problematizarea
denumită şi predare prin rezolvare de probleme sau predare prin rezolvare productivă de
probleme (R.Gagné);
constă în crearea unor dificultăţi practice sau teoretice, a căror rezolvare să fie rezultatul
activităţii proprii de cercetare, efectuată de subiect; este o activitate de predare-învăţare pe
baza unor structuri cu date insuficiente (W. Okon);
presupune crearea de situaţii problematice; o situaţie problematică este o situaţie
contradictorie, conflictuală, care exprimă un dezacord între experienţa cognitivă a elevului şi
situaţia ce trebuie rezolvată. Dezacordul, conflictul, contradicţia, ca forme ale situaţiei
problematice incită la căutarea şi descoperirea soluţiei şi la restabilirea echilibrului cognitiv.
specificul acestei metode constă în faptul că profesorul nu oferă elevilor o cunoaştere “de-a
gata”, informaţii pe care elevii doar le asimilează şi le reproduc, ci creează în mod deliberat
situaţii conflictuale, din depăşirea cărora rezultă un progres cognitiv; elevii contribuie la
descoperirea cunoaşterii (care e, în fapt, o redescoperire în context didactic). Din acest motiv,
problematizarea este considerată o metodă activă cu mare valoare formativă.
utilizarea acestei metode prezintă câteva avantaje importante pentru elev: formarea
spiritului critic; dezvoltarea caracterului probabilistic al gândirii; dezvoltarea capacităţii de a
identifica şi rezolva probleme etc.
Aplicaţie
Ilustraţi ideea de conflict cognitiv în contextul conţinuturilor specifice specialităţii
dumneavoastră.
Temă de control
Încercuiți cifra care corespunde variantei corecte:
Problematizarea este:
1. o metodă de predare-învățare utilizată în rezolvarea problemelor la disciplina matematică;
2. o metodă de învățare activă utilizată în rezolvarea problemelor la disciplinele exacte;
3. o metodă de învățare care presupune crearea deliberată a unor situații problematice, în orice
domeniu al cunoașterii, din depășirea cărora rezultă un progres cognitiv pentru elev;
4. un procedeu al conversației euristice.
RĂSPUNS CORECT:3
Aplicaţie
Daţi exemple de situaţii de învăţare în care asumarea şi interpretarea unor roluri de către elevi
contribuie la o înţelegere mai profundă a problemelor şi la descoperirea unor soluţii optime în
raport cu acestea.
Întrebare
În ce măsură poate fi utilizată instruirea programată la disciplina dumneavoastră?
Exemplificaţi prin raportare la secvenţe de instruire relevante.
Temă de reflecţie
Explicaţi afirmarea unei diversităţi de concepţii pedagogice în contextul politic şi socio-
cultural al ultimelor decenii. Analizaţi consecinţele acestor schimbări asupra metodologiei
abordării cunoaşterii în context educaţional/şcolar.
Important
Există anumite rezerve, justificate, în ceea ce priveşte încadrarea tuturor elementelor de
noutate metodologică în categoria metodelor didactice. O metodă se asociază, în mod
tradiţional, cu o concepţie care generează un mod specific de organizare a cunoaşterii. Din
acest motiv, unii pedagogi interesaţi de modernizarea şi eficientizarea actului educaţional au
arătat ei înşişi precauţie în utilizarea conceptelor şi au preferat să vorbească mai degrabă de
tehnici decât de metode de educaţie (a se vedea opţiunea lui Celestin Freinet, creatorul unui
sistem alternativ de educaţie care pune accent pe comunicare şi pe utilizarea tehnicilor de
comunicare eficientă!). Considerăm că o doză de precauţie este totdeauna utilă şi echilibrantă
în asumarea coceptuală a elementelor de noutate şi în deschiderea faţă de practicile educative
noi. O asemenea atitudine este, de altfel, în spiritul cercetărilor din sfera epistemologiei şi
psihologiei cunoaşterii, care arată că asumarea unui element de noutate duce la restructurarea
sistemului cognitiv, fără a-l anula întotdeauna şi în totalitate. Considerăm de asemenea că
noile abordări metodologice pot oferi practicienilor sugestii valoroase pentru construirea unor
strategii educaţionale care să le ofere posibilitatea unei organizări cât mai adaptate, nuanţate şi
eficiente a diversităţii situaţiilor educative.
Prezentăm în continuare câteva dintre cele mai cunoscute metode şi/sau tehnici de educaţie
care se înscriu în acest val al schimbării, despre care am discutat mai sus.
5.1. Brainstorming
denumită şi metoda asaltului de idei (engl. brain - creier; storming - furtună, asalt) sau
tehnica aprecierii critice amânate, deoarece atitudinea critică, evaluativă nu este permisă în
prima etapă;
a fost iniţiată de Alex F. Osborn ca tehnică de dezvoltare a creativităţii şi de rezolvare
creativă de probleme;
este o tehnică de stimulare a creativităţii care poate fi utilizată cu succes în activitatea
didactică atunci când se urmăreşte formarea unor calităţi ale imaginaţiei, creativităţii sau a
unor trăsături de personalitate (toleranţă, spontaneitate etc.);
se aplică grupurilor de marime medie (maximum 30 de persoane), de preferat eterogene
(pentru a încuraja spontaneitatea şi diversitatea ideilor);
cele patru reguli de bază ale brainstorming-ului sunt:
1. judecata critică este exclusă (nici o idee nu este comentată, orice afirmaţie este acceptată;
această regulă pune în joc aşa numita "filosofie a marelui DA");
2. emiteţi cât mai multe idei! (ideile nu trebuiesc cenzurate; este stimulată cantitativ producţia
ideatică); toate ideile emise de elevi sunt înregistrate;
3. daţi frâu liber imaginaţiei! sau emiteţi idei cât mai absurde! (idei absurde la prima vedere
se dovedesc uneori foarte eficiente în rezolvarea unor situaţii atipice);
4. combinările şi ameliorările sunt binevenite.
după lecţie, elevii pot continua culegerea informaţiilor şi a argumenetelor în favoarea
ipotezelor propuse sau îşi pot reconsidera poziţia. La a doua întâlnire, ei prezintă noi
argumente sau un alt punct de vedere, după care urmează aprecierea critică
o condiţie importantă pentru reuşita acestei tehnici o reprezinta cunoaşterea de către
participanţi a problemei puse în discuţie; fără această cunoaştere prealabilă, există toate
şansele ca soluţiile găsite să se situeze în sfera opiniilor nerelevante şi superficiale;
au început să se afirme variante noi ale acestei tehnici, cu relevanţă în plan educaţional
(Pânişoară, 2006):
brainstormig-ul electronic, care presupune existenţa unui mediu informatizat de
comunicare; membrii grupurilor electronice nu se află în contact fizic, ci comunică
printr-o reţea electronică, lucru care conferă anonimat şi posibilitatea participării unui
număr mai mare de membri la activitate;
brainstorming-ul personal, care adaptează la nivel individual regulile brainstorming-
ului de grup, valorificând avantajele asociaţiilor libere în contextul rezolvării
problemelor personale.
Întrebare
Ce alţi factori condiţionează reuşita în aplicarea acestei tehnici în activitatea didactică?
