Terapia ocupaţională şi ergoterapia în recuperarea bolnavilor

cu afecţiuni ortopedico-traumatice ale aparatului locomotor

Afecţiunile ortopedico-traumatice datorate în principal accidentelor (de

muncă, de circulaţie, etc.) interesează atât capacitatea fizică cât şi psihică a celor

în cauză, uneori până la scoaterea lor din activitate.

Frecvenţa acestora, în viaţa de zi cu zi este însemnată, iar consecinţele

destul de importante atât prin gravitatea lor cât şi prin durata invalidităţii pe care

o antrenează.

Persoanele aflate într-o astfel de situaţie, datorită scoaterii pe o perioadă de

timp din activităţile şi ocupaţiile lor, pe lângă suferinţa fizică generată de

traumatism pot avea tulburări ale stării psihice, urmare a izolării ce rezultă din

invaliditatea respectivă.

Aspectul complicaţiilor survenite în cazul acestor afecţiuni a căror

recuperare este uneori de lungă durată, sunt complexe: fizico-psiho-sociale.

Ele pot afecta viaţa de familie, profesională şi socială a bolnavului respectiv.

Diminuarea acestor efecte cât şi scurtarea perioadei de convalescenţă se

poate realiza apelând în paralel cu actul medical (în completarea acestuia) la

terapii recuperatorii care vizează în primul rând autonomia bolnavului.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în cazul afecţiunilor traumatice

completează efectele medicale curative şi preventive, alături de celelalte metode

de reeducare (ortopedia, chirurgia plastică, kinetoterapia).

46
 Scopul urmărit este reîntoarcerea bolnavului cât mai repede posibil la viaţa

anterioară accidentului (îmbolnăvirii) într-o stare fizică şi psihică bună.

Activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt propuse de medicul

specialist în urma unor testări a bolnavului în privinţa potenţialului său funcţional

recuperat, cu participarea psihologului şi a ergoterapeutului.

Particularităţile ergoterapiei la subiecţii cu traumatisme ale membrelor

Recuperarea prin ergoterapie prezintă o importanţă deosebită în cazul

traumatismelor membrelor superioare la care se urmăreşte redobândirea forţei,

mobilităţii, prehensiunii, coordonării, abilităţii, preciziei.

Un loc deosebit în obţinerea acestor calităţi îl are exerciţiul fizic, mişcarea

naturală, prin activităţi normale.

Nu sunt excluse nici elementele de mecanică (aparate, dispozitive) pentru a

ghida şi susţine mişcarea, dar numai acolo unde sunt cu adevărat necesare.

Kinetoterapia este metoda de bază în recuperarea traumatismelor

membrelor, ergoterapia constituind o prelungire a acesteia.

Dintre activităţile ergoterapeutice, ţesutul şi tâmplăria permit o instruire

destul de rapidă pentru obţinerea unor obiecte.

Prin specificul lor, aceste acţiuni solicită subiectului repetarea aceloraşi

mişcări, dozarea lor făcându-se în acord cu progresul realizat.

Dispozitivele de lucru în aceste domenii (activităţi - ţesut, tâmplărie) au (în

atelierele de ergoterapie) posibilităţi de reglare, de adaptare la posibilităţile

47
pacientului, pe care ergoterapeutul le poate utiliza în cazul în care observă

oboseala pacientului sau apare durerea.

Alegerea activităţii se face de comun acord cu pacientul, căruia i se explică

atât modul de acţionare cât şi influenţa gesturilor asupra progresului recuperării.

Instruirea se face treptat, în condiţii ce respectă posibilităţile de moment

ale pacientului, urmărindu-se reantrenarea în muncă.

Exersarea acestor deprinderi se face după programul kinetoterapeutic, timp

de 1/2-1 oră, consolidând efectele celorlalte metode de recuperare.

Pe lângă efectele terapeutice, aceste activităţi au efecte benefice asupra

stării psihice a bolnavului, rol recreativ şi de destindere.

În cazul traumatismelor cu necesitatea amputării unor segmente, terapia

ocupaţională şi ergoterapia au rolul de a-l educa pe invalid în vederea reluării

activităţilor specifice autoservirii, a recâştigării independenţei în viaţa cotidiană.

Ulterior acesta va urmări recuperarea sub aspect socio-profesional adaptată

posibilităţilor restante.

Forme de aplicare a ergoterapiei în traumatismele aparatului locomotor

Activităţile de ergoterapie în traumatismele (afecţiunile) aparatului

locomotor trebuie folosite cât mai precoce, incluse în complexul tratamentelor

recuperatorii, adaptate stării generale a bolnavului, stadiului şi formei leziunilor

suferite.

48
 Ele respectă anumite scheme de tratament şi sunt aplicate de specialişti,

încercând să dezvolte calităţi şi deprinderi cu un scop precis, motivat.

Obţinerea mişcărilor poate fi ajutată de mecanisme concepute special

pentru o anumită mişcare, iar instrumentele sunt reglate sau modificate după

nevoie.

Desfăşurarea activităţii de terapie ocupaţională şi ergoterapie poate începe

încă din faza în care bolnavul este “la pat”, când nu se poate deplasa în atelierul

de ergoterapie, prin adaptări speciale, în scopul îndepărtării monotoniei, oferindu-

i o preocupare cu efecte terapeutice asupra segmentului lezat, dar şi de întreţinere

a întregului organism.

Dintre acestea amintim:

- jocuri terapeutice (manuale: şahul, ţintarul sau adaptate pentru picior:

jocul de minifotbal, etc.);

- ţesutul la război sau gherghef;

- modelaj în plastilină;

- decupaje;

- desen, pictură;

- diferite împletiri de fire, de sfoară, şnur, trestie, papură;

- dactilografie recreativă;

- activităţi utilitare şi gospodăreşti.

Pe lângă acestea se urmăreşte reeducarea autoservirii: mâncatul, îmbrăcatul

şi dezbrăcatul, spălarea, bărbieritul.

49
 Orientarea şi reorientarea profesională a pacienţilor cu traumatisme ale

aparatului locomotor

În cazul unor traumatisme grave, recuperarea integrală a deficitelor nu este

întotdeauna posibilă, fiind necesară orientarea sau reorientarea profesională a

persoanelor în cauză.

Activităţile în aceste situaţii trebuie alese în conformitate cu infirmitatea

sau deficienţa lor, cu aptitudinile fizice şi intelectuale ale pacientului.

Analizarea fiecărei situaţii va urmări:

- atitudinea caracteristică, poziţia şi durata solicitată în activitatea

respectivă;

- mişcările, amplitudinea, forţa şi ritmul solicitate;

- solicitarea sub aspectul percepţiilor senzoriale şi ale reflexivităţii;

- contraindicaţii ale mediului sau materialelor cu care vine în contact.

În cadrul orientării şi reorientării profesionale trebuie urmăriţi cei patru

parametri vitali ai fiecărui individ; capacitate morfofuncţională, stare psihică,

pregătire profesională şi conduită socială, care trebuie să obţină valori optime.

Complexul terapeutic în cazul persoanelor care au suferit traumatisme ale

aparatului locomotor includ terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode

terapeutice preţioase, experienţa acumulată pe plan mondial dovedind acest fapt.

50