Definiţia:

Politica este ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat şi reprezintă sfera de activitate social-istorică ce
însumează relaţiile, orientările şi manifestările care apar între partidele politice, între diversele categorii şi
grupuri sociale, între naţiuni ş.a.m.d. în vederea emancipării conceptelor proprii, în lupta pentru putere sau
supremaţie ideologică etc. Politică reprezeintă deasemenea orientarea, activitatea, acţiunea propriu-zisă a
unui partid sau a unor grupări exercitată în domeniul guvernării problemelor interne şi externe. Totodată,
poate fi definită ca ideologie ce reflectă această orientare sau acţiune.
Activitatea politică se desfăşoară potrivit unor programe politice, care cuprind un ansamblu de acţiuni
practice, emanînd din concepţia şi doctrina politică, din ideologia clasei sau categoriei sociale pe care o
reprezintă respectivul partid sau organizaţie politică.

Geneza politicii
Ipoteza marxistă
Activitatea politică s-a născut pe o anumită treaptă de evoluţie a colectivităţii umane în condiţiile în care
produsul muncii colective depăşea necesarul de consum şi exista posibilitatea acumulării unor bunuri în
interes privat.Această stare de lucruri diferită de starea anterioară a dat naştere la opoziţie a unor membri ai
colectivităţii, născându-se lupta dintre cei ce posedă şi cei ce nu posedă.Miza fiind bunurile acumulate,
existau două posibilităţi: fie repartiţia se făcea just, fie se iniţia lupta pentru menţinerea stării create de
această diferenţă.Odată intrată în logica luptei colectivitatea se scindează fiecare parte dorind a instaura
raporturi favorabile sieşi prin intermediul forţei ce începe să se structureze ierarhic ca grup armat, dând
naştere germenului statului.Odată apărut elementul statal, cei mai inteligenţi dispuneau de intrumentul
social ce garanta regulile de comportament a subgrupurilor şi indivizilor componenţi ai comunităţii, în
conformitate cu scopurile proprii.Ulterior, întreaga activitate politică s-a defăşurat în jurul instrumentului
puterii, adică a statului, ca acaparare a aparatului statal, ca subordonare şi meţinere în subordine a
sistemului statal.

Structura politicii este completată de putere, subiecții politici, organoizarea politică, conştiinţa
politică relaţiile politice. În calitate de subiect al poiticii pot fi statele nivelului global şi regional, iar la
nivel naţional – cetăţenii, liderii, grupurile politice, grupurile sociale, elita,organizaţiile non-
guvernamentale, grupurile etnice, care direct sau indirect participă la procesul realizării puterii de stat sau
care o pot influenţa.
Politica îndeplineşte un şir de funcţii precum:
 distribuie autoritar valorile;
 reflectă interesele păturilor şi grupurilor sociale (politica oferă cetăţenilor posibilităţi adăugătoare pentru
satisfacerea necesităţilor şi schimbarea statutului lor social);
 defineşte scopurile dezvoltării comunităţii umane;
1
 menţine stabilitatea în societate şi distribuie resursele ei;
 coordonează şi conduce procesele sociale;
 contribuie la realizarea intereselor de grup şi a intereselor fiecărui cetăţean, asigură inovaţia în dezvoltarea
societăţii

Conflictul politic
Definitia:
Conflictul politic este o manifestare fireasca a relatiilor ce se stabilesc intre agentii celectivi sau individuali
in procesul de lupta pentru controlul puterii politice.Este o modalitate de interactiune prin ciocnirea
opiniilor contradictorii,pozitiilor si intereselor.Conflictul este o lupta intre doua sau mai mulre parti ,strins
corelate,dar care urmaresc scopuri proprii.
Conflictul este caracterizat drept:
 opozitie deschisa ,
 lupta intre indivizi,grupuri,clase sociale,partide,comunitati,state cu interese
economice,politice,religioase,etnice,rasiale,
 divergente sau incompatibile cu efecre dstructive asupra interactiunii sociale.
Ca rezultat s-au profilat trei teorii, în care sunt evidenţiate o serie de trăsături.
- teoria „conflictului pozitiv-funcţional”. În concepţia conflictologului american L. Coser,
pentru orice societate este caracteristică inegalitatea socială, care provoacă la rândul său, disensiuni între
indivizi şi grupurile sociale ce duc spre conflicte. Prin urmare, conflictul se prezintă ca o premisă necesară
dezvoltării societăţii şi prin urmare are un caracter funcţional pentru comunitatea umană.
- teoria „modelului conflictual al societăţii”. În opinia sociologului german R. Dahrendorf,
orice societate este supusă schimbărilor, iar pentru comunitatea umană este necesară intersecţia diferitor
opinii, conflicte, ceea ce asigură oamenilor libertatea. În consecinţă, o trăsătură esenţială a conflictului se
evidenţiază prin caracterul inegalităţii sociale cât şi prin poziţia diversă a cetăţenilor faţă de separarea
puterii.
- Teoria generală a conflictului a fost elaborată şi fundamentată de sociologul american K.
Boulding, care consideră că conflictul are un caracter universal, el fiind o parte inerentă a societăţii şi nu
poate fi separat de ea.
 Caracteristic vietii interne a societatii;
 Are ca mobil:cautarea si lupta pentru obtinerea resurselor rare;.
 Bazata pe factorul social-psihologic;

