METABOLISMUL PROTEIC

Proteinele sunt constituenţi esenţiali ai materiei vii, fiecare specie animală şi

fiecare ţesut fiind caracterizate printr-un anumit tip de proteină structurală, care îi
conferă direct sau indirect specificitate. În afara rolului plastic proteinele au şi rol
funcţional, intervenind în reglarea activităţilor funcţionale tisulare, intrând în constituţia
enzimelor, a unor hormoni (corticitrofina hipofizară, vasoprasină, insulină, etc) şi a unor
mediatori chimici (catecolamine, serotonină, histamină). Datorită proprietăţilor lor fizico-
chimice proteinele participă la reglarea echilibrului acido-bazic, a presiunii coloid-
osmotice şi a balanţei hidroelectrolitice, iar unele proteine sanguine deţin importanţă
vitală : hemoglobina, factorii plasmatici ai coagulării, anticorpii imunitari, etc. În fine în
carenţele nutritive proteinele sunt utilizate şi ca material energogenetic, oxidarea lor
furnizând 4,1 cal/g, având însă inconvenientul că duce la sinteza unor produşi terminali
nocivi pentru organism.
Proteinele sunt substanţe organice cu moleculă mare, în constituţia cărora
intră C, H, O, N şi uneori S, P, Fe. Orice proteină este constituită dintr-un anumit număr
de aminoacizi, de la 3 – 4 în protamine la câteva sute în moleculele viruşilor. În
moleculele proteice aminoacizii sunt legaţi cel mai frecvent prin legături peptidice, în
care gruparea amino a unuia se leagă de gruparea carboxil a celuilalt, cu pierderea unei
molecule de apă. Deoarece moleculele constituite din legarea mai multor aminoacizi se
numesc polipeptide, proteinele pot fi considerate ca polipeptide extrem de complexe,
adesea alcătuite din mai multe lanţuri polipeptidice legate între ele.
Secvenţa specifică aminoacizilor în lanţul polipeptidic constituie structura
primară a unei proteine. Răsucirea lanţurilor polipeptidice într-o structură complexă,
menţinută prin legături disulfurice sau de hidrogen, constituie structura secundară a
prroteinei, cea mai obişnuită fiind aceea a unei spirale (α-helix). Aranjarea lanţurilor
răsucite în straturi, cristale sau fibre specifice constituie structura terţiară a proteinei,
menţinută de forţe interatomice slabe, ca legăturile de hidrogen sau forţele van der
Waals. Structurile secundare sau terţiare sunt determinate, de fapt, de secvenţa
aminoacizilor în lanţul polipeptidic, cu alte cuvinte de structura primară, deoarece
grupările chimice ale aminoacizilor din lanţ dirijează răsucirea specifică (structura
secundară) şi apoi agregarea lanţurilor răsucite (structura terţiară). Structura cuaternară
constă în agregarea a două sau mai multe molecule identice sau asemănătoare într-un
complex heteroproteic (hemoglobina).
Numărul diferit şi posibilităţile multiple de combinare a aminoacizilor
(aproximativ 1 milio) constitutivi explică variabilitatea extremă a proteinelor narurale. În
plus, în afara proteinelor constituite numai din aminoacizi – proteine simple (protamine,
histone, globuline, etc), există proteine conjugate, de o importanţă biologică deosebită,
realizate prin combinarea proteinei cu grupări chimice de altă natură : nucleo-proteine,
cromoproteine, glico-proteine, fosfoproteine, metaloproteine.
Forma moleculelor proteice este alungită, fibrilară (miozina, keratina,
colagenul) sau globuloasă (albuminele plasmatice, enzimele, anticorpii), după cum sunt
constituite din lanţuri polipeptidice frânte la intervale regulate – „în dinţi de fierăstrău” –
sau din polipeptide îndoite – „în zig-zag” – răsucite şi plicaturate.
Moleculele proteice, având la suprafaţa lor grupări libere COOH şi NH 2, pot
acţina fie ca acizi slabi, fie ca baze slabe, în funcţie de pH-ul mediului în care se găsesc.
Deoarece în soluţii acide se comportă ca baze, iar în soluţii, alcaline se comportă ca
acizi, atât proteinele cât şi aminoacizii sunt deminute electroliţi amfoteri. La un anumit
pH, sau mai exact la o anumită zonă de pH, variabilă de la o proteină la alta, proteinele
nu se mai comportă nici ca acizi nici ca baze. La acest nivel, denumit punct sa zonă
izoelectrică, proteinele au cea mai mică solubilitate şi deci vor precipita uşor cu diverşi
reactivi sau chiar spontan, deoarece au un număr egal de sarcini electrice pozitive şi
negative şi se disociază într-un număr egal de ioni bazici şi acizi.