Aplicaţii
Analizaţi polibilitatea aplicării acestei tehnici de stimulare a creativităţii în contextul
disciplinei pe care o predaţi. Daţi exemple de teme ce pot fi abordate cu ajutorul acestei
tehnici.
Analizaţi avantajele şi limitele brainstorming-ului electronic şi ale brainstorming-ului
personal.
Aplicaţie
Analizaţi avantajele şi limitele utilizării tehnicii 6-3-5 în context didactic.
Aplicaţie
Analizaţi avantajele şi limitele utilizării tehnicii Philips 6-6 în context didactic.
5.4. Sinectica
a fost elaborată de profesorul William Gordon, care a înfiinţat primul grup sinectic la
Universitatea Harvard în 1961;
denumirea provine din limba greacă veche: syn – "a aduce împreună"; ecticos – "elemente
diverse";
mai este denumită şi metoda analogiilor sau metoda asociaţiilor de idei, deoarece
principul de bază al metodei îl constituie asocierea unor idei care aparent nu au legătură între
ele;
participanţii au deplină libertate în exprimarea opiniilor în legătură cu o problemă pe care
trebuie să o abordeze dintr-o perspectivă nouă;
un grup sinectic este format din 5-8 persoane, dintre care unul este lider şi altul, secretar;
etapele desfăşurării acestei tehnici sunt (Oprea, Crenguța-Lăcrămioara, 2006, pp. 217-
218):
constituirea grupului sinectic: este important ca participanţii să fie "în temă" şi
receptivi la ideile celorlalţi;
prezentarea problemei, de către profesor sau un elev, şi analiza acesteia în unităţi de
bază;
distanţarea intenţionată de esenţa problemei prin purjare sau eliminarea ideilor
preconcepute, care ar putea influenţa creativitatea;
redefinirea problemei, în această etapă, conducătorul grupului îi ghidează pe
participanţi într-o "excursie creativă" cu ajutorul tehnicilor intuitive de creaţie:
analogie empatie, fantezie, evocare, inversie, metaforă etc.
elaborarea modelului de rezolvare a problemei, pe baza diversităţii soluţiilor propuse
de elevi;
experimentarea şi aplicarea modelului, care necesită confruntarea soluţiilor cu
realitatea şi evaluarea conformităţii.
se bazează pe două idei fundamentale:
să faci ca un lucru ciudat să-ţi devină familiar (faza analitică, de înţelegere a esenţei
problemei);
să faci ca un lucru familiar să devină ciudat (să ajungi la o abordare complet diferită a
problemei de rezolvat, care să conducă la idei noi).
Întrebări
Ce asemănări şi ce deosebiri există între brainstorming şi sinectică?
Ce calităţi trebuie să dovedească un conducător de grup/profesor pentru a pune în prcatică
această tehnică de stimulare a creativităţii?
Aplicaţie
Identificaţi o temă ce poate fi abordată cu ajutorul acestei metode. Construiţi scenariul
metodologic al temei.
5.6. Cubul
este una dintre tehnicile cele mai cunoscute de dezvoltare a gândirii critice, utilizată
îndeosebi atunci când se urmăreşte obţinerea a cât mai multe informaţii despre un lucru, fapt
sau fenomen, din puncte de vedere diverse;
învăţarea este structurată pe şase sarcini de rezolvat, corespunzătoare celor şase feţe ale
cubului, care îi pun pe elevi în situaţia de a dezvolta comportamente cognitive pe un traseu
inspirat din taxonomia lui Bloom:
descrie - Cum arată?, Ce caracteristici are obiectul e studiat?;
compară - Cu ce/cine se aseamănă? De ce /cine se deosebeşte?;
asociază - La ce te face să te gândeşti?;
analizează - Ce conţine?, Din ce este făcut? Ce etape sunt în desfăşurarea
evenimentului?;
aplică - Cum poate fi folosit? Ce utilizare are?
argumentează (pro sau contra) - E bun sau rău? e necesar sau inutil? etc. De ce?
tehnica poate fi utilizată frontal (se prezintă o faţă a cubului, se citeşte sarcina şi se dezbate
cu întreaga clasă), individual (ca activitate independentă, în acest caz, fiecare elev rezolvă
toate sarcinile), în perechi sau cu echipe de 4-5 elevi;
în cazul activităţii pe echipe, etapele pot fi următoarele:
confecţionarea cubului şi notarea pe feţele sale a operaţiilor ce corespund sarcinilor de
lucru: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează;
anunţarea temei;
gruparea elevilor în şase grupe, câte una pentru fiecare faţă a cubului, fiecare primind
spre rezolvare una dintre cele şase sarcini;
elaborarea răspunsului în raport cu sarcina primită;
analiza lucrărilor cu întreaga clasă.
la finalul demersului, se poate realiza o evaluare rapidă printr-un test care să includă
sarcini corespunzătoare celor şase operaţii;
aplicarea acestei tehnici nu presupune cu necesitate respectarea strictă a ordinii operaţiilor;
pot fin introduse variaţii prin abordarea aleatorie a operaţiilor, în ordinea în care apar feţele
cubului după rostogolirea acestuia de către profesor sau elev
Aplicaţie
Daţi un exemplu de aplicare a acestei tehnici la o temă la disciplina dumneavoastră.
Temă de reflecţie
Precizaţi specificul fiecărei categorii de metode analizate în acestă unitate de curs.
Întrebare
Ce raport există între metodele tradiţionale, cele de dată mai recentă şi cele de "ultimă
generaţie"? Argumentaţi răspunsul.
II. EVALUAREA REZULTATELOR ŞCOLARE
Cei mai mulţi specialişti apreciază că problema evaluării a devenit , în ultimele două
decenii, una dintre problemele majore ale formării. Evaluarea nu se mai limitează la
aprecierea activităţii şi a rezultatelor activităţii şcolare a elevilor, ci a devenit o activitate
multiformă, care acoperă un câmp foarte larg de preocupări şi comportă sarcini diferite:
ameliorarea procedeelor de notare; analiza calităţii materialului sau a eficienţei metodelor
pedagogice; aprecierea rezultatelor sau a efectelor demersurilor educative care rezultă dintr-
un program educaţional; aprecierea rezultatelor unei reforme structurale; analiza nevoilor
educative individuale sau ale societăţii etc.
Evaluarea rezultatelor activităţii şcolare reprezintă doar un aspect al procesului larg
al evaluării, dar cu siguranţă cel mai important şi cel mai relevant pentru desfăşurarea
concretă a actului educativ.
Departe de a se mai reduce la controlul şi măsurarea, mai mult sau mai puţin
obiectivă, a unor cunpştinţe şi chiar a formării unor deprinderi şi priceperi necesare, evaluarea
trebuie concepută ca o cale de optimizare a procesului de formare, într-o startegie globală
aupra formării. Evaluarea nu mai poate constitui o etapă separată şi adăugată pur şi simplu
procesului de învăţare, ci un act integrat acestui proces, sursă permanentă de ameliorare şi
redimensionare a învăţării.
Cele două funcţii, de selecţie şi formativă, constituie expresia a două modele opuse,
conturate în teoria evaluării. Pănă nu de mult, apreciază C.Bîrzea (1982), activitatea şcolară
era dominată de grija pentru selecţie: educatorii erau convinşi că activitatea lor va fi benefică
doar unei minorităţi, riguros selectate prin filtrele succesive ale structurilor de învăţare.