Modalitatile evolutiei conflictului politic:

pentru prima data acest termen a fost folosit de catre sociologul german G.Simmel la inceputul sec.XX-lea.

2
 S-au evidentiat trei teorii in baza conflictului politic:
1) teoria “conflictului pozitiv-functional”.In conceptia lui L.Coser,pentru fiece societate e caracteristica
inegalitatea sociala,insatisfactia psihologica permanenta a membrilor sai,ce provoacca,disensiuni dintre
indivizi si grupuri sociale ce duc spre conflicte.Autorul considera ca conflictul din interiorul grupului
social poate contribui la consolidarea acestui grup.astfel,conflictul se prezinta ca o premisa necesara
dezvoltarii societatii, de aceea el este functional pentru comunitatea umana.
2)Teoria “modelului conflictual al societatii”.IN opinia lui R.Dahrendorf,fiece sociatate e supusa
schimbarilor ,iar conflictele,aceea ce asigura oamenilor libertatea.Transformarile sociale persista pentru tot
si orice element nou asimilat de societate contribuie la schimbarea ei.Astfel,societatii ii este caracteristica
atit inegalitatea sociala,cit si pozitia diversa a cetatenilor fata de separarea puterii.Aceasta determina si
deosebirile de interese ,conditionind contradictii si modificarea structurii in ansamblu.
3)Teoria generala a conflictului.A fost elaborata si fundamentata de K.Boulding,care considera conflictul
un fenomen universal,el fiind o parte ineranta a societatii si nu poate fi separat de ea.

Tipurile de conflicte politice:

Din punct de vedere ai Ariei de manifestare,conflictele politice pot fi :Interne si Externe
Din punct de vedere al Formei de manifestare,Sunt:Conflicte inchise si Conflicte deschise
Din punct de vedere al Domeniului de manifestare,sunt:
 Conflicte de interese.Este prezent in tarile inalt dezvoltatesi cu o stabilitate politica,el se solutioneaza
usor,deoarece intotdeauna e posibil de gasit un compromis.
 Conflict de valori.E prezent in statele dezvoltate cu un sistem politic instabil.Solutionarea lor necesita
eforturi considerabile.
 Conflict de identificare.Caracteristic pentru societatea in care subiectii politici se identifica cu un grup
(etnic,religios,lingvistic)din societate si nu cu societatea in general.Acest tip de conflict apare in conditiile
opunrii,opozitiei,contrastului rasial,etnic sau lingvistic.
In dependenta de Nivelul poarticularitatilor la conflictul politic,deosebim:
 Conflicte internationale(state si coalitii de state);
 Conflicte statale(institutii de stat,partide politice);
 Regionale(institutii politice regionale,puteri polirice regionale,locale);
Conflictele politicii interne se divizeaza in :
 Conflicte pozitionale(pe orizontal);
 Conflicte opozitionale(pe vertical);

Etapele Conflictului politic:

1.dezacordul

3
 2.confruntarea
3.escaladarea
4.de-escaladarea
5.rezolvarea

Solutionarea Conflictelor Politice:

Exista trei tipuri de reglare a conflictului:
1)cind una din partile conflictului(sau toti)tind spre victorie.
Aici se constata lipsa de interese comune si fiecare tinde sa-l impuna prin forta pe oponentul sau.
2)cind participantii la conflict ignoreaza existenta lui.
Aici se ignora potentialul conflictului,ceea ce contribuie la acumularea ,iar apoi la rezolvarea lui in mod
spontan,deseori insotita de agresiune.
3)cind partile implicate examineaza problema ce a provocat conflictulpentru a o solutiona
Aceasta este orientata spre cautarea si gasirea unei solutii optime prin intermediul negocierilor.