În mediul apor proteinele se găsesc în mod obişnuit sub formă coloidală
(emulsii) şi pot fi separate prin precipitare în prezenţa de electroliţi şi prin alcool la
temperaturi scăzute şi în medii cu pH diferit.
Hidroliza completă a proteinelor eliberează aminoacizii constitutivi, aceştia
reprezentând deci unităţi structurale fundamentale ale proteinlor. Din punct de vedere
chimic aminoacizii pot fi consideraţi ca derivaţi ai acizilor graşi saturaţi, în care atomul
de H din poziţia α a fost înlocuit cu gruparea amino.
Cei mai mulţi aminoacizi pot fi sintetizaţi în organism în cantităţi necesare
chiar şi în lipsa aportului protidic adecvat, din produşi ai metabolismului intermediar
lipidic şi glucidic. Un număr de opt aminoacizi (fenilalanina, valina, triptofanul, treonina,
leucina, izoleucina, lizina, metionina) nu pot fi sintetizaţi, ci trebuie aduşi de proteinele
alimentare şi de aceea se numesc aminoacizi esenţiali. În lipsa lor echilibrul azotat nu
se poate menţine şi apar tulburări metabolice grave care se pot solda cu deces. În
perioada de creştere a organismului sunt necesare mari cantităţi de arginină şi histidină,
care depăşesc capacitatea de sinteză hepatică; de aceea este necesar un aport
alimentar suplimentar. Aceşti aminoacizi se numesc „relativ esenţiali”.
Plasma sanguină conţine o anumită cantitate de aminoacizi – aminoacidemia
– variabilă între 35 şi 65 mg%. La fel ca şi glicemia aminoacidemia reprezintă forma de
transport a aminoacizilor, fiind expresia echilibrului dinamic dintre cantitatea de
aminoacizi care se adaugă plasmei şi cele care se pierd permanent.
În perioadele postprandiale, ca urmare a scindării hidrolitice a proteinelor
alimentare sub acţiunea enzimelor proteolitice, se elimină în intestin aminoacizii
constitutivi, care se absorb în cea mai mare parte pe cale portală şi, într-o măsură foarte
mică, pe cale limfatică. Cota redusă de aminoacizi resorbiţi pe cale limfatică ajunge
direct în circulaţia sistemică, în timp ce aminoacizii care au luat cale portală străbat
ficatul, fiind opriţi şi metabolizaţi aici în proporţie de 20 – 80%. Procentul de aminoacizi
reţinuţi de ficat este în funcţie de necesităţile metabolice locale şi variază la diverşi
aminoacizi : unii sunt metabolizaţi aproape exclusiv la nivelul ficatului (arginina,
histidina, lizina), în timp ce alţii sunt metabolizaţi şi în alte ţesuturi. Ficatul eliberează în
circulaţia sistemică nu numai aminoacizii de provenienţă exogenă, ci şi pe cei sintetizaţi
prin reaminarea şim transaminarea unor cetoacizi rezultaţi din metabolismul intermediar
protidic, lipidic şi glucidic.
În afară de aminoacizii de provenienţă hepatică în plasmă se descarcă
permanent şi o cantitate apreciabilă de aminoacuzu eliberaţi ca urmare a catabolismului
şi remaierilor proteinelor tisulare. Cercetări efectuate cu radioizotopi au precizat că
turoverul proteinelor endogene, reprezentând degradarea şi sinteza lor, corespunde
unui ritm mediu de 80 – 100 g proteină tisulară zilnic, cel mai intens fiind cel al mucoasei
intestinale; acest turnover reprezintă nu numai reînoirea celulară, dar şi înlocuirea
produşilor de secreţie.
Aminoacizii exogeni, împreună cu cei endogeni, intră, fără nici o diferenţiere,
în „fondul metabolic comun de aminoacizi”, constituit nu numai din toţi aminoacizii liberi
din sânge şi celelalte lichide alte organismului, dar şi din cei eliberaţi prin degradarea
unei părţi din proteinele tisulare. Din acest fond comun fiecare ţesut şi fiecare celulă
extrag permanent aminoacizii necesari sintezei de noi proteine în procesele de creştere
şi remaniere a proteinelor uzate, precum şi pentru sinteza unor constituenţi proteici
specifici (hormoni, enzime, etc) şi a unor substanţe azotate neproteice (creatină, colină,
glutation). În fine din fondul comun de aminoacizi se pierde zilnic prin urină o anumită
cotă, deoarece aminoacizii filtraţi la nivelul glomerulului renal nu se reabsorb total în
tubii uriniferi. Pe cale urinară se elimină zilnic 1,1 g aminoacizi liberi şi 2 g conjugaţi.