Preocuparea lor esenţială era de a clasa elevii în interiorul unei scări ierarhice, prin sistemul
notelor şi de a-i elimina pe cei “răi” şi “ne-dotaţi” pentru a le permite celor “buni” şi “dotaţi”
să ajungă cât mai repede în vârful piramidei şcolare. O asemenea critică nu vizează însă
impunerea unei noi variante a învăţământului nedemocratic; un autentic învăţământ
democratic trebuie să ofere şanse cu adevărat egale tuturor elevilor, fără a-i defavoriza nici pe
cei foarte dotaţi şi talentaţi, nici pe cei cu aptitudini mai joase. Un învăţământ “pentru toţi”
este unul cât se poate de individualizat, care exclude speculaţiile elitiste sau fals democratice.
Suportul conceptual al modelului tradiţional al evaluării selective, construit pe
ideea de selecţie, îl constituie cunoscuta curbă a lui Gauss, în formă de clopot, ca
reprezentare grafică a legii hazardului: caracteristicile unei populaţii neselectate după un
criteriu anume se repartizează simetric în jurul valorii centrale; astfel, 70% sunt de valoare
medie, 13% buni, 13% mediocri, 2% excelenţi, 2% forte slabi (Bîrzea, 1982). Educatorii au
tendinţa de a-şi clasa elevii în una din aceste cinci categorii şi, ceea ce este cu adevărat grav,
de a-i menţine în categoria în care au fost incluşi. G. de Landsheere (1975) vorbeşte
de”periculosul mit al curbei lui Gauss”, întrucât întreţine o confuzie între obiectivele selective
ale testelor de aptitudini şi obiectivele formative ale instrucţiei. Dacă în curba cunoştinţelor la
sfârşitul unui an şcolar se reflectă întocmai curba aptitudinilor -se întreabă G. de Landsheere-
atunci care mai este progresul care rezultă din educaţie ? Pe de altă parte, “a instrui nu
înseamnă a selecţiona. Dimpotrivă! Înseamnă a ne strădui ca toţi să reuşească. Înseamnă deci
a lupta împotriva curbei lui Gauss, considerată ca model de selecţie” (G. de Landsheere, 1975,
p.205).
G. de Landsheere propune înlocuirea modelului evaluării selective cu un model al
evaluării formative; mai exact, substituirea “pedagogiei curbei în clopot” cu o “pedagogie a
curbei în J”. Nu e vorba doar de o reprezentare grafică diferită, ci de o diferenţă esenţială,
care vizează strategiile didactice şi rezultatele obţinute. “Pedagogia curbei în J” propune
realizarea unui minimum de performanţe pentru toţi elevii (90% după B.Bloom), deci o
stăpânire generală a obiectivelor pedagogice. Scopul principal al acestei “pedagogii a
stăpânirii” (Mastery Learning) îl constituie nu ierarhizarea, ca în modelul evaluativ
tradiţional, selectiv, ci stăpânirea generală a obiectivelor sau a unui minimum de performanţe
stabilite în prealabil. Adepţii acestui model pleacă de la ideea că, din punct de vedere
pedagogic, noţiunea de eşec şcolar nu se justifică. Posibilităţile de educaţie sunt nelimitate, iar
eventualele insuccese şcolare trebuie explicate mai degrabă prin ineficacitatea metodelor
noastre, decât prin incapacitatea elevilor. Interesul pentru acest model este remarcabil, pentru
că miza este foarte mare: eficientizarea învăţării şi eliminarea eşecului şcolar. Punând accent
pe identificarea clară şi precisă a obiectivelor, îndeosebi operaţionale şi pe evaluarea
rezultatelor şi nu a elevilor (evaluarea îndeplinirii obiectivelor pedagogice şi nu compararea
rezultatelor în interiorul unui grup de elevi dat), “pedagogia stăpânirii” este o pedagogie a
evaluării formative şi a eficacităţii generale (Bîrzea, C., 1982, p.12).
Activitate
“Prezentată de unii ca o soluţie-miracol şi de alţii ca un pariu care nu va fi niciodată
câştigat, acest nou demers are implicaţii enorme care depăşesc cadrul strict şcolar şi merită o
examinare atentă” (Bîrzea, C., 1982, p.11).
În raport cu primul criteriu, identificăm două forme ale evaluării, a căror analiză, cel
mai adesea comparativă, ocupă un spaţiu larg în literatura de specialitate a temei:
evaluarea sumativă: cantitativă, cumulativă;
evaluarea formativă: în care accentul cade nu pe cantitatea de informaţie
sau pe ansamblul deprinderilor şi priceperilor dobândite, ci pe procesul însuşi
al dobândirii, intervenind în acest proces, îndeosebi în conturarea strategiei de
optimizare şi eficientizare a învăţării, influenţând considerabil calitatea relaţiei
educative.
Într-o perspectivă temporală, distingem:
evaluarea iniţială, care se face la începutul unei etape de instruire;
evaluarea continuă, care se realizează pe măsură ce se desfăşoară procesul
de învăţământ;
evaluarea finală, care se realizează la sfârşitul unei perioade de formare şi
vizează constatarea nivelului de însuşire a cunoştinţelor sau de formare a
priceperilor, deprinderilor etc. şi aprecierea acestui nivel.
Coroborând cele trei criterii, identificăm trei forme fundamentale ale evaluării, care
intră în structura unei clasificări devenite clasice:
evaluarea iniţială;
evaluarea sumativă sau cumulativă;
evaluarea formativă sau continuă.
Activitate
Precizaţi avantajele şi limitele celor trei forme de evaluare descrise.
Analizaţi comparativ evaluarea sumativă şi evaluarea formativă.
În funcţie de tipul răspunsurilor pe care le solicită întrebările puse, testele pot fi:
teste cu răspunsuri deschise (stimuleză dezvoltarea spiritului critic, a capacităţii de
exprimare liberă a opiniei, de exprimare coerentă şi de argumentare, a creativităţii );
teste cu răspunsuri închise, care se prezintă în trei variante:
1. teste care conţin itemi tip “alegere multiplă” (se prezintă mai multe soluţii, dintre
care numai una este corectă);
2. teste care conţin itemi tip adevărat-fals,
3. teste care conţin itemi “pereche” (elevii sunt în situaţia de a asocia idei, noţiuni, de a
găsi noţiuni sau idei corelate etc.
Elaborarea unui test presupune parcurgerea mai multor etape (Cucoş,C., 1998,
p.187):
precizarea obiectivelor şi raportarea acestora la conţinuturile învăţării;
documentarea ştiinţifică: identificarea surselor care oferă o bună cunoaştere
a problematicii vizate;
selectarea conţinuturilor reprezentative pentru unitatea de conţinut care
trebuie evaluată;
precizarea itemilor şi corelarea lor astfel încât să asigure o evaluare
relevantă în raport cu conţinuturile şi formativă în raport cu elevii;
experimentarea testului: aplicarea lui la o populaţie determinată;
analiza statistică şi ameliorarea testului;
aplicarea efectivă a testului la o populaţie şcolară.