In practica se mai aplica si alte metode de solutionarea conflictului:

 Consensul reprezinta acordul,intelegerea in cadrul unui grupprivind un scop,o valoare ,o identitate de
opinii.
 Compromisul se manifeta ca o forma de acord realizat pe calea cedarii reciprocein scopul obtinerii
beneficiilor reciproce.
 Medierea.Scolup lui consta in a restabili canalele de comunicare intre partile conflictuale.
 Arbitrajul.Modalitate de a solutiona conflictul politic unde partile benevol acorda dreptul de solutionare a
conflictului unei terte parti.
Politica si relatiile internationale

Fenomenul politicii internationale:

In politica internaţională, la originea acesteia şi a puterii sta,in primul rând, inegalitatea naţională,
inegalitate determinată de mărimea tarii (sub raport demografic şi teritorial), putere, bogăţie şi resurse, în
ultima instanţă de puterea ei economică şi militară.

CONTINUTURI:
Relaţiile internaţionale au devenite disciplină relativ autonomă în cadrul ştiinţei politice, având un obiect de
studiu / propriu şi elaborând astfel de categorii specifice, cum ar fi: „pluralismul suveranităţilor",
„balanţa puterii", „sistemul bipolar şi multipolar", „diplomaţia", „strategia", etc.

4
 Politica internaţionale persista in fiecăre ţăra, deoarece, dacă marile puteri folosesc mereu tactici variabile,
conform situaţiilor de moment, toate ţările deopotrivă — mari şi mici - posedă o strategie caracteristică care
se prelungeşte în timp ca o finalitate indispensabilă a propriei lor existenţe.
In Politica internationala este promovata si aparata si interesele nationale.

Particularitatile etapei contemporane ale RI:

 Securitatea internationala;
 Securitatea nationala;
 Echilibrul al puterii;
 Interesele nationale...
Curente literare contemporane asupra RI:
 Liberalismul(idealismul);
 Realismul
 Teoria societatii internationale;
 postmodernismul
Precum afirmă politologul american Henry Kissinger, aproape ca printr-o lege a firii, în fiecare secol pare a
se ivi o ţară cu puterea, voinţa şi imboldul intelectual şi moral de a modela întregul sistem al relaţiilor
internaţionale potrivit propriilor sale valori:
1.Astfel, în secolul al XVII-lea, Franţa, sub cardinalul Richelieu, a introdus abordarea modernă a relaţiilor
internaţionale bazate pe statul-nafiime şi motivate de interesele naţionale ca scop ultim.
2. în secolul al XVIII-lea, Marea Britanie a elaborat conceptul de echilibru al puterii, care a dominat
diplomaţia europeană pentru următorii 200 de ani.
3. în secolul al XlX-lea, Austria lui Metternich a reconstruit unitatea Europei, iar Germania lui Bismarck
a demontat-o, dând o nouă formă diplomaţiei europene - aceea a unui joc al politicii de forţă, jucat cu
sânge rece.
4.în secolul al XX-lea, nici o ţară nu a influenţat relaţiile internaţionale atât de hotărâtor şi în
acelaşi timp ambivalent precum Statele Unite ale Americii. Nici o societate nu a insistat cu mai
multă fermitate asupra inadmisibilităţii intervenţiei în afacerile interne ale altor state şi nu a susţinut cu
mai mult patos că propriile sale valori sunt universal aplicabile. Nici o naţiune nu a fost mai pragmatică,
în dirijarea de zi cu zi a propriei sale diplomaţii sau mai ideologică ca urmare a convingerilor sale moral
istorice. In fine, nici o ţară nu s-a angajat cu mai multă reţinere în exterior, chiar şi atunci când a
întreprins alianţe şi şi-a asumat obligaţii de anvergură şi amploare fără precedent.
Pluralismul politic Pluralismul politic se bazeaza pe necesitatea de a reprezenta, in interesul
democratiei, un evantai larg de opinii si optiuni politice diferite in mijloacele de comunicare in masa.