Metabolismul intermediar al aminoacizilor constă în utilizarea lor pentru

diverse sinteze (proteine, creatină, purine şi pirimidine, etc), fie în catabolizarea lor,
deoarece, spre deosebire de glucide şi lipide care se depun ca rezerve când aportul lor
este excesiv, organismul nu face rezerve de aminoacizi.
Utilizarea aminoacizilor se face predominent pentru sinteza de proteine
tisulare şi sanguine, proces care se desfăşoară permanent în toate celulele. Proteinele
tisulare sunt constituenţi extrem de labili, care suferă permanent procese de catabolism
şi degradare, concomitent cu procese de sinteză şi remaniere. La adultul normal există
un echilibru dinamic între aceste procese. În schimb în perioada de creştere ritmul
sintezelor îl depăşeşte pe cel al degradărilor proteice şi, ca urmare, se acumulează noi
proteine în organism. În perioada de senescenţă avansată, precum şi la cei cu boli
caşectizante, echilibrul este deviat în sens invers.
Prin administrare de aminoacizi cu atomi marcaţi s-a constatat că aminoacizii
sunt utilizaţi rapid pentru sinteza unei noi molecule proteice tisulare şi plasmatice,
precum şi pentru remanierea proteinelor din diverse ţesuturi. Majoritatea ţesuturilor
utilizează aminoacizii doar pentru sinteza proteinelor structurale sau funcţionale proprii.
Excepţie fac celulele sistemului reticulo-histiocitar şi cele hepatice, care sintetizează şi
descarcă în sânge proteine necesare întregului organism (proteine plasmatice, factori ai
coagulării, anticorpi, enzime, etc).
Pentru a sintetiza lanţul polipeptidic caracteristic oricărei molecule proteice
este necesar ca în fondul metabolic celular să fie prezenţi toţi aminoacizii necesari, lipsa
unuia singur făcând imposibilă sinteza. Realizarea secvenţei caracteristice a
aminoacizilor în lanţul peptidic este controlată de acizii nucleici celulari.
Catabolismul aminoacizilor se efectuează predominant în ficat (peste 80%),
iar restul în rinichi şi alte ţesuturi. Degradarea aminoacizilor începe prin dezaminare,
reacţie catalizată de o enzimă specifică foarte activă prezentă în toate ţesuturile.
Degradarea aminoacizilor începe prin transferul grupului amino către acidul α-
cetoglutaric, cu formare de acid glutamic şi cetoacidul corespunzător acidului aminat
degradat. Apoi acidul glutaric este dezaminat de dehidrogenaza sa specifică, rezultând
acid α-cetoglutaric şi amoniac.
Procesul cuprinde deci o transaminare şi o dezaminare, de aceea a fost
denumit transdezaminare şi este reversibil, permiţând nu numai degradarea, dar şi
sinteza de aminoacizi. Prin mecanismul dezaminării se sintetizează, de exemplu, acid
oxalacetic din acid glutamic, acid piruvic din alanină, acid acetic din glicocol, etc.
Cetoacidul care rezultă din dezaminare poate urma mai multe căi metabolice :
a. Intrarea în ciclul acizilor tricarboxilici (Krebs), în care este oxidat complet
până la CO2 şi H2O, eliberare de energie. Această cale este parcursă în special când
organismul se găseşte în carenţă energetică.
b. Intrarea în ciclul Krebs, pe care îl parcurge în sens anabolic, sintetizând în
final glucoză şi glicogen. Această variantă metabolică constitue substratul procesului de
gluconeogeneză (care se realizează în cea mai mare parte la nivelul ficatului şi în mai
mică măsură la nivelul rinichiului) şi este accesibilă numai pentru anumiţi aminoacizi
denumiţi glucoformatori (glicocol, alanină, treonină, valină, histidină, acid aspartic, acid
glutamic, serină, lizină, cistină, prolină şi hidroxiprolină).
c. Sinteza de lipide este un proces la care participă atât aminoacizii
glucoformatori cât şi cei cetoformatori. Din aminoacizii glucoformatori se formează acid
piruvic prin dezaminare, acid din care se formează apoi acetat activ. Din aminoacizii
cetoformatori – leucină, izoleucină, triptofan, fenilalanină, tirozină – se sintetizează, prin
dezaminare, corpi cetonici.
d. Sinteza de noi aminoacizi prin procesul de transaminare, adică de transfer
al gripării amino desprinse de pe un anumit aminoacid pe un cetoacid care poate
proveni din metabolismul intermediar glucidic sau prin dezaminarea unui alt aminoacid.