Testul docimologic poate fi utilizat ca metodă de verificare curentă şi chiar pentru
verificarea periodică a elevilor, în locul tezei tradiţionale. Printre avantajele utilizării acestei
metode, menţionăm:
-oferă posibilitatea unei aprecieri cu un grad înalt de exactitate;
-oferă posibilitatea comparării şi ierarhizării elevilor în funcţie de rezultatele
obţinute, care au un grad înalt de obiectivitate;
-permite o verificare mai simplă şi mai rapidă a rezultatelor elevilor etc.
Principalul neajuns este acela că nu toate elementele de conţinut pot fi cuprinse în
structura unei probe standardizate; competenţe complexe care pun în joc imaginaţia,
creativitatea, spiritul critic al elevilor etc. nu pot fi transformate cu uşurinţă în itemi şi
evaluate eficient cu ajutorul testului docimologic.
Activitate
Aduceţi noi argumente în favoarea sau în defavoarea metodelor şi strategiilor de
evaluare prezentate”!
Ideea generalizării educaţiei printr-un sistem cuprinzător, capabil să ofere instruire într-un
mod sistematic, după norme şi reguli pedagogice clare, s-a impus de-a lungul istoriei educaţiei
şi a gândirii pedagogice, fie din raţiuni teologice (accesul direct al omului de rând la textele
sfinte), fie din raţiuni cultural-pedagogice (generalizarea accesului la cunoaştere, în funcţie de
vârstă şi de posibilităţile de învăţarea ale fiecăruia). Necesitatea organizării unui învăţământ
„pentru toţi”, într-o manieră sistematică şi eficientă, a generat căutarea unor modalităţi de
desfăşurare a educaţiei care să convingă că o asemenea formulă nu e lipsită de temei şi de
conţinut, că poate deveni o realitate, şi încă una eficientă. În secolul al XVII-lea, pedagogul
ceh J.A. Comenius a pus bazele sistemului de organizare a instruirii pe clase şi lecţii, care a
cunoscut o rapidă şi largă răspândire în Europa. Un rol important în evoluţia sistemului l-au
avut, la mijlocul secolului al XIX-lea, Herbart şi şcoala herbartiană (T. Ziller, W. Rein ş.a.),
care au contribuit la dezvoltarea unui algoritm de desfăşurare a lecţiei ce presupune
parcugerea nor etape, a unor „trepte formale” care să orienteze din punct de vedere logic şi
pedagogic activitatea didactică; limita principală a sistemului herbartian rezultă din
alunecarea către un formalism pedagogic, din perspectiva căruia “treptele formale” au fost
impuse ca structură valabilă pentru orice situaţie de predare-învăţare. În pofida exagerărilor
care au rezultat mai degrabă din interpretarea şi modul de aplicara a ideii decât din maniera în
care s-a afirmat în contextul teoriei pedagogice, învăţământul pe clase şi lecţii a evoluat şi a
căutat să se adapteze la necesităţile şi condiţiile socio-culturale şi pedagogice ale fiecărei
etape. Iată câteva dintre caracteristicile acestei modalităţi de organizare şi desfăşurare a
activităţii didactice, care justifică, într-o anumită măsură, şi trăinicia acesteia (Radu, I.T.,
Cozma, M., 1988):
Întrebare
În ce măsură critica sistemului de învăţământ de la începutul
secolului XX se aplică sistemului românesc de învăţământ de la
începutul secolului XXI? Nuanţaţi această critică în contextul
sistemului românesc actual de învăţământ!
Iată câteva dintre modalităţile propuse la sfârşitul secolului trecut şi, mai ales, în primele
decenii ale secolului XX, în spaţiul pedagogic european şi american (Stanciu; I.Gh., 2006):
activităţi practice şi jocuri bazate pe interesele spontane ale elevilor. În 1896,
J. Dewey deschidea, pe lângă Universitatea din Chicago, prima şcoală experimentală, în
care renunţa la planurile, programele şi metodele tradiţionale, propunând o educaţie
diferenţiată, care valorifică interesele spontane pentru cunoaştere ale copilului.
Considerând că învăţământul trebuie să urmeze drumul parcurs de omenire în crearea
ştiinţei, Dewey situa în centrul filosofiei sale educaţionale formula learning by doing (a
învăţa făcând);
Întrebări
Care sunt consecinţele pedagogice ale renunţării totale la planul de
învăţământ şi programele şcolare? Cum apreciaţi afirmaţia lui
Dewey după care „şcoala trebuie să fie viaţa însăşi”?
Întrebare
Rezolvă Planul Dalton problema individualizării autentice a
instruirii? Motivaţi răspunsul.
Întrebare
Care sunt avantajele acestei modalităţi de organizare a activităţii
didactice?
Întrebare
Care sunt avantajele organizării instruirii pe centre de activitate?
Activitate
Identificaţi criterii ale organizării grupurilor în scopul desfăşurării activităţii didactice.
Precizaţi principalele beneficii ale organizării activităţilor pe echipe de elevi.
***
Am prezentat doar câteva dintre modalităţile de organizare a activităţii didactice, conturate
în urma criticii sistemului tradiţional de instruire şi din necesitatea unei mai mari eficientizări
a activităţii didactice. Modalităţile descrise au fost ele însele supuse criticii şi prea puţine au
trecut, în forma în care au fost propuse, proba timpului. Pe de altă parte, organizarea pe clase
şi lecţii a cunoscut un proces lent dar real de modernizare, dovedindu-se încă valabilă, cu
condiţia adaptării la realitatea în schimbare a şcolii.
Întrebări
Pentru ce forme ale activităţii şcolare şi/sau extraşcolare,
complementare lecţiei, aţi optat în activitatea dumneavoastră?
Ce pondere ocupă aceste activităţi în programul dumneavoastră
educativ?
Întrebare
Ce sugestii oferă etimologia pentru definirea termenului?
Întrebare
Cum se explică rezistenţa lecţiei la criticile ce i-au fost adresate
de-a lungul timpului?
SUGESTII
este o formă de organizare şi desfăşurare a activităţii mai comodă pentru profesor:
beneficiază de un suport teoretic mai consistent decât alte modalităţi de organizare a
activităţii didactice; poate fi condusă cu mai multă siguranţă chiar de către profesorii cu
mai puţină experienţă; dispune de instrumente de evaluare mai sigure şi mai eficiente;
programele şcolare foarte încărcate impun desfăşurarea activităţii sub formă de lecţii, care
imprimă instruirii un ritm alert şi susţinut şi permit profesorilor şi elevilor „să ţină pasul”
cu programa şcolară; din acest punct de vedere, desfăşurarea activităţii sub formă de
lecţii este mai eficientă, cu condiţia evitării monotoniei şi rutinei pe care le favorizează
proiectarea şi desfăşurarea lecţiilor după acelaşi „tipar”, de fiecare dată;
conferă sistematicitate şi continuitate procesului de instruire;
a evoluat şi s-a „modernizat”, atât la nivelul obiectivelor şi al conţinuturilor, prin
deschidere către experienţa de viaţă a elevului, cât şi la nivelul metodelor şi al mijloacelor
de învăţământ, devenind mai activă, implicându-l pe elev ca subiect al procesului de
formare.
Conceperea şi desfăşurarea unei activităţi de instruire presupun derularea unor etape, secvenţe
sau evenimente într-o ordine ce ţine de logica actului pedagogic. După Gagné şi Briggs (1977,
pp. 138-148), o ordine posibilă a “evenimentelor” instruirii ar fi următoarea:
1. captararea atenţiei elevilor. În această etapă, profesorul urmăreşte să motiveze elevul,
stimulându-i interesele de cunoaştere cu ajutorul unor elemente de noutate, utilizând materiale
intuitive, variind stimulii şi alternând metode şi procedee cu potenţial cognitiv ridicat.