5
Democratia ar fi intr-adevar in pericol daca o anumita voce ar urma de una singura sa puna stapanire pe
ansamblul mijloacelor de comunicare in masa si sa aiba puterea de a propaga un punct de vedere unic.
Conditiile Pluralismului Politic sunt incompatibile cu dictatura si cu totalitarismul.
Exista mai multe partide;
Tipurile de Pluralism Politic
In viaţa politică contemporană, pluripartidismul se întâlneşte în mai multe forme:
a) pluripartidism asimetric, în care un partid majoritar este in competiţie cu multe formaţiuni politice
mici şi mijlocii (situaţie întâlni Spania, India, Norvegia, Portugalia);
b) situaţie în care nici un pa r poate ocupa o poziţie majoritară sau în care regula vieţii politice o fac
coalitiile guvernalentale(Olanda,Danemarca);
c)pluralismul simetric, unde două partide realizează vocaţia majoritară, dar caută sa realizeze coaliţii cu un
al treilea partid pentru a lărgi majoritatea (Franţa, Gerania)
d)situaţii atipice, când se întâmplă ca două partide majoritaresa intre in coaliţie (Grecia);
e) context în care un partid majoritar acceptă co un partid mediu (Austria). (15; p.164) 242

Relaţiile politice
Istoricitatea relaţiilor politice este astăzi o problemă destul de controversată în literatura
politologică. După cum ne demonstrează majoritatea studiilor de specialitate, relaţiile politice au apărut în
procesul diferenţierii economice dintre oameni, o dată cu interesele antagoniste, cu apariţia proprietăţii
private şi formarea claselor sociale şi a statului. Aceste procese desfăşurate pe o perioadă lungă de timp au
dat naştere la un nou sistem de relaţii sociale. Relaţiile economice noi, antagoniste, izvorâte din interesele
de clasă, generează relaţii politice de asemenea antagoniste cu toate consecinţele lor. Potrivit lui Platon
„dreptatea socială se reduce la principiul că fiecare clasă trebuie să-şi vadă de propria ei treabă, [… ] staul
este drept atunci când cârmuitorul cârmuieşte, lucrătorul lucrează şi sclavul îşi acceptă condiţia de sclav.