Procesul are loc în diverse ţesuturi, fiind catalizat de transaminaze, şi explică
posibilitatea sintezei de aminoacizi pentru care există cetoacizii respectivi.
În afara dezaminării aminoacizii mai pot fi catabolizaţi şi prin decarboxilare,
sub acţiunea unor decarboxilaze specifice. Reacţia este caracteristică în special pentru
degradarea bacteriană a aminoacizilor şi stă la baza proceselor de putrefacţie care au
loc în colon, atunci când ajung cantităţi mari de proteine nedigerate. Prin decarboxilarea
aminoacizilor se obţin amine, dintre care unele de importanţă biologică deosebită printre
care cadaverina din lizină, putresceina din ornitină, histamina din histidină, etc. Tot prin
procese de decarboxilare se sintetizează noradrenalina din tirozină, serotonina din
triptofan, etc.
Amoniacul rezultat al dezaminării aminoacizilor, precum şi cel care ajungela
ficat ca urmare a proceselor de dezaminare şi putrefacţie intestinală, fiind o substanţă
toxică în special pentru celulele nervoase, va fi detoxifiat în special de către ficat prin
diverse mecanisme.
La nivelul ficatului cea mai mare parte a amoniacului ia calea urogenezei,
proces care se realizează printr-un ciclu de reacţii descris de Krebs şi Henselein (1932)
sub denumirea de ciclul ornitinei. Proceul începe prin sinteza unui aminoacid – citrulina
– dintr-o moleculă de ornitină şi carbamilfosfat, un compus intermediar format din
interacţiunea dintre CO2, NH3 şi ATP, întraga reacţie fiind activată de N-acetilglutamic.
Citrulina se condensează apoi cu acidul aspartic, formând acidul arginino-
succinic, care este apoi desfăcut în acid fumaric şi arginină, la rândul său degradată în
uree şi ornitină, care reîncepe ciclul. Ureea reprezintă produsul final al catabolismului
proteic endogen şi exogen. Fiind o substanţă foarte difuzibililă se găseşte în toate
lichidele organismului, în sânge având valori cuprinse între 18 şi 35 mg%. În urină se
elimină zinic o cantitate de 20 – 30 mg la un adult cu un regim alimentar obişnuit,
această cantitate reprezentând 80 – 90% din azotul urinar. Cantităţi mici de uree se mai
elimină şi prin sudoare, salivă şi bilă.
Creatina şi creatinina sunt de asemenea produşi ai metabolismului proteic,
prima fiind o substanţă de o importanţă biologică deosebită, iar cea de-a doua un deşeu.
Creatina se găseşte în organism în cantitate de circa 120 g, din care 98% în
musculatură, în special în fibrele rapide, 1,5% în sistemul nervos central şi 0,5% în alte
organe (testicul). În ţesutul muscular creatina se găseşte în proporţie de 80% combinată
cu acid fosforic sub formă de creatinfosfat (CP), constituent de bază al contracţiei
musculare care furnizează energie pentru sinteza ATP-ului.
Sinteza creatinei cuprinde trei aminoacizi – metionină, glicocol şi arginină.
Procesul începe printr-o reacţie de transaminare, grupul amidic al argininei fiind
transferat glicocolului şi rezultând acid guanidinacetic. Reacţia nu are loc numai în
rinichi, ci şi în alte ţesuturi. În a doua etapă acidul guanidinacetic este metilat în special
în ficat, gruparea metilică fiind furnizată de metionină, rezultând creatina. Substanţa se
elimină prin urină la ambele sexe până la pubertate, iar după aceea numai femeile
prezintă creatinurie intermitentă. În timpul sarcinii, precum şi 2 – 3 săptămâni după
naştere şi în bolile caşectizante, se elimină creatină prin urină.
Creatinina, anhidrida creatinei, provine din aceasta prin pierderea ireversibilă
de apă.