2. informarea elevilor cu privire la obiectivele de atins. În această etapă, profesorul
comunică elevilor, într-o formă accesibilă şi motivantă, performanţele pe care urmează să le
atingă în cadrul lecţiei respective. Prin acest gest, el face un pas important în antrenarea
elevior, ca parteneri în realizarea acestor performanţe.
3. reactualizarea elementelor învăţatea anterior. Prin actualizarea unor date semnificative,
relevante pentru contextul actual al învăţării, profesorul creează o bază pentru dezvoltarea
unor structuri cognitive noi, formarea unor deprinderi şi atitudini complexe şi, în acelaşi timp,
are posibilitatatea de a elimina prejudecăţile, erorile din ansamblul informaţional al elevului,
acumulate în diverse contexte, în legătură cu aspectele tematice vizate în lecţia respectivă.
4. prezentarea elementelor specifice de conţinut. Elementele de conţinut trebuie selectate,
prelucrate şi prezentate astfel încât să stimuleze învăţarea; în acest proces, profesorul trebuie
să ţină seama de natura conţinuturilor (concepte, reguli, deprinderi motorii etc.), de vârsta,
experienţa şi nivelul de dezvoltare psihică a elevilor.
5. dirijarea învăţării. În această etapă, profesorul îl îndrumă pe elev şi îl antrenează în
activităţile de învăţare prin care şi-a propus să atingă performanţele aşteptate, ţinând cont de
potenţialul elevilor, de capacităţile de învăţare, de dificultăţile cu care se confruntă elevii în
procesul de învăţare.
6. obţinerea performanţei. În această etapă, elevul demonstrează că a atins performanţa
vizată de profesor.
7. asigurarea feed-back-ului. După constatarea nivelului de performanţă atins de către elevi,
profesorul transmite acestora, într-o manieră adecvată contextului în care s-a realizat
învăţarea, un răspuns în legătură cu nivelul stăpânirii comportamentelor urmărite. În
realizarea feed-back-ului sau a conexiunii inverse, profesorul poate urma două trasee (Cerghit,
1983, p. 142):
-solicitare-răspuns-confirmare (în cazul unor rezultate corecte);
-solicitare-răspuns-infirmare-corectare/ameliorare (în cazul unor rezultate incorecte total sau
parţial).
Conexiunea inversă are rol de întărire pozitivă (prin sublinierea corectitudinii răspunsurilor)
sau negativă (prin infirmarea şi corectarea rezultatelor greşite) şi se realizează în toate
secvenţele procesului didactic, în formă verbală sau nonverbală, în modalităţi specifice:
convorbiri cu întreaga clasă, activităţi independente, rezolvare-corectare la tablă a unor probe,
însoţită de autocorectare, aplicaţii cu caracter practic etc.
8. evaluarea performanţei. După constatarea rezultatelor, profesorul îşi propune, în această
etapă, să măsoare şi să aprecieze, prin calificative sau note, performaţele obţinute de către
elev. Rolul cel mai important al acestei etape este acela de a asigura un control permament în
ceea ce priveşte reuşita activităţii, cu efecte benefice pentru ameliorarea acesteia, atât din
perspectiva elevului (cunoaşterea nivelului de stăpânire a unor comportamente şi a
modalităţilor de optimizarea a acestora), cât şi din perspectiva profesorului (cunoaşterea
eficienţei strategiilor de predare-învăţare puse în practică în cadrul lecţiei). D. Sălăvăstru
atrage atenţia asupra importanţei evaluării ritmice a rezultatelor şcolare ale elevilor după
criterii pe care elevii înşişi trebuie să le conştientizeze în permanenţă pentru a se obişnui cu
învăţarea sistematică şi cu autoevaluarea obiectivă (2006, p. 144).
9. asigurarea retenţiei şi a transferului. În această etapă, profesorul urmăreşte să fixeze şi să
consolideze cunoştinţele predate, prin realizarea de exerciţii creative, care să-l implice activ
pe elev în realizarea de transferuri cognitive, în sensul aplicării cunoştinţelor însuşite în
contexte noi, uneori fundamental diferite de cele în care s-a produs iniţial învăţarea. Rolul
principal al profesorului este acum acela de a concepe şi de a derula sarcini de învăţare
variate, care să-i ofere elevului şansa de a aplica într-un mod cât mai divers şi creativ
cunoştinţele însuşite.
Deşi aceste “evenimente” ale instruirii sunt valabile pentru orice tip de lecţie, ele nu trebuie să
se transforme într-o structură rigidă, inflexibilă, într-o formă căreia nu i se pot asocia
conţinuturi specifice şi care nu generează activităţi de învăţare eficientă. Profesorul este cel
care decide, în funcţie de contextul învăţării, plecând de la obiectivele de atins, maniera în
care aceste evenimente se îmbină, ca număr, pondere şi succesiune, într-un demenrs
educaţional autentic şi eficient. Ceea ce contează, din această perspectivăm este ca “
succesiunea evenimentelor să includă toate acele acţiuni necesare pentru parcurgerea eficientă
şi productivă a traseului învăţării” (Sălăvăstru, D., 2006, p. 145).
Vom prezenta, în continuare, principalele tipuri şi variante de lecţii în care, deşi nu vom
respecta întocmai terminologia propusă de Gagné şi Briggs, vom regăsi evenimentele
instruirii într-o logică specifică fiecărui tip de demers didactic.
Temă de rezolvat
Răspundeţi la următoarele întrebări/probleme:
1. Identificaţi şi analizaţi succint avantajele şi limitele organizării
şi desfăşurării sistemului de învăţământ pe clase şi lecţii?
2. Ce alte modalităţi de organizare a activităţii didactice s-au
impus în contextul criticii sistemului de învăţământ pe clase şi
lecţii?
3. De ce este considerată lecţia un „microsistem pedagogic”?
4. De ce obiectivul fundamental al lecţiei constituie cel mai
potrivit criteriu pentru identificarea principalelor tipuri de
lecţii? Precizaţi principalele tipuri de lecţii şi variantele lor;
indicaţi şi alte variante decât cele menţionate în textul cursului.
IV. PROIECTAREA ACTIVITĂŢII DIDACTICE
Reprezentare grafică:
?
o - obiective
c - con]inut
o m
m - metodologie
f.f.
e - evaluare
c f.f. - formarea formatorilor
(ini]ial\ - continu\ )
? ?
o – obiective
c – con]inut
c m
m – metodologie
f.f.
e – evaluare
o f.f. – formarea formatorilor
(ini]ial\ - continu\ )
e
Figura 2: Modelul curricular al proiectării pedagogice (Cristea, S., 1995)
Întrebare
De ce trebuie să plecăm de la obiective şi nu de la conţinuturi în
proiectarea pedagogică?
Activitate
Prezentaţi avantajele proiectării curriculare!