Opzitia politica
Definitia:
Opozitia politica este orice rezistenta ,impotrivire a unui grup politic dominant din partea altui grup politic
privind puterea politica.
Functiile:
1.Opunerea politicii sale altei politici
2.iesirea impotriva pozitiiei majoritatii sau a celei de guvernamint in structurile legislative,de
partid...,declarind devotament procedurilor democratice;
3.favorizeaza autoexprimarea acelor grupuri sau paturi sociale care nu sint multumite,satisfacute de puterea
existenta;
4.semnaleaza fortelor de guvernamint despre situatia nefavorabila in taral
6
 Tipurile de opozotie politica:
1.in functie de atitudinea fata de sistemul politic 6. Dupa apartenenta la grupul profesional:
existent:  Tarani
a)constructiva,care este directionata spre  Intelectuali
sustinerea sistemului ppolitic exixtent  Muncitori
b)distructiva,este orientata la distrugerea  Elite de provenienta,continut,orientare diferita
sistemului politic existent sau la substituirea 7. Dupa apartenenta ideologica
regimului politic existent.
 De dreapta
2.raportata la puterea legislativa:
 De stinga
a)parlamentara,care apare in mijlocul puterii
 Centrista
legislative.
8.Dupa atitudinea fata de majoritatea intr-un
b)extraparlamentara,
grup ,partid
3.dupa tipul societatii:
 Externa
 Democratice
 Interna
 Totalitare
9.dupa forma de manifestare a opozitiei:
 Tranzitorii
 deschisa/inchisa
4.dupa sursa de provenienta:
 legala/inlegala
 Din aceiasi sursa
 Din diferite partide sau asociatii politice
10.dupa sfera de activitate:
5.Dupa apartenenta la careva element al
 economica
structurii societatii:
 politica
 Civil
 culturala
 Militar....
 nationala
 ...
Institutionalizarea Opozitiei
Instituţiile politice ale lumii occidentale au evoluat pornind atit de la un anumit număr de teorii
coincidente sau aflate în conflict, cit şi de la problemele practice născute din dificultatea de a adapta aceste
teorii la o realitate in permanentă schimbare. Moştenirea occidentală provenea în primul rînd de la Grecia
antică şi Roma, unde au fost experimentate atîtea dintre instituţiile contemporane; apoi de la Biserica
creştină occidentală, de unde derivă atîtea proceduri încă actuale şi din sistemul politic pluralist al
feudalismului, care a întărit şi a dezvoltat un nou concept de drept — creaţie a omului, spre deosebire de
acela dat de Dumnezeu — şi a facilitat trecerea de la teoria teocratică a puterii la aceea reprezentativă. Acest
proces a durat mai multe secole şi pe parcursul său au existat şi unele instituţii care au luat naştere între
timp, unele doar pentru a decădea apoi fără a ajunge la maturitate, pe cită vreme altele au fost pur şi simpu
7
distruse. Ceea ce cunoaştem astăzi sub denumirea de sistem parlamentar, avînd printre elementele sale
fundamentale opoziţia politică, nu este altceva decît rezultatul, pe de o parte, al evoluţiei istorice a pro-
priilor instituţii, iar pe de alta al realizării unei combinaţii specifice între acestea.
Sistemul modern înmănunchează laolaltă trei dintre principalele funcţii politice: aceea de a crea dreptul şi de
a controla aducerea la îndeplinire a legilor de către guvern; aceea de a exprima în mod organizat opiniile
societăţii, atît ale minorităţii cit şi ale majorităţii; aceea de a numi sau de a destitui guvernul. Instituţiile
însărcinate cu una sau cu alta dintre aceste funcţii au existat şi mai înainte, nu neapărat împreună; contopirea
lor într-un ansamblu coerent este rezultatul procesului de instituţionalizare politică din Europa
occidentală şi America de Nord, proces care a avut loc spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începuturile
secolului al XIX-lea. în Roma antică a existat o instituţie care s-a apropiat de ideea modernă a unei opoziţii
instituţionalizate şi este foarte instructiv să examinăm motivele eşecului ei final. Tribunii romani (mai întîi
doi mai tîrziu zece la număr), aveau dreptul de veto (intercessio), în numele Adunării Plebeilor» împotriva
măsurilor adoptate sau 1 propuse de către Senat, ca şi pe acela de a-i urmări în justiţie pe magistraţii care
încercau să aducă la îndeplinire asemenea măsuri, în ciuda veto-ului. Aşadar, tribunii reprezentau în fapt
organele prin intermediul cărora poporul se putea opune deciziilor guvernanţilor. Rolul lor era însă
esenţialmente negativ, ei fiind lipsiţi de puterea necesară pentru a face propuneri sau a lua decizii.
Romanii făceau în felul acesta distincţia dintre imperium sau facultatea de a lua decizii şi potestas sau
tribunitia potestas, adică facultatea de a li se opune. Insă, in afară de aceasta, în practică, puterile
tribunalului mai erau limitate din trei motive. Cel dinţii era de procedură, întrucît arareori se putea ajunge
la un vot unanim, iar guvernarea putea să manevreze în scopul de a-i învrăjbi pe tribuni. Cel de-al doilea
provenea din caracterul social al reprezentării pe care ei o aveau de îndeplinit, intrucît, de vreme ce
reprezentau plebea împotriva patricienilor, pe măsură ce plebeii au fost absorbiţi de către clasele
superioare tribunii şi-au pierdut treptat tocmai ceea ce însemnase de fapt funcţia lor 1. Cea de a treia şi
cea mai însemnată limitare a fost reprezentată de însăşi incapacitatea tribunilor de a putea îmbina
potestas cu Imperium. Ei aveau dreptul de a se opune însă nu puteau să şi propună, iar sforţările fraţilor
Grahi de a impune Senatului politica născută în Adunarea Plebeilor nu au reuşit să facă altceva decît să
ducă la zdruncinarea propriei instituţii şi să precipite absorbţia tribunilor de către Senat.