Fiind un produs final de metabolism creatinina se elimină prin urină în cantităţi
medii de 1,5 – 2 g la bărbat şi 0,8 – 1,5 g la femeie. Eliminările urinare de creatinină
sunt independente de aportul protidic alimentar, reprezentând un indice al
catabolismului tisular şi în special al celui muscular.

Bilanţul azotat se poate efectua prin determinarea raportului dintre azotul

ingerat şi cel eliminat pe diverse căi. În condiţii fiziologice organismul se află în stare de
bilanţ azotat echilibrat, eliminările fiind egale cu cantitatea ingerată, respectiv 13, g azot
urinar şi 1,5 g prin fecale, corespunzând unei ingestii proteice de aproximativ 50 g,
deoarece 1 g azot este conţinut de 6,25 g proteine. În anumite limite organismul se
poate menţine în stare de bilanţ azotat echilibrat, chiar dacă sunt temporar crescute sau
diminuate aporturile proteice alimentare. Cantitatea minimă de proteine necesară pentru
menţinerea unui bilanţ azotat echilibrat este de circa 50 g/zi, corespunzătoare
eliminărilor urinare minime de azot, care sunt de aproximativ 7 g/zi. Cînd aportul proteic
alimentar scade sub acest minim, eliminările depăşesc ingestia şi se instalează im bilanţ
azotat negativ, plusul de azot provenind din catabolizarea proteinelor proprii
(musculatură, ficat, etc). În schimb, în perioada de creştere, în timpul sarcinii şi al
lactaţiei, organismul trece printr-o perioadă de bilanţ pozitiv în care eliminările azotate
sunt inferioare aportului, pusul de azot fiind încorporat în proteinele sintetizate.
Valoarea nutritivă a proteinelor, determinată de compoziţia lor şi de
digestibilitate, se calculează prin diferenţa dintre azotul conţinut de proteinele ingerate şi
cel eliminat prin tubul digestiv (0,5 – 1,5 g/zi), proteinele animale fiind în general mai
digerabile decât cele vegetale. Substanţele proteice introduse în organism au
proprietatea de a stimula metabolismul, acţiunea stimulatoare fiind denumită „acţiune
dinamică specifică” (ADS). Proteinele posedă cea mai mare ADS.
Reglarea metabolismului proteic se realizează prin mecanisme extrem de
complexe. Deşi atât sinteza cât şi catabolismul proteinelor tisulare depind de interrelaţii
care se stabilesc între diverşii factori intracelulari aceste procese sunt coordonate de
sisteme de reglare metabolică de tip hormonal. În funcţie de influenţa pe care o exercită
asupra echilibrului aminoacizi = proteine unii hormoni stimulează sinteza de proteine din
aminoacizi şi, de aceea, sunt denumiţi anabolizanţi, iar alţii intesifică degradarea
proteinelor, fiind denumiţi catabilizanţi.
Hormonii anabolizanţi (STH, hormonii sexuali, insulina) au mecanisme diferite
de acţiune şi ăşi exercită efectul predominant asupra anumitor ţesuturi. De exemplu,
testosteronul favorizează în special sinteza de proteinelor din rinichi, ficat, miocard, în
timp ce estrogenii stimulează în special creşterea uterului. Hormonul specific stimulant
al sintezei proteice este STH-ul, sub acţiunea căruia creşte fondul metabolic de
aminoacizi din ţesuturi şi diminuă catabolismul lor. Acţiunea sa necesită prezenţa
insulinei, aceasta exercitând, de asemenea, un efect anabolizant protidic, prin
stimularea directă a sintezelor proteice, precum şi prin intensificarea oxidărilor celulare
de glucoză, proces care cruţă aminoacizii şi permite dirijarea lor spre sinteza de
proteine. Hormonii androgeni sunt de asemenea anabolizanţi proteici importanţi, în
special prin acţiunea lor de a inhiba catabolismul aminoacizilor.
 Hormonii catabolizanţi (ACTH, glucocorticoizii) accelerează dezaminarea
aminoacizilor şi stimulează oxidarea lor în procese de gluconeogeneză. Deşi nu
acţionează specific asupra metabolismul protidic şi hormonii tiroidieniexercită efecte
metabolizante proteice, prin stimularea reacţiilor metabolice tisulare şi intensificarea
metabolismului general al organismului, ceea ce are ca efect încetinirea ritmului
sintezelor proteice faţă de catabolizarea lor.
Într-un organism normal există un echilibru între activitatea glandelor
endocrine cu acţiune antagonistă. În condiţii patologice secreţia excesivă a unor
hormoni determină dereglări corespunzătoare ale echilibrului azotat.