Proiectarea globală creează premisele proiectării eşalonate. Aceasta din urmă este realizată de
cadrul didactic şi se concretizează în:
proiectarea activităţii anuale, pe cele două semestre, pe baza planului de învăţământ şi
a programei şcolare;
proiectarea unităţilor de învăţare;
proiectarea unei activităţi didactice, care înseamnă, cel mai adesea, proiectarea lecţiei,
datorită ponderii mari pe care o ocupă lecţia în ansamblul formelor de organizare şi
desfăşurare a activităţii didactice.
Precizări:
-unităţile de învăţare se precizează în tabel prin titluri (teme) stabilite de profesor;
-la rubrica Obiective de referinţă (clasele I-IX), respectiv Competenţe specifice (clasele X-
XII) se trec doar numerele de ordine ale acestora (obiective de referinţă/competenţe
specifice) din programa şcolară;
-conţinuturile sunt preluate din lista de conţinuturi ale programei;
-numărul de ore alocate e stabilit de profesor în funcţie de experienţa sa şi de nivelul de
achiziţii ale elevilor;
-la rubrica Observaţii pot fi precizate eventualele modificări care apar pe parcursul
derulării proiectului;
Precizări:
-în rubrica destinată conţinuturilor, se realizează o detaliere a acestora, în ordinea logică a
parcurgerii lor;
-pentru obiectivele de referinţă sau competenţele specifice vizate, se trec numerele cu care
sunt indicate acestea în programa şcolară;
-activităţile de învăţare pot fi cele sugerate de programa şcolară sau pot fi adaptate şi chiar
înlocuite cu activităţi proprii;
-resursele vizează materialele şi mijloacele de instruire (manuale, texte auxiliare, mijloace
audio-vizuale), timpul destinat, spaţiul în care se desfăşoară activităţile, modul de organizare a
clasei etc.;
-în rubrica destinată evaluării se specifică instrumentele cu caracter evaluativ utilizate pe
parcurs; la finalul fiecărei unităţi de învăţare se realizează o evaluare sumativă;
-eficienţa proiectării unităţii de învăţare depinde de corelarea permanentă a elementelor
specifice celor rubrici.
Activitate
Analizaţi comparativ proiectarea tradiţională, centrată pe lecţie şi proiectarea centrată pe
unitatea de învăţare.
PRECIZARE
Pentru proiectarea şi desfăşurarea unei lecţii este important:
să exprimăm obiectivul sau obiectivele fundamentale ale ale lecţiei. Acestea sunt expresia
obiectivelor de referinţă sau a competenţelor specifice urmărite la disciplina respectivă. În
funcţie de obiectivul fundamental, se precizează tipul lecţiei;
să identificăm corect obiectivele operaţionale ale lecţiei. Acestea sunt expresia anticipării
de către profesor a unor comportamente ale elevului observabile şi măsurabile într-un
timp scurt (timpul desfăşurării unei lecţii). Rolul acestora este de a orienta pas cu pas
activitatea pe care o desfăşoară profesorul cu elevii pe parcursul desfăşurării lecţiei.
OBSERVAŢIE
Prin introducerea primului parametru (cine...), G. de Landsheere atrage atenţia că
obiectivul este centrat pe activitatea elevului, nu pe activitatea profesorului; el distinge între
performanţă (3) şi criteriul performanţei sau criteriul reuşitei (5).
EXEMPLE
1. La sfârşitul activităţii, toţi elevii vor fi capabili
2. să identifice
3. substantivele
4. dintr-un text dat, pe baza cunoştinţelor însuşite;
5. obiectivul va fi considerat atins dacă vor fi identificate 8 din cele 10 substantive pe care
le conţine textul.
1. La sfârşitul activităţii, toţi elevii vor fi capabili
2. să deseneze
3. unghiuri
4. pe baza unor măsuri date ale unghiurilor, utilizând raportorul;
5. obiectivul va fi considerat atins dacă vor fi desenate 7 unghiuri din cele 10 precizate în
sarcina de lucru.
Precizăm în continuare câteva norme ce trebuie respectate în formularea obiectivelor
operaţionale (Vlăsceanu, L., pp. 256-257):
norme vizând conţinutul obiectivelor operaţionale:
într-un obiectiv nu se formulează informaţia, ideea, problema de rezolvat, ci operaţia
logică sau/şi abilitatea mentală activată, definind astfel modul de raportare a elevilor
la conţinutul vehiculat;
Formulare greşită: „elevii să spună că...”.
Formulări corecte: „elevii să identifice...”; „elevii să analizeze...”; „elevii să compare...”
etc.
obiectivele trebuie să corespundă nivelului de dezvoltare intelectuală a elevilor şi să
vizeze o dificultate surmontabilă;
obiectivele trebuie să fie reale (să descrie operaţii sau acţiuni ce pot fi asociate cu
experienţe de învăţare adecvate în situaţiile instructive programate cu elevii);
operaţiile sau comportamentele specificate trebuie să fie cât mai variate, depăşind
nivelul simplei reproduceri de informaţii.
norme referitoare la forma obiectivelor operaţionale:
obiectivul nu descrie activitatea profesorului, ci schimbarea ce urmează să se
producă în comportamentul elevului;
Formulări incorecte: „să transmit elevilor cunoştinţe despre...”; „să demonstrez elevilor...”
etc.
Formulări corecte: „elevii vor fi capabili să identifice...”; „elevii vor fi capabili să
analizeze...” etc.
obiectivul operaţional trebuie exprimat în termeni comportamentali expliciţi, prin
utilizarea unor verbe de acţiune;
Nu sunt operaţionale verbele de tipul: a cunoaşte, a înţelege, a simţi etc.
Obiectivele operaţionale se exprimă prin verbe de tipul: a identifica, a defini, a enumera, a
compara, a recunoaşte, a descrie etc.
un obiectiv operaţional trebuie să vizeze o singură operaţie pentru a permite
măsurarea şi evaluarea gradului său de realizare;
un obiectiv operaţional trebuie exprimat în cuvinte cât mai puţine, pentru a uşura
referirea la conţinutul său specific;
obiectivele operaţionale trebuie să fie integrate şi derivabile logic, oferind o expresie
clară a logicii conţinutului informativ şi a situaţiilor de învăţare.
Avantajele demersului de operaţionalizare a obiectivelor sunt evidente îndeosebi pentru
profesorul lipsit de experienţă:
conferă profesorului mai multă siguranţă în desfăşurarea activităţii;
permit o evaluare mai obiectivă a rezultatelor elevului şi a eficienţei activităţii
profesorului.
Ideea operaţionalizării obiectivelor a fost adesea criticată; cele mai interesante aspecte critice
au fost semnalate de către filosofii educaţiei:
nu pot fi exprimate în termeni operaţionali comportamentele complexe ale elevului.
De exemplu, spiritul critic nu e măsurabil decât dacă se reduce la capacitatea de a
evalua un obiect (o operă de artă, o scriere literară etc.) după norme date dinainte; dar,
în acest caz, apreciază un filosof francez al educaţiei, O. Reboul, e vorba mai degrabă
de un „conformism inteligent” decât de spirit critic;
nu pot fi operaţionalizate cele mai multe obiective ale domeniului afectiv;
operaţionalizarea ar putea fi interpretată ca o încercare de întărire a ideii tradiţionale
de pedagogie, o formă modernă a directivismului în educaţie.
Activitate
Aduceţi argumente în favoarea sau împotriva ideilor conturate în
contextul criticii demersului de operaţionalizare!