Sisteme Electorale
Sistemul electoral reprezintă forma pe care o iau alegerile în situaţiile concret
istorice,politice,geografice.Sistemul electoral este totalitatea normelor şi regulilor care reglamentează
desfăşurarea alegerilor în toate aspectele sale.
Noţiunea de sistem electoral presupune procedurile utilizate pentru desemnarea dereprezentanţi ai
poporului în organismele puterii centrale şi locale . Sistemul electoral mai poate fi interpretat şi ca
modalitate de repartizare a mandatelor disputate în alegeri în funcţie de rezultatele alegerilor. Unii autori
sunt de părerea că sistemul electoral
8
determină, „pe de o parte,condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească indivizii pentru a fi alegători şi, pe
de altă parte,condiţiile în care indivizii şi/sau partidele pot participa la competiţia electorală” Unii
cercetători înţeleg prin sistem electoral-totalitatea de relaţii sociale reale, care apar în procesul organizării
şi efectuării alegerilor, precum şi relaţiile reciproce ce se stabilesc între alegători şi deputaţi . Alţi savanţi,
la definirea sistemului electoral, pun accentul pe normele de drept, care, după părerea lor, sunt un garant
şi un factor determinant în alegerea persoanelor cu funcţie de răspundere în conformitate cu principiile
democratice. O poziţie similară ocupă A. Rîbakov, care afirmă că sistemul electoral înseamnă relaţii
sociale reglementate ce ţin de alegerile organelor puterii publice şi constituie modul de votare. Acest
sistem este reglementat atît de dreptul juridic, cît şi de acte şi norme nejuridice, norme corporative ale
asociaţiilor obşteşti care participă la alegeri (statute şi alte documente ale partidelor politice), obiceiuri şi
tradiţii, norme ale moralei politice, ale eticii .
Sistemul electoral constituie un mecanism pentru transformarea voturilor în mandate, este un ansamblu
de norme, reguli şi procedee care determină calea, forma şi metodele de activitate a organelor
reprezentative ale conducerii de stat. Indiferent de modul de interpretare a noţiunii de „sistem electoral”,
aceasta nu reflectă simple mecanisme, ci aranjamente instituţionale mai generale şi din acest motiv,
componentele lor influenţează natura competiţiei politice.Sistemele electorale occidentale, care au la bază
alegerile libere, pot fi grupate în trei categorii:
1) sistemele electorale stabilite prin evoluţie. Din această categorie fac parte ţările anglosaxone şi ţările
scandinave, care au o istorie îndelungată a alegerilor libere,
2) sistemele electorale stabilite în urma schimbării constituţionale. Aici pot fi clasate aşa state ca Franţa,
Germania, Italia şi Austria: constituţia fiecărei din aceste ţări a fost adoptată doar după al II-lea război
mondial,
3) sistemele electorale noi, instituţionalizate în urma adoptării unei constituţii. În categoria
dată se includ aşa state ca Spania, Portugalia şi Grecia .

Procesul de alegeri se face dupa anumite reguli ,norme care sunt inscrise in constitutia si in codul
electoral .principalul regulator al alegatorilor este sistemul electoral, care determină organizarea alegerilor în
diferite instituţii şi niveluri de conducere (parlament, preşedinte ş. a.) la fel şi mecanismul transformării
voturilor alegătorilor în mandate, prerogative ale puterii. Scopul principal al sistemelor electorale este de a
respecta voinţa poporului, de a o transforma în obligaţiile puterii.

Sistemul electoral şi dreptul la alegeri sunt strâns legate între ele şi nu există unul fără altul. In prezent există
următoarele tipuri de sisteme electorale:
a) majoritar,
b) proporţional,
c) mixt,
9
 d)consensual

Sistemul electoral majoritar

Esenţa sistemului electoral majoritar constă în faptul că pentru a cîştiga alegerile candidatul sau partidul
trebuie să acumuleze majoritatea voturilor alegătorilor de pe teritoriul districtului (circumscripţiei ) electoral sau
a statului.
Sistemele majoritare se împart în dependenţă de tipul majorităţii, care este nevoie de acumulat, pentru a
cîştiga alegerile.
a) Sistemul majoritar absolut care des se utilizează pentru alegerea
preşedintelui: pentru a primi mandatul el trebuie să obţină 50% de voturi
din toţi participanţii la alegeri plus încă un vot. In cazul în care nimeni nu
obţine 50%+1 se petrece al doilea tur la care iau parte doar doi candidaţi,
care au cele mai multe voturi.
b) Sistemul majorităţii relative (S.U.A., Japonia, Canada, Franţa, An
glia) unde este de ajuns de acumulat o majoritate relativă a voturilor, adică
de depăşit ceilalţi candidaţi ca procent de voturi.

Sistemul electoral proporţional se prezintă a fi mai democratic: în acest sistem nu se pierde nici un vot, fiecare
influenţează conţinutul organului electoral. O mică excepţie se face prin introducerea pragului electoral (de
exemplu de 6 % al celor prezenţi la vot ). în esenţă, sistemul proporţional constă în repartizarea mandatelor
proporţional voturilor, obţinute de partide sau coaliţii electorale. Meritul acestui sistem este că contingentul
partidului în organele electorale este în concordanţă cu popularitatea lui reală printre alegători, care permite
deplina exprimare a intereselor tuturor păturilor sociale, dar şi posibilitatea pentru toate grupurile sociale de a
participa la alegerile electorale şi la viaţa politică

Sistemul electoral mixt. Astăzi în lume au loc multe schimbări atît în sistemul majoritar, cît şi în cel
proporţional. Multe ţări tind să folosească la maxim meritele fiecărei din ele şi să diminueze neajunsurile lor prin
mixaj, în RFG jumătate din deputaţi sunt aleşi prin sistemul majoritar relativ, iar ceilalţi după sistemul
proporţional.

Sistemul electoral consensual. In ultimii 10 ani, unele organizaţii (ONU, Partidul Verzilor) utilizează
sistemul electoral consensual, orientat nu spre critica opoziţiei, dar la găsirea unei platforme electorale sau a unui
candidat, care ar fi acceptabil pentru toţi. Alegătorii votează nu numai pentru un candidat, ci pentru toţi
candidaţii şi aranjează lista lor după propriul gust. De exemplu, dacă la postul de preşedinte pretind cinci
candidaţi, alegatorul decide locul fiecăruia. Pentru I loc se dă 5 baluri, pentru locul II se dă 4 baluri etc. După
alegeri, se numără balurile şi se determină învingătorul.
10
 Dacă în democraţii campaniile electorale cu vot universal constituie astăzi un mecanism de alegere a
guvernanţilor admis şi recunoscut de către marea masă a cetăţenilor, modul de scrutin adoptat pentru fiecare tip
de alegere e departe de a fi la fel de consensual. Crucial pentru transformarea votului popular în reprezentare
la nivelul parlamentelor, sistemul electoral influenţează constituirea sistemului de partide, care, la rândul său,
determină caracteristicile şi stabilitatea guvernelor.

Caracteristicile Sistemelor electorale:

 Organizarea alegerilor;
 Desfasurarea companiilor electorale;
 Desfasurarea alegerilor;
 Stabilirea rezultatelor.
 Prezenta autoritatii electorale;
 Comisia electorala.

Comportamentul politicii electorale:

Alegerile se desfasoara de regula , pe parcursul unei singure zile,alegatorul prezentindu-se la sectia de
votare pentru a exercita votul,Cabinele de vot asigura votul secret.

Politica Socială
Politica socială reprezontă intervenţia statului în configuraţia proceselor sociale caracteristice unei
anumite colectivităţi,în scopul modificării lor într-o direcţie considerată de către actorii politici a fi
dizirabilă.Se încearcă astfel ,prin mecanisme proprii de distribuire şi redistrtibuire a resurselor existente în
comunitate la un moment dat,realizarea unei bunăstări colective.

Se desprind mai multe tipuri de obiective ale politicii sociale:

1.Promovarea unor bunuri politice:aparare,securitate,infrastructura
urbanistica,sanatate,educatie,cultura,stiinta.
2.Pretentia sau securitatea sociala a segmentelor populatieicare dintru-un motiv sau altul,sunt in
dificultate.Aceasta are in vedere doua componente relativ distincte:sistemul asigurarii sociale si sistemul
asistentei sociale.
3. Dezvoltatea sociala.La acest nivel,politica sociala formuleaza obiective de asigurare a unor conditii
sociale care sunt considerate a fi importante global pentru colectivitate in procesul de dezvoltate a stiintei
si culturii ,a sistemului de educatie,de difuzare a culturii,de promovare a familiei si a ingrijirii copilului,de
crestere a solidaritatii sociale si a spiritului de colaborare international,a responsabilitatii umane...

11
 Bunastarea
Asigurarea sociala este rezultatul unui contract ce intervine intre parti,una din parti urmareste sa obtina
certitudinea despagubirii,a compensatiei in cazul esecului unei actiuni pe care o interprinde sau a aparitiei
unor evenimente cauzatoare de daune.Cealalta partefurnizeaza,la un pret dinainte stabilit,alternativa de
care solutionantul are nevoie,cel mai adesea o suma de bani,fara a fi implicata efectiv in actiunile
acestuia.Asigurarile sociale au aparut in urma conditiilor marilor riscuri la care erau supusi patronii si
salariatii.Prin intermediul ei,are loc multiplicarea modalitatilor de protectie sociala si totodata o
desprindere a unor categorii de populatie de sistemul de asistenta sociala.