PRECIZARE
În ultimă instanţă, conturarea unei strategii didactice şi aplicarea ei cu succes depind de
personalitatea profesorului, de stilul său pedagogic, de experienţa şi imaginaţia sa pedagogică.
Nu există o metodă „mai bună” decât alta; succesul unei activităţi nu depinde atât de alegerea
unei metode, cât de felul în care este pusă în valoare de cel ce a făcut alegerea. Chiar mult
criticata metodă a expunerii, considerată emblematică pentru sistemul de învăţământ
tradiţional, poate deveni „activă” dacă prin utilizarea ei profesorul trezeşte mintea şi deschide
sufletul copiilor către tot ce înseamnă valoare autentică. Pe de altă parte, utilizarea unor
metode, considerate prin natura lor „mai active” decît altele, sau a unor mijloace de
învăţământ nu garantează succesul activităţii. Totul sau aproape totul depinde de arta
profesorului de a-şi pune în valoare cuvântul şi gestul, de a se pune în valoare pe sine prin tot
ceea ce face, prin tot ce oferă elevilor săi, o artă care nu e în întregime înnăscută, ci e în mare
parte rodul unei munci pasionate şi al voinţei de a fi profesor, adică un model.
Etapa a IV-a: Elaborarea instrumentelor de evaluare
Obiectivele educaţiei îndeplinesc şi o funcţie evaluativă; precizarea corectă a obiectivelor şi
posibilităţilor de operaţionalizare a acestora oferă un sprijin serios în procesul de evaluare a
rezultatelor elevilor şi a activităţii profesorului, sugerând alegerea unor instrumente de evaluare
adecvate obiectivelor propuse, utilizarea lor în anumite momente ale desfăşurării activităţii,
precum şi interpretarea şi utilizarea rezultatelor în sensul optimizării activităţii şi, implicit, al
pregătirii elevilor.
L. Stan şi A. Andrei (1997, p. 346) identifică trei aspecte fundamentale care conturează
esenţa acestei etape:
în ce moment anume din desfăşurarea activităţii este necesară şi se poate realiza
evaluarea?
care va fi instrumentul de evaluare cel mai potrivit pentru situaţia de învăţare creată în
funcţie de obiectivele operaţionale identificate?
cum se va finaliza şi cum va fi exprimat rezultatul evaluării?
Proiectul de lecţie conţine o parte introductivă, în care sunt precizate câteva aspecte comune
oricărei lecţii şi o a doua parte, care oferă o imagine asupra manierei în care se vor derupa
principalele momente sau evenimente ale lecţiei.
Data:
Clasa:
Aria curriculară:
Disciplina:
Unitatea de învăţare:
Subiectul lecţiei:
Tipul lecţiei:
Obiectivul fundamental:
Obiective operaţionale:
Metode şi procedee didactice:
Mijloace de învăţământ:
Material bibliografic:
Desfăşurarea lecţiei
Secvenţele Obiective Conţinutul Strategii Evaluarea
lecţiei didactice rezultatelor
lecţiei operaţionale
PRECIZĂRI
-secvenţele lecţiei oferă o imagine logică asupra demersului didactic ce urmează a fi
desfăşurat şi se precizează în funcţie de tipul lecţiei;
-obiectivele operaţionale se înscriu în tabel într-o formă prescurtată (O1, O2, O3 etc.), care
indică ordinea în care acestea sunt formulate în partea introductivă;
-în rubrica destinată conţinuturilor, cadrul didactic identifică elementele de conţinut
corespunzătoare fiecărei secvenţe şi stabileşte corespondenţa dintre aceste elemente şi
obiectivele operaţionale;
-pentru fiecare secvenţă a lecţiei, cadrul didactic indică strategiile (modul în care va
recurge la anumite metode, procedee, mijloace didactice) cu ajutorul cărora va realiza
obiectivele, pe baza conţinuturilor selectate;
-în rubrica destinată evaluării, cadrul didactic precizează instrumentele de evalure şi modul
de aplicare a acestora, pentru a cunoaşte în ce măsură obiectivele propuse au fost realizate.
Modelul prezentat mai sus are o valoare orientativă; literatura pedagogică este destul de
generoasă în ceea ce priveşte conturarea unor modele de realizare a proiectului de lecţie.
Cadrul didactic poate, la rândul său, adapta un model în funcţie de diverse aspecte ale
contextului concret al instruirii, pe care le consideră relevante; ceea ce contează cu adevărat
este ca proiectul de lecţie să fie funcţional şi să-l orienteze realmente pe profesor/învăţător în
realizarea activităţii didactice. Proiectarea nu este importantă în sine, ci numai în măsura în
care îi oferă cadrului didactic un sprijin real în desfăşurarea activităţii.
IV.3. Semnificaţia proiectării lecţiei. Lecţia între rutină şi creativitate
Nu e nouă şi nu e rară ideea potrivit căreia nu devii un profesor mai bun dacă înveţi un curs de
pedagogie, dacă-ţi însuşeşti cu meticulozitate, de exemplu, teoria pedagogică referitoare la
conceperea şi desfăşurarea unei activităţi didactice. Şi nu e nici falsă, după cum nu e nici
adevărată în totalitate. E „un fel” de adevăr spus pe jumătate; Em. Planchard spune celor care
cred că secretul întregii pedagogii este talentul, că rostul ştiinţei pedagogice este „de a completa
lacunele instinctului”. E adevărat, după un curs de pedagogie nu devii cu necesitate un
profesor mai bun; şi nu devii nici după două cursuri, nici după trei etc. (şi am putea aduce
astfel cunoscuta aporie a „grămezii” în domeniul pedagogiei!). Dar nu avem nici un argument
serios (şi nici n-ar putea exista!) pentru inutilitatea pregătirii pedagogice. Dacă prin pregătire
pedagogică înţelegem însuşirea unui ansamblu de formule, algoritmi, scheme, reţete
miraculoase etc., atunci s-ar putea să ajungem la concluzia inutilităţii. La o concluzie falsă,
desigur, pentru că premisa argumentaţiei ar fi falsă. Pregătirea unei activităţi didactice nu
înseamnă aplicarea unui „tipar”, a unei scheme prestabilite la un conţinut anume; proiectarea
activităţii didactice înseamnă anticipare, deci reflecţie prealabilă asupra a ceea ce ar fi de
dorit să se întâmple, imaginarea unui scenariu al activităţii. Dar imaginaţia profesorului nu se
va opri aici; a desfăşura o lecţie nu înseamnă „a răstigni” realitatea pentru a intra „procustian”
în proiectul realizat în prealabil, ci a crea situaţii autentice de învăţare, a te desfăşura în
prezentul activităţii, nu în trecutul proiectării ei. G. Le Bon sugera că profesorul trebuie să
stăpânescă „arta de a trece conştientul în inconştient”; ideea lui Le Bon, criticată pentru
confuziile pe care le întreţine, ar putea dobândi un sens clar în acest context al analizei. Un
asemenea sens propunea, cu multe decenii în urmă, V. Băncilă, criticând atât formalismul
pedagogic, cât şi „libertinajul” sau „pedagogia” inspiraţiei pure:
„Pe trepte poţi coborî, dar poţi şi să te urci: totul e ca în educaţie ele să fie trepte de
ridicare, iar nu de coborâre. Pentru aceasta, «treptele» ca forme metodice trebuie să cadă
oarecum în inconştientul propunătorului. (...) Altfel regulile ajung să ucidă viaţa, iar «treptele»
devin vămi prin care lecţia trece ca pe un drum de înmormântare. (...) Lecţia să fie arhitectonică,
dar să respire ritmic, liber, să meargă ascendent oricând e cu putinţă, să aibă o gradaţie de
tonuri care să ajungă instinctivă propunătorului” (Băncilă, V., 1996, pp. 122-123).