Asistenta sociala difera de asigurarea sociala prin aceea ca e un sistem redistributiv noncontributiv:bugetul
e asigurat din taxele percepute populatiei si nu din contributiile individuale de tip asiguratoriu,iar
beneficiile nu sunt acordate in functie de eventualele contributii individuale si de marimea
acestora.Sistemul de asistenta sociala se constituie mai degraba ca un “pact social”prin care colectivitatea
se angajeaza sa ajute pe cei considerati de catre ei ca fiind in nevoie.

Politicile sociale in societatile de tranzitie:

1.trategia infaptuirii economiei de piata,drept scop principal:tranzitia la o economie de piata complementar
cu o protectie sociala accentuata.
2.venitul national a fiecarui locuitor este foarte scazut.
3.situatia precara a tuturor serviciilor sociale, in special in medicina si invatamint;
4.dificultati economice si cresteri populatiei;
5.starea economica nesatisfacatoare.
6.scadere a veniturilor reale ale populatiei;
7. majorarea preturilor(cu toate ca ar fi trebuit sa scada)
Politica Naţională
Politica naţională reprezintă totalitatea masurilor argumentate multilateral, orientate la înnoirea şi
dezvoltarea de mai departe a vieţii naţionale a popoarelor, indiferent de numărul lor, la formarea unor
relaţii egale şi multilaterale între toate popoarele, la instalarea unor mecanisme de dialog democratic între
puterea centrală şi naţionalităţi.

Necesitatea politicii naţionale e fundamentată de mai mulţi factori. Unul din factorii de bază îl reprezintă
naţionalismul. Naţionalismul este o ideologie şi politică de preamărire a unei naţiuni în raport cu alta.
Naţionalismul îşi glorifică propria naţiune, îi atribuie o misiune speciala în istorie, drepturi deosebite.
Ideologia naţionalismului constă din următoarele axiome:
-promovarea valorilor naţionale (statale) faţă de cele ale persoanei;
- prevalarea culturii naţionale faţă de alte culturi.
12
 Ca regulă, naţionalismul naţiunilor mici este o reacţie de apărare împotriva naţionalismului naţiunilor
mari.
Naţionalismul are doua aspecte:
-politic se manifestă în lupta pentru un stat naţional, drepturi naţionale etc.;
-etnic care degenerează deseori în şovinism şi xenofobie (exacerbarea
rasei, purităţii de sînge, a tradiţiilor etc)

Nucleul politicii naţionale îl reprezintă arta de armonizare a intereselor naţionale, iscusinţa de a asigura
dreptul fiecărei naţiuni la existenţa liberă, demnă; la conservarea limbii, culturii, tradiţiilor; la includerea în
civilizaţia modernă
Direcţiile principale ale politicii naţionale:
- asigurarea egalităţii drepturilor, a libertăţilor, indiferent de apartenenţa naţională;
- crearea condiţiilor pentru dezvoltarea liberă a culturilor, limbii tradiţiilor tuturor grupurilor etnice;
- întocmirea formelor civilizate de comunicare interetnică şi a metodelor paşnice de rezolvare a conflictelor,
perfecţionarea mecanismelor dirijării ştiinţifice cu procesele naţionala.

Direcţiile principale ale politicii naţionale: -Asigurarea egalităţii drepturilor, a libertăţii, indiferent de
apartenenţa naţională.
Dreptul la autodeterminare reprezintă un principiu fundamental al dreptului internaţional. Acest
principiu conţine următoarele componente:
- alegerea liberă de către popor a orânduirii statale, inclusiv separarea şi formarea unui stat independent;
- libertatea de a alege instituţiile şi simbolurilor de stat
- consimţământul unirii sau neunirii popoarelor într-un stat unic.
Formele de manifestare a dreptului la autodeterminare:
Separarea – ieşirea naţiunii din componenta formaţiunii multinaţionale sub acţiunea manifestării voinţei
poporului.
Unirea – unirea unui popor cu alte popoare în limitele unui stat în baza federativă, confederativă sau
autonomizate în condiţiile unui stat unic. Acţiunea principiului dreptului la autodeterminarea popoarelor
este limitat de principiul integrităţii teritoriale a statelor, fapt ce face acţiunea primului principiu foarte
restrânsă.

13