Temă de rezolvat
1. Plecând de la ideile precizate în text, analizaţi comparativ cele
două modele ale proiectării pedagogice: modelul didacticist şi
modelul curricular.
2. Proiectaţi o unitate de învăţare la disciplina pe care o predaţi;
urmăriţi corelaţia dintre obiectivele de referinţă/competenţele
specifice, activităţile de învăţare propuse, resursele de care
dispuneţi şi modalităţile/instrumentele de evaluare pe care vă
propuneţi să le utilizaţi.
3. Elaboraţi un proiect de activitate didactică (lecţie, excursie
didactică etc.) care să vizeze comunicarea/însuşirea de noi
cunoştinţe sau formarea de priceperi şi deprinderi (la alegere!).
Bibliografie
*** Curriculum naţional pentru învăţământul obligatoriu: cadru de referinţă, 1998, MEN, CNC,
Corint Bucureşti.
*** Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de Limba şi literatura română (învăţământ
primar şi gimnazial), 2002, CNC, Aramis, Bucureşti.
Albulescu, I., Albulescu, Mirela, 2000, Predarea și învățarea disciplinelor socioumane, Polirom,
Iași.
Băncilă, V., 1996, Iniţierea religioasă a copilului, Anastasia.
Bîrzea, C., 1991, De la pedagogie la ştiinţele educaţiei în Revista de pedagogie nr.6.
Bîrzea, C., 1976, Rendre opérationnels les objectifs pédagogiques, P.U.F., Paris.
Cerghit, I., 1983, Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, EDP, Bucureşti.
Cerghit, I., 1980, Metode de învăţământ, E.D.P., Bucureşti.
Cerghit, I., 2002, Sisteme de instruire alternative și complementare, Aramis, București.
Comenius, J.A., 1970, Didactica Magna, E.D.P., Bucureşti.
Cristea, S., 1996, Pedagogie generală. Managementul educaţiei, EDP, Bucureşti.
Cucoş, C., 2006, 2008, Pedagogie, Polirom, Iaşi.
Cucoş, C., 1994, Evaluarea rezultatelor activităţii şcolare în Neculau, A., Cozma, T., Psihopedagogie, Ed.
Spiru Haret, Iaşi.
Gagné, R.M., Briggs, L.J., 1977, Principii de design al instruirii, EDP, Bucureşti.
Ionescu, M., 1982, Lecţia între proiect şi realizare, Dacia, Cluj-Napoca.
Ionescu, M., 1995, Strategii şi demersuri tipice în predare şi învăţare, în Ionescu, M., Radu, I. (coord.),
Didactica modernă, Dacia, Cluj-Napoca.
Ionescu, M., Chiş, V., 1995, Metodologia activităţii didactice în Ionescu, M., Radu, I. (coord.), Didactica
modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca. •
Iucu, R., 2008, Instruirea școlară.Perspective teoretice și aplicative, Polirom, Iași.
Jinga, I., Negreţ, I., 1982, „Predarea şi învăţarea eficientă”, în Revista de pedagogie, nr. 1-6.
Jinga, I., Negreţ, I., Învăţarea eficientă, 1994, Editis, Bucureşti.
Landhsheere, V., 1992, L’éducation et la formation. Science et pratique, P.U.F., Paris
Landsheere, G., 1975, Evaluarea continuă a elevilor şi examenele, E.D.P., Bucureşti.
Landsheere, V. de, Landsheere, G. de, 1979, Definirea obiectivelor educaţiei, EDP, Bucureşti.
Mialaret, G., 1991, Pédagogie générale, P.U.F., Paris.
Minder, M., 1991, Didactique fonctionelle, De Boeck-Wesmael, Bruxelles.
Moise, C., 1996, Concepte didactice fundamentale, vol. I, Ankarom, Iaşi.
Nicola, I., 1996, Tratat de pedagogie şcolară, E.D.P., Bucureşti.
Moise, C., Seghedin, E., 2009, ”Metodele de învățământ” Cucoș, C. (coord.), Psihopedagogie petru
examenele de definitivare și grade didactice, Polirom, Iași.
Noveanu, 1983, Metode de instruire formativă la disciplinele fundamentale, E.D.P., București.
Oprea, Crenguţa-Lăcrămioara, 2006, Strategii didactice interactive, E.D.P., București.
Pânişoară, I.-O., 2001, ”Metode moderne de interacțiune educațională” în Cerghit, I., Neacșu, I., Negreț-
Dobrodor, I., Pânișoară, I.-O., Prelegeri pedagogice, Polirom, Iași.
Oprea, O., 1979, Tehnologia instruirii, EDP, Bucureşti.
Pavelcu, V., 1968, Principii de docimologie, E.D.P., Bucureşti.
Planchard, E., 1992, Pedagogie şcolară contemporană, E.D.P., Bucureşti.
Radu, I., 1995, Elemente de docimologie didactică în Ionescu, M., Radu, I., Didactica modernă, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca.
Radu, I., 1995, Procesul de învăţământ în Ionescu, M., Radu, I., Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca.
Radu, I.T., 1995, „Moduri şi forme de organizare a procesului de învăţământ”, în Cerghit, I., Radu, I.T.,
Popescu, E., Vlăsceanu, L., Didactica, EDP, Bucureşti.
Radu, I.T., Cozma, M., 1988, „Moduri şi forme de organizare a procesului de învăţământ”, în Cerghit, I.,
Vlăsceanu, L. (coord.), Curs de pedagogie, Bucureşti.
Radu, I.T., Proiectarea activităţii didactice, 1995, în Cerghit, I., Radu, I.T., Popescu, E., Vlăsceanu, L.,
Didactica, EDP, Bucureşti.
Reboul, O., 1984, Le Langage de l’éducation, PUF, Paris.
Reboul, O., 1971, La philosophie de l’éducation, P.U.F., Paris.
Reboul, O., 1984,Le langage de l’éducation, P.U.F., Paris.
Sălăvăstru, Dorina, 2006, Didactica psihologiei. Perspective teoretice şi metodice, Polirom, Iaşi.ÂStan, L.
(coord.), 2003, Elemente de didactica geografiei, Polirom, Iaşi.
Stan, L., Andrei, A., 1997, Ghidul tânărului profesor, Spiru Haret, Iaşi.
Stanciu, I.Gh., 2006, Şcoala şi doctrinele pedagogige în secolul XX, ed. a 3-a, rev., Institutul European, Iaşi.
Străchinaru, I., 1986, „De la finalităţi la obiective operaţionale”, în Văideanu, G. (coord.), Pedagogie. Ghid
pentru profesori, Iaşi.
Văideanu, G. (coord.), 1986, Pedagogie. Ghid pentru profesori, vol. I-II, Iaşi.
Vlăsceanu, L., 1988, „Proiectarea pedagogică”, în Curs de pedagogie, Bucureşti.